You are on page 1of 13

Amelia Earhart

Dintre aviatoarele celebre ale lumii, cosiderăm că Amelia Earhart a fost cea mai
temerară.
Avea 10 ani când a văzut primul aeroplan. O construcţie rudimentară din lemn şi
pânză. Al doilea aeroplan l-a văzut cu ocazia expoziţiei din Toronto. Era unul din
avioanele care luaseră parte la primul război mondial şi era folosti de foştii piloţi
militari, care prin zborurile lor constituiau punctul de atrcţie şi eroii zilei.
Amelia Earhartt, care de mică copilă simţea atracţia aerului, şi care dorea mereu
să zboare, asistă cu o prietenă la zborurile şi exhibiţiile demonstraţiei aeriene,
urmărind cu atenţie toate figurile executate sub bolta senină şi albastră a cerului.
Ca să vadă mai bine se apropiaseră ceva mai mult de câmpul de zbor. La un
moment dat, unul din avioane venea într-un picaj pronunţat spre ele. Prietena
Ameliei fugi speriată, ea însă rămase nemişcată privind avionul ce pica spre ea.
Despre ceea ce a simţit în acele momente spunea mai târziu : „Parcă simt şi
acum senzaţia aceea înfiorătoare de frumuseţe şi frică care m-a cuprins în timp
ce priveam picajul urmat de redresarea avionului deasupra mea. Degeaba îmi
spunea raţiunea că dacă ar avea ceva avionul sau ar fi făcut pilotul o greşeală s-
ar fi terminta odată cu ei şi cu mine. Nu înţelegeam atunci încă limbajul lui, cred
însă că, trecând vertiginos deasuprea mea, micul avion roşu mi-a şoptit ceva
mie”.
De atunci dragostea ei pentru zbor şi pentru maşinile de zburat a crescut mereu,
devenind o adevărată pasiune.
Amelia s-a înscris la Universitatea Columbia din New York la medicină şi a şi
început cursurile şi lucrările de disecţie, dar dragostea ei pentru avioane şi
chemarea aerului – microbul cu care se spune că te naşti – au făcut-o să-şi
întrerupă studiile.
Găsindu-se în California, într-o vacanţă de vară, unde avea loc o întâlnire a mai
multor aviatori, Amelia a rugat pe rând pe mai multi piloţi să o ia şi pe ea într-un
zbor dar abia unul, Frank Hawks, i-a făcut botezul aerului. Primul zbor a fost
hotărâtor pentru cariera ei.
Mama ei, văzând cât tânjeşte după zbor, a ajutat-o să facă şcoala de pilotaj şi să
aibă avionul ei. Acest avion era cumpărat de ocazie, dar ea a fost fericită că l-a
putut obţine.
Iubind zborul, s-a antrenat mereu, iar dupa aproximativ un an a executat primul
raid de la Long Beach la Pasadena pe o distanţă de aporoximativ 60 km.
Câţiva ani Ameila a zburat cât a putut şi când a putut.
Într-o zi la serviciul unde lucra i s-a dat un telefon deosebit. A fost întrebată dacă
vrea să ia parte, ca pasageră, la un zbor periculos peste oceanul Atlantic. N-a
ezitat nici o clipă, a răspuns imediat afirmativ.
Condiţiile stipulau ca pasagera să aibă brevetul de pilot, să fie o femeie cu o
cultură mai deosebită şi, în limita posibilului, prezentabilă şi tânără.
După cum stabiliseră la telefon, Amelia Earhart s-a prezentat, nu fără strângere
de inimă, la New York, la cei care urmau să hotărască acceptarea ei. Îşi prezentă
brevetul de pilot care era şi primul acordat în America unei femei şi le comunică
că are la activul ei câteva sute de ore de zbor pe avioane de turism. După ce a
stat de vorbă cu Amelia, juriul i-a trimis la Boston unde locuia, comunicarea
acceptării sale pentru zborul proiectat.
Preparativele şi pregătirea hidroavionului „Friendship” au durat săptămâni întregi
timp în care aşteptarea a fost mult mai grea decât zborul.
Când toată pregătirea a fost terminată au trebuit să aştepte din nou o ameliorare
a condiţiilor atmosferice.
În sfârşit au reuşit să decoleze, să execute zborul peste Atlantic fără emoţii,
echipajul fiind format din Stulz pilor prim, Gordon navigator şi Amelia ca
pasageră. Ea a fost prima femeie care a traversat Atlanticul în zbor.
Acest zbor a fost prima ocazie în care a fost cunoscută ca femeie curjoasă şi
pasionată pentru zbor. Raidul transatlantic i-a adus Ameliei Eardhart şi ceva mai
important, faptul că acela care i-a telefonat în legătura cu zborul proiectat,
George Palmer Putman, a cerut-o în căsătorie iar în 1931 s-au căsătorit.
Şi după ce s-a căsătorit Amelia a zburat mai mult tot singură, dar pregătirile
diferitelor zboruri, sub toate formele, le făceau împreună.
Din Anglia, Amelia a cumprat şi a adus acasă o avionetă cu care s-a hotărât să
facă propagandă pentru aviaţie, mai ales în cercul femeilor tinere.
În anul 1929 a avut loc un concurs de zbor transcontinental organizat, cu plecare
din Cleveland numai pentru femei, primul de acet gen. Pentru acest concurs
Amelia şi-a schimbat avioneta cu un avion „Lockheed-Vega” cu motor de 500
CP, cumpărat din a treia mână dar de care era încântată încă după primul zbor
efectuat. Totuşi se hotărî să facă un zbor de la New York unde cumpărase
avionul la fabrica Lockheed în California, pentru a-i face o revizie generală în
vederea concursului.
La această fabrică Amelia a cunoscut pe celebrul avioator de mai târziu, Wiley
Post care, pe atunci, era doar unul din piloţii de încercare aş fabricii.
El a încercat şi avionul Ameliei dar la aterizare s-a exprimat că încă nu mai
zburase cu un asemenea fier vechi. Faptul că Amelia traversase în zbor
continentul american cu acest avion era o garanţie că este un pilot bun.
Impresionată de zborul efectuat de ea, cu un avion despre care specialistul lor s-
a exprimat aşa rău, direcţiunea fabricii i-a dat în locul „fierului vechi” un avion
nou.
Cu cât a câştigat mai multă experienţă în zbor, Amelia s-a gândit la posibilitatea
de a realiza un zbor mai important. O tenta zborul peste Atlantic în vederea
căruia îşi revizui avionul cu care zburase timp de aproape doi ani şi-o montă un
motor mai puternic. În primăvara anului 1932 era totul pregătit pentru acest zbor.
În ziua de 20 mai 1932 ea decolă din localitatea Harban Grace din Terra-Nova.
Ore în şir zbură sub un cer senin. Când întunericul începu s-o înconjoare nu mai
văzu decât strălucirea fosforescentă a aparatelor de bord. Începu tot atunci şi o
furtună năpraznică care-i arunca avionul ca pe o minge, când în jos, când în sus.
Simultan Amelia simţi că avionul se îngreunează. Îşi dădu seama că s-a încărcat
de gheaţă şi, ca să scape de ea, coborî în straturile de aer mai calde din
vecinătatea apei. Simultan cu jocul periculos al elementelor naturii, la unul din
tuburile de eşapament, apăru o flacără care în întunericul nopţii părea de
proporţii îngrijorătoare. Amelia se gândea că şi o femeie poate realiza ceea ce
face sau a făcut un bărbat. Acest fapt i-a dat curaj şi imbold să-şi învinga frica
care o cuprinsese când a văzut flacăra ce ieşea prin o defecţiune a sudurii
tubului de eşapament.
Cele mai grele ore de zbor au fost ultimele două, din cauza vibrării tubului de
eşapament defect şi a unei scurgeri a benzinei din rezervorul suplimentar.
Acestea au fost şi motivele care au oprit-o pe Amelia să zboare până la Paris. A
aterizat la Londondery în 21 mai 1932 după ce zburase deasupra valurilor
oceanului distanţa de 3100 km., în 15 ore şi 15 minute, cu viteza medie orară de
203 km.
Acest zbor a fost primul în care a traversat Atlanticul o femeie singură la
bord în avionul său.
Înaintea ei prinţesa Loewenstein şi domnişoara Grayson au platit cu viaţa
tentativa de a trece în zbor Atlanticul, amândouă dispărând în apele lui.
Nu mult după revenirea ei în Statele Unite ale Americii, se pregăti pentru un nou
zbor între Los Angeles şi New-Jersey, pe distranţa de 3939 km şi-l efectuă cu
acelaşi avion „Lockheed-Vega” în ziua de 24 august 1932 în 19 ore şi 04 minute,
cu o viteză medie orară de 206 km.
Prin acest zbor, efectuat într-o perfectă linie dreaptă, Amelia a stabilit recordul
mondial feminin de distanţă şi a contituit prima traversare fără escală a
Statelor Unite de către o femeie.
Peste aproximativ un an, în 8 iulie 1933 Amelia Eardhart încearcă aceeaşi
traversare a Statelor Unite şi reuşeşte să-şi amelioreze performanţa parcurgând
aceeaşi distanţă în numai 17 ore, 7 minute şi 30 secunde cu viteza de 231 km/h.
Neobosită şi dorind mereu să zboare, Amelia intenţiona să execute un raid din
Statele Unite în insulele Hawaii. Autorităţile americane au oprit-o de la acest
zbor, considerându-l mult prea periculos pentru faptul că o deviere de la linia
trasată pe hartă ar face-o să treacă pe lângă acest arhipelag pierzându-se în
imensitatea Pacificului.
Amelia, însă, nu s-a dat bătută. A executat acest raid dar în sens contrar,
decolând din Hawaii spre coasta continentului american.
Reproducem din descrierea Ameliei Earhart acest zbor:
„Din primele momente ale zborului am trecut printre nori. A trebuit să urc la
altitudinea de 2000 m ca să ajung deasupra straturilor de nori. Dacă priveam prin
spărturile lor, vedeam apa. Era de un bleumarin din ce în ce mai închis, apoi
neagră îndată ce a început să coboare întunericul.
Deasupra mă acoperea un cer înstelat. Dincolo de geamul carlingii îmi păreau
atât de aproape stelele, încât dacă as fi întins mâna le-aş fi atins. Niciodată n-am
văzut atât de multe stele mari, strălucitoare. Şi nu pot uita priveliştea; sus nori
albi strălucitori, lună şi licărirea stelelor – jos întunecimea oceanului.
Adesea am spus, că dorinţa de a zbura este în fond dorinţa după frumos. Pentru
aceasta este suficient să mă gândesc doar la acest zbor dumnezeiesc de
frumos...
Conştient sau inconştient, dorinţa de a zbura nu este altceva decât atracţia
frumuseţii, întotdeauna a frumuseţii”.
După încă câteva ore de zbor apăru la orizont o luminescenţă care creştea
mereu până ce apăru din valurile oceanului soarele. Răsăritul lui o încântă, prin
frumuseţea coloritului cerului şi a apei.
Când s-a luminat de-a binelea se găsea deasupra unui ocean de nori de un alb
imaculat „ca spuma de ou bătut” cum s-a exprimat Amelia despre acest peisaj.
Între timp a băut o ciocolată şi apoi sucul ei favorit, de roşii şi din când în când
transmitea ştire prin radio despre condiţiile în care se desfăşura zborul.
Privind în jos zări un vapor, pică spre el şi viră de două trei ori în jurul lui să-şi
anunţe prezenţa. Apoi se îndreptă spre ţărmul Californiei, trecu în zbor golful de
la San Francisco şi ateriză la Oakland aşa cum îşi fixase traseul de la început.
Prin acest raid Amelia a parcurs distanţa de 3875 km deasupra valurilor
oceanului Pacific, realizând o viteză orară de 260 km.
În luna mai 1935 Amelia a fost invitată oficial de guvernul din Mexic – acesta fiind
şi prima invitaţie primită de ea – şi cum avea şi un avion foarte bun pentru zbor
pe distanţe mari, se hotărî să execute acest raid şi la întoarcere să zboare direct
din Mexico City la New York. A discutat raidul cu Wiley Post, care, dupa
analizarea pe hartă a traseului mai favorabil, a sfătuit-o să zboare la întoarcere
pe un traseu mai ocolit decât să traverseze Golful Mexic, care, de la Mexico City
la New York în linie dreaptă, reprezintă aproximativ jumătate din distanţa de
traversare a Atlanticului şi constituie un zbor foarte periculos.
Aflând această părere de la un pilot ca Wiley Post, care de atâtea ori se jucase
cu moartea în încercarile lui de avioane prototip şi cu ocazia zborului său în
stratosferă, s-a hotărât să facă exact contrariul sfatului primit, ştiind acum că,
deşi riscant, ar constitui de asemenea un zbor excepţional.
Decolarea a avut loc în 10 aprilie 1935 înainte de miezul nopţii, pe o noapte cu o
lună minunată, din Burbank-California spre Mexico-City. Peisajul terenului de la
extremitatea Californiei şi apoi imensitatea întinderii de apă argintată de razele
lunii a fost o privelişte admirabilă a cărei frumuseţe a încântat-o în singurătatea
care o înconjura, acompaniată doar de un zumzet uniform al motorului avionului
său „Lockheed-Vega”.
Cam la două ore după ce ajunsese deasuprea pământului mexican a trecut
peste munţii care se întind spre platoul înalt al Mexicului mijlociu. A executat
zborul după busolă şi a ieşit exact la oraşul Guadalajara. Dar, în acelaşi timp,
Amelia constată că traversa o linie ferată ce nu se găsea pe hartă. Deci se
abătuse de la traseu.
Se găsea la vreo 3000 m altitudine, nu prea departe de vârfurile masivului
muntos. Neştiind unde se află după încă o oră de zbor găsi un platou, pe care,
cercetându-l din zbor şi constatând că este acceptabil, ateriză. Pe acest platou
păştea o ciurdă de vaci. Amelia a fost înconjurată de cowboy şi ţărani de îndată
ce se opri din rulaj. Deoarece nu cunoştea limba spaniolă, iar ei nu ştiau
englezeşte, s-au înţeles mai mult prin semne şi zâmbete reciproce. Văzând harta
un tânăr brunet i-a arătat Ameliei unde se găseşte. Astfel află că până la Mexico-
City mai avea doar aproximativ 100 km. Câmpul pe care se găsea era acoperit
de o iarbă aproape uscată, spini şi unde şi unde câte un cactus. Amelia îşi duse
avionul la extremitatea acesui câmp de formă oarecum dreptunghiulară şi decolă
în admiraţia grupului de mexicani aşezaţi de o parte şi de alta a terenului de zbor
improvizat.
Peste o jumătate de oră ateriza pe aerodromul Valbuena de la Mexico-City, după
un zbor de distanţă de circa 3500 km. efectuat în 13 ore. Aici a avut loc primirea
oficială şi manifestările de simpatie şi admiraţie ale celor care o aşteptau.
Ospitalitatea poporului mexican s-a manifestat în formele cele mai plăcute
Ameliei.
A fost primită de preşedintele Lazaro Cardenas care a dat o recepţie în onoarea
ei şi i-a oferit un cadou care a încântat-o : un costum naţional atât de specific
mexican, de cowboy, de culoare albastru-argintie cu un sombrero colorat şi greu,
din cauza multiplelor zorzoane cu care era decorat.
Cu toate că s-a simţit foarte bine, Amelia doare să se întoarcă cât mai repede.
Dar, din cauza timpului defavorabil şi a faptului că a trebuit să găsească un teren
de pe care să poată decola, deoarece aerodroamele oraşului Mexico erau prea
scurte pentru avionul ei înărcat la maximum cu benzină, n-a putut pleca decât
după opt zile.
În zborul de întoarcere a dejunat la Mexico-City şi a cinat la New-York pe la 11
noaptea după ce acoperise în zbor dinstanţa de aproape 4000 km. Prin
dexteritatea ei de pilot ea ea a învins trei dificultăţi mari şi periculoase : decolarea
de pe un aerodrom de mare înalţime cu un avion supraîncărcat, trecerea munţilor
care înconjoară ca o pâlnie oraşul şi traversarea Golfului Mexic zburând peste
1200 km. deasupra apei. El a constituit primul voiaj aerian fără escală între
Mexico-City şi New York.
Prin zborurile ei temerare şi renumele ce şi-a făurit a reuşit să obţină un avion
bimotor un „Lockheed-Electra”. Câteva luni în actualitatea de prim plan a lumii n-
a mai apărut nici numele ei şi nici referiri de la vreun zbor al său în ziarele şi
revistele americane şi străine.
În timp ce Amelia urma cursul de aeronautică la Universitatea „Puerdue” din
oraşul La Fayette din statul Indiana – pe atunci singura facultate de aeronautică
din Statele Unite – ea pregătea şi un raid extraordinar care să depăşească în
grandoare tot ce se realizase până atunci.
Facultatea de aeronautică era nu numai un centru de format specialişti ci şi de
cercetări în domeniul aviaţiei. Avea aerodromul ei propriu. Din cei 6000 de
studenţi 1000 erau fete. La obţinerea de către Amelia a mult doritului avion
bimotor a contribuit într-o egală măsură importantă şi această Universitate.
Avionul Lockheed-Electra era de o construcţie integral metalică, cu elici cu pas
variabil, tren de aterizare escamotabil şi în interior amenajat cu cea mai modernă
aparatură de atunci pentru controlul funcţionării motoarelor, pentru navigaţie,
instalaţie de pilot automat şi post radio de recepţie şi emisie. Motoarele acestui
elegant monoplan marca „Pratt & Whitney” totalizau 1110 CP, viteza lui maximă
fiind 320 km/h.
Despre pregătirea marelui ei zbor, Amelia Earhart spunea că pregătirea unui
mare raid consumă două treimi din tot timpul necesar executării lui.
Pregătirea a durat două luni de zile. Cea mai grea problemă de rezolvat era
procurarea tuturor hărţilor pe care se determina în cele mai mici amănunte
traseul şi, astfel, se asigura alimentarea la toate escalele prevăzute.
După consultarea şi sfaturile mai multor specialişti primul proiesct întocmit a fost
pe următorul traseu: Oakland-Honolulu-minuscula insulă Howland-peste Noua
Guinee la Port-Darwin. De aici peste coasta vestică a Africii în Arabia, coasta
oceanului Atlantic şi, după traversarea lui, din Brazilia până acasă.
Pentru marele ei zbor Amelia s-a hotărât să ia cu ea un specialist în navigaţia
aeriană, deoarece problema găsirii insulelor Hawaii este destul de grea, fiind la
3800 km de ţărmurile Californiei găsirea insulei Howland pierdută în imensitatea
Pacificului care se găseşte la 2800 km de Hawaii şi are o lăţime de abia 3,2 km
pare foarte puţin probabil de realizat. Orice abatere cât de mică de la traseul
stabilit ar face să se treacă pe lângă ea fără a o vedea şi fără a mai avea vreo
posibilitate de aterizare.
Mijloacele prin care un navigator bun ar putut-o găsi erau atunci:
–menţinerea direcţiei după busolă, calculând deriva şi timpul necesar funcţiei de
viteza reală a avionului.
–emisiunuile radio ale staţiilor terestre şi ale eventualelor vapoare de prin
apropiere.
–girodirecţionalul (aparat de bord care permite măsurarea unghiurilor dintre
diferitele direcţii în care zboară avionul; permite pilotului să ştie cu câte grade a
virat într-o parte sau în alta faţă de direcţia în care zbura iniţial şi se poate utiliza
şi pentru navigaţia astronomică) şi mai ales calculele navigatorului deoarece pe
întinderea nesfârşită a oceanului nu se poate verifica traseul printr-un reper.
În avion locul navigatorului a fost amenajat în mod special, cu o masă pentru
întinderea hărţilor, înconjurată de cronometre suspendate elastic ca să nu le
deanjeze vibraţiile avionului şi încă multe instrumente fine pentru determinarea
diferiţilor parametri ai avionului în zbor.
Vorbind despre scopul acestui raid gigantic, Amelia Earhart spunea între altele,
că-i convinsă că, prin el, va câştiga multă experienţă care îi va folosi şi la
cursurile ce le făcea ca şi colaboratoare a universităţii. Încheia spunând că
experienţa face femeile mai curajoase ca să gândească şi să acţioneze
independent. Uneori o femeie poate face chiar şi ceea ce un bărbat nu a făcut
încă.
Totul fiind pregătit, în 17 martie 1937 Amelia Earhart decolă cu avionul ei
„Lockheed Electra” de pe aerodromul Oakland – San Francisco în jurul orei cinci
după masă, însoţită de Harra Manning, navigator, Fred Noonan de aceeaşi
specialitate şi Paul Mantz pilot cu multă experienţă. Stabiliseră împreună că
Mantz va rămâne în Honolulu, Noonan pe insula Howland iar Menning în
Australia.
Luau înălţime într-un frumos apus de soare care aureola munţii din apropiere,
oraşul şi arcurile de oţel ale giganticului pod de la San Francisco.
Fred Noonan, unul din aşii navigaţiei aeriene, zburător veteran care a luat parte
la multe zboruri transatlantice, avea atâta practică în navigaţie aeriană încât
aparatura de navigaţie sau stelele i-au spus mereu traseul urmat, în timp ce
colegul său Harry Manning manevra aparatul de radio, aşa încât au ajuns direct
deasupra oraşului Honolulu, după un zbor de 3860 km efectuaţi în 15 ore şi 47
minute, ceea ce pe atunci contituia un record în zborul de la răsărit spre apus,
între Oakland şi Honolulu.
Deşi au aterzat la o oră destul de matinală mare parte din populaţia acestor
frumoase insule îi aştepta la aerodrom. Cu toate că Amelia cunoaşte ospitalitatea
insularilor ea a fost încântată de primirea ce li s-a făcut.
Au vrut să plece imediat mai departe dar buletinul meteorologic a fost defavorabil
în direcţia sud-vest, ceea ce i-a forţat să-şi amâne plecarea.
Între timp reprezentantul firmei „Part & Whitney” cu mecanicii săi au controlat
motoarele. Despre aceşti mecanici şi tehnicieni de aerodrom, Amelia Earhart,
elogiind munca lor conştiincioasă, spunea că fără lucrările şi verificările lor
aviatorii n-ar fi putut realiza performanţele stabilite şi n-ar fi avut siguranţa şi
încrederea în funcţionarea avionului şi motorului lor.
Fiind anunţaţi că timpul s-a îndreptat Amelia şi cei doi navigatori, asistaţi de
asemenea de un numeros public se instalară în avion şi începură rulajul în ziua
de 20 martie. Din nenorocire, un cauciuc explodă când erau aproape de a se
desprinde de pământ şi rulau în plină vitză. Avionul derapă spre dreapta de pe
direcţie, o aripă atinse pământul apoi capotă.
Primii oameni care ajunseră la avionul sfărâmat şi deschiseră uşa cabinei găsiră
pe Fred Noonan strângându-şi şi împăturindu-şi cu grijă hărţile, calm, ca şi cum
nu s-ar fi întâmplat nimic. Spre marele lor noroc avionul nu a luat foc şi nici unul
dintre ei nu s-a rănit.
Revenind în California prima acţiune a Ameliei Earhart a fost să-şi asigure
repararea avionului deteriorat. Apoi a început iar să studieze hărţile, condiţiile
meteorologice de pe diferitele trasee cerând sfaturile meteorologilor şi ale unor
aviatori de cursă lungă care din zborurile efectuate pe diferite linii aeriene,
cunoşteau bine unele porţiuni din suprafaţa mapamondului.
În urma acestor studii şi discuţii, Amelia Earhart cu navigatorul său Fred Noonan
hotărâră să inverseze sensul în care să înconjoare în zbor pământul, adică să
plece spre răsărit.
Aceia care au cunoscut-o mai de aproape pe Amelia Earhart Putman şi aceia
care au lucrat la avionul ei, au constatat că, aşa cum o pasiona zborul, o pasiona
şi mecanica. Uneori nu putea fi îmbrăcată într-un combinezbon de lucru şi,
câteodată, cu urme de ulei pe mâini şi pe faţă. Lucrătorii o simpatizau şi o
admirau nu numai ca mare aviatoare, ci şi pentru faptul că îşi cunoştea avionul în
cele mai mici amănunte.
În 19 mai 1937 avionul „Lockheed Electra”, refăcut, aproape ca unul nou, a fost
preluat de la fabrică şi, după încercările de rigoare, făcute în zbor, Amelia plecă
cu el la Oakland.
În dimineaţa zilei de 1 iulie la orele 5:55, petrecută la aerodrom de soţul ei, de un
mare număr de prieteni, cunoscuţi şi admiratori, Amelia Earhart, având
coechipier pe Fred Noonan, decolă din Miami în mai puţin de 40 secunde,
luându-şi zborul în marele raid.
Zburau printre îngrămădiri de nori cumulus prin spărturile cărora zăreau apa.
Noonan îi comunică Ameliei că în aproximativ o oră şi zece minute vor fi la San
Juan. Exactitatea calculului a fost confirmată de sosirea deasupra acestui oraş
exact în timpul prevăzut, ceea ce a mărit şi mai mult încrederea Ameliei în
navigatorul său.
În apropierea coastelor Venezuelei un fel de văl diafan acoperea munţii
împăduriţi întretăiaţi de văi şi cu înspăimântătoare junglă! Pe cer până departe
erau presăraţi norişori albi argintaţi de razele soarelui. Curând după intrarea
deasupra Americii de Sud ajunseră la Caripito unde aterizară pe un aerodrom
perfect amenajat.
În dimineaţa zilei de 3 iunie când decolară de aici, cerul era acoperit de nori de
ploaie care dădeau un astept posomorât întregii regiuni acoperită de întinderea
verzuie a junglei. Ca să scape de obscuritatea norilor şi a ploii, Amelia urcă
deasupra straturilor de nori care păreau văzuţi deasupra după cum i-a descris
ea, ca „frişca bătută”. La înălţimea la care se ridicaseră, un soare strălucitor
inunda cu razele lui albastru nemărginit al cerului.
Între Caripito şi Paramaribo n-au mai urmărit ţărmul, ci au traversat jungla şi
curând zăriră aerodromul capitalei Guyanei – Olandeze pe care aterizară fără
nici o dificultate.
Plecând din această localitate trecură în zbor pe un timp frumos ecuatorul şi,
după un zbor de aproximativ 10 ore, au aterizat pe aeroportul oraşului Fortaleza.
Aici reprezentantul lui „Pan American Airways”, le-a pus la dispoziţie tehnicienii şi
mecanicii companiei care au controlat şi au efectuat operaţiile normale de
întreţinere a avionului şi îndeosebi a motoarelor pentru zborul peste Atlanticul de
sud. Într-o scrisoare trimisă soţiei lui, Fred Noonan scria următoarele: „...este o
admirabilă tovarăşă de drum. Ea este singura femeie pe lume cu care aş fi
întreprins zborul ce-l executăm. Deoarece, pe lângă că este întotdeauna o
parteneră plăcută şi un pilot excelent, rezistă la oboseală şi lipsuri ca cel mai
rezistent bărbat. Şi chiar aşa şi lucrează.”
Atât Amelia cât şi Noonan nu utilizau aproape niciodată pălării sau şepci. În
regiunea tropicelor soarele fiind periculos pentru cei fără cască tropicală, imediat
după aterizare li s-a făcut cadou câte una cu sfatul să nu încerce să umble fără
ea.
A doua zi dis de dimineaţă Amelia şi navigatorul ei se ridicară în aer aşa încât, la
orele 6 si 50 minute, au ajuns pe imensul aerodrom Natal. Abia au aterizat, când
o ploaie torenţială mătură aerodromul. Reuşiră cu greu să ajungă la marile
hangare ale acestui aerodrom din cauza perdelei de apă atât de deasă încât
oprea vizibilitatea.
Stând de vorbă cu piloţii liniei transatlantice franceze, Amelia şi coechipierul ei au
fost sfătuiţi să nu plece mai departe în seara acele zile deoarece, în general,
peste ocean, pe distanţa de aproximativ 1200 km condiţiile atmosferice sunt
defavorabile zborului.
De aceea ei decolară după miezul nopţii când au primit buletinul meteorologic al
vapoarelor franceze anocrate în ocean pentru deservirea liniei lor aeriene
transoceanice şi care, spre bucuria lor, le-a indicat timp bun şi în îmbunătăţire.
Au luat înălţime şi curând au fost înconjuraţi de un întuneric în care se mai zărea
doar lumina pală a aparatelor de bord.
Spre prânz au întâlnit avionul liniei franceze. Pe o bună parte din traseul lor
Amelia a pus în funcţiune pilotul automat iar între timp ea îşi nota pe un bloc
notes senzaţiile, caracteristicile zborului şi unele întâmplări.
Astfel în seara zilei de şapte iunie, roţile avionului au rulat pe pământul Africii, al
treilea continent atins în zborul lor după traversarea Oceanului Atlantic de sud în
13 ore şi 12 minute.
În 8 iunie au părăsit St. Louis şi au aterizat la Dakar. Ca în toate etapele lor şi
aici au fost aşteptaţi şi primiţi cu specifica amabilitate franceză. Mecanicii
companiei Air France s-au pus pe lucru şi, în scurt timp, au controlat şi pus la
punct tot ce era necesar pentru noile şi lungile etape deasupra deşerturilor Africii.
Când şi-au terminat lucurul au curăţat avionul încât acesta părea că atunci ieşise
din fabrică. În timp ce s-au executat aceste operaţii, Amelia stătea lângă ei
scriindu-şi notele de călătorie pe care, aproape din toate etapale unde stătea mai
mult le trimitea soţului ei în scris, sau telefonic uneori, pentru ca, adunate, să
constituie cartea ce voia s-o dea unei edituri, după reîntoarcerea ei acasă.
Aviatorii francezi din Dakar, le-au pus la dispoziţie hărţi şi le-au dat sfaturi privind
zborul deasupra continentului negru.
Parcursul între Dakar şi Marea Roşie a fost modificat faţă de cel iniţial, în urma
buletinului meteorologic, a sfaturilor primite şi din cauza unor furtuni de nisip
semnalate în regiunea Sudanului.
Plecând din Dakar s-au îndreptat mai spre nord de Niamey şi au aterizat la Gao
în partea cea mai nordică a fluviului Niger.
Ca de obicei şi de aici au decolat înainte de a răsări soarele, pentru o etapă de
vreo 1500 km, distanţe oarecum obişnuite între localităţile mai importante din
Africa Centrala până la Fort-Lamy. „Văzută din zbor toată suprafaţa pământului
este frumoasă – chiar şi întinderile pustii ale deşerturilor, prin aspectul mereu
schimbător al coloritului, când însorit, când cu umbre, înălţimile, câmpiile, râurile
şi lacurile lui îţi încântă mereu ochiul.”
Despre navigaţia aeriană deasupra deşerturilor, Noonan spunea pilotului că-i mai
complicat chiar decât pe ocean să menţii direcţia din lipsă de repere.
Deşi zburau destul de sus se simţea căldura sufocantă, iar un fel de linţoliu alb
format din evaporarea apei de pe terenurile mlăştinoase din jurul lacului Ciad,
micşora vizibilitatea.
Au aterizat la Fort Lamy unde, din cauza unei defecţiuni a trenului de aterizare
nu au putut pleca decât după-masa, aşa că au programat să aterizeze la El
Fasher unde au petrecut şi noaptea. De aici au aterizat la Khartum apoi la
Massawa, situată la marginea estică a Africii. Pe traseul dintre aceste două
localităţi, în afară de valea Nilului, au zburat peste o imensitate de nisip, pustie,
acoperită de nenumărate dune care, de sus, apăreau ca nişte linii.
Trecând râul Atbava terenul şi-a schimbat complet aspectul. La început au
apărut dealuri înverzite apoi vârfuri stâncoase, ca în dreapta lor, în depărtare, să
se zărească un masiv muntos ale cărui creste depăşeau 4000 m.
Din Massaua s-au ridicat în aer, în 14 iunie zburând până la Assab în lungul
ţărmului Mării Roşii. De aici şi-au continuat zborul până la Caraci unde au
aterizat cu bine la ora 7 şi 5 minute, acoperind distanţa de peste 3000 km dintre
Marea Roşie şi Caraci, în 13 ore şi 10 minute de zbor continuu.
Li s-a spus că până la ei nu mai executase nimeni un zbor continuu de la Marea
Roşie până la Caraci.
Dintr-un interviu luat de un ziarist, Amelia a declarat următoarele: „...în afară de
locuinţa mea din America, dacă mă gândesc, postul de pilotaj constituie cel mai
important loc în viaţa mea. Prin ferestrele acestui loc văd, într-o zi, mai mult
din lume decât pot vedea într-o viaţă întreagă cele mai multe femei.”
De la Caraci la Calcuta au zburat pe un vânt puternic lateral care ridica nisipul
deşertului şi reducea vizibilitatea la minim. Dincolo de Allahabad au trecut printr-
o furtună care i-a zgâlţâit rău şi a obigat-o pe Amelia la eforturi obositoare. După
ce au traversat regiunea muntoasă din centrul Indiei au zburat peste marile
întinderi de teren cultivat, un mozaic de diferite forme şi culori.
Pe aerodromul de la Calcuta au aterizat pe o ploaie năpraznică ca şi în
dimineaţa următoare când au plecat mai departe. Până la localutatea Akyab au
zburat la mică înălţime deasupra unor terenuri cultivate cu orez.
De aici au încercat să plece mai departe dar perdeaua de apă ridicată de
munson şi forţa cu care sufla i-a determinat să se întoarcă. Neputând vedea
aproape deloc din cauza ploii dese s-au întors deasupra mării. Şi acum Fred
Noonan a făcut o demonstraţie a ştiinţei lui, conducând-o prin elementele
deslănţuite ale naturii la aerodromul de pe care au plecat, exact în timpul de 2
ore şi 6 minte comunicat Ameliei.
A doua zi, în 19 iunie, au decolat din nou cu intenţia de a ajunge la Bangkok, dar,
tot din cauza vânturilor munsonice, au trebuit să aterizeze la Rangoon. De aici,
printr-un salt frumos, comparativ cu distanţele mari pe care le-au parcurs în acest
raid, au ajuns în Singapore. În acest oraş important din Extremul Orient au fost
aşteptaţi de către Consului SUA şi de soţia sa, care i-a invitat să le fie oaspeţi.
Din Singapore s-au îndreptat spre insula Jawa. La început au zburat deasupra
mării, apoi paralel cu coasta apuseană a insulei Sumatra îndreptându-se spre
sud-est. Abia după o oră de zbor în raidul făcut au trecut a treia oară ecuatorul.
Apoi au zburat peste numeroase insule şi insuliţe, care păreau ca smaraldele pe
catifeaua de un albastru închis al mării. Au admirat priveliştea deosebită a
acestei lumi de insuliţe încântătoate prin coloritul şi aşezarea lor cu ţărmuri
dantelate spălate de valurile mării, acoperite de şiruri de palmieri cu toate
nuanţele de verde, sub lumina soarelui şi vântului care-i înclina. Printre ele o
mulţime de puncte albe, bărcile cu vele ale pescarilor le zăreau până departe pe
întinderea mării.
Apropiindu-se de insula Jawa întâi au apărut vârfurile vulcanilor apoi terenurile
înflorite ale acestei bucăţi de pământ acoperit de dealuri împădurite.
După un zbor plăcut, pe un cer albastru, au aterizat pe aerodromul oraşului
Bandung.
Deşi se treziseră la ora 3 dimineaţa, nu au putut decola decât după masă din
cauza defecţiunii unui aparat de bord.
Abia luaseră înălţime când Amelia constată că aparatul de bord reparat nu indică
corect şi, din acest motiv au trebuit să revină la Bandung.
Nu au putut pleca decât duminică, 27 iunie, şi au continuat zborul în lungul
insulelor ce se înşiră ca mărgelele unui colier până în insula Timor.
Aici aerodromul era o câmpie întinsă înconjurată de un zid de piatră pentru a nu
pătrunde pe el porcii sălbatici li fără niciun fel de hangar, doar un simplu depozit
pentru benzină.
Din această cauză au trebuit să ancoreze „Electra” lor sub cerul liber şi să-l
acopere cu grijă cu husele lui.
Referitor la acest fapt în cartea Ameliei Earhart găsim expresia: „Nu este
adevărat pilot acela, care poate să adoarmă, dacă nu ştie că s-a îngirijit
cum trebuie de maşina lui”.
De aici au trecut în 3 ore şi 29 minute de zbor Marea Timor printre pufuleţi de
nori albi-argintii. Aporpiindu-se de ţărmurile Australiei au văzut mai multe bărcuţe
ale pescuitorilor de perle.
Aspectul regiunii Port Darwin, unde au aterizat, era acela al unei câmpii imense,
verzi presărată cu pomi.
Aici au fost controlaţi de un medic dacă nu au vreo boală tropicală; până atunci
nu s-a apropiat nimeni de ei.
De pe acest al cincilea continent pe care l-au atins în zborul lor, au decolat în
zborii zilei de 30 iunie ca, după un zbor de şapte ore şi patruzeci de minute, să
aterizeze la Lae în Noua Guinee deşi, aproape pe tot parcursul, au avut un vânt
contrar, care le-a micşorat viteza de drum. Până aici au parcurs 35420 kilometri
prin medii aeriene variate. Mai aveau de acoperit, peste imensitatea Oceanului
Pacific, 11270 km până să ajungă pe pământul Californiei. De aici începea cea
mai grea şi cea mai lungă etapă de 4600 km care despărţea minuscula insulă
Howland pierdută în imensitatea de apă a oceanului de Lae, unde, din cauta
timpului, au trebuit să mai rămână o zi.
Aici Amelia şi Fred au scos tot ce era de prisos în avion, le-au ambalat pentru a fi
expediate în America şi pentru a putea încărca cât mai bine avionul cu benzina şi
uleiul necesar acesui lung traseu, deasupra unei regiuni puţin circulate şi de
vapoare şi peste care nu mai zburase niciodată un avion.
În ziua de 2 iulie, la orele 10 avionul „Lockheed Electra” purtând însemnul „NR –
16020” sub mâna dibace a Ameliei Earhard deşi încărcat la maximum cu benzină
şi ulei, decolă după un rulaj până în apropierea limitei aerodromului din Lae, luă
înălţime şi se îndreptă în direcţia insulei Howland după indicaţiile lui Fred
Noonan.
Marina ameicană şi paza de coastă din insula Howland – punctul cel mai înaintat
al SUA din Oceanul Pacific – primiseră ordin să urmărească acest zbor. Afând
de decolarea Ameliei au anunţat şi vapoarele „Itasca” şi „Ontario” să patruleze pe
traseul spre insula Howland şi în apropierea ei, pentru a-i veni în ajutor în cazul
că ar avea nevoie de el.
Caracterizând acest raid putem afrima că a fost cel mai important şi mai
spectaculos raid realizat de o femeie şi unul care a demonstrat strălucitor
posibilităţile aviaţiei din acel timp. Pentru aceasta este suficient să ne gândim
la numărul de kilometri parcurşi în cele 32 de zile cât a durat acest zbor.
Pe această porţiune din zborul lor, prin care doreau să înconjoare pământul pe
cel mai lung traiect posibil, lumea îi urmărea cu mult interes şi curiozitate cu atât
mai mult cu cât era şi primul zbor al unei femei în jurul globului.
După mai multe ore de zbor, la bordul vasului „Itasca” s-a primit prin radio ultimul
mesaj a lui Fred Noonan: „SOS sunt forţată să aterzez în lipsă de
benzină....SOS....SOS”.
Două săptămâni de la această dată au fost căutaţi de numeroase vase şi de o
mare parte a flotei aeriene americane, o adevărată expediţie, una din cele mai
mari care a căutat vreodată un aviator, dar fără nici un rezultat. Nu s-a găsit nici
măcar rămăşiţa avionului sau părţi din el. Oceanul Pacific a păstrat cu străşnicie
taina dispariţiei lor.
Mai mult s-a sperat că au reuşit să aterizeze pe vreo insuliţă pustie şi că vor
apare într-o zi, dar speranţele au fost zadarnice.
Avionul lor cu aripa joasă, suprafaţă mare şi marile lor rezervoare goale, puteau
să asigure menţinerea sa câtva timp pe suprafaţa apei. De aceea nu s-a putut
explica cum de nu s-a găsit nimic din el, chiar dacă l-ar fi distrus valurile,
presupunând că o furtună ar fi bântuit atunci regiunea din jurul insulei Howland.
S-a emis şi ipoteza că din cauza vizibilităţii slabe au trecut fără să vadă mica
insulă şi s-au pierdut în imensitatea de ape.
Asupra acestei dureroase pierderi planează însă un mister.
Deşi, cum se întâmplă de obicei, încetul cu încetul uitarea s-a aşternut peste
eroii acestui zbor, într-o zi, după 30 şi ceva de ani, un ziarist american, Fred
Goerner, după terminarea celui de al doilea război mondial, a cercetat şi căutat
prin insulele din regiunea Howland, şi ar fi aflat explicaţia misterioasei dispariţii,
dezvăluind omenirii taina ei.
El susţine că, ajungând în insula Saipan, care, între cele două războaie se găsea
sub mandat japonez – în prezent în stăpânirea SUA – şi în care se găsea una
din cele mai importante secţii alea statului major japonez în timpul acela a aflat
de la câţiva băştinaşi bătrâni, că pe la mijlocul lunii iulie 1937, aceştia au văzut
cum soldaţii japonezi au adus de pe altă insulă doi spioni albi, o femeie şi un
bărbat, care apoi ar fi fost executaţi. Din cele expuse de acest ziarist rezultă că în
raidul ei Amelia Earhart ar fi îndeplinit şi o misiune militară de mare importanţă.
În acel timp japonezii, pregătindu-se de război, amenajau aerodroame în
arhipelahurile Pacificului. Pentru a afla stadiul acestor pregătiri militare echipajul
acestui avion trebuia, înainte de a ajunge în insula Howland, să zboare spre
nord, deasupra insulelor Caroline şi a arhipelagului Truk, unde se presupunea că
se aflau unităţi militare japoneze, pentru a observa şi eventual fotografia
aerodroamele şi instalaţiile de război.
El susţine deasemenea că, pentru ca echipajul avionului „Lockheed Electra” să
poată face acest ocol spre nord, avionul ar fi fost echipat cu motoare mai
puternice decât cele obişnuit mulţumită cărora viteza lui de corazieră era de 320
km/h, în loc de viteza anunţată de autorităţile avaţiei civile, că emiţătorul radio al
avionului a fost înlocuit cu unul militar, utilizat în timpul acela în marina
americană şi că zborul s-a efectuat în etapa cea mai grea, executând şi această
misiune secretă. Ea însă a fost împiedicată din cauza unei furtuni tropicale
excepţional de puternice, care a bântuit în această porţiune a oceanului. Având
în vedere caracterul secret al ocolului ce-l făceau, nu au putut indica nici poziţia
pentru a fi salvaţi. Din acest motiv ei au emis ultimul lor mesaj numai când au
crezut că se află în apropierea insulei Howland, dar, în realitate, se găseau
undeva mai la nord, pe lângă insulele Marshall. În lipsă de benzină Amelia
Earhart a aterizat pe plaja unei insule de sub controlul japonez. Autorităţile
nipone, anunţate de pescari, au arestat echipajul şi văzând echipamentul radio şi
poate şi aparatele fotografice, i-au considerat spioni şi i-au împuşcat.
După această ipoteză sau din cauza vizibilităţii reduse ei ar fi trecut pe lângă
insula Howland fără să o vadă şi au trebuit să coboare pe valurile bântuite de
furtună în plin ocean. Ceea ce este sigur este că lipsa de benzină i-a forţat să-şi
întrerupa zborul şi din această cauză a dispărut una din cele mai glorioase
personalităţi ale aviaţiei mondiale şi excepţionalul său navigator care, cu
mijloacele tehnice din vremea aceea, au realizat cel mai formidabil zbor efectuat
până atunci de o aviatoare.
În general lumii, care a admirat-o şi a iubit-o pe Amelia Earhart, supranumită
„Miss Lindy” pentru arta şi curajul ei de a zbura asemenea lui Lindberg, nu-i
venea să creadă că marea aviatoare a dispărut pentru totdeauna.
De mai multe ori în descrierea vieţii şi zborului Ameliei s-a amintit de cartea
scrisă de ea. Cunoscând bine riscurile cărora se supunea de bună voie,
convenise cu soţul ei că, dacă reuşeşte în marele ei raid, cartea să aiba titulul „În
jurul pământului”.
Într-o scrisoare adresată soţului ei înainte de plecare l-a rugat să n-o citească
decât dacă nu se va mai întoarce:
„Te rog, să mă înţelegi, că eu văd clar riscul, dar vreau s-o fac, pentru că simt că
trebuie să o fac. Femeile trebuie să încerce totul exact aşa cum fac bărbaţii. Şi
dacă ceva nu reuşeşte, aceasta nu constituie decât un imbold pentru alte femei.”
George Palmer Putman îndeplinind dorinţa soţiei lui, a editat cartea scrisă de ea,
din care ultimele capitole au fost trimise prin poştă din diferitele escale. În urma
dispariţiei ei, această carte a apărut sub titlul de „Ultimul zbor” („Last flight” are ca
moto „Niciodată, nemurirea nu încoronează pe acela care, la chemarea cerului,
este laş”)
Alături de numele Ameliei Earhart în istoria aviaţiei găsim calificativul de „cea mai
mare femeie – pilot din lume”.

Acest capitol este preluat din cartea „Îndrăgostitele aerului” de Constantin C.


Gheorghiu şi transcris aici de Butnariu Laura.

You might also like