UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE
CATEDRA DE LIMBA ROMÂNĂ

SUPORT DE CURS

DISCIPLINA: LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

ANUL II ID SEMESTRUL al II lea

TITULARUL CURSULUI
Conf. univ. dr. Silvia Pitiriciu

I. PREZENTAREA CURSULUI

OBIECTIVE

a) Cunoaşterea noţiunilor de bază ale morfologiei (părţi de vorbire flexibile şi neflexibile,

categorii gramaticale).
b) Fixarea şi sistematizarea cunoştinţelor despre verb, adverb, prepoziţie, conjuncţie,
interjecţie.
c) Utilizarea corectă a elementelor de morfologie în limba scrisă şi orală.

TEMATICA

1.Verbul
1. Caracterizare generală (morfologică, semantico-sintactică şi pragmatică)
2. Clase de verbe.
3. Categorii gramaticale ale verbului (diateză, mod, timp, aspect, număr, persoană).
4. Flexiunea verbului.
5. Relaţia verbului cu alte clase lexico-gramaticale.

2. Adverbul
1. Caracteristici.
2.Clase de adverbe.

3. Prepoziţia
1. Caracteristici.
2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale.

4. Conjuncţia
1. Caracteristici.
2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale.

5. Interjecţia
1. Caracteristici.
2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale.
 2

II CURSUL
1. VERBUL

1. Caracterizare generală
Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă acţiuni, stări, existenţe, deveniri privite ca
procese în desfăşurare. De exemplu: a lucra, a citi; a sta; a fi, a se afla; a înflori, a înfrunzi etc. în
diferite contexte: „Am lucrat mai mult decât ei.”; „Stătea de veghe.”; „Nu erau cum i-am crezut.”;
„Pădurea va înfrunzi.” Semantic, verbul se deosebeşte de alte părţi de vorbire care exprimă static
numele acţiunilor (substantivul).
Din punct de vedere morfologic, verbul prezintă o flexiune sintetică şi una analitică
exprimate prin categorii gramaticale specifice - diateză, mod, timp şi aspect - şi nespecifice - număr
şi persoană. De exemplu, pentru marcarea modului şi a timpului se folosesc sufixe gramaticale:
cânt-a-m, merg-ea-m (sufixe de imperfect); cânt-ând, merg-ând (sufixe de gerunziu). De asemenea,
se utilizează desinenţe pentru exprimarea persoanei şi a numărului: cit-eşt-e, lucr-eaz-ă (desinenţe
pentru persoana a III-a, singular). Pentru marcarea modului, a timpului şi a diatezei se folosesc
forme auxiliare: voi afla, este ajutat, aş pleca (voi pentru exprimarea viitorului; este pentru
exprimarea diatezei pasive; aş pentru a indica condiţional-optativul). Mijloacele afixale sintetice
coexistă cu cele analitice; prin intermediul lor, verbul posedă o flexiune mult mai bogată decât cea
nominală.
Din punct de vedere sintactic, prin funcţia de predicat, verbul constituie nucleul enunţului,
iar prin celelalte funcţii sintactice nepredicative, se aseamănă cu substativul şi adjectivul.
În context, verbul este partea de vorbire cu cele mai variate posibilităţi de combinare. Se
asociază cu obiectul direct sau indirect: „Citeşte o carte.”; „Vorbeşte despre o carte.”, cu
circumstanţialele: „Scrie repede.” El determină aşezarea fiecărui termen al enunţului într-o anumită
poziţie sintactică: subiect, atribut, complement. Ca parte de vorbire independentă, poate constitui
singur o propoziţie.
Definitorii pentru verb sunt caracteristicile morfologice şi sintactice.

2. Clase de verbe
Verbele se clasifică în funcţie de mai multe criterii: etimologic, sintactic, morfologic, semantic
şi formal.
 3

1. După origine, verbele sunt:

● moştenite din latină: a avea, a fi, a vrea, a cânta, a lăuda, a auzi, a veni, a fugi, a dormi, a
scrie; din substrat: a băga, a curma, a răbda, a zburda, a cruţa, a scăpăra, a se gudura;
• împrumutate din diverse limbi: din slava veche - a citi, a hrăni, a iubi, a trăi, a privi, a
clădi; din neogreacă - a lipsi, a pedepsi, a ursi, a se sinchisi, a vopsi; din maghiară - a
bănui, a cheltui, a făgădui, a tăgădui; din franceză - a explica, a oficia, a participa, a
fixa, a accepta;
• create în limba română prin derivare cu sufixe sau/şi prefixe: a îmbunătăţi, a
împrospăta, a desface, a preface, a bâzâi, a mârâi, a troncăni; prin compunere: a
binecuvânta, a binemerita, a binevoi, a premări, a preaslăvi.
2. După relaţiile sintactice şi posibilităţile lor combinatorii, verbele se clasifică în mai multe
categorii:
a) După posibilitatea sau imposibilitatea de a forma singure nucleul comunicării, verbele sunt:
• predicative, cele care, folosite la modurile personale, pot forma, singure, predicatul
verbal al unei propoziţii. Sunt verbe de sine stătătoare, cu independenţă lexico-
gramaticală: a pleca, a tăcea, a face, a pune, a lua, a da, a hotărî, a cere, a merge, a
culege, a obţine ş.m.a.
Aproape toate verbele limbii române pot fi folosite ca predicative sau autonome. Gramatica
Academiei le asociază cu modurile personale. Există însă şi o altă opinie1 cu privire la
predicativitate, anume că toate verbele sunt predicative dacă au virtualitatea de a fi predicative în
orice alt context, ceea ce înseamnă că modurile personale şi nepersonale nu mai sunt asociate cu
predicativitatea, respectiv nepredicativitatea. Gramatica tradiţională face însă distincţia predicativ -
nepredicativ în funcţie de modurile personale - nepersonale ale verbului:
„A studiat zece ani vioara.”
(verb predicativ la modul indicativ)
„Să mergem mai repede!”
(verb predicativ la modul conjunctiv)
Aproape toate verbele limbii române pot fi folosite ca predicative sau autonome, constituind o
clasă deschisă.
• nepredicative sunt verbele care, la modurile personale, nu pot forma, singure, predicatul
unei propoziţii, din cauza conţinutului lor lexical insuficient şi a incapacităţii lor
sintactice. Pentru a realiza o unitate semantico-gramaticală, nucleul propoziţiei, ele intră
obligatoriu în relaţie de structură cu forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale
sau interjecţionale. Sunt verbe auxiliare, instrumente gramaticale cu rol morfologic şi
sintactic.
 4

Verbele nepredicative auxiliare morfologice, în calitate de morfeme analitice discontinue,

ajută la exprimarea modurilor şi a timpurilor de la diateza activă şi reflexivă şi a diatezei pasive. Ele
sunt a fi, a avea şi a vrea. Fiecare dintre cele trei are un rol gramatical bine stabilit în structurile din
care fac parte: a fi, sub forma fi, intră în componenţa verbelor la indicativ viitor anterior (forme
literare sau populare); „voi fi venit”, „va fi plecat”; la conjunctiv, condiţional-optativ şi infinitiv
perfect: „să fi venit”, „ar fi plecat”, „a fi venit”; la prezumtiv prezent: „să fi venind”; sub diferite
forme a fi este auxiliar în structura verbelor la diateza pasivă: „este ajutat”, „va fi chemat”; a avea
sub formele am, ai, a, aţi, au intră în structura verbelor la indicativ perfectul compus: „am plecat”,
„a dormit”; sub formele aş, ai, ar, am, aţi, în structura condiţional-optativului: „aş lua”, „ai fi
scris”; a vrea, sub formele voi, vei, va, vom, veţi, vor, în componenţa viitorului: „voi afla”, „vom fi
mers”, a prezumtivului: „voi fi aflând”, „veţi fi cunoscut”. Numeroase sunt variantele auxiliarului a
vrea: oi, ăi, ei, i, îi, o, a, ăti, eţi, îţi, oţi, or, om. Ele funcţionează popular, familiar şi regional.
Verbele nepredicative auxiliare sintactice au conţinut lexical abstract, nu pot forma singure
predicatul, ci numai împreună cu un nume predicativ. Cu ajutorul acestuia se realizează funcţia de
predicat nominal, când auxiliarul sintactic se află la un mod personal. Pot fi şi construcţii nominale
infinitivale, gerunziale, participiale şi de supin, cu alte funcţii decât cea de predicat.
Verbele copulative guvernează două nominative reprezentate sintactic prin subiect şi numele
predicativ. Ele se comportă ca nişte elemente de legătură. Fac parte din clasa copulativelor: a fi, a
deveni, a ajunge, a rămâne, a ieşi, a părea, a se face, a se preface, a însemna. Şi ele se pot
diferenţia în statice (a fi, a rămâne) şi dinamice (a deveni, a ajunge, a ieşi, a se face). Caracteristica
lor de a fi copulative, cu sens abstract, le deosebeşte de verbele predicative, care au sens concret.
Dintre ele, în afară de a deveni, toate pot fi întrebuinţate atât ca predicative, cât şi ca verbe
copulative:
„El este casă.”
(predicativ - „se află”)
„El este medic.”
(copulativ)
„A ajuns la ei.”
(predicativ - „a sosit”)
„A ajuns patron.”
(copulativ)
Verbele copulative nu se confundă cu verbele predicative omonime. Acestea din urmă au
diferite sensuri concrete. A fi predicativ, de exemplu, se utilizează cu sensurile „a se găsi”, „a se
afla”, „a sta”, „a şedea”, „a se întâmpla”, „a se petrece”, „a se tolera”, „a se permite”, „a costa”, „a
trăi” ş.a.
 5

Unii cercetători2 consideră copulative şi alte verbe: a se alege, a se arăta, a se considera, a se

socoti, a se şti, a se vedea etc. Gramatica tradiţională le atribuie sens concret, le consideră capabile
de a forma singure predicatul, deci verbe predicative. Ele sunt urmate de element predicativ
suplimentar, nu de nume predicativ, ca verbele copulative.
Prin sensul lor abstract, verbele copulative sunt intranzitive. Verbe precum a reprezenta, a
constitui, pe care unii lingvişti le includ în categoria copulativelor, sunt în realitate tranzitive
(urmate de complement direct): „Părinţii reprezintă un model pentru copii.” ⇔ „Un model pentru
copii îl reprezintă părinţii.” (un model, îl sunt complemente directe).
Capacitatea de a se combina cu o formă verbală însoţitoare (cu conjunctivul, cu infinitivul, cu
participiul şi cu supinul) o au şi alte verbe auxiliare morfologice, (semi-) auxiliarele de mod şi de
aspect.
Verbele (semi)auxiliare de modalitate exprimă necesitatea, posibilitatea, voinţa, dorinţa,
iminenţa unei acţiuni etc. În studiul consacrat acestei probleme, Valeria Guţu Romalo3 analizează
comportamentul gramatical şi semantic al verbelor din această clasă: a fi, a avea, a vrea, a putea, a
trebui, a veni, a părea. De exemplu, a avea poate exprima necesitatea: „Doar n-am a trăi cât
lumea.”; posibilitatea: „N-am a mă plânge de nimic.” dorinţa, voinţa: „Eu am a-ţi spune ceva.”;
permisiunea: „N-are decât să plângă.” Celelalte verbe semiauxiliare de mod pot apărea şi ele în
contexte diferite: „Dă să se apropie.”, „Era să cad.”; „Pot să citesc.”; „Stă să plouă.”; „Trebuie
lăudat.” etc.
Când verbul respectiv este la un mod personal, au funcţia sintactică de predicat verbal simplu,
nu compus:
„Eu am cu ce scrie.”
(a avea are sensul „a putea”, formează singur predicatul verbal şi este urmat de
construcţie infinitivală relativă cu funcţie de complement direct dezvoltat)
Cercetătorii care interpretează verbul a avea semiauxiliar de modalitate nu separă verbul de
elementele care se află după el. În acest caz, construcţia „am cu ce scrie” este apreciată sintactic
drept predicat verbal compus.
Verbele (semi)auxiliare de aspect au caracter momentan, durativ sau terminativ, în funcţie de
verbul la conjunctiv, la infinitiv sau la supin, cu care se combină. Sunt verbe de aspect incoative: a
începe, a porni, a se repezi, a sări; durative sau continuative: a continua, a urma; terminative: a
termina, a înceta, a isprăvi, a găta etc. Şi ele pot apărea în contexte diferite, însoţite de alte forme
verbale:
„A pornit să plângă.”
„A prins a râde.”
„Continuă a ninge.”
Aceeaşi interpretare o au şi ele, ca verbele de modalitate.
 6

Se constată că structurile din care fac parte (semi)auxiliarele de mod şi de aspect reprezintă
„complexe semantice” neajunse în stadiul gramaticalizării4; în cadrul lor, verbele în discuţie îşi
păstrează sau dobândesc sensuri distincte de cele ale verbelor următoare. Ele nu se confundă nici cu
auxiliarele morfologice sau cu (altele din) cele sintactice, fiind considerate mijloace lexicale de tip
special, negramaticalizate.
b) După relaţia verbului cu subiectul exprimat prin substativ(sau substitut) în cazul N, verbele
sunt:
• personale, cele care au capacitatea de a realiza relaţia verb - subiect. Ele admit un
subiect personal, cunosc trei forme flexionare în raport cu persoana.
Fac parte din această categorie cele mai multe verbe din limba română: a lucra, a merge, a
face, a lua, a vedea, a uita, a hotărî, a citi, a privi etc.:
„Citeşte lecţia.”
(persoana a III-a singular)
„Lucrăm la un proiect.”
(persoana I plural)
Verbele personale acceptă impersonalizarea şi pasivizarea; sunt singurele care participă la
opoziţii de diateză:
„Se pleacă devreme de la serviciu.”
(verb impersonal)
„Sunt chemat la serviciu.”
(verb la diateza pasivă)
„Face treabă.” - „Lucrul este făcut bine.” -
(diateză activă) (diateză pasivă)
„Se face profesor.”
(diateza reflexivă)
• impersonale, cele care nu au capacitatea de a realiza relaţia verb - subiect. Nu admit un
subiect „personal” şi cunosc o singură formă flexionară în raport cu persoana. Numărul
lor este redus în comparaţie cu cel al verbelor personale.
Sunt impersonale proprii (sau propriu-zise) verbele active şi reflexive impersonale care se
referă la procese naturale şi care apar numai la persoana a III-a, singular: a ploua, a fulgera, a
ninge, a amurgi, a tuna, a fulgera, a trăsni, a fulgui, bura (active); a se însera, a se înnopta, a se
desprimăvăra, a se lumina, a se înnora (reflexive). Ele sunt intranzitive, unipersonale, defective de
număr şi de persoană, unele defective şi de timp sau de mod.
Unele dintre verbele impersonale proprii „se personalizează” când sunt folosite cu sens
figurat; în acest caz, primesc un subiect gramatical (extern sau intern):
 7

„Afară fulgeră întruna.”

(impersonal)
„Mă fulgeră când mă vede.”
(personal)
Sunt impersonale improprii verbele care, în anumite condiţii, şi-au pierdut caracterul personal.
Pot să apară cu un subiect postverbal exprimat printr-un substantiv inanimat sau printr-o propoziţie
subiectivă:
„S-a întâmplat un accident.”
„S-a întâmplat să mă întâlnesc cu tine.”
Verbele impersonale improprii apar fără pronume: a căuta, a reieşi, a rezulta, a decurge, a
urma, a trebui, a merita; însoţite sau nu de pronume personale forme neaccentuate de dativ: a-i
veni, a-i conveni, a-i păsa, a-i ajunge, a-i rămâne, a-i plăcea, a-i arde; însoţite sau nu de pronume
personale forme neaccentuate de acuzativ: a-l interesa, a-l pasiona, a-l durea, a-l enerva, a-l roade,
a-l necăji, a-l supăra. Toate sunt la diateza activă. Sunt însoţite de pronumele reflexiv morfem se,
deci sunt la diateza reflexivă, verbe ca: a se cuveni, a se auzi, a se întâmpla, a se cădea, a se spune,
a se vedea, a se bănui, a se discuta, a se părea, a se putea, a se zice, a se zvoni etc. Morfemul se din
componenţa lor nu se poate înlocui cu formele corespunzătoare ale pronumelor personale
neaccentuate de acuzativ.
S-au fixat exclusiv ca verbe impersonale a-i păsa (că), a se cuveni (să), a se întâmpla (să):
„Se cuvine să aflăm adevărul.”
„Nu-mi pasă că se poartă astfel cu mine.”
Unele verbe reflexive impersonale provenite de la cele personale pot avea în anumite contexte
un sens pasiv. În acest caz, se pot folosi şi la persoana a III-a plural şi pot intra în relaţie cu un
subiect gramatical exprimat prin substantiv:
„Greşeala se vede imediat.”
(persoana a III-a, singular)
„Greşelile se văd imediat.”
(persoana a III-a, plural)
c) După relaţia verbului cu obiectul direct exprimat prin substantiv (sau substitut) în cazul A,
prin verb la un mod nepersonal, prin interjecţie ori printr-o propoziţie subordonată completivă
directă, verbele sunt:
• tranzitive, cele care admit relaţia verb-obiect direct (complement direct sau completivă
directă). Verbul orientează procesul dinspre subiect spre obiect. În acest fel, se
realizează un transfer semantic reciproc.
Marea majoritate a verbelor tranzitive în limba română pot primi un singur obiect direct: a
zice, a spune, a rosti, a da, a lua, a face, a afla, a culege, a scrie etc.:
 8

„I-a spus adevărul.”

(complement direct)
„A aflat ce s-a întâmplat.”
(completivă directă)
Când obiectul direct este exprimat, verbul este tranzitiv relativ. Când nu apare obiectul direct
lângă verb, ci numai se subînţelege, verbul este tranzitiv absolut:
„Tu citeşti corect poezia.”
(tranzitiv relativ)
„El citeşte bine.”
(tranzitiv absolut)
În unele situaţii, obiectul direct poate fi dublat. Sunt verbe dublu tranzitive cele care acceptă
două complemente directe (unul pentru animat, celălalt pentru inanimat): a întreba, a informa, a
învăţa, a anunţa, a asculta, a examina, a îndemna, a obliga, a ruga, a sfătui, a povăţui (pe cineva,
ceva):
„L-a anunţat să plece.”
„Îl informez că a câştigat.”
(complement direct) (completivă directă)
În funcţie de particularităţile structurale ale limbii, tranzitivitatea se poate verifica. Gabriela Pană-
Dindelegan5 identifică trei condiţii sau teste sintactice ale tranzitivităţii: a) construcţia cu un obiect direct
realizabil printr-un clitic pronominal cu formă de acuzativ; b) dublarea obiectului; c) pasivizarea.
Hotărâtor în determinarea tranzitivităţii este testul (b). Satisfacerea numai a testului (a) este
insuficientă pentru încadrarea verbului, iar nesatisfacerea testului (c), când (a) şi (b) sunt
îndeplinite, nu determină pierderea caracterului tranzitiv. De exemplu: a avea, a durea, deşi nu
satisfac testul pasivizării, sunt tranzitive, deoarece accceptă testele (a) şi (b):
„Casa o are de la părinţi.”
„Pe Maria o doare măseaua.”
Analize ale verbelor în funcţie de obiectul direct au scos în evidenţă rolul formativilor
verbali în stabilirea diferitelor categorii de verbe. De exemplu: a admonesta, a calomnia, a deporta
primesc obiect direct + uman; a adăpa, a asmuţi, a potcovi primesc obiect direct - uman.
Gabriela Pană Dindelegan cercetează structura diferitelor verbe tranzitive şi le subclasifică şi
în funcţie de conjuncţia prin care este introdusă completiva directă.6 De exemplu: a proba, a
verifica, a întreba, a încerca, a controla admit pe dacă (nu pe că şi să); a accepta, a admite, a
afirma, a aştepta admit pe că, să (nu pe dacă); a aprecia, a calcula admit pe dacă, să, că; a
adeveri, a afirma, a afla, a auzi, a arăta admit pe că; a aranja, a permite, a plănui, a prefera admit
pe să.
 9

În tradiţia gramaticii europene, verbele sunt tranzitive directe (cer obiect direct) şi indirecte
(cer obiect indirect). Şi în limba română s-au făcut astfel de clasificări. Dumitru Irimia7 deosebeşte
în rândul verbelor tranzitive directe: verbe de simţire: a vedea, a auzi, a asculta, a privi, a mirosi, a
pipăi; verbe factitive: a culca, a scula, a trezi; verbe ale vorbirii directe: a spune, a întreba, a zice,
a răspunde. Din clasa verbelor tranzitive indirecte fac parte verbele care exprimă reciprocitatea: a
conversa, a coresponda, a convieţui, a fraterniza; verbele a căror acţiune se face în favoarea sau în
defavoarea cuiva (a ceva): a impieta, a contribui, a aparţine, a corespunde; unele verbe sau expresii
impersonale: a-i plăcea, a-i conveni, a-i fi dor.
Verbele cu dublă tranzitivitate au, în concepţia lui Dumitru Irimia, o altă accepţie decât în
gramatica tradiţională: pot primi un complement direct şi unul indirect: a da, a oferi, a conferi, a
promite, a făgădui, a dărui.

Numai verbele tranzitive pot realiza construcţii de

tip activ şi de tip pasiv:
„L-am văzut pe Ion.”
„Ion este văzut de mine.”
Sunt false tranzitive unele verbe de mişcare:
„A alergat câţiva metri.”
„Au călătorit o bucată de drum împreună.”
Construcţiile postverbale sunt complemente circumstanţiale de mod, nu complemente
directe.
• intranzitive, cele care nu admit relaţia cu un complement direct sau cu o completivă
directă. Realizează însă relaţia cu un obiect indirect sau circumstanţial şi cu un subiect:
„Mă gândesc la ei.”
( complement indirect)
„Am plecat în oraş.”
(complement circumstanţial de loc)
„Soarele a răsărit.”
(subiect)
Sunt socotite intranzitive verbele de mişcare: a veni, a pleca, a alerga, a fugi, a călători, a
ieşi, a intra, a zbura; verbele impersonale: a ploua, a ninge, a fulgera; a trebui, a urma, a-i plăcea,
a-i conveni, a-l interesa, a-l pasiona, a se întâmpla, a se zvoni; verbele subiective: a plânge, a râde,
a dormi, a se trezi; a fi, a exista, a trăi, a muri; verbele eventive: a încărunţi, a înmărmuri, a se
înroşi, a îngălbeni; verbele care exprimă rezultatul unei acţiuni: a călători, a opera, a benchetui, a
 10

îmboboci; verbele copulative: a fi, a deveni, a ajunge, a rămâne, a însemna, a părea, a se face, a se
preface, a ieşi.
Între verbele tranzitive şi verbele intranzitive nu există graniţe fixe, întrucât unele verbe
intranzitive, prin schimbarea sensului, pot guverna un complement direct (extern sau intern): a
trece, a încăpea, a cădea, a alerga, a adormi, a ploua, a ninge, a rătăci, a trăi, a sări, a plânge, a
zbura etc.

„A trecut pe la noi.”
(intranzitiv)
„A trecut examenul.”
(tranzitiv) (complement direct)
„Copilul a adormit.”
(intranzitiv)
„Mama a adormit copilul.”
(tranzitiv) (complement direct)
Verbele intranzitive nu pot realiza construcţii de tip
pasiv. În enunţuri precum „El era plecat de acasă.” sau
„Ele sunt venite în vizită.” nu există verbe la diateza
pasivă, ci construcţii perifrastice cu valoare de mai mult
ca perfect, respectiv perfect compus.
d) În funcţie de numărul de legături sintactice pe care verbul le stabileşte cu substantivul
(sau cu substitutul său), verbele sunt:
• avalente (sau zerovalente): a ploua, a ninge, a burniţa, a fulgera, a trăsni;
• monovalente: a patina, a lătra, a dormi, a asuda;
• bivalente: a aparţine, a ara, a plăcea, a displăcea, a spera;
• trivalente: a da, a întreba, a oferi, a trimite.
3. După particularităţile de flexiune, verbele se clasifică în mai multe categorii:
a) După numărul persoanelor la care se conjugă, verbele sunt:
 11

• unipersonale, cele care se conjugă şi fac referire numai la persoana a III-a. Nu au ca autor
o persoană şi, în general, exprimă procese atribuite naturii, plantelor şi animalelor:
apune, răsare; behăie, cotcodăceşte, grohăie, latră, miaună, măcăie, nechează, ouă,
rage; germinează, încolţeşte, înfrunzeşte, înfloreşte; acţiuni atribuite obiectelor: se
alterează, (se) cocleşte, derapează, (se) mucezeşte, (se) râncezeşte, (se) rugineşte;
acţiuni atribuite oamenilor: clămpăne, clefăie, duhneşte, fonfăie, miroase.
Ca unipersonale sunt folosite şi unele verbe cu conţinut abstract: constă, rezidă, rezultă,
converg; verbe impersonale cu formă de singular: fulgeră, trebuie, (îmi) vine, (îmi) place, (îmi)
pasă, se cuvine, se întâmplă, se crede.
• pluripersonale, cele care se conjugă şi fac referire la toate cele trei persoane. Cele mai
multe verbe româneşti sunt pluripersonale: a avea, a tăcea, a vorbi, a merge, a trece, a
privi, a coborî, a sta.
b) După caracterul paradigmei, verbele sunt:
• integrale, cele care au o paradigmă completă în flexiune (au toate formele flexionare în
raport cu categoriile gramaticale corespunzătoare): a avea, a fugi, a veni, a primi, a
dormi, a munci, a ţine, a pune;
• defective, cele care au o paradigmă incompletă în flexiune (nu au toate formele flexionare
în raport cu categoriile gramaticale corespunzătoare). Sunt defective de persoană (nu au
persoanele I şi a II-a) verbe ca: a răsuna, a erupe, a rugini, a râncezi ş.a. Sunt defective
de timpurile compuse, folosindu-se numai la prezent: a discerne, a defide, a concede, a
divide, a subdivide. Se folosesc numai la timpurile compuse cu participiul: a detraca, a
prefabrica, a deceda, a electrocuta, a inculpa ş.a. Nu au imperativ, pentru că exprimă
procese ce nu pot fi ordonate: a putea, a voi, a vrea, a plăcea, a şti; în locul lor se
foloseşte conjunctivul prezent cu valoare imperativă: să poţi, să vrei etc.
Sunt defective cu caracter general verbele a (se) la, a va, a păsa. Primul, a (se) la „a se spăla”
se foloseşte numai la prezent, popular (lau, lai, lă, lăm, laţi, lau); al doilea, a va „a merge”, de
provenienţă latină (〈lat. vado, -ere) se foloseşte popular şi familiar în expresia mai va „mai
aşteaptă”, „mai trece vreme până atunci”; ultimul, a păsa (〈lat. passo, -are „a trece”) se foloseşte
popular în expresia pasă de „încearcă să...”, „îndrăzneşte să...” În limba română contemporană se
păstrează verbul omonim a păsa în construcţii cu pronume şi adverbe: nu-mi pasă, ce-ţi pasă.
c) După caracterul radicalului în flexiune, verbele sunt:
• regulate, cele care nu prezintă variaţii în flexiune, respectă regulile de flexiune. Sunt
regulate majoritatea verbelor din limba română: a lucra, a cânta, a porni, a veni, a face,
a rupe, a hotărî, a urî, a şti;
 12

• neregulate, cele care prezintă variaţii în flexiune, neregularităţi ale paradigmei

explicabile prin origine şi prin evoluţie. Sunt neregulate a fi, a avea, a vrea, a bea, a
mânca, a da, a lua, a sta, a usca. Cel mai neregulat este verbul a fi care are forme
supletive în radical: sunt, eram, fusei, am fost etc.
d) După particularităţile formale de flexiune, mai ales după sufixul infinitivului, verbele sunt
de:
• conjugarea I, cele care formează infinitivul cu sufixul -a: a cânta, a schimba, a ploua, a
căuta (lipsite de sufix şi desinenţă de persoana I singular la indicativ prezent); a desena,
a lucra, a colabora, a se baza ( cu sufixul -ez şi fără desinenţă la persoana I singular a
indicativului prezent).
Sunt de conjugarea I şi verbele care au sufixul infinitival -a precedat de consoană palatală
ăk’ş, ăg’ş: a urechea, a împerechea, a supraveghea, a veghea. De asemenea, verbele al căror sufix
infinitival -a este precedat de ăiş, cu care formează diftong: a mângâia, a tăia, a împăia; verbele al
căror sufix infinitival -a, intră în hiat cu vocala ăiş din faţa sa: a studia, a iniţia, a împrăştia.
Conjugarea I este cea mai productivă, mai bogată şi mai stabilă dintre toate conjungările. Verbele
împrumutate din limbile romanice sau derivatele pe care le dau sunt, în mare parte, de conjugarea I: a
declara, a energiza, a naviga, a oficia etc.
• conjugarea a II-a, cele care formează infinitvul cu sufixul -ea: a avea, a bea, a cădea, a
putea, a plăcea, a tăcea ş.a.
Pe lângă faptul că este cea mai săracă (include aproximativ 20 de verbe moştenite),
conjugarea a II-a este neproductivă şi instabilă.
Datorită analogiilor şi identităţilor cu formele conjugării a III-a, multe verbe terminate în -ea
la infinitiv se folosesc ca nişte verbe de conjugarea a III-a: a plăcea a place,a apărea a
apare, a dispărea a dispare, a zăcea a zace etc. Aşa-zisele forme de conjugarea a III-a nu
sunt încă admise de normele limbii literare, dar ele demonstrează trecerea de la conjugarea a II-a la
conjugarea a III-a.
• conjugarea a III-a, cele care au sufixul infinitival -e: a face, a merge, a coace, a trece, a
scrie, a duce, a pune, a rupe, a fierbe, a arde.
Conjugarea a III-a este săracă, neproductivă şi instabilă. Puţine împrumuturi din limbile
romanice au intrat în limba română: a discerne, a induce, a exclude, a decide.
Fluctuaţiile de accent la unele verbe demonstrează tendinţa de trecere de la conjugarea a III-
a la conjugarea a II-a, nerecomandabilă, neadmisă de limba literară: bătém, bătéţi, făcém, făcéţi,
puném, punéţi, după modelul cântắm, cântáţi, vedém, vedéţi, fugím, fugíţi, în loc de bátem, báteţi,
fácem, fáceţi, púnem, púneţi;
 13

• conjugarea a IV-a, cele care au sufixul infinitival -i, sau -î: a munci, a iubi, a veni, a fugi, a
privi; a hotărî, a tăbărî, a urî, a coborî, a doborî, a omorî ş.a.
Conjugarea a IV-a este foarte bogată şi productivă prin fondul latin moştenit, prin
împrumuturile mai vechi (din slavă: a hrăni, a citi, a iubi; din maghiară: a bănui, a cheltui; din
neogreacă: a se sclifosi, a se sinchisi), prin creaţiile pe teren românesc: a boli, a îmblăni, a
îmbrobodi, a îngriji, a (se) îmbogăţi, a (se) înroşi etc.
e) După omonimiile generale şi specifice, afixale şi desinenţiale, verbele cunosc mai multe
tipuri paradigmatice. Valeria Guţu Romalo8 stabileşte opt tipuri cărora le corespund zece clase
flexionare sau conjugări structurale. Sunt de:
• conjugarea I verbele care au sufixul infinitival -a, dar nu au sufixul -ez la indicativ
prezent: a ara, a ploua, a continua, a preceda, a apropia, a aştepta;
• conjugarea a II-a verbele care au sufixul infinitival -a şi sufixul -ez la indicativ prezent:
a lucra, a crea, a desena, a apela, dar şi a veghea, a supraveghea, a urechea;
• conjugarea a III-a verbele care au sufixul infinitival -î, dar nu au sufixul -ăsc la indicativ
prezent: a doborî, a coborî, a omorî, a tăbărî, a vârî, a pogorî;
• conjugarea a IV-a verbele care au sufixul infinitival -i, nu au sufixul -esc la indicativ
prezent, iar desinenţa de la persoana a III-a singular este identică cu cea de la persoana a
III-a plural: a sui, a acoperi, a descoperi, a gâtui, a sprijini, a sâcâi, a atribui, a mormăi,
a mârâi;
• conjugarea a V-a verbele care au sufixul infinitival -i, nu au sufixul -esc la indicativ
prezent, iar desinenţa de la persoana I singular este identică cu cea de la persoana a III-a
plural: a fi, a sări, a fugi, a veni, a muri, a şti;
• conjugarea a VI-a verbele care au sufixul infinitival -i sau -î şi sufixul de indicativ prezent –esc
sau -ăsc: a citi, a munci, a iubi, a croi, a isprăvi; a hotărî, a urî, a izvorî, a ocărî, a amărî;
• conjugarea a VII-a verbele care au sufixul infinitival -ea: a părea, a apărea, a dispărea,
a avea, a tăcea, a plăcea, a displăcea, a putea, a vedea;
• conjugarea a VIII-a verbele care au sufixul infinitival -e, iar cele de la participiu -u şi -t:
a face, a trece, a cere, a cerne, a crede, a începe, a umple;
• conjugarea a IX-a verbele care au sufixul infinitival -e, iar cele participiale -φ şi -s: a
scrie, a prinde, a curge, a merge, a spune, a pune, a alege;
• conjugarea a X-a verbele care au sufixul infinitival -e, iar cele participiale -φ şi -t: a
rupe, a coace, a suge, a frige, a frânge, a sparge, a fierbe.
Se observă că în clasificarea verbelor în cele zece clase sau conjugări se ţine seama de sufixele
modale de infinitiv, de indicativ prezent şi de participiu, de asemenea de desinenţele de persoană.
La conjugarea a VI-a, GALR distinge două clase de verbe: cele de conjugarea a VI-a cu sufixul
 14

infinitival în –I şi de conjugarea a VII-a, cu sufixul infinitival în –î. În consecinţă, verbele au 11

conjugări.9
4. Din punct de vedere semantic, verbele sunt:
• de mişcare: a merge, a veni, a sosi, a pleca, a ieşi, a intra, a alerga, a străbate, a porni,
a fugi, a zbura, a înota;
• de declaraţie: a afirma, a declara, a întreba, a zice, a spune, a vorbi, a răspunde, a şopti,
a mormăi;
• existenţiale (de existenţă şi de stare): a fi, a exista, a fiinţa, a se afla, a se găsi, a figura,
a sta, a şedea, a dăinui;
• de atribuire: a da, a oferi, a atribui, a conferi;
• de privare: a lua, a împrumuta, a fura;
• afective şi de voinţă: a voi, a dori, a iubi, a simţi, a se teme, a plăcea, a displăcea;
• de simţire: a vedea, a auzi, a mirosi, a pipăi, a simţi;
• de posesie: a avea, a aparţine, a deţine, a stăpâni, a poseda;
• de asemănare sau deosebire: a se asemăna, a coincide, a se deosebi;
• instrumentale: a cosi, a biciui, a forfeca, a secera, a grebla, a se pieptăna;
• de aplicaţie: a arginta, a auri, a lăcui, a zinca, a placa;
• onomatopeice: a behăi, a fâşâi, a dudui, a păcăni, a pocni, a bubui;
• meteorologice: a ploua, a tuna, a fulgera, a burniţa, a fulgui, a ninge;
• modale: a putea, a trebui, a avea.
5. După felul desfăşurării acţiunii, verbele sunt:
• durative: a dura, a trăi, a veghea, a răbda;
• momentane: a adormi, a aţipi, a apărea, a tresări, a muri;
• eventive: a încremeni, a îngălbeni, a înlemni, a se înverzi, a se ofili, a se însenina, a
slăbi;
• factitive (sau cauzative): a însănătoşi, a opera, a coafa, a tunde, a fierbe, a aprinde, a
cuminţi.
6. Din punct de vedere formal (sau după structură), verbele sunt:
• simple, alcătuite dintr-un singur termen: a da, a şti, a lua, a mări, a desfiinţa, a vedea, a
face;
• compuse, alcătuite din două sau mai multe cuvinte: a binecuvânta, a binemerita, a
binevoi, a bineveni, a preamări, a preaslăvi (formate din cuvinte întregi); a cronometra,
a fotografia, a electromecaniza, a motomecaniza (din elemente de compunere sau
combinaţii de elemente de compunere şi cuvinte întregi).
 15

3. Categoriile gramaticale ale verbului

Verbul se deosebeşte de toate celelalte părţi de vorbire printr-o flexiune foarte bogată
exprimată prin categorii gramaticale specifice (diateza, modul, timpul) şi nespecifice (numărul şi
persoana).
Diateza, categorie gramaticală care a constituit mult timp obiect de discuţie pentru cercetători,
priveşte felul în care verbul îşi orientează acţiunea în raport cu intenţiile subiectului vorbitor şi cu
obiectul, mai exact raportul sintactic dintre subiectul gramatical, proces şi obiectul acestuia.
Limba română cunoaşte trei diateze10: activă, pasivă şi reflexivă, deosebite între ele semantic
şi formal. Definire lor se face în raport cu conţinutul şi cu elementele formale care ajută la
exprimarea lor. La diateza activă, subiectul gramatical face acţiunea suferită de obiect; la diateza
pasivă, subiectul gramatical suferă acţiunea făcută de obiect; la diateza reflexivă, subiectul
gramatical face şi suferă acţiunea. Din punct de vedere formal, diateza activă este lipsită de
elemente formale specifice; diateza pasivă se construieşte cu ajutorul auxiliarului a fi; diateza
reflexivă are obligatoriu în componenţa ei un pronume reflexiv neaccentuat în dativ sau în acuzativ.
În general şi în mod abuziv, au fost subordonate diatezei active toate verbele nemarcate formal şi
celei reflexive toate verbele marcate reflexiv, indiferent de participarea sau neparticiparea acestora
la opoziţiile de diateză.
Pe lângă aceste observaţii, cercetările moderne au evidenţiat şi alte caracteristici în cadrul
fiecăreia dintre ele.
Diateza activă este aceea la care subiectul (agentul) realizează sau enunţă procesul suferit de
obiect, de pacient (altul decât subiectul gramatical). Formal, nu prezintă nici un fel de morfem ca
element distinctiv faţă de celelalte diateze:
„Voi aţi plecat la munte.”
„Îl ascult zilnic.”
Sunt la diateza activă diferite feluri de verbe: tranzitive şi intranzitive, personale şi
impersonale.
Diateza pasivă este aceea la care subiectul gramatical (pacientul) suferă procesul realizat de
obiect, de agent (altul decât subiectul gramatical).
Formal, auxiliarul morfologic a fi funcţionează ca morfem analitic neaglutinat pe lângă
participiul verbului de conjugat. El este element distinct faţă de celelalte diateze:
„El este ajutat de prieteni.”
„Noi suntem chemaţi de părinţi.”
 16

Numai verbele tranzitive pot avea diateză pasivă: a

vedea, a auzi, a simţi, a face, a lua, a oferi, a da, a pune, a
scoate, a cunoaşte etc. Fac excepţie din această categorie
verbe ca a avea, a durea, a putea, a ustura ş.a., care nu au diateză pasivă. Din cauza
conţinutului lor lexical, unele verbe tranzitive trecute la diateza pasivă nu au decât forme de
persoana a III-a şi anumite subiecte: a ara, a secera, a treiera, a conspecta, a rezuma, a închiria, a
fabrica, a electrifica, a amplasa etc.:
„Pământul este arat la timp.”
„Marfa este depozitată în magazie.”
Când auxiliarul morfologic a fi din structura diatezei pasive este la un mod personal, întreaga
construcţie are funcţia sintactică de predicat verbal. Formal, între predicatul verbal al unui verb la
diateza pasivă şi predicatul nominal care are în componenţă ca nume predicativ un adjectiv
participial nu există deosebire:

„Elevul este chemat de profesor.”

(predicat verbal, verb la diateza pasivă)
„Fereastra este deschisă.”
(predicat nominal)
În trecerea verbelor de la diateza activă la diateza pasivă, complementul direct al verbului
tranzitiv se transformă în subiect gramatical, iar subiectul respectiv în complement de agent:
„Eu am văzut o maşină.”
„O maşină a fost văzută de mine.” Diateza reflexivă (sau pronominală) se prezintă
sub forma verbului însoţit de pronume reflexiv neaccentuat în dativ sau acuzativ. Cu sau fără
funcţie sintactică, pronumele formează o unitate cu verbul şi determină diferitele sensuri sau valori 11
ale structurii reflexive:
a) reflexivul obiectiv: presupune identitatea, în planul conţinutului, dintre subiectul
gramatical şi obiectul procesului exterior, obiect reprezentat prin pronume reflexiv în dativ sau în
acuzativ cu funcţie de complement indirect sau de complement direct:
„Ea se îmbracă elegant.”
„Ei se spală zilnic.”
„Îşi pune întrebări prea multe.”
 17

„Îşi dă o palmă.”
Pronumele se este complement direct, iar îşi este complement indirect.
b) reflexivul reciproc: presupune identitatea, în planul conţinutului, dintre subiectul
gramatical, autor al unui proces exterior conceput ca o pluralitate şi obiectul acestui proces, obiect
reprezentat prin pronume reflexiv în dativ sau în acuzativ cu funcţie de complement indirect:
„Când se întâlnesc, se privesc cu amabilitate.”
„Îşi strâng mâna şi îşi spun „la revedere”.
Pronumele se este complement direct, iar îşi este complement indirect.

c) reflexivul participativ: presupune identitatea, în planul

conţinutului, dintre subiectul gramatical, autor interesat
al unui proces exterior şi obiectul acestui proces, obiect
reprezentat prin pronume reflexiv în dativ cu funcţie de
complement indirect:
„Îşi construieşte o casă.”
„Şi-a procurat câteva ustensile.”
Sunt folosite exclusiv ca reflexive participative câteva
verbe: a-şi aroga (dreptul), a-şi asuma (răspunderea), a-
şi disputa (întâietatea), a-şi însuşi (bunurile) ş.a.
d) reflexivul posesiv: presupune non-identitatea, în
planul conţinutului, dintre subiectul gramatical, autor
al unui proces exterior şi posesor al unui obiect şi
obiectul acestui proces, altul decât pronumele reflexiv.
Pronumele reflexiv în dativ are funcţie de atribut
pronominal:
 18

„Şi-a uitat ochelarii pe birou.”

„Îşi ajută zilnic colegii.”
e) reflexivul pasiv: presupune non-identitatea, în
planul conţinutului, dintre subiectul gramatical
conceput ca non-autor al unui proces şi obiectul acestui
proces exterior, conceput ca autor real al procesului,
altul decât pronumele reflexiv. Pronumele reflexiv în
acuzativ este morfem, fără funcţie sintactică:
„Se construiesc tot mai puţine blocuri.”
„Tema se propune pentru dezbatere.”
f) reflexivul dinamic: presupune non-identitatea, în planul
conţinutului, dintre subiectul gramatical, conceput ca autor care participă intens la realizarea
procesului interior sau exterior şi obiectul acestui proces, altul decât pronumele reflexiv. În cazul
dativ sau acuzativ, pronumele reflexiv este morfem, fără funcţie sintactică:
„Îşi aminteşte de noi.”
„El se gândeşte la tine.”
Ideea de „dinamic”, de „participare intensă” apare şi la unele verbe active: a gândi, a ruga, a
reflecta, a medita.
Există o categorie de verbe, aproximativ 60, care nu se întrebuinţează decât cu pronume
reflexiv12: a-şi imagina, a-şi închipui, a se abţine, a se bizui, a se complăcea, a se căi, a se codi, a
se delăsa, a se făli, a se ivi, a se încumeta, a se mândri, a se năpusti, a se pocăi, a se sfii, a se
sinucide, a se strădui, a se teme, a se ofili, a se ruşina, a se ramoli ş.a.
Altă categorie de verbe reflexive se diferenţiază ca sens de perechile nereflexive prin
pronumele reflexiv: a se afla - a afla, a se duce - a duce, a se îndura - a îndura, a se uita - a uita, a
se arăta - a arăta, a se lumina - a lumina, a se pricepe - a pricepe ş.a.
Funcţionează întotdeauna ca nereflexive verbe precum: a trebui, a fi, a exista, a ploua, a
durea, a păsa.
 19

g) reflexivul eventiv: presupune un subiect gramatical lipsit de obiect, de obicei autor

aparent al unui proces interior (fizic, psihic sau chimic) care se naşte şi se consumă în interiorul
acestuia, modificându-i calitativ starea. Pronumele reflexiv în acuzativ este morfem, fără funcţie
sintactică:
„Când îi vede, se înveseleşte.”
„Prins cu minciuna, s-a înroşit.”
Unele verbe reflexive eventive se referă la procese umane: a se bucura, a se cuminţi, a se
îmbogăţi, a se însănătoşi, a se întrista, a se înveseli etc. Ele au aspect pluripersonal. Altele se referă
la procese fizice şi chimice: a se altera, a se cocli, a se dezgheţa, a se îngălbeni, a se îngroşa, a se
învechi, a se limpezi, a se râncezi, a se rugini, a se strica, a se veşteji, a se tulbura. Cele mai multe
dintre acestea au aspect unipersonal, dar se pot folosi şi ca pluripersonale verbe precum a se
îngălbeni, a se înverzi, a se limpezi, a se tulbura.
Ideea de „eventiv” este exprimată şi de unele reflexive impersonale care se referă la procese
naturale: a se deprimăvăra, a se lumina, a se însera, a se înnopta sau chiar de unele verbe active: a
îmbătrâni, a întineri, a înflori, a înfrunzi, a îngălbeni, a înverzi.
Se utilizează numai ca reflexive eventive: a se declasa, a se învechi, a se scleroza, a se
veşteji, a se posomorî ş.a. Alte verbe din categoria reflexivelor eventive au şi perechi, verbe active:
a se bucura - a bucura, a se limpezi - a limpezi, a se întrista - a întrista, a se îngălbeni - a
îngălbeni.
h) reflexivul impersonal: presupune inexistenţa unui subiect gramatical şi a unui obiect.
Pronumele reflexiv în acuzativ este morfem, fără funcţie sintactică:
„Se întunecă mai devreme.”
„În acest restaurant se mănâncă bine.”
Unele reflexive impersonale se referă la procese naturale, având şi un sens eventiv: a se
lumina, a se înnora, a se însera, a se desprimăvăra etc. Altele se referă la procese umane: a se zice,
a se spune, a se călători, a se mânca, a se crede (folosite de regulă la indicativ prezent).
i) reflexivul factitiv: presupune răsfrângerea acţiunii asupra subiectului gramatical, în calitate
de pacient al acţiunii pe care a provocat-o:
„Mâine se internează în spital.”
„El se numeşte Ion.”
Verbele se internează, se numeşte pot fi asimilate reflexivelor pasive: se internează ⇔ „este
internat (de către medic)”, se numeşte ⇔ „este numit (de cei din jur)”. La fel se comportă şi alte
verbe: a se îmbarca, a se chema, a se opera.
Pot fi asimilate şi verbelor reflexive obiective în cazul în care autorul acţiunii coincide cu
subiectul gramatical. Contextul însă este cel care conferă statutul de reflexiv:
 20

„Am fost la frizerie să mă tund.”

(reflexiv factitiv)
„După ce fac un duş, mă tund.”
(reflexiv obiectiv)
Alte verbe au un vădit sens posesiv:
„Îmi scot măseaua.” ⇔ „Scot măseaua mea.”, dar dacă este plasat într-un context precum:
„Am fost la stomatologie să-mi scot măseaua.”, sensul factitiv este clar.
Pronumele reflexiv alcătuieşte cu verbul o unitate semantică şi gramaticală, indiferent de
sensul său.
Modul este categoria gramaticală prin care se indică felul cum consideră vorbitorul acţiunea,
starea sau existenţa: reală, posibilă, probabilă, dorită, poruncită, presupusă etc.
În funcţie de particularităţile flexionare, mai exact după număr şi persoană, modurile sunt
personale şi nepersonale. Modurile personale au marcate persoana şi numărul. Ele sunt: indicativul,
conjunctivul, condiţional-optativul, imperativul şi prezumtivul. Dintre ele, nu prezintă categorii de
persoană şi număr conjunctivul perfect şi prezumtivul care se construieşte cu conjunctivul.
Modurile nepersonale nu au categorii de persoană şi de număr. Ele sunt infinitivul, gerunziul,
participiul şi supinul.
În funcţie de capacitatea de a îndeplini funcţia de predicat, modurile sunt predicative şi
nepredicative. Modurile predicative apar independent în comunicare, formează singure predicatul. Ele
sunt: indicativul, conjunctivul, condiţional-optativul, imperativul şi prezumtivul. Cele nepredicative nu
pot apărea independent în comunicare formând singure predicatul. Prezenţa lor este condiţionată de
prezenţa modurilor predicative. Sunt nepredicative: infinitivul, gerunziul, participiul şi supinul.
În general, cele două clasificări se suprapun, în sensul că modurile personale sunt şi
predicative, iar cele nepersonale sunt şi nepredicative. Mioara Avram subliniază că „noţiunile de
mod predicativ şi nepredicativ nu trebuie confundate cu acelea de verb predicativ şi nepredicativ”,
justificând că un verb predicativ poate fi predicat numai când „este la un mod predicativ, iar
modurile predicative au funcţie de predicat numai dacă sunt ale unui verb predicativ, în timp ce
modurile predicative ale verbelor nepredicative intră în componenţa predicatului nominal (cu un
nume predicativ se pot construi şi modurile nepredicative ale acestor verbe).”13
Indicativul exprimă o acţiune reală sub forma mai multor timpuri: prezent, trecut (cu patru
aspecte: imperfect, perfectul simplu, perfectul compus, mai mult ca perfectul), viitorul (viitorul
propriu-zis şi viitorul anterior). Este un mod independent, apare frecvent în propoziţii independente
sau principale regente, fiind specific propoziţiilor enunţiative.
„Zilnic ea merge la gimnastică.”
(prezent)
„Am învăţat câte ceva de la ei.”
 21

(perfectul compus)
„Nu ştia nimic despre voi.”
(imperfect)
„O cunoscusem acum doi ani.”
(mai mult ca perfect)
„Maria sosi acum două ore.”
(perfectul simplu)
„Vei fi aflat adevărul când vei veni la noi.”
(viitor anterior) (viitor)
Conjunctivul exprimă o posibilitate realizabilă la timpul prezent şi o posibilitate reală la
timpul perfect. Se caracterizează prin morfemul segmental să, conjuncţie care este şi marcă modală
şi element subodonator:
„Ştiu să patinez.”
(prezent)
„Era bine să fi muncit mai mult.”
(perfect)
Conjunctivul poate avea mai multe nuanţe semantice; el poate exprima condiţia: „Să fi ştiut,
îmi luam măsuri.”; îndemnul: „Să te duci acolo!”; prezumţia: „Să tot fie doi ani de atunci.”;
îndoiala: „Aşa să fi fost?” etc.
Uneori morfemul să nu mai apare exprimat, verbul având un sens de imperativ, de optativ:
„Facă ce-o vrea!”, „Trăiască România! ”
Condiţional-optativul exprimă o posibilitatate reală şi realizabilă. Are două forme temporale:
prezent şi perfect. Ca morfeme specifice - formele aş, ai, ar, am, aţi, ar de la auxiliarele
morfologice a avea şi a vrea.
„Aş face o plimbare.”
(prezent)
„Aş fi dorit o cafea.”
(perfect)
Condiţional-optativul poate exprima o dorinţă: „De-ar ajunge la timp!”; o posibilitate: „Cine
ar fi crezut una ca asta!”; o condiţie: „De-aş fi mai tânăr, aş munci cât zece!” etc.
Imperativul exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte, apare numai în propoziţii principale în
adresarea directă care implică dialogul între o persoană (care ordonă, îndeamnă) şi alta (altele care
execută). Are o formă unică, numai la persoana a II-a singular şi plural:
„Vino mai repede!”
„Alergaţi mai mult!”
 22

Acţiunea verbului este ca şi reală. De aceea, popular şi familiar, imperativul poate alterna cu
alte moduri: „A început s-o bată şi dă-i şi dă-i!”
Cu valoare de imperativ pot apărea şi alte forme verbale: conjunctivul: „Să pleci imediat!”;
indicativul: „Pleci imediat!”; infinitivul: „A nu se fuma!”; supinul: „De învăţat poezia!”
Nu toate verbele au imperativ. De exemplu: a trebui, a vrea, a şti, a putea, a ploua, a ninge, a se
întâmpla, a se cuveni ş.a.
Prezumtivul exprimă o acţiune posibilă, prezentată de vorbitor ca presupusă, bănuită. Are
două timpuri: prezent, construit cu gerunziul, şi perfect, construit cu participiul. Aceste moduri
primesc morfeme de viitor, de conjunctiv şi de condiţional-optativ ale auxiliarului morfologic a fi:
„Voi fi ştiind probabil ce este dreptatea.”
(prezent)
„Să fi ştiind de atunci!”
(prezent)
„Ar fi putând scrie.”
(prezent)
„Voi fi fost chemat probabil.”
(perfect)
„Poate să fi fost întrebat şi el.”
(perfect)
„M-aş fi bucurat pesemne prea mult.”
(perfect)
Infinitivul exprimă procesul în mod general, abstract, fiind socotit o formă nominală a
verbului. Cunoaşte două forme: infinitivul lung, care este de fapt un substantiv (se comportă
semantic şi gramatical ca un substantiv) şi infinitivul scurt, care este folosit în două situaţii: când
intră ca element de bază fără morfemul a (specific lui) în structura unor timpuri şi moduri compuse;
când este independent de conjugare, păstrează capacitatea de a guverna un substantiv cu diferite
funcţii sintactice sau o subordonată. Are două timpuri: prezent şi perfect.
„Închinare-aş şi n-am cui!”
(infinitiv lung)
„Voi învăţa mai mult de acum înainte.”
(dependent de conjugare, intră în structura viitorului)
„E bine a face antrenament zilnic.”
(independent, formă de prezent)
„Cinstea de a fi primit medalia îl obliga să muncească mai mult.”
(independent, formă de perfect)
 23

Infinitivul se poate construi şi cu alte prepoziţii: de, fără, în, pentru, prin, spre, până sau cu
locuţiunile prepoziţionale înainte de, în loc de. Aceste elemente apropie infinitivul de substantiv. În
ciuda acestei asemănări formale, infinitivul nu are categorii gramaticale de gen, număr şi caz,
precum substantivul.
Infinitivul intră în structura construcţiilor infinitivale relative când e lipsit de morfeml a şi
este legat de verbul regent prin pronume sau adverb relativ: „N-are ce face.”; „Are unde dormi.”
Sintactic, aceste construcţii pot fi subiecte, complemente directe, în funcţie de sensul verbului a
avea:
„N-are cine veni la voi.”
(construcţie infinitivală relativă, subiect)
„Are ce mânca.”
(construcţie infinitivală relativă, complement direct)
De asemenea, infinitivul poate primi diferite determinări. De exemplu, când primeşte un nume
predicativ formează cu acesta o construcţie infinitivală nominală: „A fi om e lucru mare.”
(construcţie infinitivală nominală, subiect)
Verbele la infinitiv pot îndeplini diferite funcţii sintactice; pot fi urmate de părţi de vorbire
care au o anumită funcţie sintactică.
Gerunziul exprimă procesul în desfăşurare sau încheiat sub forma unei caracteristici
circumstanţiale. Se construieşte cu ajutorul morfemelor -ând, -ind (sufixe gerunziale).
Funcţionează ca element formativ în structura prezumtivului prezent şi a formelor perifrastice
de imperfect şi de mai mult ca perfect: voi fi mergând, să fi mergând, ar fi mergând; independent de
conjugare, când îşi păstrează capacitatea de a guverna un substantiv în diferite cazuri.
Se poate raporta la o persoană, la un subiect cu ajutorul unui pronume reflexiv: ştiindu-ne,
aflându-se; poate intra în relaţie cu un subiect: „Auzind el aceasta, a plecat.”
Îndeplineşte diferite funcţii sintactice. Poate avea numeroase determinări. Împreună cu un nume
predicativ, poate forma o construcţie gerunzială nominală „Fiind bătrân, a murit.”
(construcţie gerunzială nominală, complement circumstanţial de cauză)
Participiul exprimă procesul suferit de un obiect, proces conceput ca o însuşire statică a
obiectului. Are caracteristice morfemele -t, -s. Morfemul -t poate fi precedat de -u.
Prin natura sa, participiul se apropie de verb şi de adjectiv.
În ceea ce priveşte particularităţile comune cu verbul, participiul are acelaşi radical cu verbul,
prezintă sufixe modale, poate face referire la timp: „Omul cade rănit.”, „Omul a căzut rănit.”; poate
avea sensuri active: înfrunzit, răcit, turbat sau sensuri pasive: cerut, făcut, propus; la nivel sintactic,
poate intra în relaţie cu diferite elemente: „Ajutat de fraţi, a reuşit.” - cu complementul de agent a
cărui regent este; „Este un tânăr dedicat muncii.” - cu complementul indirect etc.
 24

Particularităţile comune ale participiului cu adjectivul se manifestă în primul rând la nivel

semantic. Participiul are un sens apropiat de cel al adjectivului; mai mult, poate deveni adjectiv:
avut, devotat, indignat, mâhnit, necăjit, pasionat, priceput. Şi la nivel flexionar, participiul posedă
patru forme flexionare, deosebite după gen, număr şi caz, ca adjectivul. De exemplu, plecat -
plecată, plecaţi - plecate sau chiar cu grad de comparaţie: mai apreciat - mai apreciată, foarte
apreciaţi - foarte apreciate. Sintactic, ca determinant al substantivului (cu care se acordă în gen,
număr şi caz), poate îndeplini aceleaşi funcţii sintactice ca adjectivul. De exemplu: „Din mâhnit, a
devenit vesel.” (complement indirect); „Nu mai poate de supărată.” (complement circumstanţial de
cauză) etc. Din punct de vedere lexical, unele participii negative s-au format cu prefixul ne- precum
unele adjective: neacoperit - neacoperită, nesoluţionat - nesoluţionată.
Participiul este folosit atât independent de conjugare, ca o unitate sintactică de sine stătătoare,
cât şi dependent de conjugare, ca element formativ în structura timpurilor compuse de la diatezele
activă şi reflexivă sau în structura diatezei pasive.
Nu toate verbele au participiu. Sunt defective de acest mod: a concede, a desfide, a divide, a
rage ş.a.
Supinul exprimă, ca şi infinitivul, un proces abstract. Ca expresie, apare sub forma
participiului invariabil însoţit de prepoziţiile de, la sau pentru: de citit, la spălat, pentru cusut, de
scris etc.
Supinul nu admite flexiune după gen, număr şi caz, se foloseşte exclusiv independent de
conjugare, mai ales după a fi, a avea, a termina:
„Am de scris.”
„A terminat de corectat.”
Verbele la supin pot îndeplini diferite funcţii sintactice şi pot avea numeroase determinări.
În concluzie, modurile personale exprimă explicit categoriile de persoană şi număr; sunt
folosite atât dependent, cât şi independent de conjugare. Modurile nepersonale nu exprimă
categoriile gramaticale de persoană şi de număr; sunt folosite numai dependent, ca moduri
subordonate modurilor personale etc.
Timpul este categoria gramaticală care exprimă relaţia dintre realizarea acţiunii şi momentul
vorbirii prin forme care intră în opoziţii: prezent / trecut; prezent / viitor; trecut / viitor.
În gramatica tradiţională, prezentul, trecutul şi viitorul sunt socotite timpuri de bază. Raportat
la momentul vorbirii, prezentul exprimă concomitenţa dintre momentul desfăşurării acţiunii şi
momentul vorbirii, trecutul exprimă a acţiune anterioară momentului vorbirii, iar viitorul o acţiune
posterioară faţă de momentul vorbirii. Acest raport temporal poate fi direct sau mijlocit. În urma
unui raport direct, nemediat, rezultă timpuri absolute (prezent, perfect simplu, perfect compus,
viitor), iar în urma unui raport mediat, rezultă timpuri relative (imperfect, mai mult ca perfect, viitor
anterior, infinitiv perfect).
 25

Din punct de vedere formal, se deosebesc timpuri simple şi compuse. Cele simple sunt
formate cu ajutorul sufixelor flexionare şi al desinenţelor: prezentul, imperfectul, perfectul simplu,
mai mult ca perfectul indicativului; prezentul conjunctivului şi al infinitivului. Cele compuse se
realizează cu ajutorul formelor specializate ale auxiliarelor morfologice: perfectul compus, viitorul
şi viitorul anterior al indicativului; perfectul conjunctivului şi al infinitivului; prezentul şi perfectul
condiţional-optativului; prezentul şi perfectul prezumtivului. La diateza pasivă toate timpurile sunt
compuse.
Prezentul se întâlneşte la majoritatea modurilor personale: indicativ, conjunctiv, condiţional-
optativ şi prezumtiv. Dintre modurile nepersonale, numai infinitivul prezintă opoziţia temporală
trecut / prezent.
„Citesc o carte.”
(indicativ, prezent)
„Aş dori să citesc un roman.”
(condiţional - optativ, prezent) (conjunctiv, prezent)
„Aş fi citind probabil cartea.”
(prezumtiv, prezent)
„E bine a citi.”
(infinitiv, prezent)
Din punctul de vedere al semnificaţiei temporale, prezentul poate avea mai multe valori. Se
diferenţiază astfel: prezentul iterativ (cu acţiunea repetată la anumite intervale): „Dimineaţa mă scol
la ora şase.”; prezentul cu valoare de viitor: „Mâine plecăm la munte.”; prezentul cu valoare de
imperativ: „Îţi aduni imediat lucrurile!”; prezentul gnomic (care exprimă adevăruri universale,
permanent valabile): „Substanţele sunt solide, lichide şi gazoase.”; prezentul istoric (narativ sau
dramatic): „Baiazid privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ.”
Viitorul include două valori: viitorul I sau viitorul propriu-zis şi viitorul al II-lea sau viitorul
anterior. Diferenţa dintre cele două valori constă în faptul că viitorul I este indiferent faţă de
aspectul acţiunii, pe când viitorul al II-lea exprimă un proces momentan (desăvârşit), raportat la un
alt proces viitor. În structura viitorului intră auxiliarul morfologic a vrea sub formele voi, vei, va,
vom, veţi, vor şi verbul respectiv la forma de infinitiv, iar în structura viitorului anterior, pe lângă
auxiliarul morfologic a vrea, şi auxiliarul fi urmat de participiul verbului de conjugat:
„Când vei veni la mine, eu voi fi plecat.”
(indicativ viitor) (indicativ, viitor anterior)
Deşi se exprimă numai în cadrul indicativului, valoarea de viitor poate fi întâlnită şi la alte
moduri: conjunctiv prezent, condiţional-optativ, prezumtiv sau infinitiv prezent.
Trecutul include patru valori: imperfectul, perfectul compus, perfectul simplu şi mai mult ca
perfectul. Pentru primele trei valori, raportarea la momentul vorbirii se face direct, iar pentru cea
 26

de-a patra se face prin referire la momentul altui proces trecut. Dacă imperfectul exprimă un proces
durativ, neîncheiat, celelalte forme exprimă procese încheiate.
Imperfectul exprimă un proces trecut şi neterminat. De regulă, apare în corelaţie cu perfectul
compus şi poate avea mai multe valori: iterativă: „Zilnic mă sculam la ora şapte.”; narativă: „Acolo
munceam din greu.”; de prezent: „Eu eram mama.”; de perfect compus: „Era odată un moş...” ş.a.
Perfectul simplu exprimă un proces trecut şi încheiat; ca timp al relatării dinamizează
acţiunea, apropiind-o de momentul vorbirii.
Aria sa de folosire este: Oltenia, Banatul, Crişana, o parte a Munteniei, zone în care
dobândeşte o valoare proprie, fiind specializat pentru o acţiune săvârşită în ziua în care se vorbeşte.
Verbele momentane pot fi folosite la perfectul simplu fără determinări, iar cele durative,
numai cu determinări:
„Se întinse pe pat şi adormi.”
„El dormi patru ore.”
În comunicare, perfectul simplu poate apărea cu nuanţe speciale, expresive şi poate exprima:
ironia: „Bine ziseşi!”, dispreţul: „Făcuşi mare ispravă!” etc.
Perfectul compus exprimă un proces trecut şi încheiat, însă neprecizat în timp. Dintre toate
formele trecutului, are cea mai mare frecvenţă în limba română. Se formează din auxiliarul
morfologic a avea (am, ai, a, am, aţi, au) şi participiul verbului respectiv.
În enunţ, perfectul compus poate fi folosit cu valoare de prezent: „Vino! - Am venit!”; cu
valoare de viitor: „Dacă nu lucrezi, să ştii că te-am dat afară!” etc.
Mai mult ca perfectul exprimă un proces trecut, terminat înaintea altui proces trecut şi
încheiat (de obicei, redat prin perfectul simplu sau prin perfectul compus). Este un timp al
naraţiunii: „Mă dusesem la ei şi le spusesem ce au de făcut.”
Perfectul conjunctivului şi perfectul condiţional-optativului exprimă un proces trecut şi prezentat
ca nerealizat. Primul se formează cu ajutorul auxiliarului morfologic a fi (fi) şi participiul verbului
de conjugat, forme precedate de morfemul să; al doilea, cu ajutorul auxiliarelor morfologice a avea
(aş, ai, ar, am, aţi, ar) şi a fi (fi) urmate de participiul verbului respectiv: „Să fi avut mai multe
cărţi!”; „Dacă ştiau, nu i-ar mai fi primit.”
Perfectul prezumtivului exprimă un proces probabil în trecut, iar perfectul infinitivului
exprimă un proces abstract, denumindu-l în trecut. Primul se exprimă cu ajutorul auxiliarului
morfologic a fi (fi), aceleaşi morfeme cu care se formează şi prezentul şi participiul verbului
respectiv: „Să fi venit probabil cincizeci de oameni.” Al doilea se exprimă, de asemenea, cu ajutorul
auxiliarului morfologic a fi (fi) şi cu participiul verbului în discuţie: „Înainte de a-i fi scris numele, l-am
întrebat cum îl cheamă.”
Aspectul este categoria care interacţionează cu timpul. Acţiunea este descrisă ca perfectivă
(terminată, globală, unitară) sau ca imperfectivă (în desfăşurare).14
 27

Numărul este conceput drept expresie lingvistică a raportului dintre numărul autorilor şi
proces. Este o categorie gramaticală exprimată simultan cu persoana, incluzând sistemul de opoziţie
singular / plural. Formele de persoana I şi a II-a ale verbelor reprezintă nişte plurale inclusive, în
opoziţie cu cele de persoana a III-a plural: „Vom vizita Muzeul Peleş.” (plural); „A parcurs toată
distanţa pe jos.” (singular).
Pluralul poate fi folosit în locul singularului prin diferite valori: pluralul politeţii: „Sunteţi
aşteptat de director.”; pluralul autorului: „Vom analiza, în cele ce urmează, acest concept.”; pluralul
autorităţii: „Noi, primarul municipiului ... decidem ...” etc.
Persoana exprimă raportul dintre locutor, interlocutor, non-locutor (non-interlocutor) şi
proces. Ea se manifestă simultan cu categoria numărului, numai la modurile personale şi include un
sistem de opoziţii cu trei termeni: persoanele I, a II-a şi a III-a. Datorită conţinutului său specific,
imperativul este singurul dintre modurile personale care nu are forme decât pentru persoana a II-a
singular şi plural.
De categoria gramaticală a persoanei sunt legate şi denumirile personal, impersonal,
pluripersonal, unipersonal. Primele două sunt atribuite verbelor care fac sau nu referire la persoane,
cea de-a treia denumire este atribuită verbelor care au forme pentru toate persoanele, iar ultima,
verbelor care au forme numai pentru persoana a III-a.
O categorie gramaticală cu totul accidentală la verb este genul. El este legat direct de
acordul verbului - predicat cu subiectul gramatical şi de asemănarea participiului cu adjectivul. În
formele participiale de la diateza pasivă constituie un criteriu de flexiune: „El este văzut de voi.”,
„Ea este văzută de noi.”

Locuţiunile verbale
Sunt grupuri de două sau mai multe cuvinte, de obicei cu poziţie fixă, cu un grad de sudură,
un sens unitar şi cu compartimentul gramatical al unui verb.
Orice locuţiune verbală este alcătuită dintr-un verb şi o altă parte de vorbire care, de cele mai
multe ori, îşi pierde sensul propriu şi capătă un sens figurat. Cele mai frecvente verbe care apar în
locuţiunile verbale sunt: a avea, a băga, a da, a duce, a face, a lua, a ţine, a pune, a fi, a trage ş.a.
Ele sunt verbe care aparţin fondului lexical principal. Lângă ele apar substantive, adjective,
pronume, numerale, adverbe, interjecţii legate sau nu de verb prin prepoziţii sau prin conjuncţii.
Ţinând seama de elementele componente, locuţiunile verbale se organizează în mai multe
categorii:
a) locuţiuni verbale formate din verb (± determinări) + substantiv / substantive (±
determinări): a da atenţie, a da în arendă, a da în primire, a da dovadă, a da naştere, a da năvală,
 28

a da ocazie, a da ocol, a da răspuns, a da relaţii, a-şi da silinţa, a da de ştire, a-şi da sufletul, a da

poruncă, a-şi da seama, a da drumul, a băga de seamă, a băga spaima, a băga în sperieţi, a băga
la cap, a-şi băga minţile în cap, a face apel, a face educaţie, a se face foc, a-şi face iluzii, a se face
luntre şi punte, a face cu ochiul, a lua loc, a lua la rost, a lua seama, a lua la plame, a-şi lua avânt,
a-şi lua inima în dinţi, a se lua la harţă, a-şi lua câmpii, a se lua la bătaie, a se lua la întrecere, a
ţine post, a ţine locul, a pune în gardă, a se pune pe plâns, a pune piedică, a pune vamă, a trage pe
sfoară, a trage nădejde, a trage învăţăminte, a pune ţara la cale, a-şi veni în fire, a avea obicei, a
sta de vorbă, a sta pe gânduri, a sta de pază, a sta la pândă, a sta la tocmeală.
b) locuţiuni verbale formate din verb (± determinări) + pronume cu valoare neutră (± alte
părţi de vorbire): a o lua din loc, a o lua de la capăt, a o lua la sănătoasa, a o lua la fugă, a o lua la
vale, a o lua razna, a o lua la măsea, a o lua pe cocoaşă, a o face de oaie, a o face lată, a o lăsa
moartă, a o lua de-a dreptul;
c) locuţiuni verbale formate din verb (± determinări) + numeral precedat de prepoziţie: a da
pe din două, a-l face în două, a lua la trei, a-l face în patru;
d) locuţiuni verbale formate din verb (± determinări) + adverb / locuţiune adverbială: a da
înapoi, a se da jos, a ieşi înainte, a lua aminte, a-şi aduce aminte, a-i părea bine, a-i părea rău;
e) locuţiuni verbale formate din verb + interjecţie: a face ţuşti, a face tranc, a da cu huideo, a
da cu sâc, a face câr-mâr.
În cadrul locuţiunilor verbale, categoriile gramaticale de diateză, mod, timp, număr şi
persoană sunt date de verbe.
În general, cele mai multe caracteristici ale verbelor le au şi locuţiunile verbale.
Se deosebesc astfel locuţiuni verbale tranzitive: a băga de seamă, a trage pe sfoară, a lua la
rost, a pune în gardă, a lua la palme şi locuţiuni verbale intranzitive: a o lua la sănătoasa, a da bir
cu fugiţii, a băga de seamă, a-şi aduce aminte, a da relaţii, a ţine locul etc.; locuţiuni verbale
personale: a intra în vorbă, a da de furcă, a da de ştire, a se face foc, a face cu ochiul, a-şi lua
inima în dinţi şi locuţiuni verbale impersonale: a se crăpa de ziuă, a se vărsa zorile, a se face seară,
a se face noapte etc.
Sunt deosebit de expresive locuţiuni verbale precum: a pune barbă „a minţi”, a unge osia „a
mitui”, a face arşice „a omorî”, a tăia piroane „a minţi”, a duce cu preşul „a păcăli”, a-i face
bucata „a-l denunţa” etc.
Din punct de vedere semantic, pot intra în serii sinonimice: a face zile amare / fripte / negre /
grele, a face praf / zob / piftie / chisăliţă, a-i trece prin cap / minte / gând ş.a.
Au acelaşi comportament sintactic ca verbele.
 29

Expresiile verbale impersonale

Sunt grupuri lexico-gramaticale constituite din mai mulţi termeni grupaţi în jurul unui verb cu
care intră în relaţii. Sensul lor unitar este condiţionat de solidaritatea semantică a termenilor
componenţi.
Structura expresiilor verbale impersonale este binară: verbul copulativ intranzitiv a fi, folosit
impersonal, urmat de adverb / locuţiune adverbială, de verb la supin sau de substantiv:
a) e + adverb / locuţiune adverbială: e adevărat, e bine, e cert, e frumos, e posibil, e
interesant, e necesar, e neîndoielnic, e scris, e sigur, e uşor, e greu, e sortit, e totuna;
b) e + verb la supin: e de dorit, e de invidiat, e de neînţeles, e de neconceput, e de văzut;
c) e (± prepoziţie) + substantiv: e de mirare, e cu putinţă, e de datoria, e o întâmplare, e o
nenorocire, e un făcut, e peste putinţă.
Din punct de vedere semantic, ele exprimă diferite nuanţe modale: necesitatea, posibilitatea,
imposibilitatea, dorinţa, probabilitatea, certitudinea, aprecierea, calificarea etc.
La nivel sintactic, îndeplinesc funcţia de predicat nominal (verbul copulativ a fi este urmat de
nume predicativ exprimat prin diferite părţi de vorbire). În acelaşi timp, constituie şi o regentă
insuficientă pentru subordonatele subiective cerute de sensul impersonal al acestor expresii: „E
sigur 1/că a plecat.”2/ (1 = propoziţie principală; 2 = propoziţie subiectivă).

Alte expresii verbale

Cu aspect unipersonal se folosesc câteva expresii alcătuite din verbul a fi urmat de un
substantiv referitor la stări fizice şi la stări sufleteşti, precedat de pronume personal neaccentuat în
dativ: mi-e cald, mi-e frig, mi-e sete, mi-e foame, mi-e somn, mi-e greaţă, mi-e silă; mi-e ciudă, mi-
e dor, mi-e milă, mi-e necaz, mi-e ruşine, mi-e frică, mi-e teamă.
În analiza gramaticală verbul este predicativ, substantivele respective sunt subiecte, iar
pronumele este complement indirect.
Aceste expresii pot primi diferite complemente indirecte sau circumstanţiale, completive
indirecte sau subordonate circumstanţiale. Nu intră în relaţie cu un subiect sau cu o subiectivă.
O altă categorie de expresii verbale o constituie „îmbinările nesudate” între a fi, predicat
verbal, cu sensul de „a exista”, şi un substantiv cu funcţie de subiect: e cazul, e ceasul, e clipa, e
timpul, e momentul, e vremea. Ele intră în relaţie cu un atribut sau cu o atributivă. Expresia verbală
e nevoie selectează numai complemente indirecte sau circumstanţiale, respectiv completive
indirecte sau subordonate circumstanţiale.

4. Flexiunea verbului
În structura morfematică a verbelor intră două elemente: radicalul şi flectivul.
 30

Radicalul se poate identifica cu rădăcina, când este un morfem independent: cit- (de la a citi),
plec- (de la a pleca) sau cu tema, când reuneşte morfemul independent cu morfeme lexicale
dependente: înrădăcin- (de la a înrădăcina), despătur- (de la a despături).
Flectivul se identifică la verbe cu sufixele modale sau temporale, precum şi cu desinenţele de
număr şi de persoană.
Sufixele modale sau temporale ataşate rădăcinii sau temei lexicale dau naştere temei
gramaticale. În flexiunea verbelor există două teme de la care se pot forma diferite moduri şi
timpuri: tema prezentului, care se găseşte la infinitiv prezent, indicativ prezent, conjunctiv,
imperativ, şi tema perfectului care se găseşte la perfectul simplu şi mai mult ca perfectul
indicativului, la participiu şi la toate timpurile compuse cu participiul. Cele două teme se recunosc
practic la infinitiv prezent, la indicativ prezent, la indicativ perfectul simplu şi la participiu.
Infinitivul prezent se regăseşte la imperfect şi la viitor, în prezentul condiţional-optativului.
Indicativul prezent se regăseşte în conjunctivul prezent, în imperativ. Perfectul simplu, în mai mult
ca perfect. Participiul, în supin, în perfectul compus, în viitorul anterior, în perfectul conjunctivului,
al condiţional-optativului şi al infinitivului.
Modurile nepersonale au cea mai simplă structură: radical şi sufix (sau sufixe).
Infinitivul
Tema infinitivului este compusă din radical şi sufix. În funcţie de sufixul infinitival, verbele
se organizează în patru conjugări tradiţionale:

R S
I a lucr – a a III-a a scri - e
a II-a a ved - ea a IV-a a prim - i
a hotăr - î
Tema infinitivului perfect este formată din infinitvul verbului a fi şi tema participiului
verbului respectiv:
R S1 S2
a fi lucr - a - t a fi dorm - i - t
a fi av - u - t a fi cobor - â - t
a fi scri - φ - s
Gerunziul
Tema gerunziului este formată din radical şi sufixul -ind sau -ând. Mai frecvent este sufixul
-ând:
R S
mânc - ând prim - ind
plăc - ând ur - ând
 31

scri - ind
Când verbul este urmat de un pronume personal sau reflexiv formă neaccentuată, radicalul
primeşte un u final: scriindu-i, dându-le, ajutându-l.
Verbele de conjugarea I care au în finala radicalului consoanele palatale k’ g’ se rostesc şi se
scriu la gerunziu cu un „i”, în mod justificat: deochind, veghind, înmănunchind. Ele se deosebesc de
cele a căror consoană palatală e urmată de vocala ăiş în hiat cu ăiş din sufixul gerunzial: trunchiind,
calchiind, înjunghiind (ca apropiind).
Participiul
În structura sa, intră radicalul şi două sufixe:
R S1 S2
cre - a - t ven - i - t
căz - u - t dobor - â - t
făc - u - t
La verbele de conjungările a IX-a şi a X-a primul sufix participial nu este marcat, iar radicalul
prezintă neregularităţi:

R S1 S2
adu - φ - s rup - φ - t
condu - φ - s frip - φ - t
răma - φ - s spar - φ - t
Când sunt urmate de pronume personale sau reflexive neaccentuate, participiile primesc un u
final: plânsu-te-ai, dusu-s-a, spusu-ne-aţi.
Modurile personale sau o structură mai amplă: radical, sufix, desinenţe de număr şi persoană.

1. Modul indicativ
Prezentul este exprimat prin radical, sufixe care apar la ambele numere şi la toate persoanele
sau numai la plural, la anumite persoane şi desinenţe prezente fie la toate persoanele, fie la anumite
persoane.
Conjugarea I:
R S D R S D
aşez - φ - φ apropi - φ - i
aşez - φ - į apropi - φ - i
aşeaz - φ - ă apropi - φ - (i)e
aşez - ă - m apropi – e – m
aşez - a - ţi apropi – a - ţi
 32

aşeaz - φ - ă apropi - φ - (i)e

Conjugarea a II-a
R S D R S D
cre - ez - φ sublini – (i)ez - φ
cre – ez – į sublini - (i)ez - į
cre – eaz – ă sublini –(i)az – ă
cre – ă - m sublini - (i)e - m
cre – a - ţi sublini – (i)a - ţi
cre - eaz - ă sublini - (i)az – ă
Conjugarea a III-a
R S D R S D
cobor - φ - φ dobor - φ - φ
cobor - φ - į dobor - φ - į
coboar -φ - ă doboar -φ - ă
cobor - â - m dobor - â - m
cobor - â - ţi dobor - â - ţi
coboar -φ - ă doboar -φ - ă
Conjugarea a IV-a:
R S D R S D
acopăr - φ - φ su - φ - i
acoper - φ - į su - φ - i
acoper - φ - ă su - φ - ie
acoper – i - m su – i – m
acoper – i - ţi su – i - ţi
acoper - φ - ă su - φ - ie
Conjugarea a V-a:
R S D R S D
fug - φ - φ vin - φ - φ
fuğ - φ - į(φ ) vi - φ - i
fuğ - φ - e vin - φ - e
fuğ – i – m ven – i – m
fuğ – i - ţi ven – i - ţi
fug - φ - φ vin - φ - φ
Conjugarea a VI-a:
 33

R S D R S D
cit - esc - φ hotăr-ăsc - φ
cit – eşt - į hotăr-ăşt – į
cit – eşt – e hotăr-ăşt – e
cit – i - m hotăr - â - m
cit - i - ţi hotăr - â - ţi
cit - esc - φ hotăr-ăsc - φ
Conjugarea a VII-a:
R S D R S D
văd - φ - φ pot - φ - φ
vez - φ - į poţ - φ - į
ved - φ - e poat-φ - e
ved – e – m put – e – m
ved – e - ţi put – e - ţi
văd - φ - φ pot - φ - φ
Conjugarea a VIII-a:
R S D R S D
fac - φ - φ cred - φ - φ
fač - φ - į(φ ) crez - φ - į
fač - φ - e cred - φ - e
fač – e – m cred – e – m
fač – e - ţi cred – e - ţi
fac - φ - φ cred - φ - φ
Conjugarea a IX-a:
R S D R S D
scri - φ - u pun - φ - φ
scri - φ - i pu - φ - i
scri - φ - (i)e pun - φ - e
scri – (i)e-m pun – e - m
scri–(i)e-ţi pun – e - ţi
scri - φ - u pun - φ - φ
Conjugarea a X-a:
R S D R S D
rup - φ - φ coc - φ - φ
 34

rup - φ - į coč - φ - į(φ )

rup - φ - e coač-φ - e
rup – e – m coač – e - m
rup – e - ţi coač – e - ţi
rup - φ - φ coc - φ - φ
Verbele neregulate au aceleaşi elemente în structură:
R S D R S D
sunt -φ - φ a-φ -m
eşt - φ - į a-φ -i
est - φ - e ar - φ -e
sunt – e – m av – e – m
sunt – e - ţi av – e - ţi
sunt -φ - φ a-φ -u

R S D R S D
ia - φ - u bea - φ - u
ie - φ - i be - φ - i
ia - φ - φ bea - φ - φ
lu - ă - m b - e - m
lu - a - ţi b - e - ţi
ia - φ - u bea - φ - u
Imperfectul este exprimat prin radical constant, prin sufixele -a, -ea, sau -ia şi desinenţe care
apar la toate persoanele, mai puţin la persoana a III-a singular.
R S D R S D
plec - a – m av – ea – m
plec – a – i av – ea – i
plec – a - φ av – ea - φ
plec – a – m av – ea – m
plec – a - ţi av – ea - ţi
plec – a – u av – ea – u

vo – ia – m su – ia – m
vo – ia – i su – ia – i
vo – ia - φ su – ia - φ
vo – ia – m su – ia – m
 35

vo – ia - ţi su – ia - ţi
vo – ia – u su – ia - u
Perfectul compus conţine un flectiv mobil, variabil în raport cu persoana, auxiliarul
morfologic al verbului a avea, şi participiul verbului de conjugat.
R D R S1 S2
a–m desen – a – t
a–i plec – a - t
a-φ ven - i - t
a–m cer - u - t
a - ţi scri - φ - s
a–u cop - φ - t
Perfectul compus poate avea şi forme inverse, cu auxiliarul morfologic aşezat după participiu:
spus-au, venit-a, cerut-au.
Perfectul simplu se exprimă cu ajutorul sufixelor –a-, -ă-, -i-, -â-, -u-, -se- şi a desinenţe de
număr şi persoană. La singular, cele două desinenţe exprimă simultan numărul şi persoana, la plural
desinenţele sunt diferite pentru număr şi persoană. Radicalul nu prezintă modificări, este constant în
conjugare.
R S D R S D
alerg - a – i ven – i – i
alerg – a - şi ven – i - şi
alerg – ă - φ ven – i - φ
alerg – a – ră - m ven – i – ră - m
alerg – a – ră - ţi ven – i – ră - ţi
alerg – a - ră - φ ven – i – ră - φ

R S D R S D
dobor - â - i văz – u – i
dobor - â - şi văz – u - şi
dobor - â - φ văz – u - φ
dobor - â - ră - m văz – u – ră - m
dobor - â - ră – ţi văz – u – ră - ţi
dobor - â - ră - φ văz – u – ră - φ

ajun – se – i vr – u – se – i
ajun – se - şi vr – u – se - şi
 36

ajun – se - φ vr – u - se - φ
ajun – se – ră - m vr – u - se – ră - m
ajun – se – ră - ţi vr – u –se – ră - ţi
ajun – se – ră - φ vr – u – se – ră - φ
Unele verbe cunosc câte două forme la perfectul simplu: fusei, fuseşi..., dar şi fui, fuşi...;
avusei, avuseşi..., dar şi avui, avuşi...; vrusei, vruseşi..., dar şi vrui, vruşi...
Mai mult ca perfectul are în structură un flectiv cu două sufixe (dintre care primul este
omonim cu cel de la perfectul simplu, al doilea este -se-) şi desinenţele de persoane şi număr
exprimate similar cu cele de la perfectul simplu.
R S1 S2 D R S1 S2 D
cânt - a - se – m apăr – u – se – m
cânt – a – se - şi apăr – u – se - şi
cânt – a – se - φ apăr – u – se - φ
cânt – a – se – ră - m apăr - u – se – ră - m
cânt – a – se – ră - ţi apăr - u – se – ră - ţi
cânt – a – se – ră - φ apăr - u – se – ră - φ

R S1 S2 D R S1 S2 D
ur - â - se - m porn – i – se – m
ur - â - se - şi porn – i – se – şi
ur - â - se - φ porn – i – se - φ
ur - â - se – ră - m porn – i – se – ră - m
ur - â - se – ră - ţi porn – i – se – ră - ţi
ur - â - se – ră - φ porn – i – se – ră - φ

R S1 S2 D R S1 S2 D
scri – se – se – m rup – se – se – m
scri – se – se – şi rup – se – se – şi
scri – se – se – φ rup – se – se – φ
scri – se – se – ră - m rup – se – se – ră - m
scri – se – se – ră - ţi rup – se – se – ră - ţi
scri – se – se – ră - φ rup – se – se – ră - φ
Viitorul are în structură auxiliarul morfologic a vrea în poziţie de flectiv mobil şi verbul la
infinitiv în poziţie de radical.
voi merge vom aduce
 37

vei scrie veţi spune

va lua vor lucra
Flectivul mobil poate avea şi forme populare (oi, ăi, ai, îi, i etc.). O modalitate de exprimare a
viitorului este cea analitică: auxiliarul a avea / a vrea + conjunctivul: am să vin, ai să faci, o să
scrie, o să facă etc.
Viitorul anterior are în structură două flective: auxiliarul morfologic a vrea, variabil, şi
auxiliarul morfologic a fi, invariabil, urmate de participiul verbului respectiv, în calitate de radical.
voi fi adus vom fi cules
vei fi ştiut veţi fi mâncat
va fi mers vor fi alergat

2. Modul conjunctiv
Prezentul are în structură radicalul precedat de morfemul specific să, sufixul temporal şi
desinenţele de persoană.
R S D R S D
să cânt - φ - φ să plant - ez - φ
să cânţ - φ - į să plant - ez - į
să cânt - φ - e să plant - ez - e
să cânt - ă - m să plant – ă - m
să cânt - a - ţi să plant – a - ţi
să cânt - φ - e să plant - ez – e

R S D R S D
să priv – esc - φ să hotăr – ăsc - φ
să priv – eşt - i să hotăr – ăşt - i
să priv – easc –ă să hotăr – asc – ă
să priv – i - m să hotăr – â - m
să priv – i - ţi să hotăr – â - ţi
să priv – easc – ă să hotăr – asc – ă
Verbele neregulate au structuri diferite:
R S D R S D
să ia - φ - u să da - φ - u
să ie - φ - i să da - φ - i
să ia - φ - φ să dea -φ - φ
să lu – ă - m să d - ă - m
 38

să lu – a - ţi să d – a - ţi
să ia - φ - φ să dea - φ - φ

R S D R S D
să a - φ - m să fi - φ - u
să a - φ - i să fi - φ - i
să aib - φ - ă să fi - φ - (i)e
să av – e – m să f – i - m
să av - e - ţi să f – i - ţi
să aib - φ - ă să fi - φ - (i)e
Perfectul are în structură morfemul mobil să, auxiliarul morfologic a fi şi participiul, în
poziţie de radical. Paradigma conjunctivului perfect este invariabilă întrucât nu-şi modifică forma în
funcţie de număr şi persoană: (eu) să fi avut; (tu) să fi avut; (el) să fi avut ş.a.m.d.

3. Modul condiţional - optativ

Prezentul are o structură simplă: flectivul mobil variabil sub forma auxiliarului morfologic a
avea, analizabil şi el, şi radicalul, la care se adaugă sufixul infinitival, invariabil şi nedisociat.
a-ş lăuda a-m coborî
a-i vedea a-ţi urca
a-r merge a-r opri
Formele inverse se exprimă sub forma infinitivului lung de care se leagă flectivul mobil: fire-
ai, dare-ai, închinare-aş. Ele pot fi însoţite şi de pronume personale sau reflexive neaccentuate:
face-s-ar, duce-te-ai, face-i-s-ar etc. Formele inverse au valoare imperativă.
Perfectul conţine în structură un flectiv mobil variabil exprimat prin auxiliarul a avea, urmat
de auxiliarul a fi invariabil şi participiul invariabil al verbului respectiv.
a-ş fi chemat a-m fi scris
a-i fi ajuns a-ţi fi urcat
a-r fi obţinut a-r fi reţinut

4. Modul imperativ
Cele două forme, de singular şi de plural, ale persoanei a II-a se formează diferit. La plural,
forma este omonimă cu pluralul indicativului prezent. La singular, imperativul cunoaşte forme
diferite.
afirmativ R S D negativ R S D
cânt -φ - ă ; nu cânt -φ - ă
 39

cânt – a - ţi ; nu cânt – a - ţi
vin - φ - o ; nu ven - φ - i
ven – i - ţi ; nu ven – i - ţi
coač - φ - e ; nu coač - φ - e
coač – e - ţi ; nu coač – e - ţi
Verbe ca a face, a zice, a duce, a conduce, a desface au, la singular, formele fă, zi, du, condu,
desfă (afirmative) şi nu face, nu zice, nu duce, nu conduce, nu desface (negative).

5. Modul prezumtiv
Prezentul se exprimă analitic cu ajutorul gerunziului, în poziţie de radical, precedat de diferite
forme: viitorul verbului a fi, conjunctivul lui a fi sau condiţional-optativul lui a fi:
F R F R
voi fi citind să fi lucrând (aceeaşi formă pentru toate persoanele)
vei fi citind va fi citind
vom fi citind F R
veţi fi citind aş fi lucrând
vor fi citind ai fi lucrând
ar fi lucrând
am fi lucrând
aţi fi lucrând
ar fi lucrând
Perfectul se exprimă tot analitic, având forme omonime cu viitorul anterior, cu conjunctivul
perfect sau cu condiţional-optativul perfect.
F R F R
voi fi lucrat să fi lucrat (aceeaşi formă pentru toate persoanele)

vei fi lucrat va fi lucrat

vom fi lucrat aş fi lucrat
veţi fi lucrat ai fi lucrat
vor fi lucrat ar fi lucrat
am fi lucrat
aţi fi lucrat
ar fi lucrat
 40

Flexiunea verbelor dovedeşte prezenţa omonimiilor comune, generale, şi a celor specifice. De

exemplu: sufixul de la indicativ prezent se identifică cu cel de la conjunctiv prezent; desinenţele de
la persoanele I, a II-a, a III-a indicativ prezent sunt identice cu cele de la conjunctiv prezent, la fel
cea de la persoana a II-a plural; la conjunctiv, desinenţa de la persoana a III-a singular coincide cu
cea de la persoana a III-a plural. Acestea sunt omonimii generale. Omonimiile specifice se regăsesc
la mai puţine verbe şi pot fi sufixale şi desinenţiale. De exemplu: sufixul imperfectului coincide cu
sufixul infinitivului la verbele de conjugarea a II-a tradiţională, respectiv a VII-a structurală;
desinenţa de la persoana I singular este identică cu cea de la persoana a II-a singular la verbele de la
conjugarea I structurală precum a (se) apropia, a (se) speria, a (se) mânia; la fel, desinenţele de la
persoana I şi a II-a singular ale verbelor de la conjugarea a IV- a structurală: a sui, a birui etc.

5. Relaţia verbului cu alte clase lexico-gramaticale

Prin conversiune, anumite verbe la moduri nepersonale pot deveni substantive, adjective,
prepoziţii, conjuncţii.
Substantive precum: plimbarea, plecarea, alergarea, pornirea etc. au la bază infinitivele
lungi ale verbelor a se plimba, a pleca ş.a.m.d. Prin articulare cu articol nehotărât sau hotărât,
verbele la gerunziu intrând, suferind au devenit substantive: un intrând / intrândul; un suferind /
suferindul.
Adjectivele mulţumit, aşezat, potolit, îmbolnăvit, deznădăjduit din vecinătatea unor
substantive (de exemplu, om mulţumit / aşezat / potolit / îmbolnăvit / deznădăjduit) sunt la origine
participii ale verbelor a mulţumi, a potoli ş.a.m.d.
Prepoziţiile datorită, potrivit sunt la origine verbe la participiu, iar exceptând, privind, verbe
la gerunziu.
Conjuncţia fie provine dintr-o formă verbală de origine latină: fiat.

NOTE:

1
Vezi analiza gramaticală făcută de Alexandru Metea, Sergiu Drincu, în Modele şi teste
rezolvate de analiză gramaticală pentru admiterea în licee şi învăţământul superior,
Bucureşti, Ed. Petrion, 1992.
2
Vezi Iorgu Iordan, Vladimir Robu, 1978, p.452.
3
O analiză a acestei categorii de verbe face Valeria Guţu Romalo ( Semiauxiliarele de mod, în SG I,
p. 57-83).
4
Vezi Gh. Constantinescu-Dobridor, 1996, p.200-201.
5
Vezi Gabriela Pană Dindelegan, 1992.
 41
6
Vezi Gabriela Pană Dindelegan, Subcategorizarea verbului în funcţie de obiectul direct în
gramatica transformaţională a limbii române, în SCL, XXI, nr.4/1970, p.433 - 453.
7
Vezi Dumitru Irimia, 1976, p.162-168.
8
Vezi Valeria Guţu Romalo, 1968, p.200-202.
9
Cf. GALR, p. 548-553.
10
Cf. C. Dimitriu, 1976, care menţionează 5 diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă şi
impersonală (p. 248); Dumitru Irimia, 1976, care distinge 4 diateze: activă, pasivă, reflexivă şi
reciprocă (p.169 - 182).
11
Vezi Gh. Constantinescu-Dobridor, 1996, p.211-219.
12
Vezi Mioara Avram, 1997.
13
Vezi Mioara Avram, 1997, p.205.
14
Din punctul de vedere al aspectului, verbele pot fi incoactive, rezultative (sau terminative),
iterative, durative (sau liniare), momentane (sau punctuale), ingresive, intensive, cumulative
etc. (apud. Gh. Trandafir, Categorii gramaticale ale verbului în româna contemporană, p.85).

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
Academia Română, Gramatica limbii române (GLR), ed. a II-a, vol. I, II, 1963.
Academia Română, Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM2),
ed. a II-a, Bucureşti, Editura univers Enciclopedic, 2005.
Avram, Mioara, Gramatică pentru toţi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.
Constantinescu- Dobridor, Gheorghe, Morfologia limbii române, Bucureşti, Ed.Vox, 1996.
Guţu Romalo, Valeria, Morfologia structurală a limbii române, Bucureşti, EAR, 1968.
Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura morfologică a limbii
române contemporane, Bucureşti, EŞ, 1967.
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Bucureşti, EDP, 1978.
Irimia, Dumitru, Stuctura gramaticală a limbii române. Verbul, Iaşi, Ed. Junimea, 1976.
Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală, Bucureşti, Ed. Coresi, 1992.
Pană Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări,
Bucureşti, Ed. Humanitas Educational, 2003.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ
Academia Română, Gramatica limbii române I Cuvântul ( GALR), Bucureşti, EAR, 2005.

ÎNTREBĂRI
1. Ce caracteristici au verbele predicative şi verbele nepredicative?
 42

2. Ce caracteristici au verbele personale şi verbele impersonale?

3. Ce caracteristici au verbele tranzitive şi verbele intranzitive?
4. Cum se definesc diatezele pasivă şi relativă?

EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE
1. Precizaţi formele corecte ale verbelor la indicativ prezent: aşază/ aşează, coase/ coasă,
detună/ detunează, îmbibă/ îmbibează, înşeală/ înşală, hărţuie/ hărţuieşte, linşează/ linşază, piaptăn/
pieptăn/ piepten, şade/ şeade.
2. Precizaţi formele corecte ale verbelor la conjunctiv prezent: să arate/ să arăte, să adape/ să
adăpe, să coase/ să coasă, să crape/ să crăpe, să clănţăie/ să clănţăiască, să deşarte/ să deşerte, să
iasă/ să iese, să îngrijască/ să îngrijească, să miroase/ să miroasă.
3. Precizaţi formele corecte ale verbelor la infinitiv prezent: a agrea/ a agreea, a albi/ a albii, a
crea/ a creea, a fi/ afii, a se înroşii/ a se înroşi, a se împotmolii/ a se împotmoli, a pustiii/ a pustii, a
se sfii/ a se sfiii, a venii/ a veni.
4. Analizaţi morfologic verbele ( locuţiunile verbale şi expresiile verbale) din textele:
a) Nu ştiam ce ar fi putut să ajungă aceşti oameni, de vreme ce era clar că nu aveau de gând să
muncească.
b) N- are cine te ajuta acum, când eşti lipsit de putere şi vezi că prietenii de altădată îţi întorc
spatele.
c) Ar fi fost bine să ne amintim de zilele în care eram rugaţi de părinţi să le urmăm sfaturile.
d) Să fi ieşit afară, era posibil, dar nu se ştie ce s-ar fi întâmplat dacă se rătăcea şi nu se mai putea
întoarce acasă.

2. ADVERBUL

1. Caracteristici
Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care exprimă o circumstanţă a unei acţiuni, a unei
stări sau a unei însuşiri. De exemplu: „A rezolvat bine problema.”; „Scrie foarte frumos.”; „Mama
lui este atât de tânără.”; „În urma acestei veşti, am rămas profund îndureraţi.”
În mod tradiţional, adverbul este definit pe baza criteriului semantic 1. Definiţiile mai noi ţin
seama de distribuţia contextuală. El este adesea un complement circumstanţial, depinzând, în primul
rând, de verb şi în al doilea rând de alte părţi de vorbire.
 43

Termenul adverb are la origine latinescul adverbium „lângă verb”.

Adverbul însoţeşte şi determină diverse părţi de vorbire: un verb: „Mâine va ajunge acolo.”; o
locuţiune verbală: „A luat-o la fugă înainte.”; o interjecţie predicativă: „Hai mai repede!”; un
adjectiv: „Bolnavul nu este în stare atât de gravă.”; o locuţiune adjectivală: „Oricât de bună de
gură, nu rezolvă problema.”; un adverb: „S-a aşezat atât de aproape de el.”; o locuţiune adverbială:
„Va veni tocmai după-amiază.” un substantiv: „Sosirea lui aici m-a bucurat.”; un pronume: „Cel de
acolo e mai bun.”; un numeral: „I-am aşteptat pe cei trei de ieri.”; poate determina şi o propoziţie:
„Venisem doar să privesc.” Din exemplele date se observă că legătura adverbului cu elementul
regent este directă sau indirectă (cu ajutorul prepoziţiei de legătură de).
În unele cazuri, adverbele subordonate funcţionează ca determinanţi facultativi sau obligatorii
ai părţilor de vorbire pe lângă care stau.
În acelaşi timp, adverbele funcţionează ele însele drept centre de grup, se constituie ca
element regent pentru complemente circumstanţiale în relaţie apoziţională: „Mâine, miercuri, vom
pleca într-o excursie.”; propoziţii circumstanţiale în relaţie apoziţională: „Acolo să pleci, unde este
nevoie de tine.”; propoziţii subiective: „Poate că avea dreptate.” Adverbele regente atrag
complemente, cărora le impun restricţii de formă (de prepoziţie, de caz – indiferent de, alături de,
concomitent cu - sau se asociază cu determinanţi modali - oarecum bine, destul de aproape.
Adverbele pot funcţiona şi ca enunţuri – propoziţii principale sau secundare neanalizabile. De
exemplu: „Afară!” (subînţeles „Ieşi afară!”). Cu substitute de frază, adverbele da, nu ori
echivalentele lor emfatice (fireşte, negreşit, sigur, nicidecum) pot apărea independent, formând ele
singure propoziţii neanalizabile sau pot însoţi propoziţia al cărei echivalent îl constituie.
Adverbele pot fi şi elemente relaţionale, conectori gramaticali pentru introducerea diferitelor
propoziţii subordonate în frază.
Structura morfematică şi rolul de determinant în poziţii sintactice adverbiale şi adnominale
sunt elemente definitorii pentru adverb. Sub aspectul structurii morfematice, adverbul este
incompatibil cu mărcile formale (de gen, număr), fiind invariabil. Prin aceasta el se aseamănă cu
prepoziţia, conjuncţia sau interjecţia, dar, spre deosebire de acestea, are autonomie sintactică. Prin
categoria comparaţiei, adverbul se aseamănă cu adjectivul. Forma lui este însă invariabilă, în vreme
ce adjectivul are categorii gramaticale formale de gen, număr şi caz. Să se compare: „cea mai bună
colegă”, „cele mai bune colege” (adjectivul îşi aschimbă forma) cu „Ea a muncit cel mai bine.”;
„Ele au muncit cel mai bine.” (adverbul este invariabil în structura sa morfematică).
În concluzie, adverbul este o parte de vorbire neflexibilă cu autonomie semantică şi, în
general, cu funcţie sintactică.

Locuţiunile adverbiale
 44

Sunt grupuri de cuvinte care au sens unitar, valoare şi funcţie de adverb. În structura lor intră
de multe ori cuvinte învechite şi/sau rar folosite, dar şi neologisme, elemente care îşi pierd
autonomia morfosintactică şi nu se pot disloca, nu pot fi comutabile prin sinonime, multe dintre ele
având sens figurat.2
Ţinând seama de structură, distingem următoarele tipuri de îmbinări sintactice în cadrul
locuţinilor adverbiale:
1. substantive, adjective, numerale, pronume, verbe la participiu sau la supin, adverbe
precedate de una sau mai multe prepoziţii:
• prepoziţia cu + substantiv/locuţiune substantivală ± determinant: cu amănuntul, cu anii,
cu binişorul, cu carul, cu cap, cu cale, cu drag, cu grămada, cu încetul, cu japca, cu
lopata, cu lunile, cu măsură, cu patimă, cu păcat, cu putinţă, cu rândul, cu sfinţenie, cu
totul (şi cu totul), cu drept cuvânt, cu alte cuvinte, cu orice chip, cu duhul blândeţii, cu
dragă inimă, cu limbă de moarte, cu multă plăcere, cu nici un preţ, cu sânge rece, cu
bună ştiinţă, cu băgare de seamă.
• prepoziţia în + substantiv ± determinant: în ajun, în amonte, în amurg, în ansamblu, în
aparenţă, în bloc, în dos, în drum, în esenţă, în fond, în frunte, în jur, în lături, în linişte,
în lipsă, în medie, în mijloc, în neştire, în ordine, în pace, în parte, în permanenţă, în
preajmă, în pripă, în principiu, în public, în sfârşit, în spate, în speţă, în total, în treacăt,
în trecere, în urmă, în veci, în vileag, în voie, în zadar, în zori, în aşa fel, în gura mare,
în ultimul hal, în ultimă instanţă, în linii mari, în ultimul moment, în mare măsură, în
bună parte, în toate părţile, în această privinţă, în toată regula, în primul rând, în ruptul
capului;
• prepoziţia de + substantiv ± determinant: de bunăvoie, de curând, de dimineaţă, de
drept, de excepţie, de exemplu, de fapt, de faţă, de formă, de gardă, de izbelişte, de
mijloc, de moarte, de obicei, de ocazie, de mântuială, de mirare, de minune, de nădejde,
de nevoie, de pildă, de plăcere, de pomană, de preferinţă, de prisos, de probă, de rând,
de regulă, de zor, de un an, de doi ani, de data aceasta, de mama focului, de aşa
manieră, de multe ori, de nenumărate ori, de câteva ori, de bună seamă;
• prepoziţia din + substantiv/locuţiune substantivală ± determinant: din abundenţă, din belşug,
din fericire, din întâmplare, din localitate, din naştere, din neatenţie, din nefericire, din
nenorocire, din obişnuinţă, din oficiu, din păcate, din politeţe, din principiu, din
rădăcină, din start, din suflet, din vreme, din adâncul sufletului, din cale-afară, din capul
locului, din toată inima, din primul moment, din toate părţile, din toate puterile, din tot
sufletul, din nebăgare de seamă;
 45

• prepoziţia fără + substantiv / locuţiune substantivală ± determinant: fără asemănare, fără cap,
fără căpătâi, fără discuţie, fără frică, fără îndoială, fără milă, fără minte, fără motiv,
fără preţ, fără rezervă, fără seamăn, fără sens, fără spor, fără şagă, fără tăgadă, fără
voie, fără multă vorbă, fără tragere de inimă;
• prepoziţia la + substantiv ± determinant: la alegere, la anul, la botul calului, la
cataramă, la cerere, la cheie, la culme, la discreţie, la dispoziţie, la distanţă, la fel, la
început, la întâmplare, la loc, la un loc, la mijloc, la minut, la moment, la nevoie, la
nimereală, la noapte, la obiect, la o parte, la perfecţie, la plecare, la post, la punct, la
rând, la zi, la o adică, la lumina zilei, la un moment dat, la ordinea zilei, la ora actuală,
la tot pasul, la doi paşi, la scurt timp, la prima vedere, la voia întâmplării;
• prepoziţia pe + substantiv ± determinant: pe brânci, pe cale, pe capete, pe cuvânt, pe
datorie, pe dos, pe drojdie, pe faţă, pe jumătate, pe loc, pe moment, pe parcurs, pe
ploaie, pe răcoare, pe rând, pe sfert, pe spate, pe sponci, pe sprânceană, pe şest, pe
şleau, pe timpuri, pe urmă, pe veci, pe viaţă, pe vremuri, pe drept cuvânt, pe bună
dreptate, pe toate drumurile, pe înţelesul tuturor, pe nepusă masă, pe picior greşit, pe
picior mare, pe scară întinsă, pe vremea aceea;
• prepoziţia întru/între + substantiv ± determinant: într-adevăr, într-o clipă, într-un cuvânt, într-o
doară, într-un minut, într-o privinţă, într-un răstimp, într-un rând, într-o vreme, într-un
suflet, între patru ochi, între două vârste, într-o bună zi;
• prepoziţia peste + substantiv ± determinant: peste an, peste aşteptări, peste drum, peste
fire, peste măsură, peste mână, peste noapte, peste putinţă, peste stradă, peste zi;
• prepoziţia după + substantiv ± determinant: după ureche, după bunul plac, după pofta
inimii;
• prepoziţia prin + substantiv ± determinant: prin abuz, prin dos, prin excelenţă, prin
faţă, prin forţă, prin preajmă, prin spate, prin urmare, prin vecini, prin forţa
împrejurărilor, prin viu grai;
• prepoziţia de-a + substantiv / adjectiv / adverb / numeral ± determinant: de-a berbeleacul, de-a
binelea, de-a buşilea, de-a curmezişul, de-a dreptul, de-a îndărătelea, de-a-ndoaselea,
de-a latul, de-a lungul, de-a pururi, de-a valma, de-a doua, de-a dreapta, de-a dura, de-
a gata, de-a surda, de-a fir a păr;
• alte prepoziţii + substantive ± determinanţi: de cu seară, de cu iarnă, de cu ziuă, de la un
timp, de la o vreme, de la capăt, de la început, de la bun început, de la obraz, de la o poştă,
până la toamnă, până la un punct, până la ziuă, până la sânge, până la Dumnezeu, până la
urmă, până la unul, înainte de toate, pe de-a-ntregul, pe de rost, pe de o parte, pe sub
mână, până în pânzele albe, până peste cap;
 46

• determinant + substantiv: câtă vreme, cât timp, de astă dată, la un an o dată, întâia dată,
pentru prima oară, a doua zi, toată ziua, aşa fel;
• adverb + substantiv: nu glumă, nici un strop, nici pic, nici vorbă, nici pomeneală, nici
discuţie;
• adverb/prepoziţie + substantiv / pronume ± determinant: ca lumea, ca plumbul, ca vântul, ca
pe apă, ca prin urechile acului, ca un făcut, ca nuca în perete, ca din gură de şarpe, ca
prin minune;
• prepoziţie/adverb + (pronume) adverb / adjectiv: în comun, în cruciş, în definitiv, în
dreapta, în general, în jos, în sus, în lung, în lat, în mare, în special, de altfel, de ieri, de
jur împrejur, de mâine, de mic, de timpuriu, pe deplin, de dinafară, pe drept, pe furiş, pe
gratis, pe scurt, din greu, din nou, la infinit, la negru, la rece, cu adevărat, mai bine-zis,
mai-mai;
• prepoziţie + verb la supin: pe alese, pe bâjbâite, pe îndesate, pe ocolite, pe neaşteptate,
pe şoptite, de neconceput, de preferat, de speriat;
• prepoziţie + pronume: după aceea, după asta, de aceea, de asta, pentru aceasta, pentru
asta, pe nimic, cu nimic;
2. construcţii:
• corelative: de colo până colo, de sus până jos, din cap până în picioare, din tată-n fiu, de la
Ana la Caiafa, de la o zi la alta, din zori până în noapte, de acum încolo, de azi pe mâine, din
una în alta, dintr-un moment în altul, dintr-un loc în altul;
• cu repetiţie: aşa şi aşa, an de an, zi de zi, ceas de ceas, bob cu bob, din bob în bob, braţ
la braţ, din ce în ce, cât de cât, când şi când, de colo până colo, din colţ în colţ, cot la
cot, cuvânt cu cuvânt, rând pe rând, noapte de noapte, de la egal la egal, faţă în faţă, iarnă
de iarnă, încetul cu încetul, întâi şi întâi, literă cu literă, din loc în loc, lună de lună, din
moment în moment, din oră în oră, oră de oră, pas cu pas, picior peste picior, punct cu punct,
rânduri-rânduri, seară de seară, din timp în timp, umăr la umăr, valuri-valuri, din vreme în
vreme, din vorbă în vorbă, de unde până unde, tot unul şi unul, unul câte unul;
cu rimă: de silă, de milă; de voie, de nevoie; cu şoşele, cu momele; cum-necum; harcea-parcea; tam-
nisam; treacă-meargă; cu chiu, cu vai; târâş-grăpiş; cale -valea; mort-copt;
• cu numerale: întâia oară; întâia dată; prima oară; prima dată; a doua oară; încă o dată;
o dată; de două ori; de unul singur; până la unul; mai întâi; pe din două; în patru; una-
două; într-una; din două una; nici una, nici două; cu una, cu două;
• alte construcţii: până şi; şi mai şi; nici pe departe; cel mult; cel puţin; în cele din
urmă; mai ales; pur şi simplu; mult şi bine; câtuşi de puţin; sus şi tare; zis şi făcut; la
drept vorbind; şi aşa mai departe; de bine, de rău; mai mult sau mai puţin; fără doar şi
 47

poate; nici mai mult, nici mai puţin; zi şi noapte; mai în glumă, mai în serios; colac
peste pupăză; trup şi suflet; din an în Paşti; nici în clin, nici în mânecă; cu sufletul la
gură; cu mâna pe inimă; din pământ, din piatră seacă;
3. false propoziţii: nu ştiu cum, nu ştiu unde, nu ştiu când, nu ştiu cât, de nu se mai
poate, pe cât se poate, cât ai bate din palme, , cine ştie unde, cine ştie cum, cine ştie
când, cine ştie cât, te miri unde, te miri când, te miri cum, te miri cât, în treacăt fie zis,
pe zi ce trece, ce mai încolo încoace, cât e lumea şi pământul, de când e lumea.
Locuţiunile adverbiale nu se confundă cu expresiile care sunt mai puţin „închegate”. Dacă din
punct de vedere sintactic unităţile lexicale ale expresiilor adverbiale pot fi analizate şi separat, cele
ale locuţiunilor adverbiale nu se pot desface şi analiza pe rând. În context funcţia sintactică a
locuţiunilor adverbiale este asigurată de toate elementele componente.
Locuţiunile adverbiale nu se confundă nici cu adverbele compuse. În cazul multor locuţiuni se
constată că au parcurs un stadiu până la adverbele compuse. De exemplu, a casă 〉 acasă, de
vreme 〉 devreme. Prin aglutinarea elementelor componente ale alocuţiunilor adverbiale s-au
născut adverbele compuse.

2. Clase semantice de adverbe şi locuţiuni adverbiale

În stabilirea tipurilor de adverbe se ţine seama de mai multe criterii : origine, formă, sens,
disponibilităţi sintactice, natura folosirii în enunţ, posibilităţile combinatorii.
1. După origine (sub aspect etimologic), adverbele sunt:
• moştenite din limba latină sau din substrat: abia, afară, aici, apoi, aproape, asemenea,
aşa, atare, atât, atunci, azi, bine, când, chiar, cum, departe, foarte, înainte, încă,
încoace, îndărăt, jos, mai, nu, numai, sus, unde, pururi;
• împrumutate din diverse limbi: franceză - apropo, deja, vizavi; vechea slavă - aidoma,
razna, aievea; turcă - taman, tiptil; neogreacă - agale, măcar; maghiară - musai;
• create în limba română prin derivare cu sufixe şi prefixe: câineşte, orbeşte, chiorâş,
morţiş, pitiş, târâş, realmente, alene, arar; prin compunere: odată, deoparte, acasă,
degrabă, îndată, deseori, astăzi, altădată, deodată, odinioară, iarăşi, altundeva,
deocamdată, cândva, oarecum, bineînţeles, dincolo, întocmai, îndeaproape, niciodată,
dedesubt; prin conversiune: dimineaţa, lunea, iarna (din substantive articulate), frumos,
uşor, greu (din adjective), grăbit, liniştit, închis (din participii), poate (din verb);
2. După formă, adverbele sunt:
• simple, prezentându-se sub forma unui singur cuvânt: aici, acolo, azi, ieri, bine, foarte,
agale, razna, mereu, unde, româneşte;
 48

• compuse din două sau mai multe cuvinte prin contopire: deseară, oriunde, altundeva,
oarecum, deodată, degrabă sau prin alăturare: astă-vară, astă-iarnă, ieri-noapte, azi-
noapte, după-masă, după prânz;
3. După sens, adverbele şi locuţiunile adverbiale sunt:
• de loc: aici, acolo, deasupra, dedesubt, afară, jos, înăuntru, încotro, înainte, înapoi, sus,
aproape, departe, oriunde, oriîncotro, pretutindeni, fieunde, undeva; în faţă, în spate, în
mijloc, în lung, în lat, de jur împrejur, de-a curmezişul, în stânga, în dreapta, în
preajmă.
Adverbele de loc pot să fie însoţite de prepoziţii: de aici, pe aici, de pe aici, pe acolo, de
acolo, până acolo, de pe acolo, de deasupra, pe deasupra, până deasupra, de dedesubt.
În general, exprimă cadrul local, direcţia, punctul de plecare în spaţiu, punctul de sosire în
spaţiu, apropierea sau depărtarea în spaţiu.
Unele adverbe de loc pot deveni, prin conversiune, prepoziţii cu regim de genitiv: dedesubtul,
împotriva, împrejurul, înaintea, înapoia, îndărătul, deasupra. Altele intră ca elemente formative în
structura unor locuţiuni prepoziţionale cu regim acuzativ: afară de, alături de, alături cu, dincoace
de, dincolo de, înainte de.
• de timp: azi, ieri, mâine, răspoimâine, poimâine, alaltăieri, acum, atunci, curând,
târziu, totdeauna, oricând, niciodată, fiecând, uneori, demult, cândva, câteodată, odată,
odinioară; zi de zi, an de an, lună de lună, ceas de ceas, oră de oră, din când în când.
Ele exprimă cadrul temporal, durata, repetarea, punctul de plecare, limita, apropierea sau
depărtarea în timp.
În cadrul adverbelor de timp, un loc important îl ocupă adverbele provenite prin conversiune
de la substantive feminine articulate hotărât enclitic: dimineaţa, ziua, seara, noaptea, lunea, marţea,
vara, primăvara etc. Ele însă nu se confundă cu substantivele, care prezintă opoziţia singularului cu
pluralul.
Unele adverbe de timp intră ca elemente formative în structura unor locuţiuni prepoziţionale
cu regim de acuzativ: înainte de, odată cu sau a unor locuţiuni conjuncţionale: imediat ce, îndată
ce, odată ce.
• de mod propriu-zise: abia, aievea, aşa, bine, încet, repede, frăţeşte, prieteneşte, târâş,
chiorâş, realmente, totalmente; de-a binelea, de-a gata, de-a valma.
Unele adverbe de mod propriu-zise pot fi precedate de prepoziţii, care au rolul de a întări
modalitatea: de abia, în curând, de-a pururea, forme pe care le integrăm în locuţiunile adverbiale
de timp.
Altele intră ca elemente formative în structura unor locuţiuni prepoziţionale cu regim de
acuzativ: împreună cu, laolaltă cu.
 49

• de mod de cantitate: atât, mult, puţin, destul, cam, cât; cât de cât;
• de mod de durată, de continuitate; de revenire şi de frecvenţă: mai, încă, mereu,
continuu, neîncetat, neîntrerupt, necontenit, permanent, tot; iar, iarăşi; adesea, deseori,
rareori;
• de mod de afirmaţie: da, sigur, desigur, evident, fireşte, negreşit; fără îndoială, fără
doar şi poate;
• de mod de negaţie: ba, nu, nici, deloc, defel, nicidecum;
• de mod de îndoială sau de probabilitate şi de posibilitate: oare, parcă, pesemne, poate,
probabil, posibil;
• de mod de precizare şi de întărire: chiar, exact, şi, tocmai, întocmai.
Adverbul chiar intră ca element formativ în structura unor locţiuni conjuncţionale: chiar să,
chiar dacă, chiar de.
• de mod de restricţie şi de exclusivitate: barem, măcar, doar, numai, încaltea, exclusiv;
cel puţin.
Adverbul măcar intră ca element formativ în structura unor locuţiuni conjuncţionale: măcar
să, măcar dacă, măcar de.
• de mod de proximitate: aproape, gata, mai; mai-mai;
• de mod explicative: adică, anume, bunăoară;
• de mod distributive: câte;
• de scop: anume, înadins, dinadins; de aceea, pentru aceea, de asta, pentru asta, de aia,
pentru aia;
• de cauză: de aceea, pentru aceea, de asta, pentru asta, de aia, pentru aia.
Locuţiunile adverbiale de cauză şi de scop au aceeaşi formă. Numai contextul ne ajută să le
deosebim, ţinând seama că ele sunt elemente corelative pentru subordonatele cauzale, respectiv
finale. Să se compare: „De aceea n-a venit, 1/pentru că n-a vrut. 2/ (unde locuţiunea adverbială de
cauză de aceea, complement circumstanţial de cauză în prima propoziţie, anunţă subordonata
cauzală „pentru că n-a vrut”) cu „De aceea nu vine,1/ să nu-l vedem.2/ (unde locuţiunea adverbială
de scop de aceea, complement circumstanţial de scop în prima propoziţie, anunţă subordonata
finală „să nu-l vedem”).
• concesive: tot, totuşi; cu toate acestea;
• conclusive: aşadar.
4. După modul direct sau indirect de exprimare a circumstanţei, adverbele sunt pronominale şi
nepronominale. Clasificarea aceasta ţine seama şi de origine, în sensul că multe adverbe provin din
rădăcini pronominale latineşti, nenanalizabile în limba română.
Adverbele pronominale sunt de mai multe feluri:
 50

• demonstrative: aici, acolo, acum, atunci, aşa, astfel, încoace, încolo, curând, târziu;
• nehotărâte: cândva, cumva, undeva, fiecum, fiecând, fieunde, oricând, oricum, oriunde,
uneori, altădată, altundeva, altcumva, câtva, încotrova, altcând, altcum, altunde,
câteodată, deseori, odată, odinioară;
• negative: nicicând, nicicât, nicicum, nicidecum, niciunde, niciodată.
Specificul adverbelor pronominale negative îl constituie enunţurile negative; rolul acestor
adverbe este acela de a intensifica negaţia.
• interogative: unde, când, cum, cât sau precedate de prepoziţii: de unde, până unde, de
când, până când;
• relative: unde, când, cum, cât, precum, ce sau precedate de prepoziţii: de unde, până
unde, de când, până când.
Dacă adverbele pronominale interogative apar în enunţuri interogative, cele relative introduc
propoziţii subordonate în cadrul frazei.
Adverbele relative intră ca elemente formative în locuţiuni conjuncţionale: ca şi când, ca şi
cum, după cât, după cum, pe cât, de cum, pe când; locuţiuni adverbiale: cât colo, unde şi unde, cine
ştie unde, când şi când, din când în când, cât lumea, de când lumea, cine ştie când, nu ştiu când,
cine ştie cum, nu ştiu cum, cine ştie cât, nu ştiu cât.
Adverbele pronominale relative sunt compatibile cu verbe la moduri personale. Când se
combină cu un verb la infinitiv, formează construcţii infinitivale relative. Acestea depind de verbele
auxiliare de modalitate a avea cu sensurile de „a putea”, „a exista” şi a fi cu sensul de „a exista”:
„N-avem unde pleca.”; „N-avem cum rezolva aceste probleme.”; „Nu-i unde dormi”. Construcţiile
infinitivale relative cu funcţie sintactică de complement direct dezvoltat („unde pleca”; „cum
rezolva aceste probleme”) sau de subiect dezvoltat („unde dormi”) sunt analizabile din punct de
vedere morfologic şi sintactic. Astfel pleca este complement direct pentru verbul n-avem, unde este
complement circumstanţial de loc al verbului pleca sau dormi este subiect în relaţie cu verbul
predicat nu-i, iar unde este complementul circumstanţial de loc al verbului dormi.
Adverbelor pronominale relative din propoziţiile subordonate le corespund în regentă adverbe
corelative. În general, demonstrativele funcţionează ca adverbe corelative: acolo (corelativ)...unde
(relativ); atunci (corelativ)...când (relativ); atât (corelativ)...cât (relativ); aşa (corelativ)...cum
(relativ).
Şi locuţiunile adverbiale funcţionează în poziţie de corelative: de aceea (loc.
adv.corel.)...pentru că (loc. conj.); de asta (loc. adv. corel.)...pentru ca să (loc. conj.)
Atât adverbele, cât şi locuţiunile adverbiale corelative au aceeaşi funcţie sintatctică cu
subordonata pe care o „anunţă”.
 51

Uneori adverbele pronominale relative îşi pierd sensul originar, devenind conjuncţii şi
locuţiuni conjuncţionale: cum ⇔ fiindcă, deoarece, pentru că: „Cum nu ştia ce să mai facă, a
plecat.”; când ⇔ dacă, în caz că: „Când mi-aş pune mintea cu tine, aş deveni şi eu nebun.”; unde ⇔
deoarece, pentru că, fiindcă: „Unde locuieşte aproape de noi, a sosit imediat.” Adverbele devenite
conjuncţii nu au funcţie sintactică în propoziţiile din care fac parte.
Pot funcţiona ca adverbe pronominale relative şi adverbele nehotărâte oricând, oricât, oricum,
oriîncotro, oriunde sau cu variantele populare orişicând, orişicât, orişicum, orişiunde. În frază ele
leagă subordonatele de regentele lor, iar în propoziţiile pe care le introduc au funcţii sintactice de
complemente circumstanţiale de loc, timp şi mod.
Adverbele nepronominale sunt cele mai numeroase: azi, ieri, sus, jos, deasupra, bine, astăzi,
mereu, înapoi, realmente, totalmente, corect, deschis, frumos ş.a.
5. După disponibilităţile sintactice, adverbele şi locuţiunile adverbiale pot fi de mai multe
feluri în enunţ:
• dependente, numite şi adverbe - regim, ele intră în relaţie cu elemente regente,
îndeplinind pe lângă acestea funcţii sintactice diferite. De exemplu azi, ieri, altfel, acolo,
abia: „Azi a întârziat, dar ieri a fost punctual.” (complemente circumstanţiale de timp); „Tu
eşti altfel.” (nume predicativ); „Acolo l-am văzut.” (complement circumstanţial de loc); „Abia
mai respira.” (complement circumstanţial de mod).
Adverbele-regim pot funcţiona şi în structura comparaţiei sau a distributivelor, caz în care
sunt instrumente, fără funcţie sintactică: prea, foarte, mai, puţin, câte.
Există în cadrul adverbelor-regim şi categoria adverbelor de mod fără funcţie sintactică. Rolul
lor este de a nuanţa. Din această clasă fac parte adverbele de mod de precizare şi de întărire; de
restricţie şi de exclusivitate; de proximitate; explicative; adverbul de mod de cantitate cam şi de
probabilitate oare; adverbul de mod de negaţie nici sau adverbul întăritor al negaţiei mai.
• regente sau determinate: aproape, departe, înainte, înapoi, încet. Ele au valoare de loc şi
de mod.
Pot fi adverbe nepredicative ale unor complemente circumstanţiale de mod sau de loc:
„Aproape, lângă casa ta, s-a construit o şcoală.” (complement circumstanţial de loc); „Încet, ca un
rănit, îşi târa piciorul.” (complement cicrcumstanţial de mod). În acelaşi timp, ele preiau funcţia
predicativă de la fostele locuţiuni şi expresii verbale din care făceau parte ca elemente formative şi
devin adverbe predicative: „Departe de locurile acestea!” (〈du-te departe...”); „Înapoi la treabă!”
(〈vino înapoi...”).
Adverbele regente din planul frazei îndeplinesc întotdeauna funcţia de predicate verbale. În
fapt, ele se constituie ca nişte propoziţii regente insuficiente urmate de subordonate subiective
introduse prin conjuncţiile că, să. Adverbe precum bineînţeles, desigur, negreşit, fireşte, poate sunt
 52

exclusiv predicate verbale (sau adverbiale după unii lingvişti), neavând posibilitatea de a primi
verbul copulativ a fi în faţă. De exemplu: „Fireşte 1/că ştie adevărul.”2/ Adverbe precum bine, rău,
destul, evident, normal, incontestabil, posibil, probabil, adevărat, sigur ş.a., care acceptă verbul
copulativ înainte sunt nume predicative (în cadrul unor expresii verbale impersonale): „Bine 1/că a
ajuns la timp.” (⇔ „E bine că a ajuns la timp.”). Şi locuţiunile adverbiale de bună seamă, fără
îndoială, fără doar şi poate, cu siguranţă, cu certitudine se comportă la fel, adică pot fi nume
predicative precum adverbele.
Adverbele şi locuţiunile adverbiale predicative pot constitui propoziţii incidente: „Ai aflat,
1
/probabil, 2/ce s-a întâmplat.”3/ (propoziţia a doua este principală incidentă).
• independente: da, nu, ba. Ele au valoarea unor propoziţii independente neanalizabile,
fiind adverbe de mod de afirmaţie şi de negaţie.
Multe adverbe pot avea funcţii sintactice, au autonomie semantică, fiind în general
complemente circumstanţiale de loc, de mod şi de timp. Există însă şi adverbe care sunt lipsite de
suficienţă semantică şi nu pot fi părţi de propoziţie.
6. După natura folosirii lor în enunţ, există adverbe:
• specializate, bazate pe un sens unic: ieri, azi, mâine, dinadins, aici, acolo, alaltăieri,
bine;
• nespecializate, cu valori multiple: abia, tocmai, aiurea, aici, încoace, încolo, înainte,
mai, şi. De exemplu „Abia vine.” (valoare modală) şi „Abia mâncase, când ai ajuns tu.”
(valoare temporală); „Nu ajung ei tocmai acolo.” (valoare modală) şi „Tocmai a aplecat,
când au venit ei.” (valoare temporală); „A plecat aiurea.” (valoare de loc) şi „Vorbeşte
aiurea.” (valoare modală); „Aici s-a întâmplat.” (valoare de loc) şi „Aici râde, aici
plânge.” (valoare temporală) ş.a.m.d.
7. După posibilitatea de a realiza o corelaţie în frază cu elementele introductive ale
subordonatelor, adverbele sunt:
• corelative: aşa, astfel, atât, acolo, atunci.
Ele intră în corelaţie cu adverbele relative de loc, de mod, de timp sau cu conjuncţiile şi
locuţiunile conjuncţionale introductive ale subordonatelor finale, concesive şi consecutive. Din
punct de vedere sintactic, adverbele corelative sunt complemente circumstanţiale: „Aşa a lucrat,
cum i-am arătat.” (complement circumstanţial de mod); „Precum a zis, astfel a şi făcut.”
(complement circumstanţial de mod); „Atunci a scris, când i-am spus.” (complement circumstanţial
de timp).
• necorelative: repede, bine, normal, furiş, adesea, afară, poate, probabil, nicăieri, astăzi,
desigur, actualmente, încet, mult, puţin ş.a. Sunt adverbe care nu intră în corelaţie cu
elementele introductive ale subordonatelor.
 53

Gradele de comparaţie ale adverbelor

Adverbul este singura parte de vorbire neflexibilă care posedă categoria gramaticală a
comparaţiei, fapt prin care se apropie de adjectiv. Din punct de vedere semantic, adverbul exprimă
însuşiri, caracteristici ale proceselor care se pot prezenta în grade diferite. Comparaţia se exprimă
analitic, cu ajutorul morfemelor adverbiale antepuse. Practic, adverbele nu-şi schimbă forma: cel, articol
demonstrativ, morfem al superlativului relativ de superioritate sau de inferioritate, este inavariabil:
cel mai bine, cel mai puţin bine etc.
Gradele de comparaţie ale adverbelor sunt, ca şi la adjective:
a) pozitiv: bine, repede, uşor, aproape, departe;
b) comparativ de superioritate: mai bine, mai repede, mai uşor, mai aproape, mai
departe; de egalitate: tot aşa de bine, tot atât de repede, la fel de uşor, tot atât de aproape,
tot aşa de departe; de inferioritate: mai puţin bine, mai puţin repede, mai puţin uşor;
c) superlativ relativ de superioritate: cel mai bine, cel mai repede, cel mai uşor, cel mai
aproape; de inferioritate: cel mai puţin bine, cel mai puţin repede, cel mai puţin uşor;
superlativ absolut de superioritate: foarte bine, foarte repede, prea uşor; de inferioritate:
foarte puţin bine, foarte puţin repede.
Al doilea termen al comparaţiei este legat de adverb prin prepoziţiile ca, cât, decât aflate în
faţa substantivelor sau a substitutelor acestora ori prin prepoziţiile din, dintre care exprimă relaţia
cu un grup, cu o colectivitate: „El locuieşte mai aproape decât tine.”; „Tu locuieşti cel mai puţin
aproape dintre toţi.”
Unele adverbe au formă numai la gradul comparativ de superioritate: mai ales, mai abitir, mai
presus; de aceea sunt considerate locuţiuni adverbiale de mod.
Nu orice adverb prezintă categoria comparaţiei. Astfel, numai unele adverbe de mod (mai ales
provenite din adjective) se pot trece prin gradele comparaţiei: anevoie, bine, uşor, greu, frumos,
urât, puţin, mult, repede, tare; la fel, numai unele adverbe de timp: curând, devreme, târziu.
Adverbele de mod provenite din adjective de origine latină au, ca şi adjectivele, sensuri şi
forme de comparativ de superioritate (anterior, ulterior) sau de superlativ (maximum, minimum).
O serie de adverbe pot primi sufixe care marchează intensitatea sporită sau atenuată a
caracteristicii: binişor, încetişor, repejor, multişor, răruţ, multuţ, încetinel, puţinel.
Gradul superlativ poate fi exprimat, ca şi la adjectiv, prin diferite procedee: prelungirea unui
sunet: biiine, depaaarte, aaaşa; prin repetarea adverbului: repede-repede, bine-bine, încet-încet,
greu-greu.
Locuţiunile adverbiale pot avea şi ele grade de comparaţie: cu greu - mai cu greu, pe şleau -
mai pe şleau, pe urmă - mai pe urmă. Unele locuţiuni adverbiale au sens de superlativ şi ajută la
 54

exprimarea superlativului absolut al altor adverbe ori al adjectivelor: cu totul, cu totul şi cu totul,
din calea afară, de tot.

Conversiunea adverbului
Prin schimbarea valorii gramaticale, adverbul poate deveni:
a) substantiv - prin articularea cu articol hotărât enclitic sau nehotărât proclitic a adverbului
ori prin însoţirea acestuia cu o prepoziţie:
„Mi-a făcut un bine.”
„Cu mâine zilele-ţi adaugi
Cu ieri viaţa ta o scazi.”
(M. Eminescu)
b) adjectiv invariabil, lângă un substantiv:
„Aşa om mai rar găseşti.”
„Asemenea cazuri nu se rezolvă uşor.”
c) prepoziţie, respectiv locuţiune prepoziţională cu regim de genitiv, prin articularea
adverbului sau a locuţiunii adverbiale cu articol hotărât enclitic:
„S-a aşezat în faţa maşinii.”
„Coletul a sosit în urma scrisorii.”
Alteori prepoziţia sau locuţiunea prepoziţională se află în faţa unor adjective pronominale
posesive, în cazul A, excepţie de la cazul G:
„Ea s-a oprit înaintea mea.”
„În jurul nostru se strânsese multă lume.”
Când stau în faţa unui substantiv sau a unui substitut al acestuia, adverbele ca, cât, decât
devin prepoziţii cu regim de acuzativ, iar aidoma, asemenea, întocmai, cu regim de dativ:
„El era un om ca toţi oamenii.”
„A procedat aidoma colegei sale.”

Probleme de folosire a adverbelor şi a locuţiunilor adverbiale

În rândul adverbelor, cel mai frecvent fenomen întâlnit este pseudoadjectivarea în diferite
contexte:
a) substantiv + adverb (+prepoziţie) + adjectiv:
„oameni destui de buni”, în loc de „destul de buni”;
„copii groşi îmbrăcaţi”, în loc de „gros îmbrăcaţi.”
 55

b) substantiv + adverb + verb la supin sau la participiu:

„treburi grele de realizat”, în loc de „greu de realizat”;
„munţi grei escaladaţi”, în loc de „greu escaladaţi”.
c) adverb + adjectiv:
„copii noi-născuţi”, în loc de „nou-născuţi”;
„tineri liberi-cugetători”, în loc de „liber – cugetători.”
d) în formele de superlativ relativ:
„Ea a alergat cea mai repede, în loc de „cel mai repede”;
„Ei au înotat cei mai uşor”, în loc de „cel mai uşor”.
Formele corecte ale adverbelor, ca şi al morfemului cel din cadrul gradului de comparaţie sunt
cele invariabile, identice cu masculinul sau neutrul singular al adjectivelor.
Adverbul restrictiv numai se foloseşte în construcţii cu verb la aspectul pozitiv, iar în
construcţiile negative se foloseşte adverbul decât. Alăturarea acestor două adverbe este pleonastică:
„N-am decât numai un scop.”, în loc de „N-am decât un scop” sau cu verbul de la forma afirmativă
„Am numai un scop.”
În ceea ce priveşte locuţiunile adverbiale, câteva se folosesc fără măsură în unele stiluri, mai
ales în cel administrativ-juridic ori în cel publicistic: în această idee, în context, în principal, pe
parcurs, la modul ş.a.

NOTE:

1
Vezi GLR II, vol. I, p.300.
2
Pentru caracteristicile locuţiunilor adverbiale vezi Cecilia Căpăţână, Limba română.
Locuţiunile, Craiova, Editura Universitaria, 2000, p.100-106.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
GLR, ed. a II-a, vol. I, II, 1963.
DOOM2.
Avram, Mioara, 1997.
Ciompec, Georgeta, Încercare de definire contextuală a adverbului românesc, în SCLXXV, nr. 1/
1974, p. 25- 35.
Pană Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări,
Bucureşti, Ed. Humanitas Educational, 2003.
 56

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ
GALR

ÎNTREBĂRI
Cum se subclasifică adverbele şi locuţiunile adverbiale de mod?
1. Cum se subclasifică adverbele şi locuţiunile adverbiale după sens?

EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE

Analizaţi adverbele şi locuţiunile adverbiale din textele:

a) Cu toate acestea, după ce şi- a spus, pe bună dreptate, că mai are timp pentru a învăţa, nu
mult după aceea a dat ordin să i se aducă materialele acasă.
b) Poate că era bine să plece mai devreme de la prietenii săi, ca să ajungă la timp la serviciu,
dar, din păcate, nu a făcut- o.

3. PREPOZIŢIA

1. Caracteristici
Prepoziţia este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă o relaţie sintactică de dependenţă
(sub toate formele ei) între o parte de propoziţie şi părţile de vobire determinate de aceasta: între
atribut şi substantiv, pronume, numeral; între complement şi adverb, adverb, adjectiv, interjecţie;
între numele predicativ şi substantiv (substitut) prin verbul copulativ; între elementul predicativ
suplimentar şi cei doi regenţi ai săi – substantivul (sau substitutul acestuia) şi verbul.
De exemplu:
Am cumpărat o revistă de istorie.

(substantiv) (atribut)
Va participa şi el la acest congres.

(verb) (complement)
Uneltele cumpărate sunt pentru grădină.

(substantiv) (verb copulativ) (nume predicativ)

Îl luasem drept muncitor.
 57

(pronume) (verb) (element predicativ suplimentar)

Din punct de vedere etimologic, termenul prepoziţie vine din fr. préposition 〈 lat. praepositio,
- onis, „punere înainte”, „punere în frunte”. În propoziţie, stă înaintea unor părţi de vorbire. În frază,
ca însoţitoare a unui pronume sau a unui adverb relativ, poate apărea ca mijloc secundar de legătură
între propoziţii, legând o subordonată de regenta ei.
Prepoziţia este un instrument gramatical, un mijloc joncţional de exprimare a relaţiei de
dependenţă. Singură, nu are autonomie sintactică, ci intră în componenţa unei părţi de propoziţie ca
element introductiv al acesteia: „aer de munte” (atribut substantival prepoziţional), „bun la suflet”
(complement circumstanţial de relaţie), „luat drept inginer” (element predicativ suplimentar). În
analiza gramaticală, prepoziţia se discută în cadrul grupului sintactic pe care îl introduce, nu
separat.
Din punct de vedere semantic, prepoziţia se caracterizează printr-un conţinut lexical
insuficient şi foarte abstract (mai ales la prepoziţiile moştenite), care se realizează într-o varietate de
semnificaţii determinate în mare măsură de contextul în care apar: direcţia în spaţiu, - spre, către,
înspre, dinspre; locul - în, sub, deasupra, înăuntru; punctul de plecare în spaţiu - de, de la, de sub;
scopul - după, pentru, spre; instrumentul - cu, din, prin, la, graţie.
Prepoziţiile cele mai frecvente (care sunt de multe ori şi cele mai vechi) apar în contexte
numeroase, mai diferite şi exprimă raporturi mai variate. De exemplu: de exprimă locul: „vine de
departe”; timpul: „a plecat de o săptămână”; scopul: „se pregăteşte de examen”; cauza: „se ascunde
de frică”; agentul: „lovit de maşină”; relaţia: „bun de gură”; cantitatea: „distanţă de 200 km”;
calitatea: „diplomă de onoare”; în exprimă locul: „locuiesc în Oradea”; timpul: „în trei săptămâni
va rezolva problema”; modul: „lucrează în linişte”; cauza: „ne-am trezit în ţipetele lor”;
instrumentul: „l-a strâns în braţe de bucurie”.
Folosirea corectă a unei prepoziţii cu valori numeroase este posibilă numai în anumite limite
impuse de conţinutul raporturilor respective. Uneori valoarea este greu de stabilit. Prepoziţia în,
spre exemplu, păstrează, în oricare dintre semnificaţiile pe care le realizează, ideea de „includere”
(în interiorul unui spaţiu, al unul interval de timp)1.
Gradul de abstractizare al sensurilor este şi el diferit. Unele prepoziţii sunt mai abstracte
decât altele: a, de, despre, comparativ cu lângă, deasupra, sub, cu. Să se compare: „un pahar de
apă” cu „un pahar cu apă”.

Locuţiunile prepoziţionale
Sunt grupuri de două sau mai multe cuvinte cu înţeles unitar şi cu rol de prepoziţie, având în
componenţa lor cel puţin o prepoziţie alături de diverse părţi de vorbire (substantive, adjective,
 58

pronume, adverbe). În cadrul grupului locuţional, care „funcţionează ca neanalizabil”2 există o

ierarhizare, unul dintre componente se află într-o poziţie de subordonare faţă de celălalt.
Locuţiunile prepoziţionale sunt formate din:
• prepoziţie + substantiv articulat cu articol hotărât enclitic: în faţa, din faţa, în spatele, în
urma, din pricina, din cauza, în ciuda, în pofida, în locul, în lungul, în latul, în largul, în
susul, din susul, în josul, din josul, la stânga, la dreapta, în jurul, în dreptul, din dreptul,
în mijlocul, prin mijlocul, în vederea, în timpul, de-a lungul, de-a latul, de-a curmezişul
ş.a. Aceste locuţiuni prepoziţionale au regim de genitiv. De exemplu:
„N-a mai venit din pricina ploii.”
(substantiv în cazul G + loc. prep.,
complement circumstanţial de cauză)
Excepţie de la cazul G fac locuţiunile prepoziţionale urmate de un adjectiv pronominal
posesiv. Ele sunt în cazul A. De asemenea, cele urmate de pronume personal cu valoare posesivă.
Ele sunt în cazul D:
„În urma sa veneau alţii.”
(adjectiv pron. posesiv în cazul A + loc. prep.,
complement circumstanţial de loc)
„În juru-i era zarvă.”
(pronume personal în cazul D posesiv + loc. prep.,
complement circumstanţial de loc)
• (prepoziţie +) substantiv nearticulat + prepoziţie: faţă de, faţă cu, de faţă cu, în chip de,
în conformitate cu, în funcţie de, în raport de, în raport cu, din cauză de, din pricină de,
de din vale de, în timp de, în vreme de, timp de, vreme de, în caz de, în loc de, la un loc
cu, în urmă cu, în curs de, în calitate de, în decurs de etc. Aceste locuţiuni
prepoziţionale au regim de acuzativ. De exemplu:
„În loc de ziare, a cumpărat reviste. ”
(substantiv în cazul A + loc.prep., complement
circumstaţial opoziţional).
• prepoziţie + adverb cu formă modificată (articulat): în afara, pe dinaintea, pe
dinlăuntrul, până în afara, până pe dinaintea. Ele au regim de genitiv, exceptând
cazurile în care locuţiunea prepoziţională precedă un adjectiv pronominal posesiv sau un
pronume personal în dativul posesiv:
„L-au felicitat toţi, în afara colegilor de birou.”
(substantiv în cazul G + loc.prep.,
complement circumstanţial de excepţie)
 59

„În afara sa, toţi erau bucuroşi la petrecere.”

(adjectiv pron. posesiv în cazul A + loc. prep.,
complement circumstanţial de excepţie)
• adverb + prepoziţie: afară de, alături de, alături cu, indiferent de, înainte de, apropo de,
dinainte de, dincoace de, dincolo de, împreună cu, afară din, laolaltă cu, împrejur de,
vizavi de, întocmai ca, cât despre, cât pentru. Regimul acestor locuţiuni prepoziţionale
este acuzativul:
„Magazinul de confecţii se află vizavi de cinematograf.”
(substantiv în cazul A + loc.prep., complement
circumstanţial de loc)
• prepoziţie + adverb + prepoziţie: în afară de, de dincoace de, de dincolo de, în sus de, în
jos de, din sus de, din jos de. Regimul acestor locuţiuni prepoziţionale este acuzativul:
„Zgomotul se aude de dincolo de gară.”
(substantiv în cazul A + loc.prep.,
complement circumstanţial de
loc)
• (prepoziţie +) adjectiv (+ prepoziţie): relativ la, potrivit cu, asemănător cu, referitor la,
privitor la, contrar cu, conform cu, cu tot, cu toată, cu toţi, cu toate, cu tot cu. Au regim
de acuzativ:
„Privitor la relief, acesta este variat.”
(substantiv în cazul A + loc.prep., complement
circumstanţial de relaţie)
Unele locuţiuni prepoziţionale se află la graniţa cu îmbinările libere: în ipoteza, în scopul, cât
priveşte, în ceea ce priveşte, începând cu ş.a. Grupurile în ce priveşte, în ceea ce priveşte, cât
priveşte sunt propoziţii subordonate circumstanţiale de relaţie (alcătuite din predicatul priveşte şi
subiectul ce sau ceea ce). Ele sunt urmate de un complement direct. Unii lingvişti apreciază că
subiectul nu este pronumele relativ ce sau ceea ce, ci complementul direct pe care îl acordă la
singular cu predicatul priveşte. Dacă acest complement este substantiv la plural, predicatul apare şi
el la plural: „în ceea ce privesc cercetările”, în loc de „în ceea ce priveşte cercetările”. Pe baza
substituţiei cu locuţiunile în privinţa, cu privire la, cât despre, grupul în ceea ce priveşte este
considerat de unii lingvişti locuţiune prepoziţională.
Îmbinările libere nesudate încă: în eventualitatea, în cazul, în ipoteza, cu condiţia etc. sunt
substantive articulate precedate de prepoziţii şi au funcţia sintactică de complemente
circumstanţiale condiţionale urmate de atribut sau atributivă: „În eventualitatea unei plecări, anunţă-
mă.” (în eventualitatea= substantiv în cazul A, complement circumstanţial condiţional; unei plecări =
 60

substantiv în cazul G, atribut substantival genitival). Altă interpretare se referă la faptul că aceste
substantive precedate de prepoziţii ar fi locuţiuni prepoziţionale având, împreună cu substantivul
(sau substitutul), funcţie de complement circumstanţial condiţional.3
În general, locuţiunile prepoziţionale se diferenţiază de îmbinările libere prin forma fixă şi
neanalizabilă, prin variabilitatea gramaticală a termenului de bază şi prin unitatea semantică a
termenilor.
Dificultăţi de analiză gramaticală apar şi la adverbele departe, aproape, dincolo, urmate de
prepoziţia de, cu care formează locuţiuni prepoziţionale cu regim de acuzativ: „Am mers dincolo de
pădure.” (dincolo de pădure = substantiv în cazul A, precedat de locuţiunea prepoziţională dincolo
de, complement circumstanţial de loc). A doua interpretare este aceea că adverbul dincolo are
funcţie de complement circumstanţial de loc, iar substantivul precedat de prepoziţia de este
complement indirect.
În cazul locuţiunilor prepoziţionale aproape de, departe de, se poate subînţelege comparaţia
în cadrul adverbului: „mai aproape (de)”, „cel mai departe (de)”. Cum nu toate adverbele din
locuţiuni admit comparaţia - dincolo, alături - nu putem socoti drept criteriu de diferenţiere
posibilitatea adverbelor de a se compara. Toate sunt locuţiuni prepoziţionale (cu regim de acuzativ),
precedând substantive (sau substitute ale acestora) cu funcţie de complement circumstanţial de loc.
Locuţiunile prepoziţionale se deosebesc de locuţiunile adverbiale din care au provenit. Să se
compare: în faţa, în afara, pe dinaintea, în urma (locuţiuni prepoziţionale) cu în faţă, în afară, în
urmă (locuţiuni adverbiale). Alte locuţiuni prepoziţionale au aceeaşi formă cu locuţiunile
adverbiale: în dreapta, în stânga, de-a curmezişul, de-a latul etc. Contextul ne ajută să le
diferenţiem. Să se compare: „Stă de-a curmezişul patului.” (locuţiune prepoziţională) cu „Stă de-a
curmezişul.” (locuţiune adverbială).

Clasificarea prepoziţiilor şi a locuţiunilor prepoziţionale

Prepoziţiile se clasifică în funcţie de origine, structură, sens, recţiune.
1. După origine, prepoziţiile sunt:
• moştenite din latină: a, cu, de, în, la, pe, asupra, către, fără, între, lângă, pentru, spre;
• împrumutate din alte limbi: franceză - a, contra; latină clasică - versus, via, pro, per;
• create în limba română prin compunere: despre, dinspre, înspre, dintre, dintru, din, de
din, de după, de la, de lângă, de pe, de peste, de prin, de după, pe sub, pe la, pe lângă, de
pe la, de pe lângă, de pe sub; prin conversiune: graţie, mulţumită (din substantive),
conform, contrar, drept (de la adjective), datorită, potrivit (de la participii), exceptând,
 61

privind (de la gerunzii), deasupra, dedesubtul, înaintea, înapoia, dinaintea, dinapoia,

îndărătul, dindărătul, împrejurul, împotriva, ca, cât, decât, asemenea (de la adverbe).
Prepoziţiile moştenite şi împrumutate au, în general, semnificaţii numeroase şi abstracte
(sensul lor e diminuat relativ, îndeosebi la cele mai vechi). Cele create au semnificaţii concrete, dar
mai puţin numeroase (prin conversiune s-au păstrat semnificaţiile părţilor de vorbire respective, iar
compunerea a facilitat întărirea acestora).
2. După structură, prepoziţiile sunt:
• simple: de, la, în, pe, cu, a, până, fără, spre, lângă, către, după, între, întru,
pentru, peste, prin, printre, sub, contra, per, pro, via, din, dinspre, dintre, dintru,
dinaintea, dinapoia, dindărătul, împotriva, înaintea, înapoia, îndărătul, ca, cât,
asemenea, aidoma, graţie, mulţumită, conform, contrar, datorită, potrivit, exceptând,
privind, despre, dinspre, deasupra, dedesubtul, decât;
• compuse: de la, de pe, de din, de după, de lângă, de peste, de prin, pe din, pe după,
pe la, pe lângă, pe sub, de pe la, de pe lângă, de pe sub, până pe la, până pe lângă.
Prepoziţii precum despre, dinspre, deasupra, dedesubtul, decât, deşi sunt analizabile, se pot
desface în elemente (de exemplu despre = de + spre, dinspre = din + spre ş.a.m.d.) sunt considerate
simple, compuse fiind numai cele formate din elemente nesudate între ele.4
3. Din punct de vedere semantic, prepoziţiile exprimă relaţii, nu noţiuni. Conţinutul lor
semantic este abstract, precizat în context. După numărul de valori contextuale, prepoziţiile sunt:
• monovalente: dinspre, între, înspre, spre, sub, deasupra, dedesubtul, înaintea, înapoia,
îndărătul, ca, cât, asemenea, aidoma, graţie, mulţumită, conform, contrar, datorită,
potrivit etc.
• polivalente: a, cu, de, fără, în, la, pe, pentru, prin, contra, despre, din ş.a.
După sensul lor, a, de sunt mai abstracte decât lângă, în.
4. Din punct de vedere gramatical, prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale implică fenomenul
de recţiune prin care este impusă forma cazuală de genitiv, dativ sau acuzativ substantivelor
(pronumelor, numeralelor sau adjectivelor substantivizate) pe care le precedă şi care, sintactic, sunt
complemente, atribute, nume predicative sau elemente predicative suplimentare.
Prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu regim de:
• genitiv: asupra, contra, împotriva, deasupra, dedesubtul, înaintea, înapoia, dinaintea,
dinapoia, îndărătul, dindărătul, împrejurul; în faţa, în spatele, în urma, în mijlocul, de-a
latul, de-a lungul, în latul, în lungul, de-a curmezişul, prin mijlocul, în susul, în josul, în
ciuda, în pofida, în locul, în afara, cu excepţia, din cauza, din pricina, în timpul, în
vederea ş.a.
 62

Prepoziţiile cu regim cazual de genitiv pot cere, în anumite contexte, şi cazul dativ (când sunt urmate
de forme neaccentuate ale pronumelui personal) sau acuzativ (când sunt urmate de pronume posesive). De
exemplu: „Bolţi asupră-mi clătinând.” (M. Eminescu)
(pron. pers. în cazul D + prepoziţie, complement indirect)
sau „S-a oprit înaintea noastră.”
(adj. pron. posesiv în cazul A + prepoziţie,
complement circumstanţial de loc)
În faţa numeralelor care precedă substantivul, a este prepoziţie care impune tot cazul G: „tată
a doi copii” ⇔ „tatăl celor doi copii”.
• dativ: datorită, graţie, mulţumită, contrar, conform, potrivit, aidoma, asemenea. De
exemplu:
„Lucrează conform programului”.
(substantiv în cazul D + prepoziţie,
complement circumstanţial de mod)
În cazul D funcţionează numai prepoziţii, nu şi locuţiuni prepoziţionale.
• acuzativ: de, din, cu, către, dinspre, dintre, dintru, despre, după, fără, în, între, întru, la,
lângă, până, pe, pentru, peste, prin, printre, spre, sub, înspre, de din, de după, de la, de
lângă, de pe, de peste, de prin, de sub, pe din, pe după, pe la, pe lângă, pe sub, de pe la, de
pe lângă, de pe sub, ca, cât, decât, drept, exceptând, privind; faţă de, alături de, în funcţie de,
în raport cu, din cauză de, din pricină de, în timp de, în vreme de, în caz de, în loc de, în curs
de, în calitate de, în decurs de, la un loc cu, în afară de, de dincoace de, de dincolo de, în sus
de, în jos de, relativ la, potrivit cu, referitor la, asemănător cu, privitor la, contrar cu,
conform cu, cu tot, cu toată, cu toţi, cu toate, cu tot cu, înainte de, dinainte de, dincolo de,
vizavi de, cât despre ş.a.
De exemplu: „L-a întâlnit pe colegul său.”
(substantiv în cazul A +
prepoziţie, complement direct)
Din punct de vedere semantic şi sintactic, prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale sunt un
indicator relaţional şi funcţional distribuit în clase funcţionale specifice şi nespecifice.
Cele specifice sunt temporale (înainte de), locale (de-a lungul, de-a latul, în faţa, în spatele
etc.), cauzale (din cauza, din pricina, din cauză de), opoziţionale (în locul, în loc de), concesive (în
ciuda, în pofida) etc.
Cele nespecifice sunt generale: de, din, la, pe ş.a.
 63

Folosirea prepoziţiilor în enunţ

Prepoziţia este generatoare de grup sintactic – grup prepoziţional - impune cuvântului
guvernat forma de genitiv, dativ sau acuzativ.
Dacă considerăm prepoziţiile din punctul de vedere al părţilor de vorbire pe care le precedă,
constatăm că diferite prepoziţii nu au regim unitar, în sensul că nu toate prepoziţiile manifestă
aceleaşi posibilităţi combinatorii. Prepoziţia de, care este foarte frecventă, poate realiza multe
combinaţii: poate preceda un substantiv (casă de piatră), un pronume (reviste de acestea), un
adjectiv (nemaipomenit de frumos), un adverb (vine de departe), o prepoziţie (vine de la birou), dar
nu poate preceda conjuncţii. Prepoziţia fără poate sta înaintea unui substantiv, pronume, verb,
prepoziţie sau conjuncţie, dar nu poate preceda un adjectiv sau un adverb. Prepoziţia pe poate
preceda un substantiv, un pronume, un adverb, un verb la supin sau o prepoziţie. Prepoziţia până nu
precedă substantive, pronume sau adjective, dar poate sta înaintea unei prepoziţii sau a unei
conjuncţii. Prepoziţia a are posibilităţi combinatorii reduse, în sensul că poate sta înaintea unui
infinitiv, înaintea unui substantiv sau adjectiv substantivizat ori a unui numeral.
Ca elemente formative, prepoziţiile intră în structura unor substantive compuse (floare de colţ,
Vălenii de munte), a unor locuţiuni substantivale (părere de rău, băgare de seamă), adjectivale (cu stare,
de treabă), verbale (a pune la cale, a pune paie pe foc), adverbiale (în veci, cu de-a sila), prepoziţionale
(în faţa, în urma), conjuncţionale (după ce, pentru că), în structura unor adjective compuse (cuminte,
deplin) ori numerale (doisprezece, paisprezece).
Infinitivele sunt selectate în limba română mai ales de prepoziţiile de, fără, în, pentru, până, spre şi
prin. De exemplu: „dorinţa de a reuşi”, „pleacă fără a anunţa”, „specialist în a intermedia”, „vine pentru
a afla” ş.a.m.d. Conjunctivele sunt preferate de prepoziţiile fără şi până, formând cu morfemul să
locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: fără să, până să. Există unele verbe intranzitive care selectează
numai anumite prepoziţii: „a atenta la...”, „a consta din/în...”, „a decurge din...”, „a extrage din...”, „a
recurge la...”, „a rezida în...” etc.
Prepoziţia contra, în mod normal, cere genitivul, dar se poate construi şi cu acuzativul („Repară
maşina contra cost.”, „Luptă doi contra trei.”).
Prepoziţia datorită, care este urmată de un substantiv (sau un substitut) în cazul D, exprimă un efect
pozitiv, favorabil. Această restricţie de folosire impune atenţie în contextele unde complementul
circumstanţial exprimă cauza unui efect nefavorabil, negativ, situaţie în care prepoziţia datorită trebuie să
fie înlocuită de locuţiunea prepoziţională din cauza („Din cauza bolii, nu s-a putut ridica din pat.”, şi nu
„Datorită bolii, nu s-a putut ridica din pat.”).
Asocierea unor prepoziţii sinonime creează pleonasme: „drept pentru care”, „ca drept”,
recomandându-se folosirea numai a uneia dintre ele („drept care am încheiat prezentul proces-verbal” sau
„pentru care am încheiat...”; „drept răsplată...” ori „ca răsplată...”).
 64

În limbajul anunţurilor publicitare, al firmelor apar adesea enunţuri în care este omisă prepoziţia.
Este vorba de prepoziţiile foarte frecvente în uz: de, pentru în formulări ca: „şef serviciu”, „confecţii
femei” sau „magazin confecţii bărbaţi”, sintagme în care prepoziţiile nu trebuie omise: „confecţii pentru
femei”, „şef de serviciu”, „magazin de confecţii pentru bărbaţi”.
Prepoziţia pe este adesea omisă nejustificat în exprimarea curentă când complementul direct
este exprimat prin pronumele interogativ sau relativ care („care o vrei?” sau „cartea care mi-ai
adus-o”); prin pronume demonstrative, nehotărâte sau negative („acesta de ce nu-l iei?”, „poţi să iei
oricare dintre ele”, „n-am văzut nici unul la intrare”, prin substantive comune nume de persoane
identificate, articulate, sau cu anumite determinări („caut directorul instituţiei”, „am condus toţi
invitaţii”). În toate aceste situaţii folosirea prepoziţiei pe este obligatorie („pe care o vrei?”, „cartea
pe care mi-ai adus-o”, „pe acesta de ce nu-l iei?”, „poţi să iei pe oricare dintre ele”, „n-am văzut pe
nici unul la intrare”, „caut pe directorul instituţiei”, „am condus pe toţi invitaţii”).
Prepoziţiile cu, din, la sunt sinonime în contexte în care este exprimat instrumentul. De
exemplu: „cântă la flaut/din flaut/cu flautul”. Cu toate acestea, cu este mai specializată pentru
instrumente.
Prepoziţiile între şi dintre sunt folosite în mod nediferenţiat („relaţiile de prietenie dintre
popoare”, alături de „relaţiile de prietenie între popoare”). În fapt, cele două prepoziţii sunt
specializate: dintre se foloseşte după un substantiv articulat cu articol hotărât, iar între după un
substantiv nearticulat sau articulat cu articol nehotărât. Astfel, sunt corecte sintagme precum:
„legătura dintre conţinut şi formă”, „o legătură între conţinut şi formă”, relaţia dintre cei doi”.
Chiar dacă nu este pleonastică, folosirea a două prepoziţii sau a unei prepoziţii lângă adverb
este superfluă, întrucât nu exprimă un raport nou. De exemplu: în contra, faţă de contra; în curând,
faţă de curând; de abia, faţă de abia; de altfel, comparativ cu altfel ş.a. Se spune adesea greşit „n-am
nimic în contra lor” (în loc de „contra lor”), „mă întorc în curând” (în loc de „curând”), „de abia a sosit” (în
loc de „abia a sosit”) „l-a îmbrăţişat, căci de altfel nu era om rău” (în loc de „altfel nu era...”)
Şi prepoziţia de este folosită uneori nejustificat în faţa unor verbe sau locuţiuni verbale la
infinitiv, subiecte sau complemente directe: „e necesar de a reţine”, „e bine de a ţine seama”, „mă
interesează de a şti...”. Construcţia cu de este acceptată de normele limbii literare numai în „a avea
de-a face”, care este o variantă a îmbinării „a avea a face”.
Locuţiunile prepoziţionale sau îmbinările libere conţinând substantive cu sens temporal
generic sunt utilizate uneori abuziv în locul unor construcţii mai scurte cu sau fără prepoziţii: „a
mers timp de trei săptămâni”, „pe parcursul celor două ore a elaborat...”, „ne vedem în ziua de 12
martie”. În astfel de situaţii se recomandă formulări precum: „a mers trei ore”, „în primele două ore
a elaborat...”, „ne vedem la 12 martie”.
 65

2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale

Prepoziţiile se folosesc cu valoarea altor părţi de vorbire în anumite contexte:
a) la poate fi adverb de mod cu valoare aproximativă sau poate avea valoare adjectivală: „Au
venit la cincizeci de copii.” (la ⇔ cam); „A mâncat la mere!” (la ⇔ multe)
b) de poate avea valoare adjectivală: „Ce de lume a venit la teatru!” (de ⇔ multă)
c) după şi contra sunt adverbe când nu sunt urmate de alte părţi de vorbire: „Am ajuns acasă
după.”; „Trei au fost contra.”.
d) de şi până pot deveni conjuncţii subordonatoare, iar cu poate deveni conjuncţie
coordonatoare copulativă: „De pleci mai devreme, anunţă-ne!”; „A muncit până a obosit.”; „Ion cu
Dan sunt vecini buni.”
În context, prepoziţia poate avea valoare de substantiv: „Cunoaştem valoarea lui pe din aceste
enunţuri.”.

NOTE:

1
Vezi Laura Vasiliu, Schiţă de sistem al prepoziţiilor limbii române, în SG III, p.11-42; Iorgu
Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, 1967, p.282.
2
Cecilia Căpăţînă, op.cit., p.138.
3
Vezi Cecilia Căpăţînă, op.cit., p.139.
4
Vezi Mioara Avram, 1997, p.265-266; cf. însă Gh. Constantinescu Dobridor, 1996, p.323,
unde prepoziţii precum despre, deasupra, înspre sunt considerate compuse.

BIBLIOGRAFIE OBILIGATORIE
GLR, vol. I, II.
DOOM2.
Avram, Mioara, 1997.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ
GALR

ÎNTREBĂRI
1.Ce regim cazual au prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale?
2. Ce devine prepoziţia prin conversiune?
3. Ce este prepoziţia?
 66

EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE
1. Identificaţi şi analizaţi prepoziţiile din textele:
a) Pe lângă cunoştinţele de matematică, mai avea studii de fizică şi de chimie, cu toate că nu
se lăuda cu performanţele sale intelectuale.
b) Am luat atitudine contra duşmanilor tăi, pentru a nu lăsa impresia de subiectivism şi am
obţinut un pas înainte în proces.

4. CONJUNCŢIA

1. Caracteristici
Conjuncţia este partea de vorbire neflexibilă care, în propoziţie şi în frază exprimă raporturi de
coordonare, iar în cadrul frazei numai raporturi de subordonare.
Termenul conjuncţie vine din fr. conjonction 〈 lat. conjunctio, - onis „unire”, „legătură”. Ca şi
adverbul sau prepoziţia, conjuncţia se defineşte pe baza criteriului sintactic.
Raportul de coordonare se stabileste în propoziţie:
a) între părţi de propoziţie de acelaşi fel. De exemplu:
• subiecte: „Plimbarea şi gimnastica sunt necesare.”
• atribute: „A cumpărat trandafiri albi şi galbeni.”
• complemente directe: „Vii de la Bucureşti sau de la Iaşi?”
• nume predicative: „El este înalt şi slab.”
• elemente predicative suplimentare: „Te văd calm şi vesel.”
b) între părţi de propoziţie diferite. De exemplu:
• complement circumstanţial de loc şi de timp:
„Pleacă oriunde şi oricând.”
• complement circumstanţial sociativ şi de timp:
„Se plimbă cu oricine şi oricând.”
• subiect şi complement circumstanţial de loc:
„Oricine şi de oriunde poate veni cu noi.”
În frază, raportul de coordonare se manifestă:
a) între propoziţii de acelaşi fel. De exemplu:
• principale: „Vii sau pleci?”
 67

• subordonate: „Ştie să scrie şi să citească.”

b) între subordonate diferite. De exemplu:
• circumstanţială de mod şi completivă indirectă:
„A lucrat cât a putut de mult şi pentru cine a vrut.”
c) între o parte de propoziţie şi o propoziţie subordonată de acelaşi fel. De exemplu:
• complement circumstanţial de loc şi subordonată circumstanţială de loc: „Pleacă la
Bucureşti sau oriunde îl trimite.”
• atribut şi subordonată atributivă: „Are o casă frumoasă, dar care este prea mare.”
d) între o parte de propoziţie şi o propoziţie subordonată diferite. De exemplu:
• complement circumstanţial de mod şi subordonată completivă directă: „Îi plăcea să ieie
cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos.” (I. Creangă).
Raportul de subordonare este stabilit numai în cadrul frazei între propoziţii subordonate şi
propoziţii regente. Subordonatele sunt în relaţie:
• cu un termen nominal:
„Casa 1/ pe care ai văzut-o 2/ este a prietenului său.1/”
Propoziţia nr.2 este atributivă. Regentul ei este substantivul casa din propoziţia
nr.1, principală şi regentă.
• cu un termen verbal:
„Ştie 1/să vorbească frumos.2/”
Propoziţia nr.2 este completivă directă. Regentul ei este verbul ştie din propoziţia
nr.1.
• cu un termen adjectival:
„De bun 1/ce este, 2/mulţi îl consideră prost.1/”
Propoziţia nr.2 este circumstanţială de mod. Regentul ei este adjectivul bun din
propoziţia nr. 1.
• cu un termen adverbial:
„Citeşte bine, 1/cum citeai şi tu altădată.2/”
Propoziţia nr.2 este circumstanţială de mod. Regentul ei este adverbul bine din
propoziţia nr.1.
• cu un termen interjecţional:
„E vai 1/de cine nu lucrează!2/”
Propoziţia nr.2 este completivă indirectă. Regentul ei este interjecţia vai din
propoziţia nr.1.
 68

Conjuncţia face parte din subordonata pe care o introduce, fiind un mijloc de exprimare a
relaţiei de dependenţă din propoziţie şi din frază, un indicator în operaţia de segmentare a frazei în
propoziţii.
Ca şi prepoziţia, conjuncţia este un instrument gramatical, un cuvânt cu rol ajutător. Spre
deosebire de prepoziţie, care stabileşte numai raporturi de subordonare şi numai în propoziţie,
conjuncţia stabileşte două tipuri de raporturi şi în unităţi sintactice diferite.
În mod excepţional, unele conjuncţii pot apărea şi în propoziţii principale exclamative sau
imperative: „Că bine zici!”; „De-ar veni vara mai repede!”; „Să pleci imediat!”. Rolul lor este
expresiv, fiind mărci ale afectivităţii.

Locuţiunile conjuncţionale
Sunt grupuri de două sau mai multe cuvinte cu sens unitar şi cu funcţie de conjuncţie. În
structura lor intră obligatoriu o conjuncţie sau o parte de vorbire cu rol joncţional (pronume sau
adverb pronominal relativ), pe lângă substantiv, pronume, verb, adverb şi prepoziţie:
1. o conjuncţie pe lângă:
• prepoziţie: pentru că, pentru ca să, fără să, fără ca să, până să, pe lângă că;
• adverb: măcar că, măcar de, măcar să, chiar dacă, chiar de, chiar să, înainte să, aşa că,
astfel încât;
• prepoziţie şi substantiv nearticulat: în caz că, la caz că, sub pretext că, în loc să, din cauză
că, din pricină că;
• prepoziţie şi pronume: după ce că;
• verb: lasă că/las’că, dat fiind că;
2. un pronume sau un adjectiv pronominal relativ (ce, cât, câtă, câte) pe lângă:
• prepoziţie: după ce, până ce, de ce;
• prepoziţie şi substantiv nearticulat: în vreme ce, de vreme ce, pe măsură ce, de câte ori,
ori de câte ori, pe câtă vreme, în timp ce, din moment ce;
• substantiv nearticulat: cât timp, câtă vreme, o dată ce;
• adverb: îndată ce, imediat ce, abia ce, numai ce;
3. un adverb pronominal relativ pe lângă:
• prepoziţie: de cum, după cum, pe cât, după cât, cu cât, în cât, întru cât, de când, de unde;
• prepoziţie şi substantiv: în caz când, la caz când, în vreme cât, în timp cât;
• adverb: chiar când, acolo unde, astfel cum, aşa cum, atunci când, îndată cum, întocmai
cum, atât cât;
4. formate din două elemente joncţionale: până când să, după ce că, ca şi când, ca şi cum.
 69

După raporturile sintactice pe care le stabilesc, locuţiunile conjuncţionale sunt coordonatoare

şi subordonatoare:
„Atât el, cât şi ea au participat la concurs.”
(leagă două subiecte în propoziţie)
„Îi vorbea tare, 1/pentru că era surd.2/”
(introduce o subordonată cauzală)
Locuţiunile conjuncţionale sunt urmate, în general, de verbe la moduri personale.

Clasificarea conjuncţiilor şi a locuţiunilor conjuncţionale

Conjuncţiile se clasifică în funcţie de origine, formă, posibilitatea de a introduce una sau mai
multe propoziţii, după raporturile sintactice:
1. După origine, conjuncţiile sunt:
• primare (moştenite din latină): că, să, şi, fie, nici, de, dar, iar, ori, sau, au (învechit şi
popular), căci, deci, ci. În general, conjuncţiile primare au corpul fonetic redus la o
singură silabă.
• create în limba română prin compunere din elemente contopite: deoarece, fiindcă,
întrucât, încât, deşi sau necontopite: ca să, ca...să, de să, de...să, cum că; prin
conversiune, din prepoziţii: de, până („A alergat atâta, 1/de n-a mai ştiut de el.2/”;
„Aşteaptă aici1/ până venim noi.2/”, din adverbe pronominale relative care şi-au pierdut
autonomia sintactică: unde cauzal, când condiţional, cum temporal sau cauzal, cât
consecutiv sau alte adverbe precum parcă, decât, din pronume: însă, ci, din forma verbală
fie.
2. După formă, conjuncţiile sunt:
• simple: ci, dar, iar, însă, nici, ori, şi, dacă, să, că. Tot simple1 sunt considerate şi
conjuncţiile formate prin compunere cu termenii sudaţi: deşi, încât, deoarece, întrucât,
dacă. Elementele acestora şi-au pierdut individualitatea de sens şi de formă.
• compuse: ca să, ca...să.
3. După posibilitatea de a introduce una sau mai multe propoziţii, conjuncţiile sunt:
• specializate în introducerea unui singur fel de subordonate: cauzale: căci, deoarece,
fiindcă, întrucât („Deoarece şi-a rezolvat toate problemele, 1/a plecat mai devreme.2/”);
modale: decât, parcă („Colegul său e mai harnic 1/decât îl ştiam.2/”); concesive: deşi
(„Deşi a mâncat mult, 1/tot nu s-a săturat.2/”); consecutive: încât („A alergat atât, 1/încât
a obosit.2/”) ş.a.
 70

• nespecializate sau generale, introducând mai multe feluri de subordonate: că, să, ca să,
ca...să, dacă, de etc. De exemplu, conjuncţia că introduce o subiectivă („E adevărat 1/că
nu sunt toţi oamenii la fel.2/”); o predicativă („Problema este 1/că n-a venit.2/”); o
completivă directă („Văd 1/că altceva te preocupă.2/”); o completivă indirectă („Mă tem
1
/că nu va ajunge la timp.2/”); o cauzală („A lipsit de la cursuri 1/că a fost bolnav.2/); o
consecutivă („A fugit atâta 1/că a căzut.2/”); o predicativă suplimentară („Îl ştiam 1/că se
comportă civilizat.2/”) ş.a.
4. După raporturile sintactice în propoziţie şi în frază, conjuncţiile şi locuţiunile
conjuncţionale sunt:
a) coordonatoare;
b) subordonatoare.
a) Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale coordonatoare leagă elemente (propoziţii
principale sau secundare, părţi de propoziţie, o parte de propoziţie şi o propoziţie secundară) care
stau pe acelaşi plan. Ele sunt neutre faţă de termenii pe care îi leagă atât la nivelul propoziţiei, cât şi
al frazei.
Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale coordonatoare sunt de mai multe feluri:
• copulative: şi, iar „şi”, nici sau în corelaţie: şi...şi, nici...nici; ca şi, cât şi, ci şi, dar şi,
precum şi, până şi, cum şi, după cum şi sau în corelaţie: atât..., cât şi; nu numai..., ci şi;
nu numai..., dar şi; şi..., dar şi;
• adversative - între două unităţi de acelaşi fel, divergente una faţă de alta, fără a se opune
categoric sau a se exclude reciproc; dar, iar, însă, ci, şi „dar”, or; numai că, numai cât,
decât că, doar că, în schimb;
• disjunctive - între două unităţi care se exclud reciproc: sau, fie, ori sau corelate: sau...,
sau; fie..., fie; ori...,ori;
• conclusive - între două unităţi de acelaşi fel, dintre care a doua reprezintă concluzia sau
explicaţia celei dintâi: deci, dar „deci”, şi „deci”, vasăzică; prin urmare, în concluzie, în
consecinţă, ca atare, aşa că, drept aceea, drept care.
Unii lingvişti privesc coordonarea prin joncţiune mai detaliat. De exemplu, Gh.
Constantinescu - Dobridor distinge conjuncţii coordonatoare copulative, adversative, opozitive,
disjunctive, conclusive.2 Mioara Avram clasifică conjuncţiile coordonatoare în: copulative,
disjunctive, alternative, adversative şi conclusive.3
Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare apar numai în cadrul frazei,
introducând propoziţii aflate pe alt plan comparativ cu propoziţia regentă. Ele fac parte din
propoziţia subordonată pe care o precedă.
Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare sunt:
 71

a) necircumstanţiale: că, să, dacă, de, ca...să. Ele introduc diverse subordonate (subiective,
predicative, atributive, completive directe, completive indirecte etc.), nefiind specifice pentru nici
una dintre aceste propoziţii. Cele mai multe subordonate se introduc prin conjuncţia să.
b) circumstanţiale, specifice uneia sau multor subordonate circumstanţiale:
• temporale: cum „imediat ce”, până, dacă „când”; îndată ce, în timp ce, în vreme ce, în
timp cât, în vreme cât, în câtă vreme, îndată cum, după ce, până ce, atunci când, pe
când, de câte ori, de pe când, cât timp, până să, înainte ca să, mai înainte ca să, ori de
câte ori, până când să, de cum;
• modale: cum, precum, parcă, decât; după cum, după cât, faţă de cum, faţă de cât, ca şi
cum, ca şi când, cu cât, fără să, fără ca să, de cum, de ce „cu cât”, pe măsură ce, aşa
cum, atât cât, decât să, întru cât, de parcă;
• cauzale: căci, deoarece, fiindcă, întrucât, dacă „pentru că”; din cauză că, din pricină că,
pentru că, de vreme ce, din moment ce, o dată ce, dat fiind că, câtă vreme;
• finale: să, de „să”, ca să, ca...să; pentru ca să, nu cumva să, ca nu cumva să, nu care
cumva să, să nu cumva să, ca nu care cumva să, cu chip să;
• concesive: deşi, de „deşi”, dacă „deşi”, că „deşi”, să „deşi”; măcar că, măcar dacă,
măcar de, măcar să, chiar dacă, chiar de, chiar să, chit că, cu toate că, nici să, şi dacă,
şi să, şi de, indiferent că, indiferent dacă, indiferent de, nici de, nici dacă, chiar şi când;
• consecutive: că, încât, de „încât”, cât, să „încât”, ca să; pentru ca să, încât să, de să, aşa
încât, aşa că, astfel că, cât să;
• condiţionale: dacă, de „dacă”, să „dacă”; în caz că, la caz că, în caz dacă, la caz când,
numai dacă, numai să, numai de;
• opoziţionale: când „în loc să”, dacă „în loc să”, unde „în loc să”; în loc să, fără ca să, în
timp ce, în vreme ce, de unde, pe când, pe câtă vreme, decât să;
• cumulative: după ce că, las’că, pe lângă că, plus că, în afară că, necum să, după ce;
• de excepţie: în afară că, decât să.
Unele propoziţii subordonate sunt introduse prin elemente de relaţie provenite din alte părţi de
vorbire.

Alte părţi de vorbire cu rol de conjuncţii

În frază, funcţionează ca elemente relaţionale:
a) pronumele şi adjectivele pronominale relative: care, cine, ce, cât, ceea ce;
b) pronumele şi adjectivele pronominale nehotărâte: oricare, oricine, orice, oricât, oricâtă,
oricâţi, oricâte, orişicare, orişice, orişicine.
 72

Unii lingvişti consideră elemente relaţionale şi formele cel ce, cei ce, cele ce (pronume
relative compuse) alături de ceea ce.4
c) adverbele pronominale relativ-interogative: unde, când, cum, cât, încotro;
d) adverbe pronominale nehotărâte: oricând, oricât, oriunde, oricum, oriîncotro, orişiunde,
orişicât, orişicând.
Pronumele şi adjectivele pronominale relative sau relativ–interogative şi nehotărâte,
ca şi adverbele relativ-interogative şi nehotărâte îndeplinesc un rol dublu: la nivelul frazei
sunt relatori, iar la nivelul propoziţiei subordonate, unităţi funcţionale:
„Am aflat 1/unde a plecat.2/”
(unde = adverb relativ de loc, introduce o subordonată completivă directă; în propoziţie este
complement circumstanţial de loc al verbului am aflat)
e) alte adverbe şi locuţiuni adverbiale: aşadar, parcă, pasămite; drept aceea, prin urmare, în
concluzie;
f) prepoziţia cu; locuţiunea prepoziţională împreună cu.
Când introduce o subordonată cauzală, temporală, condiţională etc., adverbul pronominal
relativ devine conjuncţie, fără a mai avea funcţie sintactică în propoziţia pe care o introduce:
„Cum nu ştia 1/ce să mai spună,2/ a plecat imediat./3”
(cum „pentru că” este numai element de relaţie, nu are
funcţie sintactică)
Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale nu au sens lexical de sine stătător, dar nu sunt
complet lipsite de sens. De exemplu că, de, dacă sunt mai abstracte decât căci, deoarece, fiindcă
(cu sens cauzal), deşi, cu toate că, chiar dacă (cu sens concesiv), îndată ce, după ce, până ce (cu
sens temporal).

Construcţia conjuncţiilor. Restricţii de folosire

Există o corelaţie între conjuncţie şi modul verbului în frază, când conjuncţia leagă două
propoziţii. Această corelaţie vizează numai conjuncţiile subordonatoare şi numai verbul propoziţiei
subordonate, nu şi pe cel al regentei. Astfel, conjuncţia ca este urmată întotdeauna de verb la modul
conjunctiv („A venit ca să aducă...” sau „Aşteaptă ca mâine să fie primit.”); deşi admite indicativul
(„A venit, deşi a fost bolnav.”) sau condiţionalul („A venit, deşi ar fi stat mai bine acasă.”); încât
admite indicativul („A alergat atât, încât a obosit.”), condiţionalul („Ar alerga atât, încât ar obosi.”),
conjunctivul („Să alerge atât, încât să obosească.”) sau prezumtivul („O fi alergat atât, încât o fi
obosit.”); dacă se poate combina cu toate modurile personale, exceptând imperativul; că admite
toate modurile personale, cu excepţia conjunctivului şi a imperativului, care nu apare în
 73

subordonate5; de se construieşte cu indicativul şi cu condiţionalul pentru a exprima condiţia, cu

indicativul şi imperativul pentru a exprima scopul.
Conjuncţiile coordonatoare nu cunosc restricţii privitoare la folosirea unui anumit mod al
verbului - predicat.
În exprimarea unor numerale însoţite de substantive ori a întregilor cu subdiviziuni, omiterea
conjuncţiei şi nu este acceptată de normele limbii literare. De exemplu: „Am cumpărat două
kilograme şi jumătate de...” (nu „două kilograme jumătate”)
În construcţia propoziţiilor interogative indirecte, înaintea pronumelui sau adverbului
relativ-interogativ, conjuncţia că este inutilă: „M-a întrebat unde mă duc.” (nu „că unde mă duc”).
Conjuncţia că este inutilă şi în construcţia completivelor directe ale unor verbe de declaraţie: „Mi-a
spus să nu mai vin.” (nu „că să nu mai vin”).
Înlocuirea lui ca din conjuncţia compusă dislocată ca...să prin conjuncţia simplă că dă
naştere la anacolut: „S-au înţeles că peste două zile să plece.”
Conjuncţia iar nu poate fi urmată niciodată de un verb la un mod predicativ, ci de alte
elemente. De exemplu: „El pleacă, iar eu rămân.”
Conjuncţia nici implică prezenţa în aceeaşi propoziţie a adverbului negativ nu. De exemplu:
„Nici nu intră, nici nu pleacă.” Construcţiile fără negaţie (ca „Nici mi-e foame, nici mi-e sete.”) sunt
învechite şi populare.
Conjuncţiile deci, însă pot să aibă şi altă topică în comparaţie cu celelalte conjuncţii
coordonatoare care stau între propoziţiile pe care le leagă. De exemplu: „Rămâne, deci acceptă.”
„Rămâne, acceptă deci.”
Conjuncţia coordonatoare adversativă dar stă numai între propoziţii (în frază), în timp ce
dar conclusiv nu poate apărea decât în interiorul sau la sfârşitul ultimei propoziţii coordonate. De
exemplu: „Citeşte mult, dar nu înţelege.” (adversativ) şi „N-a venit nimeni, să plecăm, dar.”
(conclusiv).
Tendinţa de alăturare a unor conjuncţii de acelaşi tip duce la crearea pleonasmelor: dar însă
(„A bătut la uşă, dar însă n-a intrat.”), ci dimpotrivă („N-a aşteptat, ci dimpotrivă a plecat.”), însă în
schimb („Am citit de mai multe ori, însă în schimb n-am înţeles.”)6

Corelativele conjuncţiilor şi ale locuţiunilor conjuncţionale

În general, conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale pot apărea în corelaţie cu ele însele, cu
adverbele, cu pronumele şi adjectivele pronominale nehotărâte, cu locuţiunile adverbiale. De cele
mai multe ori dublează relaţia şi funcţia unităţii subordonate. Semantic, ele constituie un mijloc de
dezambiguizare, iar stilistic, un procedeu de reliefare:
atât (adv. corel.)..., cât şi (loc. conj.) deşi (conj.)..., totuşi (adv. corel.)
 74

nu numai (adv. corel.)..., ci şi (loc.conj.) deşi (conj.)..., tot (adv. corel.)

nu numai că (loc. conj. corel.)..., dar şi (loc.conj.) cum (conj.)..., cum (adv. corel.)
după cum (loc. conj.)..., tot aşa (adv. corel.) astfel (adv. corel.)..., încât (conj.)
cu cât (loc. conj.)..., cu atât (adv. corel.) de ce (loc. conj.)..., de ce (loc. adv. corel.)
pe cât (loc. conj.)..., pe atât (adv. corel.) atât (adv. corel.)..., încât (conj.)
pentru că (loc. conj.)..., de aceea (loc. adv. corel.)ş.a.
De exemplu: „De aceea a căzut, 1/pentru că n-a fost atent.2/”
(de aceea = loc.adv. corel. a loc. conj. pentru că, are
funcţie sintactică de complement circumstanţial de
cauză)
„A lucrat atât, 1/încât i-a uimit pe toţi.2/”
(atât = adv. de mod corel. al conjuncţiei încât, are
funcţie sintactică de complement circumstanţial de
mod)
În limba română contemporană unele sintagme au tendinţa de a deveni locuţiuni
conjuncţionale: datorită faptului că, pe motivul că, pentru motivul că, sub pretextul că, cu condiţia
că, în eventualitatea că, în cazul că, în ciuda faptului că. Se analizează însă ca substantive
precedate de prepoziţii, cu funcţie sintactică de complemente circumstanţiale. După ele urmează
subordonate atributive.

2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale

Conjunxcţia, prepoziţia şi adverbul prezintă asemănări:
a) de formă: până este prepoziţie şi conjuncţie; decât este adverb, prepoziţie şi conjuncţie; din
cauza - locuţiune prepoziţională, din cauză că - locuţiune conjuncţională, în afara – locuţiune
prepoziţională, în afară că - locuţiune conjuncţională; pe lângă - prepoziţie compusă, pe lângă că -
locuţiune conjuncţională; pentru, pentru a - prepoziţii; pentru ca să - locuţiune conjuncţională;
înainte - adverb, înaintea - prepoziţie, înainte de – locuţiune prepoziţională, înainte să, înainte ca
să - locuţiuni conjuncţionale.
b) Unele adverbe devin conjuncţii (unde, când, cum, cât).
c) Adverbele şi locuţiunile adverbiale cu sens concret devin prepoziţii (înaintea, înapoia,
deasupra etc.) sau locuţiuni prepoziţionale (în faţa, în locul, în ciuda etc.)
d) În structura lor, compusele au două adverbe, două prepoziţii, două conjuncţii, locuţiunile au
cel puţin o parte de vorbire diferită.
Există însă şi deosebiri:
a) Din punct de vedere semantic, adverbele au sens de sine stătător şi funcţie sintactică de sine
stătătoare (complemente circumstanţiale, atribute, nume predicative, predicate verbale); prepoziţiile
 75

şi conjuncţiile sunt instrumente gramaticale, cu rol de legătură în propoziţie şi în frază, nu au

autonomie sintactică. Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale se analizează împreună cu alte părţi
de vorbire (substantive sau substitute ale acestora).
b) Din punct de vedere sintactic, prepoziţiile exprimă raporturi numai în propoziţie, pe când
conjuncţiile au rol şi în propoziţie, şi în frază.
c) Adverbele au clase precis delimitate semantic, cu puţine treceri de la o clasă la alta, pe când
prepoziţiile şi conjuncţiile sunt mai puţin specializate.
d) Numărul locuţiunilor prepoziţionale şi conjuncţionale creşte.
e) Există tendinţa de a se stabiliza sensurile şi întrebuinţările unor prepoziţii şi conjuncţii.

NOTE:
1
Cf. Gh. Constantinescu - Dobridor, 1996, p.342, unde sunt interpretate drept conjuncţii
compuse.
2
Vezi G. Constatinescu - Dobridor, 1996, p. 343-344.
3
Vezi Mioara Avram, 1997, p.280.
4
Vezi Iorgu Iordan, Vladimir Robu, 1978, p.422.
5
Vezi Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, 1967, p.290-291; Mioara
Avram, 1997, p.281-282.
6
Pentru detalierea compartimentului referitor la folosirea conjuncţiilor vezi Gheorghe Doca,
Limba română III. Probleme de sinonimie gramaticală şi de cultivare a limbii, Bucureşti, EUB,
1996, p.135-136; 196-197; 211-212; 247

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
DOOM2
GLR
Pană Dindelegan, Gabriela, 2003.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ
GALR

ÎNTREBĂRI
1.Ce este conjuncţia?
2. Care sunt conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale coordonatoare şi cum se subclasifică ele?
 76

3. Ce tipuri de conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale subordonatoare cunoaşteţi?

4. Ce părţi de vorbire au rol de conjuncţii?

EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE
1. Demonstraţi cu exemple valorile morfologice ale cuvintelor de, şi.
3. Exemplificaţi în contexte conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale de cauză, conjuncţii şi
locuţiuni conjuncţionale concesive.

5. INTERJECŢIA

1. Caracteristici
Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă, cu intonaţie exclamativă, care exprimă stări
sufleteşti, senzaţii şi manifestări de voinţă (îndemn sau adresare) sau care reproduce sunete şi
zgomote din natură.
Termenul generic se referă, de altfel, atât la interjecţiile propriu-zise (interjecţie 〈 fr.
interjection 〈 lat. interjectio, -onis „intercalare”, „inserţie”, „ceea ce este aşezat la mijloc”, cât şi la
onomatopee (onomatopee 〈 fr. onomatopée, cf. gr. onoma „nume”, opoieien „a face”), numite şi
cuvinte imitative.
Tratată, în general, drept cuvânt invariabil care exprimă o reacţie afectivă, intensă, interjecţia
se deosebeşte nu numai de părţile de vorbire flexibile, dar şi de cele neflexibile, prin diferite
particularităţi de ordin semantic şi sintactic.
Senzaţiile, stările sufleteşti sunt exprimate direct, prin interjecţiile propriu-zise, şi indirect, prin
onomatopee. Indiferent de natura lor, interjecţiile sunt aproape lipsite de conţinut semantic. Ele
sugerează, fără a denumi ori a stabili raporturi, stări fizice şi psihice (aprobarea, mirarea, îndoiala,
bucuria, ironia, insistenţa etc.) ori imită sunete şi zgomote din natură.
Din perspectiva posibilităţilor de integrare într-un lanţ sintagmatic, cele mai multe interjecţii
sunt unităţi sintagmatice neintegrate, baza lor nu actualizează o funcţie. Adesea, ele apar în
propoziţii sau în fraze fără a avea o legătură sintactică cu acestea, ca însoţitoare ale verbelor la
imperativ, ale substantivelor în cazul vocativ sau chiar ale propoziţiilor interogative ori
exclamative: „Ia vino aici!”; „Măi omule, spune adevărul!”; „Vai, ce minunată privelişte!” O parte
dintre interjecţii pot îndeplini calitatea de părţi de propoziţie, deci au funcţie sintactică: „Iată ce vei
face!”; „Zău că nu ştiu.”
Din punctul de vedere al formei, interjecţiile au, în general, corp fonetic redus şi fix: o vocală (e, a, o)
sau mai multe (ei, au, ia), una sau două consoane însoţite sau nu de vocală (ţ, s; ah, uf), o silabă (aş, na,
 77

ptiu), silabe repetate (ta-ta-ta, pu-pu-pu, ga-ga). Posibilităţile combinatorii la nivelul sunetelor sunt
diverse. Mai frecvente sunt situaţiile de plasare a unei vocale în centrul corpului fonetic şi mult mai
rare cazurile în care interjecţia este construită numai din grup consonantic.
Prin natura lor, interjecţiile sunt specifice limbii vorbite, de obicei ţin de stilul familiar: mă,
zău, uite, na, ehe etc. Câteva interjecţii reprezintă apeluri sau comenzi folosite în anumite limbaje
speciale: aport, halt, alo. În limba literară, interjecţiile apar în stilul beletristic, rolul lor fiind acela
de mărci ale oralităţii şi ale afectivităţii.

Clasificarea interjecţiilor
Interjecţiile se clasifică după mai multe criterii: origine, structură, sens, disponibilităţi
sintactice.1
1. După origine şi provenienţă, interjecţiile sunt:
• primare (moştenite din latină): zău, vai;
• împrumutate din diferite limbi: din vechea slavă- aleluia, amin; din turcă - aferim, aman, bre,
haide, halal; din bulgară - ia, iată, na; din rusă - paşol; din franceză- alo, aport, bravo, marş,
mersi, pardon, parol, ura; din italiană - basta; din engleză - stop; din latina clasică - salve,
vivat; din maghiară - servus.
Unele interjecţii apar în aceeaşi formă sau într-o formă oarecum apropiată în mai multe limbi,
fiind socotite internaţionale: alo, bravo, stop, ura;
• create în limba română: ah, aha, aş, bâldâbâc, bâr, bâz, cea, cioc, câr, clap, cling, de,
ehe, ei, fâş, fleaşc, gogâlţ, ha, haiti, jap, leop, lipa, oleoleo, oho, mă, măi, măre, nani,
nea, pac, pic, pis, pâs, pleosc, plici, poc, ptii, ptiu, puf, scârţ, sâc, sst, vâj, zbrr, zdronc,
zdup, zvârr;
• provenite din alte părţi de vorbire prin schimbarea valorii gramaticale: din substantive: fa,
fă (substantivul fată la cazul vocativ), Dumnezeu, foc, moarte, păcat, dracu, dracului,
naiba, naibii etc.(substantive cu formă de nominativ sau dativ); din verbe: poftim, păzea,
uite; din adverbe: aş, păi (adverbele aşa, apoi).
Nu trebuie considerate interjecţii unele cuvinte cu valoare exclamativă sau de adresare, care
şi-au pierdut sensul iniţial: substantive, adjective sau adverbe, unele făcând parte din locuţiuni
verbale: ajutor (〈 locuţiunea verbală veniţi în ajutor), linişte (〈faceţi linişte), tăcere (〈păstraţi
tăcerea), jos (〈 staţi jos), drepţi (〈staţi drepţi), stai (〈stai pe loc). Acestea constituie propoziţii cu
predicaţie implicită.
2. După structură, interjecţiile sunt:
 78

• simple, având aspectul unei singure unităţi de expresie: ah, bre, boc, ia, mă, na, vai
(neanalizabile) sau iată, iacătă, haide, teleap, tralala (formate prin compunere din
termeni sudaţi).
• compuse din termeni care pot fi identificaţi: nani-nani, pâş-pâş, hei-rup, ding-dang, haida-de,
tura-vura, tic-tac, trosc-pleosc, hodoronc – tronc.
3. După sens, interjecţiile exprimă:
• senzaţii şi stări sufleteşti variate: durere - au, ah, oh, of, uf, vai, văleu; frig-brr, bruuh,
uh; oboseală -o, oh, of, uh, vai; teamă - ah, aoleu, brr, hait; nemulţumire - de, deh, ah,
na, of, ţţ; dispreţ - ptii, ptiu, halal; regret - aoleu, de, măre, vai; nostalgie - ah, ehe, vai;
îndoială - de, hm; mirare - aa, au, oo, măi; satisfacţie: ah, ha, a, o; admiraţie - a, ah, mă,
ehe; entuziasm - bravo, ura; ameninţare - alei, alelei, aoleu, vai; au valoare fatică: alo,
aha, îhî.
Multe dintre aceste stări pot fi exprimate printr-o singură interjecţie. Astfel, sunt socotite
polisemantice: ah, oh, vai, ei, de, măi, na, o, a etc.
• manifestarea voinţei sau a dorinţei: un îndemn, un ordin - hai, hei, hep, ho, na, nani, st,
ţst; chemarea, îndemnul, oprirea, dirijarea mersului animalelor - bâr, cea, hăis, ho, prr,
şo, ţa, ptru, ciuş, pui, pis; adresarea, atragerea atenţiei - bre, mă, fa, fă, ei, măi, alo, ia,
iată, iaca.
Interjecţiile care exprimă manifestări de voinţă se apropie ca sens de substantivele în vocativ
sau de verbele la imperativ: mă, măi, bre, iată. Sensurile multor interjecţii reies din context. Astfel,
aceeaşi interjecţie exprimă atât stări emoţionale, cât şi manifestări de voinţă; ele funcţionează ca
polisemantice: ei, ia, mă, măi, ah.
• sunete şi zgomote din natură. Onomatopeele, numite şi interjecţii imitative, sunt
numeroase: bang, balang, boc, buf, cioc, clanţ, clap, cling, dang, fâl, fleoşc, haţ, he-he,
huţa, jap, jart, lipa, mac, miau, mor, oac, pac, poc, pâs, sforr, toc, tranc, trosc, zdup,
zvâc, zdronc.
Unele onomatopee redau sunete care însoţesc acte fiziologice omeneşti: hârşt, buf, gogâlţ,
hâc, hor, hapciu, ţoc etc. Altele redau sunete emise de animale, păsări şi insecte: behehe, câr, clonc,
cotcodac, cucu, cucurigu, ga-ga, ham-ham, lipa-lipa, mârr, morr, piu.
Interjecţiile imitative sunt relativ asemănătoare cu sunetele şi zgomotele din natură, nu
identice cu acestea. Faptul se poate verifica prin formele asemănătoare ale onomatopeelor din
diferite limbi. În conştiinţa vorbitorilor, sunetele sau zgomotele trezesc diferite impresii. Percepute
în mod variat, ele au o valoare expresivă mai mare sau mai mică, în funcţie de vorbitor, ca atare
sunt redate diferit. Aşa se explică variantele formale ale multor interjecţii: trosc/trasc; tronc/tranc;
trop/trap; fleaşc/fleoşc; pac/pâc etc.
 79

4. După disponibilităţile sintactice, interjecţiile sunt:

• unităţi integrate într-un lanţ sintagmatic, a căror bază actualizează o funcţie sintactică.
De exemplu, complement direct: „Am auzit poc!”; atribut interjecţional: „Halal om!”;
nume predicativ: „E vai de el!”
• unităţi neintegrate într-un lanţ sintagmatic, ca şi vocativele sau cuvintele incidente,
unităţi a căror bază nu actualizează o funcţie sintactică.
Această categorie cuprinde interjecţii independente care au valoarea unor propoziţii
independente, neanalizabile. Astfel de interjecţii au conţinut afirmativ sau negativ, fiind
folosite în răspunsurile la interogative, ori pot fi interjecţii folosite în cadrul frazei ca
reprezentante ale stilului direct: a, aha, ehei, ei, hm, vai, zău ş.a. De cele mai multe ori ele
sunt urmate de semnul exclamării sau de virgulă: „Aha! Aici eraţi!”; „Vai, am întârziat!”; mai
rar, de linia de pauză sau de paranteze: „Te invit - zău - la ceai!”
Interjecţiile neintegrate în propoziţii însoţesc adesea substantive în cazul vocativ: mă, măi,
bre, hăi: „Măi Ioane, de ce spui asta?”; „Vino, fată hăi!” sau verbe la imperativ ori conjunctiv
cu valoare imperativă: „Ia vezi!”; „Ia să vedem!”. Ele nu se despart prin virgulă de
substantivele în cazul vocativ, nici de verbele la imperativ sau conjunctiv cu valoare
imperativă.
În alte situaţii, interjecţiile înlocuiesc substantivele în cazul vocativ sau verbele la imperativ:
„Măi, uită-te mai bine!”; „Nani! Nani!”.
• unităţi regente în raport cu alte unităţi sintactice la nivelul propoziţiei şi al frazei.
În propoziţie, constituie regent pentru diferite funcţii sintactice: complement direct: „Iată o
casă!”; complement circumstanţial de loc: „Haideţi acolo!”; element predicativ suplimentar:
„În sfârşit, iată-vă bucuroşi!”
În frază, interjecţia cere subordonate diferite: condiţională: „Vai de voi /dacă nu ajungeţi la
timp.”; cauzală: „Hai, /că întârziem”; completivă directă: „Iată /ce ţi-am adus!”

2. Relaţiile interjecţiilor cu alte clase lexico-gramaticale

Unele interjecţii, îndeosebi onomatopeele, constituie elemente în structura unor locuţiuni

verbale deosebit de expresive: a se da huţa, a da cu sâc, a face buf, a face ciuşti, a face nani,
a face poc, a face tranc, a face zdup, a da cu huideo etc.
Altele sunt incluse ca elemente formative în structura unor locuţiuni adverbiale de factură
populară: câr-mâr, cu chiu cu vai, iac-aşa.
Multe interjecţii din categoria onomatopeelor devin baze de derivare pentru verbe ori locuţiuni
verbale: boc 〉 a bocăni; balang 〉 a bălăngăni; buf 〉 a bufni; cioc 〉 a ciocni; câr 〉 a
cârâi; cronc 〉 a croncăni; dang 〉 a dăngăni; fâş 〉 a fâşâi; groh 〉 a grohăi; ham 〉 a
 80

hămăi; mac 〉 a măcăni; miau 〉 a mieuna; mâr 〉 a mârâi; of 〉 a ofta; pac 〉 a păcăni; scârţ
〉 a scârţâi; trop 〉 a tropăi; vai 〉 a se văita.
De la unele interjecţii, prin articulare cu articol hotărât sau nehotărât, s-au format
substantive: of 〉 oful / un of; vai 〉 vaiul / un vai.

Locuţiunile interjecţionale
Acestea sunt grupuri de cuvinte care prezintă o unitate de sens cu interjecţia. În structura lor apar
mai ales substantive şi verbe, dar şi adjective, pronume, adverbe, prepoziţii sau unele interjecţii: apoi
de, ei da, auzi colo, ca să vezi, ţi-ai găsit, na-ţi-o bună, nu zău, pe naiba ş.a. Puţin frecvente şi, mai
cu seamă, discutabile, ele au, în general, comportarea unor construcţii incidente. Opiniile
lingviştilor cu privire la statutul locuţiunilor interjecţionale sunt diferite. Unitatea de sens cu
interjecţia îl determină pe Gh. Constantinescu-Dobridor să includă în categoria locuţiunilor
interjecţionale numeroase formaţii: Doamne Dumnezeule, Doamne iartă-mă, maică sfântă,
slavă Domnului, păcatele mele, vezi Doamne, vai maica mea. 2
Posibilitatea disocierii elementelor componente şi a substituirii unora cu altele sunt un
argument pentru Cecilia Căpăţînă de a considera expresii, nu locuţiuni, structuri precum:
Doamne fereşte, Doamne iartă-mă, dragă Doamne, păcatele mele, ia te uită, ia ascultă, ia
vezi. 3
Sugerând diferite stări emoţionale, locuţiunile interjecţionale, ca şi expresiile, sunt specifice
limbii populare şi familiare. Pentru că nu sunt structuri legate sintactic de unităţile propoziţiei,
mulţi lingvişti le socotesc propoziţii neanalizabile.

NOTE:

1
Cele mai multe lucrări de gramatică sunt unitare în acest sens: Mioara Avram, 1997, p. 292-
295; Gh. Constantinescu-Dobridor, 1996, p.306-311; C. Dimitriu, 1976, p.380-383.
2
Vezi Gh. Constantinescu - Dobridor, 1996, p.319.
3
Vezi Cecilia Căpăţînă, op.cit., p.177.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
DOOM2
GLR
 81

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ
GALR

ÎNTREBĂRI
1. Ce este interjecţia?
2. Cum se clasifică interjecţiile după sens? Daţi exemplu pentru fiecare tip.

EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE

1. Demonstraţi în contexte conversiunea interjecţiei.

3. Precizaţi cel puţin cinci stări sufleteşti şi sezaţii exprimate prin interjecţii şi
exemplificaţi- le în contexte.

BIBLIOGRAFIE LINGVISTICĂ GENERALĂ

Academia Română, Gramatica limbii române, ed. a II-a, vol. I, II, 1963.
Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, ed. a II-a, Bucureşti, Ed.Humanitas, 1997.
Avram, Mioara, Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti, Editura Academiei, Bucureşti,
1987.
Brâncuş, Grigore, Limba română contemporană. Morfologia verbului, Universitatea din
Bucureşti, 1976.
Căpăţînă, Cecilia, Limba română. Locuţiunile, Craiova, Editura Universitaria, 2000.
Ciompec, Georgeta, Încercare de definire contextuală a adverbului românesc, în SCL, XXV,
1974, nr.1, p.25-35.
Constantinescu-Dobridor, Gh., Morfologia limbii române, Bucureşti, Ed. Vox, 1996.
Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Editura Albatros, 1982.
Dimitriu, C., Gramatica limbii române explicată. Morfologia, Iaşi, Editura Junimea, 1979.
Guţu Romalo, Valeria, Semiauxiliarele de mod, în SG I, Bucureşti, EA, RPR, 1956, p.57-81.
Guţu Romalo, Valeria, Morfologie structurală a limbii române, Bucureşti, EARSR, 1968.
Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura morfologică a limbii
române contemporane, Bucureşti, EŞ, 1967.
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Bucureşti, EDP, 1978.
Irimia, Dumitru, Structura gramaticală a limbii române. Verbul, Iaşi, Editura Junimea, 1976.
Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală, Bucureşti, Editura Coresi, 1992.
 82

* Dicţionar General de Ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, autoare: Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina
Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Bucureşti, EŞ,
1997.

CUPRINS
Pagina
Verbul……………………………………………………………………2
Adverbul………………………………………………………………..41
Prepoziţia……………………………………………………………….55
Conjuncţia………………………………………………………………64
Interjecţia……………………………………………………………….74