You are on page 1of 2

Johann Sebastian Bach

Johann Sebastian Bach, compozitor german din perioada barocului, a fost unul dintre
cele mai mari si mai productive genii din istoria muzicii.
Bach s-a nãscut pe 21 martie 1685, la Eisenach, în Turingia, într-o fa-milie care, de-a
lungul a sapte generatii, a dat lumii cel putin 53 de muzi-cieni proeminenti. Johann Sebastian
a primit primele sale îndrumãri muzicale de la tatãl sãu, Johann Ambrosius. Atunci când
acesta din urmã a murit, el a continuat studiile la Ohrdruf, alãturi de Johann Christoph, fratele
sãu mai mare.

În 1700, Bach a început sã-si câstige pâinea cântând în corul bisericii Sfântul Mihail,
din Lüneburg. În 1703, a deve-nit violonist în ochestra de camerã a printului Johann Ernst, din
Weimar. În octombrie 1705, Bach a aranjat sã lipseascã o lunã pentru a merge sã studieze la
Lübeck cu renumitul compo-zitor Dietrich Buxtelhude, a cãrui muzicã de orgã l-a influentat
ulterior în mare mãsurã. Prelun-gindu-si sederea cu încã o lunã, a fost criticat de autoritãtile
bisericii, însã el era prea respectat pentru ca aceste obiectii sã aibã ca rezultat concedierea sa.
În 1707, s-a cãsãtorit cu o verisoarã de-a sa de gradul al doilea, si s-a dus la Mülhausen,
ca organist în biserica Sf. Blasius. S-a întors la Weimar anul urmãtor, ca organist si violonist
la curtea ducelui Wilhelm Ernst, si a rãmas aici pentru urmãtorii nouã ani, în 1714 devenind
maestru de concerte în ochestra curtii. În 1717, Bach s-a angajat pentru sase ani ca director al
muzicii de camerã la curtea printului Leopold de Anhalt-Köthen. În aceastã perioadã, el a scris
în principal muzicã laicã pentru ansambluri si instrumente solo. De asemenea, a scris si cãrti de
muzicã pentru sotia si copiii sãi, cu scopul de a-i învãta digitatia.
Prima sotie a lui Bach a murit în 1720, iar anul urmãtor el s-a cãsãtorit cu Anna
Magdalena Wilcken, o bunã cântãreatã si fiicã a unui muzician al curtii.
În 1723, Bach s-a mutat la Leipzig, unde si-a petrecut restul vietii. Pozitia sa de director
muzical si maestru de coruri al bisericii Sf.Thomas din Leipzig era nesatisfãcãtoare în multe
feluri. Se certa încontinuu cu consiliul orasului, si nici consiliul, nici locuitorii orasului, nu îi
apreciau geniul muzical: nu îl considerau mai mult decât un bãtrân care se agãta cu
încãpãtânare de un stil de muzicã demodat. Oricum, cele 202 piese rãmase din cele 295 pe
care le-a scris la Leipzig, se mai cântã si azi. Majoritatea pieselor încep cu o parte pentru cor
si ochestrã, continuã cu recitative alternante si arii pentru voci solo si acompaniament, si se
terminã cu o parte pentru cor bazatã pe un simplu imn luteran. Printre aceste lucrãri se numãrã
si Ascensiunea, Pasiunea dupã Sfântul Ioan, Pasiunea dupã Sfântul Matei, precum si epica
Liturghie în sol minor. Printre operele pentru pian scrise în aceastã perioadã sunt faimoasele
variatiuni Goldberg si partea a II-a a Clavecinului Bine Temperat. Vederea lui Bach a
început sã slãbeascã în ultimul an al vietii sale, el murind pe 28 iulie 1750, în urma unei
operatii nereusite la ochi.
Importanta muzicii lui Bach se datoreazã în mare parte intelectului sãu. Probabil cã este
cel mai bine cunoscut ca stãpânul suprem al contra-punctului. A fost capabil sã înteleagã si sã
foloseascã fiecare resursã a limbajului muzical care era disponibilã în era barocã. Dacã dorea,
putea sã combine ritmul dansurilor franceze, gratia melodiilor italiene si complexitatea
contrapunctului german într-o singurã melodie. În acelasi timp, putea sã scrie pentru voce si
pentru diverse instrumente de acompaniament. În plus, atunci când o melodie era transpusã pe
note, Bach putea sã scrie echivalente muzicale ale ideilor verbale, de exemplu o melodie
legãnatã pentru a reprezenta marea.
Abilitatea lui Bach de a combina si exploata diferitele medii, stiluri si genuri ale epocii lui, i-a
dat posibilitatea de a face multe transferuri remarcabile de expresie. De exemplu, putea lua o
piesã italianã, sã zicem, un concert de vioarã, si îl putea transforma într-o operã pentru un

singur instrument, clavecinul. Creând linii melodice complicate, putea converti textura
complicatã a unei fugi pe mai multe voci, într-o piesã pentru un singur instrument, cum ar fi
vioara sau violoncelul. Partea tehnicã singurã nu a fost, desigur, sursa mãretiei lui Bach. Cea
care îi tansmite umanitatea si care îi atinge pe ascultãtorii de pretutindeni, este expresivitatea
muzicii sale, manifestatã mai ales în operele vocale.

Omul Bach este mereu prezent în creaţia sa, fie ea destinată unui moment al serviciului divin
sau ca piesă concertantă pentru salonul vreunui principe, fie ea exerciţiu didactic sau
demonstraţie tehnică. Aşa ne explicăm faptul că un anumit coral sau cantată circulă dintr-o
lucrare într-alta, indiferent de caracterul şi scopul piesei. Constrâns de obligaţiile cotidiene ale
funcţiilor sale, Bach trebuia să producă la comandă piese ocazionale. Deşi poseda un imens
rezervor creator, în unele lucrări găsim fragmente inedite ce alternează cu altele utilizate
anterior. Cu toate acestea, în muzica sa nu găsim nimic artificial, ci întotdeauna transpare un
autentic suflu artistic, realizat cu melodii de adâncă vibraţie emoţională şi robusteţe ritmică,
care străbat construcţii polifonice grandioase. Chiar şi atunci când foloseşte procedeul
variaţional, utilizat uneori în scop figurativ, el creează imagini de o uimitoare diversitate.
"Passacaglia în do minor" (1716) pentru orgă este o dovadă impresionantă a modului cum
configurează imagini contrastante pe aceeaşi temă.

Cantatele sale religioase, scrise pentru duminicile şi sărbătorile de peste an, variază ca număr
de părţi (două sau trei) şi cuprind arii, coruri, corale şi pagini orchestrale. Unele arii au şi
forma ariei da capo. Cantatele sunt acompaniate de orgă sau orchestră, cărora le conferă
ample preludii şi interludii. Bach a scris şi solo cantate pentru o voce, cu acompaniament de
orgă sau orchestră. În “cantatele tragice”, scrise la Leipzig, tragismul suferinţelor, exprimat în
text, a solicitat o muzică în care şi-a zugrăvit zbuciumul său sufletesc. "Am suferit mult",
"Lacrimi, griji, îndoieli" sau "Lume mincinoasă, nu mă încred în tine" sunt câteva titluri
sugestive care oglindesc chinurile sale, dar şi ale omului dintotdeauna. Uneori întâlnim şi
elemente eroice, prezente în Cantata Reformei, despre care Heine spunea că este
„Marseillaise-a Reformei”. Din cele 295 de cantate religioase, posterităţii i-au parvenit doar
191, publicate mai târziu de „Societatea Bach”.

In operele sale a sintetizat împlinirile muzicale anterioare, făurindu-şi un limbaj inconfundabil


şi atingând una dintre culmile muzicale universale. Ca toate geniile umanităţii, el se ridică
deasupra epocii sale, creaţia sa fiind atotprezentă, depăşind timpul şi spaţiul, ca orice
permanenţă a spiritului uman.

You might also like