Autorizarea firmelor în România

Autorizarea firmelor în România e un procedeu aplicat de stat pe baza unor

considente de protecţie socială şi aplicare a transparenţei în mediul de afaceri, însă
practic, reprezintă la scară largă un intervenţionism al statului printr-o procedură
birocratică dăunătoare ca efect pentru IMM-urile româneşti.
De curând, s-au pus, în aplicare două metode de autorizare a firmelor, cea a
aprobării tacite şi cea a declaraţiei pe proprie răspundere. Acestea două oferă
posibilitatea reducerii birocraţiei şi resurselor invbestite de omul de afaceri într-o
asemenea procedură care nu este necesară numai la înfiinţarea firmei, aşa cum ar fi
normal, ci şi în cazul schimbării legislaţiei în domeniul de activitate al firmei.
Efectiv, persoana sau persoanele care deschid(e) firma, se duc(e) la Biroul
Unic, unde se desfăşoară complet procesul de înregistrare şi autorizare a firmei.
Înscrierea obiectevelor de activitate se face de către solicitant în urma consultării
codurilor CAEN, în Monitorului Oficial 908/13.12.2002, ord. 601/26.11.2002,
unde sunt înţiruite codurile specifice oricărei activităţi comerciale, pentru care se
va face înregistrarea legală. În cazul în care vor fi necesare autorizaţii, licenţe şi
aprobări speciale, acestea vor trebui plătite, medierea informaţiei realizându-se tot
prin Birul Unic din cadrul Oficiului Registrului comerţului din acea localitate, care
pune la dispoziţia solicitantului serviciul de consultanţă juridică gratuită, alte
servicii de consultanţă cu privire la completarea şi înregistrarea actelor contra cost,
înregistrează firma şi o autorizează complet pe domeniile de activitate, contra cost.
Studenţii la facultăţile acreditate, cel puţin în al II-le a an de studiu, beneficiază de
facilităţi financiare la deschiderea unei firme. Acordarea acestor autorizaţii, licenţe
şi aprobări se face fără vreo limitare cu specific regional. De obicei, acordarea de
licenţe se aplică frimeleor ce activează în domenii de intzeres public al căror
obiect de activitate conţine un potenţial risc sau implică o responsabilitate sporită
(cum ar fi comerrcializarea de produse alimentare sau şcolile de şoferi).
În ceea ce priveşte angajaţii care nu sunt pe statul de plată, persoanele
angajate de firmă cu contract parţial de muncă sau plătite pentru servicii trebuie să
fie persoane fizice autorizate la filiala regională a Ministerului Finanţelor Publice
sau să reprezinte persoane juridice.
În lista obiectelor de activitate al unei întreprinderi mici (adică cel mult
nouă angajaţi şi cifră de afaceri anuală sub 100.000 euro) se pot înscrie până la 25
de coduri.
În afara acestor aprobări legale specifice pe domeniile de actrivitate, există
aprobările specifice pentru sediuşi eventual, pentru punctele de lucru. Astefel,
există cinci principale autorizaţii ce trebuie obţinute: autorizaţia PSI (prevenire
pentru stingerea incendiilor), sanitară, sanitar-veterinară, pentru activităţi cu
impact aasupra mediului încojurător şi pentru protecţia muncii. În funcţie de nr. de
sedii/ puncte de lucru declarate, costurile cresc, deoarece este necesară o
autorizaţie pentru fiecare în parte. În funcţie de domeniul de activitate (spre
exemplu, un birou de traduceri nu are nevoie de autorizarea sanitar-veterinară, în
schimb are o necesitate vitală de autorizarea PSI), aceste sedii/puncte de lucru vor
fi inspectate doe organele specifice de control din domeniile de activitate declarate
ale firmei. Acestea au rolul de a verifica ex-post, adică de a valida şi reevalua
deacă declaraţiile iniţiale corespund datelor reale. Din punct de vedere legal,
aceste controale pot fi efectuate de un număr fix de ori într-un an, dar de acest
lucru nu se ţine cont cu consecvenţă. În cazul consatării unor inadvertenţe, firmele
respective sunt supiuse la plata unor amenzi sau, după caz, responsabilul pentru
activitate lor va fi închis, cu deschidere de cazier fiscal.
Dintre procedurile nou introduse, cea a aprobării tacite presupune obţinerea
formularelor de cerere de aprobare pentru autorizaţii, completarea şi trimiterea lor
fiecărui minister, în funţie de tipul de autorizaţie solitat. Ministerele sunt obligate
în acest sens să pună la dispoziţia solicitantului toate informaţiile şi condiţiile
necesare desfăşurării activităţii. Dacă nu se primeşte în termen de 20 de zile nici
un semnal din partea instituţiilor împuternicite pentru emiterea autorizaţiilor,
solicitantul va depune o înştiinţare specială la Biroul Unic, prin care va atesta
faptul că nu s-a primit nici un fel de informaţie care să refuze cererea de
autorizaţie, drept pentru care va considera firma autorizată de drept. Biroul Unic
va verifica dacă există vreo neregulă sau solicitare din partea instituţiei specifice
pentru autorizarea respectivă, iar în funcţie de problemele apărute, acestea se vor
rezolva conform unei metodologii şi unui calendar precise. Avantajul acestei
abordări, a cărei utilitate se observă mai ales în cazul shimbării legislaţiei, este
acela că, spre deosebire de metoda “clasică”, solitantul nu trebuie să invesatească
timp de aşteptare în cadrul unor diverse instituţii.
Declaraţia pe proprie răspundere este cea în care, din punct de vedere legal,
responsabilul din partea firmei ce semnează declrasţieâa se obligă să se informetze
în conformitate cu cadrul legislativ şi cu condiţiile care trebuie respectate ăînj
deomenâile specidfice şi va răspunde de respectare acestora în cazul unor
controale ulterioare.
Deşi a doua metodă este cea mai abordabilă din punctul de vedere al unei
evitări a birocraţiei şi prezervare a resurselor, mediul juridic instabil specific
României este un pericol în cazul unor controale. Este recomandabilă drept
compromis, deoarece are un grad mediu de inconevenienţă şi risc pentru solicitant.
De-a lungul timpului, statul românesc şi-a consolidat activitatea în ceea ce
priveşte controalele pentru firme, deoarece fiscalitatea este foarte riguroasă şi
excesivă, faţă de alte state, occidentale, şi există mulţi agenţi economici care
doresc să eludeze aceste reglementări. Oficial, acestre controale se fac în urma
sesizărilor şi aiu în calcul toate documentele specifice de la ultimul control
efectuat. Contoalele sunt puternic legate de autorizaţii, pentru că reprezintă două
forme de verificare: controlul ex-post, iar autorizaţia ex-ante, adică firma nu poate
desfăşura activitatea supusă autorizării înainte de aprobare aa cesteia.
Plecând de la ideea de “malum necesarum” în privinţa autorizaţiilor, având
în vedre că sistemul ce presupune implementarea lor îşi depăşeşte justificările,
acestea suntr necesaare, pentru a evita plata unor amenzi la controale. O amendă
de la un singur organ de control poate chiar să scoată din afaceri o firmă mică.
Aşadar, pe principiul “dacă muntele nu se duce la Mahomed, Mahomed se duce la
munte”, întreprinzătorii care deschid afaceri în România trebuie să fie la curent cu
legislaţia. Nici o investiţie în acest domeniu nu e prea mare, având în vedere
amenzile caere pot fi luate în cazuri de contravenienţă.
Pe de altă parte, aceste autorizaţii sunt necesare pentru a păzi, într-adevăr,
publicul de anumite intenţii necinstite din partea oamenilor de afaceri şi pentru a
echilibra mediul de afaceri, astfel încât investiţiile în domeniile caree implică
responsabilităţi mari faţă de clienţi să nu fie însoţite de o o neseriozitate. Spre
exemplu, nu orice îşi poate permite să demareze o firmă de condtrucţii, pentru că
de rezulşattul muncii lor depinde viaţa unor oameni, iar faptul că sunt dispuşi să
plătească o sumă considerabilă pentru autorizarea în domeniu este o garanţie a
profesionalismului. Deci din acest punct de vedere, autorizaţiile ca noţiune
specifică într-o ţară cu medii de afaceri ca România sunt imperative.
Problema fundamentală pentru toţi cei implicaţi (investitori, clienţi,
guvernanţi) este modalitate de aplicare a sistemului, care este defectuos din două
principale motive. Primul e reprezentat de impunerea fiscală excesivă. Statul
conteză prea mult pe taxele şi impozitele aplicate agenţilor comerciali, iar aceasta
este un rezultat parţial al mosştenirii istorico-economice specifice României (în
perioada comunismului, s-a pus accentul pe exploatarea excesivă a unor resurse în
care statul avea monopulul, iar producţia era destinată spre exporturi în condiţiile
unei doctrine politice în care cine avea un leu în plus peste ceea ce era permis risca
închisoare), parţial al politicii dezinteresate şi aplicate în zig-zag de persoanele
care s-au perindat pe la conducere, nici una având puterea sau interesul de a aplica
un avânt bine coordonat în mediul economic românesc (iar aceasta se putea realiza
fie la nivel fiscal, fie la nivel legislativ) şi parţial din cauza unor legi haotice, fără
un sistem eficient de organizare sau de ajustare a deficienţelor din sistem şi parţial
pentru o neadecvare a mijloacelor legislativ-economice la realităţile economiei de
piaţă, în privinţa cărei reforme este necesară o strategie politică adecvată.
Cu toate că dispunerile Guvernului în ceea ce priveşte informarea
publicului larg cu privire ala documentaţia necesară autorizărilor (pentru care
totuşi reprezentantul afacerii teruie să umble) sunt încurajatoare, este nevoie de o
atenţie sporită şi o informare constantă în ceea ce priveşte schimbările care se
produc, mai ale având în vedere riscul unor întârzieri din parte Guvernului. Pe
scurt, dezavantajul esenţial constituit de această formă de informare (care se poate
practica pe net sau la Biroul Unic) este necesitatea de informare din mai multe
surse. Dacă statul este dispus să investească în îmbunătăţirea acestui sistem de
informare pus la dispoziţia publicului (şi guvernanţii au tot interesul să
investească), ar trebui să existe un site specializat, care să conţină direct toate
informaţiile legate de schimbarea legislaţiei pe toate domeniile de activitate, iar
acel site a r trebui promoivat la nibvelul unei campanii naţioanle. În acest fel, taotă
lume ar avea de câştigat încurajarea şi îmbunătăţirea mediilor de afaceri din
România, intersedul crescut al investitorilor (şi străini), cresşterea notorietăţii
partidului care a ajutat la imlementare aîmbunătăţirii, nota bună dată în ochii
evaluatorilor europeni şi a celor de la Banca Mondailă. Printr-o astfel de aplicare,
ar creşte şi interesul acordat de investitori procedurii aprobării tacite.
În privinţa autorizaţiilor, există speranţe de îmbunătăţire a programelor
pentru minformarea publicului larg, dar legislaţia este defectusă, incoerentă şi
instabilă în acest sens. Totuşi, necunoaşterea legilor nu scuză pe nimeni.. Orice
investitor trebuie să acorde importanţa cuvenită acestui aspect vital al vieţii de
afaceri în România.