Silvotehnica

Prof.dr.M.Sc.ing.
Norocel-Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2006-2007

________________________________________________________________________________________________
PARTEA A II-A SILVOTEHNICA

CAPITOLUL 1.
ÎNTEMEIEREA (REGENERAREA) PĂDURII CULTIVATE
1.1. Aspecte generale

Întemeierea (regenerarea) pădurii cultivate este partea silvotehnicii care se ocupă de
reînnoirea sau refacerea unei păduri îmbătrânite, exploatate sau distruse din vreo cauză oarecare
(Negulescu, în Negulescu şi Damian, 1966).
Modul de întemeiere a pădurii cultivate derivă din cel care a permis regenerarea timp
îndelungat a pădurii virgine, instalată doar pe cale naturală sub acţiunea întâmplătoare a factorilor
mediului natural (este un proces pur natural – Constantinescu, 1973). În pădurea cultivată însă,
regenerată pe cale naturală sau artificială, omul intervine în mod conştient, planificat şi consecvent,
pentru instalarea şi dezvoltarea seminţişului (lăstărişului) necesar constituirii unui nou arboret. În
acest scop se stabilesc, în mod planificat, căile şi metodele de regenerare, precum şi mijloacele
tehnice şi economice prin care se poate ajunge la întemeierea unei păduri.
Regenerarea pădurii cultivate (mai ales pe cale naturală) se corelează, într-un tot unitar şi
inseparabil, cu intervenţiile pentru recoltarea (exploatarea) arborilor din vechea generaţie
(Vanselow, 1931; Morozov, 1952). În acest caz, deoarece suprafaţa de exploatare este, totodată, şi
suprafaţă de regenerare, actul exploatării pădurilor, care este unul economic şi cultural şi prin care
se satisfac nevoi prezente, trebuie să urmărească şi instalarea unei noi generaţii de arbori, care să
acopere nevoile viitoare de lemn ale societăţii (Constantinescu, 1973).
Nu în toate cazurile între exploatare şi regenerare există o astfel de corelaţie, care ar putea
conduce la concluzia falsă că întemeierea pădurii este doar o consecinţă a exploatării. O excepţie
de la regulă o constituie cazurile în care pădurea cultivată se instalează pe terenuri goale, lipsite de
vegetaţie forestieră, unde exploatarea nu joacă nici un rol.
1.2. Condiţii de producere a regenerării în pădurea cultivată

În general, ca şi în pădurea virgină, regenerarea pădurii cultivate poate avea loc sub masiv
(sub adăpostul arboretului bătrân), pe teren descoperit, respectiv în margine de masiv. În fiecare
din aceste situaţii se poate recurge la regenerarea naturală sau artificială, generativă (din sămânţă),
vegetativă (din lăstari sau drajoni) şi mixtă.
1.2.1. Regenerarea sub masiv (sub adăpostul arboretului bătrân)

În pădurea cultivată, regenerarea sub masiv este cea mai frecvent folosită metodă de
regenerare, la care se face apel atât în pădurile de codru cât şi, în anumite cazuri, în cele de crâng.
-1-
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2006-2007
________________________________________________________________________________________________
În acest caz, adăpostul arboretului bătrân formează un acoperiş care este atât protector contra
factorilor vătămători (îngheţ, arşiţă, vânt), cât şi o piedică pentru unii factori folositori (lumină,
umiditate, în unele cazuri căldură) (Constantinescu, 1973).
Ca şi în pădurea virgină, factorul cu influenţa majoră asupra procesului de regenerare în
pădurea cultivată este lumina. Din acest motiv, pentru a se putea asigura lumina necesară şi, deci,
condiţii favorabile pentru instalarea şi dezvoltarea seminţişului dorit, arboretul trebuie parcurs cu
lucrări (tăieri), care sunt fie concentrate fie dispersate pe suprafaţa aflată în exploatare şi regenerare.
În general, regenerarea sub masiv se poate realiza în condiţii favorabile pe cale naturală din
sămânţa produsă de arboretul matur. În anumite situaţii însă, când regenerarea naturală este
compromisă sau incompletă ori se urmăreşte şi instalarea altor specii de valoare, se poate recurge şi
la cea pe cale artificială.
După felul în care sunt conduse tăierile şi modul în care se produce instalarea noii generaţii,
modalităţile de regenerare sub masiv sunt următoarele (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959;
Florescu, în Negulescu et al., 1973):
• regenerarea sub masiv în păduri de codru, prin extrageri cu caracter continuu, care este
specifică pădurilor pluriene tratate în codru grădinărit. În astfel de arborete se recoltează an de
an sau la intervale scurte (în general de 5-10 ani – aşa-numita rotaţie), pe alese, arbori distribuiţi
dispersat şi cu dimensiuni mari. Prin extragerea acestor arbori se crează în punctele respective
condiţii ecologice favorabile instalării unei noi generaţii de seminţiş după fiecare fructificaţie.
• regenerarea sub masiv în păduri de codru, prin rărirea neuniformă şi treptată (progresivă) a
pădurii. Această metodă se foloseşte mai ales în cazul pădurilor amestecate parcurse cu tăieri
progresive (în ochiuri) sau cu tăieri jardinatorii, unde arboretul se parcurge în mod neuniform
prin deschiderea de ochiuri, în fiecare an de fructificaţie, în punctele cele mai favorabile pentru
instalarea seminţişului. Aceste ochiuri, pe măsura creşterii şi dezvoltării seminţişului, se răresc
ulterior progresiv până se racordează între ele (se elimină ultimii arbori bătrâni), atunci când
noul arboret a ajuns la independenţă biologică.
• regenerarea sub masiv în păduri de codru, prin rărirea treptată şi uniformă a pădurii. Această
metodă se adoptă mai ales în cazul unor păduri pure şi relativ omogene parcurse cu tăieri
succesive (uniforme) şi presupune intervenţia cu mai multe tăieri între care prima, executată în
corelaţie cu un an de fructificaţie, urmăreşte rărirea cât mai uniformă a arboretului şi, în
consecinţă, instalarea cât mai uniformă sub masiv a seminţişului. Prin tăierile ulterioare, mai
mult sau mai puţin uniforme, se elimină arborii rămaşi şi se asigură lumina necesară
seminţişului instalat, ultimele exemplare din arboretul bătrân fiind extrase printr-o tăiere finală
atunci când seminţişul instalat a ajuns la independenţă biologică.
-2-
________________________________________________________________________________________________
• regenerarea vegetativă sub masiv. Aceasta a fost folosită în trecut pentru regenerarea pădurilor
de crâng compus, în care periodic se executau tăieri de rărire a arboretului (tăieri de crâng),
pentru a favoriza apariţia de noi lăstari din cioatele rămase după intervenţie. Actualmente,
metoda amintită nu mai este utilizată la noi datorită convertirii la codru, după naţionalizare
(1948), a tuturor pădurilor de crâng compus.
1.2.2. Regenerarea pe teren descoperit

Regenerarea se realizează pe teren descoperit atunci când (a) pădurea este recoltată printr-o
singură tăiere (rasă de codru, în diverse variante, sau rasă de crâng), când (b) pădurea este distrusă
datorită unor calamităţi (rupturi sau doborâturi de vânt, atacuri de insecte, incendii, etc.), precum şi
(c) la instalarea acesteia pe terenuri goale, lipsite de vegetaţie. În primele două cazuri, noua
generaţie se instalează numai după ce a fost extras integral arboretul bătrân, ceea ce face ca
exploatarea şi regenerarea să se desfăşoare ca două faze distincte şi consecutive (Negulescu, în
Negulescu şi Ciumac, 1959).
Datorită exploatării sau distrugerii pădurii dispar atât mediul său specific cât şi arborii
seminceri iar noua generaţie nu mai beneficiază nici de protecţia de sus şi, în anumite cazuri, nici de
cea laterală, a generaţiei bătrâne. Aceasta face ca regenerarea pe teren descoperit să se realizeze sub
influenţa a numeroşi factori limitativi (plante erbacee şi arbustive, secetă, arşiţă, ger, îngheţ etc.).
Într-o astfel de situaţie sunt favorizate speciile mai robuste, în genul celor pioniere
(mesteacăn, plop tremurător, salcie căprească), care reprezintă primii colonizatori ai terenurilor
goale, precum şi molidul, laricele, pinii, plopii hibrizi, salcâmul, etc.
În condiţiile terenului descoperit regenerarea naturală se realizează fie din sămânţă (pe cale
naturală sau artificială), ca în cazul pădurilor de codru, fie din lăstari sau drajoni, ca în pădurile de
crâng.
După felul tăierilor şi mersul regenerării s-au distins mai multe metode de regenerare pe teren
descoperit şi anume (Florescu, 1981):
• regenerarea naturală din sămânţă, care urmează aplicării tăierilor rase sub forma unor benzi
sau fâşii în diverse variante (alterne, alăturate, la margine de masiv). Această metodă se aplică
speciilor robuste, cu sămânţa uşoară şi creştere activă în tinereţe, cum sunt molidul, pinii şi
laricele, precum şi speciilor pioniere (mesteacăn şi plop tremurător). Lăţimea benzilor tăiate se
stabileşte în funcţie de capacitatea de însămânţare laterală şi protecţie a arboretului (sau
benzilor) netăiate alăturate.
• regenerarea artificială din sămânţă, în urma tăierilor rase (de crâng sau codru) în diverse
variante. Prin această metodă se urmăreşte instalarea molidului, a pinilor, laricelui, plopilor
hibrizi, salciei, salcâmului, etc. Regenerarea are cu atât mai mari şanse de reuşită cu cât
-3-
________________________________________________________________________________________________
suprafaţa exploatată este mai mică (tendinţa actuală este de limitare a acestor suprafeţe numite
parchete la câteva hectare) iar instalarea puieţilor sau butaşilor se face imediat după încetarea
exploatării.
• împădurirea terenurilor goale, a poienilor, a terenurilor degradate. Pe aceste terenuri, unde
pădurea fie a dispărut în trecut fie nu a existat vreodată, instalarea vegetaţiei forestiere
întâmpină dificultăţi tehnice şi economice serioase, datorită costurilor mari cu pregătirea
terenului şi a solului, cu materialul de regenerare (puieţi, butaşi) şi cu forţa de muncă.
• regenerarea naturală din lăstari sau drajoni. Această metodă de regenerare simplă, sigură şi
ieftină, se aplică la noi numai pădurilor de crâng, constituite din specii care lăstăresc sau
drajonează viguros, aşa cum sunt sălciile, salcâmul, aninii.
1.2.3. Regenerarea în margine de masiv
Considerată a avea doar o “valoare complementară şi secundară” (Vanselow, 1931), aceasta

este o formă mixtă (sub masiv şi pe teren descoperit) de regenerare şi a apărut datorită constatării că
numai anumite margini ale pădurii (cele de nord şi nord-vest în Europa Centrală şi de est în Carpaţii
Orientali – xxx, 1949) asigură condiţii prielnice pentru instalarea şi dezvoltarea seminţişului,
ferindu-l de insolaţie directă, vânturi uscate sau puternice, etc. Marginile se răresc treptat şi sub
acoperişul lor se instalează seminţişul iar, după ce arborii materni din această porţiune se
îndepărtează complet, suprafaţa respectivă, acoperită de seminţiş dar situată pe teren descoperit,
primeşte încă un timp protecţia laterală a arboretului alăturat. În acest mod se consideră că la
marginea masivului pot fi distinse două benzi (fâşii) (Vanselow, 1931; Dengler, 1935; xxx, 1949;
Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959) (fig. 1):
• banda (fâşia) internă este o fâşie din interiorul arboretului care se întinde de la lizieră până
acolo unde nu se mai resimte influenţa favorabilă a marginii masivului asupra regenerării.
Orientativ, această bandă are o lăţime cuprinsă între 1/2 şi de 2 ori înălţimea medie a arboretului
şi se parcurge cu tăieri care răresc uniform sau neuniform arboretul, ceea ce provoacă
fructificarea şi asigură instalarea şi creşterea seminţişului.
• banda (fâşia) externă constă dintr-o fâşie din exteriorul arboretului (terenul descoperit imediat
învecinat acestuia), care se întinde de la lizieră până acolo unde arboretul îşi mai face încă
simţită influenţa sa favorabilă. Banda externă provine dintr-o bandă internă, de pe care s-au
ridicat şi ultimii arbori bătrâni atunci când seminţişul a pus deja stăpânire pe sol şi are nevoie să
crească în condiţii libere, de teren descoperit, beneficiind numai de protecţia masivului alăturat.
Această bandă este mai îngustă decât cea internă, lăţimea sa variind între 1/2 şi 2/3 din înălţimea
medie a arboretului.
-4-
________________________________________________________________________________________________
Fig. 1. Schema regenerării în margine de masiv (din Vlad, 1943)
Cele două benzi amintite sunt de nedespărţit (realizează o unitate de acţiune) şi se

completează reciproc în cursul regenerării. Prin intermediul acestor benzi se realizează trecerea
treptată de la masivul închis la suprafaţa descoperită, asigurându-se înaintarea continuă a regenerării
în interiorul masivului (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Este evident că regenerarea în margine de masiv este specifică pădurilor de codru şi se
realizează numai pe cale naturală. Dacă însă, din anumite motive, regenerarea este compromisă sau
întârzie prea mult, aceasta poate fi completată de cea pe cale artificială sau mixtă, care are avantajul
că permite accelerarea ritmului tăierilor dar presupune costuri mai ridicate.
În concluzie, luând în considerare diversele posibilităţi de întemeiere a pădurii cultivate (sub
masiv, pe teren descoperit, în margine de masiv; din puieţi, butaşi, lăstari, drajoni), în decursul
timpului dar mai ales al ultimelor două secole s-au fundamentat aşa-numitele tratamente
silviculturale, care urmăresc exploatarea şi regenerarea pădurilor în conformitate cu obiectivele de
gospodărire fixate pentru fiecare arboret. Cele mai reprezentative tratamente se vor prezenta pe larg
în capitolul 3.
-5-
________________________________________________________________________________________________
1.3. Ajutorarea regenerării naturale
Asigurarea unei regenerări naturale de calitate presupune de multe ori completarea aplicării
intervenţiilor (tăieri de regenerare, tratamente) prin care se urmăreşte instalarea sau dezvoltarea
seminţişului cu anumite lucrări speciale, ajutătoare, care încetează o dată cu realizarea stării de
masiv şi constau din (N.T. 3/2000):
A. Lucrări pentru favorizarea instalării seminţişului
B. Lucrări pentru asigurarea dezvoltării seminţişului
1.3.1. Lucrările pentru favorizarea instalării seminţişului
Aceste lucrări se execută numai în porţiunile din arboret în care instalarea seminţişului din
speciile de bază prevăzute în compoziţia de regenerare este imposibilă sau îngreunată de condiţiile
grele de sol şi constau din:
a. Extragerea seminţişurilor neutilizabile şi a subarboretului. Seminţişurile neutilizabile, precum
şi subarboretul, se extrag odată cu efectuarea primei tăieri de regenerare, numai în porţiunile de
arboret unde se apreciază că ar afecta instalarea şi dezvoltarea seminţişului de viitor. Este mai
ales cazul arboretelor constituite din specii de umbră (brădete, amestecuri de fag şi răşinoase,
făgete), precum şi al stejăretelor şi mai ales gorunetelor unde seminţişul de carpen s-a instalat
abundent.
b. Strângerea şi îndepărtarea humusului brut sau a litierei prea groase, tasate sau nedescompuse,
care împiedică sămânţa să ia contact cu solul mineral pentru a germina sau opresc plantulele să
iasă la lumină. Îndepărtarea humusului brut se practică foarte rar, întâlnindu-se exclusiv în
etajul molidişurilor, şi se execută pe benzi orientate pe curba de nivel.
Strângerea şi îndepărtarea litierei groase este necesară în făgete, cvercete şi, mai rar, în
molidişuri. Lucrarea se execută manual, pe benzi continui sau întrerupte, numai în anii de
fructificaţie a speciei de regenerat.
c. Înlăturarea păturii vii invadatoare, care prin desimea ei îngreunează regenerarea naturală.
Astfel de situaţii crează specii din genurile Calluna, Rubus, Juncus, Athyrium, Luzula,
Deschampsia, alte graminee şi muşchi (Hylocomium, Polytrichum, Sphagnum), care se
îndepărtează în general în anii de fructificaţie a speciei de bază din compoziţia de regenerare.
d. Mobilizarea solului, când acesta este tasat sau acoperit cu un start gros de humus brut (ca în
molidişuri şi făgete acidofile), care împiedică sămânţa să ia contact cu solul mineral. Lucrarea
se execută în anii de fructificaţie, precum şi înainte de fructificaţie (înainte de diseminarea
seminţelor), de regulă în benzi alterne sau în ochiuri de regenerare.
-6-
________________________________________________________________________________________________
e. Provocarea drajonării în arboretele de salcâm, regenerate pe cale vegetativă (tratate în crâng)
mai mult de două generaţii. Se aplică prin scoaterea cioatelor, astuparea gropilor şi aratul până
la 10-12 cm adâncime, pe toată suprafaţa sau parţial.
f. Strângerea resturilor de exploatare, care constă în adunarea crăcilor, iescarilor, materialului
lemnos sau a altor resturi nevalorificabile, rămase după exploatare. Acestea se depun în grămezi
sau şiruri (martoane) late de 1 m şi dispuse pe linia de cea mai mare pantă pentru a evita
rostogolirea lor peste seminţiş.
g. Drenarea suprafeţelor pe care stagnează apa. Lucrarea se execută pe porţiunile de teren unde
apa stagnează frecvent sau apare în urma îndepărtării arboretului matern, după un studiu
prealabil care să ateste necesitatea lucrării şi să stabilească amplasarea sistemului de drenare.
1.3.2. Lucrări pentru asigurarea dezvoltării seminţişului
Aceste lucrări se pot executa în seminţişurile naturale din momentul instalării lor până ce
arboretul realizează starea de masiv şi constau din:
a. Descopleşirea seminţişului. Prin această lucrare se urmăreşte protejarea seminţişului imediat
după instalarea acestuia, împotriva buruienilor care îi pun în pericol existenţa sau care pot să-i
împiedice dezvoltarea. Descopleşirea se efectuează o dată sau de două ori pe an, prima
intervenţie făcându-se la o lună de la începerea sezonului de vegetaţie (pentru ca puieţii să se
fortifice înainte de venirea perioadei cu arşiţă), iar cea de-a doua în septembrie, dacă există
pericolul ca buruienile să determine la căderea zăpezii, prin înălţimea lor, culcarea puieţilor.
b. Receparea seminţişului de foioase rănit şi extragerea exemplarelor de răşinoase vătămate prin
lucrările de exploatare. Receparea seminţişului de foioase vătămat prin exploatare, prin tăierea
de la suprafaţa solului, se face în timpul repausului vegetativ, pentru a menţine puterea de
lăstărire a exemplarelor recepate. Extragerea puieţilor de răşinoase vătămaţi în decursul
lucrărilor de exploatare se face pe măsură ce aceştia devin dăunători celor viabili, evitându-se
astfel riscul descoperirii solului. Un efect cultural similar şi având cheltuieli minime se obţine şi
prin tăierea a numai 2-3 verticile ale puieţilor de răşinoase vătămaţi.
c. Înlăturarea lăstarilor. Lucrarea se execută în salcâmete, teişuri, şleauri de luncă, de câmpie şi
de deal şi urmăreşte extragerea exemplarelor din lăstari care, prin vigoarea de creştere, tind să
copleşească puieţii din sămânţă sau drajonii.
d. Împrejmuirea suprafeţelor. Aceasta urmăreşte să prevină distrugerea seminţişurilor prin
păşunatul animalelor domestice şi sălbatice şi este recomandată să fie dublată de executarea
gardurilor vii.
-7-
________________________________________________________________________________________________
CAPITOLUL 2.
ÎNGRIJIREA ŞI CONDUCEREA PĂDURII
2.1. Generalităţi
Lucrările de îngrijire şi conducere a arboretelor se referă la complexul de lucrări sau
intervenţii silvotehnice prin care se dirijează procesul natural de creştere şi dezvoltare a
arboretelor, de la întemeiere şi până la exploatare (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973)
Numite şi operaţiuni culturale (tăieri de ameliorare, tăieri intermediare, tăieri de educare a
arboretelor – Drăcea, 1923-1924), aceste lucrări constau din extragerea repetată a arborilor şi deci
aplicarea unui program de eliminare şi selecţie artificială, prin care se îndepărtează din arboret
exemplarele care devin, la un moment dat, dăunătoare sau inutile, necorespunzătoare ca specie sau
calitate. Deoarece aceste intervenţii prezintă caracterul unor recoltări de arbori, lucrările respective
au fost numite şi tăieri de îngrijire şi conducere a arboretelor. Ultima denumire poate lăsa impresia
că obiectivul principal al acestui sistem de lucrări este tăierea de arbori în vederea recoltării de masă
lemnoasă când, de fapt, se urmăreşte în principal ameliorarea permanentă a structurii şi
funcţionalităţii arboretului şi a pădurii.
Rezultă de aici că operaţiunile culturale se ocupă, în primul rând, de viitorul arboretului care
se menţine, precum şi de cantitatea de material lemnos care de recoltează de fiecare dată prin
tehnica adoptată. În acest context, este evident că eficienţa operaţiunilor culturale se judecă în
principal prin valoarea arboretelor conduse la termenul exploatării (vârsta exploatabilităţii) şi nu
prin rentabilitatea produselor intermediare (produse secundare) care se obţin la fiecare intervenţie,
deşi nici acest aspect nu poate fi neglijat în activitatea practică.
De aceea, recoltarea arborilor necorespunzători ca specie sau conformare are un caracter
pronunţat selectiv. Ea nu trebuie înţeleasă ca o reducere mecanică a numărului de arbori şi nici ca
un scop în sine, dictat de nevoia de a face faţă unor interese momentane pentru anumite sortimente,
deficitare în balanţa masei lemnoase şi imperios necesare pentru economie.
În acelaşi timp, este demn de reţinut adevărul potrivit căruia intervenţiile silvotehnice aplicate
defectuos într-o pădure se pot solda cu efecte ecologice şi economice mai nefavorabile pentru
aceasta decât în cazul în care nu s-ar interveni deloc (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959;
Negulescu, în Negulescu şi Damian, 1966).
2.2. Clasificarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a pădurii
Ţinând seama de obiectivele lucrărilor de îngrijire şi conducere, acestea diferă ca scop şi

tehnică de execuţie în diferitele faze de dezvoltare ale pădurii. Ca urmare, lucrările menţionate se
-8-
________________________________________________________________________________________________
diferenţiază în funcţie de structura pădurii, de stadiul de dezvoltare în care aceasta se găseşte,
precum şi de obiectivele urmărite prin aplicare (Tab. 1).
Tab. 1. Clasificarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a pădurii

(din Florescu şi Nicolescu, 1998)
Stadiile (fazele) de
Denumirea lucrării dezvoltare în care Scopul principal
se execută
A. Lucrări de îngrijire cu caracter sistematic (Operaţiuni culturale)
Degajări Seminţiş, desiş • Salvarea de copleşire şi promovarea speciilor valoroase
Depresaje Seminţiş, desiş • Reglarea desimii regenerărilor naturale excesiv de dese
Curăţiri Nuieliş, prăjiniş • Înlăturarea exemplarelor necorespunzătoare ca specie şi
conformare
Rărituri Păriş, codrişor, • Ridicarea valorii productive (cantitative şi calitative) şi
codru mijlociu protectoare a pădurii
B. Lucrări de îngrijire cu caracter special
Lucrări de igienă Prăjiniş-codru • Realizarea şi menţinerea unei stări fitosanitare cât mai bune
bătrân a pădurii
Elagaj artificial Prăjiniş-păriş • Ameliorarea accesului în arborete; creşterea valorii lemnului
la exploatabilitate
Emondaj Prăjiniş-păriş • Menţinerea calităţii lemnului
Îngrijirea marginilor Toate stadiile • Formarea unor liziere rezistente la acţiunea vânturilor
de masiv (lizierelor) periculoase
Notă: Stadiile de dezvoltare ale pădurii durează: seminţiş - de la instalarea pădurii până la realizarea stării de masiv
(consistenţa K = 1, 0); desiş - de la finele fazei de seminţiş până când se declanşează elagajul natural şi arboretul are un
diametru mediu (dmed) de cca 2 cm; nuieliş = dmed între 3 şi 5 cm; prăjiniş = dmed între 6 şi 10 cm; păriş – dmed între
11 şi 20 cm; codrişor – dmed între 21 şi 35 cm, codru mijlociu – dmed între 36 şi 50 cm.
În general, lucrările de îngrijire şi conducere a pădurii se aplică începând din momentul

realizării stării de masiv (consistenţa = 1,0) pe întreaga suprafaţă a arboretului sau numai pe o parte
din aceasta, atât în arborete regulate (echiene şi relativ echiene), cât şi în cele neregulate (relativ
pluriene şi pluriene).
În arboretele echiene şi relativ echiene lucrările de îngrijire şi conducere a pădurii se aplică,
cu caracter generalizat, în succesiunea degajări (depresaje) - curăţiri - rărituri, lucrările de îngrijire
cu caracter special executându-se numai atunci când şi acolo unde este oportun. În mod tradiţional,
în diferite ţări ale globului, aplicarea operaţiunilor culturale (răriturilor) încetează cu 10-20 ani
înainte de atingerea vârstei exploatabilităţii (fig. 2).
În ţara noastră, în conformitate cu recomandările ultimelor norme tehnice (xxx, 2000),
intervenţiile cu acest gen de lucrări se sistează, în general, în arborete parcurse sistematic şi adecvat,
după parcurgerea a circa 3/4 din vârsta exploatabilităţii arboretului.
În schimb, în arboretele relativ pluriene şi pluriene, lucrările de îngrijire şi conducere a
pădurii se aplică cu caracter continuu, parţial sau generalizat pe întreaga suprafaţă, ca lucrări
distincte. Astfel, în porţiunile din arboret aflate în faza de desiş se aplică degajări sau depresaje; în
grupele de arbori cu dimensiuni caracteristice fazelor de nuieliş sau prăjiniş se aplică curăţiri, în
-9-
________________________________________________________________________________________________
timp ce în restul arboretului se aplică rărituri sau se extrag arbori exploatabili, care au atins sau
depăşit diametrul-ţel (se intervine cu tratamente).
Fig. 2. Raportul dintre perioada de aplicare a lucrărilor de îngrijire şi conducere a arboretelor

(notată cu b) şi perioada de aplicare a tratamentelor (a) într-un arboret exploatabil la 120 ani
(după Johann, 1970, din Burschel şi Huss, 1997)
Operaţiunile culturale constituie un sistem unitar de măsuri de îngrijire a arboretelor şi se

execută succesiv una după alta, fiecare dintre ele fiind condiţionată de cea precedentă şi pregătind
terenul celei următoare (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
2.3. Degajările şi depresajele

După realizarea stării de masiv, arborii trec de la existenţa izolată la cea gregară (în grup),
constituind un nou arboret.
În arboretele amestecate, unele specii, cu o creştere mai rapidă în tinereţe, tind să le
copleşească pe celelalte, între ele începând să se manifeste o concurenţă intensă pentru spaţiu, atât
în sol, cât şi în atmosferă. Fără intervenţia omului, din această concurenţă nu ar ieşi întotdeauna
învingătoare speciile cele mai valoroase din punct de vedere economic.
Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în arboretele pure în care unele exemplare de dimensiuni mai
mari (cele provenite din seminţişuri preexistente neutilizabile neextrase la timp sau cele din lăstari)
devin copleşitoare pentru exemplarele valoroase şi sănătoase instalate mai târziu. De aceea, este
necesar să se intervină în procesul natural de autoreglare a arboretului, prin înlăturarea parţială sau
integrală a speciilor sau exemplarelor copleşitoare.
Lucrarea de rărire a arboretelor amestecate prin care se realizează acest obiectiv se numeşte
degajare, are un caracter de selecţie în masă şi se execută în faza de desiş, având ca scop salvarea
de copleşire şi promovarea exemplarelor valoroase ca specie şi conformare (Stănescu şi Târziu, în
Negulescu et al., 1973).
- 10 -
________________________________________________________________________________________________
În arboretele pure, regenerate pe cale naturală şi excesiv de dese, aflate în aceeaşi fază de
dezvoltare, se execută depresaje, prin care se urmăreşte rărirea convenabilă a acestora, precum şi
dirijarea raporturilor dintre exemplarele sănătoase, viabile şi cele preexistente, vătămate sau
provenite din lăstari (Florescu, 1981).
Cele două genuri de lucrări se execută în arboretele nou întemeiate după constituirea stării de
masiv pe întreaga suprafaţă sau numai pe anumite porţiuni. Aplicarea degajărilor sau depresajelor
durează până când arboretul trece în faza de nuieliş.
În cazuri speciale, dacă s-a întârziat cu executarea degajărilor, se poate recurge la intervenţii
şi după începerea fazei de nuieliş, caz în care lucrările sunt denumite degajări întârziate.
Tehnica de lucru. Prima degajare se execută la puţin timp după constituirea stării de masiv a
noului arboret, în timp ce următoarele intervenţii se succed la anumite intervale până la trecerea în
stadiul de nuieliş.
Pentru realizarea lucrării se parcurge arboretul (cu înălţimi cuprinse în general între 1 şi 2 m)
în care urmează să se intervină şi se controlează starea exemplarelor care aparţin speciilor de
valoare. Acolo unde se constată că acestea au fost depăşite în înălţime şi sunt stânjenite în creştere
de către exemplarele nevaloroase ca specie sau conformare se intervine în ajutorul celor valoroase
prin ruperea (frângerea) sau tăierea coabitanţilor care le stânjenesc (fig. 3).
Fig. 3. Desiş înainte de degajare (a) şi după degajare (b)

(după Ciumac, din Negulescu şi Ciumac, 1959)
- 11 -
________________________________________________________________________________________________
În cazul foioaselor, pentru a slăbi producerea lăstarilor şi a nu modifica sensibil mediul de
viaţă al arboretului, vârfurile exemplarelor copleşitoare se frâng sau se taie de la o înălţime astfel
aleasă încât cel puţin jumătate din înălţimea arborelui de protejat să rămână liberă (Niţescu şi
Achimescu, 1979).
În cazul răşinoaselor, exemplarele de extras se taie de jos. Aceeaşi metodă se recomandă şi la
aplicarea degajărilor întârziate (fig. 4) sau în renişurile de salcie.
Fig. 4. Arboret parcurs cu degajări întârziate (a = înainte de intervenţie; b = după intervenţie)

În cazul arborilor preexistenţi mari, prin a căror doborâre s-ar putea provoca vătămări
exemplarelor din jur, este de preferat să fie secuiţi (inelaţi, adică li se îndepărtează scoarţa până la
cambiu) şi lăsaţi pe loc (fig. 4’).
Fig. 4’. Exemplar de mesteacăn secuit (din Stănescu, 1968)
Este evident că degajările nu urmăresc înlăturarea, dintr-o dată, a tot ceea ce este
necorespunzător în arboretul tânăr. Obiectivele urmărite se realizează treptat, prin mai multe
- 12 -
________________________________________________________________________________________________
intervenţii, astfel încât starea de masiv să nu se întrerupă în nici un caz (consistenţa să nu se reducă
în nici un punct, după degajare sau depresaj, sub 0,8).
Din acest motiv, prin degajări nu se extrag speciile de amestec şi arbuştii, dacă aceştia se
menţin sub vârful exemplarelor valoroase şi nu împiedică executarea lucrărilor ori se găsesc în
porţiunile de arboret unde speciile de valoare lipsesc.
În arboretele pure sau practic pure se extrag cu precădere lăstarii, exemplarele bolnave,
vătămate, curbate, înfurcite, lupii (arbori predominanţi, cu coroane prea largi şi ramuri groase),
precum şi formele nevaloroase (molidul tip pieptene, stejarul var. praecox, fagul în formă de mătură
etc.).
În mod practic, degajările se pot executa în diverse moduri şi anume:
A. Degajări mecanice, realizate manual sau folosind unelte tăietoare uşoare gen cosoare, topoare,
foarfeci de grădină, foarfeci cu amplificatoare de forţă etc. Atunci când dotarea tehnică o
permite, se folosesc şi motofierăstraie tip Stihl, Husqvarna, Oregon, echipate cu cuţite-disc.
Degajările mecanice se pot executa pe întreaga suprafaţă sau parţial (pe suprafeţe reduse).
Acestea din urmă se aplică doar pe anumite coridoare sau benzi, cu lăţimea de 1-3 m, în jurul
puieţilor speciilor principale de bază.
B. Degajările chimice constau din folosirea unor substanţe chimice (arboricide) care, administrate
în pădure, produc vătămarea şi uscarea masei exemplarelor din speciile nevaloroase. Substanţele
respective acţionează prin contact (distrug ţesuturile plantei foarte aproape de locul aplicării)
sau sistemic (sunt translocate în plantă şi acţionează la o anumită distanţă de locul aplicării, spre
rădăcini sau spre frunze).
Degajările chimice se recomandă să se aplice doar arborilor individuali, prin:
• stropire directă (tratament foliar);
• inelarea (secuirea) tulpinii până la cambiu şi aplicarea de arboricide (la exemplare mai înalte,
unde nu este posibil tratamentul foliar prin stropire directă);
• injectare de arboricide (la câţiva cm deasupra solului, prin incizii inelare sau orificii
punctiforme, situate la cca 5 cm unul de altul) (Petrescu, 1971; Stănescu şi Târziu, în Negulescu
et al., 1973; Michaud, 1988; Willoughby şi Dewar, 1995).
Sezonul de executare a degajărilor-depresajelor depinde de metoda aplicată, de speciile
existente, precum şi de condiţiile de vegetaţie. Astfel, la aplicarea degajărilor manuale, deşi se
consideră ca optimă perioada 15 august-30 septembrie, totuşi este de preferat ca lucrările să fie
executate diferenţiat, în funcţie de compoziţia arboretului. În cele amestecate, degajările se
recomandă să se aplice doar în timpul sezonului de vegetaţie, în timp ce în arboretele pure de
răşinoase sau în amestecurile cu puţine specii, lucrarea se poate executa şi în repaosul vegetativ,
primăvara devreme, înainte de apariţia frunzelor sau toamna târziu, după căderea lor. Este însă
- 13 -
________________________________________________________________________________________________
necesar să se evite aplicarea degajărilor mecanice la începutul sezonului de vegetaţie (lujerii nou
formaţi se rup uşor), toamna, în noiembrie (lujerii degajaţi, încă insuficient lignificaţi, pot suferi din
cauza gerului), precum şi în perioadele cu arşiţă puternică din regiuni mai secetoase, când desişul
degajat poate fi vătămat (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Petrescu, 1971).
Degajările chimice se pot executa la începutul sezonului de vegetaţie, imediat după
înfrunzirea speciilor secundare, respectiv înainte de intrarea în vegetaţie a răşinoaselor. Aceste
lucrări pot fi aplicate şi vara, după încheierea primei creşteri (de primăvară) şi începerea lignificării
lujerului anual al speciilor de protejat, urmărind devitalizarea speciilor copleşitoare sau a cioatelor
acestora.
O problemă deosebită în aplicarea degajărilor-depresajelor este desimea foarte ridicată a
desişurilor naturale, care face accesul lucrătorilor extrem de dificil. Datorită acestei desimi, încă de
la începutul secolului trecut (Antonescu, 1910; Drăcea, 1923-1924) s-a recomandat combinarea
degajărilor-depresajelor cu deschiderea unor culoare sau linii de accesibilizare interioară a
arboretelor. Acestea au lăţimi de 1-2 m, sunt situate la distanţe (din ax în ax) între 5-6 şi 20-25 m şi
urmăresc reducerea suprafeţei de parcurs cu degajări, facilitarea intervenţiei mecanizate (cu
motofierăstraie echipate cu cuţite-disc) de pe culoarele de acces, fără a pătrunde în zonele cu
regenerări naturale foarte dese, precum şi pregătirea unor condiţii mai uşoare de lucru în vederea
aplicării intervenţiilor silvotehnice ulterioare (curăţiri şi rărituri) (Nicolescu et al., 1992; Daia, 1996,
1998).
Intensitatea degajărilor-depresajelor se exprimă prin raportul dintre numărul exemplarelor
extrase (Ne) şi numărul de exemplare din arboretul iniţial (Ni), exprimat în procente:
iN = (Ne/Ni) x 100
Intensitatea intervenţiei depinde de desimea iniţială a arboretului, de proporţia speciilor

copleşitoare, a exemplarelor nevaloroase sau a preexistenţilor, de efectul degajărilor-depresajelor
anterioare, precum şi de condiţiile staţionale.
Periodicitatea (numărul de ani după care se revine cu o nouă degajare pe aceeaşi suprafaţă)
acestor lucrări depinde, de asemenea, de natura speciilor, de condiţiile staţionale, de starea şi
structura pădurii. În general, periodicitatea degajărilor-depresajelor variază de la 1 la 3 ani, fiind
mai mică în arboretele constituite din specii repede crescătoare, cu temperament de lumină, ca şi în
amestecurile situate în condiţiile staţionale cele mai prielnice (tab. 2).
- 14 -
________________________________________________________________________________________________
Tab. 2. Periodicitatea degajărilor-depresajelor (după xxx, 2000)

Formaţia sau grupa de formaţii forestiere Periodicitatea
intervenţiilor (ani)
Molidişuri 2-3
Brădete 2-3
Amestecuri de fag şi răşinoase 1-3
Făgete 2-4
Goruneto-făgete, şleauri de deal cu gorun 1-3
Gorunete şi stejărete, inclusiv de stejar brumăriu şi stejar pufos 1-3
Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de deal cu stejar pedunculat 1-3
Teişuri 1-3
Cerete, gârniţete, amestecuri de cer şi gârniţă 2-3
Salcâmete 1-3
Aninişuri 1-2
Arborete de salcie -
Arborete de plop negru şi plop alb 1-2
Pinete şi laricete 2-3
Arborete de duglas verde 1-3
Aspecte economice. Din cele de mai sus se observă că, din executarea degajărilor sau
depresajelor, cu puţine excepţii (arbori preexistenţi; nuiele de salcie, mlădiţe de mesteacăn; lăstari
de dimensiuni mai mari; frunzare etc.) nu rezultă material lemnos valorificabil. În plus, cele două
lucrări nu permit alegerea individuală a arborilor de viitor, motiv pentru care se recurge la selecţia
în masă, şi sunt scumpe, nerealizând o rentabilitate imediată. Acest fapt a făcut ca, de-a lungul
timpului, să fie imaginate diverse soluţii pentru diminuarea sau chiar eliminarea costurilor generate
de degajări sau depresaje, aşa cum sunt:
- plantarea la distanţe mai mari, când starea de masiv se realizează mai târziu iar primele
intervenţii în arboret devin necesare în faze superioare de dezvoltare (nuieliş-prăjiniş, chiar
păriş), când a încetat necesitatea aplicării degajărilor;
- intervenţia cu degajări parţiale sau pe cale chimică;
- combinarea degajărilor sau depresajelor cu deschiderea de culoare pentru accesibilizarea
interioară a arboretelor.
Oricum, executarea degajărilor sau depresajelor nu poate fi condiţionată doar de rentabilitatea
lor momentană. Fără a se interveni pentru reglarea competiţiei inter- şi intraspecifice, specia sau
speciile de bază, precum şi exemplarele valoroase ale unei specii dar mai puţin viguroase, pot să
dispară, ceea ce obligă la declanşarea imediată a regenerării artificiale şi constituirea unui nou
masiv, cu toate costurile suplimentare pe care le presupun.
- 15 -
________________________________________________________________________________________________
2.4. Curăţirile
Curăţirile sunt lucrări de îngrijire şi conducere ce se aplică în arboretele aflate în fazele de
nuieliş şi prăjiniş, în scopul înlăturării exemplarelor necorespunzătoare ca specie şi conformare
(Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973).
În cele două stadii de dezvoltare, arboretul prezintă o desime ridicată şi, ca urmare, o
dinamică foarte activă a competiţiei inter- şi intraspecifice, ceea ce face ca eliminarea naturală să fie
intensă şi, adesea, să se desfăşoare în contradicţie cu ţelurile fixate. În această situaţie, este evident
că devine necesară înlăturarea din arboret a exemplarelor copleşitoare din speciile de mică valoare
economică, precum şi a celor cu o conformaţie necorespunzătoare, indiferent de specie.
Curăţirile sunt considerate, în general (şcoala clasică, şcoala negativă), lucrări de selecţie
negativă, atenţia fiind îndreptată mai ales spre speciile sau exemplarele mai puţin valoroase, care
urmează să fie extrase (Schaedelin, 1937; Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Stănescu, 1984).
Există însă şi o abordare diametral opusă (şcoala pozitivă, ca în Danemarca sau Elveţia), prin care
curăţirile la finele fazei de prăjiniş reprezintă lucrări de selecţie pozitivă, prin care se urmăreşte
favorizarea şi spaţierea celor mai valoroase exemplare existente în arboret (Everard, 1985).
Tehnica de execuţie. Prima curăţire se execută la câţiva (3-5) ani după ultima degajare, când
arboretul se găseşte în fazele de nuieliş-prăjiniş (diametrul mediu al arboretului = 3-10 cm), iar
înălţimea sa medie depăşeşte, în general, 3 m (Niţescu şi Achimescu, 1979; xxx, 2000).
Arborii care se extrag prin curăţiri sunt:
• exemplarele uscate, atacate, rănite, bolnave (în special cele cu boli infecţioase evolutive gen
cancere);
• preexistenţii (adesea consideraţi ca primă urgenţă de extragere, datorită posibilelor vătămări
produse arborilor remanenţi prin doborâre);
• exemplarele speciilor copleşitoare, nedorite şi neconforme cu compoziţia-ţel, dacă sunt situate
în plafonul superior al arboretului;
• exemplarele cu defecte (arbori cu crăci prea groase sau crăci lacome, înfurciţi, cu trunchiuri
strâmbe şi sinuoase, între care lupii se urmăreşte să fie eliminaţi în totalitate până la încheierea
aplicării curăţirilor);
• exemplarele din lăstari, situate pe cioate îmbătrânite sau în arborete cu provenienţă mixtă, care
le pot copleşi pe cele din sămânţă;
• exemplarele din specia dorită, chiar de bună calitate, dar grupate în pâlcuri prea dese (fig. 5).
În toate cazurile, se recomandă ca starea de masiv să se reducă moderat (consistenţa să nu
coboare sub 0,8), iar subarboretul să fie păstrat în întregime.
- 16 -
________________________________________________________________________________________________
Fig. 5. Nuieliş înainte de curăţire (a) şi după curăţire (b)

Ca şi degajările-depresajele, curăţirile se pot executa în mai multe moduri:

A. Pe cale mecanică, realizate prin tăierea de jos a arborilor nevaloroşi, respectiv secuirea
preexistenţilor. Pentru acest scop se folosesc toporaşe, topoare, fierăstraie manuale sau
mecanice de tip uşor, precum şi motoagregate cu cuţite-disc. Curăţirile mecanice se realizează
fie pe toată suprafaţa fie pe suprafeţe parţiale, între care cea mai recomandată metodă este cea
în benzi alterne (benzile tăiate alternează cu unele netăiate) de 6-8 m lăţime (Constantinescu,
1976; Niţescu şi Achimescu, 1979).
Lemnul rezultat prin aplicarea curăţirilor mecanice fie (1) se valorifică atunci când există
piaţă locală de desfacere fie (2) se debitează şi se lasă în pădure, pentru a se descompune rapid
până la următoarea intervenţie. În cel de-al doilea caz lucrarea se numeşte curăţire în pierdere şi
este practicată pe scară largă atât în diverse ţări europene, cât şi în America de Nord sau Noua
Zeelandă, atunci când lemnul recoltat prin curăţiri, datorită dimensiunilor mici, nu poate fi
comercializat. În această situaţie, deoarece nu aduce venituri imediate, curăţirea are caracterul unei
investiţii, care “va produce valoare în viitor” (Savill şi Evans, 1986; Schütz, 1990).
B. Pe cale chimică, aplicate în special foioaselor şi realizate în trei modalităţi:
• prin stropire directă (tratament foliar, în cazul arborilor de talie mică, la primele intervenţii);
- 17 -
________________________________________________________________________________________________
• prin inelarea (secuirea) tulpinii până la cambiu şi aplicarea de arboricide (exemplare mai înalte,
unde nu este posibil tratamentul foliar prin stropire directă);
• prin injectare de arboricide (la câţiva cm deasupra nivelului solului, prin incizii inelare sau
orificii punctiforme, situate la cca 5 cm distanţă unul de altul) (Stănescu şi Târziu, în Negulescu
et al., 1973; Boudru, 1989; Sharpe et al., 1995; van Sambeek et al., 1995).
Materialul lemnos rezultat din curăţiri se poate valorifica (acolo unde există o piaţă locală) şi
constă din fascine, araci de vie, cozi pentru unelte, pari de legume, tutori pentru pomi, frunzare
pentru hrana vânatului, nuiele pentru împletituri, pomi de Crăciun, bile, manele, lemn pentru
construcţii rurale (C.R.) etc. Sortimentul principal rezultat din curăţiri este însă grămada de crăci,
care are dimensiunea standard de 2 m lăţime, 1,5 m înălţime şi 3 m lungime (volum aparent = 9
steri; volum real = 1,26 m3), sau figura de crăci de 1 x 1,5 x 3 m (volum aparent = 4,5 steri; volum
real = 0,63 m3). Aceasta din urmă, datorită uşurinţei mai mari de construire în condiţiile
nuielişurilor-prăjinişurilor dese, este modalitatea cea mai folosită pentru strângerea şi stivuirea
arborilor doborâţi.
Sezonul de executare a curăţirilor depinde, ca şi la degajări-depresaje, de metoda adoptată, de
speciile existente, precum şi de condiţiile de vegetaţie. Astfel, în arboretele amestecate, se
recomandă ca grifarea (însemnarea) arborilor de extras să se realizeze doar în perioada de vegetaţie,
această restricţie eliminându-se în arboretele pure sau amestecurile cu specii puţine, unde lucrarea
se poate efectua şi în repausul vegetativ (primăvara devreme, înaintea apariţiei frunzelor, sau
toamna târziu, după căderea acestora).
Şi la curăţiri se recomandă să se evite aplicarea lor primăvara, imediat după intrarea în
vegetaţie (1 mai-15 iunie la răşinoase), când lujerii abia formaţi se pot rupe uşor, iar vătămările
cauzate prin colectarea lemnului pot fi considerabile, sau toamna târziu (în octombrie), când lujerii
insuficient lignificaţi ai arborilor rămaşi pot suferi din cauza îngheţurilor timpurii (Ciumac, în
Negulescu şi Ciumac, 1959; Petrescu, 1971; Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973).
Intensitatea curăţirilor se stabileşte numai pe teren, în suprafeţe de probă instalate în porţiuni
reprezentative ale arboretului. În general, intensitatea se exprimă (procentual) ca:
- raport între numărul de arbori extraşi şi cel existent în arboret înainte de intervenţie
[iN = (Ne/Ni) x 100]
- ca raport între suprafaţa de bază a arborilor extraşi şi suprafaţa de bază a arboretului înainte de
curăţire [iG = (Ge/Gi) x 100]
În general, în cazul curăţirilor, datorită caracterului de selecţie negativă al intervenţiilor,
valoarea lui iN este mai mare decât a lui iG dar, dacă se extrag mai multe exemplare din plafonul
superior, iN poate fi mai mic sau egal cu iG.
- 18 -
________________________________________________________________________________________________
După intensitatea intervenţiei pe suprafaţă de bază, curăţirile se împart în slabe (iG maximum
5%), moderate (iG = 6-15%), puternice (forte) (iG = 16-25%) şi foarte puternice (iG peste 25%).
În general, în ţara noastră se recomandă ca intensitatea curăţirilor să fie moderată, deşi uneori,
când condiţiile de arboret o permit (cazul molidişurilor, brădetelor sau al făgetelor foarte dese),
poate ajunge puternică sau chiar foarte puternică. În toate aceste cazuri este necesar să se respecte
condiţia suplimentară ca, în nici un punct al arboretului, consistenţa să nu se reducă sub 0,8 (chiar
0,75) după intervenţie, mai ales în pădurile destinate să îndeplinească funcţii de protecţie a
terenurilor şi solurilor.
Periodicitatea curăţirilor variază, în general, între 3 şi 5 ani (tab. 3), în funcţie de natura
speciilor, de starea arboretului, de condiţiile staţionale şi de lucrările executate anterior.
Tab. 3. Periodicitatea curăţirilor (după xxx, 2000)

Formaţia sau grupa de formaţii forestiere Periodicitatea
intervenţiilor (ani)
Molidişuri 4-5
Brădete 3-5
Amestecuri de fag şi răşinoase 3-5
Făgete 3-5
Goruneto-făgete, şleauri de deal cu gorun 4-5
Gorunete şi stejărete, inclusiv de stejar brumăriu şi stejar pufos 3-5
Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de deal cu stejar pedunculat 2-3
Teişuri 4-5 (6)
Cerete, gârniţete, amestecuri de cer şi gârniţă 4-7
Salcâmete 3-4
Aninişuri 2-3
Arborete de salcie 2-3
Arborete de plop negru şi plop alb 2-3
Pinete şi laricete 3-5
Arborete de duglas verde 3-5
După cum s-a menţionat, este necesar ca prima curăţire să nu întârzie prea mult după ultima
degajare, pentru a nu fi compromise rezultatele satisfăcătoare obţinute. În general, următoarea
intervenţie cu curăţiri în pădure se execută numai după ce masivul rărit prin intervenţia anterioară s-
a închis din nou (consistenţa cel puţin 0,9), fără a se întârzia prea mult deoarece s-ar produce
diminuarea creşterilor, deformarea şi reducerea dimensiunii coroanelor etc. În consecinţă, chiar în
condiţiile recomandărilor făcute, nu se poate prescrie un număr fix de ani între două curăţiri
succesive, periodicitatea adoptându-se de fiecare dată numai pe baza informaţiilor de teren privind
creşterea şi dezvoltarea arboretelor (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Stănescu şi Târziu, în
Negulescu et al., 1973; Niţescu şi Achimescu, 1979).
- 19 -
________________________________________________________________________________________________
În pădurile de la noi, aflate în faza de nuieliş-prăjiniş, se recomandă să se execute, în general,
2-3 curăţiri, numărul acestora fiind redus chiar la o singură intervenţie în cazul arboretelor
artificiale.
Probleme economice. Curăţirile sunt operaţii scumpe care, în general, cu excepţia zonelor
unde există o piaţă nesaturată pentru lemnul de mici dimensiuni, nu-şi acoperă cheltuielile de
producţie. Din această cauză, aceste operaţiuni culturale sunt adesea considerate lucrări de investiţii
(lucrări a căror eficienţă economică este negativă, deoarece veniturile sunt mai mici decât
cheltuielile), ceea ce a obligat la luarea unor măsuri pentru limitarea ineficienţei lor economice, aşa
cum sunt:
- plantarea la distanţe mari, când starea de masiv se realizează mai târziu (în faza de nuieliş sau
chiar de prăjiniş), ceea ce reduce numărul de intervenţii cu curăţiri,
- intervenţia cu curăţiri parţiale sau pe cale chimică, dacă din calculele economice rezultă costuri
de producţie mai reduse;
- intervenţia cu curăţiri de intensitate mare, când se amplifică creşterile în diametru (deci fazele
de dezvoltare se parcurg mai rapid) iar periodicitatea lucrărilor se măreşte, în paralel cu
reducerea numărului de intervenţii pe aceeaşi suprafaţă;
- aplicarea curăţirilor în pierdere (aşa cum se procedează în ţările bogate, care îşi permit astfel de
investiţii, şi cu silvicultură avansată), prin care se crează premisele realizării unor arborete de
valoare în viitor.
Deşi implică numeroase probleme economice, ca şi la degajări-depresaje, este greşit să se
aprecieze doar rentabilitatea momentană a curăţirilor prin simpla comparare a veniturilor şi
cheltuielilor. Este evident că eficienţa globală a acestor lucrări nu trebuie judecată doar în raport cu
valoarea prezentă, ci în funcţie de valoarea de perspectivă a arboretului care rămâne (Stănescu şi
Târziu, în Negulescu et al., 1973), considerându-se pe bună dreptate că de punerea generalizată în
practică a degajărilor şi curăţirilor depinde calitatea pădurilor secolului următor (Lanier, 1994).
2.5. Răriturile
2.5.1. Generalităţi
Acestea sunt lucrări executate în fazele de păriş, codrişor şi codru mijlociu şi se preocupă de
selecţia şi îngrijirea individuală şi intensivă a arborilor dintr-un arboret (Stănescu şi Târziu, în
Negulescu et al., 1973)
Ele reprezintă un sistem de intervenţii care se aplică începând din momentul trecerii pădurii în
faza de păriş (diametrul mediu al arboretului între 11 şi 20 cm) şi până în apropierea termenului
exploatării. Actualmente, după cum s-a menţionat, intervenţiile cu rărituri trebuie sistate în ţara
noastră, în general, după parcurgerea a circa 3/4 din vârsta exploatabilităţii arboretului (xxx, 2000).
- 20 -
________________________________________________________________________________________________
Răriturile sunt, în general, lucrări de selecţie individuală pozitivă, accentul fiind pus pe
arborii valoroşi care rămân în arboret până la termenul exploatării (arbori de valoare, de viitor) şi
nu pe cei eliminaţi prin intervenţia respectivă (selecţie negativă) (fig. 6).
Fig. 6. Selecţia pozitivă şi selecţia negativă (din Schütz, 1990)
În acest mod, exemplarelor de valoare li se asigură permanent condiţii favorabile de creştere

şi dezvoltare prin extragerea repetată a celor de mai mică valoare, care i-ar putea stânjeni într-un fel
oarecare.
Pornindu-se de la neuniformitatea pădurii cultivate, în teoria şi practica răriturilor din diverse
ţări s-au imaginat modalităţi şi procedee de lucru dintre cele mai variate. Acestea pot fi incluse în
două metode de bază (fig. 7):
Fig. 7. Diferite metode de răritură (din CRPF, 1991)

- 21 -
________________________________________________________________________________________________
1. Rărituri selective, prin care, în general, se aleg arborii de valoare (de viitor), care trebuie
promovaţi, după care se intervine asupra celor de valoare mai redusă, care se extrag. În această
categorie sunt incluse răritura de jos, răritura de sus, răritura combinată (mixtă), răritura
grădinărită etc.
2. Rărituri schematice (mecanice, geometrice, simplificate), când arborii de extras se aleg în
funcţie de o anumită schemă prestabilită, fără să mai fie diferenţiaţi după anumite criterii.
În afara acestora s-au definit şi (3) răriturile schematico-selective, cu caractere intermediare
între cele două metode de bază şi care cuprind combinaţii între extragerile schematice şi cele
selective.
În România, începând din anul 1966, s-a generalizat aplicarea aşa-numitei rărituri selective
mixte (combinate) pentru toate pădurile echiene. Excepţie fac doar culturile de plopi euramericani,
pentru care a fost adoptată metoda răriturii schematice, prevăzută să se aplice încă din anul 1961
(Petrescu, în Giurgiu (red.), 1995).
Răritura mixtă include principiile a două tipuri fundamentale de rărituri, respectiv răritura de
jos şi răritura de sus. Din acest motiv, pentru înţelegerea modului său de aplicare, se vor detalia în
prealabil principiile de bază ale celor două tipuri de răritură din care a derivat.
2.5.2. Răritura de jos
Răritura de jos (răritura în dominat) a fost fundamentată de Georg Ludwig Hartig în

Germania la sfârşitul secolului al XVIII-lea (1791). Ea constă, în principal, din extragerea arborilor
rămaşi în urmă cu creşterea, din clasele Kraft a IV-a şi a V-a, situaţi în plafonul inferior al
arboretului. Dacă însă starea arboretului o impune, se poate interveni şi în plafonul superior asupra
exemplarelor uscate, rupte, puternic vătămate, din clasele Kraft I, a II-a şi a III-a (fig. 8).
Fig. 8. Răritura de jos [din Lanier, 1994 (a) şi Smith et al., 1997 (b)]
- 22 -
________________________________________________________________________________________________
Deoarece se preocupă mai ales de arborii de extras şi nu de cei valoroşi, răritura de jos are
caracterul unei selecţii negative (Petrescu, 1971; Stănescu, 1983, 1984).
Prin aplicarea acestui tip de răritură, adâncimea coronamentului se reduce treptat şi
considerabil, arborii dominaţi şi copleşiţi dispărând cu timpul, ceea ce conduce la realizarea de
arborete monoetajate, uniforme şi cu închidere pe orizontală.
Datorită faptului că se intervine în plafonul inferior al arboretului, răritura de jos nu modifică
prea mult sensul selecţiei naturale, deoarece prevede extragerea ceva mai devreme a arborilor care,
oricum, ar fi dispărut prin procesul de eliminare naturală (La rărituri să se extragă numai
exemplarele moarte sau copleşite – Hartig, 1791, în Dengler, 1935). De aceea, răritura de jos nu a
fost considerată o adevărată operaţiune culturală, fiind denumită în mod ironic operaţie de
înmormântare a răposaţilor (Drăcea, 1923-1924), iar cerinţa de eliminare numai a arborilor rămaşi
în plafonul inferior aducându-i lui Hartig şi discipolilor lui porecla de oameni ai întunericului
(Dengler, 1935).
În cazul aplicării răriturii de jos, valorile medii (diametru, înălţime, suprafaţă de bază, volum)
ale arborilor de extras sunt mai mici decât valorilor medii caracteristice arboretului iniţial. În acest
sens, se consideră că raportul dintre volumul mediu al arborilor de extras şi volumul mediu al
arboretului iniţial (Ve/Vi) este cuprins între (0,4) 0,5 şi 0,6 (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al.,
1973; Lanier, 1994; Savill et al., 1997). În aceleaşi condiţii, intensitatea intervenţiei după numărul
de arbori este mai mare decât intensitatea pe suprafaţă de bază sau pe volum.
Răritura de jos, care a fost concepută pentru monoculturile de molid din Germania, se
recomandă să se aplice în Europa în special în arboretele pure de răşinoase (molidişuri, pinete,
laricete), în cele situate pe staţiuni sărace sau chiar la primele rărituri în arborete de foioase cu
temperament de lumină (Vuokila, 1969; Petrescu, 1971; Boudru, 1989; Lanier, 1994).
2.5.3. Răritura de sus

Răritura de sus (răritura în dominant) a fost concepută pentru arboretele de cvercinee din
Franţa (Bagneris, 1878; Broilliard, 1881) şi făgetele din Danemarca (von Reventlow, 1812). Constă
din extragerea arborilor necorespunzători şi nedoriţi (exemplare din specii secundare, precum şi
arbori din specia de bază însă rău conformaţi, atacaţi, cu coroane asimetrice sau lăbărţate) din
plafonul superior al arboretului (clasele Kraft I, a II-a şi III-a), cu scopul de a permite dezvoltarea
cât mai activă a arborilor de valoare din acelaşi plafon (fig. 9).
Totodată, dacă starea arboretului o cere, se extrag şi arborii uscaţi, rupţi, bolnavi, puternic
vătămaţi, din plafonul inferior.
- 23 -
________________________________________________________________________________________________
Fig. 9. Răritura de sus [din Lanier, 1994 (a) şi Smith et al., 1997 (b)]
Procedând la rărirea plafonului superior prin înlăturarea exemplarelor care împiedică buna
dezvoltare a celor valoroase, se are grijă ca plafonul inferior să se menţină cât mai des şi continuu,
în scopul realizării protecţiei solului şi menţinerii unui ritm activ al elagajului natural la arborii
situaţi deasupra.
Datorită acestui fapt, răritura în dominant nu mai urmează sensul eliminării naturale şi capătă
un caracter accentuat de selecţie pozitivă (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973; Stănescu,
1983, 1984).
În cazul răriturii de sus, raportul dintre diametrul mediu al arborilor de extras şi diametrul
mediu al arboretului înainte de intervenţie (d/D) este mai mare sau egal cu 1 (Pardé, 1978, în
Schütz, 1990). În acelaşi timp, raportul dintre volumul mediu al arborilor extraşi prin răritură şi
volumul mediu al arboretului înainte de intervenţie este cuprins, în general, între 0,8 şi 0,9 (ţări
central şi vest-europene) (xxx, 1969; Boudru, 1989).
Actualmente, răritura de sus se aplică în Europa în amestecuri de foioase dominate de
cvercinee, amestecuri de cvercinee şi fag, făgete etc. (Schütz, 1990; Maheut, 1994). În România,
aplicarea sa este recomandată în arborete de foioase (stejărete pure şi amestecate, şleauri, cerete,
gârniţete) sau amestecuri de răşinoase şi foioase, în care plafonul superior poate fi rărit, iar cel
inferior se prezintă suficient de des pentru a asigura protecţia solului şi producerea elagajului
natural.
2.5.4. Răritura mixtă (combinată)

Din practica conducerii arboretelor a rezultat că doar rareori este posibilă o intervenţie numai
în plafonul superior sau numai în cel inferior. Datorită acestei situaţii a devenit necesară combinarea
cele două tipuri fundamentale de rărituri (de jos şi de sus), în special în arboretele cu un anumit grad
de neomogenitate sub raportul vârstei, al desimii sau al compoziţiei (Petrescu, 1971). Acest fapt a
fost posibil datorită cercetărilor realizate în arborete de fag de către Schröder (1905) în Danemarca,
- 24 -
________________________________________________________________________________________________
respectiv Engler (1905) şi Schädelin (1926) în Elveţia, care au condus la fundamentarea răriturii
mixte (combinate) (Lafouge, 1963; Silvy-Leligois, 1964). Aceasta constă din extragerea
concomitentă a arborilor necorespunzători atât din plafonul superior cât şi din cel inferior ale
arboretului (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973) (fig. 10).
Fig. 10. Răritura combinată [din Lanier, 1994 (a) şi Smith et al., 1997 (b)]
Tehnica de executare a răriturii combinate. În cadrul acestei metode este specifică împărţirea
arborilor în funcţie de poziţia lor în arboret, precum şi de rolul lor funcţional, în trei clase: arbori de
valoare (de viitor), arbori ajutători (folositori) şi arbori dăunători (de extras) (fig. 11).
Fig. 11. Modul de clasificare a arborilor pe criterii funcţionale într-un arboret de foioase
(după xxx, 1956, din Petrescu, 1971) (V = arbori de valoare; A = ajutători; E = de extras)
Arborii de valoare (de viitor, notaţi cu V) se aleg dintre speciile principale de bază şi se
găsesc, în general, în clasele Kraft I şi a II-a. Aceştia trebuie să fie sănătoşi, cu trunchiuri cilindrice
bine conformate, fără înfurciri, cu coroane cât mai simetrice şi elagaj natural bun, cu ramuri subţiri,
fără crăci lacome etc.
Adesea se recomandă ca arborii de valoare să fie cât mai uniform repartizaţi pe întinderea
arboretului, însă acest criteriu trebuie luat în considerare numai după ce celelalte au fost satisfăcute,
- 25 -
________________________________________________________________________________________________
fără a se urmări obsesiv realizarea sa, deoarece mania echidistanţei între arbori este una dintre
negările principiului răriturilor selective (Pardé, 1981, în Schütz, 1990).
Arborii ajutători (folositori) (notaţi cu A) stimulează creşterea şi dezvoltarea arborilor de
valoare. Aceştia ajută la elagarea naturală, formarea trunchiurilor şi coroanelor arborilor de viitor,
îndeplinind în acelaşi timp un rol de protecţie şi ameliorare a solului. Se aleg fie dintre exemplarele
aceleiaşi specii (arborete pure), fie ale speciilor de bază sau de amestec, situate în general într-o
clasă Kraft inferioară (a II-a, a III-a sau chiar a IV-a). Pentru ca efectul lor favorabil să se manifeste
integral este de preferat ca arborii ajutători să aibă coroana situată imediat sub cea a arborilor de
viitor şi la o distanţă convenabilă faţă de aceştia.
În categoria arborilor ajutători pot fi incluse, după caz, şi exemplarele sănătoase din plafonul
superior care nu au fost desemnate ca arbori de viitor, dar care nu-i jenează în creştere pe aceştia din
urmă (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973).
Categoria arborilor dăunători (de extras) (E) include:
• arborii din orice specie şi orice plafon care, prin poziţia lor, împiedică creşterea şi dezvoltarea
coroanelor arborilor de viitor şi chiar ale celor ajutători, provocând biciuirea sau umbrirea
tulpinilor, respectiv vătămarea crăcilor;
• arborii uscaţi sau în curs de uscare, rupţi, atacaţi de dăunători sau cu defecte externe evidente
(înfurciţi, înclinaţi, curbaţi, cu gelivuri etc.), care dăunează celorlalţi arbori şi pădurii în
ansamblu;
• unele exemplare cu creştere şi dezvoltare satisfăcătoare, în scopul răririi grupelor prea dese
(Florescu, 1981).
Este important de reţinut că această clasificare funcţională a arborilor nu are caracter stabil;
ea se revizuieşte înaintea fiecărei noi intervenţii cu rărituri, luându-se în considerare eventualele
modificări produse în evoluţia acestora (răniri, atacuri de boli şi dăunători, rupturi şi doborâturi de
vânt, schimbarea clasei Kraft etc.).
În situaţia răriturii combinate, raportul dintre volumul mediu al arborilor extraşi şi volumul
mediu al arboretului înainte de intervenţie (Ve/Vi) este, în general, cuprins între 0,6 şi 0,9 (Lanier,
1994).
La aplicarea primelor rărituri combinate în faza de păriş se urmăreşte alegerea şi promovarea
arborilor de viitor (rărituri de selecţionare), dându-se intervenţiei un pronunţat caracter de selecţie
pozitivă şi o intensitate mai moderată, pentru a se menţine active creşterea în înălţime şi producerea
elagajului natural. De aceea, în faza de păriş, răriturile sunt mai frecvente şi cu o intensitate mai
slabă şi se urmăreşte în acelaşi timp şi apropierea compoziţiei momentane de cea ţel (răritură de
dozare a speciilor) (Cochet, 1971; Florescu, 1981).
- 26 -
________________________________________________________________________________________________
În fazele de codru tânăr şi codru mijlociu, când se urmăreşte stimularea creşterii în grosime şi
în volum a arborilor remanenţi, precum şi crearea unor condiţii favorabile pentru intensificarea
fructificaţiei şi realizarea unei regenerări naturale corespunzătoare, intervenţiile pot avea intensităţi
şi periodicităţi mai mari, împrumutând caracterul unei rărituri de punere în lumină.
Alegerea arborilor de extras, care este în mod obligatoriu însoţită de marcarea (realizarea de
cioplaje la bază, unde se aplică marca rotundă a ocolului, precum şi la înălţimea de cca 1,30 m,
unde se notează numărul de ordine al arborelui respectiv) acestora, se face la foioase numai în
timpul sezonului de vegetaţie, pentru a se putea diferenţia uşor speciile şi a se evalua cât mai exact
gradul de închidere a masivului, respectiv pe durata întregului an la răşinoase. Dacă numărul
arborilor dăunători este relativ mic, aceştia se extrag integral la fiecare intervenţie. În schimb, în
arboretele cu o frecvenţă mai mare a arborilor dăunători, pentru a nu se deregla starea de masiv,
aceştia se vor extrage treptat, în 2-3 reprize mai des repetate, în prima urgenţă (la prima intervenţie)
fiind eliminaţi cei uscaţi, dezrădăcinaţi, rupţi, lâncezi etc.
În plus, în arboretele sănătoase şi conduse anterior corespunzător, se pot extrage şi o parte din
arborii folositori, având însă grijă ca, în nici un loc, să nu se reducă consistenţa arboretului sub 0,8.
2.5.5. Intensitatea şi periodicitatea răriturilor selective
În mod obişnuit, intensitatea răriturilor se stabileşte, în valori procentuale, pe număr de

arbori (iN), pe suprafaţă de bază (iG) sau pe volum (iV), raportând numărul de arbori, suprafaţa de
bază sau volumul arborilor extraşi la valorile corespunzătoare arboretului înainte de intervenţie (x
100).
În ţara noastră, după intensitatea lor, răriturile se clasifică, într-un mod identic curăţirilor, în
slabe (iV maximum 5%), moderate (iV = 6-15%), puternice (forte) (iV= 16-25%) şi foarte puternice
(iV peste 25%).
În mod evident, intensitatea răriturilor variază în raport cu specia, vârsta şi structura
arboretului, intensitatea intervenţiei anterioare cu acelaşi gen de lucrări, ţelul de gospodărire fixat
etc. În general însă, răriturile au intensităţi mai mari în arborete din specii de lumină, situate în
condiţii staţionale mai favorabile şi prin care se urmăreşte obţinerea de sortimente de mari
dimensiuni, prin comparaţie cu cele din specii de umbră, situate în condiţii staţionale mai puţin
favorabile şi în care se doreşte să se producă o cantitate de masă lemnoasă cât mai mare şi
nediferenţiată sortimental (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973).
Intensitatea pe volum recomandată pentru aplicarea răriturilor în pădurile din ţara noastră este,
în ansamblu, slabă-moderată (tab. 4).
- 27 -
________________________________________________________________________________________________
Tab. 4. Indici de recoltare prin rărituri, în procente din volumul pe picior înainte de efectuarea
intervenţiilor, pentru arborete cu consistenţa 0,9-1,0 parcurse
sistematic cu asemenea lucrări (din xxx, 2000)
Vârsta arboretelor, ani
Formaţii sau grupe de formaţii forestiere 11- 21- 31- 41- 51- 61- 71- 81- 91- Peste
20 30 40 50 60 70 80 90 100 100
Molidişuri 16 11 10 9 8 7 6 6 5
Brădete 16 12 10 9 8 7 7 6 5
Amestecuri de fag cu răşinoase 15 12 10 9 8 7 7 6 5
Făgete 15 14 13 12 10 9 8 7 5
Goruneto-făgete şi şleauri de deal cu gorun 15 13 10 9 8 7 6 5 4
Gorunete şi stejărete 14 12 10 8 7 6 5 4 4
Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de 14 12 10 8 7 6 5 4 4
deal cu stejar pedunculat
Teişuri 18 12 12 10 7 6
Cerete, gârniţete şi amestecuri de cer şi gârniţă 12 11 9 7 6 5 4 3
Salcâmete 15 10
Aninişuri 15 12 10
Arborete de salcie 16 12
Arborete de plop alb, plop negru sau amestecuri 16 7
între ele
Pinete 18 15 12 10
Arborete de duglas verde 16 12
Răriturile puternice nu sunt recomandate în pădurile româneşti, cu excepţia arboretelor tinere

de răşinoase, respectiv a făgetelor destinate să producă lemn de derulaj (Giurgiu et al., 1989),
datorită scăderii semnificative a productivităţii arboretelor conduse prin lucrări cu intensităţi mari.
În plus, adoptarea unei intensităţi forte poate conduce la reducerea creşterii în înălţime, dezvoltarea
anormală a coroanelor, creşterea ponderii arborilor purtători de crăci lacome (cvercinee), precum şi
la producerea pârliturii scoarţei (făgete) (Giurgiu et al., 1989; Hibberd (ed.), 1991).
În toate situaţiile, intensitatea intervenţiei, care se stabileşte numai pe teren în funcţie de
starea de fapt a pădurii în fiecare punct, se recomandă să fie astfel adoptată încât consistenţa
arboretului după răritură să nu scadă sub 0,8 (arborete în faza de păriş), respectiv 0,7 (arborete din
specii de lumină, bietajate şi cu subarboret bine dezvoltat) (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Periodicitatea răriturilor, în condiţiile ţării noastre, variază între 4 şi 7 (8) ani (în păriş, când
sunt suficiente 2-3 rărituri) şi 6-10 (12) ani în fazele următoare, când numărul intervenţiiilor este, de
asemenea, de 2-3 (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973; Constantinescu, 1976) (tab. 5).
O nouă intervenţie cu rărituri se execută doar când majoritatea golurilor provocate în plafonul
superior prin ultima intervenţie sunt pe cale să se reînchidă, neîntârziindu-se însă prea mult
(maximum 2 ani după refacerea consistenţei pline), deoarece arborii îşi încetinesc creşterea, iar
coroanele încep să se deformeze (Perrin, 1954; Petrescu, 1971).
- 28 -
________________________________________________________________________________________________
Tab. 5. Periodicitatea răriturilor (din xxx, 2000)

Formaţia forestieră Periodicitatea răriturilor (ani)
păriş codrişor codru mijlociu
Molidişuri 5-6 6-8 8-10
Brădete 6-8 8-10 10-12
Amestecuri de fag şi răşinoase 5-6 7-8 8-11
Făgete 6-8 8-10 10-12
Goruneto-făgete, şleauri de deal cu gorun 5-7 8-10 10-12
Gorunete şi stejărete, inclusiv de stejar brumăriu şi pufos 5-6 8-10 10-12
Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de deal cu stejar pedunculat 4-5 5-7 7-8
Teişuri 5-6 6-8 8-10
Cerete, gârniţete, amestecuri de cer şi gârniţă 5-7 8-10 10-12
Salcâmete 4-5 5-6
Aninişuri 4-6 6-7
Arborete de salcie 3-4 3-4
Arborete de plop alb şi plop negru 3-5 4-5
Pinete şi laricete 5-6 6-7 7-8
Arborete de duglas verde 5-7 8-10
Între intensitatea şi periodicitatea răriturilor există o strânsă interdependenţă în sensul că, cu

cât intensitatea lucrărilor este mai mare, cu atât intervenţiile sunt mai rare şi invers. Din motive
economice, tendinţa actuală pe plan mondial este de a mări intensitatea şi periodicitatea răriturilor.
Această opţiune are ca efect mărirea volumului extras la fiecare intervenţie şi care se recomandă să
atingă sau chiar să depăşească 40-60 m3/ha, pentru a face răriturile atractive şi din punct de vedere
economic. În ţara noastră, în medie, prin rărituri se recoltează 25-30 m3/ha/intervenţie, dar valorile
amintite ar putea fi sporite dacă s-ar acţiona mai intens cu precădere în plafonul superior, fără însă a
se periclita starea de masiv.
2.5.6. Răritura schematică (geometrică, mecanică)

În anumite situaţii (plantaţii tinere, dese, uniforme, de parcurs cu prima răritură; arborete
omogene, fără variaţie genetică, cum sunt culturile de clone), nu se mai justifică alegerea arborilor
de extras. În acest caz se utilizează aşa-numita răritură schematică (mecanică, geometrică) care, în
general, se aplică în două variante (fig. 12):
• răritura în linie, care este cea mai frecvent folosită şi constă în faptul că se extrag rânduri (linii,
şiruri) întregi de arbori, alăturate sau nu între ele, la intervale constante, pe suprafaţa întregului
arboret;
• răritura din distanţă în distanţă, când arborii de extras se aleg în mod convenţional la distanţe
egale pe fiecare rând (Petrescu, 1971; Nyland, 1996; Vlad et al., 1997).
În general, intensitatea răriturilor schematice este de 25, 33 sau 50% (se extrage un rând din 4,
3 sau 2), cea mai frecvent propusă soluţie fiind cea cu intensitatea de 33% (Hamilton, 1980;
Boudru, 1989; Nyland, 1996).
- 29 -
________________________________________________________________________________________________
Fig. 12. Răritură schematică, cu intensitatea de 33%; a - în linie; c - din distanţă în distanţă
(b - din Smith et al., 1997)
În ţara noastră, răriturile schematice se recomandă să se aplice doar în culturile uniclonale de

plopi euramericani (în special de Italica 214 sau Robusta 16), cu distanţe de plantare mai mici sau
egale cu 5 x 5 m. În aceste cazuri, se recomandă să se aplice o singură răritură schematică (urmată,
la nevoie, de o răritură selectivă cu intensitate slabă-moderată), la vârste cuprinse, în general, între
(6) 8 şi 10 ani, intensitatea intervenţiei variind între 25 şi 50%, în funcţie de sortimentele-ţel şi de
bonitatea staţiunilor (xxx, 2000).
În ultima vreme se constată aplicarea frecventă la nivel mondial a răriturilor schematico-
selective. În acest caz, practicat în special în arboretele de răşinoase unde, deşi indispensabile pentru
stabilitatea şi creşterea culturilor, lucrările strict selective sunt prea costisitoare şi ineficiente
economic, extragerea arborilor se face atât schematic (se recoltează rânduri întregi), cât şi selectiv
(se intervine pentru recoltarea arborilor defectuoşi, uscaţi sau în curs de uscare, de pe rândurile
rămase neparcurse). Intensitatea recomandată pentru răriturile schematico-selective este de până la
50%, recoltându-se un rând din trei (33%) prin răritura schematică, respectiv 25-30% din volumul
rămas după răritura schematică prin extragere selectivă (Hoellinger, 1986; Thivolle-Cazat, 1986;
Sheedy şi Bertrand, 1997; Vlad et al., 1997).
2.6. Lucrări speciale de îngrijire şi conducere a arboretelor

2.6.1. Lucrări de igienă
Adesea denumite şi tăieri de igienă, aceste lucrări urmăresc asigurarea unei stări fitosanitare
corespunzătoare a arboretelor, obiectiv care se poate realiza prin extragerea arborilor uscaţi sau în
curs de uscare, căzuţi, rupţi sau doborâţi de vânt sau zăpadă, puternic atacaţi de insecte, precum şi
- 30 -
________________________________________________________________________________________________
a arborilor-cursă şi de control folosiţi în lucrările de protecţie a pădurilor, fără ca prin aceste
lucrări să se restrângă biodiversitatea pădurilor (xxx, 2000).
În pădurile parcurse sistematic cu operaţiuni culturale nu este necesară planificarea lucrărilor
de igienă, deoarece arborii care se extrag în primă urgenţă prin astfel de intervenţii sunt tocmai cei
uscaţi sau în curs de uscare, rupţi, doborâţi etc, igienizarea pădurii realizându-se concomitent. Dacă
însă, între două intervenţii succesive cu operaţiuni culturale apar fenomene nedorite, cauzatoare de
probleme fitosanitare, lucrările de igienă devin obligatorii şi trebuie realizate fără întârziere, pentru
a elimina arborii care constituie un pericol potenţial pentru cei sănătoşi şi a limita astfel la
maximum riscul apariţiei focarelor de infecţie (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Stănescu şi
Târziu, în Negulescu et al., 1973).
Tehnica de lucru. Intensitatea (volumul de extras) lucrărilor de igienă este determinată de
starea de fapt a arboretelor. Astfel, pe baza observaţiilor de teren, se pot diferenţia următoarele
situaţii:
• dacă se constată că numărul arborilor de extras este mic şi prin intervenţia asupra lor nu se
dereglează starea de masiv, se procedează la recoltarea acestora într-o singură repriză;
• dacă proporţia arborilor de extras este mare, aceştia se vor extrage în 2-3 reprize, la interval de
2-3 (4) ani, pentru a nu se întrerupe dintr-o dată şi exagerat de mult starea de masiv;
• în situaţia în care, prin recoltarea arborilor vătămaţi, consistenţa arboretului s-ar reduce sub 0,7
în arboretele tinere şi sub 0,6 în cele mature şi bătrâne (deci acestea ar deveni exploatabile după
stare), este de preferat să se procedeze la refacerea lor prin tehnici specifice (Ciumac, în
Negulescu şi Ciumac, 1959; Florescu, 1981).
Tăierea arborilor care fac obiectul lucrărilor de igienă se poate face tot timpul anului (tăiere
fără restricţii – xxx, 2002), cu excepţia răşinoaselor afectate de gândacii de scoarţă, care este de
preferat să se extragă înainte de zborul adulţilor (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
2.6.2. Lucrări de elagaj artificial

Acestea urmăresc tăierea şi îndepărtarea ramurilor uscate, în curs de uscare sau a celor verzi
de pe o anumită porţiune de la baza tulpinii arborilor.
În funcţie de obiectivele urmărite, precum şi de porţiunea din tulpină pe care se intervine la
fiecare intervenţie, s-au definit două tipuri de elagaj artificial:
• elagajul la înălţimi reduse (elagaj de acces sau de penetrare în arboret). Acesta se realizează,
în general, până la 2 (2,5) m înălţime şi urmăreşte realizarea mai multor obiective:
- asigurarea accesibilităţii în arborete, precum şi facilitarea executării diferitelor lucrări cum sunt
punerea în valoare sau recoltarea-colectarea lemnului la rărituri;
- crearea unor poteci în scopuri cinegetice;
- 31 -
________________________________________________________________________________________________
- producerea, pe porţiunea de la baza arborelui, a lemnului lipsit de noduri;
- reducerea riscului de producere a incendiilor de coroană etc.
• elagajul cultural propriu-zis, prin care se îndepărtează ramurile nedorite pe înălţimi de la 2 (2,5)
m până la nivelul dorit (în general nu mai mult de 6-8 m). În mod evident, obiectivul urmărit în
acest caz este obţinerea unei cantităţi cât mai mari de lemn fără noduri, utilizabil în special
pentru producerea furnirelor, a cherestelei de calitate superioară sau în structurile de rezistenţă
din construcţiile de lemn (Gava, 1969; Savill şi Evans, 1986) (fig. 13).
Fig. 13. Aspectul lemnului cu şi fără noduri în arbori elagaţi şi neelagaţi (din MacLaren, 1987)
Elagajul artificial se recomandă să se aplice numai în arborete cu funcţii de producţie, naturale

sau artificiale, tinere şi valoroase (din clase superioare de producţie), cu precădere exemplarelor de
molid, plopi hibrizi, duglas, pini, cvercinee, altor foioase importante (cireş, nuci).
Principalele recomandări în legătură cu aplicarea acestei lucrări sunt următoarele (Hubert şi
Courraud, 1998; Nicolescu, 1999):
- se elaghează doar arbori drepţi, viguroşi, sănătoşi, din clasele Kraft I şi a II-a, care nu prezintă
crăci lacome, cât mai uniform spaţiaţi, din arboretele de codru al căror ţel de gospodărire este
producerea lemnului de mari dimensiuni, cu utilizări industriale superioare (lemn gros pentru
cherestea, lemn pentru furnire estetice);
- arborii care se elaghează fac parte din categoria celor de valoare (de viitor), care se vor regăsi în
arboretul exploatabil. Deoarece elagajul începe la vârste mici, când potenţialul productiv al
acestor arbori nu este integral exprimat, se recomandă ca, la prima intervenţie, pe lângă arborii
de valoare, să se elagheze un număr redus de exemplare suplimentare (10-20, chiar 50% în
plus). Numărul arborilor elagaţi la intervenţiile ulterioare scade permanent astfel că la ultima
- 32 -
________________________________________________________________________________________________
lucrare numărul de exemplare asupra cărora se intervine coincide cu sau este foarte apropiat de
desimea arboretului exploatabil;
- lucrarea trebuie începută la final de prăjiniş-început de păriş, când diametrul de bază al arborilor
individuali de elagat este de (8) 10-12 cm. În legătură cu acest aspect este de amintit regula de
aur a elagajului artificial conform căreia, pentru ca lucrarea să fie şi rentabilă (proporţia
lemnului comercializabil lipsit de noduri să fie maximă), ea trebuie să se încheie atunci când
arborii asupra cărora se intervine realizează un diametru de bază reprezentând maximum o
treime din diametrul lor la exploatabilitate;
- diametrul ramurilor care se elaghează trebuie să nu depăşească 3 cm, fapt datorat atât
problemelor fitosanitare care apar odată cu prelungirea duratei de cicatrizare a rănilor cu
diametre mai mari, precum şi costurilor ridicate pe care le implică elagarea ramurilor groase;
- tăietura de elagare, realizată în general perpendicular pe ramura îndepărtată sau paralel cu axa
tulpinii, trebuie să protejeze manşonul (umflătura, gulerul) de la baza acesteia (fig. 14);
Fig. 14. Poziţia tăieturii de elagare la foioase (a) şi răşinoase (b) (din Shigo, 1984)
(1-1 = poziţia primei tăieturi; A-B = poziţia tăieturii finale; u = umflătura de la baza ramurii)
- nu se acceptă lăsarea de cioturi care, dacă totuşi se produc, trebuie să nu depăşească 0,5 cm
lungime deoarece orice ciot de lungime mai mare prelungeşte nepermis de mult perioada de
cicatrizare a rănilor, cu efecte nedorite asupra stării sanitare şi calităţii lemnului format după
elagaj;
- dacă elagajul artificial se execută corect, nu este necesară folosirea ulterioară a substanţelor de
protejare a rănilor. Dacă însă există riscuri deosebite de producere a infecţiilor (cazul atacului de
Endothia parasitica la castanul comestibil sau al speciei Ceratocystis fagacearum la stejarii
roşii), singurele substanţe recomandate sunt fungicidele cu acţiune antiseptică. Nu se recomandă
folosirea masticurilor pentru altoiri, a creozotului, a vopselelor sau a gudroanelor de huilă, care
nu au acţiune fungicidă şi care, datorită toxicităţii lor, pot provoca necrozarea ţesuturilor vii ale
arborilor;
- 33 -
________________________________________________________________________________________________
- înălţimea până la care se elaghează este în general de 6 (8) m, fapt datorat costurilor care cresc
vertiginos la înălţimi mai mari, când este necesară folosirea dispozitivelor de urcare în arbori.
Singura situaţie când se recomandă elagarea la înălţimi de peste 6 m este cea a culturilor
intensive de plopi hibrizi, care se elaghează până la maximum 8 (10) m. Se intervine în 2-3
reprize, la fiecare intervenţie elagându-se 2-3 m.
- pentru a nu se produce dereglări ale creşterii în diametru a arborilor (cea în înălţime este mai
puţin influenţată de elagaj), la fiecare intervenţie se poate îndepărta până la 20-30% din
lungimea coroanei vii;
- coroana rămasă după fiecare intervenţie cu elagaj trebuie să aibă o lungime de minimum 50%
din înălţimea totală a arborelui;
- perioada cea mai recomandată pentru elagajul ramurilor verzi este la sfârşitul iernii, cu puţin
timp înainte de pornirea în vegetaţie, în timp ce elagajul ramurilor uscate se poate practica tot
anul. Între puţinele excepţii de la această regulă se pot menţiona plopii hibrizi, cireşul păsăresc
şi nucii, care se recomandă să fie elagaţi în perioada de vară. Oricum, cu toate că există şi opinii
opuse, este de preferat ca elagarea ramurilor verzi (în special cu diametre mai mari de 3 cm), în
special la speciile care manifestă o sensibilitate ridicată la dăunătorii de rană (molid, pini) sau la
producerea de gome (cireş păsăresc), să fie evitată sau drastic limitată;
- este indicat ca elagajul artificial să nu se execute în perioadele geroase sau secetoase, deoarece
poate favoriza vătămarea ţesuturilor lemnoase (elagajul de iarnă), respectiv atacurile de insecte
(elagajul de vară);
- de fiecare dată când se execută este preferabil ca elagajul artificial să fie realizat împreună cu
răriturile. Astfel, se recomandă ca arborii de elagat să fie selecţionaţi fie înaintea răriturii fie
concomitent cu alegerea arborilor de viitor, iar operaţia de elagaj să se execute după răritură.
Procedând în acest mod, crăcile neelagate protejează trunchiurile arborilor de viitor în timpul
executării răriturii, iar după această lucrare se circulă mai uşor în arboret şi în jurul exemplarelor
care vor face obiectul elagajului, uşurând executarea acestuia;
- uneltele cele mai recomandate pentru elagaj sunt diferenţiate după înălţimea la care se
realizează lucrarea. Astfel, pentru elagajul până la 2 m înălţime se folosesc mai ales diverse
tipuri de fierăstraie manuale. La înălţimi de peste 2 m se preferă fierăstraiele manuale sau
mecanice cu braţ prelungitor telescopic, care permit elagajul până la 4-4,5 m. La înălţimi mai
mari de 4,5 m este recomandată folosirea fierăstraielor manuale menţionate şi a dispozitivelor
de urcare în arbori (caz în care se utilizează în mod obligatoriu echipamentul de protecţie), între
care scările uşoare din aliaje de titan sau din aluminiu sunt cele mai potrivite. Uneori (însă pe
scară mult mai redusă decât fierăstraiele) se recomandă folosirea foarfecelor hidraulice sau
- 34 -
________________________________________________________________________________________________
pneumatice de elagaj (la înălţimi până la 2 m), precum şi a robotului de elagaj Sachs & Fichtel
(la înălţimi de până la 10-12 m, ca în cazul bradului) (fig. 15 – dreapta jos).
Fig. 15. Diverse unelte manuale şi mecanice folosite pentru realizarea elagajului artificial
(după Rittershofer, 1994)
- elagajul artificial este o operaţie costisitoare, ale cărei costuri trebuie amortizate odată cu
vânzarea lemnului fără noduri, cu calităţi şi utilizări superioare. De aceea, pentru a-i mări şi
atractivitatea financiară, se recomandă subvenţionarea parţială a acestuia (ca în Franţa, Belgia,
Canada), precum şi introducerea certificatelor de elagaj (documente utilizate în Franţa, Belgia,
Elveţia, Noua Zeelandă), care includ:
• caracteristicile arboretului elagat (descrierea parcelară);
• caracteristicile lucrării (perioada de realizare şi costurile ocazionate, numărul de arbori elagaţi
pe specii, diametrul de bază al arborilor elagaţi, înălţimea elagată, uneltele folosite, calitatea
tăieturii, etc.).
2.6.3. Emondajul
Această lucrare de îngrijire se referă la tăierea crăcilor lacome apărute pe trunchiul arborilor
din mugurii dorminzi. Prin emondaj, pentru prevenirea producerii crăcilor lacome, se pot îndepărta
şi mugurii dorminzi de pe o anumită lungime a trunchiului.
Crăcile lacome, formate la vârste mici, pot fi la originea ramurilor (nodurilor) mari, care reduc
proprietăţile fizico-mecanice şi tehnologice ale lemnului speciilor de valoare şi cu posibile utilizări
superioare. În zona temperată din Europa şi America de Nord, speciile pe care crăcile lacome apar
în mod frecvent fac parte din genurile Quercus, Tilia, Ulmus, Castanea, Populus şi Salix. În
interiorul fiecărui gen există diferenţe evidente între specii, cel mai cunoscut fiind cazul
cvercineelor, unde stejarul pedunculat este specia care produce cele mai multe crăci lacome.
- 35 -
________________________________________________________________________________________________
În general, se consideră că apariţia crăcilor lacome este (a) controlată genetic sau (b)
constituie o reacţie a arborilor la acţiunea unor factori stresanţi, pe fondul dezechilibrului fiziologic
al acestora.
În legătură cu (a) controlul genetic al apariţiei crăcilor lacome, se consideră că acesta este
evident, deoarece anumite specii dintr-un gen sunt mai predispuse la apariţia crăcilor lacome decât
alte specii ale aceluiaşi gen (cazul stejarului pedunculat în comparaţie cu gorunul, cerul sau stejarul
roşu). Acest fapt este evident şi deoarece, în cadrul aceleiaşi specii, anumiţi arbori individuali,
crescuţi în afara masivului pădurii, nu prezintă crăci lacome, în timp ce alţii din pădure, puternic
umbriţi, manifestă acest defect (Auchmoody, 1972; Evans, 1982; Sevrin, 1997).
Crăcile lacome pot să apară şi în urma acţiunii unor (b) factori stresanţi, pe fondul
dezechilibrului fiziologic al exemplarelor individuale, dezechilibru ale cărui principale cauze sunt
următoarele:
- existenţa unor arbori cu coroane insuficient dezvoltate, ca rezultat al creşterii în arborete excesiv
de dese, neparcurse la timp şi sistematic cu lucrări de îngrijire (se formează crăci lacome de
stres) (xxx, 1986; Bastien, 1997; Hubert şi Courraud, 1998);
- intervenţii cu elagaj artificial, adesea întârziat şi având intensităţi prea mari, asupra ramurilor
verzi (Poskin, 1949; Pourtet, 1961; Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973; Bialobok,
1976; Evans, 1982, 1983, 1987);
- creşterea aplecată, în mod ireversibil, a arborilor, care conduce la formarea crăcilor lacome pe
faţa superioară a tulpinii (Roussel, 1978; Evans, 1982);
- rămânerea în urmă cu creşterea (situarea în clase Kraft inferioare), asociată cu o stare de
vegetaţie slabă (se formează crăci lacome de umbră sau crăci lacome de agonie) (Poskin, 1949;
Roussel, 1978; Evans, 1982, 1983);
- luminarea bruscă a tulpinii, ca efect al răriturilor cu intensitate mare (puternice şi foarte
puternice) sau al diverselor tratamente care conduc la luminarea tulpinii la bază (tăieri
succesive, progresive, crâng compus) (Poskin, 1949, Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al.,
1973; Evans, 1982, 1983, 1987; Kozlowski et al., 1991). Expunerea bruscă a tulpinii la lumină
plină produce aşa-numitul fenomen de coronare, întâlnit mai ales la stejarul pedunculat
(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Tehnica de lucru. Eliminarea crăcilor lacome, care se realizează cu o tehnică similară
elagajului artificial, s-a dovedit eficientă doar în cazul celor apărute după elagajul ramurilor vii în
culturile de plopi hibrizi şi când se execută vara, în lunile mai-iunie (Bialobok, 1976; Jobling, 1990)
sau august (Pourtet, 1961; Hubert şi Courraud, 1998). Se recomandă intervenţia în acelaşi an, la
scurt timp după apariţia crăcilor lacome (Pourtet, 1961; Boudru, 1989) sau, în cel mai rău caz, în
anul următor apariţiei lor (Sevrin, 1997). Intervenind astfel, crăcile lacome formate nu pot crea atât
- 36 -
________________________________________________________________________________________________
de repede noduri mari, care să declaseze lemnul, iar arborii emondaţi tind să-şi micşoreze
capacitatea de producere a acestui gen de crăci.
Emondajul însă doar reduce, nu şi previne formarea de crăci lacome care, în special la
cvercinee, castan comestibil, tei pot apărea în număr sporit în anul următor intervenţiei. De aceea,
chiar dacă au fost imaginate diverse tehnici pentru prevenirea apariţiei lor (înfăşurarea tulpinilor
tinere cu folie de polietilenă sau polipropilenă neagră sau translucidă - Evans, 1982, 1983, 1987;
tratarea mugurilor dorminzi cu diverse substanţe chimice gen hidrazidă maleică, clorat de potasiu,
acidul 2,4,5-T – Perrin, 1958; Evans, 1987; Boudru, 1989), care sunt scumpe şi nu asigură
rezultatele dorite, soluţiile cele mai adecvate constau din:
- folosirea, în cazul cvercineelor (mai ales stejar pedunculat) a unor scheme de împădurire mai
dese (4.000-7.000 puieţi/ha), cu ajutorul cărora starea de masiv se realizează mai repede.
Arboretul se parcurge ulterior prin degajări şi curăţiri cu intensităţi slabe-moderate, evitându-ase
astfel apariţia de crăci lacome (Evans, 1983);
- elagarea crăcilor verzi în mod progresiv, cu intensităţi reduse şi cu periodicităţi scurte, numai la
exemplare de valoare cu coroane echilibrate (Bialobok, 1976; Hubert, 1987, 1989; Hart, 1994);
- ajutorarea instalării sau favorizarea dezvoltării subetajului arborescent (cu specii rezistente la
umbră gen fag, carpen, tei, jugastru) şi a subarboretului, care protejează tulpinile arborilor de
valoare, favorizează elagajul natural şi limitează dezvoltarea crăcilor lacome (Bagneris, 1878;
xxx, 1956; Haralamb, 1967);
- practicarea unei silviculturi care să includă rărituri precoce, cu intensităţi moderate-forte,
elagaje succesive şi moderate şi care să permită obţinerea unor arbori viguroşi şi cu coroane
mari;
- interzicerea păşunatului şi a altor activităţi care generează înrăutăţirea proprietăţilor solului şi,
implicit, reducerea vitalităţii arborilor.
2.6.4. Îngrijirea marginii de masiv (lizierelor)
Lizierele de pădure sunt importante pentru stabilitatea arboretelor, impactul vizual pe care îl
provoacă, precum şi pentru diversitatea biologică a ecosistemelor forestiere. Din aceste motive,
există preocupări constante pentru îngrijirea lor, în vederea îmbunătăţirii stabilităţii şi diversităţii
habitatelor pe care le oferă.
În general, îngrijirea marginii de masiv se aplică fie arboretelor periclitate de vânt, fie celor
din zona de câmpie, unde păşunatul necontrolat reprezintă un pericol constant.
În cazul arboretelor periclitate de vânt (în special molidişuri), îngrijirea lizierelor se
realizează pentru ca acestea să devină penetrabile sau semipenetrabile pentru vânt. În mod practic,
îngrijirea lizierelor se realizează diferenţiat, în funcţie de modul lor de regenerare, astfel:
- 37 -
________________________________________________________________________________________________
- în regenerările naturale dese, pe o fâşie de cca 30-40 (50) m de la marginea masivului, se
recurge la o rărire uniformă şi intensă încă de la vârste mici (desiş), pentru ca arborii formaţi să-
şi formeze o înrădăcinare puternică şi coroane dezvoltate până la sol (Petrescu, 1971; Stănescu
şi Târziu, în Negulescu et al., 1973).
- în arboretele regenerate pe cale artificială, la lizieră se plantează 3-5 rânduri paralele, mai
distanţate între ele (de la 2,5 x 2,5 m până la 3,0 x 3,0 m) decât în interiorul masivului, care
crează o zonă filtrantă, penetrabilă de către vânt. În cadrul acestor rânduri este recomandat ca,
pe lângă specia de bază, să fie instalate şi specii rezistente la acţiunea vântului gen larice, pin
silvestru, pin negru (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973; xxx, 1986). Liziera respectivă
se tratează ca o perdea de protecţie, intervenindu-se şi în profunzimea ei, pe 30-40 (50) m (fig.
16), în care scop se parcurge [când arboretul are o înălţime dominantă de (8) 10-15 m şi vârsta
nu depăşeşte, în general, 30 de ani], cu rărituri de intensităţi mari.
Fig. 16. Influenţa vântului asupra marginii de masiv (din Kramer, 1980)
(A = lizieră nerărită, cu arbori având indici de zvelteţe iz (h/d) mari, de peste 100, periclitată de
vânt; B = lizieră rărită, cu arbori avînd indici de zvelteţe normali (sub 80), cu rezistenţă
superioară la acţiunea vântului)
Procedând în acest mod, arborii respectivi sunt încurajaţi să-şi formeze un sistem radicelar
puternic, tulpini mai conice şi coroane mai lungi (Tkacenco, 1955; Kramer, 1980; xxx, 1986). La
vârste mai mari de 30 ani, în banda respectivă nu se mai intervine cu rărituri, singurele intervenţii
recomandate fiind lucrările de igienă.
- 38 -
________________________________________________________________________________________________
Perdele filtrante la marginea arboretelor se pot realiza, atât în regenerările naturale, cât şi în
plantaţiile mai spaţiate, şi prin elagarea arborilor maturi din lizieră care, datorită desimilor mai mici,
şi-au format coroane mai lungi şi extinse până în apropierea solului (Quine et al., 1995;
Mitscherlich, 1977, în Savill et al., 1997).
Soluţia creării marginilor de masiv filtrante pentru vânt, formate din arbori mai spaţiaţi decât
cei din interiorul pădurii, se bazează pe constatarea că arborii crescuţi izolat sau situaţi la distanţe
mai mari între ei prezintă o rezistenţă individuală mai mare decât cei crescuţi în masiv strâns, care
manifestă o rezistenţă de bloc (grup). Acest fapt se datoreşte, pe de o parte, înrădăcinării lor mai
dezvoltate şi, pe de altă parte, adaptării treptate la solicitările vântului, pe care sunt obligaţi să le
suporte singuri.
În arboretele de câmpie (păduri cu baza în cvercinee), păşunatul reprezintă o problemă cu
efecte negative multiple (compactarea solului, care conduce la înrăutăţirea condiţiilor de vegetaţie;
vătămarea sau chiar distrugerea integrală a seminţişurilor naturale etc.). În această situaţie, întărirea
lizierelor se face prin plantarea sau promovarea instalării pe cale naturală a speciilor de arbuşti
forestieri cu ţepi sau ghimpi (porumbar, păducel), modalitate prin care se urmăreşte limitarea
accesului şeptelului domestic sau al faunei sălbatice (xxx, 1986).
- 39 -
________________________________________________________________________________________________
CAPITOLUL 3.
REGIME ŞI TRATAMENTE
3.1. Noţiuni generale despre regime şi tratamente
Regimul se referă la felul fundamental cum sunt destinate a se regenera sau a se reîntineri
consecvent şi vreme îndelungată toate arboretele care constituie o pădure (Drăcea, 1942).
Regenerarea sau reîntinerirea arboretelor se pot realiza pe cale generativă (din sămânţă sau puieţi)
şi pe cale vegetativă (din lăstari, drajoni, butaşi). Această diferenţiere a modului de regenerare a
permis definirea, de-a lungul timpului, a trei regime fundamentale, respectiv al (1) codrului (cu
regenerare generativă), al (2) crângului (cu regenerare vegetativă) şi al (3) crângului compus (cu
regenerare, în mod ideal, atât generativă cât şi vegetativă). Uneori, s-a considerat că există numai
două regime fundamentale (al codrului şi al crângului), cel al crângului compus fiind unul mixt sau
intermediar (Dengler, 1935).
Definit de Lorentz şi Parade încă din 1837, în (1) regimul codrului toate arboretele se
regenerează din sămânţă pe cale naturală sau artificială. Acestea se conduc la vârste mari, care
corespund momentului de la care arboretele sunt fertile şi produc din abundenţă sămânţă bună (de
calitate) pentru noua pădure (Drăcea, 1942). În România, vârsta exploatabilităţii (ciclul de
producţie) arboretelor de codru variază, în general, între 40-50 şi 200 ani, în funcţie de compoziţia
acestora (molidişuri, brădete, pinete, făgete), de sortimentul-ţel (lemn de cherestea, furnire,
celuloză), precum şi de funcţia prioritară atribuită (producţie sau protecţie) (tab. 6).
Datorită lungimii mari a vârstei exploatabilităţii, arboretele de codru produc în general
sortimente de dimensiuni mari (lemn gros), de calitate superioară şi cu utilizări mai ales în industria
mobilei, cherestelei, instrumentelor muzicale, în construcţii etc.
În ţara noastră, regimul codrului se aplică în toate pădurile de răşinoase, amestecurile de
răşinoase şi foioase, precum şi în amestecurile de foioase. Deşi sunt regenerate din butaşi (pe cale
vegetativă), tot în regimul codrului sunt incluse şi culturile de plopi negri hibrizi, considerate
arborete de codru asimilat, deoarece produc la vârste de până la 30 de ani arbori cu dimensiuni
asemănătoare celor din pădurile de codru. În plus, în regimul codrului sunt tratate şi pădurile
regenerate din lăstari de cioată dar conduse până la vârste mari, când se contează pe regenerarea lor
naturală din sămânţă. Aceste păduri au fost denumite codru pe tulpină sau codru pe cioată.
Pădurile din România sunt tratate covârşitor în regimul codrului, care se aplică pe cca 91%
din suprafaţă (xxx, 1999). Această valoare a crescut în permanenţă după cel de-al doilea război
mondial (1948 = mai puţin de 70% - Costea, 1989; 1957 = 75% - Negulescu, 1957) ca rezultat al
conversiunii spre codru a pădurilor de crâng şi crâng compus. Procentul amintit aşează ţara noastră
alături de Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca, Polonia, Marea Britanie, Elveţia, Austria,
- 40 -
________________________________________________________________________________________________
Olanda, Cehia, Slovacia, Germania, ţări unde răşinoasele sunt, în general, dominante iar ponderea
pădurilor de codru depăşeşte valoarea de 90% (Kuusela, 1994).
Tab. 6. Cicluri pentru pădurile din România, pe formaţii forestiere, grupe funcţionale şi
sortimente-ţel (din xxx, 2000)
Formaţii forestiere Sortimente-ţel principale Cicluri pentru păduri cu funcţii prioritare de:
(lemn pentru…….) producţie protecţie
Molidişuri cherestea 100-120 110-130
rezonanţă 150-180 150-180
Brădete cherestea 100-120 120-140
rezonanţă 150-180 150-180
Făgete cherestea 100-120 120-140
furnire 140-150 140-150
Pinete (plantaţii) cherestea 60-80 80-100
Gorunete cherestea 120-140 130-150
furnire 160-200 160-200
Stejărete de stejar pedunculat cherestea 110-130 130-150
furnire 160-180 160-180
Cerete cherestea 80-100 90-120
furnire 100-140 100-140
Gârniţete cherestea 100-120 110-140
furnire 120-160 120-150
Stejărete de stejar brumăriu cherestea 60-80 70-100
Stejărete de stejar pufos cherestea 60-80 70-100
Teişuri cherestea 50-80 70-100
furnire 80-100 80-100
Cărpinete cherestea şi celuloză 40-60 50-70
Salcâmete cherestea şi construcţii 25-35 30-40
Plopişuri de plop alb şi negru cherestea 25-35 30-40
Aninişuri cherestea 60-70 65-75
furnire 80 80
Culturi de plopi selecţionaţi cherestea şi celuloză 15-25 20-25
furnire 25-30 25-30
Culturi de salcie cherestea şi celuloză 20-30 25-35
furnire 30-35 30-35
Zăvoaie de salcie cherestea şi celuloză 15-30 20-35
Pădurile tratate în (2) regimul crângului se reîntineresc repetat prin intermediul lăstarilor
apăruţi pe cioata tăiată aproape de nivelul solului sau la o anumită înălţime pe trunchi, respectiv din
lăstari de rădăcină (drajoni) (Drăcea, 1942).
În astfel de păduri, vârsta limită până la care se pot conduce arboretele (ciclul de producţie)
este cea de la care tulpinile tăiate nu mai lăstăresc viguros şi abundent. Astfel, în ţara noastră, ciclul
de producţie în pădurile de crâng, care se aplică doar în răchitării, zăvoaie de salcie, salcâmete,
aninişuri (xxx, 2000), este mult mai scurt decât în arboretele de codru şi variază între 1 an
(răchitării) şi 40-60 de ani în aninişuri.
- 41 -
________________________________________________________________________________________________
Datorită vârstei scurte a exploatabilităţii, produsele scontate a se obţine în pădurile de crâng
sunt de dimensiuni reduse (lemn mic şi mijlociu), cu calităţi inferioare şi deci indici de utilizare mai
scăzuţi decât ai lemnului produs în pădurile de codru.
Înainte de cel de-al doilea război mondial, pădurile de crâng reprezentau peste 30% din
suprafaţa fondului forestier al României (Costea, 1989). Ponderea lor a scăzut continuu după 1948
astfel încât actualmente acestea ocupă doar 5% din pădurile ţării (xxx, 1999).
Deşi importanţa crângului s-a redus mult de la mijlocul secolului al XIX-lea, totuşi el se mai
aplică pe scară largă, la nivel de milioane sau sute de mii de ha, în unele ţări sud- şi central-
europene unde foioasele sunt dominante iar pădurile particulare ocupă suprafeţe importante, cum
sunt Franţa, Italia, Grecia, Jugoslavia, Albania, Bulgaria, Ungaria etc. (Kuusela, 1994).
În cadrul arboretelor de (3) crâng compus, regenerarea sau reîntinerirea arboretelor se fac
atât prin sămânţă cât şi prin lăstari sau drajoni (Drăcea, 1942). Într-un astfel de arboret se
diferenţiază un etaj inferior, cu înălţime mică şi provenit din lăstari, căruia i se suprapune, având
însă o consistenţă mult mai rară, un etaj superior, care s-a instalat din sămânţă şi din lăstari
(Dengler, 1935). Datorită diferenţierii dimensionale dintre arborii componenţi şi a modului în care
se execută tăierile specifice, în arboretele de crâng compus se produc arbori cu dimensiuni foarte
diferite (lemn mic, mijlociu şi mare), ceea ce l-a făcut atractiv în multe păduri particulare de foioase
din centrul Europei. În ţara noastră, deşi crângul compus a ocupat suprafeţe destul de întinse, s-a
renunţat la aplicarea acestuia după 1948, când toate fostele crânguri compuse au fost convertite spre
codru.
În mod practic, gospodărirea unei păduri în cadrul unui regim se poate realiza prin mai multe
modalităţi, ceea ce a condus la apariţia noţiunii de tratament.
În sens larg, tratamentul (numit în literatura anglo-saxonă sistem silvicultural – Troup, 1928)
include întregul ansamblu de măsuri culturale, prin care aceasta este condusă de la întemeiere
până la exploatare şi regenerare (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Aceste măsuri culturale
includ lucrările prin care, procedând consecvent, vreme îndelungată, se realizează regenerarea sau
reîntinerirea, educarea, protecţia, exploatarea tuturor arborilor care constituie o pădure (Drăcea,
1942).
În sens restrâns, prin tratament se înţelege modul special cum se face exploatarea şi se
asigură regenerarea unei păduri în cadrul aceluiaşi regim, în vederea atingerii unui scop
(Negulescu, în Negulescu et al., 1973).
Masa lemnoasă care rezultă prin aplicarea tratamentelor este încadrată în grupa produselor
principale, iar tăierea prin care se realizează poartă numele de tăiere de produse principale.
Pentru înţelegerea corectă a fundamentelor teoretice ale tratamentelor trebuie definiţi anumiţi
termeni specifici amenajării pădurilor şi silviculturii, respectiv:
- 42 -
________________________________________________________________________________________________
- amenajamentul (amenajarea pădurilor) este ştiinţa şi practica organizării pădurilor în
conformitate cu sarcinile gospodăriei silvice (Rucăreanu, 1967);
- unitatea de producţie (U.P.) este o subdiviziune teritorială a ocolului silvic, care cuprinde
pădurile situate într-un cadru geografic bine determinat (Rucăreanu şi Leahu, 1982). U.P.-
ul respectiv se poate împărţi în subunităţi de producţie sau protecţie (S.U.P.), atunci când
unora dintre arboretele constituente urmează să li se aplice un regim de gospodărire diferit
de cel stabilit pentru majoritatea arboretelor componente;
- exploatabilitatea este calitatea de a fi exploatabil atribuită unui arbore sau arboret în
momentul în care recoltarea lor devine necesară, spre a se putea realiza cu maximum de
folos ţelurile urmărite prin gospodărirea pădurii din care fac parte (Rucăreanu şi Leahu,
1982). Această calitate se exprimă prin vârstă în arboretele echiene, respectiv prin
diametru-ţel în cele pluriene. Pe baza vârstei exploatabilităţii se fixează ciclul (de
producţie), obţinut în general prin rotunjirea vârstei medii a exploatabilităţii arboretelor
dintr-o U.P. sau S.U.P.;
- posibilitatea reprezintă volumul de material lemnos ce urmează a fi recoltat dintr-o pădure,
în baza amenajamentului (Rucăreanu, 1967). După natura intervenţiilor aplicate, cu ajutorul
amenajamentului se stabilesc posibilitatea de produse secundare (volumul de masă
lemnoasă de recoltat prin curăţiri şi rărituri), posibilitatea de produse principale (volumul
de masă lemnoasă de recoltat prin aplicarea tratamentelor), respectiv posibilitatea totală, în
care sunt incluse cele două posibilităţi amintite. În funcţie de valoarea posibilităţii se
fixează mărimea cotelor de tăieri.
- perioada (generală) de regenerare reprezintă durata (numărul de ani) în care urmează să se
exploateze şi regenereze integral o anumită suprafaţă (unul sau mai multe arborete, care
compun aşa-numita suprafaţa periodică) (Vanselow, 1931). Mărimea perioadei generale de
regenerare variază între 20-30 şi 40-60 de ani în pădurile de codru, respectiv între 5 şi 10
ani în cele de crâng. În plus, în silvicultură a mai fost definită şi perioada specială de
regenerare, prin care se înţelege numărul de ani în care se realizează regenerarea naturală a
unei porţiuni de arboret (Vanselow, 1931; Dengler, 1935). Durata sa depinde în primul rând
de specie (de nevoia protecţiei arboretului matern şi de rezistenţa seminţişului instalat sub
adăpostul acestuia), precum şi condiţiile staţionale, intensitatea tăierilor, dinamica
regenerării etc.
- suprafaţa periodică constă dintr-o porţiune a unităţii de producţie pe care se aplică tăieri şi
care urmează să se exploateze şi regenereze integral în cursul unei perioade. Arboretele
devenite exploatabile şi pe care se vor aplica diverse tratamente constituie aşa-numita
suprafaţă periodică în rând.
- 43 -
________________________________________________________________________________________________
3.2. Clasificarea tratamentelor

În decursul timpului dar mai ales în ultimele două secole, prin luarea în considerare a
numeroaselor posibilităţi de aplicare a tăierilor şi de conducere a regenerării s-a ajuns la precizarea
unui număr mare de tratamente (fig. 17):
Regimul Tratamente
Regenerare sub masiv Regenerare în şi la Regenerare pe teren descoperit
marginea masivului
Tăieri selective (repetate) Tăieri rase (unice)
Regenerare Regenerare Regenerare periodică Regenerare Regenerare
continuă periodică Structuri diverse naturală artificială
Codru
Structură Structură ±echienă Structură echienă Structură
plurienă echienă
Codru Progre- Succe- Progresive Succesive Benzi Benzi Benzi la Rase pe
grădinărit sive sive în în alăturate alterne margine parchete
margine de margine de masiv
masiv de masiv
G P S Pm Sm BA Ba Bm R
Cvasigrădi- Succesive
nărite P + S în pană P + Sm S + Pm
Cv Sp
Intensivitate: G>Cv>Pm>P>(P + Sm; S + Pm)>S>Sp>Bm>BA>R>Ba
Regenerare vegetativă
Structură echienă Structură ±echienă Structură echienă
Crâng Tăiere de jos Tăiere de sus
Tăiere rasă Tăiere selectivă Tăiere rasă
Crâng simplu C Crâng grădinărit Cg Crâng în scaun Cs
Intensivitate: Cg >Cs>Cr>C
Regenerare naturală mixtă (sămânţă şi lăstari)

Crâng Structură de vârste multiple
compus Tăieri selective de jos
Crâng compus Cc
Fig. 17. Schema de clasificare a regimelor şi tratamentelor (din Florescu, 1991)
După cum se observă, pădurile din regimul codrului se pretează la modalităţi diverse de
tratare şi, prin urmare, în acest regim au fost diferenţiate numeroase tratamente. Acestea sunt
considerate fie de bază (codru grădinărit, progresive, succesive, rase pe parchete, benzi alăturate,
benzi alterne) sau combinaţii ale tratamentelor de bază (cvasigrădinărite, succesive în pană,
progresive şi succesive, progresive în margine de masiv, succesive în margine de masiv, benzi în
margine de masiv etc).
În funcţie de poziţia tăieturii, în regimul crângului a fost diferenţiat un număr mic de
tratamente, bazate pe tăieri de jos, aproape de nivelul solului (crâng simplu şi crâng grădinărit) sau
- 44 -
________________________________________________________________________________________________
tăieri la o anumită înălţime (tăieri de sus, cum este crângul în scaun). În regimul crângului compus
a fost inclus un singur tratament, cu aceeaşi denumire.
3.3. Tratamente din regimul codrului

3.3.1. Tratamente cu tăieri rase şi regenerare pe teren descoperit
3.3.1.1. Generalităţi
În tratamentele cu tăieri rase, întregul material (toţi arborii) este recoltat printr-o tăiere rasă
sau unică; pe suprafaţa rămasă complet descoperită urmează să se instaleze ulterior un nou
arboret (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
În practica aplicării tăierilor rase cu regenerare pe teren descoperit s-au diferenţiat două grupe
de tratamente:
- tăieri rase pe suprafeţe mari cu regenerare artificială (tăieri rase pe parchete);
- tăieri rase pe suprafeţe mici cu regenerare naturală (tăieri rase în benzi).
3.3.1.2. Tăierile rase cu regenerare artificială (tratamentul tăierilor rase pe suprafeţe mari,
tratamentul tăierilor pe parchete)
Acestea constau în aceea că anual se taie câte un parchet ajuns la termenul exploatării iar
regenerarea suprafeţei rămasă complet descoperită se asigură ulterior pe cale artificială
(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Prin parchet se înţelege suprafaţa păduroasă care urmează să fie exploatată integral (ras), în
fiecare an, în cuprinsul unei unităţi de producţie, în vederea recoltării volumului fixat prin planul
decenal de aplicare a tratamentelor.
În mod ideal, aşa cum s-a stabilit prin metoda parchetaţiei în suprafaţă, preluată de la
pădurile de crâng şi aplicată încă din secolul al XVIII-lea, mărimea parchetului anual cu tăieri rase
(s, ha/an) ar trebui să fie egală de la an la an, fiind calculată împărţind suprafaţa unităţii sau
subunităţii de producţie (S, ha) la mărirea ciclului de producţie adoptat pentru respectivele păduri
(r, ani) (Troup, 1928). Mai mult, pentru îndeplinirea principiului de bază al amenajamentului (al
continuităţii sau al raportului susţinut), ar fi de dorit ca nu numai suprafaţa de parcurs an de an să
fie aceeaşi dar şi volumul de recoltat prin tăieri rase să aibă valori foarte apropiate, chiar egale, de la
an la an (metoda parchetaţiei în suprafaţă cu control pe volum).
În mod real însă, deoarece arboretele de parcurs cu tăieri rase nu sunt repartizate perfect
uniform de-a lungul ciclului de producţie (nu au vârsta cuprinsă între 1 an şi lungimea ciclului) şi
nici nu au aceeaşi producţie (volum la ha), devine puţin probabilă parcurgerea an de an a aceleiaşi
suprafeţe sau recoltarea anuală a aceluiaşi volum. În astfel de situaţie, cu ajutorul tăierilor rase se
exploatează anual numai parchetul care include arboretele ajunse la vârsta exploatabilităţii şi care
vor fi apoi regenerate pe cale artificială.
- 45 -
________________________________________________________________________________________________
Tehnica tratamentului. Pentru aplicarea tăierilor rase este necesar să se stabilească (1)
mărimea parchetelor, (2) forma şi aşezarea parchetelor, (3) modul de organizare a procesului de
exploatare şi de conducere a regenerării.
(1) Mărimea parchetului anual se stabileşte în funcţie de mărimea unităţii de producţie, a
ciclului de producţie adoptat şi a posibilităţii fixate.
În ţara noastră (Bucovina), parchetele cu tăieri rase au avut la sfârşitul secolului al XIX-lea-
începutul secolului trecut mărimi ajungând la 500-2.000 ha (Giurgiu, 1978). După cel de-a doilea
război mondial suprafaţa maximă a acestora a scăzut continuu (peste 20 ha – xxx, 1949; până la 25
ha – Negulescu, 1957; 15 ha – Constantinescu, 1973) astfel încât, în prezent, mărimea parchetului
anual este, în general, limitată la 3 ha în toate situaţiile unde tăierile rase sunt permise (culturi de
plopi euramericani, sălcii selecţionate, molidişuri, pinete) (xxx, 2000). Atunci când pregătirea
parchetului pentru împădurire (la MO, PI) sau butăşire (PL, SA) se face mecanizat, este admisă
mărirea suprafeţei parchetului până la 5 ha.
Dacă suprafaţa maximă a parchetului anual depăşeşte valorile stabilite prin normele tehnice în
vigoare (xxx, 2000), este obligatorie deschiderea mai multor guri de exploatare în arborete complet
separate şi care să nu se înfluenţeze între ele în timpul regenerării.
În general, la nivelul globului, mărimea parchetelor variază foarte mult, de la 0,5 ha la peste
50 ha (tab. 7).
Tab. 7. Mărimea parchetului anual cu tăieri rase în diverse zone ale globului
Nr. Mărimea Sursa Observaţii

crt. parchetului, ha
1. 0,5 Barthod, 1996 Austria, Elveţia
2. 1,5-2,0 Parviainen, 1994 Finlanda
3. 1-3 Evans, 1984 Marea Britanie
4. 5 Nigi, 1988 Japonia
5. 5-10 (chiar 20) Fengyou şi Jingwen, 1995 Păduri boreale din Asia de Est
6. 8 Stoddard şi Stoddard, 1987 Suprafaţa optimă pentru păduri de Sequoia
7. 10-50 Shutov, 1995 Rusia – minima în păduri de protecţie, maxima
în păduri de producţie
8. 60-80 Kimmins, 1997 Canada (British Columbia)
9. 50-100 şi peste Hagner, 1995 Păduri boreale
Există însă şi ţări europene cu tradiţie forestieră îndelungată unde tăierile rase au fost interzise
de multă vreme. Aşa este cazul Elveţiei (păduri de protecţie, începând din 1876 – Badoux, 1919) şi
al Sloveniei, unde acest gen de intervenţii nu se mai aplică din 1948 (Duchiron, 1995).
(2) Forma parchetului trebuie să se adapteze realităţilor terenului, ceea ce face ca o cercetare
amănunţită a acestuia înainte de aşezarea parchetului să fie obligatorie. Pe cât posibil, se recomandă
ca parchetul să aibă o formă regulată, pătrată sau dreptunghiulară. Nu este însă de dorit ca
- 46 -
________________________________________________________________________________________________
parchetele să fie prea lungi deoarece lucrările de exploatare s-ar extinde prea mult iar colectarea
lemnului ar fi mult îngreunată (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Prin aşezarea tăierilor se caută să fie satisfăcute interesele exploatării şi ale regenerării pe
cale artificială, precum şi să se asigure protecţia arboretului rămas în picioare contra acţiunii
vătămătoare a vântului. Datorită acestor obligaţii, încă din secolul al XIX-lea (Cotta, 1841; Lorentz
şi Parade, 1867; Bagneris, 1878) s-a cerut respectarea câtorva reguli de aşezare a tăierilor şi
anume:
• tăierile trebuie să înainteze împotriva vântului periculos;
• tăierile se aşează din aproape în aproape, unele lângă altele, având forma cea mai regulată
posibilă;
• tăierea parchetului alăturat se face numai după regenerarea integrală a celui exploatat anterior;
• parchetele trebuie astfel dispuse încât lemnul care se colectează să nu treacă prin parchete recent
regenerate sau în curs de regenerare;
• în regiunea de munte, pentru a proteja arboretele rămase împotriva vânturilor periculoase care
bat mai ales de la culmea spre baza versantului (de sus în jos), tăierile pe parchete trebuie să
înainteze de jos în sus;
• în aceeaşi regiune se recomandă ca parchetele să fie înguste, lungi cât mărimea versantului şi
dispuse perpendicular pe direcţia vânturilor periculoase. În acest mod sunt posibile protecţia
contra vântului şi colectarea întregului material lemnos de pe versant la drumul de vale.
În arboretele parcurse cu tăieri rase, punerea în valoare a masei lemnoase este o operaţiune
foarte simplă şi care nu necesită cunoştinţe speciale, deoarece se procedează la inventarierea şi
marcarea integrală (fir cu fir) a arborilor din parchetul delimitat.
(3) Exploatarea arboretului parcurs cu tăieri rase se desfăşoară în condiţiile cele mai
rentabile (presupune cheltuieli reduse), comparativ cu celelalte tratamente. Deoarece lemnul este
concentrat pe suprafeţe mici, lucrările de colectare a acestuia se pot executa complet mecanizat, cu
ajutorul funicularului sau al tractorului. În ambele variante de lucru, operaţia de adunat (lateral cu
funicularul sau cu troliul montat pe tractor) se poate realiza pe distanţa maxim posibilă de lucru
(50m) (Oprea şi Sbera, 2000).
În parchetele cu tăieri rase, metodele de exploatare recomandate sunt arbori şi părţi de arbori
sau trunchiuri şi catarge, care se pot aplica în orice perioadă a anului (tăieri fără restricţii –
Ciubotaru, 1998; xxx, 2002).
După colectarea lemnului, care poate produce prejudicii importante solului când se execută pe
sol umed sau cu utilaje grele, este obligatoriu ca parchetul să fie curăţat rapid de resturile de
exploatare (Furnică şi Beldeanu, 1985). Aceste resturi se strâng în martoane (şiruri înguste, de 1-2
- 47 -
________________________________________________________________________________________________
m lăţime, dispuse pe linia de cea mai mare pantă) sau în grămezi dispuse în chinconz, care nu
afectează lucrările de reîmpăduriri şi protejează solul împotriva eroziunii de suprafaţă.
Este important ca regenerarea parchetelor (pe cale artificială, prin plantaţii) să se execute cât
mai neîntârziat după ce parchetul a fost curăţat de resturile de exploatare. În acest fel, puieţii pot
încă beneficia de condiţiile edafice favorabile rămase în urma arboretului bătrân exploatat. Dacă
însă regenerarea întârzie, refacerea pădurii pe cale artificială este mai anevoioasă şi pot apărea
fenomene de eroziune în suprafaţă, precum şi dereglări ale regimului hidrologic. Reîmpădurirea
parchetului, operaţie costisitoare deoarece necesită forţă de muncă multă şi material de împădurire
în cantităţi mari, dă cele mai bune rezultate prin folosirea unor puieţi sănătoşi şi viguroşi,
respectându-se riguros tehnicile specifice de instalare şi îngrijire a culturilor prezentate în lucrări de
specialitate (Popovici, 1922-1923; Drăcea, 1923-1924; Damian, 1978).
Aplicarea tratamentului. Deşi aplicate de secole, tăierile rase au fost sistematizate şi
teoretizate numai la începutul secolului al XIX-lea, în Rusia (1804 - Nesterov, 1954, în
Constantinescu, 1973) şi Germania (Cotta, 1811, în Troup, 1928). Apariţia lor a fost considerată
singura soluţie pentru regenerarea pădurilor care au suferit degradări puternice prin extrageri
selective de arbori, păşunat excesiv şi îndepărtarea litierei, unde regenerarea naturală nu mai este
posibilă (Troup, 1928). Actualmente, datorită deosebitei uşurinţe de aplicare, tăierile rase pe
parchete sunt tratamentul cel mai aplicat pe glob. Acestea sunt specifice mai ales pădurilor boreale
dominate de specii de molid şi pin, unde peste 80% din masa lemnoasă exploatată anual (cca 500
milioane m3 lemn de lucru) rezultă din aplicarea tăierilor rase în parchete care pot ajunge la sau
chiar depăşi 100 ha (Hagner, 1995).
În România, tăierile rase în parchete au fost introduse de silvicultorul austriac Johann Pitschak
în Bucovina în 1892 (Antonescu, 1920; Rădulescu, 1937). Acestea au luat o mare amploare după
1920, deşi cu numeroase ocazii, mai ales în paginile Revistei Pădurilor sau în Adunările generale
ale Societăţii Progresul Silvic, s-a opinat pentru sistarea sau limitarea drastică a aplicării lor
(Rădulescu, 1894; xxx, 1914; Klein, 1915).
Tăierile rase, din motive comerciale, au fost aplicate la noi în molidişuri, amestecuri de
răşinoase şi fag, făgete şi chiar în stejărete. Acest fapt a condus la înlocuirea pădurilor naturale pure
sau amestecate cu monoculturi (stejărete la câmpie, molidişuri la deal şi munte), între care ultimele
au suferit, cu precădere în Bucovina, numeroase vătămări de vânt şi zăpadă în ultimii 50 de ani.
Suprafaţa arboretelor parcurse cu tăieri rase s-a redus mult în România [de la 25,5% din
suprafaţa pădurilor de codru la mijlocul anilor ’50 (Negulescu, 1957) la cca 4% în 1998 (xxx,
1999)], acestea fiind permise astăzi, aşa cum s-a menţionat, numai în culturile de plopi euramericani
şi sălcii selecţionate, în molidişuri şi pinete (xxx, 2000).
- 48 -
________________________________________________________________________________________________
3.3.1.3. Tratamente cu tăieri rase şi regenerare naturală (tratamente cu tăieri rase în benzi)
Aceste tratamente urmăresc asigurarea regenerării naturale a speciilor care produc regulat şi
abundent seminţe uşoare, uneori aripate, capabile de diseminare la distanţe mari, cum sunt pinii,
molidul, laricele, mesteacănul, plopul tremurător etc. Aceste specii au un seminţiş cu creştere rapidă
şi care suportă fără riscuri deosebite condiţiile terenului descoperit, unde lumina plină, îngheţurile
timpurii şi târzii sau arşiţele pot provoca chiar dispariţia integrală a tinerei generaţii instalate.
În plus, tăierile în benzi urmăresc şi realizarea protecţiei arboretului rămas în picioare
împotriva factorilor vătămători, între care cel mai important este vântul (Schwappach et al., 1914;
Popovici, 1922-1923; Troup, 1928; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
După modul în care sunt conduse tăierile şi decurge regenerarea, actualmente se cunosc mai
multe variante ale tăierilor rase în benzi, între care cele mai importante sunt cele în benzi alăturate,
în benzi alterne şi în benzi la marginea masivului.
a. Tăierile rase în benzi alăturate
Acestea au fost sistematizate de Georg Ludwig Hartig în 1791 (Lorentz şi Parade, 1867) şi
constau din tăierea rasă a unor benzi înguste şi lungi, aşezate una lângă alta şi care înaintează
împotriva vântului dominant, regenerarea bazându-se pe sămânţa provenită din benzile vecine.
Tehnica tratamentului presupune ca arboretele exploatabile în care se aplică aceste tăieri să se
împartă în secţiuni (înşiruiri) de tăieri, fiecare formată din 4-6 benzi, diferenţiate între ele prin benzi
(fâşii) de separare (fig. 18).
Fig. 18. Schema aplicării tăierilor rase în benzi alăturate pe teren plan (din Troup, 1928)
(1, 2, 3…- anul tăierii benzilor; V – direcţia vântului periculos; T – direcţia de înaintare a tăierilor;
bs = benzi de separare; durata de revenire cu tăieri în benzile alăturate = 5 ani)
În cadrul fiecărei secţiuni de tăiere, benzile se deschid numai în anii de fructificaţie ai speciei
dorite şi au o formă dreptunghiulară, cu lăţimea variind, în mod obişnuit, între 1 şi 2 (rareori 3)
înălţimi medii ale arboretului, deci de 30-40 (chiar 60) m (xxx, 1949; Köstler, 1956; Walker, 1999;
- 49 -
________________________________________________________________________________________________
xxx, 2000). Lăţimea benzilor tăiate se stabileşte în funcţie de distanţa până la care poate fi
diseminată sămânţa în cantitate suficientă pentru regenerare (50 m la pini, larice, molid –
Constantinescu, 1973), precum şi de capacitatea de protecţie laterală a arboretului rămas în picioare
asupra seminţişului instalat.
Pentru realizarea protecţiei împotriva doborâturilor de vânt, axa mare a benzii se orientează
perpendicular pe direcţia vântului dominant, ceea ce favorizează şi diseminarea seminţelor din
banda adiacentă situată spre vânt (Boppe, 1889; Popovici, 1922-1923).
Benzile (fâşiile) de separare, cu o lăţime de 15-20 m, sunt deschise la vârste mici (cel mult 15-
20 de ani) în arboretul care urmează să fie exploatat mai târziu prin tăieri rase în benzi alăturate.
Prin crearea acestor benzi se urmăreşte ca arborii din lizieră să fie acoperiţi de crăci pe o lungime
cât mai mare şi să se ancoreze bine în sol, astfel încât liziera să fie rezistentă la acţiunea vântului
(Troup, 1928) (fig. 19).
Fig. 19. Schema unei secţiuni de tăieri în benzi alăturate pe teren plan (din Troup, 1928)
(V - direcţia vântului; T – direcţia de înaintare a tăierilor; bs – benzi de separare;
c – ultima bandă tăiată; 5, 10, 15 – vârsta benzilor regenerate în urma tăierilor
anterioare; a – secţiuni de tăieri alăturate)
Fâşiile de separare se pot folosi pentru colectarea lemnului doborât în benzi, de unde este
transportat apoi către drumurile situate la capetele secţiunilor de tăiere.
Tăierea într-o nouă bandă se face corelat cu periodicitatea fructificaţiei speciei dorite şi cu
dinamica instalării şi dezvoltării seminţişului. În condiţii medii, alăturarea benzilor poate avea loc la
4-5 ani în pinete şi la 7-8 ani în molidişuri (Lorentz şi Parade, 1867; Troup, 1928; Köstler, 1956).
Dacă însă banda exploatată nu s-a regenerat complet pe cale naturală, se intervine în mod
obligatoriu cu completări sau chiar reîmpăduriri integrale, fără a se aştepta o nouă fructificaţie.
Acesta este în special cazul spre sfârşitul perioadei de aplicare a tratamentului într-un arboret, când
lăţimea îngustă a secţiunilor de tăiere rămase neexploatate nu poate asigura însămînţarea integrală a
benzilor tăiate (xxx, 1949).
Tăierile rase în benzi alăturate sunt dificil de aplicat deoarece cerinţa instalării noii generaţii
pe cale naturală face ca înaintarea tăierilor şi ritmul de revenire în benzile alăturate să nu se poată
fixa dinainte şi să se stabilească doar pe teren, în funcţie de mersul fructificaţiei şi de instalarea şi
- 50 -
________________________________________________________________________________________________
dezvoltarea seminţişului. Aceasta face ca, prin înmulţirea gurilor de exploatare, să se mărească şi
mai mult pericolul producerii doborâturilor de vânt.
Din aceste motive, acest tratament se recomandă să se aplice cu precădere pe terenuri plane
sau cu pante mici, mai ales în arborete de pini europeni (silvestru, maritim, negru, de Alep, ca în
Germania, Franţa, Belgia - Lorentz şi Parade, 1884; Boppe, 1889; Popovici, 1922-1923; Poskin,
1926; Troup, 1928; Boudru, 1989; Lanier, 1994) sau pini sudici din S.U.A (Stoddard şi Stoddard,
1987; Walker, 1999). Chiar dacă, în decursul timpului, au fost imaginate unele modalităţi de lucru
şi pe terenurile accidentate (fig. 20), acolo unde vânturile puternice şi cu direcţii imprevizibile sunt
un factor periculos care poate conduce la doborâturi pe scară largă, aplicarea tăierilor rase în benzi
alăturate în astfel de condiţii este extrem de dificilă dacă nu imposibilă.
Fig. 20. Aplicarea tratamentului tăierilor rase în benzi alăturate pe terenuri

accidentate (prelucrare după Troup, 1928, din Constantinescu, 1973)
(sus: benzi orientate pe linia de cea mai mare pantă, jos: benzi orientate pe
curba de nivel;V – direcţia vântului; T - direcţia de înaintare a tăierilor;
s – direcţia de colectare a lemnului)
În ţara noastră, tăierile rase în benzi alăturate cu regenerare naturală ar putea fi aplicate la
unele arborete de pini sau molid, instalate mai ales în afara arealului lor natural de vegetaţie. În
molidişurile din arealul natural aplicarea lor este nerecomandată, deoarece molidul este puternic
ameninţat de doborâturi de vânt, contra cărora nu prezintă siguranţă (xxx, 1949). Tratamentul se
mai recomandă la noi, însă în varianta cu regenerare artificială, în arborete de plopi şi sălcii
selecţionate, salcâmete şi aninişuri (xxx, 2000).
b. Tăierile rase în benzi alterne (culise)
Aceste tăieri constau în benzi înguste şi paralele, denumite culise (din germ. Kulisse) şi tăiate
ras, care alternează cu una sau două benzi lăsate netăiate (Troup, 1928). În aceste condiţii, benzile
- 51 -
________________________________________________________________________________________________
tăiate ras beneficiază de condiţii bune de însămânţare şi apoi de protecţie laterală a seminţişului
instalat, datorită benzilor rămase neexploatate de o parte şi de alta (fig. 21).
Fig. 21. Tăiere rasă în benzi alterne (prelucrare după Nesterov, 1954, din Negulescu şi Ciumac,
1959) (V – direcţia vântului; T – direcţia de înaintare cu tăieri; 1, 6, 11 – anul intervenţiei în benzi)
În general se recomandă ca benzile tăiate şi netăiate să aibă aceeaşi lăţime, de 15-20 m până la
40-50 (60) m (Cotta, 1841; Lorentz şi Parade, 1867; Popovici, 1922-1923; Troup, 1928). Există însă
şi recomandarea ca benzile tăiate, cu lăţimea amintită, să alterneze cu benzi mult mai înguste, de
doar 15-20 (25) m lăţime, care să asigure sămânţa necesară regenerării benzilor tăiate (Troup, 1928;
Constantinescu, 1973; Buffet, 1984). Oricum, pe măsura creşterii lăţimii benzii tăiate, numărul de
seminţe care se diseminează din banda alăturată netăiată descreşte iar doborâturile de vânt produse
devin din ce în ce mai puţin importante (Jeglum şi Kennington, 1993).
După ce seminţişul (natural sau din completările pe cale artificială) din benzile tăiate a
realizat starea de masiv se poate trece la tăierea rasă a celorlalte benzi. Pe acestea din urmă,
instalarea pe cale naturală a noii generaţii decurge foarte greu deoarece nu mai există sursa laterală
de seminţe, ceea ce face necesară intervenţia cu reîmpăduriri integrale, care pot ocupa până la 1/3
(la varianta cu trei benzi de lăţime egală în fiecare secţiune de tăiere) sau chiar 1/2 (varianta cu două
benzi de lăţime egală) din suprafaţa arboretului parcurs (Troup, 1928).
Din cele arătate rezultă că aplicarea tratamentului tăierilor rase în benzi alterne conduce la
fragmentarea excesivă a masivelor forestiere, reducându-se şi mai mult rezistenţa acestora la
vânturile periculoase. De aceea, aplicarea sa a fost deconsiliată de foarte muiltă vreme (Lorentz şi
Parade, 1967), fiind recomandat să se aplice mai ales la arborete de pin (Stinghe şi Sburlan, 1941;
xxx, 1949; Buffet, 1984) sau molidişuri (Picea mariana în Canada – Jeglum şi Kennington, 1993),
situate pe terenuri puţin periclitate de acţiunea vântului.
În molidişurile de la noi, tăierile rase în benzi alterne nu sunt recomandate, datorită riscurilor
foarte mari de apariţie a doborâturilor de vânt pe suprafeţe întinse (Grobnic şi Duran, 1967;
Constantinescu, 1973; xxx, 2000).
- 52 -
________________________________________________________________________________________________
c. Tăierile rase în benzi la margine de masiv

Acestea sunt asemănătoare ca tehnică de aplicare cu tăierile rase în benzi alăturate, cu
deosebirea că benzile încep să înainteze de la marginea fertilă a masivului, unde regenerarea
progresează activ datorită condiţiilor ecologice favorabile, înspre interiorul acestuia. Benzile, cu
lăţimea de maximum 1,5-2 ori înălţimea medie a arboretului şi care poate ajunge la (30) 40-50 m
(Wiedemann, 1926, Blankmeister, 1962, Mayer, 1980, toţi în Barbu şi Cenuşă, 2001), se adaptează
la forma marginii masivului în care se intervine (fig. 22).
Fig. 22. Schema de aplicare a tăierilor rase la margine de masiv (după Negulescu, din
Negulescu et al., 1973) (V – direcţia vântului; T – direcţia de înaintare a tăierilor)
Tehnica acetui tratament este bazată pe recomandările specifice tăierilor rase în benzi
alăturate. În principiu, lucrându-se în marginea fertilă a masivului şi avându-se grijă ca ritmul de
înaintare cu tăieri să fie corelat cu anii de fructificaţie şi cu ritmul de instalare şi dezvoltare a
seminţişului în benzile extrase, regenerarea naturală a benzilor ar trebui să se obţină în condiţii
relativ bune. Dacă acest lucru nu este posibil, trebuie să se recurgă neîntârziat la regenerarea
parţială sau chiar integrală pe cale artificială.
În aceste condiţii, datorită dificultăţilor de aplicare similare tăierilor rase în benzi alăturate,
tratamentul tăierilor rase la margine de masiv trebuie abordat cu multă prudenţă şi rezerve, datorită
creşterii, la posibila aplicare în molidişuri, a pericolului doborâturilor de vânt şi a presiunii
concurenţiale a păturii vii în benzile tăiate şi aflate în curs de regenerare (Grobnic şi Duran, 1967).
3.3.2. Tratamente cu tăieri repetate şi regenerare sub masiv

3.3.2.1. Generalităţi
Tratamentele cu tăieri repetate au fost fundamentate în vederea asigurării regenerării
naturale la adăpostul masivului parental, unde seminţişul instalat beneficiază de condiţii ecologice
favorabile (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Din grupa acestor tratamente fac parte tratamentul tăierilor succesive (uniforme), al tăierilor
progresive (în ochiuri), precum şi o serie de combinaţii între ele.
- 53 -
________________________________________________________________________________________________
Termenii de tăieri succesive şi tăieri progresive au fost preluaţi din literatura franceză de la
finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, unde cele două tratamente erau
prezentate împreună, fără a fi diferenţiate (Boppe, 1889; Jolyet, 1916). În ţara noastră se consideră
de peste 50 de ani (xxx, 1949; xxx, 1951) că ele se deosebesc evident prin modul de aplicare a
tăierilor şi de conducere a regenerării pădurii, impunându-se ca două tratamente distincte şi care se
vor prezenta separat.
3.3.2.2. Tratamentul tăierilor succesive (uniforme)
Acesta constă în parcurgerea suprafeţei de regenerat cu două sau mai multe tăieri repetate
într-o anumită perioadă, prin care se ridică treptat şi pe cât posibil uniform arboretul bătrân,
creindu-se astfel condiţii prielnice instalării şi dezvoltării unui nou arboret (Negulescu, în
Tehnica tratamentului. Prin aplicarea tratamentului tăierilor succesive se urmăreşte realizarea
a două obiective majore:
1. Recoltarea volumului de masă lemnoasă stabilit prin amenajament ca posibilitate anuală de
produse principale;
2. Instalarea şi conducerea regenerării din sămânţă, sub masiv şi cât mai uniform, astfel încât
generaţia tânără să constituie un nou arboret simultan cu lichidarea arboretului bătrân.
În scopul realizării acestor obiective, tratamentul menţionat face apel la trei tăieri de
regenerare [de însămânţare, de punere în lumină (secundare, de dezvoltare) şi definitivă (finală)].
Înainte de începerea aplicării acestora se mai recomandă uneori şi intervenţia cu aşa-numitele tăieri
preparatorii (pregătitoare) (fig. 23).
Prin tăierea preparatorie se urmăreşte a pune arboretul în măsură să fructifice abundent, iar
solul în stare să primească sămânţa (Drăcea, 1923-1924). Această tăiere nu este necesară acolo
unde arboretele au fost parcurse susţinut cu rărituri până aproape de vârsta exploatabilităţii. Dacă
însă răriturile nu s-au aplicat sau nu şi-au atins obiectivul (crearea unor condiţii favorabile pentru
intensificarea fructificaţiei şi realizarea unei regenerări naturale corespunzătoare), tăierile
preparatorii, având caracterul unor rărituri întârziate (Pryor şi Savill, 1986) sunt obligatorii şi se pot
executa în mai multe reprize, care încetează cu câţiva ani înaintea începerii celor de regenerare.
Prin aplicarea tăierilor preparatorii, care se desfăşoară pe întreaga suprafaţă a arboretului şi
într-un mod cât mai uniform (Drăcea, 1923-1924), se urmăreşte să se elimine arborii speciilor
copleşitoare sau de mai mică valoare economică şi culturală, arborii rău conformaţi, rupţi, uscaţi,
atacaţi de boli şi dăunători. Dacă nu s-ar produce reducerea prea puternică a consistenţei (sub 0,7,
chiar 0,8), prin aceste tăieri se pot elimina şi arborii groşi şi cu coroane prea mari care, tăiaţi mai
târziu, pot produce prejudicii mari cu ocazia scoaterii din pădure (Drăcea, 1924-1924).
- 54 -
________________________________________________________________________________________________
Fig. 23. Schema de aplicare a tratamentului tăierilor succesive (din Troup, 1928)
(a = înainte de tăierea de însămânţare; b = după tăierea de însămânţare; c = după prima tăiere de
punere în lumină; d = după a doua tăiere de punere în lumină; e = după tăierea definitivă)
În general, intensitatea tăierilor preparatorii nu depăşeşte 25% din suprafaţa sau volumul
arboretului în picioare, aşa cum se întâmplă în făgete (Drăcea, 1923-1924), iar consistenţa nu
trebuie să se reducă după lucrare, în general, sub 0,7 (0,6 în cvercetele pure şi amestecate din Franţa
– Köstler, 1956).
Deoarece sunt considerate fără restricţii, tăierile preparatorii se pot executa de-a lungul
întregului an (xxx, 2002).
Tăierea de însămânţare are scopul ca, prin recoltarea volumului stabilit ca posibilitate
anuală, să asigure însămânţarea completă a suprafeţei în regenerare, un “acoperiş” favorabil
puieţilor instalaţi, precum şi protejarea solului, menţinându-l afînat (Lorentz şi Parade, 1867;
Bagneris, 1878).
Pentru aceasta, se recomandă ca prin tăierea respectivă să se rărească arboretul astfel încât să
rezulte o distribuţie cât mai uniformă a frunzişului (deci o acoperire cât mai uniformă a solului de
către coronament – Bagneris, 1878, Boppe, 1889) şi nu o distribuţie cât mai uniformă a arborilor în
cuprinsul arboretului, aşa cum se recomanda în urmă cu aproape două secole (Hartig, 1805).
Uniformitatea umbririi solului de către coronament poate favoriza instalarea şi dezvoltarea
ulterioară cât mai uniformă a seminţişului sub masiv, ceea ce, în mod teoretic, va permite şi
aplicarea oarecum uniformă a viitoarelor tăieri.
Pentru a se realiza obiectivele urmărite prin tăierea de însămânţare este obligatoriu ca aceasta
să se execute:
- 55 -
________________________________________________________________________________________________
- în anul de fructificaţie – arborii de extras se doboară numai după diseminarea seminţei, fără
însă a se întârzia prea mult (sfârşitul lui martie-începutul lui aprilie), deoarece “în
momentul germinaţiei seminţei este nevoie de linişte desăvârşită în pădure” (Drăcea, 1923-
1924). În acest caz, arboretul se poate rări relativ uniform, fără precauţii speciale.
- după anul de fructificaţie, când s-a instalat deja sub masiv seminţiş utilizabil. Aici, tăierile
pot fi uniforme sau neuniforme, după cum s-a instalat seminţişul, astfel încât acolo unde
acesta este continuu şi uniform, arboretul se poate rări mai puternic, în timp ce în porţiunile
fără seminţiş se intervine mai slab sau acestea se lasă neatinse până la un nou an de
fructificaţie (xxx, 1949).
Intensitatea tăierii de însămânţare variază între limite largi, care depind de compoziţia şi
consistenţa arboretului bătrân, de numărul de tăieri preconizate, de condiţiile staţionale, de
exigenţele ecologice ale seminţişului speciilor dorite în compoziţia-ţel a viitorului arboret. Astfel, în
decursul timpului s-a considerat că tăierile de însămânţare se pot realiza închis (când ramurile
laterale se ating la bătaia vântului), deci consistenţa se menţine ridicată, sau deschis, când intervalul
dintre coroanele arborilor poate ajunge de la 2 la 5-6 m şi se produce reducerea considerabilă a
consistenţei (Lorentz şi Parade, 1867; Bagneris, 1878) În cazul speciilor (brad, fag) cu seminţiş
delicat (sensibil la arşiţă, secetă sau îngheţ), care însă poate suporta o perioadă mai îndelungată
acoperişul arboretului bătrân, intensitatea tăierii de însămânţare nu va depăşi 20-25%, ceea ce se
asimilează cu o tăiere mai mult sau mai puţin închisă (Cotta, 1841; Lorentz şi Parade, 1867;
Bagneris, 1878). Datorită aceloraşi motive, consistenţa rămasă după tăiere nu trebuie să coboare, în
general, sub 0,7, excepţia constituind-o unele făgete de productivitate superioară din regiunea de
dealuri, unde o regenerare foarte bună se poate obţine şi când consistenţa este redusă prin tăierea de
însămânţare la 0,5-0,6 (Badea et al., 1966).
În arboretele de cvercinee (gorunete, stejărete diverse, ca în Franţa, Germania sau S.U.A.)
conduse cu tăieri succesive, intensitatea recomandată pentru tăierile de însămânţare este mai mare
(poate chiar depăşi 33% din volum). Cu toate că puieţii speciilor menţionate au nevoi mari de
lumină de la vârste fragede, trebuie ca intensitatea tăierii respective să nu depăşească totuşi 1/3 din
volumul arboretului (consistenţa după intervenţie – 0,6-0,7), deoarece ghindele nu se pot disemina
prea departe de arborii seminceri, fiind grele, şi există riscul uscării şi tasării solului, al înierbării şi
instalării de specii nedorite (secundare, pioniere, arbuşti) (Lorentz şi Parade, 1867; Bagneris, 1878;
Perrin, 1954; Nyland, 1996).
Principala problemă de rezolvat la aplicarea tăierii de însămânţare este alegerea arborilor de
extras. Deoarece ar trebui ca după intervenţie să rămână în arboret numai exemplare semincere de
valoare (viguroase, sănătoase, bine conformate şi elagate, cu coroane simetrice şi dezvoltate lateral
etc.), se recomandă ca prin tăierile de însămânţare să se recolteze mai ales arborii cu coroanele cele
- 56 -
________________________________________________________________________________________________
mai mari, care ar putea produce ulterior vătămări importante seminţişului instalat, cei din speciile
nedorite în viitoarea pădure, precum şi cei cu defecte, bolnavi, rămaşi în subetaj (Bagneris, 1878;
Boppe, 1889; Troup, 1928).
Înaintea tăierii de însămânţare într-un an de fructificaţie este obligatorie îndepărtarea integrală
a vegetaţiei arbustive şi a seminţişului preexistent neutilizabil. În plus, atunci când solul este tasat
sau înierbat puternic, se recomandă şi mobilizarea superficială a acestuia pentru a asigura condiţii
favorabile pentru germinarea seminţelor şi răsărirea-creşterea plantulelor (Cotta, 1841; Bagneris,
1878; Boppe, 1889).
Prin tăierea de punere în lumină (de dezvoltare, secundară) se urmăreşte să se ofere spaţiul
de creştere şi lumina necesare seminţişului tânăr care între timp s-a instalat (xxx, 1949).
La cvercinee (gorun, stejar), specii al căror seminţiş suportă greu şi timp scurt acoperişul
arboretului bătrân, prima tăiere de punere în lumină se aplică la 2-3 ani după cea de însămânţare iar
consistenţa se reduce până la 0,2-0,4 (Lorentz şi Parade, 1867; Bagneris, 1878). În schimb, la fag şi
brad, specii sensibile la acţiunea factorilor climatici dar care rezistă bine sub masiv, prima
intervenţie de acest gen se aplică la (2) 3-4 (5) ani după aceeaşi tăiere, consistenţa după recoltarea
arborilor coborând până la 0,3-0,4 (Bagneris, 1878; Badea et al., 1966). În ambele situaţii, deoarece
“starea seminţişului dictează modul de intervenţie” (Troup, 1928), necesitatea intervenţiei cu tăieri
de luminare este determinată numai pe teren, observându-se posibilele semne ale lâncezirii puieţilor
(frunze mici, de culori mai deschise; creştere diminuată în înălţime a lujerului terminal) (Boppe,
1889; Schwappach, 1904). Uneori, în făgete, s-a recomandat ca tăierea de punere în lumină să se
realizeze numai luând în considerare aspectul înălţimea puieţilor instalaţi, cu valori de 20-30 (chiar
45) cm (Hartig, 1805; Cotta, 1841; Lorentz şi Parade, 1867).
Prin tăierea de punere în lumină se intervine numai pentru extragerea arborilor seminceri
care, acoperind seminţişul cel mai complet şi mai viguros instalat, riscă să-l copleşească şi elimine.
Aceasta face ca tăierea amintită să nu se poată aplica în mod uniform pe întreaga suprafaţă a
arboretului. Astfel, acolo unde nu există încă seminţiş nu se va interveni, aşteptându-se un nou an
de fructificaţie, în timp ce în zonele cu seminţiş se poate recurge fie la o tăiere prin care acesta este
luminat fie chiar la una definitivă.
În corelaţie cu intensitatea tăierii de însămânţare şi necesităţile seminţişului se poate recurge
la 2 (specii cu temperament de lumină gen cvercinee) până la 4 (specii tolerante la umbrire dar
sensibile la îngheţ sau arşiţă gen fag sau brad) tăieri de punere în lumină, succedate la intervale de
la 2-3 până la 4-5 ani (Lorentz şi Parade, 1867; Bagneris, 1878; xxx, 1949).
Prin tăierea definitivă se recoltează integral ultimii arbori rămaşi pe suprafaţa aflată în curs de
regenerare, astfel încât noul arboret se dezvoltă în condiţiile terenului descoperit. Aplicarea acestei
tăieri este recomandată atunci când puieţii, acoperind bine solul, formează starea de masiv pentru
- 57 -
________________________________________________________________________________________________
prima oară (Bagneris, 1878) iar menţinerea în picioare a arborilor bătrâni le-ar afecta creşterea,
după cum doborârea şi colectarea lor ulterioară ar provoca prejudicii noii regenerări.
În condiţiile ţării noastre se consideră în general că tăierea definitivă se poate aplica atunci
când seminţişul speciilor de valoare, devenit independent din punct de vedere biologic, s-a instalat
pe cel puţin 70% din suprafaţă şi realizează înălţimi de 30-80 cm (xxx, 2000).
Prin această ultimă tăiere, vătămarea seminţişului nu poate fi evitată dar aceasta va fi cu atât
mai redusă cu cât înălţimea sa este mai mică iar tehnologia de exploatare se aplică mai corect. În
acest sens, se consideră că vătămările seminţişului prin lucrările de exploatare în tăieri definitive pot
să ajungă la valori de 30-40 (50)% şi chiar la 100% (Nyland, 1996; Glöde, 2001). În ţara noastră,
procentul maxim de vătămare s-a constatat la înălţimi ale puieţilor de peste 1-1,5 m (Dămăceanu,
1975; Vlad et al., 1997). Din acest motiv, în gorunete şi făgete se recomandă ca tăierea definitivă să
nu întîrzie după ce seminţişul a ajuns la 40-50 cm înălţime (Badea et al., 1966; Dămăceanu, 1975,
Buffet, 1978, 1980). Atunci când seminţişul de foioase a fost vătămat prin exploatare se poate
recurge la receparea (tăierea de la nivelul solului) acestuia, operaţie care însă măreşte simţitor
costurile regenerării. În plus, dacă se doreşte ameliorarea compoziţiei arboretelor instalate pe cale
naturală după tăieri succesive, se poate recurge şi la lucrări de completare a regenerării naturale,
prin care se introduc specii de valoare economică şi culturală ridicată, inexistente în arboretul tânăr.
Regenerarea arboretelor parcurse cu tăieri succesive. După cum s-a menţionat, prin
aplicarea acestui tratament se urmăreşte regenerarea naturală din sămânţă, cât mai uniform, sub
masivul arboretului rărit treptat. Atunci când tratamentul a fost aplicat corect, o regenerare în
cantitatea şi calitatea dorite poate fi obţinută după ce arboretul a fost parcurs cu un număr de tăieri
variabil cu specia şi condiţiile staţionale şi cuprins între 2-3 (specii de lumină gen pinete de pin
silvestru, pin negru, laricete), 3-5 (gorunete şi stejărete), 5-6 (făgete) şi chiar 7-8 (brădete)
(Vanselow, 1949; xxx, 1949; Perrin, 1954; Cochet, 1971; Dămăceanu, 1975). Aceste intervenţii se
întind pe o perioadă generală de regenerare de asemenea variabilă cu specia şi care are valori de 4-6
ani (pinete - Schwappach, 1904; Buffet, 1984), 10-12 (15) ani (gorunete şi stejărete - Drăcea, 1923-
1924; Perrin, 1954; Silvy-Leligois, 1964; Buffet, 1980), 20-30 de ani (făgete – Drăcea, 1923-1924;
Perrin, 1954; Cochet, 1971) şi chiar 40 de ani (brădete – Schwappach, 1904; Perrin, 1954; Cochet,
1971).
Din punctul de vedere al exploatării, aceasta este mai dificilă decât în tăierile rase datorită
repetării tăierilor, la anumite intervale de timp, pe aceeaşi suprafaţă, precum şi existenţei
seminţişului. În acest caz, lucrările de recoltare şi colectare a lemnului urmăresc reducerea
posibilelor prejudicii aduse arborilor pe picior şi seminţişului şi se realizează prin câteva măsuri
specifice (Ciubotaru, 1998):
- 58 -
________________________________________________________________________________________________
- aplicarea metodei de exploatare în multipli de sortimente, fapt impus de spaţiile reduse pe care
se poate face colectarea la prima tăiere, precum şi de existenţa seminţişului la următoarele;
- luarea în considerare a poziţiei suprafeţelor ocupate de seminţişul instalat la stabilirea direcţiei
de doborâre a arborilor precum şi a celei de deplasare a lemnului la adunat;
- instalarea unei reţele de colectare odată cu tăierea de însămânţare (culoare de exploatare, de 3-4
m lăţime şi distanţate la 25-50 m între ele - Hanique, 1990, 1991), care să poată fi folosită pe
toată durata de aplicare a tratamentului şi care să permită evitarea vătămării seminţişului;
- aplicarea tăierilor pe timp de iarnă, când solul este acoperit cu zăpadă;
- colectarea lemnului cu funicularul (prin suspendare sau semitârâre) la aplicarea tăierii definitive
(Copăcean et al., 1983);
- respectarea strictă a perioadelor de exploatare stabilite prin lege, respectiv tot anul (tăieri
preparatorii), 15 IX-15 IV (tăieri de însămânţare în anul de fructificaţie) sau 15 IX – 30 IV
(tăieri de punere în lumină şi definitive) (xxx, 2002)
Aplicarea tratamentului. Ideea păstrării după exploatare a unui anumit număr de arbori la ha
ca seminceri pentru asigurarea regenerării naturale a arboretelor este foarte veche, regăsindu-se în
ordonanţele germane din secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Aceeaşi idee se regăseşte şi în ordonanţa
franceză de la Melun din 1376, care a condus la aplicarea, începând din 1573 (Gurnaud, 1886), a
sistemului tire et aire, considerat strămoşul tăierilor succesive, şi prin care se preconiza păstrarea,
după exploatarea arboretului, a 16-20 arbori seminceri la ha (Troup, 1928). Oricum, deşi uneori se
neagă acest fapt (Huffel, 1907; Dengler, 1935), totuşi părintele tratamentului amintit este considerat
Georg Ludwig Hartig (1791), care l-a propus pentru regenerarea pădurilor de fag, denumindu-l
metoda reînsămânţării naturale şi a răriturilor. Acesta a fost introdus în Franţa în prima jumătate a
secolului al XIX-lea (Lorentz şi Parade, 1837), fiind botezat cu numele actual doar la finele
secolului al XIX-lea (Boppe, 1889).
Actualmente, tratamentul tăierilor succesive se aplică cu succes în S.U.A. (păduri temperate
de cvercinee pure sau amestecate, pini sudici sau duglas verde – Stoddard şi Stoddard, 1987;
Nyland, 1996), în pădurile tropicale umede de dipterocarpacee (Redhead şi Hall, 1992), în cele
boreale de pin silvestru sau pin şi molid din Rusia, Suedia, Finlanda (Köstler, 1956; Matthews,
1991; Glöde, 2001) etc. În Europa de Vest, tăierile succesive sunt tratamentul aproape universal
aplicat în pădurile de codru (făgete, cvercete pure şi amestecate). Între ţările unde acesta se
utilizează pe scară largă se menţionează mai ales Franţa, ale cărei păduri de cvercinee şi făgete sunt
regenerate prin tăieri succesive în proporţie de peste 90% (Oswald, 1982, în Pryor şi Savill, 1986).
În ţara noastră, primele referiri despre acest tratament au apărut în paginile Revistei pădurilor
la finele secolului al XIX-lea (Vasilescu, 1892; Stătescu, 1895). Tăierile succesive s-au aplicat timp
de peste 100 de ani în diverse formaţii forestiere dar mai ales în făgete şi arborete amestecate de
- 59 -
________________________________________________________________________________________________
răşinoase şi fag, cele mai bune rezultate fiind obţinute în făgete (Badea et al., 1966; Dămăceanu,
1975). Încercările îndelungate de a regenera cu tăieri succesive pădurile pure sau amestecate de
cvercinee au fost infructuoase şi au condus la dispariţia totală sau parţială a stejarului şi gorunului
(xxx, 1949).
Datorită acestor insuccese, precum şi recurgerii la tratamente mai adecvate, suprafaţa
arboretelor conduse cu tăieri succesive s-a redus permanent (67% din pădurile de codru în 1948 –
Costea, 1989; 47% din pădurile de codru la mijlocul anilor ‘50 – Negulescu, 1957), ajungând
actualmente la cca 25% (xxx, 1999). Prin ultimele norme tehnice (xxx, 2000) se recomandă
aplicarea sa numai în făgete, pinete şi laricete echiene şi pure din grupa a II-a funcţională, unde s-ar
putea obţine regenerări de calitate dacă se respectă cu stricteţe tehnica tratamentului.
3.3.2.3. Tratamentul tăierilor progresive (în ochiuri)

Acesta consistă în aceea că se urmăreşte obţinerea regenerării naturale sub masiv prin
aplicarea de tăieri repetate neuniforme, concentrate în anumite ochiuri împrăştiate neregulat în
cuprinsul pădurii, în funcţie de mersul instalării şi dezvoltării seminţişului ce va constitui noul
arboret (Negulescu, în Negulescu et al., 1973).
Tehnica tratamentului. În principiu, tăierile progresive urmăresc realizarea obiectivului
regenerării naturale sub masiv prin două modalităţi (xxx, 1951):
1. Punerea treptată în lumină a seminţişurilor utilizabile existente, precum şi a celor instalate
artificial prin semănături sau plantaţii sub masiv sau în margine de masiv;
2. Provocarea însămânţării naturale prin rărirea sau deschiderea arboretului acolo unde încă nu s-a
produs.
Pentru realizarea acestor obiective, teoreticianul tratamentului tăierilor progresive (prof. Karl
Gayer de la München, în 1878) a diferenţiat trei genuri de tăieri: (1) de deschidere a ochiurilor, (2)
de lărgire şi luminare a ochiurilor, precum şi (3) de racordare a ochiurilor (fig. 24).
Dacă însă unele arborete exploatabile nu au fost suficient rărite, trebuie executate în prealabil
tăieri preparatorii, care urmăresc să nu întrerupă prea mult starea de masiv (consistenţa după tăiere
0,8) (Dengler, 1935).
Tăierile de deschidere a ochiurilor urmăresc să asigure fie dezvoltarea seminţişului
preexistent utilizabil deja instalat fie instalarea unuia nou, acolo unde încă nu există (xxx, 1949).
Pentru realizarea acestui scop se porneşte de la porţiunile (ochiurile) existente, în care s-au instalat
deja seminţişuri utilizabile şi numai apoi se trece la crearea de noi ochiuri. Acolo unde seminţişul
preexistent este neutilizabil, acesta se indică să fie extras într-un an de fructificaţie, când se pot
executa şi lucrări de mobilizare a solului pentru pregătirea acestuia în vederea declanşării
regenerării naturale (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1957; Ciumac, 1967).
- 60 -
________________________________________________________________________________________________
Fig. 24. Schema de aplicare a tratamentului tăierilor progresive (din Troup, 1928)
(a = tăierea de deschidere a ochiurilor; b, c, d = după tăieri de lărgire a ochiurilor şi
luminare a seminţişurilor; e = după tăierea de racordare)
Principalele probleme care trebuie rezolvate la aplicarea tăierilor de deschidere a ochiurilor se

referă la repartizarea, forma, mărimea, orientarea şi numărul ochiurilor, precum şi la intensitatea
tăierii în fiecare ochi.
Repartizarea ochiurilor se face ţinând seama de starea arboretului, de mersul regenerării şi de
posibilităţile de scoatere a materialului. Astfel, tăierile trebuie să înceapă în porţiunile mai rărite, cu
arbori mai bătrâni şi cu stare mai slabă de vegetaţie. Pentru a se uşura transportul şi protejarea
seminţişului instalat este indicat ca deschiderea ochiurilor să înceapă din interiorul suprafeţei de
regenerat spre drumurile de scoatere cele mai apropiate. Pe versanţi, ochiurile se deschis începând
de sus în jos spre drumul de scoatere a lemnului care este în general de vale (Dengler, 1935;
Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Ochiurile se vor împrăştia la distanţe destul de mari, în
general cuprinse între 1 şi 2 înălţimi medii ale arboretului, astfel încât în cadrul fiecărui ochi
regenerarea să se desfăşoare independent de ochiurile alăturate (xxx, 1949; Negulescu, în
Forma ochiurilor poate fi, după caz, circulară, ovală, eliptică sau, cel mai adesea, neregulată
(“mai mult lungă decât rotundă, adesea cu colţuri sau, cum spunea Rebel (1929), în formă de
amoebă” – Dengler, 1935). Forma ochiurilor se alege astfel încât să se poată asigura seminţişului
umiditatea, căldura şi lumina necesare pentru instalare şi dezvoltare iar pe de altă parte să-l
protejeze contra unor eventuale vătămări. Pentru a se alege o formă optimă s-a pornit de la maniera
în care se desfăşoară regenerarea naturală sub masiv. Astfel, s-a observat că, în regiunile călduroase
şi uscate, seminţişul natural apare de preferinţă în partea sudică, unde are asigurată umbrirea şi
- 61 -
________________________________________________________________________________________________
umiditatea necesară (Chiriţă şi Popescu, 1933). În schimb, în regiunile înalte sau umbrite, răcoroase
şi umede, seminţişul se instalează şi se dezvoltă mai bine în partea nordică a ochiului, unde primeşte
căldură suficientă. Pornind de la aceste constatări practice, se recomandă să se deschidă ochiuri de
formă eliptică, orientate cu axa mare pe direcţia est-vest, în regiunile calde şi uscate, în timp ce în
regiunile reci şi umede sunt preferate cele eliptice orientate nord-sud (Negulescu, în Negulescu şi
Ciumac, 1959).
Mărimea ochiurilor şi intensitatea răririi în ochiuri a arboretului bătrân depind în primul
rând de exigenţele faţă de lumină ale speciilor care se urmăreşte să fie regenerate. Astfel, la speciile
de umbră cu seminţiş sensibil la îngheţuri sau secetă (fag, brad), care au nevoie de protecţie de sus
şi laterală, ochiurile au mărimi de la suprafaţa proiecţiei a 2-3 arbori până la 0,5H sau chiar 0,75 H
(H este înălţimea medie a arboretului) (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Vlad et al.,
1997). În plus, în aceste ochiuri nu se intervine cu tăieri rase ci se procedează la rărirea arboretului
în jurul arborilor seminceri care se păstrează în ochi. În arboretele din specii de lumină (stejar,
gorun), care necesită doar protecţie laterală şi creşterea în lumină plină de sus (Stejarului îi place să
crească “în blană însă cu capul descoperit” – Morozov, 1952), ochiurile vor fi mai mari, ajungând
la 1-1,5 H la gorun (Purcelean şi Ciumac, 1965; Ciumac, 1967; Dămăceanu, 1984) şi chiar 2H la
stejar (Constantinescu, 1973). Pentru a se da de la început lumină suficientă celor două specii se
recomandă fie ca, în ochi, arborii să se extragă integral (Ciumac, 1967; Constantinescu, 1973) ori
consistenţa să se reducă până la valori de 0,4-0,5 (0,6) (gorunete – Dămăceanu, 1984; Veselý,
1995).
Numărul ochiurilor, care nu se poate fixa cu anticipaţie ci rezultă pe teren, depinde de
mărimea acestora şi de intensitatea tăierilor aplicate în fiecare ochi. Cu cât ochiurile sunt mai mari
şi tăierea în ochi mai intensă, ca la gorun sau stejar, cu atât numărul lor poate fi mai mic. Din
contră, în arborete cu specii de umbră (fag, brad), unde ochiurile deschise şi intensitatea tăierii în
ochi sunt mici, şi numărul acestora este mai numeros (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Oricum, este necesar să se urmărească atent, din aproape în aproape, volumul de masă lemnoasă pus
în valoare în ochiurile care se deschid iar lucrarea să fie sistată atunci când s-a constatat că fost atins
volumul dorit, pentru a nu se depăşi posibilitatea anuală fixată prin amenajament.
În ochiuri se recomandă să fie extraşi arborii cu coroanele cele mai mari care, recoltaţi
ulterior, ar putea provoca vătămări grave seminţişului instalat. În plus, trebuie extrase integral
subetajul arborescent şi subarboretul, pentru a permite luminii să pătrundă la sol (Dămăceanu,
1984). Tot cu ocazia tăierii de deschidere a ochiurilor dar numai dacă se constată existenţa unor
arbori uscaţi, rupţi, doborâţi etc. se intervine şi în afara ochiurilor cu lucrări de igienă.
După ce s-a constatat că seminţişul s-a instalat în ochiurile deschise se trece la tăierile de
lărgire şi luminare a ochiurilor, ale căror obiective sunt clar definite prin denumirea menţionată.
- 62 -
________________________________________________________________________________________________
Luminarea ochiurilor deja create, care se corelează cu ritmul de creştere şi nevoile de lumină ale
seminţişului, se face moderat şi repetat (prin mai multe tăieri) la speciile de umbră (brad sau fag),
respectiv printr-o tăiere intensă sau chiar eliminarea integrală a acoperişului la cele de lumină
(gorun, stejar) (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Tăierea de lărgire a ochiului se realizează fie după ce în afara acestuia s-a instalat deja
seminţiş utilizabil fie într-un an cu fructificaţie abundentă.
Principial, lărgirea ochiurilor se poate realiza prin benzi concentrice (în optimul de vegetaţie
al speciilor de valoare) sau excentrice, numai în marginea lor fertilă, unde regenerarea progresează
activ datorită condiţiilor ecologice favorabile. În mod practic, ochiurile eliptice se lărgesc spre nord
în zonele cu deficit de căldură, unde s-au deschis ochiuri orientate N-S, sau spre sud în regiunile cu
deficit de umiditate, unde au fost instalate ochiuri orientate E-V (Troup, 1928; Dengler, 1935; xxx,
1949; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959) (fig. 25).
Fig. 25. Lărgirea concentrică (sus) şi excentrică (jos) a ochiurilor (din Vanselow, 1949)
În general, lăţimea benzii variază după natura speciei şi mersul regenerării. În general, ea nu
depăşeşte o înălţime medie de arboret (20-30 m), dar poate fi mai mică la speciile de umbră sau
când regenerarea este anevoioasă şi mai mare (2-3H) la cele de lumină sau în condiţii de regenerare
foarte favorabile (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Dacă însă regenerarea, cu toate că
tăierea de lărgire a ochiului s-a aplicat corect într-un an de fructificaţie, decurge anevoios, este
necesar să se execute lucrări de favorizare a instalării seminţişului sau lucrări de asigurare a
dezvoltării acestuia (extragerea seminţişului neutilizabil şi a subarboretului, receparea seminţişului
de foioase vătămat, descopleşiri, completarea zonelor neregenerate etc).
Atunci când ochiurile, precum şi porţiunea dintre ele, sunt destul de bine regenerate şi
apropiate între ele, se poate recurge la tăierea de racordare, care constă din eliminarea printr-o
singură tăiere a ultimelor exemplare rămase din vechiul arboret între ochiurile regenerate
(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Ca şi la tăierile succesive, se recomandă ca această
- 63 -
________________________________________________________________________________________________
lucrare să fie aplicată când seminţişul, ajuns la independenţă biologică, ocupă cel puţin 70% din
suprafaţă şi are o înălţime de 30-80 cm. În gorunetele şi stejăretele de la noi, din raţiuni legate de
necesitatea reducerii la maximum a vătămărilor produse cu ocazia tăierilor de racordare, se
recomandă ca acestea să se aplice înainte ca seminţişul să atingă 0,5 m înălţime (Purcelean şi
Ciumac, 1965; Ciumac, 1967).
Dacă însă regenerarea este îngreunată sau seminţişul instalat este puternic vătămat, tăierea
de racordare se poate executa însă este urmată imediat de completări în porţiunile neregenerate.
La aplicarea tratamentului tăierilor progresive, posibilitatea fixată pe volum poate fi
realizată din orice parte a suprafeţei periodice în rând. Pentru recoltarea acesteia, în anii cu
fructificaţie se intervine cu tăieri de deschidere şi de lărgire a ochiurilor iar în cei lipsiţi de
fructificaţie cu celelalte feluri de tăieri (preparatorii, de luminare a ochiurilor sau de racordare).
În arboretele parcurse cu acest tratament din România, perioada generală de regenerare a
fost adoptată la 20 de ani însă tratamentul s-ar putea aplica fie în varianta cu perioadă normală (15-
20 ani ca la gorun – Chiriţă şi Popescu, 1933) fie cu perioadă lungă (30 de ani ca la brad şi fag) de
regenerare (xxx, 1949; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Mai importantă pentru succesul
regenerării este perioada specială de regenerare a fiecărui ochi în care a fost declanşată
regenerarea. Ţinând cont de capacitatea de rezistenţă sub masiv a speciilor importante conduse cu
tăieri în ochiuri (2-3 ani la stejar, 4-6 ani la gorun – Negulescu şi Săvulescu, 1965), se recomandă
ca perioada specială de regenerare să nu depăşească 2-4 ani la stejar, 5-7 ani la gorun, respectiv 8-
12 ani la fag şi brad (xxx, 2000).
În aplicarea tăierilor progresive, împrăştierea tăierilor pe suprafeţe mari generează mari
cheltuieli de exploatare. În plus, tăierile sunt îngreunate mult de modul împrăştiat al ochiurilor pe
suprafaţa respectivă şi de felul în care se face lărgirea acestora. De aceea, se recomandă luarea unor
măsuri pentru limitarea prejudiciilor asupra seminţişului instalat în ochiuri prin (Dengler, 1935;
Copăcean et al., 1983; Furnică şi Beldeanu, 1985; Ciubotaru, 1998; Oprea şi Sbera, 2000):
- aplicarea metodei de exploatare în multipli de sortimente, care permite ulterior deplasarea
dirijată a lemnului de la cioată şi, deci, posibilitatea ocolirii ochiurilor de seminţiş;
- doborârea arborilor în afara ochiurilor de seminţiş, spre arboretul bătrîn, pe unde să se
realizeze şi colectarea lemnului;
- crearea unei reţele de colectare (culoare de exploatare) care să poată fi folosită pe întreaga
durată de aplicare a tratamentului;
- doborârea şi colectarea lemnului în perioada de iarnă, când solul este acoperit cu zapadă. În
legătură cu perioada permisă pentru recoltarea şi colectarea lemnului, aceasta este tot anul
(tăieri de deschidere a ochiurilor în afara anului de fructificaţie), 15 IX-31III (tăieri de
- 64 -
________________________________________________________________________________________________
deschidere a ochiurilor în anul de fructificaţie), respectiv între 15 IX şi 15 (30) IV la tăierile
de punere în lumină şi racordare (xxx, 2002).
Şi la aplicarea tăierilor progresive se produce vătămarea seminţişului, care a atins valori de
35-62% (când nu s-au luat măsuri speciale de protejare a acestuia), respectiv de 8-20% dacă
seminţişul a fost protejat în timpul lucrărilor de exploatare (Vlad et al., 1997).
Prin aplicarea tratamentului tăierilor în ochiuri regenerarea beneficiază de protecţia de sus
şi laterală a arboretului bătrân. Aceasta permite o proporţionare a amestecului de specii, în
condiţiile în care “tratamentul tăierilor în ochiuri este o formă excelentă pentru reconstruirea unor
arborete amestecate, deoarece oferă scutul superior şi lateral necesar chiar şi speciilor celor mai
sensibile” (Dengler, 1935). Instalarea unor regenerări amestecate este însă realizabilă numai prin
adoptarea corectă a perioadei speciale de regenerare şi a unui ritm corespunzător de revenire cu
tăierile, care să permită dezvoltarea seminţişului instalat la fiecare fructificaţie.
Prin aplicarea tăierilor în ochiuri se instalează un arboret tânăr care prezintă un profil
ondulat, din care se ridică conurile de regenerare ale fiecărui ochi, ca nişte “vârfuri cu pante line”
(Dengler, 1935 – fig. 24).
Aplicarea tratamentului. Deşi recomandat încă din secolul al XVIII-lea în Germania
(ordonanţa din Hessa şi Kassel (1761) menţionează clar “regenerarea dirijată în buchete sau grupe”
- Chiriţă şi Popescu, 1933), tratamentul tăierilor în ochiuri a fost sistematizat şi perfecţionat numai
la finele secolului următor (Gayer, 1878). Acesta este considerat părintele “silviculturii apropiate de
natură”, bazată pe regenerarea naturală a pădurii şi crearea de arborete amestecate (Schütz, 1990).
Din acest motiv, Gayer a fundamentat tăierile progresive ca un protest la aplicarea pe scară largă a
tăierilor rase, care au condus la conversiunea spre monoculturi echiene de molid a pădurilor
naturale amestecate şi neregulate (Troup, 1928).
În ţara noastră, deşi tratamentul amintit a fost propus spre aplicare încă de la finele secolului
al XIX-lea (Danilescu, 1895 – pentru favorizarea bradului, care tinde să dispară din făgete), acesta a
fost luat în considerare de Consiliul Tehnic al Pădurilor numai în 1938 (Negulescu, 1957). Rolul cel
mai important în diseminarea şi utilizarea sa l-au avut Chiriţă şi Popescu (1933), care au stabilit
modul practic de utilizare a tratamentului tăierilor progresive pentru regenerarea naturală a
gorunetelor. O contribuţie importantă la introducerea tăierilor în ochiuri în România a avut-o şi
prof. Marin Drăcea, sub conducerea căruia, începând din 1921, s-a aplicat în ocolul silvic Ţigăneşti
(actualmente Snagov) metoda de refacere a stejăretelor prin semănături în ochiuri sub masiv
(metoda lui Mortzfeld) (Rădulescu, 1928, 1935; Chiriţă şi Popescu, 1933). Deşi uzează tot de
intervenţii în ochiuri, în care însă seminţişul se instalează pe cale artificială, această metodă nu
poate fi considerată echivalentă cu tratamentul tăierilor în ochiuri ci doar o variantă a acestuia
(Negulescu, 1957).
- 65 -
________________________________________________________________________________________________
După naţionalizarea pădurilor (1948), tratamentul tăierilor progresive s-a aplicat în mod
continuu, însă cu o pondere variabilă de la o etapă la alta [de la 15,2% din suprafaţa pădurilor de
codru la mijlocul anilor ’50 (Negulescu, 1957) la 45% din suprafaţa pădurilor ţării în 1998 (xxx,
1999)]. Acesta este actualmente recomandat (xxx, 2000) în marea majoritate a pădurilor de la noi
dar mai ales în cele de amestec gen molideto-făgete, molideto-brădete, brădeto-făgete, amestecuri
de răşinoase cu fag, goruneto-făgete, şleauri, cvercete pure sau amestecate. Este însă total
contraindicată aplicarea sa în pădurile pure de molid deoarece, odată cu lărgirea ochiurilor şi
izolarea arborilor seminceri, le face şi mai vulnerabile la acţiunea vântului (Troup, 1928).
3.3.3. Tratamente cu tăieri continui

3.3.3.1. Tratamentul codrului grădinărit
Principial, acesta constă în extragerea anuală de ici şi de colo a arborilor aleşi după anumite
criterii, regenerarea golurilor rămase în arboret producându-se în mod natural (Negulescu, în
Negulescu et al., 1973).
Aplicarea tratamentului. Principiul codrului grădinărit, caracterizat printr-un amestec confuz
de arbori de toate vârstele şi toate dimensiunile sau un ansamblu de mici buchete destul de puţin
uniforme, repartizate fără nici o ordine (Bagneris, 1878) (fig. 26), este perenitatea structurii
arboretului, prin care se poate asigura obţinerea unei producţii relativ constante de masă lemnoasă.
Fig. 26. Proiecţia verticală şi curba normală de distribuţie a arborilor într-un

arboret grădinărit (din Burschel şi Huss, 1997)
Pentru realizarea acestui scop, se consideră obligatorie realizarea unei anumită gradări a
arborilor pe diverse categorii de diametre (a unei curbe de echilibru), exprimată în două modalităţi:
1. Progresie geometrică descrescătoare (de Liocourt, 1898): A; A/q; A/q2; A/q3;……A/qn-1

2. Funcţie exponenţială (Meyer, 1933): y = ke-αx
A = numărul de arbori din prima categorie de diametre

1/q = raţia progresiei geometrice
- 66 -
________________________________________________________________________________________________
y = numărul de arbori din categoria de diametre x
e = baza logaritmului natural
k şi α = parametri care depind de caracteristicile arboretelor
Această structură de echilibru grădinărit trebuie mai întâi realizată şi apoi menţinută cu
continuitate, obligaţie care se poate realiza doar cu ajutorul controlului repartiţiei numărului de
arbori pe categorii de diametre sau pe clase de grosime. În acest scop, se procedează la
inventarierea periodică (integrală, ca în Elveţia, sau în suprafeţe de probă permanente, ca în ţara
noastră) a arboretului pe categorii de diametre de 4 cm, începând de la categoria de 12 cm (România
– xxx, 2000), respectiv pe clase de diametre de 5 cm începând de la clasa de 20 cm (Elveţia, Franţa
– Borel, 1929; Favre şi Oberson, 2002).
Această inventariere repetată periodic permite evidenţierea structurii reale (distribuţiei
numărului de arbori pe categorii sau clase de diametre) a arboretului, precum şi calculul volumului
real şi al creşterii reale ale acestuia.
În ţara noastră, precum şi în alte regiuni (Elveţia, Franţa, Germania, Slovenia, Canada) unde
există interes pentru aplicarea tratamentului codrului grădinărit, deoarece pădurile nu au ajuns încă
la structuri de echilibru se recomandă aplicarea tăierilor de transformare spre grădinărit. Acestea
au scopul de a apropia structura reală a arboretului de cea de echilibru şi, în mod practic, se
consideră că, cu cât este mai mare diferenţa între cele două structuri, cu atât va fi mai lungă durata
procesului de transformare. Astfel, dacă în arboretele pluriene în curs de transformare spre
grădinărit, durata procesului amintit poate ajunge la 20-30 de ani (Dissescu et al., în Filipescu,
2001), în cele regulate este nevoie de o durată mai lungă, care poate chiar depăşi lungimea unui
ciclu de producţie de codru (Schütz, 1981, 1989; Costea, 1962, Vlad, 1975, Florescu şi Spârchez,
1975, Chavanne, 1996, toţi în Filipescu, 2001).
În general, prin aplicarea unei tăieri de codru grădinărit se urmăreşte realizarea simultană a
mai multor obiective, respectiv (Negulescu, în Negulescu et al., 1973):
- regenerarea naturală în toate punctele deschise;
- degajarea exemplarelor din porţiunile tinere, care nu mai pot suporta acoperişul arborilor din
jur;
- proporţionarea amestecului;
- obişnuirea treptată a arborilor de viitor cu starea de izolare;
- dezvoltarea normală a coroanelor la arborii valoroşi de talie mijlocie, pentru activarea creşterii
lor viitoare;
- îndepărtarea arborilor defectuoşi sau prea bătrâni, a celor atacaţi de boli şi dăunători şi care ar
constitui focare de infecţie pentru exemplarele din jur;
- 67 -
________________________________________________________________________________________________
- realizarea şi menţinerea structurii grădinărite cu cel mai înalt potenţial de producţie sau
protecţie.
Din acest motiv, se consideră că tăierea grădinărită trebuie să se execute pe baza mai multor
criterii de recoltare a arborilor care, în ordinea descrescătoare a importanţei lor, sunt (Schütz,
1989):
1. De regenerare;
2. De selecţie şi educare;
3. De regularizare (normalizare) a structurii;
4. De recoltă;
5. De intervenţii forţate (sanitare).
Prin luarea în considerare a acestor criterii se poate încerca rezolvarea problemei principale
a tratamentului codrului grădinărit care este alegerea arborilor de extras (amplasarea masei
lemnoase). Din acest punct de vedere, tratamentul amintit presupune două variante şi anume
(Boppe, 1889; Drăcea, 1923-1924; Troup, 1928; Dengler, 1935; xxx, 1949):
- grădinăritul cultural tipic, când recoltarea arborilor se face an de an de pe întreaga suprafaţă a
pădurii (unităţii de producţie).
- grădinăritul cultural concentrat, când suprafaţa pădurii se împarte în mai multe cupoane, iar
recoltarea arborilor se face în fiecare an numai dintr-un singur cupon (fig. 27).
Fig. 27. Schema aplicării codrului grădinărit concentrat (din Bastien, 1999)
(sus = înainte de intervenţie; jos = după intervenţie)
În cazul ambelor variante s-au propus două modalităţi distincte de aplicare (Bagneris, 1878;
Stătescu, 1886; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959):
1. Tăieri grădinărite pe arbori consideraţi individual. Acestea se recomandă în cazul
arboretelor ±pluriene din specii de umbră (brad, fag).
- 68 -
________________________________________________________________________________________________
2. Tăieri grădinărite pe mici buchete de arbori. Acestea constau în recoltarea a 3-4 până la 7-
8 arbori dintr-un singur loc şi s-au propus în cazul molidului sau al altor specii mai exigente
faţă de lumină (pin silvestru, larice).
Grădinăritul cultural tipic, datorită marii împrăştieri a tăierilor la nivelul întregii păduri, este
o variantă greoaie şi neeconomică, ceea ce o face total nerecomandabilă în practica silvică.
La grădinăritul cultural concentrat, care este varianta aplicată în toate ţările unde tratamentul
prezintă importanţă (Elveţia, Franţa, Germania, Slovenia, România), unitatea de producţie se
împarte de la început în cupoane, care grupează mai multe unităţi amenajistice. Prin alcătuirea
cupoanelor se urmăreşte ca acestea să aibă volume pe picior (fond de producţie) şi creşteri în volum
sensibil egale, astfel încât să permită recoltarea posibilităţii anuale stabilite pentru întreaga unitate
de producţie. Prin amenajament se fixează cu anticipaţie ordinea de parcurgere a cupoanelor,
precum şi defalcarea posibilitatăţii anuale pe fiecare unitate amenajistică componentă a cuponului
(Rucăreanu, 1967; Rucăreanu şi Leahu, 1982; Giurgiu, 1988).
Intervalul de timp dintre două intervenţii pe acelaşi cupon se numeşte rotaţie (R). Mărimea
rotaţiei este egală cu numărul cupoanelor, la noi adoptându-se varianta cu 10 cupoane (deci şi R =
10). În alte ţări europene, unde tradiţional se recomandau rotaţii de 5-10 ani (Bagneris, 1878; Jolyet,
1916; Borel, 1929), actualmente mărimea acesteia este stabilită astfel încât să fie posibilă recoltarea
printr-o tăiere a unui volum ideal de 60-80 m3/ha (Silvy-Leligois, 1964; Schütz, 1989). Această
cerinţă a condus la rotaţii de 8 ani în Elveţia (Zaric şi Schneider, 1992) şi 8-12 ani în Franţa (Silvy-
Leligois, 1964; Herbert, 1994), valori mai mici decât rotaţiile utilizate în Japonia (15 ani - Nigi,
1984, 1988) şi Canada (Québec – 15, chiar 20 de ani – Majcen, 1994; Majcen şi Bédard, 2000).
Dacă rotaţia este lungă, tăierile sunt mai concentrate (“crează adevărate ochiuri în arboret” – Borel,
1929), au intensităţi mai mari, care pot ajunge la 30% din volumul sau suprafaţa de bază ale
arboretului pe picior (Majcen, 1994) şi sunt favorizate speciile de lumină. Dacă însă rotaţia este
scurtă, lucrările se împrăştie pe suprafeţe mai mari, se revine mai des cu tăierile dar intensitatea lor
este mai mică (în general de 15-20%, intervalul optim fiind considerat de 16-17% – Silvy-Leligois,
1964; Chantreuil, 1965) şi sunt favorizate speciile de umbră.
Punerea în valoare a masei lemnoase include alegerea, inventarierea şi marcarea arborilor de
extras în fiecare din punctele alese, cu obligaţia de a nu se depăşi valoarea posibilităţii fixate, care
se stabileşte pe volum cu ajutorul metodei controlului (Gurnaud, 1886). Conform acesteia, valoarea
posibilităţii anuale (P) de extras din arboretele tratate în codru grădinărit depinde de creşterea
curentă în volum (Iv) şi de diferenţa (Q) dintre fondul de producţie (volumul) real (Vr, determinat în
urma inventarierilor şi prelucrărilor ulterioare de birou) şi fondul de producţie (volumul) normal
(Vn, indicat orientativ în normele tehnice - xxx, 2000, tab. 8), după formula:
- 69 -
________________________________________________________________________________________________
Tab. 8. Valori orientative maxime ale fondului normal de producţie în

arborete grădinărite (xxx, 2000)
Specia Clasa de producţie

I II III IV V
Fond normal de producţie, m3/ha
Molid 847 697 548 405 268
Brad 729 609 494 385 285
Fag 598 478 372 279 197
P = IV ± Q, unde:
Iv = (V2 + VT – V1)/r
V1 = volumul arboretului la începutul perioadei de r ani

VT = volumul arborilor extraşi în decursul perioadei de r ani
V2 = volumul arboretului la sfârşitul perioadei de r ani
r = rotaţia
Din analiza formulei prezentate rezultă că, într-o pădure grădinărită apropiată de starea
normală (Q apropiată de 0), volumul care se poate recolta se apropie de creşterea curentă a acesteia.
Dacă însă valoarea lui Q este negativă sau pozitivă, posibilitatea poate fi mai mică sau mai mare
decât creşterea curentă a pădurii.
În contextul tabelului de mai sus este interesant de subliniat că volumele considerate optime
pentru pădurile noastre grădinărite sunt mult mai mari decât cele recomandate în păduri similare din
ţări cu tradiţie îndelungată în aplicarea grădinăritului (Franţa, Elveţia). În aceste ţări, valorile
volumelor optime nu depăşesc în general, indiferent de specie, valoarea de 500 m3/ha, nivelul
optimul fiind limitat la 300-350 m3/ha (Silvy-Leligois, 1964; Schütz, 1989).
Oricum, normele tehnice româneşti (xxx, 2000) recomandă ca valoarea posibilităţii de extras
în decursul unei rotaţii de 10 ani să nu depăşească 15-17% din mărimea fondului de producţie real
în arboretele pluriene şi relativ pluriene, respectiv 12-14% în cele echiene şi relativ echiene aflate în
curs de transformare spre grădinărit.
Odată posibilitatea stabilită se poate trece la alegerea arborilor de extras, operaţie care se
bazează pe compararea structurii reale cu structura optimă pentru pădurea respectivă. Ca şi la
tăierile de transformare spre grădinărit, structura reală se determină după inventarieri pe teren, în
timp ce structura optimă se calculează cu ajutorul relaţiilor lui de Liocourt sau Meyer prezentate
mai sus ori prin alegerea unor modele de pădure grădinărită cu starea optimă realizată sau în curs
de realizare (Rucăreanu şi Leahu, 1982; Florescu, 1991).
În acelaşi timp cu alegerea modelului de structură optimă, în silvicultura noastră se fixează şi
diametrul-ţel (diametru-limită) (tab. 9).
- 70 -
________________________________________________________________________________________________
Tab. 9. Diametre limită (ţel) pentru arboretele de tip grădinărit (xxx, 2000)
Grupa Subgrupa Specia Diametrul-limită la clasa de producţie….. (cm)
funcţională funcţională I II III IV V
1 Br-Mo 76 72 64 60 56
Fa 68 64 60 56 52
I 2-3 Br-Mo 68 64 60 56 52
Fa 64 60 56 52 48
4-5 Br-Mo 100 90 80 70 60
Fa 92 84 76 68 60
II - Br-Mo 92 84 76 68 60
Fa 84 76 68 60 52
Şi în privinţa mărimii diametrului-ţel se constată diferenţe importante între silvicultura de la

noi şi cea din ţări cu o practică îndelungată a grădinăritului în sensul că valorile sale sunt în aceste
ţări mult mai mici, de maximum 55-60 cm la brad (Borel, 1929; Cochet, 1971; Everard, 1985;
Schütz, 1981, 1989) şi de 45-50 (55) cm la molid şi fag (Borel, 1929; Cochet, 1971; Everard, 1985).
În plus, încă de la începutul secolului trecut (Troup, 1928) se recomandă să se renunţe la
obligativitatea folosirii diametrului-ţel pentru extragerea arborilor, acesta având doar o valoare
orientativă.
Astfel, exploatabilitatea se constată şi nu se decretează, vigoarea şi calitatea fiind criteriile
care trebuie să prezideze alegerea arborilor de recoltat (Bastien, 1999). De aceea, dacă arborele
care a atins deja diametrul-ţel încă realizează creşteri curente active, el se poate menţine în
continuare. Dacă însă aceste creşteri curente nu mai sunt susţinute, arborele se poate extrage imediat
(Filipescu, 2001).
În principiu, prin tăierile grădinărite se extrag arborii care depăşesc diametrul-ţel, precum şi
cei din categoriiile excedentare de diametre, rezultaţi după compararea structurii reale şi optime a
arboretului. În mod practic însă, datorită multiplelor obiective care se urmăresc prin aplicarea
acestor tăieri, se extrag cu prioritate arborii groşi cu diametrul egal sau mai mare decât diametrul-ţel
(notaţi cu g în fig. 27), arborii uscaţi, rupţi, doborâţi (s), cu coroane prea puternic dezvoltate, din
toate categoriile dimensionale, precum şi o parte din arborii sănătoşi din categoriile excedentare (i),
cei aparţinând unor specii (d) sau fenotipuri mai puţin valoroase (e), fără însă a se depăşi valoarea
posibilităţii fixate. Deoarece arborii care se extrag au dimensiuni extrem de variabile, la aplicarea
grădinăritului nu mai este posibilă diferenţierea produselor principale de cele secundare, ambele
rezultând în acelaşi timp cu ocazia fiecărei intervenţii.
În punctele sau ochiurile deschise cu ocazia fiecărei tăieri nu se mai intervine ulterior cu
lucrări, pentru ca regenerarea să se realizeze fără dificultăţi. În măsura posibilităţilor tehnice şi mai
ales economice, în aceste puncte se va interveni cu lucrările pe care le reclamă starea seminţişului
instalat.
- 71 -
________________________________________________________________________________________________
Aplicarea tratamentului codrului grădinărit ridică probleme deosebite pentru exploatare
datorită necesităţii protejării arborilor pe picior, a seminţişului şi solului. În aceste condiţii este
necesar ca tăierile care se aplică să aibă în vedere (Copăcean et al., 1983; Furnică şi Beldeanu,
1985; Ciubotaru, 1998):
- marcolarea (marcarea colorată, cu benzi orizontale de vopsea, lapte de var, materiale textile sau
plastice ) arborilor de valoare, pentru a fi protejaţi în timpul lucrărilor de recoltare-colectare;
- doborârea dirijată a arborilor şi în ordinea răşinoase-foioase, arbori subţiri-arbori groşi;
- aplicarea metodei de exploatare în trunchiuri şi catarge pentru arborii de dimensiuni mici şi a
metodei multiplilor de sortimente la cei de dimensiuni mari;
- crearea unei reţele de colectare cu caracter permanent, care uşurează mult aplicarea
tratamentului.
În pădurea grădinărită, regenerarea se produce în condiţii favorabile, folosindu-se toţi anii de
sămânţă. Cu toate acestea, sunt favorizate în mod evident speciile de umbră, aşa cum este bradul
(“În zilele noastre nu există păduri grădinărite fără brad” – Balsiger, 1914, în Köstler, 1956), în
arborete pure sau amestecate cu molidul şi fagul.
Aplicarea tratamentului. Codrul grădinărit a fost aplicat de secole în forma sa empirică, de
recoltare a arborilor pe alese, prin tăieri pe diametru (extragerea unor arbori care depăşeau un
diametru impus), mai ales în brădetele montane. Nu există mărturii literare sau legislative despre
acest mod de gospodărire până la documentul din 29 august 1730 pentru amenajarea pădurilor de
brad din Franche-Comté (Franţa), unde exploatarea “în grădinărit” se făcea din aproape în aproape
pe suprafeţe egale, unde se revenea o dată la 10 ani (Gurnaud, 1886). Fundamentarea sa ştiinţifică a
început însă numai odată cu apariţia metodei controlului, prezentată de către francezul Adolphe
Gurnaud cu ocazia Expoziţiei universale de la Paris din 1879. La scurt timp (1901), această metodă
a fost completată şi dezvoltată de către elveţianul Henry Biolley, cel care a introdus noţiunea de
grădinărit cultural, pentru a-l distinge de forma sa empirică.
Metoda controlului a fost pentru prima oară pusă în practică în 1888 de către Biolley într-o
pădure de 30 ha aparţinând Corporaţiei celor 6 comune (Favre şi Oberson, 2002), în scurt timp fiind
extinsă la scara fondului forestier din întregul canton Neuchâtel (Schütz, 1997).
La nivel european, codrul grădinărit s-a extins rapid dar pe o scară redusă în diverse ţări, fiind
actualmente aplicat pe cca 500.000 ha (brădete montane pure sau în amestec cu fagul şi, uneori, cu
molidul), din care cca 320.000 ha în Europa Centrală şi de Vest (tab. 10 şi fig. 28).
În plus, merită amintită aplicarea sa, pe o scară mult mai redusă, şi în Slovacia (3-4 mii ha),
Bulgaria (3 mii ha), Slovenia, Croaţia şi Bosnia (câteva zeci de mii ha), Grecia, Italia şi România
(Schütz, 1997).
- 72 -
________________________________________________________________________________________________
Tab. 10. Aplicarea codrului grădinărit în ţări din centrul şi vestul Europei (din Schütz, 1997)
Ţara Suprafaţa pădurilor Suprafaţa pădurilor grădinărite, în
grădinărite (mii ha) % din suprafaţa pădurilor ţării
Franţa ~ 150 1,1
Germania ~ 60 <2
Austria ~ 60 <2
Elveţia 100 8,4
Slovenia ~ 100 12
Total 470 -
Fig. 28. Distribuţia geografică a regiunilor cu tradiţie istorică în aplicarea codrului grădinărit
(din Schütz, 1997) (1- Jura franceză; 2 – Jura elveţiană (cantonul Neuchâtel); 3 – Emmental, Elveţia;
4 – Pădurea Neagră, Germania; 5 – păduri din regiunile Bregenz (Austria) şi Allgäu (Germania);
6 – păduri de fag din Thuringia (Germania); 7 – munţii Bacher şi Karavanque din Slovenia de Nord;
8 – platourile carstice dinarice din Slovenia Centrală)
În afara continentului european, tratamentul codrului grădinărit se aplică în S.U.A. (păduri

amestecate cu foioase de umbră– Tubbs et al., 1983, în Matthews, 1991), Canada (provincia
Québec, unde se utilizează din 1983 pe cca 40.000 ha/an în păduri neregulate cu specii de foioase
de umbră – Majcen, 1994, Majcen şi Bédard, 2000), Japonia (arborete cu specii de răşinoase de
umbră gen Thujopsis dolabrata – Nigi, 1984, 1988) etc.
În România, până la finele secolulului al XIX-lea, codrul grădinărit s-a aplicat în forma sa
empirică, urmărindu-se recoltarea arborilor care depăşeau un anumit diametru (30 cm), fără nici o
preocupare pentru regenerare, ceea ce a dus la eşecuri în multe cazuri.
- 73 -
________________________________________________________________________________________________
Abia după apariţia H.C.M. 114/1954 codrul grădinărit s-a recomandat pe 2-3 % din suprafaţa
fondului nostru forestier, în arborete amestecate de răşinoase şi foioase din grupa I funcţională
(Dissescu et al., 1987, din Filipescu, 2001).
Actualmente, datorită multiplelor probleme pe care le presupune şi care s-au reliefat în
prezentarea tehnicii sale de aplicare, codrul grădinărit se recomandă să fie limitat numai la pădurile
montane relativ pluriene şi pluriene, care îndeplinesc prioritar funcţii de protecţie (xxx, 2000).
Acestea fac parte din formaţiile brădetelor, brădeto-făgetelor, molidişurilor, molideto-făgetelor,
amestecurilor de fag şi răşinoase sau făgetelor.
În aplicarea sa nu trebuie însă niciodată uitat că tratamentul codrului grădinărit este unul fin,
intensiv (Drăcea, 1923-1924), care reclamă multă muncă şi artă (Dengler, 1935), ceea ce îl face o
formă forestieră rară, ca să nu zicem marginală (Schütz, 1997).
3.3.4. Tratamente cu tăieri combinate

3.3.4.1. Tratamentul tăierilor cvasigrădinărite (jardinatorii)
Acest tratament presupune tot intervenţii în ochiuri, dar cu o perioadă generală de regenerare
mai lungă decât la tăierile progresive, ceea ce a făcut să fie considerat în trecut drept “tăieri
progresive cu perioadă de regenerare lungă” (Drăcea, 1923-1924).
Tehnica tratamentului. În mod practic, aplicarea tăierilor cvasigrădinărite începe cu stabilirea
lungimii perioadei generale de regenerare, cuprinsă în general între 40 de ani (specii de lumină gen
stejar şi gorun) şi 60 de ani (brad) (Drăcea, 1923-1924; Troup, 1928; xxx, 1949). Această operaţie
este urmată de alegerea vârstei exploatabilităţii arboretelor de parcurs cu tăieri cvasigrădinărite (în
general de 120, chiar150 de ani) şi începerea tăierilor la o vârstă aproximativ egală cu vârsta
exploatabilităţii minus o treime din durata perioadei generale de regenerare adoptate (cca 80 de ani
– xxx, 2000).
La primele intervenţii în arboretul exploatabil, inclus în suprafaţa periodică în rând, se
intervine împrăştiat şi neuniform pe suprafaţa acestuia, în primul rând în porţiunile unde există
seminţiş utilizabil instalat precum şi în alte puncte unde, într-un an de fructificaţie, se încearcă
instalarea seminţişului speciilor de valoare economică şi silviculturală.
Intervenţiile se realizează în ochiuri a căror mărime variază în general între 0,5-1,0 H (H –
înălţimea medie a arboretului) la fag şi brad şi 1-1,5H la cvercinee (Vlad et al., 1997). În porţiunile
de arboret unde seminţişul preexistent utilizabil a ajuns la independenţă biologică se poate trece
deja la recoltarea integrală, printr-o tăiere rasă, a arboretului bătrân (xxx, 1949), în timp ce acolo
unde se urmăreşte instalarea seminţişului consistenţa se răreşte până la 0,4 (stejar), 0,5 (gorun,
molid), 0,6 (fag) sau chiar 0,7 (brad) (Vlad et al., 1997).
- 74 -
________________________________________________________________________________________________
Asupra fiecărui ochi, în funcţie de periodicitatea fructificaţiei, precum şi de creşterea şi
dezvoltarea seminţişului instalat, se intervine de 1-3 ori, mai puţine intervenţii fiind necesare la
speciile de lumină gen cvercinee şi mai multe la cele de umbră gen fag şi brad.
Pe ansamblul arboretului parcurs cu tăieri jardinatorii se revine cu intervenţiile specifice (de
deschidere, lărgire-luminare sau de racordare a ochiurilor), datorită împrăştierii mari a ochiurilor, de
4-8 (10) sau chiar de mai multe ori, în funcţie de temperamentul speciilor de regenerat (intervenţii
mai puţine la cele de lumină) şi de lungimea perioadei generale de regenerare (Kenk, 1995; xxx,
2000).
Schema generală a aplicare a tăierilor cvasigrădinărite pe o porţiune a unui arboret exploatabil
este prezentată în fig. 29.
Fig. 29. Schema de aplicare a tăierilor cvasigrădinărite (din Vanselow, 1949)

[(de la a la f – aplicarea tăierilor de deschidere, lărgire-luminare şi racordare a ochiurilor,
pornind de la seminţişul preexistent instalat (ochiurile 1, 2, 3 şi 4) şi de la ochiurile
deschise într-un an de fructificaţie (6-12)]
- 75 -
________________________________________________________________________________________________
Datorită împrăştierii ochiurilor, precum şi perioadei de regenerare lungi, arboretul care rezultă
la finalul tăierilor cvasigrădinărite nu mai este unul de codru regulat ci relativ plurien şi prezintă un
profil frânt (dantelat) sau sinuos. Cu timpul, această neregularitate dimensională (mai ales a
înălţimilor) se atenuează (Drăcea, 1923-1924; Troup, 1928; xxx, 1949).
Pe parcursul aplicării tratamentului amintit, datorită variaţiei vârstei şi dimensiunilor, în
acelaşi an se poate interveni în diferite puncte ale arboretului exploatabil angajat în regenerare cu
tăieri de recoltare a arborilor în ochiuri (tăieri principale), precum şi cu degajări-depresaje, curăţiri
sau rărituri (lucrări de îngrijire şi conducere).
Este evident, din prezentarea tratamentului, că acesta se aseamănă cu cel al tăierilor
progresive prin:
• amplasarea tăierilor numai în arborete exploatabile incluse în suprafaţa periodică în rând;
• punerea în valoare a masei lemnoase sub formă de ochiuri, cărora li se aplică tăieri de
deschidere, de lărgire-luminare şi de racordare;
În acelaşi timp, tăierile cvasigrădinărite prezintă unele asemănări şi cu tratamentul codrului
grădinărit, respectiv:
• lungimea mare, de până la 60 de ani, a perioadei generale de regenerare;
• împrăştierea tăierilor pe întreaga suprafaţă a arboretului exploatabil;
• neregularitatea arboretelor rezultate, care sunt relativ pluriene, cu închidere pe verticală şi profil
dantelat;
• executarea concomitentă, pe suprafaţa arboretului exploatabil, a tăierilor principale şi
operaţiunilor culturale.
Aplicarea tratamentului. Ca şi tăierile progresive, cele cvasigrădinărite au fost sistematizate în
Germania de către prof. Karl Gayer (1880). Acesta a recomandat abandonarea tăierilor rase şi
monoculturilor omogene de răşinoase şi revenirea la arborete neregulate şi amestecate prin
intermediul tăierilor în ochiuri, lărgite şi racordate după regenerarea naturală sau artificială a
suprafeţelor respective (Drăcea, 1923-1924; Silvy-Leligois, 1964).
Actualmente sunt cunoscute două variante ale tăierilor cvasigrădinărite, cea germană (Baden
Femelschlag, datorată lui Gayer) şi cea elveţiană (Swiss Femelschlag, dezvoltată de profesorii
Schädelin şi Leibundgut de la Şcoala Politehnică din Zürich) (Troup, 1928). În Europa, tratamentul
se aplică pe scară largă în Elveţia (în întreaga ţară, cu excepţia cantonului Neuchâtel şi a regiunii
Emmental, unde sunt înlocuite de tăieri grădinărite – Everard, 1985), în Germania (landul Baden-
Würtemberg, în Pădurea Neagră, pe cca 20% din suprafaţa pădurilor – Boppe, 1889; Troup, 1928;
Everard, 1985) şi în Austria. În toate aceste ţări, tăierile cvasigrădinărite sunt limitate la pădurile
montane amestecate de brad, fag şi molid.
- 76 -
________________________________________________________________________________________________
În ţara noastră, s-a considerat că tratamentul se pretează mai ales speciilor cu temperament
delicat şi destul de rezistente la vânt gen brad, fag şi molid (Drăcea, 1923-1924). Pe lângă aceste
specii, s-a recomandat aplicarea sa şi la unele de lumină gen gorun şi chiar stejar pedunculat, unde
se pot deschide ochiuri mai mari şi adopta perioade de regenerare mai scurte (Drăcea, 1923-1924;
Stinghe şi Sburlan, 1941; Vlad et al., 1997).
Cu toate acestea dar pe bună dreptate, tăierile cvasigrădinărite se recomandă, în mod oficial,
numai în păduri constituite din brad sau fag, precum şi în amestecuri de răşinoase şi fag. În mod
excepţional, ar putea fi aplicate în amestecuri de cvercinee cu alte specii (xxx, 2000). O astfel de
recomandare trebuie însă corelată cu temerile justificate ale prof. E.G. Negulescu (1957) care,
constatând marile sale probleme de aplicare (tratament pretenţios, greu de condus, care necesită
continuitate susţinută în lucrări, un personal numeros şi bine pregătit, precum şi o reţea deasă de
drumuri), consideră că aplicarea sa în viitor nu este recomandabilă.
3.4. Tratamente din regimul crângului

3.4.1. Tratamente cu tăieri de jos
3.4.1.1. Tratamentul crângului simplu
Acesta constă în aceea că an de an se taie ras o anumită suprafaţa dintr-o pădure tânără,
capabilă să se regenereze pe cale vegetativă (Negulescu, în Negulescu et al., 1973).
Crângul simplu urmăreşte scopuri culturale, care constau în asigurarea regenerării pe cale
vegetativă a arboretului exploatat, precum şi economice, respectiv obţinerea de venituri la intervale
cât mai scurte şi deci producerea lemnului de dimensiuni mici şi mijlocii.
Tehnica tratamentului. În aplicarea sa, crângul simplu trebuie să rezolve o serie de probleme
referitoare la (1) fixarea ciclului de producţie, (2) organizarea procesului de producţie la nivel de
U.P. sau S.U.P., (3) stabilirea procesului tehnologic de exploatare, (4) conducerea regenerării şi
îngrijirea arboretelor.
(1) Ciclul de producţie al pădurilor de crâng se stabileşte în funcţie de natura speciei, ţelul de
producţie şi condiţiile staţionale. Deoarece, în marea lor majoritate, speciile de foioase lăstăresc
viguros până la vârste de maximum 40 de ani, ciclul de producţie nu trebuie să depăşească această
valoare (“A adopta în crânguri revoluţii mai mari de 40 de ani înseamnă sau a conduce pădurea la o
pieire sigură sau a da loc la o schimbare radicală de esenţă (specie – n.n.)” - Drăcea, 1923-1924). În
mod obişnuit, ciclul de producţie utilizat este de maximum 15-25 de ani iar singurele specii la care
mărimea acestuia se apropie de vârsta maximă a capacităţii de lăstărire în pădurile europene sunt
cvercineele (stejarul, gorunul – 30 (35) de ani) şi castanul comestibil (maximum 30 de ani)
(Boudru, 1989; Hibberd (ed.), 1991; Evans, în Buckley (ed.), 1992; Bastien, 1999). Chiar dacă se
regăseşte uneori în lucrări mai vechi (Schwappach et al., 1914; Drăcea, 1942; Köstler, 1956),
recomandarea de a prelungi ciclul de producţie în cazul aninişurilor până la 40-60 de ani trebuie
- 77 -
________________________________________________________________________________________________
privită cu multe rezervă, aceste specii fiind conduse în mod obişnuit în crânguri numai până la
vârste de 10-20 (25) de ani (Boppe, 1889; Boudru, 1989; Evans, în Buckley (ed.), 1992).
Mărimea ciclului de producţie este influenţată şi de ţelul de producţie (sortimentul-ţel).
Astfel, crângul de salcie (răchităriile), unde se produc nuiele pentru împletituri, are un ciclu de 1 (2)
ani, în timp ce acelaşi crâng dar pentru lemn de foc se poate conduce până la 10-15 ani. În Europa,
crângurile de castan comestibil pentru producerea parilor (de gard, de vie, hamei), a lemnului de foc
sau pentru celuloză se exploatează la 10-15 ani (Hibberd (ed.), 1991; Matthews, 1991), vârste care
se prelungesc până la 30 de ani când se urmăreşte producerea doagelor pentru butoaie sau a frizelor
pentru parchete (Boppe, 1889; Bastien, 1999).
Condiţiile staţionale influenţează, de asemenea, mărimea ciclului de producţie. Cu cât
condiţiile staţionale sunt mai favorabile, cu atât viteza de creştere a arborilor este mai rapidă,
aceleaşi sortimente dimensionale se pot obţine mai devreme iar ciclul poate fi mai scurt. Cu toate
acestea, valoarea ciclului de producţie este întotdeauna mai mare în crângurile instalate pe staţiuni
de bonitate superioară faţă de cele de pe staţiuni cu potenţial productiv mai scăzut. Astfel, ciclul
recomandat în România în salcâmetele din clase superioare de producţie (I şi a II-a) este de 30-35
de ani şi scade la 20-25 de ani în cele din clasele a IV-a şi a V-a de producţie (xxx, 2000).
În privinţa (2) organizării procesului de producţie în ansamblul fiecărei U.P. (sau S.U.P.)
tratată în crâng simplu, aceasta se realizează folosind metoda parchetaţiei, recomandată deja prin
ordonanţa regală franceză din 1545 (Huffel, 1907). În varianta clasică (aşa-numita parchetaţie în
suprafaţă), pentru stabilirea mărimii suprafeţei (parchetului) de parcurs anual (San), care ar trebui să
fie constantă de la an la an, se împarte suprafaţa (S) unităţii (subunităţii) de producţie de crâng
simplu la ciclul de producţie adoptat (r) (San = S/r) (Lorentz şi Parade, 1867; Broilliard, 1881). În
acest mod, se poate realiza continuitatea în suprafaţă dar nu şi în volum a lucrărilor, ceea ce a impus
în decursul timpului trecerea la metoda parchetaţiei în suprafaţă cu control pe volum, prin care se
preconizează extragerea anuală a unor volume aproximativ egale de pe parchete cu suprafeţe egale
sau, cel mai adesea, neeegale. Actualmente, în ţara noastră, mărimea parchetului de crâng simplu nu
trebuie să depăşească 3 ha în toate formaţiile forestiere unde este permisă aplicarea sa (salcâmete,
zăvoaie de plopi şi salcie, aninişuri) (xxx, 2000).
Exploatarea parchetelor anuale urmăreşte tăierea rasă, de jos, a arborilor existenţi şi
colectarea întregului material lemnos. Deoarece arborii au dimensiuni mici şi mijlocii, nu există
probleme deosebite în privinţa recoltării şi colectării acestora, însă principalele aspecte care trebuie
rezolvate prin aplicarea crângului simplu ţin de (a) sezonul tăierii, precum şi de (b) modul de
executare a tăierii.
Astfel, (1) de multă vreme (Hartig, 1805; Bagneris, 1878; Broilliard, 1881; Schlich, 1910) se
consideră că sezonul optim pentru executarea tăierii este la finele iernii şi începutul primăverii, cu
- 78 -
________________________________________________________________________________________________
câteva săptămâni înainte de intrarea în vegetaţie. Recoltarea şi colectarea lemnului în crângul
simplu trebuie încheiate înainte de apariţia lăstarilor tineri deoarece aceştia sunt foarte fragili şi, în
caz contrar, ar suferi pagube importante în timpul lucrărilor de exploatare şi transport (Cotta, 1841;
Lorentz şi Parade, 1967; Popovici, 1922-1923). Dacă s-ar interveni mai devreme, în timpul iernii,
gerurile puternice pot provoca desprinderea scoarţei de lemn sau îmbibarea cu apă a cioatei şi
apariţia putregaiului, care i-ar reduce semnificativ puterea de lăstărire şi calitatea lăstarilor produşi.
Dacă s-ar interveni după intrarea în vegetaţie sau chiar în timpul verii, capacitatea de lăstărire a
cioatei scade iar lăstarii formaţi nu vor avea timp suficient pentru lignificare şi pot fi surprinşi de
îngheţurile timpurii (Hartig, 1805; Troup, 1928). Excepţiile de la sezonul optim precizat se întâlnesc
în crângurile de anin, zăvoaiele de plop şi salcie din staţiuni cu soluri mlăştinoase sau inundabile,
unde se recomandă practicarea tăierilor în timpul iernii, când solul este îngheţat (Schwappach,
1904; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Până în primele decenii ale secolului al XX-lea, o excepţie de la perioada optimă era
constituită din crângurile de stejari pentru tananţi. Acestea se exploatau numai după intrarea în
vegetaţie (în perioada de sevă, în mai-iunie), când separarea scoarţei de lemn se făcea uşor iar
conţinutul de tananţi era mai ridicat decât în perioada repaosului vegetativ (Hartig, 1805; Lorentz şi
Parade, 1867; Schwappach, 1904; Drăcea, 1923-1923). În ultimele decenii, datorită rentabilităţii
sale reduse, importului de tananţi din alte zone (lemn de Quebracho din Argentina – Dengler, 1935;
Köstler, 1956) sau obţinerii tananţilor pe cale chimică, s-a renunţat la folosirea acestui gen de crâng.
Actualmente, în ţara noastră, perioada permisă pentru recoltarea şi colectarea lemnului în
crângurile simple este cuprinsă între 15 IX şi 31 III (xxx, 2002).
Referitor la (2) modul de executare a tăierii arborilor, se cere a aceasta să fie netedă, fără
zdrelirea, crăparea sau ruperea scoarţei pe cioată şi cât mai de jos, pentru a “forţa lăstarii
(proventivi) să apară la nivelul solului şi a obţine veritabili lăstari de cioată “ (Boppe, 1889). În
acest context, este de remarcat că principala recomandare, de tăiere la nivelul solului (ras cu solul),
este amintită încă din secolul al XVI-lea (Ordonanţa lui Francisc I din 1516) (Mormiche, 1991). Pe
lângă acest mod de tăiere se recomandă şi lăsarea unei cioate de 3-5 cm (la speciile care lăstăresc
mai bine pe marginea tăieturii, în zona de calus, ca la salcie, salcâm, carpen, ulmi, tei, plopi) sau de
5-10 cm la cele care formează lăstari sub tăietură, pe părţile laterale ale cioatei (anin negru şi alb,
frasin, cvercinee, castan bun) (Dengler, 1935; Köstler, 1956).
În plus, pentru a se preveni stagnarea apei pe cioată şi pătrunderea putregaiului, care se poate
propaga apoi la baza lăstarilor formaţi, se recomandă tăierea înclinată într-o apă (arbori subţiri) sau,
la arborii mai groşi, în două ape şi având formă convexă (aşa-numita tăiere în taluz) (Hartig, 1805;
Cotta, 1841; Bagneris, 1878; Boppe, 1889; Schlich, 1910) (fig. 30).
- 79 -
________________________________________________________________________________________________
Fig. 30. Diferite moduri de executare a tăierii arborilor la crângul simplu cu tăiere de jos
(din Drăcea, 1923-1924) (a-c = corect; d-f = incorect)
În cazul salcâmetelor, al pădurilor de stejar verde (Quercus ilex) din bazinul Mediteranei
(Troup, 1928), precum şi al unor specii neforestiere dar cu lemn de rădăcină valoros gen nuc
comun, se recomandă aplicarea aşa-numitelor tăieri în căzănire. În acest scop, după doborârea
arborelui, se sapă un şanţ circular sau oval la câteva zeci de centimetri de baza acestuia, apoi se
dezvelesc şi se taie rădăcinile, extrăgând şi cioata din pământ. Gropile rămase, care au forma unui
cazan (de unde şi denumirea de căzănire) se astupă cu pământ iar terenul se mobilizează pe întreaga
suprafaţa cu grapa sau plugul pentru rănirea rădăcinilor superficiale, prin care se înlesneşte
producerea drajonilor. Aceştia cresc foarte repede şi, la salcâm, pot realiza starea de masiv la numai
un an de la aplicarea tăierii în căzănire (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
După aplicarea repetată a tăierilor de crâng, cioatele îmbătrânesc şi capacitatea lor de lăstărire
se reduce constant, ceea ce face ca dimensiunile (diametrele, înălţimile, volumele individuale) să se
reducă treptat. Aceasta face ca înlocuirea prin plantare de puieţi a cioatelor degradate să devină
obligatorie după trecerea a 2-3 generaţii de crâng în pădurile temperate (Lorentz şi Parade, 1867;
Troup, 1928; xxx, 1949) şi 3-4 generaţii în crângurile din regiunile tropicale (Evans, 1992).
Istoricul şi aplicarea crîngului simplu. Primele urme de aplicare a crângului simplu datează
din perioada neolitică (4.000 î.e.n.), în Marea Britanie (Crowther şi Evans, 1984). Mai târziu, acesta
a fost preferat de către romani, care îl utilizau în arboretele de castan bun pentru araci de vie (ciclu
de 8 ani), precum şi la cvercinee (ciclu de 11 ani) (Pliniu cel Bătrân, Historia naturalis, din Huffel,
1907). Pe întreaga durată a Evului Mediu crângul simplu s-a folosit pe scară largă în Franţa, Anglia
şi Germania, lungimea ciclului de producţie fiind însă de doar 10 ani în Franţa şi de 7-12 ani în
Germania (Huffel, 1907). Odată însă cu folosirea pe scară largă a cărbunelui în industrie şi
consumul casnic (mijlocul secolului al XIX-lea) a început şi declinul crângurilor europene, care s-a
accentuat după cel de-al doilea război mondial (Crowther şi Evans, 1984; Matthews, 1991). Cu
toate acestea, crângul simplu se mai aplică pe o scară largă în ţări sud- şi central-europene (mai ales
Franţa, Italia, la care se adaugă Grecia, Jugoslavia, Albania, Bulgaria, Ungaria etc), unde foioasele
sunt dominante iar pădurile particulare ocupă suprafeţe importante (Kuusela, 1994). Principalele
- 80 -
________________________________________________________________________________________________
specii tratate în crâng pe continentul nostru sunt cvercineele (mai ales stejarul şi gorunul), castanul
bun, răchitele pentru împletituri, aninii. Pe glob însă, cea mai mare suprafaţă de crânguri o ocupă
arboretele de Eucalyptus sp. (cca 4 milioane ha), cu un ciclu de 7-10 ani (Matthews, 1991).
În ţara noastră, pădurile statului din regiunile de câmpie ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei
şi Maramureşului s-au tratat în crâng simplu cu un ciclu de 25-30 de ani. În schimb, în vechiul
regat, crângul simplu aplicat în salcâmete avea un ciclu de numai 15-20 de ani faţă de 10, 20 sau 30
de ani în cvercetele de deal şi câmpie (Antonescu, 1910).
Aşa cum s-a menţionat, suprafaţa crângurilor simple a reprezentat, la naţionalizare (1948),
30% din fondul forestier al României. Odată însă cu conversiunea lor spre codru, acestea şi-au
redus continuu întinderea astfel încât actualmente se mai aplică pe doar 5% din pădurile noastre,
fiind recomandate în zăvoaie de plopi indigeni şi salcie, răchitării, salcâmete, aninişuri (xxx, 2000).
3.4.2. Tratamente cu tăieri de sus

3.4.2.1. Tratamentul crângului cu tăieri în scaun
Atunci când tulpina unui arbore foios se taie la o anumită înălţime, pe marginea tăieturii sau
sub aceasta se formează numeroşi lăstari numiţi sulinari. Dacă aceştia se exploatează sistematic
după cicluri scurte, tulpina se îngroaşă la capăt, acolo unde sulinarii sunt recoltaţi repetat, şi capătă
o formă caracteristică numită scaun (Boppe, 1889; Drăcea, 1942; xxx, 1949) (fig. 31).
Fig. 31. Tăiere în scaun (din Jolyet, 1916)
Cu timpul, scaunul îmbătrâneşte şi se deteriorează iar capacitatea sa de lăstărire, ca şi

vigoarea de creştere a lăstarilor, scad. De aceea, după 2-3 generaţii de recoltare a sulinarilor,
scaunele îmbătrânite se înlocuiesc cu elemente tinere provenite din plantaţii de puieţi sau butaşi
denumite sade, care vor fi apoi tratate din nou în scaun (Negulescu, 1957; xxx, 2000).
Tăierile în scaun se aplică arborilor de alei, de pe marginea străzilor, drumurilor sau
proprietăţilor, exemplarelor de dud care produc frunză necesară hrănirii viermilor de mătase.
- 81 -
________________________________________________________________________________________________
În spaţiul forestier acestea se recomandă în zonele cu tradiţie pastorală (Franţa, Italia, Spania,
Portugalia – Bastien, 1999) sau în sistemele agroforestiere din regiunile tropicale, unde au rolul de a
produce frunzare pentru animale sau lemn de foc (Evans, 1992). În aceste situaţii, tăietura se
realizează la o înălţime de 2,5-3 m, aleasă astfel încât să permită accesul animalelor dar să fie mai
sus de nivelul la care acestea (mai ales vite şi capre) pot păşuna (Drăcea, 1942; Matthews, 1991;
Evans, 1992).
În ţara noastră, cea mai importantă utilizare a crângului simplu cu tăieri în scaun este, în mod
excepţional (xxx, 2000), în zăvoaiele de salcie din Lunca şi Delta Dunării, unde înălţimea scaunului
se alege deasupra nivelului celor mai mari ape de inundaţie dintr-o lungă serie de ani (Antonescu,
1922-1923; Drăcea, 1923-1924, 1942; xxx, 1949). În acest fel, suprafaţa tăieturii este protejată
împotriva pătrunderii apei iar scaunul va fi capabil să producă noi sulinari viabili după retragerea
inundaţiilor.
În zăvoaie, suprafaţa de tăiat anual are forma unor parchete sau benzi, amplasate
perpendicular pe firul apei. Mărimea parchetelor este de maximum 10 ha, iar alăturarea lor se poate
face anual (xxx, 2000).
Parchetele de crâng cu tăieri în scaun se exploatează într-un mod similar celor de crâng
(tăietură netedă, uşor înclinată, fără a vătăma scoarţa, etc.), în perioada de iarnă (15 IX-31 III - xxx,
2002). Recoltarea sulinarilor se face cu toporul sau fierăstrăul mecanic de pe capra de susţinere a
muncitorului în timpul lucrului (Copăcean et al., 1983).
În zăvoaiele de salcie de la noi, ciclul de producţie aplicat a fost, în decursul timpului, de
până la 10 (15) ani (Popovici, 1920, 1922-1923; Drăcea, 1923-1924, 1942). Actualmente, când se
urmăreşte producerea lemnului pentru cherestea şi celuloză, se recomandă ca mărimea ciclului de
producţie în aceste zăvoaie să atingă 15-30 de ani (păduri de producţie) şi 20-35 ani (păduri de
protecţie) (xxx, 2000).
3.5. Tratamente din regimul crângului compus

3.5.1. Tratamentul crângului compus
După cum s-a amintit, în cadrul arboretelor de crâng compus regenerarea sau reîntinerirea
arboretelor se obţin atât din sămânţă cât şi din lăstari sau drajoni (Drăcea, 1942). Într-un astfel de
arboret se diferenţiază un etaj inferior (subetaj) de crâng (provenit din lăstari), cu înălţime mică şi
care produce lemn mic şi mijlociu, căruia i se suprapune, având însă o consistenţă mult mai rară, un
etaj superior, din arbori mari numiţi rezerve, care s-a instalat din sămânţă şi din lăstari (Cotta, 1841;
Lorentz şi Parade, 1967; Danilescu, 1893; Dengler, 1935). Între cele două etaje există o solidaritate
complexă, deoarece compoziţia etajului de crâng o impune pe cea a rezervei care se recrutează din
sânul său, în timp ce consistenţa rezervei o influenţează pe cea a crângului (Boppe, 1889).
- 82 -
________________________________________________________________________________________________
Tehnica tratamentului. Pentru obţinerea unei păduri de crâng compus se porneşte de la o
pădure regenerată din sămînţă sau din lăstari, procedându-se astfel (Dengler, 1935; Drăcea, 1942):
• la atingerea vârstei exploatabilităţii adoptate pentru generaţia de crâng (20-25 de ani), din
aceasta se păstrează un număr oarecare de rezerve din speciile dorite, frumoase şi cu creşteri
susţinute.
• după trecerea celui de-al doilea ciclu de crâng de 20-25 de ani, timp în care cioatele rămase
după exploatarea crângului au produs o nouă generaţie de lăstari care se vor extrage în
majoritate cu acest prilej, marea majoritate a rezervelor cu vârsta de 40-50 de ani se păstrează.
Dintre rezerve se extrag cele deteriorate sau lâncede şi se păstrează încă o generaţie de rezerve
din lăstarii cu vârsta de 20-25 de ani.
• după trecerea celui de-al treilea ciclu de crâng cu aceeaşi lungime (20-25 ani), din primele două
serii de rezerve, cu vârsta de 40-50 şi 60-75 de ani, se extrag cele uscate sau lâncede. În acelaşi
timp, se recoltează în mare parte lăstarii de 20-25 de ani, lăsându-se din rândul lor o nouă serie
de rezerve ş.a.m.d.
Prin repetarea acestui mod de intervenţie la fiecare 20-25 de ani, la finele sau începutul
ciclului de crâng (n) se deosebesc într-un arboret rezerve de diferite categorii, ale căror vârste sunt
un multiplu al ciclului de crâng ales (n, 2n, 3n, 4n, etc), precum şi etajul de crâng echien ajuns la
vârsta exploatabilităţii sau cioatele gata să lăstărească (Drăcea, 1942) (fig. 32).
Fig. 32. Arboret de crâng compus cu vârsta exploatabilităţii etajului de crâng de 25 ani şi a
rezervelor de 100 ani (din Troup, 1928); a = înainte de tăierea de crâng; b = după intervenţie
Atunci când rezervele se păstrează numai un singur ciclu de crâng, exploatându-se la 2n ani,
se defineşte crângul cu rezerve (crâng compus de ordinul I), în timp ce crângul compus propriu-zis
include la orice exploatare de crâng rezerve de vârste multiple (n, 2n, 3n, 4n etc.) (Drăcea, 1923-
1924; Stinghe şi Sburlan, 1941).
- 83 -
________________________________________________________________________________________________
La atingerea vârstei exploatabilităţii stabilite pentru arborii de rezervă (maximum 100 de ani),
aceştia se recoltează integral.
Numărul de rezerve de vârste diferite care se recomandă să existe la ha în acest moment într-
un crâng compus cu echilibru între rezerve şi etajul de crâng (crâng compus normal) este de cca
100 exemplare, cu un volum de 100-200 m3/ha şi a căror proiecţie a coroanelor trebuie să ocupe
înainte de tăiere 1/3-1/2 din suprafaţa arboretului (Troup, 1928; Dengler, 1935). Dacă numărul
rezervelor este mai mare de 100 iar volumul acestora depăşeşte 200 m3/ha (crâng compus cu
rezerve numeroase, crâng compus cu aspect de codru), rolul etajului de crâng este din ce în ce mai
redus şi acesta ocupă o suprafaţă tot mai restrânsă, pădurea de crâng compus apropiindu-se de cea
de codru (Dengler, 1935; Negulescu, 1957).
Între exemplarele care compun rezervele se recomandă cele provenite din specii de lumină
cu lemn valoros, viguroase, cu tulpini frumoase, cu coroana rară (pentru a oferi lumina suficientă
etajului de crâng) şi repartizate cât mai uniform. Cele mai recomandate specii de rezervă sunt
cvercineele (gorunul şi stejarul), frasinul, paltinii, ulmii, cireşul, sorbii. Nu se recomandă folosirea
fagului ca arbore de rezervă, mai ales datorită riscului de a suferi de arsura scoarţei când este izolat
brusc precum şi umbririi puternice pe care o realizează coroana sa deasă, care stânjeneşte creşterea
etajului de crâng (Boppe, 1889; Schwappach, 1904; Troup, 1928).
Pentru etajul de crâng se preferă speciile care, pe lângă faptul că lăstăresc viguros şi timp
îndelungat din cioată, produc lemn de foc de calitate bună şi pot suporta o anumită umbrire a
masivului rezervelor. Astfel, speciile cele mai recomandate pentru crîng sunt carpenul, jugastrul,
teiul, frasinul, castanul bun, paltinii de câmp şi de munte, alunul (Schwappach, 1904; Schwappach
et al., 1914; Jolyet, 1916; Drăcea, 1923-1924).
Lucrările care se execută în crîngurile compuse sunt diferenţiate după etajul arboretului.
Astfel, în etajul de crâng se intervine, de-a lungul celor 20-25 de ani de existenţă şi numai dacă se
consideră necesar, cu curăţiri şi cel mult o răritură. În etajul de codru se intervine numai cu lucrări
de emondaj, prin care se îndepărtează lujerii lacomi formaţi mai ales la baza trunchiurilor de
cvercinee puse brusc în lumină după extragerea etajului protector de crâng (Lorentz şi Parade, 1867;
Bagneris, 1878; Broilliard, 1881; Danilescu, 1893; Popovici, 1922-1923; Drăcea, 1942).
Istoricul şi aplicarea crângului compus. Se consideră că, încă din neolitic, în arborete de
crâng simplu din Marea Britanie au fost lăsate ocazional rezerve pentru a creşte câteva cicluri de
crâng şi a asigura nevoile ocazionale pentru lemnul de construcţii (Rackham, 1990, în Rietbergen,
2001).
Acest tratament a căpătat o mare importanţă în Evul Mediu (Germania, Franţa, Marea
Britanie), perioadă în care toate ordonanţele forestiere începând din secolul al XV-lea dar mai ales
- 84 -
________________________________________________________________________________________________
cea a lui Colbert din Franţa (1669) au cuprins instrucţiuni privind numărul şi vârsta de tăiere a
rezervelor (Dengler, 1935; Lafouge, 1964).
Importanţa sa în Europa a început să se reducă mai ales în secolul al XIX-lea, când au apărut
şi primele preocupări pentru conversiunea crângului compus la codru, deoarece acesta are un viciu
esenţial, acela de a reuni două elemente diametral opuse (Lorentz, 1827, în Matthews, 1991;
Bastien, 1999). Cu toate acestea, crângul compus se aplică încă pe suprafeţe mari, de sute de mii
sau milioane de ha, mai ales în ţări din sudul şi centrul Europei (Franţa - 3,7 milioane ha; Italia,
Spania, Grecia) (Kuusela, 1994; Vlad et al., 1997; Bastien, 1999).
În România, aplicarea crângului compus a început odată cu apariţia în Moldova a “Pravilei
pentru cruţarea pădurilor de pe moşiile mânăstireşti şi altele” (1843), în care existau şi prevederi
referitoare la exploatarea şi numărul rezervelor (56 ex/ha) (Danilescu, 1893). După unirea din 1859,
sistemul din Moldova s-a generalizat la aproape toate pădurile statului, numărul de rezerve fixându-
se la maximum 80/ha iar vârsta exploatabilităţii etajului de crâng la 30-40 de ani (Danilescu, 1893).
Din nefericire, crângul compus a fost recomandat şi la pădurile de răşinoase mai ales din
Muntenia, aceasta fiind una din numeroasele greşeli în aplicarea sa, între care cele cu efectele cele
mai nefavorabile sunt (Antonescu, 1910; Negulescu, 1957; Vlad et al., 1997):
- s-a pornit în conversiunea spre crâng compus de la arborete prea bătrîne, cu vârsta până la 50-60
de ani;
- s-au adoptat cicluri de crâng prea lungi, care ajungeau la 40 de ani;
- s-au lăsat ca rezerve exemplare din specii necorespunzătoare (carpen, fag);
- rezervele nu s-au pregătit pentru trecerea la crâng compus, ceea ce a făcut să se acopere de crăci
lacome pe toată lungimea trunchiului, situaţie care a condus la uscarea vârfului şi apoi a
arborelui întreg.
Aşa cum constata pe bună dreptate Negulescu (1957), “Slabele rezultate înregistrate la noi în
trecut nu se datoresc numai doctrinei tratamentului; la aceasta au contribuit într-o mare măsură
tocmai necunoaşterea bazei lui teoretice, modul greşit de aplicare şi lipsa de consecvenţă şi
continuitate”.
Tratamentul crângului compus, foarte pretenţios şi complex în aplicare, nu s-a mai aplicat la
noi după 1948, când toate pădurile României au început să fie convertite la codru. Deşi, în mod
justificat, nu ar trebui acceptată conversiunea inversă de la păduri de codru spre cele de crâng
compus, este de bănuit că, în condiţiile retrocedării şi proprietăţii private sau de grup asupra
pădurilor, aplicarea sa să fie reluată.
- 85 -
________________________________________________________________________________________________
3.6. Lucrările speciale de conservare
În arboretele din ţara noastră cărora li s-au atribuit funcţii speciale de protecţie, acolo unde
structurile necesare pentru îndeplinirea optimă a funcţiilor respective nu se pot realiza şi menţine
prin intermediul tratamentelor prezentate mai sus, s-a propus şi oficializat după 1986 aplicarea aşa-
numitelor lucrări de conservare.
Acestea constau dintr-un ansamblu de intervenţii necesare a se aplica în arborete de vârste
înaintate, exceptate de la aplicarea tratamentelor, în scopul menţinerii sau îmbunătăţirii stării lor
sanitare, al asigurării permanenţei pădurii şi îmbunătăţirii continue a exercitării de către
arboretele respective a funcţiilor de protecţie ce li se atribuie (xxx, 2000).
În acest scop, lucrările de conservare cuprind următoarele intervenţii (xxx, 2000):
- lucrări de igienă, prin care se extrag arborii uscaţi sau în curs de uscare, arborii rupţi de vânt sau
de zăpadă, precum şi cei bolnavi, atacaţi de dăunători, afectaţi de poluare, etc. Acestea se
execută ori de cîte ori este nevoie;
- promovarea nucleelor de regenerare naturală din specii valoroase, prin efectuarea de extrageri
de arbori cu intensitate redusă. Prin aceste lucrări se recoltează exemplarele cu defecte, ajunse la
limita longevităţii fiziologice, exemplare din specii cu valoare scăzută etc.;
- îngrijirea seminţişurilor şi a tinereturilor naturale valoroase, prin lucrări adecvate potrivit
stadiului lor de dezvoltare (descopleşiri, recepări, degajări);
- împădurirea golurilor existente, folosind specii şi tehnologii corespunzătoare staţiunii şi
ţelurilor de gospodărire urmărite;
- introducerea speciilor de subarboret sau subetaj (păducel, lemn câinesc, sânger, corn, jugastru,
arţar, carpen, etc.) în pădurile de cvercinee pure sau amestecate.
În plus, acolo unde este necesar, lucrările de conservare pot să includă şi combaterea bolilor şi
dăunătorilor, optimizarea efectivelor de vânat, interzicerea păşunatului şi a rezinajului, executarea
unor sisteme de drenare în pădurile situate pe staţiuni cu exces de umiditate, raţionalizarea accesului
publicului etc. (xxx, 2000).
Referitor la intensitatea tăierilor care au rolul de a valorifica nucleele de seminţiş-tineret şi
înlăturarea treptată a elementelor necorespunzătoare din arboret, prin normele actuale se recomandă
următoarele:
- limita minimă a extragerilor va fi corespunzătoare volumului recoltat prin lucrări de igienă;
- limita superioară a acestor extrageri nu poate fi precizată; ea diferă de la arboret la arboret, în
funcţie de starea şi funcţionalitatea fiecăruia. În astfel de situaţii se impune ca extragerile care
depăşesc 10% din volumul pe picior să fie justificate prin starea de fapt a arboretului (rupturi şi
- 86 -
________________________________________________________________________________________________
doborâturi de vânt sau zăpadă, atacuri de insecte, etc.), care impune intervenţii cu intensităţi
relativ mari.
3.7. Alegerea regimului şi a tratamentului

Gospodărirea fondului forestier presupune cunoaşterea diversitaţii sale constitutive şi
funcţionale şi adoptarea celor mai judicioase decizii referitor la alegerea regimului şi a
tratamentului.
Alegerea regimului se realizează prin planurile de amenajament la nivel de U.P. sau de S.U.P.
La alegerea acestuia se ţine seama de scopul principal urmărit şi de ţelurile de gospodărire posibil
de realizat în condiţii optime, în raport cu care se fixează exploatabilitatea. Astfel:
- regimul codrului se adoptă dacă ţelul de gospodărire este producerea de lemn gros, cu utilizări
industriale, care obligă la conducerea pădurii la vârste mari. Această situaţie se întâlneşte şi în
cvasitotalitatea pădurilor cu funcţii speciale de protecţie.
- dacă pădurea, constituită din specii de foioase cu capacitate de regenerare vegetativă ridicată,
este destinată să producă lemn mijlociu şi subţire la vârste mici, aceasta va fi supusă regimului
crângului.
Un rol la fel de important la alegerea regimului îl au speciile componente. Astfel:
- în pădurile pure sau amestecate de răşinoase, ca şi în amestecurile de răşinoase şi fag, se poate
adopta doar regimul codrului. Ca excepţie, acelaşi regim se adoptă şi în culturile de plopi
euramericani şi salcie selecţionată care, deşi se regenerează pe cale vegetativă, sunt încadrate în
regimul codrului, datorită capacităţii lor de a produce sortimente de mari dimensiuni la vârste
relativ mici.
- zăvoaiele de salcie, salcâmetele, aninişurile, răchităriile se pot conduce satisfăcător în regimul
crângului.
Tot amenajamentului îi revine şi sarcina de a proceda la alegerea tratamentului în cadrul
fiecărui regim. Astfel, pentru pădurile de crâng se adoptă:
- crângul simplu cu tăieri de jos în majoritatea pădurilor;
- crângul simplu cu tăieri în căzănire la unele culturi de salcâm situate pe terenuri nisipoase şi
nepredispuse la deflaţie eoliană;
- crângul cu tăieri în scaun în zăvoaiele de salcie din Lunca şi Delta Dunării.
În cadrul pădurilor de codru, alegerea tratamentului se face au ajutorul Normelor tehnice
privind alegerea şi aplicarea tratamentelor (xxx, 2000), în care elementele principale de intrare
sunt:
A. Prima fază
- funcţiile îndeplinite de arboret (grupa, subgrupa şi categoria funcţională atribuite);
- 87 -
________________________________________________________________________________________________
B. A doua fază
- formaţia sau grupa de formaţii forestiere în care se lucrează;
- tipul de structură al arboretului (echien, relativ echien, relativ plurien sau plurien);
- nivelul productiv (clasa de producţie, categoria de productivitate) al arboretului;
Prima fază în alegerea tratamentului este încadrarea fiecărui arboret, pe baza grupei (I -
arborete cu funcţii speciale de protecţie; a II-a - arborete cu funcţii de producţie şi protecţie),
subgrupei şi categoriei funcţionale atribuite, într-un tip de categorii funcţionale. Notate cu cifre
romane, acestea sunt în număr de şase (I-VI), din care tipurile I-IV se aplică arboretelor din grupa I
funcţională, iar celelalte două (V şi VI) arboretelor din grupa a II-a funcţională.
Tipurile de categorii funcţionale care pot rezultă după prima fază sunt următoarele (xxx,
2000):
- tipul I - păduri cu funcţii speciale pentru ocrotirea naturii; în astfel de arborete este interzisă
prin lege exploatarea de arbori;
- tipul II - păduri cu funcţii speciale de protecţie situate în staţiuni cu condiţii grele sub raport
ecologic, precum şi arboretele în care nu se recomandă recoltarea de masă lenoasă prin
tăieri de regenerare obişnuite; în ele se pot aplica doar lucrări speciale de conservare;
- tipul III - păduri cu funcţii speciale de protecţie, pentru care se admit tratamente cât mai
intensive (tăieri grădinărite, tăieri de transformare spre grădinărit, cvasigrădinărite). În
situaţii speciale se pot aplica şi alte tratamente (tăieri progresive, tăieri în benzi), precum şi
lucrări speciale de conservare.
- tipul IV - păduri cu funcţii speciale de protecţie, pentru care se admit tăieri de transformare
spre grădinărit, tăieri cvasigrădinărite, precum şi alte tratamente însă cu restricţii în aplicare.
- tipul V – păduri cu funcţii de producţie şi protecţie destinate producţiei de lemn de calitate
superioară; se admit tratamente gen tăieri de transformare spre grădinărit, tăieri
cvasigrădinărite, tăieri progresive.
- tipul VI – păduri cu funcţii de producţie şi protecţie în care se poate aplica, în mod
diferenţiat, întreaga gamă a tratamentelor.
Prin combinarea informaţiilor rezultate în urma celor două faze se poate trece la alegerea
tratamentului posibil de aplicat într-un arboret oarecare (tab. 11).
În plus, la alegerea tratamentului trebuie să se aibă în vedere şi următoarele recomandări
mai importante (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959):
- pe cât posibil se va da prioritate regenerării naturale, pentru a beneficia de avantajele pe care
aceasta le prezintă, cât şi pentru a reduce la minimum cheltuielile de refacere;
- interesele exploatării impun obligaţia să se adopte tratamentele cele mai simple, pentru ca
recoltarea şi colectarea lemnului să fie cât mai puţin costisitoare;
- 88 -
________________________________________________________________________________________________
Tab. 11. Exemplu pentru modalitatea practică folosită la alegerea tratamentului

în România (din xxx, 2000)
Formaţii şi grupe de Categoria de Grupa funcţională

formaţii, pe tipuri de productivitate I a II-a
structură Tipuri de categorii funcţionale
I II III IV V VI
Făgete (amestecate) cu alte specii; goruneto-făgete
Pluriene Superioară şi mijlocie - Lc G, Cv G, Cv G, Cv, P G, Cv, P
Inferioară - Lc Cv G, Cv - Cv, P
Relativ pluriene Superioară şi mijlocie - Lc G, Cv G, Cv, P G, Cv, P G, Cv, P
Inferioară - Lc Cv Cv, P - Cv, P
Echiene şi relativ echiene Superioară şi mijlocie - Lc Cv Cv, P Cv, P Cv, P
Inferioară - Lc Cv Cv, P - Cv, P
Lc = lucrări speciale de conservare; G = tratamentul codrului grădinărit; Cv = tratamentul codrului
cvasigrădinărit; P = tratamentul tăierilor progresive
- tăierile rase se pot adopta numai în cazul când natura speciei permite regenerarea pe teren
descoperit; în rest, se recurge la regenerarea sub masiv sau în margine de masiv;
- în staţiuni extreme sau când pădurea îndeplineşte un rol deosebit de protecţie sau estetic, se dă
prioritate considerentelor culturale;
- trecerea de la o generaţie la alta este de dorit să se facă pe cât posibil treptat, pentru a nu se
pierde din capacitatea de regenerare şi a nu se întrerupe rolul protector sau estetic al pădurii
respective.
- 89 -
________________________________________________________________________________________________
BIBLIOGRAFIE
Antonescu, P., 1910: Stejarul şi cultura lui. Tipografia “Gutenberg”, Bucureşti.
Auchmoody, L.R., 1972: Epicormic branching: seasonal change, influence of fertilization, and
frequency of occurrence in uncut stands. USDA, Forest Service, Research Paper NE-228, Northeastern
Forest Experiment Station, Upper Darby, PA.
Badea, M., Mihalache, V., Vlase, Il., 1966: Contribuţii la studiul regenerării naturale a făgetelor din
Republica Socialistă România. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră, Bucureşti.
Badoux, H., 1919: La forêt suisse et la guerre. Rascher & Co., Verlag, Zürich.
Badoux, E., 1946: Relations entre le développement de la cime et l'accroissement chez le pin sylvestre.
Contribution à l'étude de l'éclaircie. În: Annales de l'Institut fédéral de recherches forestières, XXIV Band, 2.
Heft, Zürich.
Bagneris, G., 1878: Éléments de Sylviculture. 2ème édition. Imprimerie Berger-Levrault et Cie, Nancy.
Barbu, I., Cenuşă, R., 2001: Regenerarea naturală a molidului. Staţiunea Experimentală de Cultura
Molidului, Câmpulung Moldovenesc.
Barthod, Ch., 1996: La gestion durable des forêts temperées: au racines du débat international actuel.
În: Revue Forestière Française, no. spécial “La gestion durable des forêts temperées”.
Bastien, 1997: Sylviculture des chênes sessile et pédonculé. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux
et des Forêts, Nancy.
Bastien, Y., 1999: Les modes de traitement des forêts. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des
Forêts, Nancy.
Bialobok, S. (ed.), 1976: The poplars – Populus L. Foreign Scientific Publications Department,
Warsaw.
Boppe, L., 1889: Traité de Sylviculture. Berger-Levrault et Cie, Libraires-Éditeurs, Paris et Nancy.
Borel, W., 1929: Guide pour l’application du controle aux futaies jardinées. Imprimerie Jacques et
Demontrond, Besançon.
Boudru, M., 1989: Forêt et sylviculture: sylviculture appliquée. Les Presses Agronomiques de
Gembloux, Gembloux.
Boudru, M., 1989: Forêt et sylviculture: traitement des forêts. Les Presses Agronomiques de
Gembloux, Gembloux.
Broilliard, Ch., 1881: Le traitement des bois en France à l’usage des particuliers. Berger-Levrault et
Cie, Libraires-Éditeurs, Paris et Nancy.
Buffet, M., 1978: La régéneration du chêne rouvre en forêt soumise. În: Exposés, Symposium feuillus
précieux, Nancy-Champenoux, INRA, Document no. 78/08.
Buffet, M., 1980: La régéneration du chêne rouvre. În: Bulletin technique, ONF, no. 12.
Buffet, M., 1984: Sylviculture du Pin sylvestre de plaine. În: Bulletin technique, O.N.F., no. 15.
Burschel, P., Huss, J., 1997: Grundriss des Waldbaus. Ein Leitfaden für Studium und Praxis. Parey
Bucheverlag, Berlin.
Chantreuil, A., 1965: La futaie jardinée. Ecole Nationale des Eaux et Forêts, Nancy.
Chiriţă, C.C., Popescu, M. Şt., 1933: Contribuţii la problema regenerării naturale a gorunului în
România. Institutul de Arte Grafice E. Marvan, Bucureşti.
Ciubotaru, A., 1998: Exploatarea pădurilor. Editura Lux Libris, Braşov.
Ciumac, Gh., 1967: Contribuţii la studiul regenerării naturale a gorunetelor, goruneto-stejăretelor şi a
şleaurilor de deal. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră, Bucureşti.
Cochet, P., 1971: Étude et culture de la forêt. 3-ème édition. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux
et des Forêts, Nancy.
Constantinescu, N., 1973: Regenerarea arboretelor. Ediţia a II-a. Editura Ceres, Bucureşti.
Constantinescu, N., 1976: Conducerea arboretelor. Vol. I şi II. Editura Ceres, Bucureşti.
Copăcean, D., Bălănescu, E., Ghica, P., Rusu, Gh., 1983: Tehnologia exploatării lemnului. Editura
Ceres, Bucureşti.
Costea, C., 1989: Economia şi conducerea întreprinderilor forestiere. Editura Ceres, Bucureşti.
Cotta, H., 1841: Principes fundamentaux de la science forestière. 2ème édition corrigée. Bouchard-
Huzard, Paris, George-Grimblot, Thomas et Raybois, Nancy.
Crowther, R.E., Evans, J., 1984: Coppice. Forestry Commission Leaflet 83, HMSO, London.
CRPF, 1991: Les éclaircies résineuses. Centre Régional de la Propriété Forestière, Clermont-Ferrand.
- 90 -
________________________________________________________________________________________________
Daia, M., 1996: Perspective privind ameliorarea tehnicilor de aplicare a degajărilor şi curăţirilor în
pădurile de cvercinee. În: Lucrările sesiunii ştiinţifice "Pădurile şi protecţia mediului", Facultatea de
Silvicultură şi Exploatări Forestiere, Braşov.
Daia, M., 1998: Cercetări privind accesibilizarea interioară a arboretelor tinere de cvercinee în scopul
ameliorării condiţiilor de efectuare a lucrărilor de îngrijire. Teză de doctorat. Universitatea Transilvania,
Braşov.
Damian, I., 1978: Împăduriri. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Danilescu, N.R., 1893: Deteriorarea rezervelor din pădurile de stejar. Istoric-cauze-remedii. Cum să se
aplice crângurile cu rezerve în România. Tipografia G.A. Lăzureanu, Bucureşti.
Danilescu, N.R., 1895: Restabilirea bradului în făgeturile din care tinde să dispară. În: Revista
Pădurilor, nr. 4-5.
Dămăceanu, C., 1975: Cercetări privind tehnica de aplicare a tratamentelor în făgete. Redacţia
materiale de propagandă agricolă, ICAS, seria a II-a, Bucureşti.
Dămăceanu, C., 1984: Cercetări privind perfecţionarea metodelor de regenerare naturală a gorunetelor
şi şleaurilor de deal, corelat cu exploatarea mecanizată a lemnului. Ministerul Silviculturii, Centrul de
material didactic şi propagandă agricolă, Bucureşti.
Dengler, A., 1935: Waldbau auf ökologischer Grundlage. Ein Lehr- und Handbuch. Verlag von Julius
Springer, Berlin.
Dengler, A., Röhrig, E., 1980: Waldbau auf ökologischer Grundlage. Erster Band. Verlag Paul Parey,
Hamburg und Berlin.
Dissescu, R., Purcelean, Şt., Florescu, I.I., 1968: Metode de transformare a pădurilor pluriene naturale
în arborete grădinărite. În: Studii şi cercetări, INCEF, vol. XXVI, Bucureşti.
Drăcea, M., 1923-1924: Silvicultură. Şcoala Politehnică, Bucureşti.
Drăcea, M.D., 1942: Curs de Silvicultură. Vol. I. Regime şi tratamente. Editura Politehnicei, Bucureşti.
Duchiron, M.-S., 1994: Gestion des futaies irregulières et mélangées. Édition par l’auteur, Nancy-Paris.
Ene, I.M., 1971: Entomologia forestieră. Editura Ceres, Bucureşti.
Evans, J., 1982: Free growth and control of epicormics. În: Broadleaves in Britain: future management
and research (ed. Malcolm, D.C., Evans, J., Edwards, P.N.). Institute of Chartered Foresters, Edinburgh.
Evans, J., 1983: Le contrôle des gourmands: état actuel des recherches en Grande-Bretagne. În: Revue
Forestière Française, no. 5.
Evans, J., 1984: Silviculture of broadleaved woodland. Forestry Commission Bulletin no. 62, HMSO,
London.
Evans, J., 1987: The control of epicormic branches. În: Advances in practical arboriculture (ed. D.
Patch). Forestry Commission Bulletin 65, HMSO, London.
Evans, J., 1992: Plantation forestry in the tropics. Second edition. Clarendon Press, Oxford.
Evans, J., 1992: Coppice forestry – an overview. În: Ecology and management of coppice woodlands
(ed. G.P. Buckley), Chapman & Hall, New York-Tokyo-Melbourne-Madras.
Evelyn, J., 1664: Silva, or a discourse of forest trees and the propagation of timber in His Majesty’s
Dominions. Ed. Guy de la Bédoyère (ediţie Internet).
Everard, J.E., 1985: Management of broadleaved forests in western Europe. Forestry Commission,
Edinburgh.
Favre, L.-A., Oberson, J.-M., 2002: 111 années d’application de la méthode du contrôle à la forêt de
Couvet. În: Journal Forestier Suisse, no. 8.
Fengyou, W., Jingwen, L., 1995: Silvicultural systems in boreal forests of East Asia. În: Innovative
silviculture systems in boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton.
Filipescu, C., 2001: Codrul grădinărit – puncte de vedere. În: Revista pădurilor, nr. 2.
Florescu, I.I., 1981: Silvicultură. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Florescu, I.I., 1991: Tratamente silviculturale. Editura Ceres, Bucureşti.
Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1998: Silvicultură. Vol. II. Silvotehnica. Editura Universităţii
Transilvania, Braşov.
Furnică, H., Beldeanu, E., 1985: Exploatarea pădurilor cu elemente de industrializare a lemnului.
Editura Ceres, Bucureşti.
Gava, M., 1969: Cercetări privind aplicarea elagajului artificial la molid şi brad. Centrul de documentare
tehnică pentru economia forestieră, Bucureşti.
Giurgiu, V., 1978: Conservarea pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti.
Giurgiu, V., 1979: Dendrometrie şi auxologie forestieră. Editura Ceres, Bucureşti.
Giurgiu, V., 1982: Pădurea şi viitorul. Editura Ceres, Bucureşti.
- 91 -
________________________________________________________________________________________________
Giurgiu, V., 1988: Amenajarea pădurilor cu funcţii multiple. Editura Ceres, Bucureşti.
Giurgiu, V., Armăşescu, S., Zaharescu, Cl., Decei, I., Manole, Gh., Buga, S., 1989: Fundamente
auxologice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor. ICAS, seria a II-a, Bucureşti.
Giurgiu, V. (red.), 1995: Protejarea şi dezvoltarea durabilă a pădurilor României. Editura Arta Grafică,
Bucureşti.
Glöde, D., 2001: Final cutting of shelterwood. Harvesting techniques and effects on the Picea abies
regeneration. Doctoral thesis, Swedish University of Agricultural Sciences, Umeå.
Grobnic, Gh., Duran, V., 1967: Contribuţii la studiul regenerării naturale a molidişurilor din nordul
Moldovei. Centrul de Documentare Tehnică pentru Economia Forestieră, Bucureşti.
Gurnaud, A., 1886: La sylviculture française et la méthode du controle. Librairie Agricole de la Maison
Rustique, Paris.
Hagner, S., 1995: La sylviculture en forêt boréale. În: Unasylva, no. 2.
Haralamb, At., 1967: Cultura speciilor forestiere. Ed. a III-a, Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
Haveraaen, O., 1995: Silvicultural systems in the nordic countries. În: Innovative silviculture systems in
boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton.
Hamilton, G.J., 1980: Line thinning. Forestry Commission Leaflet 77, HMSO, London.
Hanique, M., 1990: Renouvellement des peuplements de hêtres. În: Forêts de France, nr. 339.
Hanique, M., 1991: Renouvellement des peuplements de chênes. În: Forêts de France, nr. 343.
Hartig, G.L., 1805: Instruction sur la culture du bois à l’usage des forestiers. L’Imprimerie de C.F.
Patris, Paris.
Helms, J.A. (ed.), 1998: The Dictionary of Forestry. The Society of American Foresters and CABI
Publishing, Bethesda & Wallingford.
Herbert, I., 1994: Gestion des futaies jardinées dans le Jura. În: Bulletin technique, ONF, no. 26.
Hibberd, B.G. (ed.), 1989: Forestry practice. 11th edition. Forestry Commission Handbook no. 6,
HMSO, London.
Hoellinger, G., 1986: Premières éclaircies. În: Informations-Forêt, fascicula 292, AFOCEL-ARMEF.
Hubert, M., 1987: Élagage: quand intervenir, sur quels arbres, comment? În: Forêt-entreprise, no. 47.
Hubert, M., Courraud, R., 1998: Elagage et tailles de formation des arbres forestiers. 2-ème édition.
Institut pour le développement forestier, Paris.
Huffel, G., 1907: Economie forestière. Tome troisième. Lucien Laveur, Éditeur, Paris.
Jacquot, A., 1931: Manuel pratique de Sylviculture. Librairie J.-B. Baillière et Fils, Paris.
Jeglum, J.K., Kennington, D.J., 1993: Strip clearcutting in black spruce: a guide for the practicing
forester. Forestry Canada, Great Lakes Forestry Centre, Ontario.
Jobling, J., 1990: Poplars for wood production and amenity. Forestry Commission Bulletin 92, HMSO,
London.
Jolyet, A., 1916: Traité pratique de Sylviculture. 2e édition. Librairie J.-B. Baillière et Fils, Paris.
Kenk, G., 1995: Growth and yield in even-aged and uneven-aged silvicultural systems in the conifer-
dominated forests of Europe. În: Innovative silviculture systems in boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear
Lake Ltd., Edmonton.
Klein, D., 1915: Cu privire la suprafeţele exploatate ras şi împădurirea lor. În: Revista pădurilor.
Kozlowski, T.T., Kramer, P.J., Pallardy, S.G., 1991: The physiological ecology of woody plants.
Academic Press, San Diego-New York-Boston-London-Sydney-Tokyo-Toronto.
Köstler, J., 1956: Silviculture. Oliver and Boyd, Edinburgh-London.
Kraft, G., 1884: Beiträge zur Lehre von den Durchforstungen, Schlagstellungen und Lichtungshieben.
Klindworth’s Verlag, Hannover.
Kramer, H., 1980: Tending and stability of Norway spruce stands. În: Stability of spruce forest
ecosystems (ed. E. Klimo), International Symposium, Faculty of Forestry, Brno.
Lafouge, R., 1964: Les taillis-sous-futaie et ses problèmes. Ameliorations et transformations. Ecole
Nationale des Eaux et Forêts, Nancy.
Lanier, L., 1994: Précis de Sylviculture. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des Forêts,
Nancy.
Lorentz, B., Parade, A., 1867: Cours élémentaire de culture des bois. 5-ème édition. Mme Ve Bouchard-
Huzard, Paris, Nicolas Grosjean, Nancy.
MacLaren, J.P., 1987: A manual for selecting crop trees when pruning and thinning radiata pine. FRI
Bulletin no. 133, New Zealand Forest Research Institute, Private Bag, Rotorua.
Maheut, J., 1994: Sept siècles d'éclaircies, principalement en Allemagne. În: Revue Forestière
Française, no. 4.
- 92 -
________________________________________________________________________________________________
Majcen, Z., 1994: Historique des coupes de jardinages dans les forêts inequiénnes du Quebec. În: Revue
Forestière Française, no. 4.
Majcen, Z., Bédard, S., 2000: Accroissement après 15 ans dans une érabliere à la suite de coupes de
jardinage de diverses intensités. Direction de la recherche forestière, Sainte-Foy.
Matthews, J.D., 1989: Silvicultural systems. Clarendon Press, Oxford.
Matthews, J.D., 1991: Silvicultural systems. Second edition. Clarendon Press, Oxford.
Metro, A., 1975: Terminologie forestière. Sciences forestières, technologie, pratiques et produits
forestiers. Conseil international de la langue française, Paris.
Michaud, D., 1988: Le triclopyr. În: Informations-Forêt, fascicula 341, AFOCEL-ARMEF.
Mormiche, A., 1991: Histoire du traitement des forêts en relation avec l’écologie. Centre National de
Formation Forestière, Velaine-en-Haye.
Morozov, G.F., 1952: Studiul pădurii. Editura de stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti.
Negulescu, E.G., 1957: Regime şi tratamente. Litografia Învăţământului, Oraşul Stalin.
Negulescu, E.G., Ciumac, Gh., 1959: Silvicultura. Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti.
Negulescu, E.G., Damian, I., 1966: Dendrologia, cultura şi protecţia pădurilor. Vol. II. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Negulescu, E.G., Stănescu, V., Florescu, I.I., Tîrziu, D., 1973: Silvicultura. Vol I. şi II. Editura Ceres,
Bucureşti.
Nicolescu, L., Nicolescu, N.V., Cherecheş, D., 1992: Deschiderea de culoare (compartimentarea),
tehnică fundamentală în silvicultura franceză. În: Pădurea noastră, nr. 78.
Nicolescu, N.V., 1999: Artificial pruning - a review. Reprografia Universităţii Transilvania, Braşov.
Nigi, T., 1984: The selection-cutting system at Aomori National Park in Japan. În: Proceedings, IUFRO
Symposium on forest management planning and managerial economics, University of Tokyo, Tokyo.
Nigi, T., 1988: Relation between forest management system and forestry technique. În: Research
Bulletin of the College Experiment Forests, Faculty of Agriculture, Hokkaido University, Sapporo, vol. 45
(1).
Niţescu, C., Achimescu, C., 1979: Tehnica culturilor silvice. Lucrări de îngrijire şi conducere a
pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti.
Nyland, R.D., 1996: Silviculture. Concepts and applications. The McGraw-Hill Companies, Inc., New
York.
Oprea, I., Sbera, I., 2000: Tehnologia exploatării lemnului. Vol. II. Fundamente metodologice de
proiectare tehnologică. Editura Universităţii Transilvania, Braşov.
Parviainen, J., 1994. Finnish silviculture. Managing for timber production and conservation. În: Journal
of Forestry.
Perrin, H., 1954: Sylviculture. Tome II Le traitement des forêts. Ecole Nationale du Génie Rural, des
Eaux et des Forêts, Nancy
Perrin, H., 1958. Sylviculture. Tome III Travaux forestiers. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux
et des Forêts, Nancy
Petrescu, L., 1971: Îndrumător pentru lucrările de îngrijire a arboretelor. Editura Ceres, Bucureşti.
Popovici, N.G., 1920: Curs de silvicultură (redactat după note). Şcoala Superioară de Silvicultură,
Bucureşti.
Popovici, N.G., 1922-1923: Silvicultura. Şcoala Superioară de Silvicultură, Bucureşti.
Poskin, A., 1926: Traité de Sylviculture. Jules Duculot, Gembloux, Librairie Agricole de la Maison
Rustique, Paris.
Poskin, A., 1949: Traité de Sylviculture. Deuxième édition. Jules Duculot, Gembloux, Librairie
Agricole de la Maison Rustique, Paris.
Pourtet, J., 1961: La culture du peuplier. J.-B. Baillière et Fils, Paris.
Pryor, S., Savill, P.S., 1986: Silvicultural systems for broadleaved woodland in Britain. O.F.I.
Occasional Papers no. 32, Oxford Forestry Institute, Oxford.
Purcelean, Şt., Ciumac, Gh., 1965: Cercetări privind regenerarea naturală a gorunului şi stejarului
pedunculat în pădurile de şleau din Podişul Tîrnavelor. Centrul de documentare forestieră, Bucureşti.
Quine, C., Coutts, M., Gardiner, B., Pyatt, G., 1995: Forests and wind: management to minimise
damage. Forestry Commission Bulletin 114, HMSO, London.
Rameau, J.C., Mansion, D., Dumé, G., Timbal, J., Lecointe, A., Dupont, P., Keller, R., 1989: Flore
Forestière Française. Guide écologique illustré. 1. Plaines et collines. Institut pour le développement
forestier, Paris.
Rădulescu, M., 1894: În cestiunea tăierilor rase la pădurile de munte. În: Revista pădurilor, nr. 7.
- 93 -
________________________________________________________________________________________________
Rădulescu, M., 1928: Observaţiuni din cultura stejarului pedunculat în Câmpia Română. În: Revista
pădurilor.
Rădulescu, M., 1935: Din cultura stejarului în România. În: Revista pădurilor.
Rădulescu, M., 1937: Evoluţia ideii de regenerarea şi cultura pădurilor. În: Revista pădurilor.
Redhead, J.F., Hall, J.B., 1992: Tropical forestry. Longman Group U.K. Limited, Harlow.
Rietbergen, S., 2001: The history and impact of forest management. În: The Forests Handbook. Vol. 2.
Applying forest science for sustainable management (ed. J. Evans). Blackwell Science, Oxford-London-
Edinburgh-Malden-Carlton-Paris.
Rittershofer, F., 1994: Waldpflege und Waldbau. Rittershofer Verlag, Freising.
Roussel, L., 1978: Lumière, gourmands et rejets de souche. În: Revue Forestière Française, no. 3.
Rucăreanu, N., 1967: Amenajarea pădurilor. Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
Rucăreanu, N., Leahu, I., 1982: Amenajarea pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti.
Sambeek, J.W., Van., Abugarshall Kai, D., Shenaut, D.B., 1995: Chemical release of pole-sized trees
in a central hardwood clearcut. În: Proceedings (ed. Gottschalk, K.W., Forsbroke, S.L.C.). 10th Central
Hardwood Forest Conference, General Technical Report NE-197, Northeastern Forest Experiment Station,
Radnor, PA.
Savill, P.S., Evans, J., 1986: Plantation silviculture in temperate regions. Clarendon Press, Oxford.
Savill, P., Evans, J., Auclair, D., Falck, J., 1997: Plantation silviculture in Europe. Oxford University
Press, Oxford-New York-Tokyo.
Schaedelin, W., 1937: L’éclaircie. Traitement des forêts par la sélection qualitative. Editions Victor
Attinger, Neuchâtel şi Paris.
Schlich, W., 1910: Manual of Forestry. Vol. II. Silviculture. Bradbury, Agnew & Co., London.
Schütz, J.-Ph., 1981: Que peut apporter le jardinage à notre sylviculture. În: Journal Forestier Suisse,
no. 4.
Schütz, J.-Ph., 1985: La production de bois de qualité dans la forêt jardinée. În: Annales de Gembloux,
vol. 91.
Schütz, J.-Ph., 1989: Le régime du jardinage. Chaire de sylviculture, ETH – Zürich.
Schütz, J.-Ph., 1990: Sylviculture 1. Principes d’éducation des forêts. Presses polytechniques et
universitaires romandes, Lausanne.
Schütz, J.-Ph., 1997: Sylviculture 2. La gestion des forêts irrégulières et mélangées. Presses
polytechniques et universitaires romandes, Lausanne.
Schwappach, A., 1904: Forestry. The Temple Primers, London.
Schwappach, A., Eckstein, K., Herrmann, E., Borgmann, W., 1914: Manual silvic. Partea a V-a.
Cultura pădurilor. Alfred Baer, Bucureşti.
Sevrin, E., 1997: Les chênes sessile et pédonculé. Institut pour le développement forestier, Paris.
Sharpe, G.W., Hendee, C.W., Sharpe, W.G., Hendee, J.C., 1995. Introduction to forest and renewable
resources. 6th edition. McGraw-Hill, Inc., New York-Sydney-Tokyo-Toronto.
Sheedy, G., Bertrand, V., 1997: Résultats de dix ans concernant les éclaircies en ligne réalisées dans les
plantations de la forêt de Drumondville. Direction de la recherche forestière, Sainte-Foy.
Shigo, A., 1984: Tree decay and pruning. În: Arboricultural Journal, no. 8.
Shutov, I.V., 1995: Trends and use of silvicultural systems in the boreal forests of Russia. În: Innovative
silviculture systems in boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton.
Silvy-Leligois, P., 1964: La futaie jardinée. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des Forêts,
Nancy.
Smith, D.M., Larson, B.C., Kelty, M.J., Ashton, P. Mark S., 1997: The practice of silviculture:
applied forest ecology. John Wiley and Sons Ltd. New York-Chichester-Brisbane-Toronto-Singapore-
Weinheim.
Stănescu, V., 1983: Genetica şi ameliorarea speciilor forestiere. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Stănescu, V., 1984: Aplicaţii ale geneticii în silvicultură. Editura Ceres, Bucureşti.
Stănescu, V., Şofletea, N., Popescu, O., 1997: Flora forestieră lemnoasă a României. Editura Ceres,
Bucureşti.
Stătescu, G., 1886. Sistemul de exploatare aplicabil la cea mai mare parte a pădurilor noastre din munţi.
În: Revista pădurilor, nr. 11 şi 12.
Stătescu, G., 1895: Tratamentul în codru şi tăierile pe suprafaţă. În: Revista pădurilor, nr. 2.
Stinghe, V., Sburlan, D.A., 1941: Agenda forestieră. Ediţia a III-a. Monitorul Oficial şi Imprimeriile
Statului, Bucureşti.
- 94 -
________________________________________________________________________________________________
Stoddard, C.H., Stoddard, G.M., 1987: Essentials of forestry practice. John Wiley & Sons, New York-
Chichester-Brisbane-Toronto-Singapore.
Şofletea, N., Curtu, L., 2000: Dendrologie. Volumul I. Determinarea şi descrierea speciilor. Editura
“Pentru viaţă”, Braşov.
Thivolle-Cazat, A., 1986: Premières éclaircies dans les résineux: quelle methode adopter?. În:
Informations-Forêt, fascicula 297, AFOCEL-ARMEF.
Tkacenco, M.E., 1955: Silvicultura generală. Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
Troup, R.S., 1928: Silvicultural Systems. Clarendon Press, Oxford.
Vanselow, K., 1931: Theorie und Praxis der natürlichen Verjüngung im Wirtschaftswald. Neumann
Verlag, Hamburg.
Vanselow, K., 1949: Theorie und Praxis der natürlichen Verjüngung im Wirtschaftswald. Zweite
Auflage. Verlag J. Neumann-Neudamm, Hamburg.
Vasilescu, M., 1892: Aplicaţiunea modalităţilor codrului. În: Revista pădurilor, nr. 3 şi 4-5.
Vaucher, H., 1986: Elsevier’s dictionary of trees and shrubs. Elsevier Science Publishers, B.V.,
Amsterdam-Oxford-New York-Tokyo.
Veselý, L., 1995: Initial phases of the natural regeneration of oak. În: Lesnicky časopsis, vol. 41 (3).
Vlad, I., Chiriţă, C., Doniţă, N., Petrescu, L., 1997: Silvicultură pe baze ecosistemice. Editura
Academiei Române, Bucureşti.
Vuokila, Y., 1969. Present thinning practice in Finland. În: Thinning and mechanization, IUFRO
Meeting, Royal College of Forestry, Stockholm.
Walker, L.C., 1999: The North American forests: geography, ecology, and silviculture. CRC Press,
Boca Raton-London-New York-Washington, D.C.
Weck, J. (ed.), 1966: Wörterbuch des Forstwirtschaft. Deutsch-Englisch-Französisch-Spanisch-
Russisch. Bayerischer Landwirtschafts-verlag, München-Basel-Wien.
Willoughby, I., Dewar, J., 1995: The use of herbicides in the forest. Forestry Commission Field Book
8, HMSO, London.
Zaric, N., Schneider, O., 1992: La forêt jardinée. Couvet, Val-de Travers, Pays de Neuchâtel.
Imprimerie Apex, Fleurier.
xxx, 1669: Ordonance de Louis XIV, roi de France et de Navarre, sur le fait des Eaux et Forêts. Saint-
Germain en Laye.
xxx, 1914: Şedinţa Societăţii Progresul Silvic. În: Revista pădurilor.
xxx, 1949: Îndrumări tehnice în silvicultură. Ministerul Silviculturii, Bucureşti.
xxx, 1951: Definiţia şi modul de aplicare al tăierilor succesive şi progresive. Editura Tehnică, Bucureşti.
xxx, 1965: Dicţionar forestier poliglot. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră,
Bucureşti.
xxx, 1969: Quelques nouveautes en matière d'éclaircie. În: Revue Forestière Française, no. spécial
Sylviculture.
xxx, 1977: Chronologie forestière. În: Revue Forestière Française, no. spécial.
xxx, 1986: Norme tehnice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor. Ministerul Silviculturii, Centrul de
Material Didactic şi Propagandă Agricolă, Bucureşti.
xxx, 1999: Strategia de dezvoltare durabilă a silviculturii româneşti în perioada 2000-2020. Ministerul
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Bucureşti.
xxx, 2000: Norme tehnice privind alegerea şi aplicarea tratamentelor 3. Ministerul Apelor, Pădurilor şi
Protecţiei Mediului, Bucureşti.
xxx, 2000: Norme tehnice pentru amenajarea pădurilor 5. Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei
Mediului, Bucureşti.
xxx, 2000: Norme tehnice pentru evaluarea volumului de lemn destinat comercializării 4. Ministerul
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Bucureşti.
xxx, 2000: Norme tehnice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor 2. Ministerul Apelor, Pădurilor şi
Protecţiei Mediului, Bucureşti.
xxx, 2002: Norme tehnice privind stabilirea termenelor, modalităţilor şi procedeelor de exploatare a
masei lemnoase din păduri şi din vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional. Monitorul Oficial
al României, partea I, nr. 91/13 II 2003.
- 95 -
________________________________________________________________________________________________
Anexa 1
Mic dicţionar de termeni silvici
(după xxx, 1965; Weck, 1966, Metro, 1975; Helms (ed.), 1998)
Română Engleză Germană Franceză
an de sămânţă seed year, mast year Samenjahr, Mastjahr année de semence
arbore tree Baum arbre
arbore codominant co-dominant tree mitherrschender Baum arbre codominant
arbore dominant dominant tree herrschender Baum arbre dominant
arbore dominat suppressed tree, unterständiger, arbre opprimé
overtopped tree unterdrückter Stamm
arbore înfurcit forked stem, forked tree Zwieselbaum arbre fourchu
arbore de viitor crop tree, future crop tree Z-Bäume, Pflegestamm arbre-objectif, arbre de
place, arbre d’elite
arbore predominant predominant tree vorherrschender Baum arbre prédominant
arbore semincer seed-tree, seed bearer Samenbaum, arbre porte-graines
Samenträger
arbore tăiat în scaun pollard Kopfholz, Kopfstamm têtard
arboret crop, stand Bestand peuplement
arboret amestecat mixed crop, mixed stand Mischbestand peuplement mélangé
arboret artificial artificial stand künstlicher Bestand peuplement artificiel
arboret bietajat two-storeyed stand zweischichtiger Bestand peuplement à double
étage, peuplement
biétagé
arboret de protecţie protection stand Schutzbestand peuplement de protection
arboret echien even-aged stand, uniform gleichförmiger Bestand, peuplement équiènne,
crop, uniform stand gleichalteriger Bestand peuplement uniforme
arboret monoetajat one-storyed stand einschichtiger Bestand peuplement à un seul
étage
arboret natural natural stand natürlicher Bestand peuplement naturel
arboret pe picior growing crop, standing Holzbestand peuplement sur pied
timber
arboret plurien uneven-aged stand ungleichalteriger peuplement inéquienne
Bestand
arboret principal main crop, main stand Hauptbestand peuplement principal
arboret pur pure crop, pure stand Reinbestand peuplement pur
arboret regulat regular stand regelmässiger Bestand peuplement régulier
arboret uniform uniform stand, uniform gleichförmiger Bestand peuplement uniform
crop
arbust arborescent shrub baumartiger Strauch arbuste
(h – 1-7m)
areal natural natural range, habitat natürliches aire naturelle
Verbreitungsgebiet
burghiu de creşteri (b. lui increment borer, Zuwachsbohrer tarrière de Presssler
Pressler) Pressler’s borer
calitatea arboretului stand quality, quality of Bestandesqualitat qualité du peuplement
standing crop
calus callus Kallus callus, bourrelet
cicatriciel
capacitate de lăstărire sprouting capacity Ausschlagsvermögen capacité de rejet
cicatrice (de elagaj) branch scar Astnarbe cicatrice de branche
cioată stump, stub Wurzelstock, Stubben, souche
Baumstumpf
- 96 -
________________________________________________________________________________________________
ciocan silvic marking hammer Waldhammer marteau forestier
clasă de diametre diameter class Durchmesserklasse classe de diamètre
clasă de grosimi size class Stärkeklasse classe de grosseurs
clasă de înălţimi height class Höhenklasse classe des hauteurs
clasă de vârstă age-class Altersklasse, Altersstufe classe d’âge
clupă caliper Kluppe compas forestier
cod silvic forest code, forest law Forstgesetzbuch code forestier
codrişor (codru tânăr) young high forest angehendes Baumholz jeune futaie, haut-perchis
codru bătrân old high forest, over- starkes Baumholz vieille futaie
mature timber stage
codru mijlociu (codru) high forest Hochwald futaie
codru grădinărit selection system Plenterwald futaie jardinée
codru regulat - geschlossener futaie régulière
Hochwald, schlagweiser
Hochwald
compoziţia arboretului stand composition Bestandeszusammensetz composition du
ung peuplement
consistenţa arboretului crown density (of the Kronendichte, consistance du
stand) Kronenschluss peuplement
coroană crown Krone cime, couronne, houpier
coronament canopy, crown layer Kronenschicht étage des cimes, canopée
cracă (ramură) branch Zweig branche, rameau
cracă lacomă epicormic branch, water Wasserreis, branche gourmande
sprout, epicormic sprout Wasserschoss
cracă (ramură) uscată dry branch, dead branch Trockenast branche sèche
crâng coppice, coppice forest, Niederwald taillis
coppice stand
crâng compus coppice-with-standards Mittelwald taillis-sous-futaie, taillis
composé
crâng cu tăiere în scaun pollarding system Kopholzbetrieb exploitation en têtards
crâng simplu simple coppice system reiner Niederwald taillis simple
crâng grădinărit coppice selection system geplenterer Niederwald taillis fureté
creştere increment, growth, Zuwachs accroissement
accretion
creştere curentă anuală current annual increment laufender jährlicher accroissement courant
(c.a.i.) Zuwachs annuel
creştere medie anuală mean annual increment mittlerer jährlicher accroissement moyen
(m.a.i.) Zuwachs annuel
curăţire cleaning, respacing Reinigungshieb, nettoiment
Bestandesreinigung
degajare release cutting, weeding Auflockerung, dégagement
Durchreiserung
dendrometru dendrometer, hypsometer Baumhöhenmesser dendromètre
densitatea arboretului stand density Bestandesdichte densité du peuplement
desiş sapling Dickung fourré
dezvoltarea (arboretului) stand development Bestandesentwicklung développement du
peuplement
diametru de bază diameter at breast height Brusthöhendurchmesser diamètre à hauteur de
poitrine
diametru mediu mean diameter, average Mitteldurchmesser diamètre moyen
diameter
distribuţie pe clase de age-class distribution Alterklassenverteilung dispositif des classes
vârstă d’âge
doborârea (tăierea) tree felling, tree cutting Fällung der Bäume; abattage des arbres
- 97 -
________________________________________________________________________________________________
arborilor Baumfällung
doborâtură de vânt windthrow, windfall Windbruch chablis
drajon root sucker Wurzelspross drageon
elagaj artificial artificial pruning Aufastung élagage artificiel
elagaj natural natural pruning, self- natürliche Astung élagage naturel
pruning
emondaj trimming out Entasten émondage
etaj superior (dominant) overstory, upper story, Oberstand, Oberholz, étage dominant
main stand, overwood Oberbestand
etaj inferior (dominat) understory, lower story, Unterholz, Unterwuchs, sous-bois, sous-étage
underwood Niederholz
exploatarea pădurilor (ca Logging, timber Holzeinschlag Exploitation des forêts
acţiune) harvesting
fus bole, stem Schaft, Stamm fût
inel anual growth ring, annual ring, Zuwachsring, Jahrring cerne annuel
growth layer
instalarea (întemeierea) stand establishment Bestandesbegründung création d’un peuplement
arboretului
înălţime height Höhe hauteur
înălţime medie mean height mittlere Höhe hauteur moyenne
înălţime dominantă dominant height Oberhöhe hauteur dominante
(superioară)
închiderea rănilor (de occlusion of wounds, Überwallung recouvrement d’une plaie
elagaj) healing over, callousing
înfurcire (bifurcare) forking, bifurcation, Zwieselwuchs, croissance fourchue
forked growth Zwieselung
însămânţare naturală natural seeding Naturbesamung semis naturels
lăstar sprout, shoot Spross, Schössling, rejet, pousse
lemn de primăvară earlywood Frühholz bois initial, bois de
(timpuriu) printemps
lemn de toamnă (lemn latewood, summer wood, Spätholz, Sommerholz, bois final, bois d’été,
târziu, lemn de vară) autumn wood Engholz bois d’automne
lemn de cherestea saw timber, lumber Sägeholz bois de sciage
lemn de foc fuelwood, firewood Brennholz bois de chauffage, bois
de feu
lemn de foioase hardwood Laubholz bois de feuillu
lemn de lucru industrial wood, timber Werkholz, Bauholz, bois d’oeuvre
Nutzholz
lemn de răşinoase softwood Nadelholz bois de résineux
lemn rotund roundwood Rundholz bois rond
lizieră edge, border, skirt Waldessaum, Waldrand lisière
lucrări de îngrijire improvement cutting, Pflegehieb, soins culturaux, soins
(operaţiuni culturale) tending operations Pflegemassnahmen sylvicoles
ocol silvic forest district Oberförsterei, Forstamt cantonnement forestier,
division forestière
marca, a (arbori) to mark (trees) auszeichnen (des marteler, griffer (du bois)
Holzes)
metoda controlului check method, control Kontrollmethode méthode du contrôle
method
nod knot Knoten noeud
nuieliş-prăjiniş (faza de…) thicket stage Gertenholz état de gaulis
pădure de foioase hardwood forest, Laubwald forêt feuillue
deciduous forest,
broadleaved forest
- 98 -
________________________________________________________________________________________________
pădure de răşinoase softwood forest, Nadelwald forêt résineuse
coniferous forest
pădure virgină virgin forest, primary Urwald forêt viérge
forest, primitive forest
păriş (faza de…) pole forest, pole stand Stangenholz perchis
păşunat grazing Beweiden, Beweidung pâturage
pepinieră (silvică) forest nursery Pflanzschule, pépinière
Pflanzgarten
periodicitatea răriturii thinning cycle, thinning Durchforstungperiode rotation des éclaircies
interval, thinning period
perioadă de regenerare regeneration period Verjüngungszeitraum durée de régénération
plan de amenajament management plan, Forsteinrichtungsplan plan d’aménagement,
working plan plan de gestion
posibilitate anuală annual allowable cut Jahreseinschlag, possibilité annuelle
Jahrhiebessatz
producţie production, yield Produktion, Erzeugung production
rană wound Verletzung, Wunde blessure
rădăcină root Wurzel racine
rădăcină pivotantă tap-root Pfahlwurzel racine pivotante
rădăcină superficială shallow root Flachwurzel racine superficielle
răritură thinning Durchforstung, éclaircie
Durchforstunghieb
răritură de jos low thinning, thinning Niederdurchforstung éclaircie par le bas
from below, German
thinning
răritură de sus high thinning, thinning Hochdurchforstung éclaircie par le haut
from below, Danish
thinning, French thinning
răritură grădinărită selection thinning Plenterdurchforstung éclaircie jardinatoire,
éclaircie furetée
răritură moderată moderate thinning, mittelstarke éclaircie moyenne
medium thinning Durchforstung
răritură puternică (forte) heavy thinning, severe Starkdurchforstung éclaircie forte
thinning
răritură mecanică mechanical thinning systematische éclaircie systematique,
(schematică, sistematică) Durchforstung éclaircie géométrique
răritură slabă light thinning schwache éclaircie faible
Durchforstung
regenerare regeneration Verjüngung régénération
regenerare naturală natural regeneration Naturverjüngung régénération naturelle
regenerare artificială artificial regeneration Kunstverjüngung régénération artificielle
regim regeneration method, Verjüngungsmethode, méthode de régénération
reproduction method, Verjüngungssystem,
silvicultural system Betriebsart
regimul codrului high forest system Hochwaldbetrieb régime de futaie
regimul crângului coppice system Niederwaldbetrieb régime du taillis
regimul crângului compus coppice-with-standards Mittelwaldbetrieb régime du taillis-sous-
system futaie
rezervă (arbore) reserve tree, standard Überhälter baliveau, réserve, arbre
de réserve
ruptură de vânt windbreakage, windslash Windbruch bris de vent
ruptură de zăpadă snowbreak(age) Schneebruch bris de neige
scosul lemnului extraction of timber Holzbringung, extraction du bois
Nachtransport des
- 99 -
________________________________________________________________________________________________
Holzes
adunatul lemnului skidding Rücken débusquage
scosul lemnului din pădure hauling Holzbringung débardage
(apropiatul l.)
secuire girdling Ringelung annélation
semănătură directă direct seeding, direct Freisaat semis à la volée
sowing
seminţiş (faza de….) seedling stage, seedlings Aufwuchsalter, stade de semis
Aufwuchsstadium
seminţiş preexistent advance growth Vorwuchs semis préexistant
silvicultură silviculture Waldbau; sylviculture
Forstwirtschaft;
Forstwissenschaft
specie indigenă native species, domestic Einheimische Art essence indigène
species
specie exotică exotic species, exotics, Exot essence exotiques
foreign species
specie de lumină light demanding species, Lichtholzart essence de lumière
intolerant species
specie de umbră shade enduring species, Schattenholzart essence d’ombre
shade bearing species,
tolerant species
specie pionieră pioneer species Pionierbaumart essence pionière
structura arboretului stand structure Bestandesgefüge structure du peuplement
suprafaţă de bază basal area Grundfläche surface terrière
tabelă de producţie yield table Ertragstafel table de production
tăiere felling, cutting, extraction Hieb, Schlag coupe
tăiere definitivă final cutting, final felling Räumungshieb, coupe définitive, coupe
Endnutzung finale
tăiere de dezvoltare (tăiere secondary felling, Nachhieb, Lichtunghieb coupe secondaire
secundară) removal cutting
tăiere grădinărită selection cutting, Plenterhieb, Femelhieb coupe de jardinage
selection felling
tăiere de igienă sanitation cutting, Reinigungshieb, coupe d’hygiene, coupe
sanitation felling Auszughieb sanitaire
tăiere de însămânţare seeding cut, seeding Besamungshieb, coupe d’ensemencement
felling Besamungsschlag
tăiere de regenerare regeneration cutting, Verjüngungshieb coupe de régénération
regeneration felling
tăiere jardinatorie irregular shelterwood Gruppenschirmschlag, coupe jardinatoire
system badischer Femelschlag
tăiere preparatorie preparatory cutting, Angriffshieb, coupe préparatoire
preparatory felling Vorbereitungshieb
tăiere principală harvesting cutting, Haupthieb, coupe principale
principal felling Hauptabtrieb, Erntehieb
tăiere progresivă group shelterwood system Schirmhieb, coupe progressive
Schirmschlag
tăiere rasă clear cutting, clear felling Kahlschlag, Kahlhieb coupe rase, coupe à
blanc étoc
tăiere rasă în benzi strip cutting, strip felling Gassenhieb, coupe par bandes
Streifenschlag
tăiere rasă în benzi alterne alternate clear-strip Kulissenhieb, coupe rase par bandes
(în culise) felling Kulissenschlag alternes
tăiere succesivă uniform shelterwood Schirmhieb coupe d’abri, coupe
- 100 -
________________________________________________________________________________________________
system succesive
trunchi (tulpină) trunk, stem Stamm tige
umbrire shading Beschattung ombrage
umbrire de sus over-head shading, Schirmbeschattung, ombrage par le haut
vertical shade Schirmschatten
umbrire laterală side shade Seitenschatten, ombrage par coté
Randbeschattung
unitate de producţie management unit Wirtschaftseinheit unité d’aménagement,
unité de gestion
vârsta arboretului stand age Bestandesalter âge du peuplement
vârsta exploatabilităţii cutting age, felling age, Hiebsalter âge d’exploitation
exploitation age, rotation
age
verticil whorl Quirl verticille
- 101 -
________________________________________________________________________________________________
Anexa 2
Denumirile principalelor specii de arbori forestieri
(după Vaucher, 1986; Rameau et al., 1989, Şofletea şi Curtu, 2000)
Latină+română Engleză Franceză Germană
Abies alba European silver fir, common sapin blanc, sapin pectiné, Weisstanne
(brad) silver fir, silver fir sapin argenté
Acer campestre field maple, hedge maple, érable champêtre, Feldahorn
(jugastru) common maple azeraille, petit érable
Acer platanoides Norway maple érable plane, érable blanc Spitzahorn
(paltin de câmp, arţar)
Acer pseudoplatanus sycamore, plane tree érable sycomore, faux Bergahorn
(paltin de munte, platane, sycomore, érable
paltin) de montagne
Alnus glutinosa common alder, black alder aulne glutineux, aulne Schwarzerle
(anin negru) commun, verne
Alnus incana grey alder, European alder, aulne blanc, aulne de Grauerle
(anin alb) speckled alder, silver leaved montagne
alder
Betula pendula common silver birch, silver bouleau commun, bouleau Weissbirke, gemeine
(mesteacăn) birch, European white birch, blanc, bouleau Birke
weeping birch verruqueux, boulard
Carpinus betulus common hornbeam, charme commun, charme Hainbuche
(carpen) European hornbeam, white blanc, charmille
beech
Castanea sativa Spanish chestnut, sweet châtaignier, castagnié Edelkastanie
(castan bun) chestnut tree
Fagus sylvatica common beech, European hêtre commun, fayard, Rotbuche, gemeine
(fag) beech foyard Buche
Fraxinus excelsior common ash, European ash frêne commun, grand gemeine Esche
(frasin comun) frêne
Fraxinus ornus manna ash, flowering ash frêne à fleurs, frêne à Mannaesche,
(mojdrean) manne Blumenesche
Juglans nigra black walnut noyer noir, noyer noir Schwarznuss,
(nuc negru) d’Amérique Schwarze Walnuss
Juglans regia common walnut, Persian noyer commun, noyer Walnuss
(nuc comun) walnut, English walnut royal
Larix decidua European larch, larch, white mélèze commun, mélèze Europäische Lärche,
(larice) larch, common larch d’Europe Lärche
Malus sylvestris wild crab, European wild pommier sauvage Holzapfel
(măr pădureţ) apple
Picea abies Norway spruce, European épicéa commun, sapin gemeine Fichte,
(molid) spruce, common spruce rouge, sapin de Norvège, Rotfichte
pesse
Pinus cembra arolla pine, Swiss stone pine, arolle, pin arolle, pin Arve, Zirbe
(zâmbru) alpine stone pine cembro, cembro
Pinus mugo (jneapăn) mountain pine pin de montagne, pin Bergkiefer, Bergföhre
mugo, pin mugho
Pinus nigra European black pine, pin noir, pin noir Schwarzkiefer,
(pin negru) Austrian pine d’Autriche Schwarzföhre
Pinus sylvestris Scots pine, Scotch pine pin sylvestre, pin de gemeine Kiefer, Föhre
(pin silvestru) Russie, pin d’Ecosse
Platanus hybrida London plane, plane tree platane commun, platane Platane
(platan) hybride, platane à feuilles
d’érable
- 102 -
________________________________________________________________________________________________
Platanus occidentalis buttonwood, American platane d’Occident, Amerikanische
(platan occidental) sycamore, western plane platane d’Amérique Platane
Platanus orientalis oriental plane platane d’Orient Orientalische Platane
(platan oriental)
Populus alba white poplar peuplier blanc, aube Silberpappel
(plop alb)
Populus deltoides eastern cottonwood, necklace peuplier deltoïde, peuplier Amerikanische
(plop negru american) poplar, eastern poplar noir d’Amérique Schwarzpappel,
Kanadische
Schwarzpappel
Populus x canadensis hybrid black poplar peuplier hybride Schwarzpappel-
(plop euramerican) euraméricain Hybride
Populus nigra black poplar, old English peuplier noir, peuplier Schwarzpappel
(plop negru) poplar commun, liard
Populus tremula aspen, European aspen, tremble, peuplier tremble Zitterpappel, Aspe,
(plop tremurător) trembling poplar Espe
Prunus avium gean, wild cherry, sweet merisier, cerisier sauvage, Vogelkirsche,
(cireş pădureţ) cherry, birdcherry cerisier des bois, cerisier Wildkirsche
des oiseaux
Pseudotsuga menziesii Douglas fir, Oregon Douglas douglas, douglas vert, Douglastanne,
(duglas verde) fir, Oregon pine sapin de Douglas Douglasie
Pyrus pyraster wild pear, common pear, pear poirier commun, poirier Holzbirne
(păr pădureţ) tree sauvage
Quercus cerris Turkey oak, European chêne chevelu, lombard, Zerreiche
(cer) Turkey oak chêne lombard
Quercus frainetto Hungarian oak, Italian oak chêne de Hongrie, Ungarische Eiche
(gârniţă) frainetto
Quercus petraea durmast oak, sessile oak chêne rouvre, chêne Steineiche
(gorun) sessile
Quercus pubescens pubescent oak, downy oak, chêne pubescent, chêne Flaumeiche
(stejar pufos) white oak blanc, chêne truffier
Quercus robur common oak, English oak, chêne pédonculé, chêne Stieleiche
(stejar) pedunculate oak blanc, chêne à grappes,
chêne d’Angleterre
Quercus rubra red oak, northern red oak chêne rouge, chêne rouge Amerikanische
(stejar roşu) d’Amérique Roteiche, Roteiche
Robinia pseudacacia locust, false acacia, black robinier, robinier faux- Robinie, falsche
(salcâm) locust acacia, acacia de Robin Akazie
Salix alba white willow, water willow saule blanc, saule argenté, Silberweide,
(salcie albă) osier blanc Weissweide
Salix caprea goat willow, common saule marsault, saule Salweide
(salcie căprească) willow, pussy willow mâle, marsaule
Salix viminalis common osier, osier, basket saule des vanniers, osier Korbweide
(răchită) osier, basket willow blanc, osier vert
Sorbus aucuparia mountain ash, rowan, sorbier des oiseleurs, Eberesche,
(scoruş de munte) European mountain ash, sorbier des oiseaux, Vogelbeere
quickbeam sorbier sauvage
Sorbus torminalis wild service tree, mountain alisier torminal, alisier Elsbeere
(sorb) ash, beam-tree commun, alizier
Taxus baccata common yew, English yew, if commun, if d’Europe, if gemeine Eibe
(tisă) European yew d’Angleterre, ifreteau
Tilia cordata small-leaved lime, common tilleul à petites feuilles, Winterlinde,
(tei pucios) linden tilleul des bois kleinblättrige Linde
Tilia platyphyllos broad-leaved lime, big leaf tilleul à grandes feuilles Sommerlinde,
(tei cu frunză mare) linden grossblättrige Linde
- 103 -
________________________________________________________________________________________________
Tilia tomentosa European white lime, silver tilleul argenté, tilleul Silberlinde
(tei argintiu) lime, silver linden d’Hongrie
Ulmus glabra wych elm, Scots elm, orme de montagne, orme à Bergulme, Bergrüster
(ulm de munte) mountain elm grandes feuilles
Ulmus laevis European white elm, orme diffus, orme lisse, Flatterulme,
(vânj) spreading elm, fluttering elm orme blanc Flatterrüster
Ulmus minor smooth-leaved elm, field elm, orme champêtre, orme Feldulme, Feldrüster
(ulm de câmp) common elm commun, orme à feuilles
de charme
Ulmus procera English elm orme d’Angleterre Englische Ulme
(ulm păros de câmp)
- 104 -

Silvotehnica

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Silvotehnica

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Prof.dr.M.Sc.ing.

Norocel-Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2006-2007

PARTEA A II-A SILVOTEHNICA

1.1. Aspecte generale

1.2. Condiţii de producere a regenerării în pădurea cultivată

1.2.1. Regenerarea sub masiv (sub adăpostul arboretului bătrân)

1.2.2. Regenerarea pe teren descoperit

1.2.3. Regenerarea în margine de masiv

Considerată a avea doar o “valoare complementară şi secundară” (Vanselow, 1931), aceasta

Fig. 1. Schema regenerării în margine de masiv (din Vlad, 1943)

Cele două benzi amintite sunt de nedespărţit (realizează o unitate de acţiune) şi se

1.3. Ajutorarea regenerării naturale

1.3.1. Lucrările pentru favorizarea instalării seminţişului

1.3.2. Lucrări pentru asigurarea dezvoltării seminţişului

2.2. Clasificarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a pădurii

Ţinând seama de obiectivele lucrărilor de îngrijire şi conducere, acestea diferă ca scop şi

Tab. 1. Clasificarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a pădurii

În general, lucrările de îngrijire şi conducere a pădurii se aplică începând din momentul

Fig. 2. Raportul dintre perioada de aplicare a lucrărilor de îngrijire şi conducere a arboretelor

Operaţiunile culturale constituie un sistem unitar de măsuri de îngrijire a arboretelor şi se

2.3. Degajările şi depresajele

Fig. 3. Desiş înainte de degajare (a) şi după degajare (b)

Fig. 4. Arboret parcurs cu degajări întârziate (a = înainte de intervenţie; b = după intervenţie)

Fig. 4’. Exemplar de mesteacăn secuit (din Stănescu, 1968)

Intensitatea intervenţiei depinde de desimea iniţială a arboretului, de proporţia speciilor

Tab. 2. Periodicitatea degajărilor-depresajelor (după xxx, 2000)

Fig. 5. Nuieliş înainte de curăţire (a) şi după curăţire (b)

Ca şi degajările-depresajele, curăţirile se pot executa în mai multe moduri:

Tab. 3. Periodicitatea curăţirilor (după xxx, 2000)

Fig. 6. Selecţia pozitivă şi selecţia negativă (din Schütz, 1990)

În acest mod, exemplarelor de valoare li se asigură permanent condiţii favorabile de creştere

Fig. 7. Diferite metode de răritură (din CRPF, 1991)

2.5.2. Răritura de jos

Răritura de jos (răritura în dominat) a fost fundamentată de Georg Ludwig Hartig în

2.5.3. Răritura de sus

2.5.4. Răritura mixtă (combinată)

2.5.5. Intensitatea şi periodicitatea răriturilor selective

În mod obişnuit, intensitatea răriturilor se stabileşte, în valori procentuale, pe număr de

Răriturile puternice nu sunt recomandate în pădurile româneşti, cu excepţia arboretelor tinere

Tab. 5. Periodicitatea răriturilor (din xxx, 2000)

Între intensitatea şi periodicitatea răriturilor există o strânsă interdependenţă în sensul că, cu

2.5.6. Răritura schematică (geometrică, mecanică)

În ţara noastră, răriturile schematice se recomandă să se aplice doar în culturile uniclonale de

2.6. Lucrări speciale de îngrijire şi conducere a arboretelor

2.6.2. Lucrări de elagaj artificial

Elagajul artificial se recomandă să se aplice numai în arborete cu funcţii de producţie, naturale

2.6.4. Îngrijirea marginii de masiv (lizierelor)

3.1. Noţiuni generale despre regime şi tratamente

3.2. Clasificarea tratamentelor

Regenerare naturală mixtă (sămânţă şi lăstari)

Fig. 17. Schema de clasificare a regimelor şi tratamentelor (din Florescu, 1991)

3.3. Tratamente din regimul codrului

Nr. Mărimea Sursa Observaţii

Fig. 20. Aplicarea tratamentului tăierilor rase în benzi alăturate pe terenuri

c. Tăierile rase în benzi la margine de masiv

3.3.2. Tratamente cu tăieri repetate şi regenerare sub masiv

3.3.2.2. Tratamentul tăierilor succesive (uniforme)

3.3.2.3. Tratamentul tăierilor progresive (în ochiuri)

Principalele probleme care trebuie rezolvate la aplicarea tăierilor de deschidere a ochiurilor se

3.3.3. Tratamente cu tăieri continui

Fig. 26. Proiecţia verticală şi curba normală de distribuţie a arborilor într-un

1. Progresie geometrică descrescătoare (de Liocourt, 1898): A; A/q; A/q2; A/q3;……A/qn-1

A = numărul de arbori din prima categorie de diametre