Rezistenţa prin cultură

M-am pronunţat, în mai multe rînduri, împotriva acestei formule. Mi se părea că

vrea să transforme firescul subzistenţei decente într-o probă de eroism. Dacă, într-o
ambianţă neprielnică, îţi faci conştiincios meseria, dacă „îţi vezi de treabă“
neabătut, funcţionînd paralel cu universul ostil în care ţi-a fost dat să trăieşti, te
poţi lăuda că ai supravieţuit cuviincios, că ţi-ai păstrat onorabilitatea, că nu te-ai
„murdărit“, dar nu poţi pretinde că, prin activitatea ta, „ai rezistat“ regimului
autoritar.
Aşa cum un chirurg care a operat sub comunism nu poate spune că „a rezistat“ prin
chirurgie, aşa cum un bun tîmplar din vremea dictaturii nu poate spune că „a
rezistat“ producînd scaune, tot aşa un scriitor care a scris cărţi bune (ceea ce, din
fericire, s-a întîmplat, în ciuda circumstanţelor nefavorabile) nu poate afirma,
orgolios, că ar fi „rezistat“ prin scris. Termenul „rezistenţă“, deşi are o anumită
conotaţie de pasivitate, presupune mai mult decît stricta monomanie profesională.
Cînd vorbim de „rezistenţa din munţi“, sau de „rezistenţa franceză“, avem în
minte o opoziţie activă faţă de un aparat politic socotit nelegitim sau faţă de o
armată de ocupaţie. „Rezistentul“ îşi riscă viaţa, sabotează operaţiunile inamice,
e ofensiv, chiar dacă rămîne în underground.
De la o vreme însă, mă văd obligat să adaug acestui punct de vedere cîteva nuanţe
în plus. Există, totuşi, o dimensiune ofensivă a lucrului bine făcut, a meseriei care
nu se lasă contaminată de criterii şi exigenţe extra-profesionale. Aşa se întîmplă
mai ales în domeniile direct vulnerabile faţă de imperativul ideologic. A refuza să
faci poezie omagială, a nu ceda tabuurilor de partid, a nu te angaja prin scrisul şi
ideile tale în serviciul propagandei oficiale, a refuza „comanda“ activiştilor şi
negocierile cu cenzura, toate astea sînt mai mult decît simple forme de defetism
salubru, de gesticulaţie minoră, „insuficientă“ politic.

A-ţi proteja, cu încăpăţînare, libertatea interioară şi verticalitatea, a nu pune pe

piaţă decît „produse“ valide prin ele însele şi nu prin servilism estetic sau filozofic
înseamnă, pînă la urmă, „a rezista“. Nu fără riscuri. Poţi fi marginalizat, poţi fi
evacuat din anumite poziţii, slujbe şi instituţii, şi, în fond, eşti mereu la discreţia
hazardului, a conjuncturilor, a „bunăvoinţei“ celor „de sus“. Poţi căpăta o anumită
notorietate „de subterană“, dar nu poţi face „carieră“. Eşti suspect, ţinut sub
observaţie, ţinut în frîu.
Mai mult: avem dreptul să mergem, pe linia aceasta, pînă în registrul „ideilor
gingaşe“, al „mărunţişurilor“ diafane. Eleganţa vestimentară şi comportamentală,
buna folosirii a limbii, politeţea, umorul, grija pentru educaţia tinerilor, viaţa
culturală în genere au putut fi, într-o lume a grosolăniei, arbitrarului şi inculturii
suverane, forme de „rezistenţă“. „Banalitatea răului“ putea fi contrabalansată de
„banalitatea binelui“, a gestului firesc, a onestităţii cotidiene, a decenţei
neostentative.
Corneliu Baba oferind studenţilor săi modelul civilizaţiei sale interioare sau sfaturi
despre alegerea parfumului potrivit, Alexandru Paleologu atîrnînd la „butoniera“
zeghei o cîrpă care să amintească ţinuta normalităţii sociale, Eugen Schileru, Edgar
Papu şi Ion Frunzetti ţinînd strălucite prelegeri de istoria literaturii şi artei sau
unchii mei povestindu-mi, în timpul unor mese duminicale, scene din viaţa şi din
lumea României lor şi a tinereţii lor – iată tot atîtea forme de rezistenţă. Da, am
rezistat prin samizdatul prieteniei, al celor şapte ani de-acasă, al comeseniei şi
convivialităţii. Am făcut rost de cărţi pe sub mînă, am gîndit ce nu era voie, am
publicat ce nu era conform, am făcut haz de necaz, am citit Patericul, am ţinut în
viaţă tabieturile private, valorile „expirate“ şi memoria autorilor interzişi.
„Nu e destul!“ – ne-o spun verde-n faţă apostolii spiritului civic, ba chiar şi unii
care nu s-au ilustrat nici într-o direcţie, nici într-alta. Aşa e! Dar pe lume nu există
doar războinici şi martiri. Nu toată lumea are vocaţia revoluţiei, verva insurecţiei
totale, aspiraţia, vag leninistă, a schimbărilor radicale. „Rezistenţa prin cultură“ e
forma de „luptă“ a naturilor contemplative. Obligaţia lor e să-şi asume limitele, să
preţuiască şi să fie solidari cu naturile active, cu cei pe care temperamentul,
împrejurările drastice, exasperarea, destinul i-au dus pînă în pragul sacrificiului.
Firile active, la rîndul lor, nu trebuie să-şi oblojească, dispreţuitor, statuia.
Opozanţi ai dictaturii, ei cad în derizoriu dacă, ulterior, se transformă în opozanţi ai
tuturor acelora care au suportat-o sau care, sub dictatură, au încercat să salveze,
discret, ceea ce se mai putea salva din ruinele ei. În definitiv, eroul nu e eroic
pentru sine, ci în beneficiul unei comunităţi de ne-eroi, care, deşi nu s-au putut
ridica la înălţimea atitudinii sale, merită să supravieţuiască.