1

ODA ( in metru antic)

Mihai Eminescu
Poezie a maturitati artistice depline, a implinirii perfectiunii clasice "in metru antic",
"Oda" lui Mihai Eminescu a fost publicata in decembrie 1884, dupa ce parcursese un lung proces
de gestatie de aproape zece ani, timp in care poetul a conceput unsprezece variante succesive. O
prima versiune in metru antic este "Oda pentru Napoleon", devenita in alta varianta "Oda in
metru antic", pastrand acelasi motiv poetic al maririi, ca simbol al originii geniului, al
prorocirii. In versiunile urmatoare, se accentueaza atitudinea lirica si se contureaza stari tipic
eminesciene: voluptatea durerii, sentimentul prefacerii vietii in vis, poezia devenind o elegie de
iubire. Magnificul vers, socotit cel mai impresionant vers scris vreodata in limba romana, "Nu
credeam sa-nvat a muri vrodata", apare abia in a saptea versiune a "Odei". De la prima variants
pana la forma definitiva, poezia isi schimba tonalitatea de oda intr-una de elegie erotica, pastrand
numai "cadrul de proportii titaniene" (D.Popovici) si structura metrica a odei antice; ca forma,
poezia se modifies de la 13 strofe la cinci strofe, cate are creatia definitiva (finalizata, probabil,
in 1882-1883).
In studiul "Eminescu si clasicismul greco-latin", D.Murarasu se referea la "ucenicia la
scoala antica" pe care poetul a facut-o prin traduceri si exercitii de versificatie peste care a
suprapus propria experienta sufleteasca, devenind astfel "un desavarsit asimilator al tehnicii
maestrului si o data cu originalitatea spirituala a lui Eminescu triumfa in limba noastra si arta
antica in una din formele cele mai pure."
Titlul "Oda (in metru antic)" releva antiteza dintre sensul cuvantului "oda", care
inseamna lauda, imn de slava, si tristetea profunda, chinurile sfasietoare ale poetului, care a
ramas nemuritor prin puterea geniului sau ilustrata si in versurile acestei poezii.
Tema poeziei este filozofica, ilustrand atitudinea superioara a poetului privind
cunoasterea si mai ales autocunoasterea, prin opozitia dintre atitudinea contemplativa a trecutului
si prezentul mistuitor, construind imaginea eului poetic, "acel eu care a aflat ca este in noi ceva
mai adanc decat noi insine, asadar eul care si-a gasit sinele" (Constantin Noica). In poezie se
manifesta, asadar, lirismul subiectiv.
Strofa intai. Incipitul -"Nu credeam sa-nvat a muri vrodata"-este, cu siguranta, cel mai
profund gand poetic din literatura noastra, sintetizand un intreg sistem filozofic, prin care eul
2

liric dezvaluie trecutul relativ ("sa-nvat") al tineretii sale, un timp cand se credea vesnic
apartinator al Cosmosului. Atitudinea contemplativa a poetului se manifesta prin starea de visare
catre elemente cosmice definitorii ale solitudinii: "Ochii mei naltam visatori la steaua/
Singuratatii." Verbele din prima strofa, aflate la imperfect -"nu credeam", '"naltam"-, proiecteaza
actiunea conjunctivului "sa-nvat" intr-un trecut relativ in care eul liric se simtea contopit cu
Cosmosul, stare intrerupta cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare atemporala, definind
un fenomen continuu, ce pandeste omul.
Strofa a doua exprima, printr-un oximoron, suferinta "dureros de dulce" a eului poetic,
provocata de aparitia surprinzatoare a iubirii mistuitoare, "deodata tu rasarisi in cale-mi", care-i
trezeste pentru prima oara "voluptatea mortii/ Nenduratoare", constientizand cu tristete
efemeritatea imului, destinul implacabil al conditiei de muritor.
Strofa a treia exprima patima devoratoare a eului liric pentru femeie, desi mitologia
antica ofera exemple de chinuri fizice la care sunt supusi eroii mitici Nessus si Hercul, din
pricina intrigii unei femei. Legenda din mitologia greaca povesteste cum Hercules, incitat de
sotia sa, Deianira, impotriva centaurului Nessus il ucide cu o sageata otravita. Cu ultimele puteri,
Nessus o sfatuieste pe Deianira sa-si imbrace sotul intr-o camasa muiata in sangele lui, care se
dovedeste inveninat si inflamabil, astfel ca Hercules moare in chinuri cumplite. Incercand sa-si
scoata camasa de pe trup, o smulge odata cu carnea, suferinta mortii fiind ingrozitoare. Tot
astfel, sufletul poetului este mistuit de patima erotica, pe care o simte chinuitoare pana in
strafundurile eului liric, focul ce-l arde nu poate fi stins "cu toate/ Apele marii".
Strofa a patra. Pierzand singuratatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge momentul
culminant al suferintei, combustia (arderea) erotica fiind la apogeul chinurilor in care poetul
agonizeaza: "De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet/ Pe-al meu propriu rug, ma topesc in
fiacari...". Simbolul pSsarii Phoenix presupune speranta recastigarii unei vietii puriflcatoare prin
ardere, adica prin iubire, eul liric intrebandu-se daca ar fi posibila o renastere a sinelui,
asemanatoare cu aceea a miticei pasari: "Pot sa mai renviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?".
Ultima strofa depaseste forma elegiei, accentele filozofice ale rugaciunii de reintegrare a
fiintei, "Vino iar in san, nepasare trista;" aduc aminte omului de trecerea in nefiinta, cu conditia
regasirii propriei identitati, atat de zdruncinata prin ivirea iubirii: "Ca sa pot muri linistit, pe
mine/ Mie reda-ma!". Viata e o cale pentru cunoasterea de sine si o permanenta invatare a mortii,
existenta umana fiind conditionata de ideea ca "Moare numai cel ce se stie pe sine", cum scrie
3

Nichita Stanescu in poezia "A unsprezecea elegie".
Poezia "Oda (in metru antic)" sintetizeaza filozofic marile probleme ale existentei
umane: cunoasterea si autocunoasterea, dragostea, moartea, relatia cu universul, ciclul vietii fiind
incomplet fara trairea mistuitoare a iubirii, ca unica si inevitabila cale de cunoastere si mai ales
de autocunoastere.
Procedee artistice. Mihai Eminescu creeaza, in poezia "Oda (in metru antic)", un limbaj
artistic expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea metaforica a limbii la nivel
morfologic si sintactic. Verbele din prima strofa, aflate la imperfect -"nu credeam", '"naitam"-,
proiecteaza actiunea conjunctivului "sa-nvat" intr-un trecut relativ in care eul liric se simtea
contopit cu Cosmosul, stare intrerupta cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare
atemporaia, definind un fenomen continuu, ce pandeste omul.
Trairea clocotitoare si mistuitoare a sentimentului de iubire este de data recenta, brusca,
surprinzatoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor "rasarisi", "baui" si de repetarea
pronumelui personal de persoana a II-a singular, "tu", care sugereaza aparitia femeii in viata
barbatului: "Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce...". Expresivitatea
stilistica a strofei sporeste emotia artistica a poeziei prin cele doua constructii oximoronice
"dureros de dulce" si "voluptatea mortii".
O inedita si surprinzatoare subtilitate stilistica ce sugereaza mistuitoarea combustie
erotica este construita simetric in strofele a treia si a patra: primele doua versuri din fiecare strofa
exprima suferinta, iar al treilea cuprinde o afirmatie -"Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele
marii"- si, respectiv o interogatie poetica "Pot sa mai renviu luminos din el ca/ Pasarea
Phoenix?".
Eminescu valorifica aici moartea eroilor mitici Hercules si Nessus, pentru a sugera
suferintele mistuitoare ale iubirii, cu intentia de a transmite cititorilor o experienta sacra.
In ultima strofa verbele se afia la imperativ -"vino", "reda-ma"-, sugerand aspiratia omului de
geniu spre redobandirea identitatii sinelui, spre o posibila refacere a unitatii intregului pierdut in
tinerete prin aparitia tulburatoare a iubirii si pentru care este necesara o "nepasare trista".
In ultimele doua strofe se remarca adjectivele pronominale antepuse - "al meu vis", "al
meu rug". Versurile finale ale fiecarei strofe se disting fie printr-un singur cuvant, fie printr-o
sintagma, scrise cu majuscuia, ce sintetizeaza ideatic viziunea eminesciana privind conditia
omului in lume: "Singuratatii", "nenduratoare", "Apele marii", Pasarea Phoenix", "Mie reda-
4

ma!".
"Oda" eminesciana este inrudita cu poezia lui Horatiu prin metrica si cu marile texte literare ale
culturii universale prin absenta rimei si prin maxima concentrare a profundelor idei filozofice
exprimate