Professional Documents
Culture Documents
INTRODUCERE
1
a tuturor statelor mai mari sau mai mici, care doresc să se impună în plan mondial, zonal sau
regional.
Deoarece problema armelor de distrugere în masă este preocuparea permanentă a actorilor
internaţionali, România consideră combaterea proliferării acestora „o altă prioritate a
preocupărilor vizând pacea şi securitatea statelor lumii, din cauza amplificării riscului de folosire
iraţională a rezultatelor dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei moderne. În pofida unor progrese majore
privind reducerea arsenalelor nucleare strategice şi a unor succese importante obţinute în
implementarea acordurilor internaţionale de neproliferare, pericolul distrugerii civilizaţiei umane
şi a vieţii, prin folosirea unor astfel de mijloace, se menţine încă ridicat. Sporesc, totodată,
riscurile ca armele de distrugere în masă să facă joncţiunea cu terorismul internaţional sau ca
terorismul nuclear să fie promovat de regimuri iresponsabile. Aceste evoluţii creează probleme
grave de securitate la adresa cetăţenilor, comunităţilor şi instituţiilor statelor democratice”1.
Realităţile conflictelor din ultimele decenii, au reliefat însă o cu totul altă perspectivă şi au
repus în operă un principiu care începuse să fie uitat, şi anume acela, că nici o forţă din lume, nu
renunţă benevol la mijloacele de luptă de care dispune, decât dacă apar altele mai performante, şi în
consecinţă, mai eficiente. Astfel, strategii timpurilor noastre, au înţeles că armamentul de înaltă
precizie nu înlocuieşte ADM, deoarece în orice moment, există posibilitatea folosirii lor de către
anumite forţe. În aceste condiţii, pe lângă arma nucleară şi materialele radioactive, posibilitatea
folosirii armei chimice şi a celei biologice (deşi interzise prin tratate internaţionale) rămâne
ameninţarea cea mai periculoasă şi a începutului prezentului mileniu.
Evoluţia mediului actual de securitate impune din partea specialiştilor analiza şi reevaluarea
pertinentă a tuturor elementelor care constituie motive de îngrijorare la adresa securităţii naţionale
şi internaţionale şi desprinderea concluziilor şi măsurilor ce trebuie puse în aplicare pentru
monitorizarea, prevenirea, diminuarea sau eliminarea surselor de conflict.
Procesul de reevaluare a securităţii naţionale şi internaţionale, ce fusese modificat după
sfârşitul războiului rece, a fost din nou modificat datorită dezvoltării şi amplificării fenomenului
terorist, care a căpătat din ce în ce mai mult un caracter internaţional şi o amploare pe care lumea nu
a mai întâlnit-o.
Dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică, diversificarea şi evoluţia industriilor prelucrătoare a
determinat apariţia riscurilor tehnologice, cu un grad înalt de periculozitate, determinate de
evenimentele, accidentale sau premeditate, ce pot fi produse la unele obiective economice (chimice,
nuclearo-energetice, petrochimice, depozite de carburanţi, instalaţii petroliere etc.), laboratoare şi
instalaţii destinate activităţii de cercetare ştiinţifică etc. finalizate cu emisii radioactive, noxe
industriale şi chiar agenţi biologici, care pe lângă efecte asupra fiinţelor vii pot avea şi un puternic
impact asupra mediului; acestea constituind, totodată, şi atracţia elementelor teroriste.
Impactul asupra mediului înconjurător al riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii
internaţionale a căpătat noi conotaţii după sfârşitul războiului rece. În prezent nici un stat posesor de
arme nucleare nu are nici un motiv raţional de a folosi aceste arsenale şi deci de a produce distrugeri
de mare amploare pe planeta Pământ, chiar dacă unele state, pe fondul unor considerente de ordin
religios sau de altă natură, ameninţă în mod iresponsabil cu producerea şi folosirea acestora.
Crizele şi conflictele care apar în plan zonal sau regional sunt în atenţia organismelor
internaţionale de securitate, care caută soluţionarea şi gestionarea acestora exclusiv prin mijloace
paşnice, impunerea şi edificarea păcii şi stabilităţii în lume.
Complementaritatea utilizării mijloacelor militare şi a celor nemilitare în soluţionarea
crizelor şi conflictelor este astăzi evidentă şi mai eficientă decât oricând în istoria omenirii. Dar
soluţiile politice sprijinite de măsuri de descurajare prin mijloace militare sau, după caz, de
utilizarea efectivă a acestui instrument de putere pot conduce la rezultate durabile în timp, care să
asigure stabilitatea, ordinea şi securitatea internaţionale, într-o lume democratică şi sigură.
1
Preşedinţia României, Strategia de securitate naţională a României, ediţie 2007, p.16.
2
CAPITOLUL I
Mediul de securitate
2
Manualul NATO, Ed.2004, p.53.
3
- Franţa a anunţat prima încetarea fabricării rachetei Hades şi şi-a redus tipurile de sisteme
de producţie nucleară de la şase la două; astăzi, forţele nucleare franceze independente posedă doar
patru submarine purtătoare de rachete balistice cu lansare din submarin (SLBM) şi o aeronavă
Mirage 2000N cu rachete aer-sol cu rază medie de acţiune;
- Statele Unite şi Marea Britanie au anulat planurile pentru o rachetă nucleară tactică aer-sol;
de asemenea, ca precursoare a ultimelor decizii de eliminare a sistemelor nucleare cu lansare de la
sol, Statele Unite au anulat şi planurile pentru un sistem de urmărire nucleară a rachetei sol-sol
LANCE şi pentru producerea unui nou proiectil nuclear de artilerie de 155 mm;
- Marea Britanie a renunţat la LANCE-ul nuclear şi la producerea noului obuz nuclear, la
capacitatea nucleară tactică maritimă bazată anterior pe nave de suprafaţă şi la toate armele nucleare
cu lansare aeriană, astfel eliminând rolul nuclear al aviaţiei sale cu dublă capacitate; submarinele
Trident sunt acum singurul sistem nuclear al Marii Britanii.
În octombrie 1991, ca urmare a iniţiativei Preşedintelui Statelor Unite Bush, NATO a decis
să reducă numărul armelor disponibile pentru cele 4 forţe sub-strategice din Europa cu peste 85%
(termenii „strategic” şi „sub-strategic” au sensuri uşor diferite în ţări diferite; armele nucleare
strategice sunt definite în mod normal ca având rază „intercontinentală” – peste 5 500 km; armele
nucleare „sub-strategice” sunt considerate cele cu rază scurtă şi medie de acţiune, şi se referă în
primul rând la arme lansate din aer, specifice avioanelor NATO cu capacitate dublă şi la un număr
restrâns de focoase Trident ale Marii Britanii). Această reducere a fost încheiată în iulie 1992. Ca
parte a acestor reduceri, toate focoasele nucleare pentru forţele sub-strategice NATO cu lansare de
la sol (inclusiv artileria nucleară şi rachetele sol-sol) au fost eliminate, iar bombele gravitaţionale cu
lansare aeriană au fost reduse cu peste 50 %. În plus, au fost eliminate toate armele nucleare
destinate forţelor maritime de suprafaţă. Procesul de eliminare a inclus aproximativ 1 300 arme de
artilerie nucleară şi 850 focoase de rachetă LANCE. Toate focoasele nucleare care fuseseră
repartizate acestor forţe au fost şterse din inventarul NATO. Majoritatea au fost deja eliminate, iar
armele rămase vor fi eliminate în viitor, dar în unele contexte acestea mai pot să includă rachete
balistice cu rază medie de acţiune, deci, cu rază inferioară;
Statele Unite au eliminat, de asemenea, complet, toate sistemele non-strategice/sub-
strategice navale, cu excepţia rachetelor de croazieră nucleare cu lansare de pe submarin, care nu
mai sunt desfăşurate pe mare pe timp de pace. În plus, s-a încheiat complet rolul nuclear al
avioanelor cu capacitate dublă îmbarcate pe portavioane. Astăzi, singurele arme nucleare cu bază
terestră disponibile pentru NATO sunt bombele nucleare ale Statelor Unite, care pot fi transportate
de avioanele cu dublă capacitate ale câtorva dintre Aliaţi.
Odată cu încetarea Războiului Rece, într-o altă schimbare semnificativă, pe continentul
european au avut loc schimbări profunde privind planificarea şi folosirea armamentului nuclear,
precum şi luarea a o serie de măsuri de micşorare a numărului de mijloace de folosire.
Într-o altă iniţiativă unilaterală, din decembrie 1996, miniştrii de externe şi ai apărării din
statele membre NATO au anunţat că extinderea Alianţei nu va presupune o schimbare în poziţia sa
de reducere drastică a armelor nucleare şi că NATO nu are nici „o intenţie, plan sau motiv să
desfăşoare arme nucleare pe teritoriul noilor ţări membre, nici nu are nevoie să schimbe oricare
aspect al poziţiei nucleare sau politicii nucleare ale NATO şi că nu prevede nici o necesitate viitoare
de a proceda în acest mod”.
La această dată, pericolul mare pe care îl reprezintă terorismul, atât pentru securitatea
naţională a statelor angajate total împotriva acestuia, cât şi pentru securitatea globală, poate fi
identificat şi cuantificat ca atare, datorită, printre altele, şi utilizării armelor de distrugere în masă,
deocamdată la scară mică, dar există proiecte de achiziţionare şi întrebuinţare şi a armelor nucleare
(aşa-numitele „bombe murdare”, construite din material fisionabil sustras, în cele mai multe cazuri,
de la depozite din fosta URSS).
Armele de distrugere în masă (din care fac parte arma chimică, arma biologică, arma
radiologică și arma nucleară) posedă o putere distructivă nelimitată, iar folosite pe spaţii întinse şi
în toate mediile, ele sunt capabile să producă efecte foarte mari, chiar catastrofice, pe suprafeţe
întinse şi într-o perioadă de timp foarte scurtă. Dintre acestea voi aborda în continuare câteva
aspecte de ordin general privind arma nucleară și arma radiologică.
4
CAPITOLUL II
Scurte considerente privind arma nucleară și arma radiologică
Arma nucleară este cea mai puternică armă de distrugere în masă, capabilă să producă, în
timp scurt, pierderi mari umane şi materialele, să creeze mari zone contaminate radioactiv şi,
totodată, un impact cu consecinţe grave şi pe termen lung asupra factorilor de mediu.
Scurt istoric. Baza fizică a armei nucleare, reacţia de fisiune în lanţ a uraniului, a fost
descoperită în 1939. Imediat după descoperire, în cel mai mare secret, a început o aprigă competiţie
de cercetare ştiinţifică în domeniul energiei atomice.
După cercetări ştiinţifice intense, în 1945 a fost creată prima bombă atomică, a cărei
experimentare a avut loc în iunie 1945 într-un poligon (Alamogardo) din deşertul Nevada.
Următoarele două bombe au fost confecţionate şi folosite de americani asupra Japoniei
determinând capitularea acesteia la 2 septembrie 1945. Prima bombă a fost lansată asupra oraşului
Hiroshima, la 06 august 1945, iar cea de-a doua a fost lansată la un interval de 3 zile (09 august
1945) asupra oraşului Nagasaki. Acestea au marcat momentul prin care SUA ieşea din război ca
unica putere nucleară din lume.
În decurs de câteva secunde fiecare din bombele lansate, au omorât, numai prin acţiunea
undei de şoc, zeci de mii de oameni, mulţi alţii murind din cauza arsurilor mortale provocate de
emisiunea de lumină a exploziei, cât şi de incendiile pe care aceasta le-a declanşat. O altă parte din
victime au murit de boala de iradiere provocată de radiaţia penetrantă. Mulţi supravieţuitori au orbit
din cauza strălucirii foarte mari a sferei de foc.
Noua armă cu o putere foarte mare de distrugere a determinat, mai târziu, intrarea unor state
cu potenţial ştiinţific şi economic, dar şi a altora, într-o aberantă cursă a înarmării nucleare.
Monopolul nuclear al SUA nu a durat însă mult. URSS a explodat prima sa încărcătură
nucleară (bomba termonucleară) în anul 1949.
Se poate spune că odată cu intrarea Uniunii Sovietice în posesia armei nucleare s-a marcat,
startul competiţiei înarmării nucleare, prin aceea că ambele ţări, SUA şi URSS, au dezvoltat cu
succes o generaţie de arme nucleare mult mai ucigătoare. În comparaţie cu armele termonucleare
din anii cincizeci, bombele nucleare produse în anii patruzeci produceau explozii nucleare
considerabil mai mici.
Cu timpul, urmare a revoluţiei cercetării ştiinţifice, apariţiei noilor tehnologii, arma nucleară
s-a perfecţionat, ducând la diversificarea ei.
Cercetările desfăşurate în ultimii ani ai sec.XX, urmare a opoziţiei organizaţiilor mondiale
de securitate, a mişcărilor de protest desfăşurate în unele state au dus la diseminarea armamentului
nuclear şi descoperirea unei noi arme, arma nucleară cu neutroni, o a treia generaţie de muniţii
nucleare, după cele nucleară (de fisiune) şi termonucleară (de fuziune), considerată un tip de armă
ce produce efecte numai asupra fiinţelor vii, fără a distruge tehnica militară şi infrastructura (decât
pe suprafeţe foarte mici, la zona de impact) şi a crea zone mari de contaminare radioactivă.
Totodată, existenţa unor mari cantităţi de deşeuri radioactive rezultate în urma proceselor ce
au loc în industria nucleară (în special centralele nuclearo-electrice) şi apariţia unor preparate
obţinute pe cale artificială, a determinat apariţia unei noi categorii de arme – arma radiologică.
Substanţele radioactive pot acţiona asupra fiinţelor vii (oameni şi animale) prin iradiere
exterioară cât şi interioară, la pătrunderea acestora în organism prin organele respiratorii, traiectul
gastrointestinal sau prin rănile pe care acestea le au. Nu au miros şi culoare, de aceea pot fi
descoperite numai cu ajutorul unor mijloace speciale. Impun măsuri severe de protecţie, tratamentul
personalului iradiat este de lungă durată, iar leziunile genetice pot afecta generaţiile următoare.
Substanţele radioactive pot fi folosite în stare lichidă, solidă sau de aerosoli, cu ajutorul
bombelor de aviaţie, rachetelor şi proiectilelor de artilerie.
Pot fi răspândite pe mari suprafeţe de teren şi în cazul avariilor produse la centralele
nuclearo-electrice.
5
În ultimii ani s-a dezvoltat şi folosit în acţiunile militare de pe diferite Teatre de Operaţii
muniţie încărcată cu uraniu sărăcit.
Uraniul sărăcit este uraniul care rămâne după îndepărtarea (extragerea) principalilor izotopi
radioactivi pentru obţinerea uraniului îmbogăţit (din uraniu natural sau reciclarea combustibililor
nucleari) utilizat în armele nucleare şi combustibil la reactoarele nucleare. Acesta se introduce în
corpul unor categorii de muniţii pentru aviaţie, elicoptere şi vehicule blindate.
Mijloace de întrebuinţare. În paralel cu cercetările privind armele însele, era studiat modul
de transport la ţintă (vectorul purtător) al acestor arme, ca şi a altora.
Invenţiile şi cercetările în tehnologia rachetelor a dus la producerea de către URSS a primei
rachete balistice intercontinentale (ICBM), în anul 1957, urmată curând de SUA. Până atunci
vectorul principal era bombardierul strategic. Concomitent cu cercetările privind rachetele cu rază
mare de acţiune, s-au perfecţionat şi cele cu rază medie şi scurtă, astfel încât, în momentul
declanşării crizei rachetelor sovietice amplasate în Cuba, SUA şi URSS posedau deja rachete cu
încărcături nucleare, îndreptate unele spre teritoriul celeilalte. În acel moment nu exista nici un
mijloc care să poată intercepta sau neutraliza aceste arme, odată lansate pe traiectorie.
Astăzi, printre cele mai performante mijloace de întrebuinţare a armei nucleare, putem
enumera: aviaţia; artileria de calibru mare; submarinele; rachetele balistice. Acestea folosesc
muniţii sub forma de bombe, rachete purtătoare, proiectile şi torpile; pot fi întrebuinţate şi sub
forma de fugase nucleare etc.
6
CAPITOLUL III
Proliferarea armei nucleare
7
- refuzul (amânarea) aderării sau nerespectarea deliberată a angajamentelor asumate,
tratatelor internaţionale de reducere a arsenalului nuclear;
- interesul (preocupările) manifestat prin achiziţionarea/producerea de arme nucleare de
către state nerecunoscute oficial ca posesoare de asemenea arme; acest lucru are loc sub masca
folosirii energiei nucleare în scopuri pașnice
- ameninţarea cu arma nucleară şi întrebuinţarea materialelor radioactive în unele conflicte
locale;
- terorismul şi comerţul legal cu materiale radioactive, dezvoltarea schimburilor economice
(transferurile de tehnologie) şi interesul politic şi financiar aferent.
Diversificarea activităţilor industriale, de cercetare, medicale, comerciale sau din alte
domenii în care se folosesc sau manipulează substanţe radioactive se constituie în factori de risc
radiologici și nucleari, ţinând cont că sunt supuse posibilelor erori umane, pot scăpa de sub control
sau pot fi ţinta unor acţiuni violente, teroriste. Cauzele producerii unor astfel de efecte sunt:
calamităţile şi catastrofele naturale; erorile umane; acţiuni de sabotaj; lovirea cu mijloace de foc;
acţiuni teroriste; accidente de diferite tipuri.
Componentă radiologică și nucleară a armelor neconvenţionale şi neletale, comerţul ilegal şi
mascat cu material fisionabil, accidentele produse voit sau din eroare (umană sau tehnologică) la
obiective economice de risc nuclear, depozitele de muniţii şi deşeuri radioactive constituie, de
asemenea, ameninţări serioase şi continue, atât în timp de pace, cât şi în situaţii de criză şi la război.
Pentru prevenirea terorismului nuclear şi descoperirea din timp a pregătirilor pentru un atac
de această natură, factorii de decizie din plan politic şi militar, trebuie să ţină cont de indiciile
potenţiale asupra interesului manifestate de persoane sau grupuri față de:
- procurarea de materiale şi echipamente radiologice şi nucleare;
- achiziţionarea de substanţe radioactive, explozibili de mare putere, mari cantităţi de plumb,
detectoare de radiaţii, dozimetre.
Traficul ilicit de materiale radioactive constituie o ameninţare la adresa securităţii
internaţionale, putând afecta securitatea naţională.
România nu este generatoare de instabilitate, dar se află în vecinătatea unor astfel de zone
(Transnistria, Balcani, Caucaz, Orientul Apropiat) şi ar putea, în anumite condiţii defavorabile, să
suporte efectul acestora. Teritoriul românesc ar putea fi vizat, iniţial, ca adăpost pentru unele
grupări teroriste sau ca un nod de reţea, ulterior, ca bază de plecare pentru unele posibile atacuri
împotriva unor ţări din zonă aflate pe falia islamică: Turcia, Bulgaria, Bosnia-Herţegovina.
Transporturile de substanţe (materiale) periculoase, cu mijloace auto, navale sau pe calea
ferată, constituie excelenţi vectori, care supuşi întâmplării, neglijenţei şi acţiunilor teroriste, pot
produce efecte, uneori incomensurabile, pe termen scurt, mediu şi lung, cu un impact deosebit de
nefavorabil asupra personalului şi mediului la pace, în situaţii de criză, pe timpul îndeplinirii
misiunilor umanitare de menţinere (impunere) a păcii şi la război.
Emisiile radioactive naturale eliminate deliberat sau accidental în mediu, cu impact direct
asupra populaţiei din zonă, precum și scurgerile radioactive, constituie tot atâtea riscuri, şi fac parte
din ceea ce numim evenimente Emisii Altele Decât Atacul (EADA).
Cauzele de producere a evenimentelor EADA pot fi complexe, cele mai semnificative fiind:
bombardamente; sabotaje/diversiune; acţiuni teroriste; accidente tehnologice; erori umane de
operare.
Sursele principale ce pot genera evenimentele EADA pot fi: instalaţii industriale; depozite;
reţeaua de transport (indiferent de cale) şi distribuţie; institute şi laboratoare de cercetare; staţii
micropilot; diverse tipuri de reactoare; sateliţi.
8
fost semnat de Franţa şi China (deşi Franţa a efectuat primul test nuclear în 1960, iar China în
1964), ajungând astfel să fie acceptat de toţi cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de
Securitate ONU. Tratatul este interpretat ca având trei obiective esenţiale: neproliferarea,
dezarmarea şi folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice.
În afara “celor cinci”, mai sunt cunoscute ca puteri nucleare India (1974), Pakistanul (1998)
şi Coreea de Nord (2006, dar în 18 iulie 2007 inspectorii IAEA confirmă închiderea completă a
celor cinci unități de producţie nucleară din această ţară), un loc aparte ocupându-l Israelul. De
subliniem este faptul că India şi Pakistanul nu au semnat NPT, prima dispunând în prezent de 70-
120 încărcături active, iar Pakistanul de 30-52. Colapsul URSS a dus la apariţia a trei noi puteri
nucleare: Belarus (care a transferat cele 81 de focoase nucleare moştenite pe teritoriul ei, către
Rusia, în 1996), Kazakhstan (1.400 de focoase transferate în Rusia în 1995) şi Ucraina (circa 5.000
focoase, transferate Rusiei în 1996).
Dintre statele suspectate că desfăşoară programe nucleare secrete în prezent, menţionăm
Iranul şi Arabia Saudită. Africa de Sud a produs şi ea 6 focoase nucleare în anii 1980, dar a trecut la
dezmembrarea acestora la începutul anilor 1990, fiind semnatară a NPT.
În 1985, conform datelor publicate în Bulletin of the Atomic Scientists, existau circa 65.000
de focoase nucleare active, numărul acestora scăzând în 2002 la aproximativ 20.000, cu menţiunea
că diferenţa nu a fost distrusă ci s-a procedat la o dezasamblare parţială şi depozitare a acestora.
Astfel, dacă într-o oarecare măsură s-a reuşit limitarea proliferării, pericolul nuclear este în
continuare deosebit de mare, nu atât ca urmare a posibilităţilor reale de a distruge, într-un conflict
nuclear de amploare, orice formă de viaţă pe planetă, cât mai ales a existenţei materialului fisionabil
în diferite depozite, cât şi a proliferării tehnologiei nucleare, existând pericolul real ca o grupare
teroristă, chiar necunoscută, să intre în posesia şi să reuşească detonarea unei încărcături nucleare.
Pe de altă parte, state deţinătoare a armei nucleare pot transfera această tehnologie către alte state
sau entităţi care nu pot fi descurajate sau împotriva cărora nu se poate realiza o apărare efectivă.
Este posibil ca cea mai vizată ţintă a unui atac nuclear terorist să se situeze pe teritoriul SUA,
speciaiștii apreciind că teritoriul SUA este în cel mai înalt grad de risc privind un atac terorist în
prezent.
Proliferarea armelor nucleare continuă în întreaga lume, în special în unele țări deja
cunoscute, dar și în altele care doresc să devină posesoare de astfel de arme, în ciuda eforturilor
susţinute de control al acestora. În viitor este posibil ca Forţele Armate ale României să acţioneze în
zone unde există pericolul utilizării armelor radiologice şi nucleare, precum şi în condiţiile
producerii emisiilor altele decât atacul (EADA), desfăşurând operaţii militare în situaţii deosebit de
complexe, fie pe teritoriu naţional, fie ca partener în operaţii multinaţionale sau de coaliţie.
Proliferarea armelor nucleare reprezintă un fenomen ce poate genera grave ameninţări şi
pericole la adresa securităţii internaţionale. Cazuistica în materie confirmă că grupările care dispun
sau încearcă să achiziţioneze astfel de arme sunt în continuă creştere. Ele pot scăpa de sub control,
în pofida eforturilor pe care le depune comunitatea internaţională pe linia prevenirii utilizării lor.
În timp ce Războiul Rece s-a sfârşit şi ameninţarea cu un război nuclear global şi-a pierdut
importanţa lumea rămâne instabilă. Există un număr în creştere de conflicte regionale şi de angajare
a mijloacelor asimetrice de către forţe non-statale, grupări teroriste şi extremiste. În ciuda eforturilor
susţinute în domeniul controlului armamentelor, există evidenţe solide privind continua proliferare
şi dezvoltare a armelor radiologice și nucleare şi a sistemelor de întrebuinţare a acestora în întreaga
lume. În acelaşi timp, expansiunea urbanizării şi distribuţia globală a industriilor şi materialelor
nucleare măreşte posibilitatea emisiilor de materiale radioactive în mediu ca rezultat al neglijenţei,
dezastrelor naturale, acţiunii deliberate sau distrugerilor colaterale în cadrul operaţiilor militare.
În faţa superiorităţii forţelor armate în capabilităţi militare convenţionale, adversarii pot
căuta strategii şi tactici neconvenţionale, pentru a reduce acest avantaj, folosind agenţii radiologici
și nucleari. În acest context, atentatele, care se înregistrează din ce în ce mai des, puse la cale de
grupări teroriste, pot fi realizate pentru a angaja ameninţarea cu folosirea agenţilor radiologici,
pentru a limita regulile de angajare ale forţelor armate. Adversarii pot avea reticenţă cu privire la
dreptul internaţional şi standardele etice, permiţându-le să angajeze ca ţintă deliberată chiar
populaţia civilă.
9
Depăşirea pragului critic în utilizarea armelor radiologice și nucleare implică consideraţii
politice şi de strategie militară, mult diferite de cele asociate războiului convenţional.
Recunoscut fiind faptul că proliferarea armelor radiologice și nucleare constituie o
ameninţare la adresa securităţii internaţionale, statele lumii îşi intensifică şi îşi extind eforturile
întreprinse împotriva acestui risc la adresa umanităţii, în special prin măsuri de prevenire, sau, în
caz că aceasta se produce, situaţia să fie readusă sub control internaţional cu mijloace diplomatice.
Proliferarea se poate produce în ciuda normelor şi acordurilor internaţionale de neproliferare iar
aceste arme şi mijloacele lor de transport pot constitui o ameninţare militară directă la adresa
umanităţii şi statelor. În lume, principalii actori politici, şi-au concentrat atenţia tot mai mult asupra
acţiunilor şi măsurilor pentru descurajarea proliferării şi folosirii armelor nucleare.
În lupa de limitare a proliferării armelor nucleare, în timpul războiului rece, pe măsură ce
arsenalele nucleare s-au dezvoltat numeric şi calitativ, iar apărarea împotriva armelor nucleare a
devenit în mod evident imposibilă, încrederea în capacitatea de a îndeplini anumite obiective
politico-militare prin utilizarea armelor nucleare a fost înlocuită de descurajare – descurajare
nucleară –, ca descurajare între cele două superputeri, adică dezvoltarea şi menţinerea arsenalelor
nucleare pentru a-şi convinge adversarii să nu-şi utilizeze propriile arme în scopuri ofensive.
Fiecare din cele două mari puteri – SUA şi fosta URSS – se ameninţau reciproc, la început, cu o
ripostă masivă nucleară, apoi cu o ripostă gradată, flexibilă etc. A fost o perioadă destul de lungă
dominată de această strategie a descurajării nucleare. Strategia descurajării nucleare face parte din
strategia generală şi, de aceea, ea a exercitat şi exercită încă o influenţă foarte mare în toate
domeniile şi elementele care ţin de strategie.
Nici una dintre puterile nucleare din timpul războiului rece nu se putea apăra împotriva unui
atac executat cu arme nucleare (strategice, în mod deosebit). Ameninţarea pe care se baza
descurajarea se referea la capacitatea de răspuns la un atac nuclear, represaliile la acesta asigurând
un efect cel puţin similar asupra părţii care ar fi utilizat prima armele nucleare. Ideea pe care se baza
descurajarea era că un agresor potenţial îşi va da seama că victima unui atac nuclear va rămâne, în
urma primei lovituri nucleare, cu suficientă capacitate de răspuns nuclear, astfel încât atacul iniţial
ar fi devenit un atac sinucigaş.
4
Manualul NATO, Ed.2004, p.56.
10
În vara anului 2009, Statele Unite şi Rusia au ajuns la acorduri în mai multe dosare
importante, în timpul discuţiilor dintre preşedintele american Barack Obama şi cel rus Dmitri
Medvedev, printre care:
a) reducerea armamentului strategic - Obama şi Medvedev au stabilit liniile principale ale
unui acord privind reducerea numărului ogivelor nucleare până la 1 500-1 750 în decurs de şapte
ani de la semnarea unui nou tratat; cele două părţi doresc să ajungă la o înţelegere cât mai repede
posibil; atât Rusia, cât şi Statele Unite şi-au luat deja angajamentul de a-şi reduce arsenalele
nucleare până la 1 700-2 200 de ogive, potrivit unui tratat separat semnat la Moscova în 2002,
Tratatul de Reducere a Arsenalelor Nucleare Strategice (SORT), care expiră în 2012. Totuşi, SORT
nu include proceduri detaliate de verificare, precum START, care vor fi incluse însă în noul acord.
„Noul tratat va include măsuri eficiente de verificare desprinse din experienţa celor două părţi în
implementarea START”, a explicat Casă Alba într-un comunicat;
b) cooperarea nucleară - Rusia şi Statele Unite speră ca noul lor acord privind arsenalele
nucleare le va consolida poziţia în cadrul revizuirii unui acord internaţional pentru neproliferare, în
cursul anului 2010; deşi Moscova şi Washingtonul controlează 95% dintre armele nucleare din
lume, cele două părţi doresc să evite ca şi alte state în afara de puterile nucleare declarate să obţină
arme atomice. Este vorba în special de Coreea de Nord şi Iran. Sprijinul lui Obama faţă de
reducerea arsenalului nuclear ar pune capăt impasului şi ar putea obţine susţinerea celor 189 de
semnatari ai Tratatului de Neproliferare din 1970 pentru o revizuire majora a acordului în 2010.
În alte domenii colaterale, ţările membre NATO sprijină şi participă în totalitate la Tratatul
asupra Neproliferării Armelor Nucleare (NPT). Tratatul, iniţiat în anul 1967 de statele puteri
nucleare ale timpului (SUA, Marea Britanie, URSS, Franţa, şi China), a constituit piatra de temelie
a regimului internaţional de neproliferare nucleară, prin care se exprima angajamentul statelor
semnatare de a nu exporta statelor nenucleare arme nucleare, componente ale acestora şi
tehnologiile acestora, precum şi măsurile de siguranţă necesare, modalitatea de control asupra
acestora şi rolul Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică. Iniţiatorii au îndemnat toate ţările
nesemnatare să adere la Tratat şi să-l implementeze în totalitate. La Conferinţa cincinală pentru
revizuirea NTP, care a avut loc la New York în luna mai 2000, cele cinci puteri nucleare care sunt
membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU – China, Franţa, Rusia, Marea Britanie şi
Statele Unite – pe lângă alte măsuri practice de implementare a tratatului, s-au angajat să acţioneze
cât mai eficient pentru a elimina complet a arsenalele nucleare proprii, până la dezarmarea totală.
Acest angajament reprezintă un pas înainte semnificativ în domeniul controlului armelor nucleare şi
care poate exercita o influenţă pozitivă asupra planurilor viitoare de control al armamentului.
Testarea armelor nucleare de către India şi Pakistan, în anul 1998, a mai adăugat alţi doi
membrii aşa-zisului Club Nuclear, deşi ambele ţări se află încă sub presiunea opiniei publice
internaţionale, pentru a nu-şi desfăşura aceste arme.
Pe linia renunţării la armele nucleare se înscriu Africa de Sud, care după abolirea regimului
de apartheid, a decis să se dezarmeze de arsenalul nuclear pe care-l poseda deja. Pe aceeaşi linie se
situează şi Brazilia şi Argentina care au renunţat la programele nucleare militare.
Statul Israel şi-a dezvoltat propriile capabilităţi nucleare. Alte state continuă să facă eforturi
pentru dezvoltarea unor programe nucleare cu ajutorul unora dintre marile puteri nucleare existente.
Majoritatea statelor sprijină cu putere eforturile de reducere a armelor nucleare într-o
manieră gradată şi prudentă şi au salutat în permanenţă progresele înregistrate pe baza Tratatului
pentru Reducerea Armelor Strategice (START). dintre acestea SUA şi Rusia au accentuat
necesitatea intrării în vigoare a Tratatului START-II, ceea ce ar putea duce la alte reduceri
substanţiale ale arsenalelor strategice preconizate printr-un Tratat START-III. Prin Tratatul
americano-rus SORT, cunoscut şi ca Tratatul de la Moscova, se fixează ca termen-limită anul 2012
pentru reducerea numărului de arme nucleare pentru fiecare în parte (1 700-2 200 focoase nucleare),
dar nu conţine un program de realizare; tratatul nu include armele tactice cu rază mică de acţiune5.
Scopul fundamental al forţelor nucleare existente în lume rămâne cel politic: de păstrare a
păcii şi prevenire a constrângerilor. Acestea fac ca riscurile agresiunii împotriva statelor posesoare
5
Mihai V. Zodian, Lumea 2005, enciclopedie politică şi militară, Armele de distrugere în masă, Editura
CTEA, Bucureşti, 2005, p.181.
11
de ADM şi a aliaţilor lor să fie incalculabile şi inacceptabile într-un mod în care doar forţele
convenţionale nu ar fi putut-o face. Împreună cu o combinaţie adecvată de capacităţi convenţionale,
acestea încă mai creează o nesiguranţă reală oricărei ţări care ar putea căuta avantaje politice sau
militare prin intermediul ameninţării sau folosirii de arme de distrugere în masă împotriva lor. Prin
descurajarea folosirii armelor nucleare, biologice sau chimice, forţele Alianţei contribuie şi la
eforturile aliaţilor de prevenire a proliferării acestor arme şi a mijloacelor de aprovizionare cu
acestea.
România, consecventă politicii sale de securitate şi bună înţelegere cu toate naţiunile lumii,
consideră că „Participarea la programele de neproliferare se va realiza prin revigorarea acţiunilor
tradiţionale (activităţi politice şi diplomatice, acorduri privind controlul armamentelor şi al
exporturilor) şi armonizarea mecanismelor şi proceselor naţionale cu cele ale NATO, UE, ONU şi
AIEA. Principalele direcţii naţionale de acţiune vor viza: creşterea contribuţiei României la
eforturile comunităţii internaţionale privind respectarea fermă a tratatelor internaţionale în
domeniul dezarmării şi interzicerii armelor de distrugere în masă; întărirea regimurilor şi
aranjamentelor privind controlul exporturilor şi interdicţia transferurilor ilegale de materiale
nucleare, bacteriologice, chimice şi radiologice; participarea la activităţile şi acţiunile
internaţionale vizând asigurarea respectării reglementărilor privind neproliferarea şi blocarea
accesului ilegal al unor state şi organizaţii la armele de distrugere în masă6”.
6
Preşedinţia României, Strategia de securitate naţională a României, ediţie 2007, p.17.
12
extindere şi revizuire a acestuia, care a avut loc în 1995. De asemenea, s-a mai decis consolidarea
procesului de revizuire şi adoptarea unui set de „Principii şi obiective pentru neproliferare şi
dezarmare nucleară”, în vederea promovării aplicării efective a tratatului.
La Conferinţa de revizuire a NPT care a avut loc la New York, între 24 aprilie şi 19 mai
2000, a fost adoptat un document final exhaustiv, pe probleme de fond. Concluziile acestuia
confirmă susţinerea aderării universale la NPT, respectarea strictă a prevederilor sale, întărirea
garanţiilor oferite de Agenţia internaţională pentru energie atomică (IAEA) şi adoptarea de noi
măsuri pentru realizarea dezarmării nucleare.
Una din cele mai semnificative realizări practice ale Conferinţei de revizuire a constituit-o
acordul asupra intrării în vigoare a Tratatului de interzicere completă a testelor nucleare (CTBT),
chiar din momentul obţinerii ratificărilor necesare. Statele membre NATO sunt hotărâte să depună
eforturi pentru obţinerea semnăturilor şi ratificărilor necesare, pentru a asigura intrarea rapidă în
vigoare a Tratatului. Conferinţa de revizuire a subliniat şi importanţa realizării unui tratat care să
interzică producţia de material fisionabil pentru armele nucleare sau alte dispozitive cu explozibil
nuclear şi a cerut reluarea negocierilor pe această temă în cadrul Conferinţei asupra dezarmării.
Proliferarea tehnologiei rachetelor constituie un alt motiv semnificativ de îngrijorare.
Înfiinţat în 1987, Regimul de control al tehnologiilor pentru rachete (MTCR) reuneşte 32 de state
(inclusiv toţi cei 19 membri NATO) care încearcă să limiteze proliferarea rachetelor şi a tehnologiei
acestora. Partenerii MTCR controlează exporturile pe baza unei listele comune de control, în
conformitate cu o politică comună de control al exportului.
În ultimii ani, SUA şi-a declarat intenţia de a plasa elemente ale scutului antirachetă în unele
ţări din Europa. În anul 2002, preşedintele George W. Bush a decis să denunţe unilateral Tratatul
Rachetelor Antibalistice încheiat de SUA cu URSS în 1972, pentru a putea demara proiectul
scutului, motivând că sistemul este necesar pentru a contracara atacuri din partea unor state
iresponsabile. Rusia a etichetat scutul ca o ameninţare directă la adresa sa, şi, ca urmare a contrapus
un plan de desfăşurare a unor rachete în zona Kaliningrad. Urmare a ultimelor declaraţii ale
administraţiei Obama, care pare a duce la renunţarea amplasării de sisteme antirachetă în Europa, în
spaţiul adiacent Federaţiei Ruse, aceasta ar putea suspenda planul de desfăşurare a rachetelor
Iskander în Kaliningrad, teritoriul rus din mijlocul flancului nord-estic al blocului euroatlantic.
13
Programele de dezvoltare a armelor de nimicire în masă şi mai ales cele privind înarmarea
nucleară a statelor din Orientul Mijlociu, sunt păstrate în secret de ţările respective, nu pot fi
verificate din surse independente, iar datele existente se bazează pe surse publice, care de multe ori
dau cifre şi informaţii diferite. Având în vedere acest lucru şi din analiza şi interpretarea datelor
disponibile putem spune că, în prezent, ţările cu posibilităţi şi capacităţi nucleare în Orientul
Mijlociu sunt Israel şi Iran. Programele nucleare ale celor două ţări datează din anii 1950, Iranul
fiind sprijinit iniţial de SUA, iar Israelul de către Franţa şi apoi Marea Britanie.
În ultimii ani se remarcă o îngrijorare din ce în ce mai mare, manifestată public, faţă de
continuarea şi dezvoltarea programului nuclear iranian. În ultimii ani, Iranul construiește o uzină
secretă de îmbogățire a uraniului îngropată adânc într-un munte aparținând Gărzilor Revoluționare
Islamice, brațul armat al regimului fundamentalist de la Teheran. Se pare că aceasta uzină este
numai o parte din ceea ce pare a fi un sistem de sute sau chiar mii de tuneluri și buncăre răspândite
pe întreg teritoriul iranian, multe construite sub îndrumarea actualului președinte, Mahmud
Ahmadinejad. Iranul a fost sancţionat pentru încălcări ale rezoluţiilor Agenţiei Internaţionale pentru
Energie Atomică (IAEA) de către ONU, prin rezoluţiile Consiliului de Securitate 1737 din 23
decembrie 2006 şi 1747 din 24 martie 2007. Deşi Iranul este membru al Tratatului de Neproliferare
Nucleară (NPT) din 1970, IAEA consideră că recenta lipsă de cooperare a părţii iraniene în
desfăşurarea unor inspecţii corespunzătoare, care să asigure faptul că tehnologia existentă nu este
folosită în scopul obţinerii de arme nucleare, este un semnal de îngrijorare care trebuie tratat ca
atare. SUA, Franţa, Germania şi Marea Britanie au declarat că programul nuclear iranian trezeşte
suspiciuni privind adevăratul său scop. Probabil pentru a mai înlătura din aceste suspiciuni Iranul a
acceptat în ultimii ani ca echipe de inspectori IAEA să facă verificări la unele obiective ale
programului său nuclear. Programul nuclear iranian este folosit de către actuala conducere iraniană
în scopuri politice, atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Pe plan intern, în cadrul unui program
populist, se menţionează că industrializarea rapidă a ţării şi creşterea masivă a populaţiei (care s-a
dublat în ultimii 20 de ani) impune recurgerea la producerea energiei electrice folosind energia
nucleară pentru a face faţă cererii energetice în creştere, precum şi pentru diversificarea surselor de
energie. Pe plan extern, se consideră că programul nuclear iranian este folosit ca un element forte de
negociere în atingerea unor obiective politice strategice în Orientul Mijlociu şi în relaţiile cu alte
puteri. SUA şi principalii săi aliaţi din Europa, alte state europene, consideră că principalul obiectiv
al Iranului este înarmarea nucleară, având în vedere încălcarea timp de aproape două decenii a
obligaţiilor NPT. Aceasta şi ca urmare a intoleranţei ideologice faţă de existenţa Israelului, sprijinul
Hezbollahului libanez şi a insurgenţei din Irak. Israelul consideră că programul nuclear iranian este
o ameninţare la existenţa însăşi a Israelului.
În ceea ce priveşte Israelul, deşi guvernul acestuia refuză să confirme sau să nege existenţa
unui program de înarmare nucleară, prin păstrarea unei situaţii de ambiguitate deliberate, este în
general perceput ca fiind unul din statele posesoare de arme nucleare, nesemnatar al NPT. Sursele
publice apreciază că Israelul ar dispune de 100-200 lovituri nucleare, care pot fi lansate cu rachete
Jericho 1 şi 2 (bătaie 500 şi respectiv 1 500 km) sau cu aviaţia, date neconfirmate menţionând
existenţa programului de rachete Jericho-3, cu bătaie până la 4 800 km.
Singura soluţie pentru îndepărtarea completă a pericolului unui conflict nuclear în Orientul
Mijlociu este considerată cea de creare a unei zone denuclearizate (la care, în afara celor 22 ţări
membre ale Ligii Arabe să participe Iranul şi Israelul), posibilitate incertă şi îndepărtată. Ceea ce
putem observa cu certitudine în prezent, este o accentuare a preocupărilor tot mai multor ţări din
zonă pentru a-şi dezvolta programe proprii de folosire a energiei nucleare în scopuri paşnice (Arabia
Saudită, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Oman), dar şi cu alte consecinţe.
Ameninţările teroriste cu întrebuinţarea armelor nucleare au îndemnat statele să adopte
strategii de neproliferare, care fac tot mai dificil tranzitul cu arme ilicite.
În ultimii ani au avut loc mai multe iniţiative, la nivel statal şi al organismelor
internaţionale, care să ducă la limitarea accesului la tehnologii, a unor state, printre care mai
semnificative sunt:
14
a) controlul strict asupra posesiei şi transferului de tehnologie nucleară, precum şi
cooperarea tuturor organismelor responsabile pentru descoperirea laboratoarelor, intermediarilor,
furnizorilor şi cumpărătorilor de tehnologie şi material fisionabil;
b) întărirea legislaţiei şi controlului internaţional asupra proliferării armelor nucleare; o nouă
rezoluţie a Consiliului de Securitate să declare criminale statele proliferatoare, să decreteze
controlul strict al exporturilor tuturor materialelor sensibile la frontiere;
c) lărgirea cooperării în direcţia eliminării armelor nucleare şi radiologice;
d) instituirea unui sistem de ermetizare a spaţiului nuclear civil, pentru a nu permite
proliferarea armelor nucleare;
e) în viitor, doar statele care au semnat Protocolul Adiţional să poată importa echipament
pentru programul lor nuclear civil;
f) crearea unui comitet special al Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică/AIEA pentru
protecţia şi verificarea îndeplinirii obligaţiilor de către state.
Superterorismul sau terorismul de distrugere în masă are o dimensiune mondială pe care o
foloseşte în difuziunea tehnologiei nucleare, pe baza unei reţele de sprijin intens ramificate,
construite pe fundamente financiare solide, valorificând noile tehnologii de informare şi comunicare
şi vulnerabilităţile societăţilor occidentale.
Filiera de proliferare nucleară cu materiale radioactive în favoarea grupărilor teroriste
rămâne, în primul rând, Pakistanul, acest stat în criză economică gravă, dispus să cedeze arma
nucleară pentru obţinerea de devize şi care găzduieşte încă elemente Al-Qaeda.
Singura cale de a da o lovitură puternică superterorismului mondial este întărirea cooperării
bilaterale şi multilaterale, prin coaliţii ad-hoc de voinţă sau conduse de instituţii internaţionale
(ONU, UE, NATO), cu utilizarea tuturor mijloacelor avute la dispoziţie: diplomaţie, servicii de
informaţii, mecanisme financiare, susţinere juridică etc.
Pentru a învinge în confruntarea cu terorismul, teoreticienii artei războiului actual au în
vedere, într-o măsură apreciabilă, abilitatea autorităţilor militare şi civile, a sectorului privat, a
societăţii civile de a colabora în domeniu, de a muta războiul la inamic, de a folosi mijloace de
contracarare specifice, a multiplica sistemele de control şi măsurile de securitate, a declanşa acţiuni
preventive hotărâtoare.
Se poate aprecia că există, aici, un întins teren de inovaţie, care însumează capacităţi mai
bune, integrate de informaţii secrete, care să ofere în timp util date clare despre ameninţări,
coordonarea activităţilor cu aliaţii, pentru realizarea unei evaluări comune a ameninţărilor cele mai
periculoase şi continuarea transformării forţelor militare, spre a le asigura capacitatea de a acţiona
rapid şi precis, cu rezultate decisive.
Este de subliniat faptul acţiuni bine desfăşurate şi coordonate pot anihila acţiunile agresive
ale inamicului, destabilizându-l şi determinându-l să comită erori printr-o greşită apreciere a
situaţiei întâlnite. La aceasta vor concura cu succes, în confruntările viitoare, după părerea unor
teoreticieni ai războiului şi analişti politico-militari, computerele şi sistemele informaţionale,
diversele realizări tehnologice incluse în sisteme sofisticate, implicarea umană regăsindu-se doar la
nivel strategic sau al deciziei politice.
15
CAPITOLUL IV
Proliferarea tehnologiilor de vârf şi a mijloacelor de transport la ţintă a armelor nucleare
17
Concluzii
În spaţiul conflictului armat al viitorului, inteligenţa şi tehnologia militară vor avea un rol
hotărâtor, generând o cunoaştere aproape instantanee a situaţiei militare globale şi punctuale din
teatre, o reală superioritate informaţională, o nouă dinamică, precizie şi eficacitate a forţelor aflate
în ofensivă, asigurând, în timp scurt, înfrângerea şi capitularea inamicului.
Noua dimensiune a confruntărilor militare, care presupune implicarea armatelor în războiul
împotriva terorismului şi combaterea altor ameninţări asimetrice, cere noi tehnologii, pentru
moment inexistente, impuse de particularitatea acestor confruntări şi incluse în: mijloace de
descoperire, identificare şi localizare a reţelelor teroriste, nodurilor de reţea, bazelor de antrenament
şi altor elemente; identificarea muniției nucleare și a vectorilor purtători; mijloace de supraveghere
a reţelelor teroriste; mijloace de acţiune concretă împotriva teroriştilor, în care se cuprind şi
mijloacele de recunoaştere şi de interoperabilitate a forţelor şi elementelor acţionale.
Tehnologiile noi vor asigura dominarea totală a adversarului, pe întreaga gamă a operaţiilor
militare, în primul rând prin dominarea informaţională. În războiul de coaliţie, aceasta va pune
probleme acute de compatibilitate, care vor trebui să fie depăşite, prin eforturi bugetare consistente.
Un lucru este sigur: nici o ţară din NATO sau din afara acesteia nu poate şi nu va putea
produce arme nucleare în afara unui control internațional strict, cu sfidarea opiniei publice
mondiale. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple este necesară o strânsă cooperarea politică,
militară, economică și de altă natură între state, menită a duce la creșterea încrederii, a conlucrării și
respectului reciproc dintre acestea.
În următoarea decadă, ameninţarea nucleară va fi, în continuare, principala categoria de
riscuri şi provocări dacă nu sunt luate unele măsuri printre care amintim:
a) consolidarea regimului neproliferării (tratate, instituţii);
b) coordonarea (în primul rând de către Rusia şi SUA) a demersurilor privind conflictele şi
crizele regionale, acestea fiind un bun teren pentru proliferare;
c) iniţierea proiectării unui regim gradual de sancţiuni economice, politice şi militare
pentru violarea regimului de neproliferare;
d) încheierea unui acord privind întărirea sistemelor de control a exporturilor;
e) instituirea unui sistem global de alertare timpurie şi monitorizare a neproliferării armelor
de distrugere în masă şi mijloacelor de transport la ţintă a acestora;
f) crearea unei bănci de date şi a unei agenţii internaţionale pentru neproliferare în
subordinea Secretariatului ONU; Agenţia ar urma să sprijine identificarea celor care încalcă regimul
neproliferării şi să contribuie la prevenirea şi stoparea acţiunilor ilegale;
g) formularea unor reguli elementare pentru controlul internaţional asupra comerţului cu
arme convenţionale;
h) încheierea unui acord pentru extinderea prevederilor actualelor tratate referitoare la
limitarea şi reducerea armamentelor;
i) crearea unui sistem mai larg de relaţii bazate pe tratate pentru prevenirea amplasării în
spaţiu a oricărui tip de arme, nu doar de distrugere în masă;
j) începerea unui dialog serios cu lumea islamică, fără intenţii de „pacificare”.
18
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
19