Gabriel Liiceanu: “Din nou despre lichele”

Pe 30 decembrie 1989, Gabriel Liiceanu a scris „Apel catre lichele“, un text

aparut la rascrucea dintre doua epoci. Au trecut de atunci 18 ani de
„tranzitie“ si suntem in preajma celui de al cincilea ciclu electoral. Dar unde
ne aflam de fapt? Lichelele, invitate atunci sa faca „un simplu pas inapoi“,
mai au vreo actualitate?
13 Mai 2008
Gabriel Liiceanu

Gabriel Liiceanu Sursa: Mircea ResteaCred ca am dat o noua demnitate

cuvantului „lichea“ in limba romana. Am luat cuvantul acesta de pe strada si,
scotandu-l din banalitatea injuriei, l-am imbracat in hainele Istoriei, i-am dat
un sens hermeneutic si, astfel, un prestigiu pe care nu-l avea.

Licheaua eterna

Indeobste, este considerat lichea orice individ activ in producerea raului

altuia de dragul binelui propriu. O lichea nu sta prea mult pe ganduri cand e
vorba de a-si construi capatuiala pe nenorocirea semenului sau. Licheaua
este infractorul lumii morale. Dand ici si colo lovitura in vietile noastre, ea
coloreaza de fapt peisajul lumii cu pitorescul ticalosiilor sale.

Dar oricat de mare ar fi fervoarea cu care isi fabrica abjectia, licheaua

ramane izolata in propria ei performanta individuala. Simpla punctuatie intr-
un registru al raului, fapta sa „nu cuprinde lumea“ si nu ia chipul unei epoci
istorice. Prezenta in orice societate, licheaua opereaza in spatiul
universalitatii raului lipsit de o determinare istorica anume. Aceeasi in Roma
antica sau la o curte feudala, aceeasi in Europa sau in Extremul Orient, ea
este licheaua eterna.

Comunismul.
Licheaua capata demnitate

In schimb, „licheaua mea“, spre deosebire de licheaua eterna, reprezinta o

epoca si, confiscand puterea, iese din cotidian si se organizeaza ca urgie
planetara. Pentru ca raul facut semenilor de dragul binelui propriu se
instituie ca politica de stat, lichelismul devine regula a lumii si sistem.
Incepand din acest moment, licheaua creeaza istorie.
Lucrul acesta s-a petrecut in comunism. Spre deosebire de celelalte epoci ale
istoriei, comunismul absoarbe toate lichelele existente difuz si cotidian, le
starneste pe cele care nu existasera decat latent si, alegandu-le pe toate dupa
vocatia lor de lichele, le organizeaza si le asaza pe scena istoriei ca „putere
conducatoare in stat“. „Splendoarea“ comunismului, capacitatea lui infinita
de a seduce si longevitatea lui vin toate din faptul ca, in el, lichelismul
prolifereaza la adapostul unui ideal. Dupa ce, in confruntarea cu realitatea,
idealul se goleste de sens si ajunge simpla carcasa, in locul ramas gol incape
de minune toata scursura umanitatii. Cand izvoarele fanatismului au secat,
asadar cand prostia si resentimentul atatate clipa de clipa nu au mai putut
hrani si tine in picioare idealul, s-a recurs in mod firesc la lichele. Crimei
facute initial din convingere i-a luat locul cea executata din interes si cu
sange rece. Pentru prima oara in istoria omenirii, nemernicia a devenit
apriori rentabila. In loc sa fie prigonita, ea a fost rasplatita, educata si
ocrotita. In felul acesta, licheaua s-a latit peste lume si a capatat demnitate
istorica. Ocupand intregul spatiu public, ea a ajuns model al reusitei, a
capatat morga si a inceput sa se miste printre noi cu un aer firesc.

Un apel atat de simplu

Acestea au fost „lichelele mele“, cele pentru care, in 30 decembrie 1989, am

scris un Apel. De vreme ce acest apel a fost facut in numele tuturor celor
care, aruncati pe celalalt mal al istoriei, isi contemplau acum viata facuta
praf dupa cateva decenii de comunism, „lichelele mele“ erau de fapt
lichelele noastre. Erau „ale noastre“ si le aveam in comun cu celelalte state
ale Europei de Est iesite din comunism.

Ceea ce se cerea in acel Apel era atat de simplu! Se cereau, de fapt,

evacuarea de pe scena publica a lichelei organizate istoric in comunism si
intoarcerea la „licheaua eterna“. Se cereau iesirea lichelei noastre din istorie,
incetarea rolului ei istoric-activ, trimiterea ei „la vatra“. Se cereau eliminarea
concentratului letal de lichelism din viscerele societatii, recuperarea
sarbatoreasca a lichelei traditionale si, astfel, revenirea la doza fireasca de
lichelism a oricarei societati normale. Atat se cerea, de fapt. Restul, adica
apelul la prezumtivele resurse de cainta si sfiala ale lichelei noastre istorice,
tinea de o conjuncturala retorica si ipocrizie.

Licheaua in tranzitie
Ce s-a intamplat apoi?
Proaspat iesita din comunismul pe care-l facuse cu putinta, licheaua noastra
s-a uitat in jur. Citind in politetea privirii noastre perspectiva impunitatii ei,
ea s-a grabit sa descinda pe celalalt mal al istoriei o data cu noi. Doar
calatoriseram atata amar de vreme impreuna! Ajunsa in „imperiul tranzitiei“,
prima ei grija a fost sa isi grefeze un nou corp pe structura osoasa a
lichelismului vechi. Nu era pacat sa ramana in paragina o intreaga logistica a
Raului? Vechea ordine sociala fusese abolita, dar nu si apucaturile ei. Dupa
ce primul frison de spaima a trecut, aroganta, lacomia si vulgaritatea -
precum si acel mod, specific celui care inhata puterea, de a considera
nemurirea din perspectiva lumescului - au reaparut la lumina. Fusesera atat
de multi! Si, dincolo de toate, ii unea, pe langa amintirea urateniilor facute
impreuna, nevoia de a le ascunde cat mai bine. Rezultatul a fost licheaua
paradoxala, o stranie prelungire a lichelei totalitare in dublul ei postcomunist
cu masca democrata.

Nu ne-am vandut tara

Performanta acestui nou tip de lichea istorica este ca, dupa ce si-a nenorocit
deja semenii o data prin prestatia ei in „vechiul regim“, in loc sa se retraga
de pe scena sociala, persista, metamorfozata in „om politic democrat“,
pentru a-si nenoroci semenii a doua oara. Tocmai pentru ca a trecut cu bine,
amplificandu-si anvergura, pe celalalt mal al istoriei, ea este licheaua
autopotentata istoric. Ceea ce o tine strans legata de vechea lichea nu este
doar identitatea fizica de persoane, de cadre, de categorii sau de grupuri, ci
trasatura pe care o are in comun cu licheaua comunista: obtinerea sistematica
a binelui propriu de pe urma nenorocirii sistematice a unui popor intreg.

Nou, in schimb, este ca minciuna, jaful si distrugerea - triada sacra a

pragmaticii comuniste -, incepute in urma cu cateva decenii, dar potentate
acum de perspectiva imbogatirii nelimitate, sunt puse in slujba unei
rapacitati fara precedent. Acum se merge la lichidare totala. Licheaua
tranzitiei - paradoxala si autopotentata istoric - nazuieste sa aiba tot: taie
padurile cu o frenezie noua, privatizeaza fraudulos sursele de energie si
parcurile publice, darama casele care fac istorie pentru a pune in locul lor
hoteluri cu multe etaje, da pomeni preelectorale ca sa poata, odata realeasa,
sa suga mai bine ce a mai ramas de supt. Tot ce a invatat in comunism in
materie de eschiva a binelui public si de ne-iubire de tara poate fi aplicat
acum. „Nu ne vindem tara!“, aforismul ipocrit al unui patriotism in extaz din
anii ’90, nu era decat expresia retorica a depozitarii prazii in vederea
ulterioarei ei impartiri. Pentru licheaua tranzitiei, „tara“ era numele de cod al
acestei prazi istorice, provizia de furt national planificat pe urmatorii ani. Nu
am vandut atunci, scump si in afara, ceea ce in 18 ani ar fi putut produce
bogatie interna. In curs de reorganizare, „lichelele noastre“ proiectasera sa
poata cumpara intre timp totul pe nimic, lasand celorlalti doar mizeria si
dezolarea locului golit.

Pe noi cine ne iubeste?

Niciodata in istoria ei, Romania, de grija careia licheaua tranzitiei se da de

ceasul mortii in preajma fiecarui ciclu electoral, nu a fost mai putin iubita.
Inainte, licheaua comunista nu avea unde sa fuga cu banii si, de aceea, la
limita, nici nu avea ce face cu ei. Spatiul de miscare ii era fatal limitat la
cateva privilegii amarate, pentru care insa marea masa o invidia. Acum insa,
o data cu „globalizarea“, furtul a capatat sens, caci banii, putand circula
planetar, au de-acum unde sa fie pusi la adapost. De ce licheaua, reinstalata
in istorie cu surplusul bogatiei sale, si-ar tine banii tocmai in tara din care i-a
furat si pe care, oricum, in visurile ei de marire, a harazit-o de mult
falimentului istoric?

Am incercat sa fac in aceste randuri genealogia lichelei actuale. In urma cu

18 ani, lichelele fusesera rugate sa faca „un simplu si tacut pas inapoi“.
Astazi, apelul la un „pas inapoi“ nu mai are sens. Un pradator care inhata nu
mai da drumul prazii niciodata.

Apel catre lichele

Sunteti putini in mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regasi peste
noapte cu o asemenea forta si gratie; si totusi multi, daca ati putut face cu
putinta, hrani si cautiona oroarea vreme de 40 de ani. Voua, acestor multi-
putini, va adresez urmatoarea chemare:
Lasati o respiratie mai lunga intre ultimul omagiu pe care l-ati scris, intre
ultima sedinta in care v-ati exprimat entuziasmul pentru realegerea lui
Ceausescu la cel de al XIV-lea Congres si adeziunea grabita pe care ati venit
sa v-o dati in zilele in care timisorenii nu terminasera sa-si ingroape mortii si
in care sangele de pe Bulevardul Magheru si din Piata Palatului nu se
zvantase inca.
Nu mai strangeti o vreme, barbateste, mana colegilor vostri si nu-i mai
priviti senini in ochi. Lasati sa se intrevada o urma de sfiala in privirea
voastra. Fiti o vreme stingheri.
Nu mai apareti la televiziune.
Nu mai scrieti in ziare.
Nu va mai ridicati glasul decat pentru o scurta cainta, caci altfel il ridicati
din nou in minciuna.
Lasati cuvintele sa spuna ceea ce spun; nu mai folositi o vreme vorbele
„demnitate“, „libertate“, „constiinta“, „dreptate“, „popor“. Nu asasinati
aceste cuvinte.
Renuntati la alibiuri morale spunandu-va ca ati facut neincetat raul ca sa
puteti face din cand in cand binele.
Sa nu va fie frica, ci doar, din cand in cand, o lunga si insuportabila rusine.
Cautati atunci un parinte care si-a pierdut in zilele acestea copilul si cereti-i
iertare.
Intrati in noul an meditativi. Si aprindeti o lumanare pentru cei morti si
pentru voi.
Iar daca veti da curs acestei chemari, veti inceta sa fiti lichele si veti primi
recunostinta noastra. Va vom iubi.
30 decembrie 1989