Inceputul

Orizontul. Linistea zguduitoare a marii. Malurile crestate ale plajei . Pietrele ce

sar in aer la impactul apei involburate. Aang. Korra. Eu.

Eu sunt pamantul. Eu sunt aerul. Eu sunt apa. Eu sunt focul . Eu sunt

Avatarul.

Trebuie sa recapat increderea poporului meu, devenind urmatoarea Kyoshi,

urmatorul Avatar al Orasului Republica. Dar sunt singura. Sunt uitata de lume
si de timp. Nimeni nu stie de mine. Sunt pustie.

Dar de ce totul se schimba cand la malul marii, ochii mei il zaresc pe el?

***

Pamant. Apa. Aer. Foc.

De mult timp am auzit povesti, cum o anumita persoana putea stapani

pamantul, aerul, apa si focul, putand sa creeze minuni si sa schimbe lumea.
Oamenii il numeau pe acel om Avatarul, cel mai puternic dintre cei slabi.

Dar eu nu cred asemenea legende, caci daca Avatarul ar fi ajutat lumea nu as

fi fost de mult pe Insula Kodomo, impreuna cu alti oameni exilati.

Dar, cand in mana mea se trezeste focul, simt ca ceva e schimbat. Si eu sunt
aceea.

Prologue: Once upon a time

Malurile nisipoase erau brazdate de valurile spumoase venite din zarea larga
a oceanului. Orizontul era atat de indepartat, incat numai Soarele ii putea
atinge conturul delicat, taind cu razele sale neocolitoare portile lui. Valurile
erau nervoase, dintr-un motiv necunoscut, lovind cu putere stancile insulei
Kodomo si raspandind picaturi reci pe pamantul sec. Erau prea involburate,
prea nervoase, prea patimase, neavand crutare pentru cei ce se avantureau
in apa sinucigasa. Nimeni nu facuse asta. Cerul era rosu, ca si cum ar fi fost
injunghiat, si sangele frez s-ar fi imprastiat pe tot restul corpului. Norii nu se
mai vazusera de mult timp asa de sters si neimaculati, cerul predominant
fiind de culoarea focului si nu de cea a apei pure.

Cand cerul era de acesta culoare, se spunea ca sfarsitul va veni odata cu el,
eliminand aceasta lume si creand alta noua. Oamenii satului se adunasera pe
dealurile inverzite, uitandu-se speriati spre orizontul pustiu si inversunat de
apa, asteptand ca cerul sa se brazdeze in doua parti mari si sa-i absoarba.
Multi dintre ei tineau ochii inchisi, prea lasi, prea sensibili pentru un sfarsit
atat de rapid. Altii, se tineau de maini, cantand incantatiile aduse
Avatarurilor, care ii faceau sa revina intotdeauna, pentru a le oferi indurare si
bunatate. Dar acum, nimic nu mai venea. Nimic nu-i mai putea cruta.
Sfarsitul venea, si nimeni nu il putea opri.

Oamenii se oprira din a spera, acceptandu-si soarta si inchizand ochii la

unison. Un val imens se izbi de malul auriu si imediat un sunet disperat, un
geamat de durere, se auzi din cascada de valuri ucigase. Vine... se gandira
oamenii . Vine... Dar nu. Acel sunet se auzi din nou, mai puternic, mai
rugator, mai plin de speranta.

Unul dintre sateni deschise brusc ochii, sagetat de o durere coplesitoare, care
disparu cand pleoapele i se despartira. Si o vazu. O vazu. Era chiar acolo, in
mijlocul incaierarii nemiloase dintre valuri. Nu mai ezita si sari, crescandu-si
mainile spre cer si creand un topogan din varfurile crestate ale valurilor.
Aluneca cu repeziciune spre el, simtind cu intensitate vantul rece al sfarsitului
vajaindu-i prin urechi. Nu putea renunta. Acea femeie era in pericol. Crea cu
ajutorul mainilor inca un topogan din pamant, simtind cum inima i se invarte
precum intr-un carusel cand ateriza pe nisipul ud si inainta alergand spre
femeie. Nu putea controla decat pamantul, dar daca ar fi controlat si apa, ar
fi fost de un catralion de ori mai usor. Un val era sa il nimereasca, dar se feri,
unandu-si bratele cu pamantul si formand o roata cu tot corpul. Pasi apasat
pe nisip si il lovi puternic cu piciorul, ridicand un imens zid in fata lui, care il
proteja de valuri. Ceilalti oameni urmareau impietriti scena, neputand sa faca
nimic pentru a-i salva pe cei doi de disputa oceanului si a pamantului. Omul
lovi puternic aerul cu bratul si ridica imensa bucata de pamant, inaintand
spre femeia care statea intinsa, uda din cap pana-n picioare, pe malul rece.
Chipul ei firav si palid se ridica si il privi sfasiata cum inainta spre ea, aparat
de acel scut de... pamant?!

-Nu.. sopti ea cand omul isi intinse bratul neocupat pentru a o atinge. Nuu!!
tipa si se zvarcoli impletnicita de mainile navalnice ale valurilor. Mana calda a
barbatului se retrase si ochii lui negrii o privira nedumerita. Femeia slabita isi
atinse incet cu ambele maini pantecul imens, mangaindu-l usor. Barbatul clipi
perplex. Ai grija de ea... gemu femeia si scoase un sunet ca si cum si-ar fi dat
sufletul. Un plans blajin taie aerul, iar la impactul cu acesta, valurile se
potolira, devenind pasnice si cerul deveni albastru si senin, desprins parca din
Paradis. Plansul inca se auzea cand oamenii coborara pantele periculoase ale
dealurilor pentru a vedea miracolul. Omul arunca scutul de pamant cat mai
departe in mare si se apropie de faptura blajina ce plutea in apa limpede. O
lua usor in brate si ii admira pielea atat de catifelata... ochii aceia albastrii
precum vazduhul in timpul verii... Bebelusul rase si ii atinse cu manuta bratul
gol al barbatului. Acesta ii zambi la randu-i si privi patimas spre femeia ce era
usor luata de valuri, dar care inca mai zabovea pe mal.

O femeie de varsta mijlocie se apropie de barbat, intrand in apa rece si

intinse bratele pentru a lua copilul. Barbatul o privi banuitor, dar i-o
incredinta. Cand femeia pleca pleoscaind cu picoarele spre multime, barbatul
se apleca si cerceta chipul alb al femeii. Avea ochii inchisi, capul dat pe spate,
iar parul ei negru si lung zacea in apa limpede si se raspandea usor in
aceasta. Multimea de sateni scalda fericire prin urari in timp ce omul ii lua
pulsul femeii. Insa, nu avea . Era moarta. Murise sub ochii lui si nu facuse
nimic.

-Marinaa!Marinaa! strigau oamenii razand si imbratisandu-se unii pe altii.

Omul se apropie pentru a auzi ce se petrece.

Copilul ce fusese nascut din apa si pamant din sanul unei femei altruiste era
scaldat in razele inundatoare ale Soarelui, ridicat de mainile grijulii ale
batranei si protejat de pericole. Acel copil era Marina.

***

Dupa 12 ani

-Mai arata odata!Mai arata! exclama Saru batand din palme si razand pana la
urechi. Marina ii zambi blajin si isi ridica usor mainile spre cer, ridicand
totodata o micuta pietricica ce zacea la picioarele lui Saru. Insa nu rezista
prea mult si mainile ii cazura pe langa corp, rasufland cu inversunare in timp
ce micul ei camarad radea pe infundate. Se uita incurcata spre el si pufni
usor.

-Ce-i atat de amuzant? zise fata si incepu sa rada si ea.

Saru incepu sa se tavaleasca pe podea, razand din ce in ce mai tare in timp

ce Marina nu se mai putea opri din ras, manifestand pentru prima data pe
pielea ei una din miile de vorbe ( "Rasul e molipsitor.") ale maestrului Sonkei.
Cine stia ca exista atata veselie intr-o camara pe jumatate intunecata, in care
copiii insulei Kodomo se recreau in momente vesele, pentru a nu deranja pe
ceilalti locatari? Toti copiii erau suparati cand erau trimisi in acest "Colt a
rusinii", dar Saru si Marina nu se aratara deloc rusinati, fata vrand neaparat
sa-i arata amicului sau marele ei secret. Nimeni nu stia de existenta puterii ei
miraculoase, infara de Saru, micul pusti care a devenit de cativa ani prietenul
ei. Camara in care stateau si sporovaiau avea o lumanare pe post de candela,
dar fara chibrituri, copiii fiind pedepsiti si prin luarea luminii (intelectuale sau
nu) pentru a medita asupra faptelor lor nechibzuite. Inafara de lumanarea
care zacea pe podea, camera era goala, mai pustie decat sufletele unui
nelegiut. Cei doi nu mai fusesera niciodata pana acum in aceasta camera, dar
auzisera de ea. Auzisera ca aceasta camera ar fi avut lemn fin de cires, adus
din legendarul Oras Republica, un oras in care cele doua Avataruri si-au
turnat pacea interioara din adancul lor, uitand sa se opreasca. Auzisera ca in
aceste camera bantuiau fel si fel de spirite, cele care erau sa omoare avatarul
Korra acum cateva decenii. Auzisera ca aici puteai intalni fel si fel de
ciudatenii ,dar se pare ca... Se pare ca totul era normal. Zvonurile acelea
fusesera doar niste minciuni prea vinovate, de care nimeni nu putea sa
raspunda.

-Cand ai descoperit ca ai puterile astea? spuse Saru cand se opri din ras,
fixand-o pe Marina cu ochii sai verzi precum iarba frageda.

-Shh!il atentiona Marina punand degetul la buze si aratand disperata spre usa
care ii separa de lumea exterioara. Saru facu la fel incepand din nou sa rada.

Ce pusti simpatic! se gandi fata. Oare cati ani o fi avand acuma? Zece sau
cat?

-Promiti sa nu mai zici la nimeni, bine? ii spuse Marina aplecandu-se pentru a-

i ciufuli parul scurt. Saru isi inalta degetul mic, iar fata il urma. Isi impreunara
degetele si incepura sa spuna juramantul : " Promit pe pamant, promit pe
apa, ca buzele mele nu se vor deschide niciodata!" Marina surase in timp ce
se punea usor pe podea in stil turcesc.

-Eram la Stanci... incepu ea dar fu repede intrerupta.

-La Stanci?! exclama micutul. Ce cautai la Stanci?!

-Eu... incerca sa continue fata irascibila, facand o grimasa.

Usa se deschise, lasand lumina sa patrunda, si cu ea si maestrul Sonkei. Cei

doi impietrira, rugandu-se sa nu-i fi auzit ce discutau. Maestrul era o
persoana blanda, pe care te puteai baza la nevoie, dar pe care il puteai
dezamagi repede din orice fleac marunt.Barba sa carunta ii sedea usor pe
piept, iar vesmantul sau smaraldiu fusese reinnoit. Matase... se gandira copiii
la unison. O privi taios pe Marina si ii facu semn spre iesire. Aceasta iesi,
uitandu-se la Saru cum isi strangea ambii pumnuleti, urandu-i succes. Marina
privi pamantul cand lumina ii invada orbitele si cand rusinea ii invada trupul.
Abia acum isi dadu seama ce facuse. Deranjase inteleptii din Consiliul
saptamanal, fara pic de rusine, si probabil acum urma sa fie pedepsita.
Maestrul nu se uita la ea, privind doar in fata, strabatand marea de casute ale
satenilor si inaintand parca spre nicaieri. Marina cugeta....Oare ce se
intamplase cu maestrul Soeki? De ce devenise atat de serios dintr-odata?
Mereu o intampinase cu un zambet larg pe buze, intreband-o ce mai face,
cum se simte.... de parca ar fi fost fiica lui, desi nu era.

-Am ajuns, ii spuse barbatul, desprinzand-o pe fata din gandurile ei adanci. Il

privi si vazu ca pe chipul lui nu se putea citi nicio expresie faciala. Intra, ii
porunci, luand perdeau facuta din frunze de palmier. Marina ii urma porunca,
dar se simti singura dupa ce perdeaua cazu. Asa si era. O lasase singura, intr-
o camera goala.

-Maestre? intreba fata simtind cum pielea i se face de gaina din cauza
frigului. Ce e asta? spuse cand se apropie de o masuta, pe care sedea o
scrisoare, scrisa frumos, ingrijit, pe o foaie alba, cum nu se mai gasea pe
Kodomo.

Ceva rar... se gandi Marina, incepand sa citeasca.

,, Fiica mea..." incepu scrisoarea. "Te rog sa-mi asculti cuvintele si totodata,
sa-ti urmezi inima..."

-Ce ?! exclama fata scapand scrisoarea din mana pe podeaua rece si

inaintand spre ocean.

Chapter one: Insula Kodomo

Dupa 4 ani

Privesc in departare, zarind orizontul alb si nesfarsit, simtind cum firele de

par brunete imi intra intr-un mod iritant in ochi. Linia infinita a oceanului e
orbita de razele necrutatoare ale Soarelui, facandu-le pe valuri sa para albe
precum penele unei gaste atunci cand se imping unele in altele. Incerc sa-mi
dau firele dupa ureche sau macar sa le opresc razvratirea asupra ochilor mei,
dar ele continua sa se incalceasca si sa vajaie pe langa urechile mele,
blocandu-mi si vederea si auzul. Atunci, ma intorc. Calcaiele imi scartaie pe
pamantul secatuit si o vad. Se apropie, tare, intr-un mod indistructibil,
nimicind totul in cale. E ca atunci, dar, spre deosebire de acum nu imi mai e
frica.

E Tornada de Foc, denumita asa de vechii oameni ai insulei Kodomo. As fi

vrut sa folosesc alt termen inafara de 'vechi', dar atunci mi-as fi calcat prea
mult pe inima. M-am indepartat cu un pas in spate, privind cum vartejul
necrutator de vant cald si mortal se apropia de mine. Nu mai puteam fugi.
Daca ma mai indepartam mult, puteam risca sa cad de pe prapastia ce se
ivea in spatele meu. Si nici nu voiam sa pierd sansa de a ma razbuna. Dar
inca nu eram destul de puternica pentru a o putea invinge pentru totdeauna.
Asa ca am sarit, lasandu-mi pletele negre sa planeze pe langa vartejul
fierbinte si apocaliptic. Ochii ma usturau, creandu-mi o iritare psihica si
facandu-mi nasul sa-si umfle narile. Cand am ajuns pe pamant, gambele mele
scoasera un pocnet, iar eu am cazut pe o parte. Am stat un timp intinsa,
simtind cum amestecul neceremonial de vant si foc pleaca, cautandu-si o alta
victima. Nu avea sa mai gaseasca pe nimeni. Doar eu mai ramasesem pe
bucata asta de pamant. Cand m-am ridicat in sezut am putut observa cum
Tornada lasase in urma sa o dara imensa de praf si pulbere, insemnand ca a
trecut prin satul pustiu ce se afla la cativa kilometri departe de unde ma
aflam atunci. Am suspinat nostalgic.

Probabil ca facusem o tumba saltata in aer cand trecusem pe langa tornada,

sau chiar nimerisem in ea, fiindca imi simteam gatul plin de necurati. Si
spatele tipa surd, probabil din cauza impactului violent cu pamantul de mai
devreme. Desi o bucatica de pamant e inconjurata de apa din toate partile,
ea va ramane mereu tare ca piatra. M-am sfiit sa stranut in acea incaierare
de racoare si praf apoi m-am ridicat incet si am inceput sa merg usor, pasind
schiopatat, chiar daca nu eram ranita. Imi simteam picioarele ca niste bete
de Kodomo, atat de subrede incat credeam ca voi cadea. Nu stiam unde ma
indrept mai exact, dar mi-am lasat oasele si muschii sa ma conduca unde vor
ele, in timp ce mintea mi se afundea intr-o val malos si intunecat, mainile
prinzandu-mi-se incet cu radacinile amintirilor si facandu-ma sa pasesc in
urma cu patru ani, pe vremea cand totul era pasnic si nimic rau nu se
intampla numai daca...

Am fugit din acea coliba, cu o vesta lunga si groasa intre mainile mele
tremurande. In timp ce am stat si am citit scrisoarea inauntru, afara se
pornise un vant vijelios, care avea puterea sa ridice praful linistit de pe
pamant. Oamenii tipau si se imbulzeau, calcandu-se in picioare si racnind de
durere. Am incremenit, cu stratul aspru intre degete, privind cum acel vant
puternic crestea si crestea, marindu-se si transformandu-se in ceva ce nu mai
vazusem in toata viata mea. Era prea gigantic si monstruos pentru a fi real.

Ea e. Ea e.

Voiam sa-mi frec ochii si apoi sa dispara, dar nu aveam puterea sa fac asta.
Toata puterea din corpul meu parea sa se fi reunit intr-un singur punct, la fel
de mare precum o entitate. Ma simteam impasibila, desi acea monstruozitate
a naturii se apropia cu graba de trupul meu. Parea sa fie reuniunea dintre
bine si rau. Cum ii spunea maestrul oare... Atmosfera din jurul meu se
intetise, iar cortegiul de oameni se indepartase si disparuse intru totul,
lasandu-ma pe mine in urma. Oricum nu le-a pasat vreodata... Am intors
incet capul, clipind la impactul privirii mele cu trupurile oamenilor care erau
intinsi pe pamant.

E timpul.

Cred ca aerul din plamani incepuse sa mi se franga, caci am vazut cum

acele trupuri di spareau, lasand o dara luminoasa de pulbere in urma lor.
Pulberea se ridica spre cer, in acea infinitate mortala si abrupta. Vedeam eu
bine? Ochii mi se incetosau deja?

- Marina!

Asta e viata? O incaierare de praf si curaj? De distrugere si decadenta?

- Marina!

Ce am facut de merit asta, un asemenea sfarsit tumultos si mizer? Oare,

daca as fi fugit atunci, mai eram in viata?

- Nu! Fugi!

Asa e. Asa ii spunea Maestrul. Aer si foc.

- In numele Korrei, misca-te odata!

Cred ca halucinatiile mi-au ajuns pana la creier, sau chiar pana la urechi.

- Foloseste-ti puterile! Foloseste ce te-am invatat!

Strang mai tare vesta de lana in palme, simtind cum scamele tari imi
strapung pielea tabacita. Sfarsitul mi-e contopit cu halucinatii. Ce hilar. De
parca ar putea fi real... Si tot ce voiam era sa fiu invaluita de plapuma rece a
oceanului... Vocea imi strapunge timpanul, crispandu-l.

- Maestre Sonkei... suspin eu cand ii vad fata.

Chipul lui e schilozit si ridurile ii brazdeaza ochii, nasul si gura. Simt cum
doua brate ma trag si intr-o secunda sunt la un centrimentru departare de
chipul lui ingrijorat. Respira de parca ar fi pe moarte. Si poate chiar e.
Privirea lui imi garanteaza asta. Palmele lui pe pielea mea sunt precum doua
bucati imense de metal, pielea mea fiind un magnet.

- Unde e Saru? Intreb, dar el nu pare sa observe asta.

Respira sadacat pe gura, lasandu-ma sa-i vad dintii de un auriu palid.

Inghite in sec, simtind cum monstruozitatea se apropie.
- Marina, imi zice si ii simt lacrimile care stau sa izbucneasca din ochii lui
cenusii.

Nu asteapta vreun raspuns din partea mea, asa ca ma trage de maneca

bluzei mele captusite, care e uniforma viitoarelor Slujnice ale Apei. Privesc
chioras prin furtuna de praf, cand deodata ma trezesc intr-una din colibele
satenilor. As vrea sa spun ceva, orice. Dar Maestrul isi strange disperat
micile fire de par din cap, murmurand injuraturi. Il privesc contrariata. Ce
se intampla? Brusc, observ ca in acea unica camera e extrem de frig, de
parca apa ar fi inghetat pe tavan si pe pereti. Imi infasor bratele sloi cu
mainile, cand observ ca inca mai am vesta in mana, asa ca mo-o pun pe
umeri, strangand-o bine la talie, ca sa nu o pierd in furtuna. Maestrul se
uita in gol si se gandeste cumva cum sa scapam de aici. Si Saru? Imi
sopteste o voce pitigaiata din cap. Vocea lui. Uita de Saru, imi spun cu un
nod in gat. Probabil e unul dintre acea gramada de cadavre, daca nu s-ar fi
descompus cumva in pulbere. M-am mustrat in minte. A fost doar o
inchipuire. Ma asez pe pamantul rece si scrutez camera cu privirea. E la fel
ca celelalte : extrem de monotana prin cenusiul care il predomina si prin
izul de umezeala care se simte in aer. Intre timp, Maestrul incepe sa
sopteasca, privindu-ma cu repros. Probabil pentru ca ma facusem comoda
pep amant.

- Imi pare rau pentru Saru, incepu el cu o urma vaga in glas.

- Treci la subiect, i-am raspuns cu privirea inspre o piesa de mobilier.

Uneori scaunele erau interesant de privit.

- Mai ai scrisoare? Ma intreba, privirea lui devenind blanda. Aprob din

cap, iar el zambeste afectat. Ce reactie ai avut?

Privesc in continuare camera si imi dau seama ca acolo locuise un copil.

Vad pietricele mici adunate intr-un colt. A fost un manuitor al pamantului.
Incerc ca glasul meu sa nu fie inecat, fiindca amaraciunea mi se varsa ca
un tumult de valuri sarate in corp.

- Am fost socata, spun usor printre buze. Ma ghemuiesc, strangandu-mi

ghenunchii cu bratele. Devin o roca tare, care nu poate fi sparta pentru
a nu se putea vedea ce are inauntru. Momentan, e doar tristete. Tristete
adanca. Apoi, mi-am dat seama ca a facut ceea ce trebuia facut. E
uluitor faptul ca si-a dat seama ce poarta in pantec, continui, dar simt
ca ma inec cu propiul aer.

Maestrul Sonkei clatina lin din cap, vrand sa arate ca ma intelege. Il

privesc printre gene. Uneori, pare asa de tanar, de parca zici ca ar fi fost
fratele meu si a lui Saru. Alteori, satenii ne intrebau daca suntem rude.
Atunci, Maestrul radea tare, dandu-le o palma sanatoasa pe spate de-i
facea sa icneasca zgomotos. Eu cu Saru ne uitam nedumeriti unul la altul,
nestiind ce se intampla. Dar acum mi-am dat seama ca era vorba doar
despre afectiune. Maestrul Sonkei ii iubea pe acei oameni. Iar acum trebuia
sa priveasca cum acestia ii aluneca printre degete ca si nisipul de pe plaja.
Mi-am cuprins ghenunchii si mai mult, sufocandu-ma. Setea mea
incontrolabila de adorare asupra oceanului reveni, iar trupul incepea sa mi
se contorsioneze incet. Intr-un tarziu avea sa cad lesinata pe podea, dandu-
mi duhul. Atat de rau ma simteam fara sa privesc oceanul.

Maestrul se uita curios la chipul meu disperat si isi dadu seama, cu o

sclipire aurie in ochii sai cetosi. Ma ajuta sa ma ridic, si atunci am observat
cat de haotic puteau sa-mi tremure mainile. Isi impreuna mainile cu ale
mele si mi le stranse ferm, miscandu-si usor buzele. Mainile lui erau cele
care ii dadeau de gol varsta. Daca i-ai fi privit chipul, ai fi spus ca e tanar.
Dar daca i-ai fi zarit mainile, imediat iti dadeai seama ce greseala puteai sa
debitezi. Riduri mari si zbarcite se gaseau la capetele incheieturilor, iar
degetele lui erau precum o foita frageda de pergament. Oare se ruga si el?
Se ruga Avatarului Kyoshi ca sa ne ajute sa scapam de acolo, din acea
apocalipsa netrebnica? Am inchis ochii.

- Povesteste mai departe, imi spuse el simtind cum ma trage de mana

pentru a iesi din acea coliba deprimanta. Am continuat sa privesc in
intuneric. Imi era frica de ce puteam vedea cand ieseam afara, asa ca
mi-am lasat buzele in voia lor sa nareze mai departe.

- Apoi intr-o secunda m-am gandit ca si eu as fi facut la fel pentru copilul

meu. M-am oprit, ca sa inghit in sec. Am simtit un gust neutru de nisip si
transpiratie, probabil pentru ca mi se scursese de pe frunte pana la
buze. Daca mi-ar fi spus in mod direct ceea ce sunt, nici eu n-as fi
Vijelia apocaliptica imi acoperi cuvantul. ``Crede``. Mana si picioarele
ma dureau, mai tare decat atunci cand veneam de la antrenamentul
pentru stapanirea apei. Desi Maestrul Sonkei imi era mentor, el nu stia
decat elementele de baza, adica teoria. In manuirea unui element cel
mai important lucru era practica, iar maestrul nu era in stare de asa
ceva cel putin asa credeam.

- Trebuie sa te obisnuiesti cu ceea ce esti, zise el printre suierele

zgomotoase ale monstruozitatii. Am clatinat din cap, desi probabil nu
ma vazuse. Am cotit spre stanga, simtind cum o paloare de vant imi da
parul lung si negru intr-o parte, plesnindu-mi urechea. Stiai dinainte? Ma
intreba cu o tenta curioasa si cu repros. Mi-am dat seama ca-si ridicase
vehement sprancenele. Asta era un tic de care nu putea scapa.

- Eram la Stanci cand am vazut ca pot stapani pamantul, am raspuns

umflandu-i narile si inspirand o paloarea mortala de praf. Daca n-am fi
 fost in acea atmosfera, Maestrul cu siguranta m-ar fi certat, pentru ca
nu-i spusesem. Am continuat sa inaintam prin acea furtuna de nisip,
nestiind unde ne indreptam. Mi-am arcuit sprancenele intr-un mod
pueril.

- Si lui Saru i-ai spus, nu? Ma intreba oarecum jignit. Nicio emotie nu i se
mai putu citi din glas.

- Da, am raspuns simtindu-ma o tradatoare afurisita. Ma intrebam cum

ma putea conduce prin acel razboi cu natura. Uneori era cu mult mai
slab decat mine. Azi, am continuat, simtind un gust amar cum sageata
toata cavitatea bucala.

- Pacat ca asta nu e apa, continua ironic, desi nimeni dintre noi nu avea
chef de glume. Am oftat usor. Te-ai fi priceput de minune sa o
stapanesti. Am fi scapat basma curata amandoi din asta daca ar fi fost
asa!

- De ce e nisip? Am intrebat ignorand ce spusese mai devreme. Rareori

ma lauda. De asta fusesem pedepsita, cel putin asa credeam . Pentru ca
nu eram ceea ce isi dorea sa fiu.

- Tornada a venit din interiorul marii, trecand pe plaja. E normal sa fie asa
o vijelie de nisip. Glasul lui era calm, teoria fiind intotdeauna aceeasi.
Desi eu o simteam amara, el o percepea ca o bomboana.

- Tornada? Am intrebat eu deschizand ochii. L-am vazut in fata mea,

inaintand cu greutate. Probabil ii era greu sa vorbeasca pentru a nu-I
intra nisip in gura. Pasii nostril nu se faceau simtiti, desi ne straduiam.

- Da, ma aproba el. Tornada de foc. Intr-o zi vei putea si tu sa stapanesti

focul, sovai zambind stramb. I-am simtit zambetul pana in inima, ca o
sageata cu varf de fier. Poate atunci ai putea s-o invingi, sa-I platesti cu
aceeasi moneda.

Se lasa o liniste apasatoare, in timp ce tot inaintam. Nu mai stiam ce sa

spun. Toata mintea mi se golise deodata. Toata intrebarile, ``de ce``-urile, tot
se evaporase cand Maestrul pomenise de foc. Uitasem ca puteam sa fac asa
ceva, pentru ca cele mai familiare elemente imi fusesera pamantul si apa,
fiind inconjurata de ele. Plus ca imi era frica de foc. Nu era de fapt doar frica.
Era ingrozirea.

La un moment dat, ne-am oprit. Am putut simti asta pentru ca auzeam

respiratia sacadata a Maestrului, insemnand ca ceva se apropia cu
repeziciune inspre noi.

- Sunt mai multe? Am intrebat cu o indiferenta fatala.

 - Nu, imi raspunse absent, uitandu-se inainte la fel de absent si inpietrit.

- Si ce vrea? Am soptit, iar el ma auzi.

- Pe tine.

Ochii mei s-au cascat ingrozitor de tare, incat firisoare mici de nisip sa-mi
intre in ei. Am clipit nauca, vrand sa ma frec la ochi pentru a-mi elibera
privirea. Atunci s-a intamplat. Atunci totul s-a destramat pentru mine. Viata.
Fericirea. Totul. Maestrul imi dadu drumul la mana, eliberandu-ma si facandu-
ma sa cad pe spate. Am privit cum el continua sa alerge, la timp pentru ca
Tornada de Foc sa-si faca aparitia, fiind invaluita precum o regina de aerul
cald si covarsitor si de nisipul ce se rotea in jurul ei, parca invartindu-l pe
degete. Mestrul alerga, pelerina lui jucandu-se cu vantul ce se rotea in jurul
lui, parca vrand sa-l captureze. Sari, facand o pirueta dinamica in aer, trecand
milimetric pe langa Tornada de Foc care incepuse sa arda, raspandind foc.
Maestrul aproape ca fusese atins, dar atunci isi uni mainile intr-un semicerc si
crea o paloare mare de vant, care se napusti asupra tornazii asemenea unui
bici de fier. Lovitura casca tornada, dar aceasta se refacu la loc.

Atunci mi-am dat seama. Cum putusem sa fiu atat de proasta? Cum
putusem sa las asta sa treaca pe langa mine, fara sa-i simt prezenta?
Maestrul era un manuitor al aerului. Mi-am dat seama ca scurmam pamantul
cu mainile, infingandu-mi unghiile in pamant si simtind durerea cum imi urca
incet in tot bratul, pornind din palma. Totul fusese atat de evident! Am inchis
violent ochii, strangandu-mi pleoapele. Vorbele lui, prezenta lui linistitoare ca
stropiii mici de aer atunci cand stateai in paloarea aerului. Ma durea.

Fa-ti prezenta memorabila atunci cand mergi intr-un loc, ca si vantul sa te

recunoasca cand trece pe acolo.

Simteam cum lacrimile imi ineaca plamanii.

Poti sa plangi, pentru ca atunci cand vei cadea in adancimea tacuta a

aerului, acesta iti va sterge in liniste, luandu-te in bratele sale enorme si
ascultandu-ti durerea.

Stia totul despre aer. TOTUL. La fel de multe stia si despre celelalte elemente,
pentru asta nu mi-am putut da seama ca talentul sau e atat de unic.
Splendoarea cu care isi indoia coatele si crea miscari de vant puternice sau
spasme coropitoare sau vijelii era una innascuta. Atunci de ce se ascunsese
de chestia asta? De ce ascunsese de mine?

Maestrul continua sa se lupte cu tornada, ranindu-l si ranindu-ma odata si pe

mine. Felul in care acesta se contopea cu aerul era uluitor, pe langa faptul ca
mingile de foc plonjeau pe langa el, sfartecandu-i pielea de pe brate si de pe
picioare. Mi-am inecat privirea inspre pamant, pentru a nu ma putea uita
inspre el atunci cand avea sfarsitul avea sa-l curme. Mi-am desclestat mana
din pamant, punandu-mi-o in poala si mangaind usor buzunarul vestei.
Deodata, mi-am simtit numele strigat in vazduh.

Oceanul.

Pentru ce m-a luat sub aripa lui, daca stia ca avea sa sfarseasca asa?

- Marina! Se auzi impreuna cu murmurul oceanului.

Mi-am intors privirea spre el, picioarele mele ridicandu-ma. Imi venea sa fug
inspre el si bratele mele sa-l cuprinda, sa sfarsim amandoi. Tornada se
apropia usor, invartind cutitul in rana.

Loviturile ii sangerau, facandu-i hainele rosii si fata palida sa fie patata de

acel lichid rosu care i se scurgea din gura. De ce ma oprisem? De ce nu
puteam inainta?

- Fugi! Sopti si imi facu urechile sa tresalte.

In acel moment, tornada se arunca asupra lui. El era dj pregatit,

ridicandu-si nostalgic capul spre cer si inchizand ochii, visand la acea
nemurire care va domni in el dupa ce se va stinge. Cand el disparu, acea
spulbere se ridica inspre cer, trecand prin tornada si facand praful din jur
imprejur sa luceasca ca un luceafar.

Furia lua locul durerii. Intepenisem. Nu puteam sa ma misc, sa fug cu

lasitate, sa las tot ce iubeam in urma. Si la urma urmei, unde sa fug?
Lacrimile imi ieseau cu ardoare din ochi, in timp ce inima mea ardea numai
ura si furie. Atunci simteam pentru prima data ce nu mai simtisem pana
acum. Niciodata, chiar cand eram pedepsita, nu simteam acel lucru. Nu il
simteam, pentru ca stiam ca sunt vinovata si pentru ca meritam acel lucru :
pedeapsa.Acum, nu percepeam in trupul meu remuscare sau nu intelegeam
pentru ce merit aceasta pedeapsa. Parca as fi fost capatul de fosfor unui
chibrit, care se poate aprinde dintr-o scanteie. Totul din jurul meu a inceput
sa devina neclar, desi ceata si norul de praf se instalase peste insula
Kodomo. Dar parca, desi ochii mei puteau percepe in ceata, devenisem
oarba. Nu puteam sa vad in fata ochilor decat ura si dispret. Picioarele nu
imi mai erau de mult pe pamant si parca tornaao insasi ma inghitise,
formandu-se o vijelie indestructibila in jurul meu. Ochii imi erau absolut
orbi, vazand doar o lumina puternica si absorbanta. Tipatul meu se auzi in
departare, desi nimeni nu il putea percepe. Toti murisera. Insula era pustie.
Ca si sufletul meu.

Am atacat Tornada, simtind cum devin tot ce putea detine insula. Pamant.
Apa. Aer. Si Foc. Focul dinauntrul meu.
 ***

Era liniste in Templul Aerului de Nord. Toti calugarii murmurau incantatii si

se inchinau Avatarilor si chiar preamaritilor stapanitori ai aerului, precum
Maestrul Gheato. Desi murmurile de multe ori se combat ca fiind zgomote,
acum ele erau linistea. Nu in sensul teoretic, ci in sensul practic,
ascunzandu-se usor in liniile necombatabile ale linistii, tesand-o usor. Stiau
cum sa combata tacerea, s-o insele, sa se streacoare usor printre gratiile
ei. Ochii lor erau ascunsi de pleoapele de argint, tinand ambele maini unite,
lasand totodata si sagetile impregnate pe dosul mainilor sa se uneasca,
formand un atotunitar. Un suior mic de fum inmiresmat dainuia in camera
Avatarilor, facand chipul Korrei de alama sa luceasca in raza neocolitoare a
Lunii. Yue domnise peste aceste statui zeci de ani, strangandu-le usor
bratele cu palmele ei moi si mangaindu-le chipul inasprit de seriozitate si
durere. Viata fiecarui Avatar nu fusese usoara, mai ales cand toata vietile
Avatarului se rupsese de ultimul. Atunci cand se rupsese de Korra. Atunci
cand ultimul Avatar fusese cu adevarat coplesit de durere.

Un singur calugar medita in acea camera, veghind chipul bunicului ei si pe

cel al vechei ei prietene. Cateodata murmura : ``Draga mea Korra Cat as
vrea sa fii aici``, desi stia ca asta era imposibil din punct de vedere
realistic. Uneori asa i se adresea si bunicului, dar acesta doar tacea si o
privea din umbra. Rasuflul ei incalzea camera, impreuna cu caldura
coplesitoare a Lunii.

La un moment dat insa, un sunet ciudat o distrase de la conexiunea cu

lumea spiritelor. Se rupsese pur si simplu de conexiune, neintamplandu-i-se
pana acum. Cand deschise ochii, aproape ramase fara respiratie, daca nu
continua sa traga aerul pe nari.

Toata statuile, o ochisera cu ochii lor de plumb, care acum devenisera la fel
de stralucitori ca si aura neasemuita si imaculata a Lunii. Toti straluceau, ca
si atunci cand descoperise statuia lui Wan, primul Avatar in Templul de
Vest. Mainile lor pareau ca se unesc in goliciunea intunericului, iar asta ii
ingheta sangele in vene. Apoi, clipind, ei inca straluceau si isi daduse
seama ca strangerea mainilor fusese doar o inchipuire. Insa lacrimile din
ochii orbi ai Korrei nu era o inchipuire.

- Kai! Se trezi ca striga cand ochi chipul Korrei, care era brazdat de
lacrimi.

Se auzira urme de pasi, usor tropaiti. Kai nu fusese dintotdeauna un maestru

al aerului, nestiind cu exactitate cum era sa te delectezi cu tacerea.

- Ce e? intreba el cu rasuflarea taiata din cauza fugii pe care o trasese

mai devreme. Impietri in tocul usii, privind statuile. Striga dupa alti
 calugari, care se adunara in spatele lui si se minunara.

Dura ceva pana cand ochii tuturor se stinsesera, ultima fiind Korra. Odata cu
acea lumina, si lacrimile disparusera.Tot templul avusese timp sa vada asta.

- E imposibil sopti Kai, dandu-si o suvita din parul valvoi pe spate.

``Spectacolul`` se terminase exact cand el rosti asta. Continua, cu o
vlaga sovoitoare in glas. Korra a fost ultima, e imposibil sa se fi...

Nu apuca sa rosteasca sfarsitul. Ii era prea greu sa spuna.

- Jinora, murmura el. Ea isi ridica chipul din pamant. Ce ne facem?

Ea se gandi un rastimp pana veni raspunsul. Toti inmarmurira, devenind si ei

statui si lansand linistea sa se tatueze adanc in jurul lor.

- Facem si ce am facut pana acum. O sau il cautam. N-avem alta solutie.

Asa ar fi facut si tata. Avatarul traieste.

***

Cand ochii si-au recapatat vederea, era liniste. De asta il rugam pe Saru sa
cante sau sa imi spuna o poveste. Saru. Acest nume imi lasa o urma adanca
in inima, care se adanceste din ce in ce mai mult. Si el e mort. E improbabil
sa nu fie mort. Trebuie sa fie mort. Nimeni nu a supravietuit inafara de mine.
Inchid pleoapele strans si continui sa merg spre plaja. Vesta e inca in jurul
umerilor mei, tinandu-mi focul prins intre omoplati. Nu stiu ce a fost asta,
chiar nu stiu. De fapt, nu imi amintesc nimic, inafara de furia oarba care mi
se adancise pana in inima. Dar mai fusese ceva.

Puterea de a face rau.

***

Apoi, nu mi-a fost greu sa-mi gasesc un adapost pe malul plajei, intr-o grota
nu chiar primitoare, dar locuibila. Timp de patru ani am continuat sa traiesc in
singuratate, mancand, respirand si antrenandu-ma sa infrunt Tornada de Foc.
Hainele mi s-au rupt in intregime, exceptie fancand vesta de lana, asa ca,
cateodata mergeam pana in vechiul sat, tinand chipul in pamant la fiecare
pas. Nu faceam asta din rusine, ci faceam asta din parere de rau. Din parerea
de rau pentru ca nu i-am putut salva. Satul era aproape distrus in intregime,
dar in colibe se mai gaseau haine si alte lucruri care ma ajutau sa traiesc.
Dupa ce am reintalnit Tornada de Foc, m-am indreptat spre sat. Dar, cu nu
prea o mare uimire, am vazut ca nu mai era. Tornada ii distrusese si ultimele
ramasite. Inca o leziunea in inima.
Acum, cand eram cu adevarat pregatita sa infrunt Tornada de Foc, dar nu am
putut. Fizic, eram suta la suta pregatita sa o dobor, dar spiritual, nu.
Cateodata simteam cum anumite voci imi sopteau fel si fel de vorbe pe la
urechi, trezindu-ma din somn. Oamenii spuneau ca sunt spirite, dar eu nu le
dadeam crezare. Nu credeam in ele.

M-am spirijinit usor de peretii stancosi si glaciari ai pesterii, privind cum

valurile marii plesnesc fara indurare plaja, creand spuma. Asa fusese si viata
mea. Valul fusese Tornada, iar satenii fusesera plaja. Eu am ramas doar
spuma de pe urma lor, stingandu-se la un moment dat si disparand cu totul.
Chiar nu ma asteptam sa supravietuiesc. Ma asteptam sa mor din primele
zile, probabil de foame sau de durere. Dar am supravietuit peste 1000 de zile,
singura cuc. Cateodata, nu vorbeam saptamani intregi, iar altadata incepeam
sa plang in hohote sau sa rad sau chiar sa cant acea sonata care a compus-o
Saru pentru mine, atunci cand aveam sa fiu declarata o stapanitoare a apei
desavarsita.

Aerul imi iese incontinuu de pe buze, creand aburi mici in jurul meu. Am mai
pierdut o ocazie. Probabil pentru totdeauna. Amurgul se zareste in departare,
parca innecandu-se in valurile adanci ale oceanului. Imi pare rau, ii spun in
gand. Nu te pot salva, caci nu am putut salva pe nimeni. In fiecare seara pipai
buzunarul vestei cenusii, apucand scrisoarea si citind fiecare rand din nou,
din nou si din nou.

N-aveam vreo preocupare, asa ca am pipait din nou dupa scrisoare, iar cand
aceasta a ajuns intre degetele mele m-am oprit brusc. Un zgomot ma
distrasese de la citit, facandu-ma vulnerabila. Am privit reflexiv spre malul
oceanului. Ochii mei au vazut.

Un brat.

Un picior.

Un cap plin cu par blond.

Am incercat sa nu tip, ori de exaltare sau de groaza, fiindca se putea sa fie

mort. Dar atunci mi-am dat seama dupa patru ani de o chestie ce nu o mai
facusem demult.

Priveam un om.

Chapter two: Focul din maini

 Am sarit de pe stancile calcuroase ale plajei, aterizand pe calcaie si simtind
o durere surda in gambe. Probabil mi se scrantisem putin, dar stiam ca
durerea avea sa mi se amelioreze in timp. Desigur, puteam manui pamantul
pentru a ajunge jos in siguranta, iar asta ar fi necesitat timp si in momentul
acela, timpul era mai pretios decat durerea mea neinsemnificativa. Aerul
sarat era rece precum o patura inmuiata in spuma marii, o puteam simti doar
falfaind putin din nari. M-am axat pe parul ravasit, inmuiat in nisipul umed al
oceanului, si fara sa-mi dau seama, ajunsesem langa trup facand doar cativa
pasi. Am pus mana pe capul lui, iar imediat am putut percepe cum firele lui
balaie imi mangaie fiecare centrimetru de piele ce-l atingea. Avea parul fin.
Iar culoarea era cu totul deosebita, mai ales fiindca majoritatea copiilor
satenilor aveau parul asa.

Spirite.

Dintr-odata ma simt absenta, goala din nou pe dinauntru. Cand vazusem

trupul plutind usor pe mal, m-am simtit diferit, speciala, plina de speranta, de
un motiv special de a trai. Traiul in salbaticie l-am infaptuit cu gandul ca intr-o
buna zi voi muri, desi nu s-a intamplat asta, spre surprinderea mea. Acum, a
aparut el sau ea, facandu-ma sa ma simtSa ma simt Avatarul. Ceea ce
eram. In sfarsit, am curajul sa spun asta cu voce tare, in linistea adanca a
gandurilor. Intorc trupul, in caz de mai traieste sa poate respira. Asta a fost o
miscare inteleapta.

Dar nu stiu daca aveam sa o regret cu mult mai tarziu.

I-am prins umerii tari, si l-am miscat cu putere, intorcandu-l cu fata inspre
soarele innorat.

Ochii lui, erau ascunsi de niste pleoape argintii, umezite de apa sarata ce
le-a facut sa le incarunteasca.

Pletele ii atarnau peste fata, imbibate si scurte, dar ondulate, exact ca la

acei copii.

Imi simt ochii umezi, respiratia taiata.

Mana mea imi sterge involuntar lacrima prelinsa pe obrazul aspru. Nu e

timp de resentimente. Avatarul nu si-a putut face treaba atunci, dar o poate
fac acum, imi spun cu o voce interioara palida.

De asemenea, observ ca poarta o camasa, avand toti nasturii desfacuti,

facand in asa fel incat sa-i descopere abdomenul. Fara sa vreau, ma holbez
involuntar la el.

La abdomenul lui.
 Oh Doamne.

Ce ar trebui sa fie astea? ma intreb nauca, privind sirul de muschi bine

lucrati de pe partea superioara a trupului.

Mi-am intors capul intr-o parte, examinand mai bine.

Erau asemanatoare cu cu Cum le zicea Saru? Cu niste patrate! Dar fiind

mult mai mici, presupun ca li se zic patratele. Presupun.

Fara sa vreau, imi intind mana si le pipai.

Se simt ciudat sub degetele mele aspre, ca niste denivelari neregulate, dar
totusi, bine destorsionate.

Imi largesc palma, mangaind toata partea abdominala. Nu stiu de ce, dar
fiori imi strabat trupul si ma simt oarecum bine. Nu am facut asta pana
acum, dar e totusi placut.

Geme, incruntandu-se.

Mana mi se retrase ca arsa, si apoi imi dau seama de ce am facut.

Daca s-ar fi trezit, ce ma faceam? Ma simt rusinata de ce am facut si imi

apuc speriata mana, ca sa nu faca si alte lucruri nechibzuite. Nu era ca atunci
cand am deranjat Consiliul saptamnal, acum patru ani, din contra, parca era
mai rau.

Obrajii mei parca ardeau, si speram sa nu ia cumva foc, fiindca sigur m-as fi
transformat dupa aceea intr-o fata in flacari. La propiu.

Dar totusi, rasuflu usurata. Traieste. Si nu s-a intamplat nimic rau, la urma
urmei.

Urmatoare intrebare este : Ce o sa fac, in cele din urma?

Ii analizez mai departe tinuta.

Picioarele ii sunt goale, lasand la iveala niste degete fine, cu pielea

stralucind in apa abianta a oceanului. Unghiile ii sunt taiate regulat, iar asta
ma face sa ma incrunt. Ce e el? Un print? Numai cat ma chinuiam eu sa mi le
tai cu forfecuta maestrului Sonkei, care mi-o daruise cand implinisem 8 ani, si
nu le puteam taia la fel de drept. Chiar si daca rugam pe cineva sa mi le taie.

Asta ma face sa ma gandesc, alarmata : El de unde a mai aparut? Primul

gand cand l-am avut a fost sa ma duc sa-l ajut. Am suras, ironica. Probabil si
sangele se transmite din Avatar in Avatar, la urma urmei, nu?
 Pulpele lui si restul picioarelor erau acoperite de un strat subtire de material
negru. Am privit, incurcata. Cu siguranta nu era matase. L-am atins, fara
ganduri perverse de data asta. Era aspru, mai aspru decat degetele mele
nedeslusite. M-am incruntat. Cum putea purta asa ceva, la urma urmei?

Inafara de aceste doua obiecte vestimentare, nu mai purta nimic. Ei bine,

poate lenjerie intima dar asta nu se poate pune. Nu vreau sa gandesc din nou
la fel, credeti-ma.

L-am apucat de ceafa, cu un brat si cu celalalt, de partea posterioara a

genunchilor, saltandu-l usor in brate. Spre mirarea mea, era chiar mai usor
decat imi imaginasem. Am sarit, facand ca o bucata inalta de pamant sa
tasneasca si sa ma azvarle, inspre gaura intunecata a pesterii. Asta nu a fost
deloc palpitant pentru mine, fiind obisnuita cu suierul controversat al aerului
in urechile mele. M-am uitat la el.

Respira anevoie, fiind parca prins intr-un cosmar fara sfarsit. Se incrunta,
zbatand usor capul si scotand sunete printre buzele-i crapate. Am rasuflat,
usurata pana in varful capului. Pana la urma, nu eu il facusem sa geama IN
FELUL ACELA.

Ajungand in pestera, l-am asezat pe pamantul rece, facandu-l sa suspine.

Tot nu-mi puteam da seama de unde a aparut, desigur din ocean, stiu asta.
Dar eu ma refer la locul de nastere, de provenienta. Poate din Republica? Mi-
am cascat controversata spranceana pe o parte. Lumea nu se putea sfarsi in
acel oras, deci erau sanse de la 1 la o mie ca el sa apartina de acolo. Deci,
nu, mi-am zis prompt strangand din buze. Am privit fara sa vreau, inspre
ocean. Nu stiu de ce credeam ca acolo pot gasi majoritatea cuvintelor sau a
raspunsurilor, dar speram ca intr-o buna zi asta sa functioneze. Ma refer la
faza cu raspunsurile nesosite.

Amurgul avea sa fie in trei, maxim patru ore, deci aveam sa ma grabesc sa
procur mai multa hrana, in cazul in care micul print avea sa se trezeasca. L-
am privit cu coada ochiului. Acum zambea usor, de parca plutea pe un nor
pufos. Asta m-a facut sa chicotesc.

N-am mai asteptat, luand-o la pas. Am sarit, invartindu-ma in aer si

desfacandu-mi la final bratele in stilul de inot. Poate gaseam hrana
procurabila in ocean, la urma urmei.

***

Jinora ofta confuza, infranta, suprasolicita, stresata, invinsa. Nu stia ce se

va intampla cu toata aceasta mascarada super-irascibila. De atunci, de la
acea intamplare de acum 4 ani, Kai si cu ea, desi ea se impusese oarecum,
au trimis trupe de cautare in toata lumea pentru a gasi Avatarul. Zvonurile
despre cum Korra ar fi ultimul Avatar nu se adeverisera, asta facand treaba si
mai dificila. Poporul dj incepuse sa exubereze, facandu-i pe fratii Jinorei sa-
si iasa din fire. Daca Nuha nu ar fi intervenit, probabil se lasa cu rani grave.
Pur si simplu Meelo si Ikki erau de necontrolat, atata tot.

Cum si-au putut sa vorbeasca in felul acesta de Korra? isi aminti Jinora
de spusele lui Meelo si de moaca lui acra. Chicoti, rezemandu-si capul de
bratul ei slab. Iar Ikki, cu acea expresie respingatoare si dezgustata.

Acum, incepuse sa rada de-a binelea. Eh, in cele din urma, in acele
momente de adu-ti aminte, se simtea mai bine intrutotul. Se intinse usor,
saltandu-si bratele in aer si incordandu-se ca o pisica. Nu mai avea varsta
copilariei, cand devenise maestru al aerului de la 11 ani si salvase Avatarul.
O iubise pe Korra si, intr-adevar, nici ea nu putea sa accepte acele vorbe
insultatoare, dar violenta nu era solutia.

Fu surprinsa de Nuha si de celebrul ei ciocanit in usa, usor si plapand ca o

frunza in vant. Jinora se intoarse, cu un zambet pe buze. Dadu ochii cu fiica
sa, si totodata cu scanteia aprinsa din privirea ei. Era contrariata, pana in
adancul sufletului.

- Mama, spuse ea ingrijorata. Trebuie sa vezi ceva.

***

Cand am ajuns cu 2 pesti-foca in mana, el incepuse sa sforaie, daca nu

sforaia de mult.

N-a mai urmat apoi decat sa-i prajesc. Dar cu ce? Am privit neputincioasa
spre apusul care rasarise in capatalul paralel al locului unde ma aflam acum.
Si nu eram singura. Nu m-am gandit pana atunci la reactia baiatului cand se
va trezi si nici nu simteam teama atunci cand m-am trezit neputincioasa cu
pestii aia imensi proptiti pe podeaua denivelata a pesterii.

M-am aplecat pentru cateva secunde, expirand anevoios pe gura. Uneori,

maestrul Sonkei spunea ca pozitia de ghemuit iti poate face gandirea mult
mai coerenta si judecata mult mai limpede si inteleapta. Nu stiu daca asta se
putea aplica si in cazul meu.

Cand mintea imi hoinarea pe pante pustii, dj se intunecase. Ma

panicasem. Nu stiam ce sa fac. Mintea imi clocotea precum aburul. Nu stiam
ce sa fac. Pentru prima data, maestrul se inselase. Dar nu de asta trebuia sa-
mi pese acum. Eram tulburata. Era intuneric peste. Mi-era foame. Turbam din
cauza faptului ca asta nu mi se mai intamplase niciodata. M-am insarcinat cu
salvarea unui om pe care nici macar nu-l cunosc. Puteam sa-l las pe malul
plajei si astfel ar fi murit. Ar fi fost mai bine pentru amandoi sa nu ma aflu in
situatia asta stresanta. Pestii se afla de minute bune in locul acela. Probabil
vor putrezi.

Ce ma fac?

Ceee maaa faaaaccc?

Nu pot fi si nu voi fi niciodata o fire responsabila care va lua tot pe umerii

sai. Cat am putut fii de naiva, la naiba! Sunt intr-atat de furioasa si speriata
incat parca vad rosu in fata ochilor.

Stai.

De fapt si de drept, chiar e rosu.

Rosu turbat, disecat in mii si mii de flacari.

Rosu iesindu-mi din maini.

Foc.

Cu ochii inconjurati de caldura, imi intorc privind auzind un tipat de groaza.

Calcaiele imi scartaie pe suprafata alunecoasa a pamantului plin de saruri
chimici. Apoi, tot ce am mai putut murmura a fost :

- Te-ai trezit

Flacarile continuau sa suiere in degetele mele, in timp ce vedeam cum

chipul baiatului amortise, cu ochii scosi absolut din orbite.

- Cine esti murmura iar eu am putut doar sa oftez. Voia sa mai adauge
ceva, dar fu abil doar sa stranga satisfacator din buze. Flacarile aurii
ale focului cu care parjolisem pamantul si care pare ca voia sa se
stinga. Nu se stingea.

- Mai intai o sa prajesc pestii, bine? Am spus balanganindu-mi mainile in

aer si aplecandu-ma spre captura mea.

Un minuscul iz de racoarea marina imi juca printre nari, gandindu-ma la

semnificatia numelui meu. Ce ironic.

- Urasc pestele sopti el dupa cateva momente in timp ce mainile mele

contemplau din nou flacari si readuceau acele bucati crude la o forma
comestibila si neotravitoare.
 Le-as fi putut manca si asa, dar pestii-foca erau otravitori. Noroc ca stiam
asta de la Saru.

Chapter three : KorraNation/ Naiunea

Korrei

Paii celor dou stpnitoare ale aerului umpleau vestibulul plin de aer al
templului. Pereii mari, stabilizai de temeliile ncrustate adnc n acei muni
neprihnii, erau strbtui de primele raze ale dimineii. Jinora privi
contrariat pe unul dintre geamurile imense pe langa care trecuse. Nimeni nu
se ivea in curte, fapt care o facu sa se axeze pe ceafa Nuhei. La un moment
dat, se oprira din a crea zgomote cu sandalele lor pacifiste.

- Ce e? ntreb femeia cu prul castaniu. Ce voiai s-mi spui, Nuha?

Nuha se multumi doar s-o fixeze cu privirea, mangaind cu buricile degetelor

usile pliante din fata ei. Apoi, se intoarse pe calcaie doar ca sa ii raspunda
femeii.