Elemente de Lingvistică Generală

- Întrebări și Răspunsuri pentru examen -

Întrebări pentru fiecare capitol

1. ORIGINEA LIMBAJULUI

1) Care sunt principalele teorii prin care se incearca sa se explice aparitia

limbajului?

Cele două teorii principale prin care se încearcă să se explice apariția limbajului sunt cea
idealistă și cea materialistă.
Teoria idealistă a fost destul de populară până în Evul Mediu și susținea originea divină a
limbajului – după ce Dumnezeu a creat toate lucrurile, i-a oferit Omului darul de a vorbi, iar
acesta a început să denumească fiecare lucru în parte.
Teoria evoluționistă, în schimb, considera că omul a dezvoltat limbajul, din nevoia de a
comunica mai eficient cu semenii săi. Această teorie a căpătat avânt mai ales în secolul XVII.
În concluzie, nu ar trebui să ne surprindă existența acestor două teorii cu privire la originea
limbajului, întrucât ele reflectă cele filozofii cu privire la însăși originea omului și a lumii în care
trăim, și anume: creație vs. evoluție.

2) In ce consta dificultatea de a stabili originea vorbirii si a primelor cuvinte?

Problema este de fapt mult mai complexă. Antiteza creație – evoluție cu privire la originea
limbajului reflectă cele două curente referitoare la însăși originea omului și a lumii: cea
creaționistă, respectiv cea evoluționistă.
Însă, începând cu Evul Mediu, tabăra evoluționistă a câștigat tot mai mulți adepți. Chiar și
așa, nu există o părere unică în ce privește originea și scopul limbajului. Există o teorie
contractuală, care susținea că numele obiectelor au fost stabilite de oameni printr-o conventie,
ele fiind doar niște simboluri menite să evoce obiectele definite cu scopul de a înlesni
comunicarea.
De altă pare, teoria naturală susținea că numele obiectelor decurg din natura lucrurilor pe
care le denumesc, fiind o oglindire a lor. Împotriva acesteia au fost date ca exemplu cazurile de
omonimie, sinonimie sau înlocuirea cuvintelor cu altele, în timp.
Naturaliștii mai susțineau că oamenii comunicau la început prin semne, iar când gesturile n-
au mai fost suficiente pentru a transmite mesajele tot mai complexe, au început să introducă
cuvinte.
Aceste cuvinte primare au avut caracter imitativ - onomatopee (imitații ale sunetelor emise
de ființe și obiecte, cuvintele rămânând ca denumiri pentru lucrurile respective) și interjecțional
interjecții (sunete emise involuntar, care exprimau diferite stări sufletești și impresiia ale
omului; devenite ulterior denumiri ale realităților care au provocat trăirile respective).
 În orice caz, putem afirma că limbajul, întâi cel non-verbal, iar mai apoi cel verbal, a apărut
și s-a dezvoltat în colectivitatea oamenilor primitivi odată cu gândirea, din necesitatea unei
comunicări eficiente. Indiferent dacă au fost de la bun început convenții sau nu, semnele și
cuvintele au început să fie înțelese și păstrate cu același înțeles de membrii aceleiași comunități;
cu alte cuvinte, au devenit niște simboluri convenționale.

2. FUNCTIUNILE LIMBAJULUI

3) Explicati functia denominativa a limbajului.

Cunoscută și ca funcția constitutivă sau mentală, ea ne permite să dăm o formă simbolică

gândurilor, ideilor și imaginilor mentale, pentru ca astfel să le transpunem din imaginație în
realitate. Nu doar atât, faptul că ideile se prefac în cuvinte înșirate într-o ordine logică, ne
permite să înțelegem propriile gânduri mult mai bine, să le prelucrăm până când suntem
mulțumiți de rezultat și apoi să le împărtășim cu ceilalți. Nu pot să nu redau aici un citat foarte
popular care, din punctul meu de vedere, surprinde esența acestei funcții: „Scriu pentru că nu știu
ce gândesc până nu citesc ce spun (în original: 'I write because I don't know what I think until I
read what I say').

4) Explicati functia poetica a limbajului.

Aceasta este diferită de funcția expresivă, prin care vorbitorul comunică, pe lângă mesajul
propriu-zis, și informații adiționale legate de propria persoană (sex, vârstă, stare sufletească sau
atitudine față de mesajul respectiv) în diverse moduri: intonație, alegerea cuvintelor dintr-un șir
de sinonime, timpuri verbale sau ordinea cuvinelor.
Funcția poetică face ca mesajul să provoace emoții artistice, limbajul devenind, în acest fel,
forma de expresie a artei literare.

5) Care sunt functiile limbajului in acceptia lingvistului Roman Jakobson?

Lingvistul Roman Jakobson propune alte două funcții ale limbajului (pe lângă celelalte patru
– comunicativă, denominativă, expresivă și poetică), anume: funcția fatică (care permite
vorbitorului să asigure un contact permanent cu destinatarul mesajului, chiar și atunci când
mediul de comunicare este perturbat) și funcția metalingvistică (atunci când obiectul mesajului
este însăși limba).

3. PROCESUL DE COMUNICARE

6) Care sunt principalele curente filosofice privitoare la desfasurarea procesului

de comunicare?
 Principalele curente filozofice sunt cel stoic și cel epicureic. Stoicii înțelegeau creierul ca un
organ de comandă, de unde cuvintele sunt transportate la organul vorbirii cu ajutorul nervilor.
Epicureii, deși afirmau posibilitatea comunicării bazată pe cunoașterea limbii de întreaga
societate (limbă comună sau dialect), erau interesați și de condițiile pe are trebuie să le
îndeplinească o comunicare pentru ca vorbitorii să se înțeleagă. De exemplu, distanța dintre
emițător și receptor poate influența calitatea mesajului.
Întrucât datele științifice s-au acumulat lent, cunoștințele de neurofiziologie s-au fundamentat
abia în secolul XIX.

7) Care sunt principalele activitati de comunicare?

Aspectele procesului de comunicare pot fi orale sau scrise. Activitatea de comunicare ocupă
un loc foarte mare în viața fiecărui membru al societății; 70% din starea de veghe este atribuit
comunicării lingvistice, repartizat in: 45% audiere, 30% vorbire, 16% citire și 9% scriere.

8) Ce este codul lingvistic si in ce consta emiterea mesajului?

Procesul de comunicare presupune funcționarea normală atât a scoarței cerebrale cât și a

aparatelor vorbirii, auditiv și vizual. Doar conlucrarea tuturor acestor elemente poate asigura atât
emiterea cât și receptarea mesajelor.
Din punct de vedere lingvistic, operația de emitere a mesajului presupune o codificare a
elementelor sale (foneme, morfeme) îmbinate conform anumitor reguli.
În urma unui stimul, vorbitorul selecționează din inventar elementele corespunzătoare
mesajului pe care vrea să-l transmită. Pe acestea le organizează într-un enunț care va fi articulat
în semnale succesive.

Străbătând canalul de transmisie (spațiul dintre emițător și receptor, de exemplu: aerul sau
firul de telefon), semnalul poate fi alterat. Spre deosebire ce mesajul scris, cel sonor este mult
mai vulnerabil, fie că distanța de la emițător la receptor e prea mare, fie că emiterea s-a făcut
prea slab, fie că semnalul este bruiat pe parcurs de alte surse sonore.
Denaturări ale mesajului apar oricum, dar limba își continuă rolul de mijloc de comunicare,
iar mesajul ajunge la destinație (alterarea sau distrugerea vocalelor nu face imposibilă
comunicarea). Orice parte a semnalului care poate fi ghicită, reconstituită usor este considerată
redundantă.
Redundanța reprezintă capacitatea de reconstituire a unei părți alterate din mesaj și
funcționează în toate limbile. Redundanța nu funcționează decât dacă mijlocul de comunicare
este bine cunoscut.

Pe calea senzațiilor auditive sau vizuale nervii destinatarului transportă influxul până la
cortex, unde analizatorii corticali descompun mesajul primit, decodificându-l: este reținută
informația purtată de semnal, conținutul acestuia. Abia acum, pe baza memoriei, a stocului de
cunoștințe vechi, informația nouă e prelucrată (apreciată, sistematizată și ierarhizată). În urma
acestui proces se poate spune ca mesajul receptionat a fost înțeles.

9) Explicati termenii de competenta lingvistica si performanta lingvistica.

Pentru a emite un mesaj, vorbitorul dispune de un număr finit de reguli cu care poate produce
și înțelege un număr infinit de enunțuri. Această competență este denumită lingvistică. Prin
ereditate, fiecare om dobândește o anumită competență lingvistică, dar ea este dezvoltată prin
educație.
Performața lingvistică, pe de altă parte, reprezintă capacitatea vorbitorului de a produce
efectiv un număr dat de enuțuri.

4. SEMNUL LINGVISTIC

10) Care sunt acceptiile semnului lingvistic?

Încă din antichitate, cuvintele au fost percepute ca semne, dar lingvistul elvețian Ferdinand
de Saussure propune o nouă abordare a semnului lingvistic, cu trei accepții: unilaterală,
bilaterală și relațională.
Conform accepției unilaterale, semnul este doar complexul sonor al cuvintelor (în acest
caz, semnul este unilateral). Limbajul este văzut ca un proces de semnalizare de gradul II (primul
proces este comun omului și animalelor și este alcătuit din senzații și percepții).
Conform accepției bilaterale, cuvântul ca semn are două laturi: una semnificantă (acustică) și
alta semnificată (de înțeles). De fapt, Saussure consideră că semnul este reprezentat de reunirea
acestor două laturi ale cuvântului (unitățile limbii înzestrate cu înțeles sunt semne din două laturi;
sunetele luate izolat nefiind semne). Astfel, se spune ca semnul este bilateral.
Conform accepției relaționale, semnul poate fi conceput și ca o simplă relație stabilită între
semnificant și semnificat. Aceasta perspectivă este proprie disciplinelor formale, ca matematica
și logica simbolică, și este promovată de cei care își dedică timpul procesului de formalizare a
limbii, folosind în acest scop procedeele logice sau matematice.
Însă este important de reținut că cele trei accepții ale semnului lingvistic nu se exclud, ci sunt
oarecum complementare. Astfel, semnele lingvistice sunt unități semnificative (înzestrate cu
înțeles) deosebite de foneme care sunt unități distinctive.

11) Explicati acceptia bilaterala a semnului lingvistic.

Conform accepției bilaterale, cuvântul ca semn are două laturi: una semnificantă (acustică)
și alta semnificată (de înțeles). De fapt, Saussure consideră că semnul este reprezentat de
reunirea acestor două laturi ale cuvântului (unitățile limbii înzestrate cu înțeles sunt semne din
două laturi; sunetele luate izolat nefiind semne). Astfel, se spune ca semnul este bilateral.
 12) In ce consta a doua articulare a limbajului?

Ca unități de bază ale limbii, semnele se manifestă în cadrul a două articulări.

Prima articulare spune că orice fapt, experiență sau nevoie pe care dorim să le facem
cunoscute altuia sunt analizate într-un șir de unități înzestrate fiecare cu o formă sonoră și un
înțeles (conform lingvistului André Martinet). Aceste unități minimale au fost numite
morfeme.
La rândul ei, forma sonoră este analizată într-un șir de unități - foneme - fiecare contribuind
la realizarea distincțiilor (de exemplu, bar se deosebește de par, car, far, dar prin funcția de
diferențiere realizată de fonemele b, p, c, f, respectiv d. În aceasta constă cea de-a doua
articulare a limbajului.

13) Care sunt trasaturile fundamentale ale semnului lingvistic? Explicati

arbitrariul semnului lingvistic.

Semnul lingvistic are trei trăsături fundamentale: lineară, informațională și arbitrară.

Semnele sunt lineare pentru că se desfășoară succesiv în vorbire (fonemele nu se manifestă
decât succesiv). În contrast cu semnificantul, care este strict linear, semnificatul este nelinear.
Această simetrie caracterizează raportul dintre cele două laturi ale limbajului: expresia și
conținutul (imagini ale celor două laturi ale semnului: semnificant și semnificat).
Cuvintele sunt semne cu două laturi: semnificantă/expresie și semnificată/conținut și întrucât
prima are ca scop exprimarea celei de-a doua (transmiterea unui mesaj), comunicarea se face
prin manifestarea semnelor sub forma lor literară, acustică sau grafică. De aici provine caracterul
informațional.
Legătura dintre cele două laturi ale limbajului poate fi evidențiată și prin așa-numitul arbitrar
al semnului lingvistic. Forma vocală a cuvintelor este întâmplătoare în raport cu înțelesul
acestora. În schimb, legătura dintre cele două laturi ale limbajului are un caracter necesar și
obiectiv. Această necesitate se manifestă fie prin semne arbitrare (nemotivate) - majoritare în
orice limbă - fie prin semne complexe, motivate.

14) Dati exemple de cuvinte motivate absolut si de cuvinte motivate relativ.

Între semnul lingvistic și conținutul denumit de el există o legătură necesară; unul nu poate
exista fără celălalt. Există două feluri de motivare: absolută și relativă.
Motivarea absolută cuprinde cuvintele a căror formă sonoră sugerează unele trăsături ale
conținutului denumit. În această categorie intră: interjecțiile, legate în mod spontan de anumite
stări afective (Ah! Oh! Vai!); onomatopeele, care reproduc sunete și zgomote din mediul
înconjurător și au însușirea de a trezi imaginea concretă a unui lucru sau fenomen natural
(cucurigu, cucu, trosc, zdronc); și cuvintele cu simbolism fonetic, care conțin doar unele sunete
ce amintesc de caracteristicile obiectului, evocă parțial lucrurile respective (a înghiți, a sughita, a
miorlăi).
 Motivarea relativă, în schimb, nu cuprinde semne care să evoce prin structura lor fonetică
obiecte sau fenomene. Ele au formă internă, adică forma lor poate fi explicată prin alte
semne/cuvinte (ca aspect sonor sau înțeles). Aici putem încadra cuvintele derivate de la alte
cuvinte cu ajutorul prefixelor sau sufixelor (ghiocel < ghioc) și pe cele compuse care se bazează
pe o comparație sau metaforă (ciuboțica-cucului, mierea-ursului, pierde-vară etc.).

15) Care sunt cauzele pierderii motivarii?

Dacă ne referim la motivarea absolută, atunci putem spune că o cauză este percepția
comunică asupra cuvintelor din această categorie, considerate inestetice. În ce privește motivarea
absolută, poate fi vorba de creșterea popularității unor altor modalități de îmbogățire a
vocabularului în defavoarea compunerii.

5. METODA COMPARATIVA-ISTORICA

16) Care sunt filologii care au pus bazele metodei comparativ-istorice?

Lingvistica științifică propriu-zisă a fost creată la începutul secolului XIX, dar primii pași
spre consolidarea acesteia au fost făcuți mai înainte, de către mai mulți filologi, odată cu
descoperirea limbii sanscrite (aparținând vechilor indieni, cu texte scrise din primul mileniu
î.Hr.).
Unul dintre filologi a fost William Jones, care în 1776 susține la Calcutta că sanscrita, latina
și greaca sunt atât de asemănătoare, încât ele trebuie că provin dintr-un izvor comun, care
probabil nu mai există.
Apoi, în 1816, Franz Bopp a publicat prima lucrare de gramatică comparativă a mai multor
limbi înrudite (sanscrita, latina, greaca și limbile germanice).
Rasmus Rask și Jakob Grimm pun bazele istoriei limbilor germanice, iar Alexandr
Hristtoforovici Vostokov a celor slave.
În 1836, Friederich Diez a aplicat metoda la studiul limbilor romanice. De atunci și până azi,
metoda comparativ-istorică a rămas principalul procedeu de studiere a istoriei limbilor.
Ea reprezinta un ansamblu de procedee care permit ca, prin compararea evoluției unor limbi
înrudite, să se tragă concluzii privitoare la perioadele pentru care nu există texte.
Cu ajutorul ei se poate reconstitui limba-bază (limba care stă la baza unui grup de limbi
înrudite), în cazul în care ea nu a fost atestată (de exemplu: germana comună, slava comună sau
indo-europeana) sau se pot reconstitui unele unități ale ei care nu s-au pastrat în texte.

17) Care sunt principiile metodei?

Metoda comparativ-istorică are drept material limbile înrudite, pentru că numai în cazul
limbilor provenind din același izvor formele sunt comparabile în detaliile lor, iar asemănările au
valoare istorică.
 Forma materială de manifestare a înrudirii este asemănarea. Cu cât limbile s-au desprins
de mai puțină vreme din limba-bază, cu atât înrudirea este mai mare.
Nu este vorba de o asemănare generală, ci de asemănări de detaliu, în forma sonoră și în
sensul rădăcinilor și al afixelor. Astfel, se exclud interjectiile, onomatopeele, cuvintele
infantile (acestea sunt cuvinte motivate) și împrumuturile.
Importante sunt asemănările din nucleul fondului principal lexical și la formele gramaticale.
Cel mai important argument îl reprezintă asemănarea formelor neregulate (foarte vechi prin
însăși neregularitatea lor) la cuvinte dintre cele mai uzuale. Astfel, nici hazardul, nici
împrumutul ci doar originea lor comună le poate explica.
Asemănarea cuvintelor și a formelor gramaticale este un indiciu al originii comune a mai
multor limbi datorită unei trăsături specifice a limbii, și anume caracterul arbitrar al formei
sonore în raport cu sensul exprimat. Dacă în limbă nu ar domina acest principiu, toate limbile
s-ar asemăna între ele.
Pe baza asemănărilor cuvintelor din fondul principal și al afixe gramaticale se pot stabili
grupele de limbi înrudite. Aceasta este o fază care precedă aplicarea metodei comparativ-istorice.
În etapa următoare se delimitează fondul comun de elemente provenite și transmise din limba-
bază.
Stabilirea corectă a etimologiei este ajutată de faptul că modificările produse în latura sonoră
a limbii au caracter regulat și pot fi formulate ca legi fonetice. Acest principiu al metodei poate fi
enunțat astfel: datorită regularităților schimbărilor fonetice, într-un grup de limbi înrudite
cuvintele provenite din acelasi etimon (cuvântul din limba-bază) prezintă corespondențe fonetice
care se repetă la sunete identice.

18) Ce este reconstructia? Dati exemple.

Reconstrucția este procedeul prin care se poate reconstitui limba-bază sau unități ale ei care
nu sunt atestate. Rezultatele sunt cu atât mai valoroase cu cât perioada de timp dintre epoca
diversificării limbii comune și cea a primelor atestări ale limbilor care provin din ea este mai
scurtă.
Pentru reconstructia etimonului din limba-bază se aleg formele cele mai vechi din limbile
înrudite; se compară învelișurile fonetice - fonem cu fonem, se ține seama de legile fonetice ale
fiecărei limbi, precum și de unele legi fonetice cu caracter mai general.
Procedeul este folosit de mai bine de un secol. Rezultatele s-au corectat mereu pe măsură ce
s-au elaborat gramatici istorice ale fiecărei limbi indo-europene, s-au descoperit texte în limbi
indo-europene necunoscute (toharica, hitita), s-au descifrat textele cretano-miceniene, iar
geografia lingvistică a permis o cronologie mai exactă a formelor din fiecare limbă.

19) Este posibila reconstructia unei limbi (de exemplu limba indo-europeana)?
Care sunt limitele metodei?
 Principala problemă a reconstrucției o reprezintă realitatea formelor obținute. Se poate
admite că forma reconstruită aproximează în mai mare măsură forma reală dacă ea s-a realizat pe
baza unui material mai bogat.
Sistemul fonetic este relativ ușor de reprodus, deoarece el operează cu unități monoplane, în
număr redus (cateva zeci) și care s-au transformat în fiecare limbă în mod regulat, după anumite
legi.
Sensurilor rădacinilor, în schimb, sunt mai greu de determinat. Nu se pot stabili
corespondențe semantice stricte; nu se pot formula legi ale evoluției semantice, sensurile noi
coexistă vreme îndelungată cu cele vechi. În multe cazuri, evoluția semantică s-a produs de la
sensuri concrete la sensuri mai abstracte. Putem să ne imaginăm limba indo-europeană ca pe un
idiom în care predominau termenii cu sens concret și care notau detalii ale obiectelor uzuale, dar
sărac în termeni cu sens generic.
În ceea ce privește morfologia, aceasta este un sector stabil și foarte puțin penetrabil, așa
încât oferă un material valoros pentru stabilirea înrudirii. Dar în cursul istoriei dispar unele
desinențe sau sufixe, de aceea morfologia unei limbi nu poate fi reconstruită în toate detaliile ei.
Însă, cele mai mari greutăți apar în sintaxă. Materialele sintactice nu sunt de ajutor în
stabilirea înrudirii dintre limbi deoarece îmbinarea de cuvinte este motivată logic și, ca atare,
formații sintactice identice pot apărea în mod indepenedent.
În concluzie, metoda comparativ-istorică nu poate reconstitui limba indo-europeană așa cum
a fost ea vorbită, ci doar un sistem de corespondențe între limbile care derivă din ea.

6. DIVERSITATEA LIMBILOR

Recunoașterea egalității limbilor, indiferent de tipul lor structural și de nivelul dezvoltării lor,
a îndreptat atenția lingviștilor în direcția cercetării formelor sub care se manifestă diversitatea
limbilor și a cauzelor care i-au dat naștere.
Limbile se deosebesc între ele prin toate laturile lor: fonetică, lexic, gramatică, ca și prin
legile interne de evoluție. Se știe că, în afara unor legi cu totul generale decurgând din trăsăturile
limbajului, legile lingvistice diferă de la o familie la alta, de la limbă la limbă și chiar în cursul
istoriei aceleiași limbi. Fiecare limbă transformă într-un mod propriu materialul transmis din
limba-bază.
1. Varietatea actuală a limbilor de pe glob se explică prin mai mulți factori: descendența
din limbi-bază diferite, specificul dezvoltării istorice a colectivelor de vorbitori etc. S-a formulat
ipoteza că limbajul a apărut pe glob într-un singur punct; faptul că antropologii au găsit urmele
omului primitiv, în diferite etape ale existenței lui, în mai multe regiuni arată că procesul
formării limbajului a durat o vreme foarte îndelungată, și în tot acest timp grupurile s-au scindat
mereu.
2. Limbile care provin din același izvor au trăsături comune, dar sunt difertite, de la caz
la caz, substratul, superstratul, ocupațiile vorbitorilor etc. În Germania, Herder căuta să explice
diversitatea fonetică a limbilor prin condițiile naturale de viață ale poporului, menționând
influența climei, hranei și băuturii asupra organelor articulatorii.
 Ca forme de manifestare a limbajului, limbile au funcțiuni și scopuri comune, pe care însă le
realizează în forme diferite. Multitudinea limbilor arată modul variat în care fiecare colectivitate
percepe aceleași obiecte ale realității.
Cuvintele nu reprezintă imagini ale obiectelor, ci impresiile produse de obiecte asupra
spiritului fiecărei colectivități. Dar, mai mult decât prin latura internă, limbile se deosebesc între
ele prin latura lor fonetică, iar aici îmbinările sonore pot varia la infinit.
Concluzia lingvistului german Humboldt era aceea că, întrucât diferențele în forma internă
nu sunt destul de mari, iar cele din latură sonoră sunt prea mari, singurul criteriu potrivit pentru
clasificarea limbilor rămâne cel propus de Fr. Schlegel - flexiunea.
Epoca modernă se caracterizează prin tendința spre unificare lingvistică nu numai pe plan
național, dar și internațional. Este vizibil procesul de formare a unui vocabular internațional
datorită relațiilor tot mai strânse între popoare și răspândirii rapide - prin mijloacele de informare
moderne - a unor noțiuni și a termenilor corespunzători. Păstrând în scris (aproape) aceeași
formă, asemenea cuvinte se identifică usor și în vorbire, chiar dacă se pronunță diferit de la o
colectivitate la alta.
În ceea ce privește morfologia, s-a semnalat tendința comună spre analitism a limbilor indo-
europene, răspândite astăzi pe toate continentele.
4. Marea varietate a limbilor de pe glob ascunde însă în sine o dublă unitate - de structură și
de origine:
- Unitate de structură pentru că, indiferent de gradul lor de dezvoltare, limbile trebuie să
îndeplinească aceleași funcțiuni, să exprime aceleași procese logice ale gândirii. Ținând seama
de funcțiunile limbii în societate, E. Sapir sublinia că, din punctul de vedere al structurii, nu
există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, întrucât și una și
cealaltă posedă însușirile esențiale ale limbajului: sistem fonetic, asocierea elementelor sonore cu
un concept și capacitatea de a exprima formal raporturi.
Într-adevăr, se observă că varietatea lingvistică comportă grade diferite, în funcție de nivelul
de abstractizare. Ea se manifestă cel mai mult la nivelul vorbirilor individuale sau al uzului și
mult mai puțin la nivelul abstract al sistemului.
- Unitate de origine pentru că e neîndoielnic că limbile actuale derivă dintr-un număr redus
de limbi primare, aparținând primelor comunități umane.
Observarea asemănărilor (mai ales din secolele XVII-XVIII) a dus la primele grupări ale
limbilor, care s-au transformat ulterior în principalele clasificări lingvistice - cea tipologică
(morfologică) și cea genealogică.

7. CLASIFICAREA LIMBILOR

A. CLASIFICAREA GENEALOGICA

Compararea limbilor presupune stabilirea atât a elementelor identice, cât și a celor diferite
din două sau mai multe limbi, pentru a se putea trage concluzii cu privire la gradul de afinitate a
lor. Studiul comparativ a limbilor apare ca o continuare firească și necesară a cercetării
monografice a fiecarei limbi în parte.
Există două criterii principale care pot fi puse la baza comparării limbilor: afinitatea genetică
(materială) și afinitatea structurală (formală). Întrucât prima era mai ușor de sesizat, încercările
de clasificare a limbilor făcute înainte de secolul trecut se bazează în general pe înrudirea
material-genetică a limbilor, iar autorii acestora pot fi considerați precursori ai lingvisticii
comparative-istorice.

20) Ce criterii stau la baza clasificarii genealogice?

O bună clasificare genealogică are nevoie întâi de o descriere științifică a limbilor luate în
considerare. Limbile înrudite provin dintr-un izvor comun, din care au moștenit o serie de
trăsături în structura lor gramaticală și în lexicul fundamental, folosit la exprimarea noțiunilor
elementare. În ansamblul lor, aceste limbi alcătuiesc o familie. Ele au apărut în urma diferențierii
dialectelor teritoriale ale uneia și aceleiași limbi, numite limbă comună, protolimbă, limba de
origine, limba primară/primitivă sau limba-bază.
Diferențierea limbii depinde în întregime de condițiile socio-economice; ea este rezultatul
expansiunii și izolării unor părți componente ale comunității care vorbește o anumită limbă.
Dialectele, pierzând legătura dintre ele și parcurgând condiții sociale diferite, în urma unui
proces de evoluție îndelungată și treptată, sunt supuse transformărilor, devenind cu vremea limbi
de sine stătătoare, dar înrudite între ele.
Astfel, fiecare familie de limbi se subîmparte în unități mai mici numite grupuri sau ramuri,
termeni împrumutați din științele naturii.

21) Care sunt principalele familii de limbi?

Există 14 familii principale de limbi cu ramurile lor. Cea mai răspândită este familia indo-
europeană, cu ramurile: indo-iraniană, italică, romanică, celtică, germanică și slavă. Există însă și
alte grupuri indo-europene, constituite, fiecare, din câte o singură limbă: greaca, armeana,
albaneza, hitita și toharica.
Pe lângă aceasta, sunt familiile limbilor fino-ugriene (ramura ugrică: maghiara; cea finică:
finlandeza, estona și lapona), turcice (turca, tatara), semito-hamitice (ramura semită cuprinde:
accadiana, araba, ebraica și etiopiana; iar ramura hamitică: berbera, kausa), bantu (vorbite de
popoarele din Africa centrală și meridională, de exemplu, suahili), mongolice (mongola),
tunguso-manciuriene (răspândite în Extremul Orient: tungusa, manciuriana), paleosiberiene
(eschimosa și assana), samoede (in nordul indepartat al fostei U.R.S.S.: iurak, kamas),
draviniene (India), malaio-polineziene (indoneziana, hawaiana, samoana, maori), chino-
tibetane (chineza, thai, vietnameza, tibetana) și amerindiene (aleuta, athapasca, quechua, tupi
etc.).
 22) Care sunt principalele ramuri ale familiei indoeuropene?

Este familia cu cel mai mare număr de vorbitori din lume: aproximativ jumătate din populația
globului. Ea cuprinde majoritatea limbilor vorbite în Europa, multe limbi din Asia; s-a extins în
America și Australia.
Principalele sale ramuri sunt: indo-iraniană (hindi, urdu, persana; țigăneasca, desprinsă în
secolul al V-lea), italică (două grupuri: latino-falisc și osco-umbrian), celtică (irlandeza,
scoțiana, manx, galeza și bretona), slavă (rusa, ucrainiana, polona, ceha, bulgara, macedoneana
etc.), germanică și romanică.

Limbile germanice sunt răspândite în partea de apus și de nord a continentului european și

sunt împărțite în trei grupe: de răsărit (gota), de nord/scandinav (islandeza, norvegiana, daneza și
suedeza) și de vest (germana, olandeza, flamanda, afrikaans și engleza).
Engleza este cea mai populară limbă germanică. Numărul de vorbitori nativi sau ca limbă
secundară a fost aproximat la 700 de milioane. Ea a fost adusă pe teritoriul Angliei între secolele
V-VI de către unele triburi din nordul Germaniei (anglo-saxonii). Înaintea venirii lor, pe
teritoriul Angliei se vorbeau limbi celtice. Este limba oficială sau principală în: Marea Britanie,
Irlanda, SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, India, Filipine, Jamaica, alte zone din Asia și
Africa. Totodată, este una dintre cele șase limbi oficiale ale ONU și ocupă locul doi în lume ca
număr de vorbitori.
Limbile romanice sunt răspândite pe un teritoriu vast, din Peninsula Iberică până la Marea
Neagră. Ele s-au format prin diversificarea și evoluția neîntreuptă a latinei vulgară, vorbită în cea
mai mare parte a teritoriilor provincilor romanizate ale Imperiului Roman.
Au cel mai mare numar de vorbitori - cca 800 milioane, ca limba materna si secunda. Însă,
nu există nici până astăzi o clasificare unanim acceptată. Astfel, sunt general recunoscute două
grupuri: oriental (româna, dalmata) și occidental (italiana, sarda, occitana, franceza, catalana,
spaniola, portugheze și reto-româna).
Limba română este vorbită de peste 25 milioane de vorbitori (ca limbă maternă) în
România, Moldova, Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Albania, Grecia și, de către
emigranți în: Canada, SUA, America Latină, Australia, Israel, Turcia etc. Este limba oficială în
România și Republica Moldova.
Prima atestare documentară datează din 1521. Are patru dialecte: unul nord-dunarean (daco-
roman) cu care se confundă limba română în sens restrâns și trei sud-dunărene (meglenoromân,
istroromân, aroromân).

23) Enumerati limbile romanice

 Limbile romanice sunt răspândite pe un teritoriu vast, din Peninsula Iberică până la Marea
Neagră. Ele s-au format prin diversificarea și evoluția neîntreuptă a latinei vulgară, vorbită în cea
mai mare parte a teritoriilor provincilor romanizate ale Imperiului Roman.
Au cel mai mare numar de vorbitori - cca 800 milioane, ca limba materna si secunda. Însă,
nu există nici până astăzi o clasificare unanim acceptată. Astfel, sunt general recunoscute două
grupuri: oriental (româna, dalmata) și occidental (italiana, sarda, occitana, franceza, catalana,
spaniola, portugheze și reto-româna).
Limba română este vorbită de peste 25 milioane de vorbitori (ca limbă maternă) în
România, Moldova, Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Albania, Grecia și, de către
emigranți în: Canada, SUA, America Latină, Australia, Israel, Turcia etc. Este limba oficială în
România și Republica Moldova.
Prima atestare documentară datează din 1521. Are patru dialecte: unul nord-dunarean (daco-
roman) cu care se confundă limba română în sens restrâns și trei sud-dunărene (meglenoromân,
istroromân, aroromân).

24) Principalele familii de limbi (detaliat)

Ramura limbilor indo-iraniene:

Grupul limbilor indiene (Indiana veche: vedica si sanscrita; Indiana medie e reprezentata de
limbi comune care s-au dezvoltat paralel cu sanscrita literara; Limbile indiene moderne, formate
prin jurul anului 1000 e.n. sunt vorbite de aproximativ 400 de milioane (in 1961). Cea mai
raspandita limba neoindiana este hindustana cu doua forme literare: hindi - din 1947 limba de
stat a Uniunii Indiene si urdu. Tot limba indiana este si limba tiganeasca (limba romilor) care s-
a separat de restul limbilor indiene din secolul al V-lea.).
Grupul limbilor iraniene (persane) împărțite și ele în trei vârste: veche, medie și moderne
(din care face parte și persana modernă, vorbită de aproximativ 10 mil. de oameni și e limba
oficială în Iran).

Ramura limbilor italice

Cuprinde doua grupuri: latino-falisc si osco-umbrian.
Limba latina, vorbita la inceput pe un teritoiru restrans in jurul Romei, a inlaturat cu vremea
celelalte limbi de pe teritoirul Italiei (osca, umbriana, falisca, etrusca) si s-a extins odata cu
cresterea puterii romane, pe un teritoriu imens, ca limba oficiala a Imperiului Roman si ca mijloc
international de intelegere.

Ramura limbilor romanice

Limbile romanice ocupa o mare intindere, din Peninsula Iberica pana la Marea Neagra. Ele
sunt descendente din latina, formate prin diversificarea si evolutia neintreupta a latinei vorbite,
asa-numita latina vulgara, in cea mai mare parte a teritoriilor provincilor romanizate ale
Imperiului Roman.
 cel mai mare numar de vorbitori - cca 800 milioane, ca limba materna si secunda.
Nu exista nici pana astazi o clasificare unanim acceptata. Astazi sunt general recunoscute ca
limbi romanice romana, dalmata (grupul oriental), italiana, sarda, occitana, franceza,
catalana, spaniola, portugheze, reto-romana (grupul occidental).
Este vorbita de peste 25 milioane de vorbitori (ca limba materna) in Romania, Moldova,
Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Albania, Grecia si, de catre emigranti, in Canada, SUA,
America Latina, Australia, Israel, Turcia etc. Este limba oficiala in Romania si Republica
Moldova.
Prima atestare documentara dateaza din 1521. Are patru dialecte: unul nord-dunarean
(daco-roman) cu care se confunda limba romana in sens restrans si trei sud-dunarene
(meglenoroman, istroroman, aroroman).

Ramura limbilor celtice

Limbile celtice sunt vorbite in insulele din vestul Europei de descendentii vechilor celti. In
mileniul I i.e.n. acestia ocupau tot centrul Europei. Impinsi in partea de vest a continentului, apoi
in insulele brutanice, in cele din urma celtii au fost absorbiti de romani. Singura limba celtica de
pe continent in vremea cuceririi romane (secolul I i.e.n.) era galica, cu texte datand din primele
secole i.e.n. Galica a fost parasita treptat odata cu cucerirea Galiei de catre romani, lasand urme
in lexicul limbii franceze, mai ales in toponimie.
In prezent exista urmatoarele limbi celtice:
Irlandeza
Scotiana
manx
Galeza
Bretona
total: 3.5 milioane

Ramura limbilor germanice

Limbile germanice sunt raspandite in partea de apus si de nord a continentului european.
Limba germanica comuna nu este atestata in scris. Din cea mai veche faza cunoscuta (secolele 3-
4 e.n.) limbile germanice formeaza tei grupuri distincte:
Grupul de rasarit este reprezentat de gotica, limba unor populatii venite din partile Vistulei.
Grupul de nord sau scandinav Primele texte in aceasta limba, numita vechea nordica - cea
mai veche limba germanica atestata - dateaza din secolul 3 e.n. si ele sunt reprezentate de
inscriptii in caractere runice.
Unitatea limbii vechi nordice tine pana in secolul 9, cand diferentierile dialectale se
accentueaza, fapt care a dus treptat la formarea celor patru limbi: la vest - islandeza si
norvegiana si la est - daneza si suedeza.
Grupul de vest
 Este cel mai numeros si, spre deosebire de cel bordic, si-a pierdut unitatea initiala, asa
incat astazi diferentele intre limbile care apartin acestui grup sunt mult mai mari decat intre
limbile nordice.
Din acest grup fac parte germana, Din germana de jos s-au format olandeza si flamanda
si limba afrikaans (=limba burilor), Frizona (in Olanda, nord-vestul Germaniei si o parte
din Danemarca).

Engleza se bucura de cel mai mare prestigiu intre limbile germanice. E greu de stabilit
numarul exact al vorbitorilor de limba engleza; intre 250-300 milioane ca limba moderna, dar
statisticile engleze dau o cifra de 700 milione de vorbitori, inclusiv ca limba secundara.
Engleza a fost adusa pe teritoriul Angliei intre secolele V-VI de catre unele triburi din
nordul Germaniei (anglo-saxonii). Inaintea venirii lor, pe teritoriul Angliei se vorbeau limbi
celtice. Cele mai vechi texte dateaza din secolul VII (Beowulf). Limba literara se bazeaza pe
dialectul londonez.
Este limba oficiala sau principala in: Marea Britanie, Irlanda, SUA, Canada, Australia,
Noua Zeelanda, India, Filipine, Jamaica, alte zone din Asia si Africa, este limba oficiala la ONU
si ocupa locul doi in lume ca numar de vorbitori.

Ramura limbilor slave

In comparatie cu limbile germanice cele romanice, limbile slave au un caracter mai arhaic,
mai conservator.
Limbile slave se impart in trei grupuri:
6.1. Grupul de est cuprinde rusa, ucraineana, bielorusa. Rusa este cea mai raspandita
limba slava (si din motive politice). ea este vorbita de 120 milioane de oameni (ca limba
materna), dar este cunoscuta de peste 265 milioane. Este limba oficiala la ONU.

Grupul de vest cuprinde polona, ceha, slovaca, polaba (disparuta), soraba, casuba.
Grupul de sud: bulgara, macedoneana, sarba, croata, slovena.

Din limbile baltice (care sunt foarte apropiate de cele slave la fonetica, gramatica, derivare si
vocabular) fac parte: lituaniana si letona.

Familia limbilor fino-ugriene

Familia limbilor ugro-finice se imparte in doua ramuri: ramura ugrica si ramura finica. Din
ramura ugrica fac parte limbile maghiara, mansi (regula) si hanti.
Din ramura finica mentionam limbile: finlandeza (suomi), estona, sama (lapona),
vepsa si isuri, voda si levona, limbile komi-permiana si komi-siriana, limbile mordvine (ersa
si moksa), limba mari rasariteana de campie, mari de munte si udmurta.
 Familia limbilor turcice
Problema clasificarii genealogice a limbilor turcice nu a fost solutionata definitiv. Dar, spre
deosebire de familia limbilor fino-ugriene, limbile turcice seamana mult una cu alta, ceea ce
usureaza studiul relatiilor genetice existente intre ele.
Din aceasta familie fac parte: turca, tatara, azerbaidjana, uzbeka, turcmena, ciuvasa,
baskira, uigura si gagauza.

Familia limbilor ibero

(basco)-caucaziene
Termenul de limbi caucaziene are in vedere numai raspandirea geografica a limbilor cuprinse
sub acest nume. Stiinta nu a dat inca un raspuns satisfacator intrebarii daca limbile caucaziene
formeaza sau nu o singura familie.

Familia limbilor semito-hamitice

Ramura limbilor semite
Limbile semite se impart in 3 grupuri: estica (asiro-babiloneana, numita si accadiana, care
se vorbea in Asiria si Babilon.), nordica (cananeana, ebraica, feniciana, arameica, moabita,
mandeica si limba vie aisora) si sudica (araba si etiopiana).

Ramura limbilor hamite

Din aceasta ramura fac parte: vechea egipteana, copta, limbile berbere ale tuaregilor si
kabililor din Africa de nord, limbile kusite (in Etiopia) si kausa (vorbita in Nigeria, Sudan,
Benin, Togo, Camerun etc.).

Familia limbilor bantu

Limbile bantu sunt vorbite de popoarele care locuiesc in Africa centrala si meridionala, la
sud de Sudan. Bantu este o notiune pur lingvistica (nu antropologica), toate limbile din aceasta
familie formeaza o unitate in ceea ce priveste structura gramaticala si lexicala. Ele sunt foarte
apropiate una de alta (ca ramura limbilor romanice ori slave). Una dintre particularitatile limbilor
bantu o constituie existenta asa-numitelor clase seminale. Toate substantivele au aici prefixe
speciale (substantivele care denumesc oameni, fiinte, lucruri etc.).
Limbile bantu sunt vorbite de aproximativ 50 de milioane de oameni. Dintre limbile
bantu, cea mai importanta e suahili, vorbita de 8 milioane de oameni si raspandita pe litoralul
Oceanului Indian.

Familia limbilor mongolice

Aceasta familie cuprinde limbile: mongola, buriat-mongola, halhasa, cirata si kalmika.
Oarecum deosebite de acestea sunt limbile mongola (in Afganistan), dagura (in Manciuria) si
mongura (in Tibet).
 Limbile tunguso-manciuriene

Acestea se impart in doua subgrupe: 1) nordica sau tungusa, cu limbile: evenki, evena,
neghidala si solona si 2) sudica sau manciuriana, cu limbile: manciuriana, nanaica, ulcica si
orocen. Ele sunt raspandite in Extremul Orient.

Llimbile paleosiberiene

Limbile paleosiberiene se subimpart in: 1) ramura de est (ciukota sau luoravetlana,

eschimosa, koriaka, kamciadala, iukaghira, ciuvanta si ghiliaka) si 2) de vest (limbi
ieniseice: keta sau ostiaka din Ienisei, assana si limbile disparute: arina - in sec. al XVIII-lea,
si kota - in sec. al XIX-lea).

Limbile samoede

Se vorbesc in nordul indepartat al fostei U.R.S.S. Din acestea fac parte: iurak (nenetii),
ienisei (enetii), tevgi (nganassan) in grupul de nord, selkup si kamas in grupul de sud.

Familia limbilor dravidiene

Limbile dravidiene sunt raspandite pe un spatiu imens la sudul si sud-estul Hindustanului

si, partial, in India centrala. Numarul vorbitorilor se ridica la 80 de milioane de oameni.

Familia limbilor malaio-polineziene

Se subdivide in: 1) ramura malaeza (sau indoneziana) si 2) ramura polineziana.

Dintre aceste limbi, cele mai studiate sunt limbile din prima grupa, din care fac parte:
indoneziana (limba de stat a Republicii Indonezia), djawaneza, sunda, malaeza, bali, madura,
toraja, bugi, tagalos, malgasa (in Madagascar) etc.
Din ramura polineziana fac parte limbile hawaiana, samoana, maori s.a.

Limbile chino-tibetane

Se impart in doua mari ramuri: 1) thai-chineza (chino-siameza), care cuprinde limba

chineza si grupul limbilor thai (limba thai propriu-zisa sau thai-siameza, apoi limbile lao, lui,
kuin, vietnameza, numita, anterior, anamita s.a.) si 2) tibeto-birmana (limba tibetana, limbile
himalaice pronominalizate, limbile himalaice nepronominalizate, limba birmana s.a.).

Limbile indiene (amerindiene)

 Se clasifica in trei mari grupe: 1) limbile din Canada si S.U.A. (eschimosa, aleuta,
familia athapasca si algonquina etc.); 2) limbile din mexic si din America centrala (cea mai
importanta este, aici, maya, limba moarta, vorbita de indienii din Yucatán si nordul statului
Campeche); 3)limbile din America de Sud si Antile (quechua, aymara, tupi, guarani etc.).

B. CLASIFICAREA TIPOLOGICA

25) Care sunt criteriile care stau la baza clasificarii tipologice?

Spre deosebire de clasificarea genealogică, clasificarea tipologică a limbilor (apărută cam în

același timp, la sfârșitul sec. XVII ș începutul sec. XIX), nu este interesată de înrudirea
morfemelor și nici, implicit, filiația lingvistică. În schimb, pune accent pe tipul limbii, cu alte
cuvinte, pe asemănările și deosebirile ce se manifestă în structura lor gramaticală, indiferent de
originea lor.
Ideea de a se studia tipul limbii apare la romantici, care considerau că sufletul fiecărui popor
se manifestă în folclor, în artă, literatură și limbă. De aici concluzia, naturală, că prin limbă
putem cunoaște spiritul etnic.
Începând cu Friederich von Schegel și Wilhelm von Humboldt, clasificarea tipologică a fost
reluată, cu diverse modificări și completări de mulți alții; ea păstrându-se până în zilele noastre.
Fiecare lingvist a contribuit cu ceva, dar doi dintre cei mai importanți au fost rusul F. F.
Fortunatov și americanul E. Sapir.
Sapir pune la baza clasificarii trei criterii: gradul de sinteză, tehnica sintezei și caracterul
conceptelor (adică al semnificațiilor ce pot fi exprimate în cadrul cuvântului).
Astfel, după primul criteriu, limbile sunt divizate în: analitice (chineza, engleza, franceza),
sintetice (latina, araba, finlandeza) și polisintetice.
În conformitate cu cel de-al doilea criteriu, limbile se împart în: izolante, aglutinante,
fuzionante și simbolizante.
În sfârșit, potrivit celui de-al treilea criteriu, tipurile de noțiuni exprimate de limba pot fi:
lexicale (concepte de baza sau derivative) și gramaticale (concepte relaționale concrete: de
pildă, genul și numărul; sau relationale pure, de exemplu: categoria gramaticală a cazului).
Considerate în ansamblu, cercetările consacrate clasificării tipologice au scos la iveală faptul
ca în fiecare limbă predomină anumite procedee de exprimare a conținutului gramatical. În
schimb, altele lipsesc sau sunt folosite foarte rar. În fond, așa a apărut clasificarea tipologică: ea
se sprijină pe structura limbii și este definită prin mijloacele gramaticale de expresie, esențiale în
fiecare caz în parte.
De exemplu, la exprimarea raporturilor dintre cuvinte, limba română utilizează mijloace
morfologice (flexiunea), sintactice (joncțiunea, juxtapunerea, parataxa, topica) și fonetice
(intonația, pauza). Chineza, în contrast cu româna, recurge mai ales la ton, topică și cuvinte
auxiliare.
 26) Enumerati principalele tipuri de limbi.

Lingvistica generală actuală acceptă clasificarea tipologică a lui Humboldt, cu completările

de rigoare, începând cu sec XIX. Sunt recunoscute patru tipuri principale de limbi, și anume:
tipul izolant sau amorf, tipul aglutinant, tipul flexionar și tipul polisintetic.

27) Caracterizați limbile izolante

Din categoria limbilor izolante fac parte: chineza, vietnameza, tibetana, birmana, siameza,
limbile sudaneze (în parte, și engleza). Se numesc izolante pentru că formele cuvintelor nu
exprimă raporturi sintactice în propoziție: formal cuvintele sunt „izolate". Ele pot consta în unele
limbi numai din rădăcini, în timp ce în altele găsim afixe lexicale. Propoziția reprezintă, așadar,
un șir de rădăcini sau teme invariabile.
Limbile izolante au trei caracteristici principale.
Cuvintele sunt invariabile, adică afixele lipsesc, cuvintele nu se declină și nu se conjugă.
Există doar particule care îndeplinesc rolul cuvintelor auxiliare și afixe lexicale.
Apoi, nu există elemente formale pentru a diferenția părtile de vorbire, deși sensul lor este
perceput ca atare și în plan morfologic. Cuvintele ce desemnează obiecte, proprietăți sau acțiuni,
din punct de vedere structural nu se deosebesc prin nimic unele de altele. Uneori, unul și același
cuvânt poate indica și obiectul, și proprietatea, și acțiunea (aceasta depinde, bineînțeles, de
context). De aici polisemia radicalilor sau a temelor.
Și, în sfârșit, raporturile sintactice pot fi exprimate prin topică, intonație și cuvinte-rădăcini,
care își pierd în context valoarea lor de bază și capătă rolul cuvintelor auxiliare (instrumente
gramaticale prin excelență sunt prepozițiile și conjuncțiile).

28) Care sunt deosebirile dintre tipul aglutinant si cel flexionar?

Între limbile aglutinante și cele flexionare există numeroase diferențe.

În primul rând, în limbile aglutinante, structura morfologică a cuvântului este extrem de
clară. Ele se caracterizează prin afixe lexicale și gramaticale (predominând, de regulă, unul dintre
ele; de exemplu, în limbile turcice și fino-ugriene există doar sufixe, în timp ce în limbile bantu,
predomină prefixele). Mai departe, coeziunea morfemelor este slabă (acestea se alipesc în mod
mecanic la rădăcină sau de alt afix - de unde și numele de aglutinante). În limbile flexionare, în
schimb, coeziunea morfemelor, fuzionarea lor, este perfectă. Diferența constă în faptul că
sufixele și prefixele sunt legate organic de rădăcină. Adeseori, există cuvinte care nu pot fi
folosite fără sufix, după cum sunt și cazuri când sufixul este zero.
O altă diferență constă în faptul că în limbile aglutinante fiecare afix îndeplinește doar o
singură funcțiune și fiecare valoare gramaticală este exprimată întotdeauna prin unul și același
afix (afixe standard). În limbile flexionare, în schimb, o desinență poate îndeplini mai multe
roluri (de exemplu, în sanscrită, greacă, latină, română, germană, rusă etc.).
 O a treia diferență este reprezentată de armonia vocală (sinarmonismul), care reprezintă o
cerință de a „armoniza” vocala afixelor cu vocala din interiorul cuvântului, în limbile
aglutinante. În cazul celor flexionare, armonia vocalelor nu este importantă.
Ultima diferență este dată de flexiunea internă (rădăcina cuvântului nu se modifică
niciodată, toate elementele sunt atașate). În cazul limbilor aglutinante, ea nu există. Aplicarea
afixului la rădăcină (care poartă sensul lexical fundamental) se face pornind de la elementul mai
general, mai abstract, spre cel mai concret, mai particular. Adică, mai întâi se atașează afixul care
arată categoria cea mai cuprinzătoare, urmat de afixul categoriei mai restrânse. În cazul limbilor
flexionare, posibilitatea variației fonematice a structurii morfemelor (flexiune internă) servește
la formarea de noi cuvinte sau diferite forme ale unuia și aceluiași cuvânt.

29) Comparați limbile sintetice și analitice.

Limbile flexionare se caracterizează prin posibilitatea variației fonematice a structurii

morfemelor (flexiune internă). Această modificare servește la formarea de noi cuvinte sau
diferite forme ale unuia și aceluiași cuvânt. Mai departe, fiecare afix poate fi purtătorul mai
multor funcțiuni gramaticale. De asemenea, sufixele și prefixele sunt legate organic de
rădăcină (fuziune perfectă). Adeseori, există cuvinte care nu pot fi folosite fără sufix cazuri
când sufixul este zero.
Ele se împart, la rândul lor, în limbi sintetice și analitice.
Limbi sintetice prin excelență sunt limbile indo-europene vechi (sanscrita, greaca, latina,
gotica, armeana veche, slava veche și altele), iar dintre limbile indo-europene actuale: lituana,
germana, rusa și unele limbi slave (ele au însă și elemente de analitism). Limbi analitice sunt
majoritatea limbilor indo-europene contemporane (limbile romanice, neoindiene, engleza,
daneza, neogreaca, bulgara s.a.).
În limbile sintetice, categoriile și raporturile gramaticale se exprimă în interiorul cuvântului,
în timp ce limbile analitice recurg la mijloace externe (cuvinte auxiliare, topică, intonație).
În limbile cu structură sintetică, cuvântul își menține caracteristica sa gramaticală, chiar dacă-
l extragem din propozitie. De exemplu, lat. filium ne indică prin forma sa că: este un substantiv,
la numărul singular, în cazul acuzativ, cu funcția sintetică de complement direct.
În limbile analitice însă, cuvântul scos din propoziție are doar valoare lexicală (posibilitatea
de a numi - funcția denominativă). De exemplu, în engleză, round „cerc" , considerat în afara
propoziției are doar valoare lexicală, fără indicații de natură gramaticală.
Structura analitică este mai răspândită în paradigma numelui (de exemplu: franceza, engleza,
bulgara, persana noua etc.). În sistemul verbal, însă, alături de construcții analitice, găsim și o
bogată varietate de forme sintetice, utilizate pentru desemnarea categoriilor gramaticale proprii
acestei părți de vorbire (timpul, modul ș.a.). Elementele sintetice apar și în cadrul derivării
folosite în limbile analitice.

30) Descrieți limbile polisintetice

 Particularitățile acestui tip morfologic constă în aceea că diferitele obiecte ale acțiunii (direct,
indirect) precum și circumstanțialele nu sunt exprimate prin părți secundare de propozitie ci prin
diferite afixe care intră în componența formei verbale ce servește drept predicat în propoziție.
Uneori, în componența predicatului se include și subiectul. Putem spune, astfel, că în limbile
polisintetice cuvântul corespunde unei întregi propoziții din alte limbi. Însă, ar fi greșit să se
afirme că în limbile polisintetice nu există cuvinte, ci doar cuvinte-propoziții pentru că există în
paralel și forme independente și forme incorporante.
Din limbile polisintetice fac parte multe limbi ale indienilor din America, unele limbi
africane si limbile unor popoare din Asia.

31) Dati exemple de limbi din fiecare categorie tipologica (izolant, aglutinant,
flexionar si polisintetic).

Limbile izolante (amorfe/radicale) includ: chineza, vietnameza, tibetana, birmana, siameza,

limbile sudaneze (în parte, și engleza).
Din categoria limbilor aglutinante fac parte: majoritatea limbilor din Asia, Africa și
Oceania; limbile turcice, mongolice, tunguso-manciuriene, samoedice, bantu, fino-ugriene,
dravidiene, gruzina, japoneza, armeana de azi (care posedă însă și unele trăsături, specifice
tipului flexionar) ș.a.
Limbile flexionare sintetice sunt limbile indo-europene vechi: sanscrita, greaca, latina,
gotica, armeana veche, slava veche și altele; iar dintre cele indo-europene actuale: lituana,
germana, rusa și unele limbi slave (ele au însă și elemente de analitism). Limbile flexionare
analitice sunt majoritatea limbilor indo-europene contemporane (limbile romanice, neoindiene,
engleza, daneza, neogreaca, bulgara ș.a.).
Dintre limbile polisintetice fac parte multe limbi ale indienilor din America (de exemplu,
chinook) , unele limbi africane și limbile unor popoare din Asia.

Care sunt elementele de progres in limba in fonetica, morfologie, sintaxa si lexic?

Ce este analiza in constituenti imediati?
Care sunt metodele moderne in lingvistica?
Ce este comutarea?