1.2.

Anatomia și biomecanica membrului superior

Articulaţiile membrului superior pot fi împărţite în două mari grupe: articulaţiile centurii
pectorale şi articulaţiile membrului liber sau propriu-zis. În această din urmă categorie se
încadrează: articulaţia scapulohumerală, articulaţia cotului, articulaţiile radioulnare, articulaţiile
mâinii şi articulaţiile degetelor.

Articulația umărului
Această articulaţie uneşte capul humeral şi cavitatea glenoidă a scapulei, formând o
articulaţie sferoidală. De partea humerusului există capul humeral. El este acoperit de un cartilaj
hialin care se întinde până la buza medială a colului anatomic şi are o grosime uniformă. De
partea scapulei găsim cavitatea glenoidă care are o formă ovală şi este limitată de o sprânceană
osoasă glenoidală. In centrul cavităţii se găseşte tuberculul glenoidal. Ea este acoperită de un
cartilaj hialin, mai gros la periferie şi mai subţire în porţiunea sa centrală.

Mijloacele de unire. La menţinerea în contact a suprafeţelor articulare contribuie capsula,

o serie de ligamente şi muşchii periarticulari.

Raporturile articulației scapulo-humerale

1) Conul musculo-tendinos format: înainte de muşchiul subscapular, înapoi de muşchiul

subspinos şi rotundul mic, în sus de muşchiul supraspinos, iar în jos de lunga porţiune a
tricepsului.

2) Deasupra articulaţiei se află bolta acromio-coracoidiană, acoperită, la rândul ei, de muşchiul

deltoid.

3) Medial, articulaţia prezintă raporturi cu organele din cavitatea axilară. Articulaţia este
străbătută de tendonul capului lung al muşchiului biceps.

4) Raportul cu cartilajul de creştere al epifizei superioare a humerusului este important pentru

clinicieni: cartilajul este în cea mai mare parte extra-articular, devine intra-articular în jos şi
medial.

Biomecanica articulației scapulo-humerale prezintă mișcările următoare: flexie,

extensiunea, abducţia, adducţia, circumducţia, rotaţia interna, rotaţia externă.
 1. Abducţia-adducţia. Abducţia este mişcarea prin care braţul se îndepărtează de corp.
Adducţia este mişcarea de sens opus, adică de apropiere a segmentului respectiv de corp. Aceste
mişcări se execută în jurul unui ax anteroposterior ce trece prin partea inferioară a capului
humeral. În abducţie se pot distinge două faze: una, în care braţul este dus până la poziţia
orizontală; în această situaţie, tuberculul mare, ajungând în raport cu partea superioară a cadrului
glenoidian, împiedică continuarea mişcării; în cea de-a doua fază are loc continuarea ridicării
braţului până la verticală. Acest fenomen nu se mai petrece în articulaţia scapulohumerală, ci
devine posibil printr-o mişcare de basculare a scapulei.

2. Proiecţia înainte (flexia) şi proiecţia înapoi (extensiunea). Proiecţia înainte a braţului

ajunge până la aproximativ 120°. Proiecţia înapoi este mult mai redusă - aproximativ 30°.
Ambele mişcări se efectuează împrejurul unui ax transversal care trece prin centrul tuberculului
mare al humerusului şi prin centrul cavităţii glenoide. Mişcarea de proiecţie înainte (flexiune)
este limitată de întinderea ligamentului coracohumeral şi a părţii posterioare a capsulei, precum
şi a muşchilor rotund mic şi subspinos. Mişcarea de proiecţie înapoi (extensiunea) este limitată
prin întinderea părţii anterioare a capsulei şi prin contracţia muşchiului subscapular.

3. Circumducţia rezultă din executarea alternativă a mişcărilor precedente: flexie,

abducţie, extensie, adducţie.

4. Rotaţia înăuntru şi în afară. Se execută împrejurul unui ax vertical, care trece prin
centrul capului humeral şi al capitulului humeral. Mişcările de rotaţie ale braţului completează pe
cele de pronaţie-supinaţie ale antebraţului. Pentru acest considerent, unii autori folosesc termenii
de „pronaţie" şi „supinaţie" şi în cazul humerusului.