Povestiri pentru Miruna: Aristotel

Sub soarele arzător al Atenei și-a făcut apariția, într-o bună zi, un străin. Îmbrăcat în veșminte
îngrijite, pășea cu eleganță și îndrăzneală pe lespezile albe ce șerpuiau printre pâlcurile
fremătătoare de măslini, provocând deopotrivă indiscreția și admirația trecătorilor. Inelele pe
care le purta pe degete străluceau în lumina amiezii, atrăgând precum magnetul privirile
flămânde ale trecătorilor mai puțin îngrijiți de destin. Dacă l-ai fi văzut, ți-ai fi dat seama fără
prea mare efort că nu este doar un simplu aventurier provincial atras de strălucirea și agitația
cetății spiritului, cum mulți se întâmplau să fie în acele vremuri, ci este mai mult de atât.
Aristotel, căci despre el vreau să-ți vorbesc în cele ce urmează, era fiul unui medic iscusit,
Nicomachos, căruia însăși zeii, prin vocea oracolului, îi anunțaseră destinul măreț pe care avea
să-l poarte vlăstarul său. Cât despre mama sa, Phaestis, se spune despre ea că purta în sânge
însemnul aristocrației, ceea ce contează mai puțin. Neîndoielnic este însă faptul că îi era hărăzit
copilului acestei familii alese să dobândească un alt fel de aristocrație, aceea a spiritului ce tinde
cu înverșunare spre cunoaștere și autorealizare. Deși este doar un copilandru atunci când,
fascinat de înțelepciunea lui Platon, îi devine discipol, Aristotel reușește să își impresioneze
magistrul prin înclinația deosebită manifestată pentru studiu, prin firea deopotrivă
contemplativă și practică. Platon însuși obișnuia să îi spună „Cititorul”. Pentru a dărui studiului
cât mai mult timp cu putință, obișnuia să jertfească ceasurile de odihnă și somn într-un mod
meșteșugit de el însuși: ținea o bilă în mână iar dacă se întâmpla să adoarmă bila se prăbușea cu
zgomot într-un vas, trezindu-l. Vreme de douăzeci de ani învață cu râvnă, dezbate, scrie, discută
aprins cu ceilalți ucenici preocupați de dobândirea înțelepciunii. Atunci când Maestrul este
chemat de zei, pentru a sălășlui din nou în Câmpia Adevărului, Aristotel părăsește cetatea
luminii, și ajunge la curtea regelui Filip, unde devine dascălul copilului teribil pe care istoria
avea să-l cunoască mai târziu sub numele de Alexandru Cel Mare. Timp de opt ani îl înarmează
pe viitorul conducător și strateg cu cele mai distinse arme ale culturii și cunoașterii. După ce
misiunea sa de pedagog se încheie, se întoarce în Atena unde își deschide propria școală de
înțelepciune pe care o numește Lykeion. Obișnuia să-și transmită învățăturile în timpul
plimbărilor de lângă vizuina lupului, de unde și denumirea de „plimbăreți” sau „peripatetici”,
atribuită lui și discipolilor. Vreme de treisprezece olimpiade i-a învățat pe cei interesați arta
chibzuinței, judecata sobră și practica virtuților. Cum atenienii, mândri peste măsură, îndură
greu să le fie date în vileag slăbiciunile spiritului și lipsa de cunoștințe, ei ajung să-l
învinovățească pe Aristotel că-i sfidează pe zei și își dăruiește amirația străinilor. Văzându-și
viața în primejdie, înțeleptul părăsește pe ascuns cetatea zeiței, cu templele ei trufașe, și își caută
odihna la Chalcis, pe pământurile roditoare moștenite de la mama sa. Spiritul său mai stă pentru
o vreme în trup, după care se îndreaptă spre lăcașul luminos al zeilor, pentru a-i reîntâlni pe
ceilalți prieteni ai înțelepciunii: Thales, Parmenide, Heraclit, Socrate, Platon. Vorbele lui străbat
și astăzi orbitele culturii omenești, la mare distanță de momentul zămislirii lor, iar câteodată se
prăbușesc cu tăria fulgerului peste cei curioși, dăruindu-le ceasuri de binecuvântare și
neastâmpăr. Îți împărtășesc, la finalul istorisirii mele, câteva dintre nestematele gândului
aristotelic: sufletul își ia lumina din învățătură tot așa cum ochii primesc lumina din mediul
înconjurător; rădăcinile cunoașterii sunt amare însă fructele ei sunt dulci; trăiește cu adevărat
numai omul înzestrat cu educație și cultură;învățătura este podoaba celui care trăiește în
vremuri bune și refugiul celui aflat în suferință; educația rămâne cea mai valoroasă avere
pentru vremurile pline de încercări ale senectuții.