Amalga D 141001

UNIVERSITATEA TEHNICĂ ”GHEORGHE ASACHI” IAŞI
ANALIZĂ MATEMATICĂ,
ALGEBRĂ LINIARĂ,
GEOMETRIE ANALITICĂ ŞI
DIFERENŢIALĂ
pentru studenţi
ı̂n ı̂nvăţământul superior tehnic
Ciprian Deliu
2014
If it sits down, I teach it; if it stands up, I will continue to teach it;
but if it runs away, I may not be able to catch up.
John H. Conway
Prefaţă
După cum sugerează şi titlul, acest volum se adresează studenţilor din ı̂nvăţă-
mântul superior tehnic şi conţine principalele noţiuni teoretice de matematică
necesare acestora, precum şi numeroase exemple, aplicaţii, exerciţii rezolvate
şi exerciţii propuse.
Lucrarea este structurată ı̂n 4 părţi, fiecare parte corespunzând unui curs
de un semestru, şi este rezultatul activităţii de predare de cursuri şi seminarii
ı̂n perioada 2008-2014 la Facultatea de Hidrotehnică, Geodezie şi Ingineria
Mediului din cadrul Universităţii Tehnice ”Gh. Asachi” din Iaşi.
Primele două părţi parcurg calculul diferenţial şi integral, urmărind ı̂n
linii mari cursul de Analiză Matematică I şi II predat anterior de conf. dr.
Gheorghe Chiorescu, ı̂n timp ce ultimele două părţi vizează cursurile de Al-
gebră Liniară şi Geometrie Analitică şi Diferenţială, cursuri predate anterior
de conf. dr. Constantin Popovici.
Conţinutul lucrării acoperă ı̂ntr-un spaţiu relativ redus o arie destul de
largă a matematicii pentru ingineri şi ı̂n consecinţă sunt inevitabile unele
inadvertenţe şi inconsistenţe legate de notaţii, convenţii şi chiar de conţinutul
ı̂n sine. Autorul ı̂ncurajează studenţii care consultă acest material să semna-
leze eventualele astfel de inadvertenţe, precum şi alte greşeli sesizate ı̂n text,
ı̂n vederea corectării acestora şi obţinerii unui conţinut omogen şi util. De
asemenea, orice alte observaţii şi sugestii sunt apreciate.
Ciprian Deliu
B mail@deliu.ro
m www.deliu.ro
i
ii PREFAŢĂ
Cuprins
Prefaţă i
I Calcul diferenţial 1
1 Mulţimi şi topologie pe dreapta reală 3
1.1 Numere reale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1.2 Mulţimi mărginite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
1.3 Structura topologică a dreptei reale . . . . . . . . . . . . . . . . 5
1.4 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8
2 Şiruri de numere reale 11

2.1 Definiţie. Şiruri mărginite. Şiruri monotone . . . . . . . . . . . 11
2.2 Şiruri convergente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
2.3 Operaţii cu şiruri convergente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
2.4 Şiruri fundamentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
2.5 Dreapta ı̂ncheiată. Şiruri cu limită . . . . . . . . . . . . . . . . 16
2.6 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
3 Serii de numere reale 25

3.1 Definiţie. Convergenţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
3.2 Serii cu termeni pozitivi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
3.3 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
4 Limite şi continuitate 39

4.1 Limita unei funcţii ı̂ntr-un punct . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
4.2 Limite la infinit şi limite infinite . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41
4.3 Asimptote . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
4.4 Limite fundamentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
4.5 Continuitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
4.6 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48
iii
iv CUPRINS
5 Derivabilitate 51
5.1 Funcţii derivabile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51
5.1.1 Definiţia derivatei. Derivate laterale . . . . . . . . . . . 51
5.1.2 Derivatele funcţiilor elementare . . . . . . . . . . . . . . 52
5.1.3 Operaţii cu funcţii derivabile . . . . . . . . . . . . . . . 53
5.2 Aplicaţii ale derivabilităţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54
5.2.1 Puncte de extrem local. Intervale de monotonie . . . . 54
5.2.2 Derivate de ordin superior. Formula lui Taylor . . . . . 58
5.3 Diferenţiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
5.4 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61
6 Şiruri şi serii de funcţii 65

6.1 Şiruri de funcţii. Convergenţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
6.2 Serii de funcţii. Convergenţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
6.3 Serii de puteri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
6.4 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71
7 Funcţii de mai multe variabile 73

7.1 Spaţiul Rn . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73
7.2 Şiruri de puncte ı̂n spaţiul Rn . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
7.3 Funcţii reale şi funcţii vectoriale pe Rn . . . . . . . . . . . . . . 77
7.4 Limite şi continuitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79
7.5 Derivate parţiale. Diferenţiabilitate . . . . . . . . . . . . . . . . 82
7.6 Extreme pentru funcţii de mai multe variabile . . . . . . . . . 88
7.7 Funcţii implicite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
7.8 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93
II Calcul integral 97
8 Integrala definită. Primitive 99
8.1 Funcţii integrabile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99
8.2 Proprietăţi ale funcţiilor integrabile . . . . . . . . . . . . . . . . 102
8.3 Primitive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
8.4 Metode de integrare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105
8.4.1 Primitivele funcţiilor raţionale . . . . . . . . . . . . . . 107
8.4.2 Schimbări de variabilă uzuale . . . . . . . . . . . . . . . 108
8.5 Metode de calcul al integralelor definite . . . . . . . . . . . . . 109
8.6 Aplicaţii ale integralei definite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110
8.7 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111
CUPRINS v
9 Integrale improprii şi cu parametru 117

9.1 Integrala improprie de primul tip . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
9.1.1 Convergenţa integralei ı̂n cazul funcţiilor pozitive . . . 118
9.1.2 Convergenţa integralei ı̂n cazul general . . . . . . . . . 119
9.2 Integrala improprie de al doilea tip . . . . . . . . . . . . . . . . 120
9.3 Metode de integrare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
9.4 Integrale cu parametru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
9.4.1 Integrale improprii cu parametru . . . . . . . . . . . . . 124
9.4.2 Integralele lui Euler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125
9.5 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 126
10 Integrala curbilinie 129

10.1 Elementul de arc. Lungimea unei curbe . . . . . . . . . . . . . 129
10.2 Integrala curbilinie de prima speţă . . . . . . . . . . . . . . . . 131
10.3 Integrala curbilinie de speţa a doua . . . . . . . . . . . . . . . . 133
10.4 Independenţa de drum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 136
10.5 Aplicaţii ale integralei curbilinii . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139
10.6 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139
11 Integrala dublă 143

11.1 Definirea integralei duble . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
11.3 Metode de calcul pentru integrale duble . . . . . . . . . . . . . 146
11.3.1 Integrarea pe domenii dreptunghiulare . . . . . . . . . 146
11.3.2 Integrarea pe domenii simple . . . . . . . . . . . . . . . 148
11.3.3 Continuitatea şi derivabilitatea integralei duble funcţie
de limitele de integrare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149
11.3.4 Formula lui Green . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150
11.3.5 Schimbare de variabilă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151
11.4 Aplicaţii ale integralei duble . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151
11.5 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152
12 Integrala de suprafaţă 155

12.1 Elemente de teoria suprafeţelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
12.2 Aria unei suprafeţe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157
12.3 Integrala de suprafaţă de primul tip . . . . . . . . . . . . . . . 159
12.4 Integrala de suprafaţă de al doilea tip . . . . . . . . . . . . . . 161
12.5 Aplicaţii ale integralelor de suprafaţă . . . . . . . . . . . . . . . 165
12.6 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166
vi CUPRINS
13 Integrala triplă 169

13.1 Definirea integralei triple . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169
13.3 Metode de calcul pentru integrale triple . . . . . . . . . . . . . 173
13.3.1 Integrarea pe un paralelipiped . . . . . . . . . . . . . . 173
13.3.2 Integrarea pe domenii cilindrice . . . . . . . . . . . . . . 174
13.3.3 Schimbarea de variabile la integrale triple . . . . . . . . 175
13.4 Formula lui Gauss-Ostrogradski . . . . . . . . . . . . . . . . . . 176
13.5 Aplicaţii ale integralei triple . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 177
13.6 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178
14 Ecuaţii diferenţiale 181

14.1 Generalităţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181
14.2 Ecuaţii de ordinul ı̂ntâi sub forma explicită . . . . . . . . . . . 182
14.2.1 Ecuaţii diferenţiale care provin din anularea unei diferenţiale
totale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 182
14.2.2 Ecuaţii omogene şi ecuaţii reductibile la ecuaţii omogene183
14.2.3 Ecuaţii liniare de ordinul ı̂ntâi şi ecuaţii reductibile la
ecuaţii liniare de ordinul ı̂ntâi . . . . . . . . . . . . . . . 185
14.3 Ecuaţii de ordinul ı̂ntâi sub forma implicită . . . . . . . . . . . 186
14.3.1 Existenţă şi unicitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 188
14.4 Ecuaţii diferenţiale de ordin superior . . . . . . . . . . . . . . . 188
14.4.1 Ecuaţii diferenţiale de ordinul n liniare . . . . . . . . . 189
14.5 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 192
III Algebră liniară 195

15 Matrice. Determinanţi. Sisteme de ecuaţii liniare 197
15.1 Matrice. Determinanţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197
15.2 Sisteme de ecuaţii liniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 201
15.3 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 203
16 Spaţii vectoriale 207

16.1 Definiţii şi exemple . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 207
16.2 Subspaţii vectoriale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209
16.3 Dependenţă liniară. Bază. Dimensiune . . . . . . . . . . . . . . 211
16.4 Schimbări de baze . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 213
16.5 Spaţii euclidiene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 213
16.6 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 219
CUPRINS vii
17 Transformări liniare 225

17.1 Definiţii şi proprietăţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 225
17.2 Matricea unei transformări liniare . . . . . . . . . . . . . . . . . 227
17.3 Valori şi vectori proprii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 229
17.4 Endomorfisme pe spaţii euclidiene . . . . . . . . . . . . . . . . . 232
17.5 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 237
18 Forme biliniare. Forme pătratice 243

18.1 Forme biliniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 243
18.2 Forme pătratice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 246
18.3 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 254
19 Vectori liberi 257

19.1 Spaţiul vectorilor liberi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 257
19.2 Coliniaritate şi coplanaritate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 259
19.3 Produse cu vectori liberi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 260
19.3.1 Produsul scalar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 260
19.3.2 Produsul vectorial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 261
19.3.3 Produsul mixt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 262
19.3.4 Dublul produs vectorial . . . . . . . . . . . . . . . . . . 262
19.4 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 263
IV Geometrie analitică şi diferenţială 267

20 Planul şi dreapta ı̂n spaţiu 269
20.1 Planul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 269
20.2 Dreapta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 271
20.3 Unghiuri şi distanţe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 274
20.3.1 Unghiul a două drepte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 274
20.3.2 Unghiul a două plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 274
20.3.3 Unghiul dintre o dreaptă şi un plan . . . . . . . . . . . 275
20.3.4 Distanţa de la un punct la un plan . . . . . . . . . . . . 275
20.3.5 Distanţa de la un punct la o dreaptă . . . . . . . . . . . 276
20.3.6 Perpendiculara comună. Distanţa dintre două drepte . 276
20.4 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 277
21 Conice 281
21.1 Dreapta ı̂n plan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 281
21.2 Conice pe ecuaţii reduse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 283
21.2.1 Cercul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 284
viii CUPRINS
21.2.2 Elipsa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 284

21.2.3 Hiperbola . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 286
21.2.4 Parabola . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 288
21.3 Schimbări de repere carteziene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 289
21.3.1 Rotaţia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 289
21.3.2 Translaţia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 290
21.4 Reducerea conicelor la forma canonică . . . . . . . . . . . . . . 290
21.4.1 Invarianţii unei conice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 291
21.4.2 Forma canonică a conicelor cu centru . . . . . . . . . . 292
21.4.3 Forma canonică a conicelor fără centru . . . . . . . . . 295
21.5 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 299
22 Cuadrice 305
22.1 Cuadrice pe ecuaţii reduse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 305
22.1.1 Sfera . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 305
22.1.2 Elipsoidul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 307
22.1.3 Hiperboloidul cu o pânză . . . . . . . . . . . . . . . . . . 309
22.1.4 Hiperboloidul cu două pânze . . . . . . . . . . . . . . . 310
22.1.5 Conul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 311
22.1.6 Paraboloidul eliptic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 313
22.1.7 Paraboloidul hiperbolic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 314
22.1.8 Cilindri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 315
22.1.9 Generatoare rectilinii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 317
22.2 Reducerea cuadricelor la forma canonică . . . . . . . . . . . . . 318
22.2.1 Exemple . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 320
22.3 Generări de suprafeţe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 321
22.3.1 Suprafeţe cilindrice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 322
22.3.2 Suprafeţe conice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 323
22.3.3 Suprafeţe de rotaţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 324
22.4 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 326
23 Elemente de geometrie diferenţială 329

23.1 Curbe plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 329
23.1.1 Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 329
23.1.2 Tangenta şi normala la o curbă plană . . . . . . . . . . 331
23.1.3 Elementul de arc al unei curbe plane . . . . . . . . . . 333
23.1.4 Curbura unei curbe plane . . . . . . . . . . . . . . . . . 334
23.1.5 Înfăşurătoarea unei familii de curbe plane . . . . . . . 336
23.2 Curbe ı̂n spaţiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 338
23.2.1 Reprezentări analitice. Puncte ordinare . . . . . . . . . 338
23.2.2 Triedrul Frenet . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 339
CUPRINS ix
23.2.3 Elementul de arc. Curbură şi torsiune . . . . . . . . . . 342

23.3 Suprafeţe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 344
23.3.1 Generalităţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 344
23.3.2 Plan tangent şi normală la o suprafaţă . . . . . . . . . 346
23.3.3 Prima formă fundamentală a unei suprafeţe . . . . . . 348
23.4 Exerciţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 351
A Funcţii elementare 357

A.1 Funcţia exponenţială şi funcţia logaritmică . . . . . . . . . . . 357
A.2 Funcţiile trigonometrice şi inversele lor . . . . . . . . . . . . . . 359
B Tabele şi formule 361

B.1 Limite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 361
B.2 Derivate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 362
B.3 Integrale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 363
C Algoritmi importanţi 365

C.1 Puncte de extrem . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 366
C.2 Procedeul de ortonormalizare Gram-Schmidt . . . . . . . . . . 368
C.3 Forme pătratice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 369
C.4 Forma canonică la conice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 371
Bibliografie 373
Glosar 375
x CUPRINS
Partea I
Calcul diferenţial
1
Capitolul 1
Mulţimi şi topologie pe dreapta

reală
1.1 Numere reale

Definiţia 1.1. Numim mulţimea numerelor reale mulţimea tuturor nu-
merelor care pot fi reprezentate cu ajutorul zecimalelor.
Exemple:
5 = 5, 00000...
3
− = −0.750000...
4
1
= 0, 3333...
√3
2 = 1, 4142...
π = 3, 14159...
Numerele reale pot fi reprezentate geometric ca puncte pe o axa orientată

pe care o vom numi axa reala si o vom nota prin R.
Proprietaţi ale numerelor reale:
proprietăţi algebrice (legate de operaţiile algebrice uzuale: adunare,

scădere, ı̂nmulţire, ı̂mpărţire)
proprietăţi de ordine (se referă la ordinea ı̂n care apar numerele pe axa
reala)
3
4 CAPITOLUL 1. MULŢIMI ŞI TOPOLOGIE
proprietatea de completitudine: dacă A este o submulţime nevidă de

numere reale cu proprietatea că
∃y ∈ R astfel ı̂ncât x ≤ y ∀x ∈ A
atunci există un cel mai mic y ∈ R cu aceeaşi proprietate. Altfel spus,

pe axa reală nu există goluri, fiecare punct corespunde unui număr real.
Submulţimi de numere reale:

mulţimea numerelor naturale: N = {0, 1, 2, 3, . . . }
mulţimea numerelor ı̂ntregi: Z = {0, ±1, ±2, ±3, . . . }
mulţimea numerelor raţionale: Q = { m

n ∣m, n ∈ Z, n ≠ 0}
mulţimea numerelor iraţionale: R ∖ Q
intervale de numere reale (finite sau infinite); exemple:
[a, b) = {x ∈ R∣a ≤ x < b}

(a, ∞) = {x ∈ R∣x > a}
1.2 Mulţimi mărginite

Definiţia 1.2. 1. Spunem că mulţimea A este minorată (sau mărginită
inferior) dacă există un punct a la stânga căruia nu se mai află niciun
punct din A, adică astfel ı̂ncât a ≤ x, ∀x ∈ A. Numărul a se numeşte
minorant al mulţimii A.
2. Spunem că mulţimea A este majorată (sau mărginită superior)

dacă există un punct a la dreapta căruia nu se mai află niciun punct din
A, adică astfel ı̂ncât a ≥ x, ∀x ∈ A. Numărul a se numeşte majorant
al mulţimii A.
3. Spunem că mulţimea A este mărginită dacă este şi minorată şi majo-
rată, adică dacă există două numere a şi b astfel ı̂ncât a ≤ x ≤ b, ∀x ∈ A.
Se arată uşor că o mulţime A este mărginită dacă şi numai dacă există
un număr M > 0 astfel ı̂ncât ∣x∣ ≤ M, ∀x ∈ A.
Definiţia 1.3. 1. Un număr m se numeşte margine inferioară a unei
mulţimi A dacă este cel mai mare minorant al mulţimii A. Se notează
m = inf A.
1.3. STRUCTURA TOPOLOGICĂ A DREPTEI REALE 5
2. Un număr M se numeşte margine superioară a unei mulţimi A dacă

este cel mai mic majorant al mulţimii A. Se notează M = sup A.
Teorema 1.1. Orice mulţime nevidă minorată are margine inferioară şi
orice mulţime nevidă majorată are margine superioară.
Din definiţia marginilor unei mulţimi deducem că:
Un număr m este marginea inferioară a unei mulţimi A dacă şi numai
dacă verifică următoarele două condiţii:
1. m ≤ x, ∀x ∈ A
2. ∀α > m, ∃x ∈ A astfel ı̂ncât x < α
Un număr M este marginea superioară a unei mulţimi A dacă şi numai

dacă verifică următoarele două condiţii:
1. M ≥ x, ∀x ∈ A
2. ∀α < M, ∃x ∈ A astfel ı̂ncât x > α
Avem inf A = sup A dacă şi numai dacă mulţimea A este formată dintr-
un singur punct.
Dacă A posedă un cel mai mic număr m, atunci m = inf A = min A
Dacă A posedă un cel mai mare număr M , atunci M = sup A = max A
1.3 Structura topologică a dreptei reale

Definiţia 1.4. Se numeşte vecinătate a numărului real x0 orice mulţime
V care include un interval deschis (a, b) care conţine pe x0 .
Orice interval deschis (a, b) care conţine pe x0 este o vecinătate a lui x0 .
Vecinătăţile de forma (x0 −α, x0 +α) cu α > 0 se numesc vecinătăţi simetrice
ale lui x0 . Orice vecinătate V a lui x0 include o vecinătate simetrică a lui
x0 . Astfel, este suficient să considerăm numai vecinătăţi de forma (a, b) sau
vecinătăţi simetrice ale unui punct.
Vecinătăţile punctului x0 au următoarele proprietăţi:
1. Orice mulţime U care include o vecinătate V a lui x0 este de asemenea
o vecinătate a lui x0 .
2. Intersecţia a două vecinătăţi ale lui x0 este de asemenea o vecinătate a

lui x0 .
3. Orice vecinătate V a lui x0 conţine pe x0 .
4. Pentru orice vecinătate V a lui x0 există o vecinătate W = (a, b) a lui

x0 astfel ı̂ncât V este vecinătatea fiecărui punct y ∈ W
Alegând pentru fiecare număr real o familie de vecinătăţi care verifică
proprietăţile de mai sus, se spune că s-a definit o structură topologică
sau o topologie. Cu această topologie, mulţimea numerelor reale R este un
spaţiu topologic numit dreapta reală.
Dreapta reală are proprietatea că oricare ar fi x ≠ y, există o vecinătate
U a lui x şi o vecinătate V a lui y fără puncte comune (U ∩ V = ∅). Adică
dreapta reală este un spaţiu separat.
Fie A o mulţime de numere.
Definiţia 1.5. Un punct x0 ∈ A este punct interior al mulţimii A dacă
există o vecinătate (a, b) a lui x0 conţinută ı̂n A. Mulţimea punctelor in-
terioare ale lui A se numeşte interiorul lui A şi se notează IntA sau Å.
O mulţme se numeşte deschisă dacă este egală cu interiorul ei. Un punct
y0 ∈ R se numeşte punct exterior lui A dacă y0 este punct interior al
complementarei CA a lui A.
Proprietăţi:
1. Reuniunea unei familii oarecare de mulţimi deschise este o mulţime
deschisă
2. Intersecţia unei familii finite de mulţimi deschise este o mulţime des-

chisă
3. R şi ∅ sunt mulţimi deschise

Definiţia 1.6. Un punct x0 ∈ R este punct aderent al mulţimii A dacă
ı̂n orice vecinătate V a lui x0 există cel puţin un punct din A, adică V ∩
A ≠ ∅. Mulţimea punctelor aderente ale lui A se numeşte aderenţa (sau
ı̂nchiderea) lui A şi se notează Ā. O mulţme se numeşte ı̂nchisă dacă este
egală cu ı̂nchiderea sa.
Proprietăţi:
1. Intersecţia unei familii oarecare de mulţimi ı̂nchise este o mulţime
ı̂nchisă
2. Reuniunea unei familii finite de mulţimi ı̂nchise este o mulţime ı̂nchisă
3. R şi ∅ sunt mulţimi ı̂nchise

1.3. STRUCTURA TOPOLOGICĂ A DREPTEI REALE 7
Definiţia 1.7. Se spune că y0 este punct frontieră al unei mulţimi A dacă
este aderent şi lui A şi lui CA . Mulţimea punctelor frontieră se numeşte
frontiera mulţimii A şi se notează FrA.
Proprietăţi:
1. Marginile unei mulţimi mărginite sunt puncte aderente
2. O mulţime A este ı̂nchisă dacă şi numai dacă complementara sa CA
este deschisă
3. O mulţime B este deschisă dacă şi numai dacă complementara sa CB
este ı̂nchisă
4. O mulţime ı̂nchisă şi majorată ı̂şi conţine marginea superioară. O
mulţime ı̂nchisă şi minorată ı̂şi conţine marginea inferioară
5. Mulţimile R şi ∅ sunt singurele mulţimi ı̂nchise şi deschise
Definiţia 1.8. Se spune că o mulţime A este densă ı̂ntr-o mulţime B dacă
orice punct al lui B este aderent lui A, adică B ⊂ Ā.
Definiţia 1.9. Un punct x0 ∈ R (nu neapărat din A) se numeşte punct de
acumulare al lui A dacă orice vecinătate V a lui x0 conţine cel puţin un
punct x din A diferit de x0 , adică V ∩ A ≠ {x0 }. Mulţimea punctelor de
acumulare ale mulţimii A se notează A′ şi se numeşte mulţimea derivată
a lui A. Un punct al mulţimii A care nu este punct de acumulare se numeşte
punct izolat. O mulţime formată numai din puncte izolate se numeşte
mulţime discretă.
Proprietăţi:
1. Un punct x0 este punct de acumulare al unei mulţimi A dacă şi numai
dacă ı̂n orice vecinătate V a lui x0 există o infinitate de puncte din A.
2. Dacă o mulţime A are un punct de acumulare, ea este infinită.
3. O mulţime finită nu are puncte de acumulare.
4. Dacă o mulţime mărginită nu-şi conţine una din margini, aceasta este
punct de acumulare.
5. O mulţime este ı̂nchisă dacă şi numai dacă ı̂şi conţine toate punctele
de acumulare.
Definiţia 1.10. O mulţime de numere reale se numeşte mulţime compactă
dacă este ı̂nchisă şi mărginită.
1.4 Exerciţii
1. Pentru orice submulţime nevidă C ⊂ R notăm −C = {−x, x ∈ C}. Să se
arate că dacă C este marginită, atunci sup(−C) = − inf C şi inf(−C) =
− sup C.
R: C marginită ⇒ ∃m = inf C ∈ R şi M = sup C ∈ R. Vom arăta că
−m este cel mai mic majorant al mulţimii −C, care este la rândul ei
marginită.
m = inf C ⇒ m ≤ x, ∀x ∈ C ⇔ −m ≥ −x, ∀x ∈ C,
deci −m este un majorant al mulţimii −C. Dacă ar exista un alt majo-

rant −m′ < −m al lui −C, atunci m′ ar fi un minorant al lui C mai mare
decât m, ceea ce contrazice definiţia lui m ca fiind marginea inferioară
a lui C.
In mod analog se arată că −M este marginea inferioară a lui −C.
n ∣0 < m < n; m, n ∈ Z}. Să se arate că A

2. Se consideră mulţimea A = { m
nu are un cel mai mic element şi nici un cel mai mare element şi să se
determine inf A, sup A.
R: Pentru orice m n ∈ A, găsim 2n < n < 2n , cu 2n , 2n ∈ A, ceea
2m−1 m 2m+1 2m−1 2m+1
ce implică faptul că A nu poate avea nici minim nici maxim.

Vom arata in continuare că inf A = 0 si sup A = 1. Evident, 0 < m
n < 1,
n ∈ A.
∀m
Pentru orice ε > 0 arbitrar, există n ∈ Z, n > 1 astfel ı̂ncât 0 < 1
n < ε, iar
cum n1 ∈ A, avem că 0 este cel mai mare minorant al lui A.
Din nou, pentru orice ε > 0 arbitrar, există m ∈ Z, m > 0 astfel ı̂ncât
1 − ε < m+1
m
< 1, iar cum m+1
m
∈ A, avem că 1 este cel mai mic majorant
al lui A.
3. Care din submulţimile V ⊂ R următoare sunt vecinătăţi ale originii:
(a) V = (−1, 2); R: da.

(b) V = [0, ∞); R: nu, niciun interval deschis care conţine originea nu
este inclus ı̂n V .
(c) V = (−3, 1) ∪ (3, ∞); R: da.
(d) V = Q; R: nu, Q nu conţine niciun interval deschis.
4. Sa se precizeze care din multimile următoare sunt deschise:

1.4. EXERCIŢII 9
(a) ∅; R: da.
(b) R; R: da.
(c) un interval deschis (a, b); R: da.
(d) o semidreapta deschisa; R: da.
(e) un interval [a, b]; R: nu, [a,˚b] = (a, b) ≠ [a, b].
(f) un interval [a, b); R: nu.
(g) o semidreaptă ı̂nchisă; R: nu.
˚ = ∅.
(h) {a}, a ∈ R; R: nu, {a}
5. Să se afle aderenţa următoarelor mulţimi:
(a) R; R: R.
(b) ∅; R: ∅.
(c) [a, b]; R: [a, b].
(d) {x0 }; R: {x0 }.
(e) (a, b], (a, b), [a, b); R: [a, b].
(f) o semidreaptă deschisă; R: aceeaşi semidreaptă, dar ı̂nchisă.
(g) Q; R: R.
(h) I = R ∖ Q; R: R.
(i) {1, 21 , . . . , n1 , . . . }; R: {1, 21 , . . . , n1 , . . . , 0}.
(j) {1, 2, . . . , n, . . . }; R: {1, 2, . . . , n, . . . }.
6. Sa se precizeze dacă mulţimile A sunt dense faţă de mulţimea B:
(a) A = (a, b], B = [a, b]; R: da.

(b) A = Q, B = R; R: da.
(c) A = R ∖ Q, B = R; R: da.
7. Să se determine punctele de acumulare şi punctele izolate ale submulţimilor

D ⊂ R următoare:
(a) D = (−1, 1); R: Da = [−1, 1], Di = ∅.

(b) D = (−∞, 1) ∪ (5, ∞); R: Da = (−∞, 1] ∪ [5, ∞), Di = ∅.
(c) D = Z; R: Da = ∅, Di = Z.
(d) D = { x1 , x ∈ R, x ≠ 0}; R: Da = R, Di = ∅.
(e) D = {(−1)n n1 , n ∈ Z, n ≥ 1}; R: Da = {0}, Di = D.

√
(f) D = domeniu maxim de definiţie pentru f (x) =arcsin(x− 1 − x2 );
R: Da = [0, 1], Di = {−1}.
8. Să se determine interiorul şi frontiera mulţimilor
(a) A = {x ∈ R, ∣x∣ ≤ 1}; R: Å = (−1, 1), FrA = {−1, 1}.

(b) B = {x ∈ R, ∣x∣ = 1}; R: B̊ = ∅, FrB = {−1, 1}.
(c) C = Q; R: C̊ = ∅, FrC = R.
¯ ˚
˚ Å, ¯ ˚ ¯
9. Fie mulţimea A = [0, 1) ∪ {2} ∪ [3, 4). Să se calculeze Å, Ā, Ā, Å, Ā.
R: Å = (0, 1) ∪ (3, 4); Ā = [0, 1] ∪ {2} ∪ [3, 4]; Ā ˚ = (0, 1) ∪ (3, 4);
¯ ˚¯ ˚¯
Å = [0, 1] ∪ [3, 4]; Å = (0, 1) ∪ (3, 4); Ā = [0, 1] ∪ [3, 4].
10. Să se precizeze care din mulţimile următoare sunt compacte:
(a) o mulţime finită; R: da.

(b) un interval ı̂nchis; R: da.
(c) o reuniune finită de intervale compacte; R: da.
(d) [a, b); R: nu.
(e) o semidreaptă; R: nu.
Capitolul 2
Şiruri de numere reale
2.1 Definiţie. Şiruri mărginite. Şiruri mono-

tone
Definiţia 2.1. Se numeşte şir de numere reale o funcţie reală n → a(n)
definită pe mulţimea numerelor naturale N. Se notează (an )n∈N sau doar
(an ). Numerele a1 , a2 , . . . se numesc termenii şirului, iar numărul an se
numeşte termenul general al şirului.
Definiţia 2.2. 1. Un şir se numeşte minorat (sau mărginit inferior)

dacă există un număr α ∈ R astfel ı̂ncât α ≤ an , ∀n ∈ N
2. Un şir se numeşte majorat (sau mărginit superior) dacă există un

număr β ∈ R astfel ı̂ncât an ≤ β, ∀n ∈ N
3. Şirul (an ) este mărginit dacă există două numere reale α < β astfel
ı̂ncât α ≤ an ≤ β, ∀n ∈ N
Observaţii:
1. Un şir an este mărginit dacă şi numai dacă există M > 0 astfel ı̂ncât
∣an ∣ ≤ M, ∀n ∈ N
2. Dacă există M > 0 şi n0 ∈ N astfel ı̂ncât ∣an ∣ ≤ M, ∀n ≥ n0 , atunci şirul

este mărginit.
Definiţia 2.3. 1. Se numeşte marginea inferioară a unui şir (an ) un

număr m = inf an cu proprietăţile:
n∈N
(a) m ≤ an , ∀n ∈ N
11
12 CAPITOLUL 2. ŞIRURI DE NUMERE REALE
(b) ∀α > m, ∃n ∈ N astfel ı̂ncât an < α
2. Se numeşte marginea superioară a unui şir (an ) un număr M =

sup an cu proprietăţile:
n∈N
(a) an ≤ M, ∀n ∈ N
(b) ∀α < M, ∃n ∈ N astfel ı̂ncât an > α
Definiţia 2.4. 1. Un şir se numeşte crescător dacă an ≤ an+1 , ∀n ∈ N
2. Un şir se numeşte descrescător dacă an ≥ an+1 , ∀n ∈ N
3. Şirurile crescătoare şi şirurile descrescătoare se numesc şiruri mo-

notone
4. Un şir se numeşte strict crescător dacă an < an+1 , ∀n ∈ N
5. Un şir se numeşte strict descrescător dacă an > an+1 , ∀n ∈ N
6. Şirurile strict crescătoare şi şirurile strict descrescătoare se numesc

şiruri strict monotone
Definiţia 2.5. Dacă n1 < n2 < ⋅ ⋅ ⋅ < np < . . . este un şir strict crescător de
numere naturale, şirul an1 , an2 , . . . , anp , . . . se numeşte subşir al şirului (an ).
2.2 Şiruri convergente

Definiţia 2.6. Un număr a ∈ R este limita unui şir (an ) dacă orice ve-
cinătate a lui a conţine toţi termenii şirului, cu excepţia unui număr finit
de termeni. Se mai spune că (an ) are limita a, sau că şirul (an ) este
convergent la a şi se notează
an → a sau lim an = a.
n→∞
Şirurile care nu sunt convergente se numesc şiruri divergente.
Teorema 2.1. Un număr a ∈ R este limita unui şir (an ) dacă şi numai dacă
pentru orice ε > 0, există Nε ∈ N astfel ı̂ncât oricare ar fi n ≥ Nε , să avem
∣an − a∣ ≤ ε.
2.3. OPERAŢII CU ŞIRURI CONVERGENTE 13
Teorema 2.2. Fie (an ) şi (αn ) două şiruri şi a ∈ R. Dacă ∣an − a∣ ≤ αn
pentru orice n şi dacă αn este convergent la 0, atunci an este convergent la
a.
Proprietăţi ale şirurilor convergente
1. Un şir convergent are o singură limită.
2. Dacă (an ) este un şir convergent, atunci şirul (∣an ∣) este convergent şi
avem
lim ∣an ∣ = ∣ lim an ∣
n→∞ n→∞
3. Orice şir convergent este mărginit.

4. Prin schimbarea ordinii termenilor unui şir convergent se obţine un şir
convergent către aceeaşi limită.
5. Dacă la un şir convergent se adaugă sau se scoate un număr finit de
termeni, şirul obţinut este convergent şi are aceeaşi limită.
6. Dacă (an ) este un şir convergent şi dacă există n0 ∈ N astfel ı̂ncât să
avem α ≤ an ≤ β, ∀n ≥ n0 , atunci α ≤ lim an ≤ β.
n→∞
7. Dacă (an ) este un şir convergent şi dacă α < lim an < β, atunci există
n→∞
n0 ∈ N astfel ı̂ncât să avem α < an < β, ∀n ≥ n0 .
Teorema 2.3 (Lema lui Stolz). Fie (an ) şi (bn ) două şiruri. Dacă şirul
an+1 − an
(bn ) este strict monoton şi nemărginit, şi dacă lim = L (finit sau
n→∞ bn+1 − bn
an
infinit), atunci lim = L.
n→∞ bn
2.3 Operaţii cu şiruri convergente

Teorema 2.4. Dacă (an ) este un şir convergent la 0 şi (bn ) este un şir
mărginit, atunci
lim an bn = 0.
n→∞
Teorema 2.5. Dacă (an ) şi (bn ) sunt două şiruri convergente, iar α ∈ R,
atunci şirurile (an ± bn ), (αan ) şi (an bn ) sunt convergente şi avem
lim (an ± bn ) = lim an ± lim bn
n→∞ n→∞ n→∞
lim (αan ) = α lim an
n→∞ n→∞
lim (an bn ) = lim an lim bn
n→∞ n→∞ n→∞
Teorema 2.6. Dacă (an ) şi (bn ) sunt două şiruri convergente şi lim bn ≠ 0,
n→∞
atunci şirul abnn este convergent şi avem
lim an
an n→∞
lim = .
n→∞ bn lim bn
n→∞
Teorema 2.7. Dacă (an ) şi (bn ) sunt două şiruri convergente şi
an > 0 ∀n ∈ N, lim an = a > 0, lim bn = b

n→∞ n→∞
atunci avem
lim abn = ab
n→∞ n
Teorema 2.8. Dacă (an ) şi (bn ) sunt două şiruri convergente şi an ≤ bn ,
∀n ∈ N, atunci
lim an ≤ lim bn
n→∞ n→∞
Teorema 2.9 (teorema cleştelui). Dacă an ≤ xn ≤ bn , ∀n ∈ N şi dacă

şirurile (an ) şi (bn ) sunt convergente şi au aceeaşi limită, atunci şirul (xn )
este convergent şi are aceeaşi limită ca şi celelalte două şiruri.
2.4 Şiruri fundamentale

Definiţia 2.7. Un şir (an ) se numeşte şir fundamental sau şir Cauchy
dacă pentru orice ε > 0, există Nε ∈ N astfel ı̂ncât oricare ar fi m ≥ Nε şi
n ≥ Nε să avem ∣am − an ∣ < ε.
Un şir (an ) este fundamental dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0,
există Nε ∈ N astfel ı̂ncât oricare ar fi n ≥ Nε şi oricare ar fi p ∈ N să avem
∣an+p − an ∣ < ε.
Teorema 2.10. Orice subşir al unui şir convergent este de asemenea con-
vergent şi are aceeaşi limită.
Teorema 2.11 (Lema lui Cesaro). Orice şir mărginit conţine cel puţin un
subşir convergent.
Teorema 2.12 (Criteriul general al lui Cauchy). Un şir (an ) este con-
vergent dacă şi numai dacă este şir fundamental.
Teorema 2.13 (Weierstrass). Orice şir monoton şi mărginit este conver-
gent.
2.4. ŞIRURI FUNDAMENTALE 15
Teorema 2.14. Dacă (an ) şi (bn ) sunt două şiruri de numere reale care
verifică următoarele două condiţii:
1. a1 ≤ a2 ≤ ⋅ ⋅ ⋅ ≤ an ≤ ⋅ ⋅ ⋅ ≤ bn ≤ ⋅ ⋅ ⋅ ≤ b2 ≤ b1
2. limn→∞ (an − bn ) = 0
atunci şirurile (an ) şi (bn ) sunt convergente şi au aceeaşi limită.
Teorema 2.15. Pentru orice număr real x există două şiruri (rn ) şi (sn )
de numere raţionale cu următoarele proprietăţi:
1. r1 ≤ r2 ≤ ⋅ ⋅ ⋅ ≤ rn ≤ ⋅ ⋅ ⋅ ≤ sn ≤ ⋅ ⋅ ⋅ ≤ s2 ≤ s1
2. lim rn = x = lim sn .
n→∞ n→∞
Propoziţia 2.4.1. Şirul

1 n
en = (1 + )
n
este un şir crescător şi mărginit şi are limita egală cu numărul iraţional
e ≈ 2, 71828.
Proprietăţi suplimentare ale şirurilor convergente
1. Limita unui şir crescător şi convergent este mai mare decât toţi termenii
şirului, iar limita unui şir descrescător şi convergent este mai mică decât
toţi termenii şirului.
2. Dacă an → a şi an < a, ∀n ∈ N, se poate schimba ordinea termenilor

astfel ı̂ncât să obţinem un şir crescător convergent către a.
3. Dacă an → a şi an > a, ∀n ∈ N, se poate schimba ordinea termenilor

astfel ı̂ncât să obţinem un şir descrescător convergent către a.
4. Dacă an → a şi an ≠ a, ∀n ∈ N şi dacă există o infinitate de termeni

la stânga lui a şi o infinitate de termeni la dreapta lui a, atunci se pot
forma cu termenii şirului două subşiruri (bn ) şi (cn ), primul crescător,
al doilea descrescător, ambele convergente către a.
5. Dacă (an ) şi (bn ) sunt două şiruri convergente cu aceeaşi limită c, orice
şir obţinut cu termenii celor două şiruri, ı̂ntr-o ordine oarecare, este
convergent şi are limita c.
6. Un număr a este punct de acumulare al unei mulţimi A dacă şi numai

dacă există un şir convergent la a, format din puncte din A diferite de
a.
7. Un număr a este punct aderent al mulţimii A dacă şi numai dacă există
un şir de puncte din A convergent la a.
8. O mulţime A este ı̂nchisă dacă şi numai dacă oricare ar fi şirul conver-
gent de puncte din A, limita şirului aparţine de asemenea lui A.
2.5 Dreapta ı̂ncheiată. Şiruri cu limită

Definiţia 2.8. 1. Dacă mulţimea A nu este majorată, vom spune că mar-
ginea ei superioară este +∞ şi scriem sup A = +∞, adică
(a) x < +∞, ∀x ∈ A

(b) dacă α < +∞, există x ∈ A astfel ı̂ncât α < x
2. Dacă mulţimea A nu este minorată, vom spune că marginea ei inferi-

oară este −∞ şi scriem inf A = −∞, adică
(a) x > −∞, ∀x ∈ A

(b) dacă α > −∞, există x ∈ A astfel ı̂ncât α > x
Definiţia 2.9. Mulţimea formată din toate numerele reale, ı̂mpreună cu +∞

şi −∞, se numeşte dreapta ı̂ncheiată şi se notează cu R̄.
Definiţia 2.10. 1. Se numeşte vecinătate a lui +∞ o mulţime care

conţine un interval deschis şi nemărginit de forma (a, +∞)
2. Se numeşte vecinătate a lui −∞ o mulţime care conţine un interval

deschis şi nemărginit de forma (−∞, a)
Observaţie: +∞ este prin definiţie punct de acumulare al oricărei mulţimi

nemajorate, iar −∞ punct de acumulare al oricărei mulţimi neminorate.
Definiţia 2.11. 1. Spunem că +∞ este limita unui şir (an ) dacă orice ve-
cinătate a lui +∞ conţine toţi termenii şirului, cu excepţia unui număr
finit dintre ei. Scriem lim an = +∞ sau an → +∞
n→∞
2. Spunem că −∞ este limita unui şir (an ) dacă orice vecinătate a lui
−∞ conţine toţi termenii şirului, cu excepţia unui număr finit dintre
ei. Scriem lim an = −∞ sau an → −∞
n→∞
2.5. DREAPTA ÎNCHEIATĂ. ŞIRURI CU LIMITĂ 17
Teorema 2.16. 1. Un şir are limita +∞ dacă şi numai dacă pentru orice
ε ∈ R, există Nε ∈ N astfel ı̂ncât oricare ar fi n ≥ Nε să avem an > ε
2. Un şir are limita −∞ dacă şi numai dacă pentru orice ε ∈ R, există
Nε ∈ N astfel ı̂ncât oricare ar fi n ≥ Nε să avem an < ε
Şirurile care au limita +∞ sau −∞ sunt nemărginite, deci sunt divergente.

Aşadar, şirurile convergente sunt doar cele care au limită finită.
Teorema 2.17 (Criteriul majorării). 1. Dacă an → +∞ şi bn > an , ∀n ∈

N, atunci bn → +∞
2. Dacă an → −∞ şi bn < an , ∀n ∈ N, atunci bn → −∞
Teorema 2.18. 1. Orice şir crescător şi nemărginit are limita +∞
2. Orice şir descrescător şi nemărginit are limita −∞
3. Orice şir monoton are limită. Limita este finită dacă şi numai dacă
şirul este mărginit.
Proprietăţi ale şirurilor cu limită:
1. Dacă un şir are limită, orice subşir al său are aceeaşi limită;
2. Din orice şir se poate extrage un subşir care are limită;
3. Dacă un şir are limită, prin adăugarea sau ı̂nlăturarea unui număr finit
de termeni, obţinem un şir cu aceeaşi limită
4. Prin schimbarea ordinii termenilor unui şir care are limită, se obţine
un şir cu aceeaşi limită
5. Dacă an → +∞, se poate schimba ordinea termenilor astfel ı̂ncât să

obţinem un şir crescător cu limita +∞
6. Dacă an → −∞, se poate schimba ordinea termenilor astfel ı̂ncât să

obţinem un şir descrescător cu limita −∞
7. Dacă (an ) şi (bn ) au aceeaşi limită L ∈ R̄, atunci orice şir format cu
termenii şirurilor (an ) şi (bn ), ı̂ntr-o ordine oarecare, are limita L.
Operaţii cu şiruri cu limită
1. Dacă an → +∞ sau an → −∞, atunci ∣an ∣ → +∞

2. Dacă şirurile (an ) şi (bn ) au limită şi dacă suma limitelor are sens,
atunci şirul (an + bn ) are limită şi
lim (an + bn ) = lim an + lim bn

n→∞ n→∞ n→∞
Caz exceptat ∞ − ∞.
3. Dacă şirul (an ) are limită şi α ∈ R, atunci şirul αan are limită şi
lim (αan ) = α lim an

n→∞ n→∞
4. Dacă şirurile (an ) şi (bn ) au limită şi dacă produsul limitelor are sens,
atunci şirul (an bn ) are limită şi
lim (an bn ) = lim an ⋅ lim bn

n→∞ n→∞ n→∞
Caz exceptat 0 ⋅ ∞
5. Dacă şirurile (an ) şi (bn ) au limită şi dacă raportul limitelor are sens,
atunci şirul ( abnn ) are limită şi
lim an
an n→∞
lim =
n→∞ bn lim bn
n→∞
∞ 0
Cazuri exceptate ∞, 0.
6. Dacă şirurile (an ) şi (bn ) au limită şi dacă ridicarea la putere a limitelor
are sens, atunci şirul (abnn ) are limită şi
lim bn
lim (abnn ) = lim an→∞
n
n→∞ n→∞
Cazuri exceptate 1∞ , ∞0 , 00 .
⎧
⎪ 1, a=1
⎪
⎪
⎪
⎪ ∞, a>1
Teorema 2.19 (Limite fundamentale). 1. limn→∞ a = ⎨
n
⎪
⎪ 0, a ∈ (−1, 1)
⎪
⎪
⎪
⎩ ∄, a ≤ −1
∞, ak > 0
2. lim (ak nk + ak−1 nk−1 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1 n + a0 ) = {
n→∞ −∞, ak < 0
⎧ ( ak ) ⋅ ∞, k > m
ak nk + ak−1 nk−1 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1 n + a0 ⎪⎪ bma
⎪
3. lim = ⎨ bm ,
k
k=m
n→∞ bm nm + bm−1 nm−1 + ⋅ ⋅ ⋅ + b1 n + b0 ⎪
⎪
⎪
⎩ 0, k<m
2.6. EXERCIŢII 19
1 xn 1
4. lim (1 + ) = lim (1 + xn ) xn = e
xn →±∞ xn xn →0
ln(1 + xn )
5. lim =1
xn →0 xn
ax n − 1
6. lim = ln a
xn →0 xn
(1 + xn )r − 1
7. lim =r
xn →0 xn
sin xn tg xn arcsin xn arctg xn
8. lim = lim = lim = lim =1
xn →0 xn xn →0 xn xn →0 xn xn →0 xn
nk
9. lim = 0, ∀k ∈ N, a > 1.
n→∞ an
Teorema 2.20 (Criteriul Cauchy-D’Alembert al raportului). Fie şirul

xn+1 √
(xn ) cu xn > 0, ∀n ∈ N, pentru care există lim . Atunci şirul ( n xn ) are
n→∞ xn
limită şi avem
√ xn+1
lim n xn = lim
n→∞ n→∞ xn
2.6 Exerciţii
1. Folosind criteriul de convergenţă cu ε să se arate că
√ √
lim ( 2n + 3 − 2n) = 0.
n→∞
Rezolvare: Pentru orice ε > 0, trebuie să determinăm Nε ∈ N astfel

ı̂ncât √ √
∣ 2n + 3 − 2n∣ < ε, ∀n ≥ Nε . (2.1)
Pentru ε > 0 arbitrar fixat avem:
√ √ √ √
√ √ ( 2n + 3 − 2n)( 2n + 3 + 2n)
∣ 2n + 3 − 2n∣ < ε ⇔ √ √ <ε
2n + 3 + 2n
2n + 3 − 2n 3 √ √ 3
⇔√ √ <ε⇔ √ √ < ε ⇔ 2n + 3 + 2n >
2n + 3 + 2n 2n + 3 + 2n ε
√ √ √ √ √
Cum 2n + 3 > 2n ⇒ 2n + 3 +√ 2n > 2 2n, aşadar inegalitatea
de mai sus este satisfăcută dacă 2 2n > 3ε ⇔ 8n > ε92 ⇔ n > 8ε92 deci
pentru Nε = [ 8ε92 ] + 1, (2.1) este satisfăcută.
2. Să se arate că şirul (xn ), xn = cos (n π2 ) , n ≥ 0 este divergent.

Rezolvare: Avem
x0 = cos 0 = 1
x1 = cos π2 = 0
x2 = cos π = −1
x3 = cos 3π
2 =0
x4 = cos 2π = 1
x5 = cos 5π
2 =0
⋮
aşadar x2n+1 = 0, x4n = 1, x4n+2 = −1, deci xn are 3 subşiruri convergente

la limite diferite.
3. Folosind criteriul majorării să se calculeze limitele şirurilor:
sin 1+2 sin 2+⋅⋅⋅+2n−1 sin n
a) xn = 1+2⋅3+3⋅32 +⋅⋅⋅+(n+1)3n ;
√
b) xn = n
n, n ≥ 2
Rezolvare:
n−1 ∣sin 1+2 sin 2+⋅⋅⋅+2n−1 sin n∣ ∣ sin 1∣+2∣ sin 2∣+⋅⋅⋅+2n−1 ∣ sin n∣
1+2⋅3+3⋅32 +⋅⋅⋅+(n+1)3n ∣ =
a) ∣xn ∣ = ∣ sin 1+2 sin 2+⋅⋅⋅+2 sin n
1+2⋅3+3⋅32 +⋅⋅⋅+(n+1)3n ≤ 1+2⋅3+3⋅32 +⋅⋅⋅+(n+1)3n ≤
1+2+⋅⋅⋅+2n−1
deoarece ∣ sin x∣ ≤ 1, ∀x ∈ R.
1+2⋅3+3⋅32 +⋅⋅⋅+(n+1)3n ,
Numărătorul 1 + 2 + ⋅ ⋅ ⋅ + 2n−1 = 2n − 1 < 2n
Numitorul 1+2⋅3+3⋅32 +⋅ ⋅ ⋅+(n+1)3n > (n+1)3n ⇒ 1
1+2⋅3+3⋅32 +⋅⋅⋅+(n+1)3n <
1
(n+1)3n .
n−1 n
2 +⋅⋅⋅+(n+1)3n < (n+1)3n =
1+2+⋅⋅⋅+2 2
Înmulţind cele două inegalităţi obţinem 1+2⋅3+3⋅3
n n
1
( 2 ) , aşadar ∣xn ∣ < n+1
1
( 23 ) → 0 ⇒ limn→∞ xn = 0.
n+1 3
√ √
b) Pentru xn = n n, notăm yn = xn − 1 ⇒ n n = 1 + yn ⇒ n = (1 + yn )n
În egalitatea de mai sus dezvoltăm membrul drept folosind binomul
lui Newton:
n
(a + b)n = ∑ Cnk an−k bk = Cn0 an b0 + Cn1 an−1 b1 + Cn2 an−2 b2 + ⋅ ⋅ ⋅ + Cnn a0 bn
k=0
şi obţinem n = (1 + yn )n = 1 + nyn + n(n−1)

2 yn2 + . . .
Cum ı̂n membrul drept avem o sumă de numere pozitive, fiecare
termen al sumei este mai mic decât suma totală, deci putem scrie
√
n(n − 1) 2 2n 2
yn < n ⇒ yn2 < ⇒ yn < →0
2 n(n − 1) n−1
2.6. EXERCIŢII 21
de unde folosind criteriul majorării obţinem
lim yn = 0 ⇒ lim xn = lim (1 + yn ) = 1.

n→∞ n→∞ n→∞
4. Folosind criteriul cleştelui să se calculeze limita şirurilor:
a) xn = [x]+[3x]+⋅⋅⋅+[(2n−1)x]
n3
Rezolvare: Se ştie că [a] ≤ a < [a] + 1, deci a − 1 < [a] ≤ a, ∀a ∈
R. Aplicând această inegalitate pentru a = x, 3x, . . . , (2n − 1)x
obţinem
x−1 < [x] ≤x

3x − 1 < [3x] ≤ 3x
...
(2n − 1)x − 1 < [(2n − 1)x] ≤ (2n − 1)x
sumând, obţinem:
{1 + ⋅ ⋅ ⋅ + (2n − 1)}x − n < [x] + ⋅ ⋅ ⋅ + [(2n − 1)x] ≤ {1 + ⋅ ⋅ ⋅ + (2n − 1)}x
Calculând 1 + 3 + ⋅ ⋅ ⋅ + (2n − 1) = n2 şi ı̂mpărţind prin n3 , obţinem

mai departe
n2 x − n n2 x
< x n ≤ ,
n3 n3
de unde, conform criteriului cleştelui, lim xn = 0.
n→∞
yn
b) zn = , yn = log x1 x2 . . . xn , ∀n ≥ 1, unde xn este o cifră nenulă.
n
Rezolvare:
10n−1 ≤ x1 x2 . . . xn < 10n
log 10n−1 ≤ log x1 x2 . . . xn < log 10n
n − 1 ≤ yn < n
n − 1 yn n
≤ <
n n n
n−1
≤ zn < 1
n
de unde folosind criteriul cleştelui obţinem
lim zn = 1.
n→∞
5. Să se studieze marginirea, monotonia şi convergenţa următoarelor şiruri:

2n2 2n (−1)n 1 (n!)2 sin n
, , 4 − , sin , ,
n2 + 1 n2 + 1 n n (2n)! n
6. Să se calculeze limitele şirurilor:
√
5 − 2n n2 − 4 n2 n n2 − 2 n + 1 en − e−n
a) ; b) ; c) 3 n
; d)(−1) 3 , e) ; f )
3n − 7 n+5 n +1 n +1 1 − n − 3n2 en + e−n
1 n−3 n
n−1 n √ √ √
g)n sin ; h) ( ) ; i) ( ) ; j) n + 1 − n; k)n − n2 − 4n
n n n+1
7. Folosind lema lui Stolz să se calculeze limitele şirurilor:
1p + 2p + ⋅ ⋅ ⋅ + np
(a) xn = ;
np+1
(n + 1)p (n + 1)p
R: lim xn = lim = lim =
n→∞ n→∞ (n + 1)p+1 − np+1 n→∞ C 1 np + ⋅ ⋅ ⋅ + C p n + 1
p+1 p+1
1
.
p+1
1 n k
(b) xn = ∑ √ √ √ ;
n k=1 1 + 2 + 3 + ⋅ ⋅ ⋅ + k
n+1 1
R: lim xn = lim √ √ = lim √ = 0.
n→∞ n→∞ 1 + 2 + ⋅ ⋅ ⋅ + n + 1 n→∞ n + 2
8. Să se calculeze limitele şirurilor:
√ √ n
(a) xn = ( n+ n+2
√ ) ;
2 n+1
√ √
n+ n+2
lim n [ √ − 1]
R: lim xn = e
n→∞ 2 n + 1 = e0 = 1;
n→∞
(b) xn = sin2 πn + sin2 n+1
π
+ ⋅ ⋅ ⋅ + sin2 2n
π
;
R: Avem sin n ↘ 0, deci cel mai mare (respectiv cel mai mic)
2 π
termen al sumei din xn este sin2 πn (respectiv sin2 2n π

). Majorând
(respectiv minorând) fiecare termen al sumei, găsim
π π
(n + 1) sin2 < xn < (n + 1) sin2 .
2n n
Avem
2
π π 2 sin2 πn π 2 (n + 1) sin πn
lim (n+1) sin = lim (n+1) ( ) ⋅
2
2 = n→∞
lim ⋅( π ) = 0⋅1 = 0
n→∞ n n→∞ n (π) n2 n
n
π
şi analog lim (n+1) sin2 = 0 de unde conform criteriului cleştelui
n→∞ 2n
rezultă că lim xn = 0;
n→∞
2.6. EXERCIŢII 23
ln(n2 + en )
(c) xn = ;
ln(n4 + e2n )
2 2 2
ln en (1 + nen ) ln en + ln (1 + nen ) n + ln (1 + nen )
R: lim xn = lim = lim = lim =
n→∞ n→∞ ln e2n (1 + n4 ) n→∞ ln e2n + ln (1 + n4 ) n→∞ 2n + ln (1 + n4 )
e2n e2n e2n
2
n [1 + n1 ln (1 + nen )] 1 + 0 ⋅ ln(1 + 0) 1
lim = = ;
n→∞ n [2 + ln (1 +
1
n
n4
e2n
)] 2 + 0 ⋅ ln(1 + 0) 2
1 1 n
(d) xn = ( a n 2+b n ) ;
1 1
an + bn − 2
an + bn
1 1 n
nyn lim n [ ]
R: lim xn = (1 +
1
− 1) = [(1 + yn ) yn ] =e
n→∞ 2 =
n→∞ 2
1 1
1 a −1 b −1
n n
ln a + ln b
lim [ 1 + 1 ] 1 √
n→∞ 2
e n n =e 2 = (eln ab ) 2 = ab.
9. Să se determine parametrii reali a, b, c astfel ı̂ncât

√
lim n(an − −2 + bn + cn2 ) = 1.
n→∞
R: Amplificând cu conjugata obţinem:

n [a2 n2 − (−2 + bn + cn2 )] n [(a2 − c)n2 − bn + 2]
1 = lim √ = lim √ =
n→∞ an + −2 + bn + cn2 n→∞
an + n2 (c + b − 22 ) n n
(a2 − c)n3 + 2n − bn2 √
= lim √ ⇒ a2 − c = b = 0 şi a + c = 2.
n→∞
n (a + c + nb − n22 )
Rezolvăm sistemul
⎧
⎪ ⎧
⎪ √
⎪ a2 − c = 0 ⎪ c = a2
⎨ √ ⇒⎨ √ ⇒a+ a2 = 2 ⇒ a + ∣a∣ = 2 ⇒ a = 1.
⎪ ⎪
⎩a + c = 2
⎪ ⎩a + c = 2
⎪
deci a = c = 1 şi b = 0.
10. Să se studieze convergenţa şirului recurent liniar dat prin:

1 4
x0 = 0, xn+1 = xn + , n ≥ 0.
3 3
1− 31n
R: Avem xn = 43 (1 + 31 + ⋅ ⋅ ⋅ + 3n−1
1
)= 4
3 ⋅ 1− 13
= 2− 2
3n , de unde obţinem
lim xn = 2.
n→∞
Capitolul 3
Serii de numere reale
3.1 Definiţie. Convergenţă

Definiţia 3.1. Se numeşte serie de numere reale o sumă infinită
∞
∑ an = a1 + a2 + a3 + ⋅ ⋅ ⋅ + an + . . . ;
n=1
an se numeşte termenul general al seriei, iar şirul

n
S n = ∑ an = a1 + a2 + ⋅ ⋅ ⋅ + an , n ≥ 1
k=1
se numeşte şirul sumelor parţiale.
Exemple de serii:
∞
1 1 1 1
∑ = 1 + + + ⋅ ⋅ ⋅ + + . . . (seria armonică)
n=1 n 2 3 n
∞
∑ an = 1 + a + a2 + a3 + ⋅ ⋅ ⋅ + an + . . . , a ∈ R (seria geometrică)
n=0
Definiţia 3.2. Spunem că seria ∑∞ n=1 an este convergentă dacă şirul su-
melor parţiale Sn corespunzător seriei converge către o valoare finită S ∈ R,
numită suma seriei. În caz contrar, spunem că seria este divergentă.
Proprietăţi ale seriilor:
1. Dacă ı̂ntr-o serie convergentă se schimbă ordinea unui număr finit de

termeni, seria obţinută este tot convergentă şi are aceeaşi sumă.
25
26 CAPITOLUL 3. SERII DE NUMERE REALE
2. Dacă ı̂ntr-o serie divergentă se schimbă ordinea unui număr finit de

termeni, seria obţinută este tot divergentă şi are aceeaşi sumă +∞ sau
−∞.
3. Dacă la o serie convergentă adăugăm sau eliminăm un număr finit de

termeni, seria obţinută este tot convergentă, dar ı̂n general are altă
sumă.
4. Dacă la o serie divergentă adăugăm sau eliminăm un număr finit de

termeni, seria obţinută este tot divergentă cu aceeaşi sumă +∞ sau
−∞.
5. Dacă seria ∑∞
n=1 an este convergentă, şirul sumelor parţiale este mărginit.
6. Dacă seria ∑∞ n=1 an este formată din termeni pozitivi, iar şirul sumelor
parţiale este mărginit, atunci seria este convergentă.
7. Dacă seria ∑∞ lim an = 0.

n=1 an este convergentă, atunci n→∞
8. Dacă lim an ≠ 0, atunci seria este divergentă.

n→∞
Aşadar o condiţie necesară pentru convergenţa unei serii este ca termenul

ei general să conveargă către 0. Dacă acest lucru nu se ı̂ntâmplă, atunci seria
este divergentă.
∞ ∞
Teorema 3.1. Fie seriile ∑ an şi ∑ bn convergente către A, respectiv B.
n=1 n=1
Atunci:
∞
(a) ∑ αan este convergentă către αA (unde α ∈ R);
n=1
∞
(b) ∑ (an + bn ) este convergentă către A + B;
n=1
(c) Dacă an ≤ bn , ∀n ≥ 1, atunci A ≤ B.
Observaţii:
1. Dacă sumele A şi B sunt +∞ sau −∞, teorema de mai sus este valabilă
dacă A + B are sens.
∞ ∞
2. Dacă ∑ an = +∞ şi α ≠ 0, atunci seria ∑ αan este divergentă.
n=1 n=1
3.2. SERII CU TERMENI POZITIVI 27
∞
Teorema 3.2 (Criteriul general al lui Cauchy). O serie ∑ an este conver-
n=1
gentă dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0, există Nε ∈ N astfel ı̂ncât oricare
ar fi n ≥ Nε şi oricare ar fi p ≥ 1 să avem
∣an+1 + an+2 + ⋅ ⋅ ⋅ + αn+p ∣ < ε

∞
Teorema 3.3 (Criteriul lui Dirichlet). Dacă ∑ an este o serie care are şirul
n=1
sumelor parţiale mărginit şi dacă (bn ) este un şir descrescător de numere
∞
pozitive convergent către 0, atunci seria ∑ an bn este convergentă.
n=1
∞
Teorema 3.4 (Criteriul lui Abel). Dacă ∑ an este o serie convergentă şi
n=1
dacă (bn ) este un şir de numere pozitive monoton şi mărginit, atunci seria
∞
∑ an bn este convergentă.
n=1
Definiţia 3.3. Se numeşte serie alternată o serie de forma ∑(−1)n an , cu

an ≥ 0, ∀n ∈ N, aşadar produsul oricăror doi termeni consecutivi este negativ.
Teorema 3.5 (Criteriul lui Leibniz). Fie o serie alternată ∑(−1)n an . Dacă
şirul an este descrescător si convergent către 0, atunci seria este convergentă.
∞
Definiţia 3.4. Spunem că seria ∑ an este absolut convergentă dacă seria
n=1
∞
modulelor ∑ ∣an ∣ este convergentă.
n=1
Teorema 3.6. Orice serie absolut convergentă este convergentă.
Reciproca acestei teoreme nu este valabilă. Există serii convergente care

nu sunt şi absolut convergente. Astfel de serii se numesc semiconvergente.
3.2 Serii cu termeni pozitivi

O serie cu termeni pozitivi este o serie ı̂n care termenul general este pozitiv:
an ≥ 0, ∀n ≥ 1. Pentru astfel de serii avem la dispoziţie un număr de criterii
pentru a stabili convergenţa lor, fără ı̂nsă a putea găsi suma lor.
Un prim tip de criterii sunt cele de comparaţie, ı̂n care este stabilită
natura unei serii cu ajutorul unei alte serii a carei natură este cunoscută:
Teorema 3.7 (Criteriul 1 de comparaţie). Fie două serii cu termeni pozitivi

∑ an şi ∑ bn astfel ı̂ncât an ≤ bn , ∀n ≥ N , unde N ∈ N fixat. Atunci:
1. dacă ∑ bn este convergentă, atunci şi ∑ an este convergentă;
2. dacă ∑ an este divergentă, atunci şi ∑ bn este divergentă.
Exemple:
∞
1 ∞ 2 + sin n
∑ sin ; ∑ .
n=1 n2 n=1 n
a
∑ an şi ∑ bn astfel ı̂ncât an+1
n
≤ bn+1
bn , ∀n ≥ N , unde N ∈ N fixat. Atunci:
1. dacă ∑ bn este convergentă, atunci şi ∑ an este convergentă;
2. dacă ∑ an este divergentă, atunci şi ∑ bn este divergentă.

∑ an şi ∑ bn astfel ı̂ncât există limita L = limn→∞ abnn . Atunci:
1. dacă 0 < L < ∞, atunci cele două serii au aceeaşi natură;
2. dacă L = 0 şi ∑ bn convergentă, atunci şi ∑ an este convergentă;
3. dacă L = ∞ şi ∑ bn divergentă, atunci şi ∑ an este divergentă.
Exemple:
∞
1 ∞ 1
∑ sin ; ∑ sin 2 .
n=1 n n=1 n
Teorema 3.10 (Criteriul de condensare). Fie ∑ an o serie cu termeni po-
zitivi având şirul termenilor (an ) descrescător. Considerăm de asemenea şi
seria ∑ 2n a2n . Dacă una dintre serii este convergentă, atunci şi cealaltă este
convergentă.
∞
Teorema 3.11. 1. Seria geometrică ∑ an este convergentă dacă a ∈ (0, 1)
n=0
şi divergentă dacă a ≥ 1.
∞
1
2. Seria armonică generalizată ∑ p
este convergentă dacă p > 1, şi di-
n=1 n
vergentă dacă p ≤ 1.
În continuare prezentăm câteva criterii de convergenţă ı̂n care natura unei
serii este găsită prin calculul unor limite:
3.2. SERII CU TERMENI POZITIVI 29
∞
Teorema 3.12 (Criteriul rădăcinii). Fie seria cu termeni pozitivi ∑ an astfel
√ n=1
ı̂ncât există limita L = lim n an . Atunci:
n→∞
1. dacă L < 1, atunci seria este convergentă;

2. dacă L > 1, atunci seria este divergentă.
Exemplu:
2n
∞ (1 + n1 )
∑
n=1 en
∞
Teorema 3.13 (Criteriul raportului). Fie seria cu termeni pozitivi ∑ an
n=1
an+1
astfel ı̂ncât există limita L = lim . Atunci:
n→∞ an
1. dacă L < 1, atunci seria este convergentă;

2. dacă L > 1, atunci seria este divergentă.
Exemple:
∞ ∞
1 ⋅ 3 ⋅ 5 . . . (2n − 1) n!
∑ ; ∑
n=1 2 ⋅ 5 . . . (3n − 1)
n
n=1 n
Observăm că niciunul din cele două criterii anterioare nu precizează na-
tura seriei dacă limita L = 1. Pentru astfel de situaţii se poate utiliza
următorul rezultat:
Teorema 3.14 (Criteriul Raabe-Duhamel). Fie seria cu termeni pozitivi
∞
an
∑ an astfel ı̂ncât există limita L = n→∞
lim n ( − 1). Atunci:
n=1 an+1
1. dacă L > 1, atunci seria este convergentă;
2. dacă L < 1, atunci seria este divergentă.
Exemplu:
∞
1
∑
n=1 1 + + ⋅ ⋅ ⋅ + n
1 1
2
Teorema 3.15 (Criteriul logaritmic). Fie ∑ an o serie cu termeni pozitivi

ln a1n
astfel ı̂ncât există limita L = lim . Atunci:
n→∞ ln n
1. dacă L > 1, atunci seria este convergentă;

2. dacă L < 1, atunci seria este divergentă.
3.3 Exerciţii
1. Să se arate că seria
∞
1
∑
n=1 n(n + 1)
este convergentă şi să se calculeze suma ei.
∞
n
2. Să se arate că ∑ este divergentă.
n=1 2n − 1
∞ ∞
1 1
3. Seria ∑ (−1)n 2
este absolut convergentă, iar ∑ (−1)n este semicon-
n=1 n n=1 n
vergentă.
4. Să se calculeze suma seriilor:

∞
1
a) ∑
n=1 (3n − 2)(3n + 1)
R: Descompunem ı̂n fracţii simple termenul general al seriei:
1 A B
= + ⇒ 1 = A(3n + 1) + B(3n − 2) ⇒
(3n − 2)(3n + 1) 3n − 2 3n + 1
⎧
⎪ ⎧
⎪
⎪3A + 3B = 0 ⎪A = 31
1 = (3A + 3B)n + A − 2B ⇒ ⎨ ⇒⎨
⎪ ⎪
⎩A − 2B = 1 ⎩B = − 3
1
⎪ ⎪
1 1 1 1
deci = ( − ). Suma parţială a seriei
(3n − 2)(3n + 1) 3 3n − 2 3n + 1
este
n
1 1 n 1 1
Sn = ∑ = ∑( − )=
k=1 (3k − 2)(3k + 1) 3 k=1 3k − 2 3k + 1
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
= ( − + − + − + ⋅⋅⋅ + − + − )=
3 1 4 4 7 7 10 3n − 5 3n − 2 3n − 2 3n + 1
1 1 n n 1
= (1 − )= ⇒ S = lim Sn = lim = .
3 3n + 1 3n + 1 n→∞ n→∞ 3n + 1 3
∞ √ √ √
b) ∑ ( n + 2 − 2 n + 1 + n)
n=1
3.3. EXERCIŢII 31
R: Calculăm suma parţială a seriei:

n √ √ √
Sn = ∑ ( k + 2 − 2 k + 1 + k) =
k=1
√ √ √
= 3−2 2+ 1+
√ √ √
+ 4−2 3+ 2+
√ √ √
+ 5−2 4+ 3+
⋮
√ √ √
+ n−2 n−1+ n−2+
√ √ √
+ n+1−2 n+ n−1+
√ √ √
+ n+2−2 n+1+ n
√ √ √ √ √
Sn = 1 − 2 + n + 2 − n + 1 = 1 − 2 + √n+2+1 √n+1 ⇒ S = 1 − 2
5. Să se stabilească natura următoarelor serii verificând dacă este indepli-

nită condiţia necesară pentru convergenţa seriilor:
∞ 1
nn+ n
a) ∑ 1 n
n=1 (n + n )
n
√ √
1
nn ⋅ n n n n2 n
R: lim an = lim n = lim
n
n( ) = lim n ( 2
n
) =
n→∞ n→∞ (n + 1 )
n
n→∞ n + n1 n→∞ n +1
1
1 n lim (− 2 )⋅n
1 ⋅ lim (1 − 2 ) =e n→∞ n +1 = e0 = 1 ⇒ seria este diver-
n→∞ n +1
gentă.
∞ √
b) ∑ ( n4 + 3n2 + 1 − n2 )
n=1
3n2 + 1 3
R: lim an = lim √ = ⇒ seria este divergentă.
n→∞ n→∞ n4 + 3n2 + 1 + n2 2
6. Folosind criteriul lui Dirichlet, să se determine natura seriilor:
∞
sin nx
(a) ∑ , x ≠ kπ, k ∈ Z
n=1 n
n
R: an = 1
n ↘ 0; pentru calculul sumei parţiale ∑ sin kx folo-
k=1
sim formula trigonometrică sin a sin b = 21 (cos(a − b) − cos(a + b));
ı̂nmulţind şi ı̂mpărţind prin sin x2 obţinem
RRR (2n+1)x RR
R ∣cos x2 ∣ + ∣cos (2n+1)x ∣
n
R cos x
− cos R 1
∣Sn ∣ = ∣ ∑ sin kx∣ = RRRR RRR ≤ 2
2 2
R ≤ ∀n ∈ N
k=1 RRR x
2 sin 2 RRR 2 ∣sin 2 ∣
x
∣sin x2 ∣
de unde rezultă că seria este convergentă.

∞
ln n cos nx
(b) ∑ √
n=1 n
RRR R
n sin (2n+1)x − sin x2 RRRR
R: an = √ ↘ 0; ∣Sn ∣ = ∣ ∑ cos kx∣ = RRRRR
ln n 1
2
RRR ≤ ∀n ∈
n k=1 RRR x
2 sin 2 RRR ∣sin x2 ∣
N ⇒ seria este convergentă.
7. Folosind criteriul lui Abel, să se studieze convergenţa seriilor:
∞
√
(−1)n n n
(a) ∑
n=2 ln n
√ ∞
(−1)n
R: an = n n ↘ 1, ∑ convergentă conform criteriului lui
n=2 ln n
Leibniz ⇒ seria este convergentă.
∞
sin n n + 1
(b) ∑ ln
n=1 n n
∞
sin n
R: an = ln n+1
n ↘ 0, ∑ convergentă conform exerciţiului an-
n=1 n
terior ⇒ seria este convergentă.
8. Folosind criteriul lui Leibniz, să se studieze natura seriilor:
∞
(−1)n+1
(a) ∑
n=1 n − ln n
1
R: un = ↘ 0 ⇒ seria este convergentă
n − ln n
∞
1
(b) ∑ (−1)n+1 tg √
n=1 n n
R: un = tg n√1 n ↘ 0 ⇒ seria este convergentă
9. Folosind criteriul 1 de comparaţie să se studieze natura seriilor:

∞
1
(a) ∑ ;
n=1 +1
2n
∞
3n + 1
(b) ∑ 3 ;
n=1 n + 1
∞
1
(c) ∑ ;
n=2 ln n
∞
1 1 1
R: ln n < n ⇒ xn = > , iar cum ∑ este divergentă ⇒
ln n n n=1 n
∞
∑ xn este divergentă;
n=1
3.3. EXERCIŢII 33
∞
1
(d) ∑ √
n=1 n3 + n √ √
R: n3 + n > n3 ⇒ n3 + n > n3 ⇒ xn = √n13 +n < √1n3 = 13 , iar cum
n2
∞ ∞
1
∑ 3/2 este convergentă ⇒ ∑ xn este convergentă;
n=1 n n=1
∞
an
(e) ∑ √ n
, a>0
n=2 n! √
R: dacă a ≥ 1 ⇒ an > 1. De asemenea, n! < nn ⇒ n! < n ⇒
n
∞
an 1
√
n
1
n!
> 1
n , aşadar x n = √
n
n!
= a n ⋅ √1 > 1 ⋅ 1 = 1 , iar cum
n
n! n n ∑ este
n=1 n
∞
divergentă ⇒ ∑ xn este divergentă;
n=1 √ 1
dacă a < 1 avem că n! = (n!) n > (n!)0 = 1 ⇒ < 1 ⇒ xn =
n 1
√
n
n!
∞
an
√
n
n!
= an ⋅ 1
√
n
n!
< an , iar cum ∑ an este convergentă pentru a < 1
n=1
∞
⇒ ∑ xn este convergentă.
n=1

∞
1
(a) ∑
n=1 20n + 9
1 1 un+1 vn+1 ∞ ∞
R: un = , vn = . > , ∑ vn divergentă ⇒ ∑ un
20n + 9 n un vn n=1 n=1
este divergentă;
∞
1
(b) ∑ √
n=1 n2 + 7n
1 1 un+1 vn+1 ∞ ∞
R: un = √ , vn = . > , ∑ vn divergentă ⇒ ∑ un
n2 + 7n n un vn n=1 n=1
este divergentă;
∞
1
(a) ∑ √ ;
n=1 n+1
∞
n+5
(b) ∑ 3 ;
n=1 n − 2n + 3
n+5 1 xn n3 + 5n2
R: xn = 3 , yn = 2 ; lim = lim 3 = 1. Cum
n − 2n + 3 n n→∞ yn n→∞ n − 2n + 3
∞ ∞
∑ yn este convergentă ⇒ ∑ xn este convergentă.
n=1 n=1
∞ √
(c) ∑ n2 e− n
n=1
√ ∞
1 un n4
R: un = n2 e− n, vn =
; lim = lim √ = 0; ∑ vn conver-
n2 n→∞ vn n→∞ e n n=1
∞
gentă ⇒ ∑n=1 un este convergentă;
∞
π
(d) ∑ (1 − cos )
n=1 n
un 2 sin2 2n
π
π2 ∞
R: un = 1 − cos n , vn = n2 ; lim
π 1
= lim 1 = ; ∑ vn
n→∞ vn n→∞ 2 n=1
n2
convergentă ⇒ ∑∞ n=1 un este convergentă;
∞ n
√
n
(e) ∑
n=1 ln n √
√
n xn n
n √
R: xn = ln n , yn = ln n ; lim
n 1
= lim ⋅ ln n = lim n n = 1.
n→∞ yn n→∞ ln n n→∞
∞ ∞
Cum ∑ yn divergentă ⇒ ∑ xn este divergentă.
n=1 n=1
12. Folosind criteriul de condensare, să se determine natura seriilor:

∞
ln n
(a) ∑
n=2 n
∞ ∞
R: un = ln n
n este descrescător, şi avem ∑ 2n u2n = ∑ n ln 2 diver-
n=2 n=2
gentă ⇒ ∑∞n=2 un divergentă.
∞
1
(b) ∑ 2
n=2 n ln n
∞
1 ∞ 1
R: un = 1
n ln2 n
este descrescător, şi avem ∑ 2n u2n = ∑
n=2 ln2 2 n=2 n2
∞
convergentă ⇒ ∑ un convergentă.
n=2
13. Folosind criteriul rădăcinii, să se determine natura seriilor:

∞
2n + 3 2n+1
(a) ∑ ( )
n=1 n+1
1 2n+1
√ 2n + 3 2n+1 n 2n + 3 n
R: lim n xn = lim [( ) ] = lim ( ) =
n→∞ n→∞ n+1 n→∞ n+1
= 4 > 1 ⇒ seria este divergentă;
∞ √
2
(b) ∑ ( n2 + 2n + 5 − n)n
n=1
3.3. EXERCIŢII 35
√ √
√ ( n2 + 2n + 5 − n)( n2 + 2n + 5 + n)
R: n2 + 2n + 5 − n = √ = =
( n2 + 2n + 5 + n)
2n + 5 n (2 + n5 )
√ = √ → 1.
n2 (1 + n2 + n52 ) + n n ( 1 + n2 + n52 + 1)
√ √ 2 n
1 √
lim n xn = lim [( n2 + 2n + 5 − n)n ] = lim ( n2 + 2n + 5−n)n =
n→∞ n→∞ √
n→∞
√ lim n( n2 + 2n + 5 − n − 1)
lim (1 + n2 + 2n + 5 − n − 1) = en→∞
n
=
n→∞
e > 1 ⇒ seria este divergentă;
2
∞
nln n
(c) ∑
n=2 (ln n)
n
1 ln n ln n ln2 n
√ nln n n n n (eln n ) n e n
R: lim n xn = lim [ ] = lim = lim = lim =
n→∞ n→∞ (ln n) n n→∞ ln n n→∞ ln n n→∞ ln n
e0
=0<1⇒
∞
∞ 3
a n
(d) ∑ (cos )
n=1 n
1
3 2
√ a n n a n
a
R: lim xn = lim [(cos ) ] = lim (1 + cos − 1) = exp [ lim n2 (cos − 1)] =
n
n→∞ n→∞ n n→∞ n n→∞ n
⎡ a 2⎤
a ⎢ a 2 sin ⎥ a2
exp [ lim n2 (−2 sin2 )] = exp ⎢⎢ lim −2n2 ( ) ( a 2n ) ⎥⎥ = e− 2 < 1 ⇒
n→∞ 2n ⎢n→∞ 2n ⎥
⎣ 2n ⎦
seria este convergentă.
∞
2n+1
(e) ∑ n
;
n=1 n
R: convergentă
∞ 2
n n
(f) ∑ ( ) ;
n=1 n + 1
R: divergentă
14. Folosind criteriul raportului, să se determine natura seriilor:
∞
π
(a) ∑ 3n tg
n=1 2n
π π π π
xn+1 3n+1 tg 2n+1 tg 2n+1
R: lim = lim = 3 ⋅ lim π ⋅ π ⋅ 2n 2n+1
=
n→∞ xn n→∞ 3n tg πn n→∞ tg 2n π
2 2n+1 2n
= 2 > 1 ⇒ seria este divergentă;
3
∞
an
(b) ∑ p
, a > 0, p ∈ R
n=1 n
an+1
xn+1 (n+1)p an+1 np n p
R: lim = lim an = lim ⋅ = lim a⋅( ) = a.
n→∞ xn n→∞ n→∞ (n + 1)p an n→∞ n+1
np
Dacă 0 < a < 1 ⇒ seria este convergentă, dacă a > 1 ⇒ seria este
divergentă, iar dacă a = 1 obţinem seria armonică generalizată, a
cărei natură este cunoscută.
∞ n
2 n!
(c) ∑ n
n=1 n
2n+1 (n+1)!
xn+1 (n+1)n+1 2n+1 (n + 1)! nn 2(n + 1) ⋅ nn
R: lim = lim = lim ⋅ = lim =
n→∞ (n + 1)n+1 2n n! n→∞ (n + 1)n+1
n
2 n!
n→∞ xn n→∞
n n
nn n n 1 2
2 ⋅ lim = 2 lim ( ) = 2 ⋅ = < 1 ⇒ seria este con-
n→∞ (n + 1) n n→∞ n + 1 e e
vergentă.
∞ n
9
(d) ∑ ;
n=1 n!
∞
n5
(e) ∑ n
;
n=1 2
∞
(2n)!
(f) ∑ ;
n=1 (n!)
2
15. Folosind criteriul Raabe-Duhamel, să se determine natura seriilor:

∞
1 ⋅ 5 ⋅ 9 . . . (4n − 3)
(a) ∑
n=1 4n n!
un 3
R: lim n ( − 1) = < 1 ⇒ seria este divergentă;
n→∞ un+1 4
∞
1 ⋅ 4 ⋅ 7 . . . (3n + 1) 1
(b) ∑ ⋅
n=1 2 ⋅ 5 ⋅ 8 . . . (3n + 2) 2n + 1
un 4
R: lim n ( − 1) = > 1 ⇒ seria este convergentă;
n→∞ un+1 3
∞ 2
n!n
(c) ∑ , a>0
n=1 a(a + 1)(a + 2) . . . (a + n)
un
R: lim n ( − 1) = a − 2. Dacă a < 3 ⇒ seria este divergentă,
n→∞ un+1
dacă a > 3 ⇒ seria este convergentă, iar dacă a = 3, obţinem o
serie care conform criteriului III de comparaţie are aceeaşi natură
cu seria armonică, deci este divergentă.
16. Folosind criteriul logaritmic, să se determine natura seriilor:

3.3. EXERCIŢII 37
∞
(a) ∑ aln n , a > 0
n=2
ln u1n 1
R: lim = ln . Dacă 0 < a < 1e ⇒ ln a1 > 1 ⇒ seria este
n→∞ ln n a
convergentă. Dacă a > 1e ⇒ seria este divergentă. Dacă a = 1e
obţinem seria armonică, care este divergentă.
∞
1
(b) ∑ p
n=2 ln n
ln 1 ln(ln n)
R: lim un = lim p = 0 < 1 ⇒ seria este divergentă.
n→∞ ln n n→∞ ln n
∞
1
(c) ∑ n
n=1 n
ln 1
R: lim un = ∞ > 1 ⇒ seria este convergentă.
n→∞ ln n
17. Să se arate că seriile următoare sunt absolut convergente:

∞
(−1)n
(a) ∑
n=1 n + sin n
2 2
∞ ∞
1
R: ∑ ∣un ∣ = ∑ , care conform criteriului III de comparaţie
n=1 n=1 + sin n2
n2
∞
1
are aceeaşi natură cu ∑ 2 , deci convergentă.
n=1 n
∞
sin nx
(b) ∑ 2
n=1 n
R: Avem că ∣un ∣ < 1
n2 , deci conform criteriului I de comparaţie,
∞
∑ ∣un ∣ este convergentă.
n=1
∞
3 ⋅ 5 . . . (2n + 1)
(c) ∑ (−1)n
n=1 2 ⋅ 5 . . . (3n − 1)
∞ ∞
3 ⋅ 5 . . . (2n + 1)
R: ∑ ∣un ∣ = ∑ care este convergentă conform cri-
n=1 n=1 2 ⋅ 5 . . . (3n − 1)
teriului raportului.
18. Să se studieze convergenţa absolută şi semiconvergenţa seriei:

∞
sin nx
∑ p
n=1 n
∞
R: Conform criteriului III de comparaţie, seria ∑ ∣un ∣ are aceeasi na-
n=1
∞
1
tura cu ∑ p
, deci convergentă pentru p > 1 şi divergentă pentru
n=1 n
∞
0 < p ≤ 1. Totuşi, pentru 0 < p ≤ 1, seria ∑ un este convergentă
n=1
conform criteriului lui Dirichlet.
In concluzie, seria este absolut convergentă pentru p > 1 şi semiconver-
gentă pentru 0 < p ≤ 1.
Capitolul 4
Limite şi continuitate
4.1 Limita unei funcţii ı̂ntr-un punct

Definiţia 4.1. Fie o funcţie f ∶ D → R şi a ∈ R un punct de acumulare al
lui D. Spunem că f are limita L când x tinde către a şi scriem
lim f (x) = L
x→a
dacă pentru orice ε > 0, există δ > 0 (depinzând de ε) astfel ı̂ncât

∣x − a∣ < δ ⇒ ∣f (x) − L∣ < ε. (4.1)
Altfel spus, f (x) se poate apropia oricât de mult de L, dacă x este sufi-
cient de aproape de a. În multe cazuri, valoarea acestei limite se evaluează
calculând f (a), dacă acesta există.
Definiţia 4.2. Fie o funcţie f ∶ D → R şi a ∈ R un punct de acumulare al
lui D. Spunem că f are limita la stânga L când x tinde către a şi scriem
lim f (x) = L
x↗a

−δ < x − a < 0 ⇒ ∣f (x) − L∣ < ε.
Definiţia 4.3. Fie o funcţie f ∶ D → R şi a ∈ R un punct de acumulare al lui
D. Spunem că f are limita la dreapta L când x tinde către a şi scriem
lim f (x) = L
x↘a

0 < x − a < δ ⇒ ∣f (x) − L∣ < ε.
39
40 CAPITOLUL 4. LIMITE ŞI CONTINUITATE
Teorema 4.1. O funcţie are limita L ı̂n punctul a dacă şi numai dacă există
ambele limite laterale ı̂n a şi sunt egale cu L:
lim f (x) = L ⇔ lim f (x) = lim f (x) = L

x→a x↗a x↘a
Teorema 4.2. O funcţie f ∶ D → R monotonă pe D are limite laterale ı̂n

orice punct de acumulare al mulţimii D.
Următoarea teoremă ajută la calculul limitelor multor tipuri de funcţii
atunci când sunt cunoscute cateva limite elementare:
Teorema 4.3. Dacă limx→a f (x) = L şi limx→a g(x) = M , iar α este o con-
stantă reală, atunci:
1. lim[f (x) + g(x)] = L + M
x→a
2. lim[f (x) − g(x)] = L − M

x→a
3. lim f (x)g(x) = LM
x→a
4. lim αf (x) = αL
x→a
f (x) L
5. lim = dacă M ≠ 0
x→a g(x) M
6. lim[f (x)]α = Lα atunci când ridicarea la putere este posibilă
x→a
7. dacă f (x) ≤ g(x) pe un interval care ı̂l conţine pe a ı̂n interior, atunci
L ≤ M.
Teorema 4.4. Fie P (x) şi Q(x) două funcţii polinomiale şi a ∈ R astfel
ı̂ncât Q(a) ≠ 0. Atunci:
a) lim P (x) = P (a)
x→a
P (x) P (a)
b) lim = .
x→a Q(x) Q(a)
Teorema 4.5 (teorema cleştelui). Fie funcţiile f, g, h cu proprietatea că
f (x) ≤ g(x) ≤ h(x) pentru orice x ı̂ntr-un interval deschis conţinându-l pe a
(eventual mai puţin chiar ı̂n x = a). Dacă
lim f (x) = lim h(x) = L,

x→a x→a
atunci de asemenea lim g(x) = L.

x→a
4.2. LIMITE LA INFINIT ŞI LIMITE INFINITE 41
4.2 Limite la infinit şi limite infinite

Definiţia 4.4. Fie o funcţie f ∶ D → R, unde D conţine un interval nemărginit
la dreapta. Spunem că f are limita L când x tinde către infinit şi scriem
lim f (x) = L
x→∞
x > δ ⇒ ∣f (x) − L∣ < ε.
Cu alte cuvinte, f (x) se poate apropia oricât de mult de L, dacă x este

suficient de mare. În mod similar se defineşte şi limita unei funcţii către −∞:
Definiţia 4.5. Fie o funcţie f ∶ D → R, unde D conţine un interval nemărginit

la stânga. Spunem că f are limita L când x tinde către −∞ şi scriem
lim f (x) = L
x→−∞
x < −δ ⇒ ∣f (x) − L∣ < ε.
Există funcţii ale căror valori pot creşte (sau scade) arbitrar de mult ı̂n
vecinătatea unui punct (sau la infinit). În astfel de situaţii spunem că funcţia
are limita infinit (sau −∞) ı̂n punctul respectiv (sau la infinit). Pentru a
obţine o definiţie formală, nu avem decât să ı̂nlocuim in definiţiile anterioare
∣f (x) − L∣ < ε cu f (x) > ε (respectiv f (x) < −ε).
Teorema 4.6. Fie f ∶ D → R, a ∈ R̄ un punct de acumulare pentru D şi

L ∈ R̄. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1. lim f (x) = L
x→a
2. pentru orice vecinătate U a lui L, există o vecinătate V a lui a astfel

ı̂ncât oricare ar fi x ∈ V ∩ D, x ≠ a să avem f (x) ∈ U ;
3. pentru orice şir xn ∈ D, xn ≠ a să avem
lim xn = a ⇒ lim f (xn ) = L.

n→∞ n→∞
Proprietăţi:
1. Dacă o funcţie f ∶ D → R are limită ı̂n a ∈ D′ , atunci această limită

este unică;
2. Dacă lim f (x) = L, atunci lim ∣f (x)∣ = ∣L∣;
x→a x→a
3. Dacă funcţiile f, g ∶ D → R coincid pe o vecinătate a lui a (cu excepţia

lui a) şi dacă una dintre ele are limită ı̂n a, atunci şi cealaltă funcţie
are limită ı̂n a, şi limitele sunt egale.
4. Dacă funcţiile f, g, h ∶ D → R au limită ı̂n a şi dacă există o vecinătate
V a lui a astfel ı̂ncât să avem f (x) ≤ g(x) ≤ h(x) pentru orice x ∈
V ∩ D, x ≠ a, atunci
lim f (x) ≤ lim g(x) ≤ lim h(x).
x→a x→a x→a
5. Dacă funcţia f ∶ D → R are limită ı̂n a şi dacă lim f (x) > α, atunci
x→a
există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât să avem f (x) > α pentru orice
x ∈ V ∩ D, x ≠ a.
6. Dacă funcţia f ∶ D → R are limită ı̂n a şi dacă lim f (x) < β, atunci
x→a
există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât să avem f (x) < β pentru orice
x ∈ V ∩ D, x ≠ a.
7. Dacă funcţia f ∶ D → R are limită finită ı̂n a şi dacă α < lim f (x) < β,
x→a
atunci există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât să avem α < f (x) < β
pentru orice x ∈ V ∩ D, x ≠ a.
8. Dacă funcţia f ∶ D → R are limită finită ı̂n a, atunci există o vecinătate
V a lui a pe care funcţia f este mărginită.
9. Dacă f, g ∶ D → R au limite ı̂n a şi dacă lim f (x) < lim g(x), atunci
x→a x→a
există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât f (x) < g(x) pentru orice
x ∈ V ∩ D, x ≠ a.
Teorema 4.7. Fie P (x) = am xm + ⋅ ⋅ ⋅ + a1 x + a0 şi Q(x) = bn xn + ⋅ ⋅ ⋅ + b1 x + b0
două funcţii polinomiale de grade m, respectiv n. Atunci limita
P (x)
lim este:
x→±∞ Q(x)
(a) 0, dacă m < n;
(b) am
bn dacă m = n;
(c) ±∞ dacă m > n, semnul fiind dat de semnul raportului am
bn şi de paritatea
lui m − n.
4.3. ASIMPTOTE 43
4.3 Asimptote
Definiţia 4.6. Spunem că graficul funcţiei f are asimptota verticală x = a
dacă
lim f (x) = ±∞ sau lim f (x) = ±∞
x↗a x↘a
sau ambele.
Definiţia 4.7. Spunem că graficul funcţiei f are asimptota orizontală

y = L dacă
lim f (x) = L sau lim f (x) = L
x→−∞ x→∞
sau ambele.
Definiţia 4.8. Spunem că graficul funcţiei f are asimptota oblică y = mx + n

dacă
lim [f (x) − mx − n] = 0 sau lim [f (x) − mx − n] = 0
x→−∞ x→∞
sau ambele.
În cazul ı̂n care există, valorile lui m şi n se calculează ca fiind
f (x)
m = lim , n = lim [f (x) − mx]
x→±∞ x x→±∞
4.4 Limite fundamentale

Teorema 4.8. Există următoarele limite fundamentale:
sin x tg x arcsin x arctg x

x→0 x x→0 x x→0 x x→0 x
ln(x + 1)
2. lim =1
x→0 x
ax − 1
3. lim = ln a
x→0 x
(1 + x)a − 1
4. lim =a
x→0 x
4.5 Continuitate
Definiţia 4.9. Fie f ∶ D → R şi a ∈ D. Se spune că funcţia f este continuă
ı̂n punctul a dacă pentru orice vecinătate U a lui f (a), există o vecinătate V
a lui a astfel ı̂ncât oricare ar fi x ∈ V ∩ D să avem f (x) ∈ U . Se mai spune
că a este punct de continuitate al lui f .
Observaţii:
problema continuităţii nu are sens ı̂n punctele ı̂n care funcţia nu este
definită (ı̂n particular ı̂n ±∞);
punctul a ∈ D dar nu este ı̂n mod necesar punct de acumulare pentru

D, ci poate fi şi punct izolat al lui D.
Teorema 4.9. O funcţie f ∶ D → R este continuă ı̂n orice punct izolat al

domeniului de definiţie.
Teorema 4.10. O funcţie f ∶ D → R este continuă ı̂ntr-un punct de acumu-

lare a ∈ D dacă şi numai dacă funcţia are limită ı̂n a şi aceasta este egală cu
f (a):
lim f (x) = f (a).
x→a
Limita unei funcţii ı̂ntr-un punct poate fi infinită. Dacă ı̂nsă funcţia este
continuă ı̂n acel punct, limita este finită.
Teorema 4.11. Fie o funcţie f ∶ D → R şi a ∈ D. Următoarele afirmaţii

sunt echivalente:
1. f este continuă ı̂n a
2. pentru orice şir xn → a, xn ∈ D, avem f (xn ) → f (a)
3. pentru orice ε > 0, există δ > 0 astfel ı̂ncât ∀x ∈ D cu ∣x − a∣ < δ, să

avem ∣f (x) − f (a)∣ < ε
4. pentru orice vecinătate U a lui f (a), există δ > 0 astfel ı̂ncât ∀x ∈ D

cu ∣x − a∣ < δ, să avem f (x) ∈ U
5. pentru orice ε > 0, există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât ∀x ∈ V ∩ D,

să avem ∣f (x) − f (a)∣ < ε
Definiţia 4.10. Fie f ∶ D → R. Spunem că f este continuă pe D dacă

este continuă ı̂n orice a ∈ D.
4.5. CONTINUITATE 45
Alte exemple de funcţii continue: funcţiile polinomiale, rationale, expo-

nentiale, logaritmice, trigonometrice sunt continue pe domeniile pe care sunt
definite.
Definiţia 4.11. Fie f ∶ D → R şi a ∈ D. Spunem că
1. f este continuă la stânga ı̂n a dacă
lim f (x) = f (a)

x↗a
2. f este continuă la dreapta ı̂n a dacă
lim f (x) = f (a)

x↘a
Teorema 4.12. O funcţie este continuă ı̂ntr-un punct dacă şi numai dacă
este continuă la stânga şi la dreapta ı̂n acel punct.
Definiţia 4.12. Fie f ∶ D → R şi a ∈ D.
1. dacă f nu este continuă ı̂n a, spunem că f este discontinuă ı̂n a, iar
a se numeşte punct de discontinuitate al lui f ;
2. un punct de discontinuitate a al funcţiei f se numeşte punct de di-

scontinuitate de prima speţă dacă funcţia are limite laterale finite
ı̂n a;
3. un punct de discontinuitate a al funcţiei f se numeşte punct de di-

scontinuitate de speţa a doua dacă cel puţin una din limitele late-
rale nu există sau este infinită.
Teorema 4.13. Dacă funcţia f ∶ D ∖{a} → R are limita finită L ı̂n a, atunci
funcţia
⎧
⎪
¯ ¯ ⎪f (x), x ≠ a
f ∶ D → R, f (x) = ⎨
⎪
⎪ x=a
⎩L,
este continuă ı̂n a. Funcţia f¯ se numeşte prelungirea prin continuitate
a funcţiei f ı̂n punctul a.
Teorema 4.14. Fie f, g ∶ D → R două funcţii ocntinue ı̂n a ∈ D şi α ∈ R.

Atunci şi funcţiile:
f
f + g, f − g, f g, αf, , f α
g
sunt continue ı̂n a (ı̂n cazul ı̂n care acestea sunt bine definite ı̂n a).
Teorema 4.15. Fie funcţiile f ∶ A → B, g ∶ B → R şi a ∈ A. Dacă f este

continuă ı̂n a, iar g este continuă ı̂n f (a), atunci şi g ○ f este continuă ı̂n a.
Proprietăţi ale funcţiilor continue
1. dacă funcţia f ∶ D → R este continuă ı̂n a ∈ D (sau pe D), atunci funcţia
∣f ∣ este continuă ı̂n a (sau pe D)
2. dacă funcţiile f, g ∶ D → R este continue ı̂n a ∈ D (sau pe D), atunci
funcţiile min(f, g) şi max(f, g) sunt continue ı̂n a (sau pe D)
3. dacă funcţia f ∶ D → R este continuă ı̂n a ∈ D şi dacă α < f (a) < β,
atunci există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât să avem α < f (x) < β
pentru orice x ∈ V ∩ D
4. dacă funcţia f ∶ D → R este continuă ı̂n a ∈ D şi dacă f (a) ≠ 0, atunci
există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât f (x) ≠ 0 pentru orice x ∈ V ∩D
5. dacă funcţia f ∶ D → R este continuă ı̂n a ∈ D şi dacă ı̂n orice vecinătate
V a lui a există puncte ı̂n care f ia valori negative şi puncte ı̂n care f
ia valori pozitive, atunci f (a) = 0
6. dacă funcţia f ∶ D → R este continuă ı̂n a ∈ D, atunci pentru orice
ε > 0, există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât oricare ar fi punctele
x′ , x′′ ∈ V ∩ D să avem ∣f (x′ ) − f (x′′ )∣ < ε
Teorema 4.16. Dacă funcţia f este continuă pe un interval I, atunci oricare
ar fi punctele a, b ∈ I, a < b şi oricare ar fi numărul λ ı̂ntre f (a) şi f (b),
există cel puţin un punct cλ ∈ [a, b] astfel ı̂ncât f (cλ ) = λ.
Definiţia 4.13. Spunem că o funcţie f definită pe un interval I are pro-
prietatea lui Darboux dacă oricare ar fi punctele a, b ∈ I, a < b şi oricare
ar fi numărul λ ı̂ntre f (a) şi f (b), există cel puţin un punct cλ ∈ [a, b] astfel
ı̂ncât f (cλ ) = λ.
Proprietăţi ale funcţiilor cu proprietatea Darboux
1. Orice funcţie continuă pe un interval are proprietatea lui Darboux
2. Fie funcţia f ∶ I → R şi a < b două puncte din I. Dacă f are proprietatea
lui Darboux şi dacă f (a)f (b) < 0, atunci există cel puţin un punct ı̂n
(a, b) ı̂n care funcţia se anulează
3. Dacă funcţia f ∶ I → R are proprietatea lui Darboux şi nu se anulează
ı̂n niciun punct din I, atunci funcţia păstrează acelaşi semn pe tot
intervalul I
4.5. CONTINUITATE 47
4. O funcţie care are proprietatea lui Darboux duce un interval tot ı̂ntr-un
interval
Teorema 4.17. Dacă funcţia f ∶ I → R are proprietatea lui Darboux şi este
injectivă, atunci f este strict monotonă.
Corolar 4.5.1. Dacă funcţia f ∶ I → R este continuă şi injectivă pe I, atunci

f este strict monotonă.
Teorema 4.18. Dacă funcţia f ∶ I → R are proprietatea lui Darboux şi dacă
există una dintre limitele laterale ı̂ntr-un punct a ∈ I, atunci aceasta este
egală cu f (a). O funcţie cu proprietatea Darboux nu are discontinuităţi de
prima speţă.
Teorema 4.19 (Weierstrass). Fie o funcţie f ∶ [a, b] → R continuă. Atunci

există x1 , x2 ∈ [a, b] astfel ı̂ncât
f (x1 ) ≤ f (x) ≤ f (x2 ), ∀x ∈ [a, b].
m = f (x1 ) se numeşte valoare minimă a lui f , iar M = f (x2 ) se numeşte

valoare maximă a lui f .
O astfel de funcţie, care are proprietatea că
∃C > 0 astfel ı̂ncât ∣f (x)∣ < C
se numeşte mărginită. Aşadar, o funcţie continuă definită pe un interval

compact (ı̂nchis şi mărginit), este mărginită şi ı̂şi atinge marginile.
Problemele de maxim şi minim apar foarte des ı̂n aplicaţii practice. Teo-
rema anterioară arată existenţa maximului şi minimului unei funcţii, insă nu
spune nimic despre cum putem găsi aceste valori, lucru care va fi ı̂nsă posibil
cu ajutorul instrumentelor date de calculul diferenţial.
Definiţia 4.14. O funcţie f ∶ D → R este uniform continuă pe D dacă

oricare ar fi ε > 0, există δ > 0 astfel ı̂ncât oricare ar fi x′ , x′′ ∈ D cu ∣x′ −x′′ ∣ <
δ, să avem ∣f (x′ ) − f (x′′ )∣ < ε.
Orice funcţie uniform continuă este continuă.
Teorema 4.20. O funcţie continuă pe o mulţime compactă este uniform

continuă pe această mulţime.
4.6 Exerciţii
1. (a) Folosind definiţia cu ε si δ să se arate că lim5 (2x + 1) = 6.
x→ 2
R: Pentru ε > 0 arbitrar, avem ∣f (x) − 6∣ < ε ⇔ ∣x − 25 ∣ < 2ε , deci
pentru δε = 2ε definiţia este verificată.
(b) Fie funcţia f ∶ R∗ → R, f (x) = ∣x∣ x , x ≠ 0. Să se arate că f nu are
limită ı̂n x = 0.
R: Presupunem că există l = limx→0 f (x). Atunci pentru ε = 12 ,
există δε > 0 astfel ı̂ncât ∣f (x) − l∣ < 12 , ∀x ∈ (−δε , δε ). Insâ pentru
x1 = − δ2ε şi x2 = δ2ε obţinem
1 1
2 = ∣f (x1 ) − f (x2 )∣ ≤ ∣f (x1 ) − l∣ + ∣f (x2 ) − l∣ < + = 1,
2 2
deci presupunerea făcută este falsă.
2. (a) Să se analizeze dacă următoarea funcţie are limită ı̂n punctele
indicate:
⎧
⎪
⎪x2 − x, x ∈ Q
f ∶ R → R, f (x) = ⎨ , a1 = 2, a2 = −1, a3 = 3.
⎪
⎩2, x ∈ R ∖ Q
⎪
R: Fie şirurile xn ∈ Q şi yn ∈ R ∖ Q, ambele convergente către a.
a2 − a = lim f (xn ) = lim f (x) = lim f (yn ) = 2,

xn →a x→a yn →a
deci funcţia are limită doar ı̂n a1 = 2.

(b) Să se determine constanta α ∈ R pentru care următoarea funcţie
are limită ı̂n punctul indicat:
⎧ √
1 ⎪
⎪ α2 − 2αx ln(xe) + x2 , x ∈ ( e12 , 1)
f ∶ ( 2 , 2] → R, f (x) = ⎨ , a = 1.
e ⎪
⎪ α + x
, x ∈ [1, 2]
⎩ 2
R: ∣α − 1∣ = f (1 − 0) = f (1 + 0) = α + 21 ⇒ α = 14 .
3. (a) Să se calculeze lim (2 + sin x) ln x.

x→∞
R: lim (2 + sin x) ln x ≥ lim ln x = +∞.
x→∞ x→∞
(b) Fie f ∶ R → R cu proprietatea ∣f (x) − x∣ ≤ x2 , ∀x ∈ R. Să se arate

că lim f (x) = 0.
x→0
R: Se trece la limită ı̂n inegalitatea −x2 + x ≤ f (x) ≤ x2 + x.
4.6. EXERCIŢII 49
4. Să se calculeze limitele:

1 1 1
lim , lim , lim 2 , lim (3x3 − x2 + 2), lim (x4 − 5x3 − x),
x↗0 x x↘0 x x→0 x x→±∞ x→±∞
1 2x2 − x + 3 5x + 2 x3 + 1 x
lim , lim , lim , lim , lim √
x→∞ x x→±∞ 3x + 5
2 x→±∞ 2x − 1 x→±∞ x + 1 x→−∞
3 2
x2 + 1
5. Să se calculeze limitele:
1 − cos x cos 2x . . . cos nx
(a) lim
x→0 x2
n
1 − cos kx n k 2 n(n + 1)(2n + 1)
R: L = ∑ lim =∑ = .
k=1
x→0 x2 k=1 2 12
ln[1 + tg(x + 1)]
(b) lim
x→−1 ln[1 + arcsin3(x + 1)]
ln(1 + tgy) 1 ln(1 + tgy) arcsin3y tgy 3y
R: L = lim = lim [ ]=
y→0 ln(1 + arcsin3y) 3 y→0 tgy ln(1 + arcsin3y) y arcsin3y
1
.
3
√ √ √
( x − 1)( 3 x − 1) . . . ( n x − 1)
(c) lim
x→1 (x − 1)n−1
1
n
(1 + y) k − 1 1
R: L = ∏ lim =
k=2
y→0 y n!
1
ax + ax2 + ⋅ ⋅ ⋅ + axn sin x
(d) lim ( 1 ) , ai > 0
x→0 n
x ax1 + ⋅ ⋅ ⋅ + axn − n 1 n √
R: L = exp (lim ) = exp ( ∑ ln ai ) = n a1 . . . an
x→0 sin x nx n i=1
(e) lim xx
x↘0
ln y
lim x ln x lim −
R: L = ex↘0 = ey→∞ y =1
√1
(f) lim x x
x→∞
ln x
lim √
R: L = e
x→∞ x = 1.
6. Sa se determine asimptotele urmatoarelor functii:
(a) f (x) = x2 −5x+4

x
R: y = 0 asimptota orizontala spre ±∞, x = 1, x = 4 asimptote

verticale la stanga si la dreapta.
2
(b) f (x) = x+5
x
R: y = x − 5 asimptota oblica spre ±∞, x = −5 asimptota verticala

la stanga si la dreapta.
1 x4 + x2 x2 + 1
(c) 2 , 4 , .
x −x x +1 x
√
7. Să se studieze continuitatea funcţiilor x, x1 , [x] pe domeniile lor de
definiţie.
⎧
⎪ − 1
⎪e (x−2)2 , x ≠ 2
8. (a) Să se studieze continuitatea funcţiei f ∶ R → R, f (x) = ⎨
⎪
⎩0, x = 2
⎪
ı̂n a = 2.
R: f (2 − 0) = f (2 + 0) = f (2), deci funcţia este continuă ı̂n 2.
(b) Să se determine valoarea parametrului real α pentru care funcţia
⎧
⎪ 1
⎪(1 + αx) x , x > 0
f ∶ R → R, f (x) = ⎨ este continuă ı̂n a = 0.
⎪
⎪ x + e, x ≤ 0
⎩
R: e = f (0 − 0) = f (0) = f (0 + 0) = eα ⇒ α = 1
(c) Să se studieze continuitatea laterală pentru funcţia f ∶ R → R,
⎧
⎪
⎪ 2 x−1−1 , x < 1
x−1
f (x) = ⎨ ı̂n punctul a = 1.

⎪
⎪ ln(1 + x), x ≥ 1
⎩
R: f (1 − 0) = f (1) = f (1 + 0) = ln 2, deci funcţia este continuă ı̂n
1.
9. Să se precizeze dacă funcţiile de mai jos au proprietatea lui Darboux:

⎧
⎪
⎪ sin x , x ≠ 0
(a) f ∶ R → R, f (x) = ⎨ x
⎪
⎩1, x = 0
⎪
R: Da, deoarece f este continuă.
(b) f ∶ [−1, 1] → R, f (x) = x − [x]
R: Nu. Fie a = − 12 şi b = 41 . Pentru λ = 13 ı̂ntre f (a) şi f (b), nu
există c ı̂ntre a şi b astfel ı̂ncât f (c) = λ.
⎧
⎪
⎪x, x ∈ Q
(c) f ∶ R → R, f (x) = ⎨ 3
⎪
⎪x , x ∈ R ∖ Q
√⎩ √
R: Nu. Fie a = 8 şi b = 10. Pentru λ = 27 ı̂ntre f (a) şi f (b),
nu există c ı̂ntre a şi b astfel ı̂ncât f (c) = λ.
Capitolul 5
Derivabilitate
5.1 Funcţii derivabile

5.1.1 Definiţia derivatei. Derivate laterale
Definiţia 5.1. Fie o funcţie f ∶ I → R, unde I este un interval şi a ∈ I. Se
numeşte derivată a funcţiei f ı̂n a, limita
f (x) − f (a)
f ′ (a) = lim
x→a x−a
dacă aceasta există. Dacă limita de mai sus este finită, spunem că f este
derivabilă ı̂n a.
Teorema 5.1. Dacă funcţia f ∶ I → R este derivabilă ı̂n a ∈ I, atunci este
continuă ı̂n a.
Derivata unei funcţii intr-un punct, dacă există, este egală cu panta tan-
gentei la graficul funcţiei ı̂n acel punct. Aşadar, derivata ne dă o măsură a
vitezei cu care creşte (sau scade) funcţia ı̂n vecinătatea acelui punct.
Definiţia 5.2. Fie f ∶ I → R şi a ∈ I. Se numeşte derivată la stânga
(respectiv la dreapta) limita
f (x) − f (a) f (x) − f (a)

fs′ (a) = lim (respectiv fd′ (a) = lim )
x↗a x−a x↘a x−a
dacă aceasta există. Dacă limita este finită, spunem că f este derivabilă
la stânga (respectiv la dreapta) ı̂n a.
Teorema 5.2. Fie f ∶ I → R şi un punct interior a ∈ I. Atunci f are derivată
ı̂n a dacă şi numai dacă există ambele derivate laterale ı̂n a şi sunt egale.
51
52 CAPITOLUL 5. DERIVABILITATE
Definiţia 5.3. 1. Dacă f ∶ I → R are derivate laterale diferite ı̂n a ∈ I

şi cel puţin una dintre ele este finită, atunci punctul M (a, f (a)) se
numeşte punct unghiular al graficului;
2. Dacă una din derivatele laterale ı̂n a este +∞ iar cealaltă −∞, atunci
punctul M (a, f (a)) se numeşte punct de ı̂ntoarcere al graficului.
Definiţia 5.4. Spunem că funcţia f ∶ I → R este derivabilă pe I dacă este

derivabilă ı̂n orice a ∈ I.
Observaţie 1. Dacă funcţia f ∶ I → R este derivabilă pe I, atunci f este

continuă pe I.
Definiţia 5.5. Fie f ∶ I → R derivabilă. Funcţia f ′ ∶ I → R care asociază

fiecărui punct x ∈ I valoarea derivatei f ′ (x) se numeşte funcţia derivată
a lui f .
5.1.2 Derivatele funcţiilor elementare

Teorema 5.3. Următoarele funcţii sunt derivabile şi au următoarele deri-
vate:
1. f ∶ R → R, f (x) = c, c ∈ R; f ′ (x) = 0, ∀x ∈ R;
2. f ∶ R → R, f (x) = x; f ′ (x) = 1, ∀x ∈ R;
3. f ∶ R → R, f (x) = xn , n ∈ N; f ′ (x) = nxn−1 , ∀x ∈ R;

√
4. f ∶ (0, ∞) → R, f (x) = x; f ′ (x) = 2√1 x , ∀x ∈ (0, ∞);
5. f ∶ R ∖ {0} → R, f (x) = x1 ; f ′ (x) = − x12 , ∀x ≠ 0;
6. f ∶ (0, ∞) → R, f (x) = xα , α ∈ R; f ′ (x) = αxα−1 , ∀x ∈ (0, ∞);
7. f ∶ R → (0, ∞), f (x) = ex ; f ′ (x) = ex , ∀x ∈ R;
8. f ∶ R → (0, ∞), f (x) = ax , a > 0; f ′ (x) = ax ln a, ∀x ∈ R;
9. f ∶ (0, ∞) → R, f (x) = ln x; f ′ (x) = x1 , ∀x > 0;
10. f ∶ (0, ∞) → R, f (x) = loga x, a > 0, a ≠ 1; f ′ (x) = 1

x ln a , ∀x > 0;
11. f ∶ R → R, f (x) = sin x; f ′ (x) = cos x, ∀x ∈ R;
12. f ∶ R → R, f (x) = cos x; f ′ (x) = − sin x, ∀x ∈ R;

5.1. FUNCŢII DERIVABILE 53
13. f ∶ R ∖ {(2k + 1) π2 } → R, f (x) = tg x; f ′ (x) = 1

cos2 x , ∀x ≠ (2k + 1) π2 ;
14. f ∶ [−1, 1] → [− π2 , π2 ] , f (x) = arcsin x; f ′ (x) = √ 1 ,

1−x2
∀x ∈ (−1, 1);
15. f ∶ [−1, 1] → [0, π] , f (x) = arccos x; f ′ (x) = − √1−x

1
2
, ∀x ∈ (−1, 1);
16. f ∶ R → (− π2 , π2 ) , f (x) = arctg x; f ′ (x) = 1

1+x2 , ∀x ∈ R;
5.1.3 Operaţii cu funcţii derivabile

Teorema 5.4. Fie funcţiile f, g ∶ I → R derivabile şi α ∈ R. Atunci şi
funcţiile f ±g, (αf ), f g, f /g (pentru g(x) ≠ 0) sunt derivabile, iar derivatele
lor sunt date de:
(f ± g)′ = f ′ ± g ′
(αf )′ = αf ′
(f g)′ = f ′ g + f g ′
f ′ f ′g − f g′
( ) = .
g g2
Teorema 5.5. Fie funcţiile f ∶ I → J şi g ∶ J → R derivabile. Atunci şi
funcţia compusă g ○ f ∶ I → R este derivabilă, iar derivata ei este dată prin:
(g ○ f )′ (x) = g ′ (f (x)) ⋅ f ′ (x), ∀x ∈ I.
Teorema 5.6. Fie funcţia f ∶ I → J strict monotonă şi derivabilă. Atunci

există funcţia inversă f −1 ∶ J → I, este derivabilă, iar derivata ei este dată
de:
1
(f −1 )′ (y) = ′ −1 , ∀y ∈ J.
f (f (y))
Aplicaţii:
1. Să se găsească valorile a, b ∈ R pentru care funcţia

⎧
⎪
⎪ax + b, x < 0
f ∶ R → R, f (x) = ⎨
⎪
⎩2 sin x + 3 cos x,
⎪ x≥0
2. Să se calculeze derivatele funcţiilor:

√
(a) f (x) = 3 x2 − √2x3
3
√ 2
(b) f (x) = x (5 − x − x3 )
√
x5 3+x6
(c) f (x) = (4+x2 )3
√
(d) f (x) = sin x
√
1+cos x
3. Să se determine coordonatele punctelor de intersecţie ale axei Ox cu

tangentele la graficul funcţiei f (x) = x−3
x+1
care formează unghiul 3π
4 cu
axa Ox;
5.2 Aplicaţii ale derivabilităţii

5.2.1 Puncte de extrem local. Intervale de monotonie
Definiţia 5.6. Fie funcţia f ∶ I → R şi a ∈ I. Spunem că a este un punct
de minim (respectiv maxim) local dacă există o vecinătate V a lui a astfel
ı̂ncât
f (x) ≥ f (a)(respectiv f (x) ≤ f (a)), ∀x ∈ V ∩ I. (5.1)
Dacă a este punct de maxim sau minim local al funcţiei f , atunci spunem
ca este punct de extrem local al lui f . Dacă una dintre inegalităţile de la
(5.1) are loc pentru orice x ∈ I, spunem ca este un punct de extrem global al
lui f .
Teorema 5.7 (Fermat). Fie f ∶ I → R şi a un punct de extrem local din

interiorul lui I. Dacă f are derivată ı̂n a, atunci aceasta este nulă:
f ′ (a) = 0.
Un punct ı̂n care derivata funcţiei f se anulează se numeşte punct staţionar

(sau critic) al lui f . Reciproca teoremei lui Fermat nu este ı̂nsă valabilă, ı̂n
sensul că nu orice punct critic este şi punct de extrem.
Teorema 5.8 (Rolle). Fie o funcţie f ∶ I → R şi două puncte a, b ∈ I, a < b.

Dacă sunt indeplinite condiţiile:
1. f este continuă pe [a, b];
2. f este derivabilă pe (a, b);
3. f (a) = f (b),
atunci există cel puţin un punct c ∈ (a, b) ı̂n care derivata se anulează:
f ′ (c) = 0.
5.2. APLICAŢII ALE DERIVABILITĂŢII 55
Teorema 5.9 (Lagrange). Fie o funcţie f ∶ I → R şi două puncte a, b ∈ I,

a < b. Dacă sunt indeplinite condiţiile:
1. f este continuă pe [a, b];
2. f este derivabilă pe (a, b);
atunci există cel puţin un punct c ∈ (a, b) astfel ı̂ncât să avem:
f (b) − f (a)
= f ′ (c) (5.2)
b−a
Teorema lui Lagrange este o generalizare a teoremei lui Rolle. Formula
(5.2) poartă numele de formula creşterilor finite.
Observaţii
Teorema lui Lagrange rămâne adevărată dacă se presupune că funcţia

f are derivată finită sau infinită pe intervalul deschis;
Punctul intermediar c din formula creşterilor finite depinde atât de

funcţia f cât şi de punctele a şi b;
Dacă graficul funcţiei f admite tangentă ı̂n fiecare punct (cu excepţia
eventual a extremităţilor), există cel puţin un punct pe grafic (care nu
coincide cu extremităţile), ı̂n care tangenta este paralelă cu coarda care
uneşte extremităţile.
O altă aplicaţie a derivabilităţii, consecinţă a teoremei lui Lagrange, este

stabilirea monotoniei unei funcţii:
Teorema 5.10. Fie f ∶ I → R o funcţie derivabilă pe I, unde I este un

interval deschis. Atunci avem:
1. dacă f ′ (x) = 0, ∀x ∈ I, atunci f este constantă pe I;
2. dacă f ′ (x) > 0, ∀x ∈ I, atunci f este strict crescătoare pe I;
3. dacă f ′ (x) < 0, ∀x ∈ I, atunci f este strict descrescătoare pe I;
4. dacă f este crescătoare pe I, atunci f ′ (x) ≥ 0, ∀x ∈ I;
5. dacă f este descrescătoare pe I, atunci f ′ (x) ≤ 0, ∀x ∈ I.
Aşadar studiind semnul derivatei unei funcţii putem trage concluzii asu-
pra punctelor de extrem si a monotoniei acestei funcţii.
Teorema 5.11. Dacă f este continuă pe I, derivabilă pe I ∖ {x0 } şi dacă

derivata sa f ′ are limită finită sau infinită ı̂n punctul x0 , atunci f ′ (x0 ) există
şi f ′ (x0 ) = lim f ′ (x0 ).
x→x0
Teorema 5.12. Dacă f are derivată mărginită pe intervalul I, atunci f este

uniform continuă pe I.
Teorema 5.13. Dacă f este derivabilă pe un interval I, atunci derivata sa

f ′ are proprietatea lui Darboux pe acest interval.
Următoarea teoremă este o generalizare a teoremei lui Lagrange:
Teorema 5.14 (Cauchy). Fie funcţiile f, g ∶ I → R şi două puncte a, b ∈ I,

a < b. Dacă sunt indeplinite condiţiile:
1. f şi g sunt continue pe [a, b];
2. f şi g sunt derivabile pe (a, b);
3. g ′ (x) ≠ 0, ∀x ∈ (a, b);
atunci g(a) ≠ g(b) şi există cel puţin un punct c ∈ (a, b) astfel ı̂ncât să avem:
f (b) − f (a) f ′ (c)

= . (5.3)
g(b) − g(a) g ′ (c)
Aplicaţie: Folosind rezultatele anterioare referitoare la puncte de extrem

şi monotonie, să se schiţeze graficele funcţiilor:
1. f ∶ [−2, 2] → R, f (x) = x4 − 2x2 − 3
2. f ∶ R → R, f (x) = xe−x
2
x2 +2x+4
3. f ∶ R ∖ {0} → R, f (x) = 2x
x2 −1
4. f ∶ R ∖ {−2, 2} → R, f (x) = x2 −4
O altă aplicaţie a derivabilităţii este ı̂n calculul unor limite pentru cazurile
de nedeterminare 00 şi ∞ ∞.
Teorema 5.15 (Regula lui l’Hospital pentru cazul 00 ). Fie două funcţii
f, g ∶ I → R derivabile şi c un punct de acumulare al lui I. Dacă sunt
ı̂ndeplinite condiţiile:
1. g ′ (x) ≠ 0, ∀x ∈ I;
2. lim f (x) = lim g(x) = 0;

x→c x→c
f ′ (x)
3. există limita lim = L, finită sau infinită;
x→c g ′ (x)
atunci
f (x)
lim = L.
x→c g(x)
Teorema 5.16 (Regula lui l’Hospital pentru cazul ∞ ∞ ). Fie două funcţii
f, g ∶ I → R derivabile şi c un punct de acumulare al lui I. Dacă sunt
ı̂ndeplinite condiţiile:
1. g ′ (x) ≠ 0, ∀x ∈ I;
2. lim g(x) = ±∞;

x→c
f ′ (x)
3. există limita lim = L, finită sau infinită;
x→c g ′ (x)
atunci
f (x)
lim = L.
x→c g(x)
Observaţii
Regulile lui l’Hospital se pot aplica de mai multe ori
Pentru a reduce volumul de calcul este indicat să se combine regulile lui
l’Hospital cu limitele fundamentale şi cu operaţiile cu limite de funcţii.
ı̂n cazul 0 ⋅ ∞ se poate aplica regula lui l’Hospital pentru f ⋅ g = f

1
g
−
1 1
ı̂n cazul ∞ − ∞ se poate aplica regula lui l’Hospital pentru f − g = g f
1
fg
ı̂n cazurile 00 , ∞0 , 1∞ se poate aplica regula lui l’Hospital pentru f g =

eg ln f
Aplicaţie: Folosind regulile l’Hospital, să se calculeze limitele:

ln x
1. lim
x→1 x2 − 1
2 sin x − sin 2x
2. lim
x→0 2ex − x2 − 2x − 2
x2
3. lim
x→∞ ex
4. lim xa ln x, unde a > 0

x↘0
3 x
5. lim (1 + sin )
x→∞ x
5.2.2 Derivate de ordin superior. Formula lui Taylor

Definiţia 5.7. Fie f ∶ I → R o funcţie derivabilă. Dacă funcţia derivată
f ′ ∶ I → R este la rândul ei derivabilă pe I, derivata acesteia se numeşte
derivata a doua a lui f şi se notează cu f ′′ .
În mod similar se pot defini derivatele de ordin 3, 4, şi in general derivata
de ordin n, notată prin f (n) .
Aplicaţie: Să se găsească derivatele de ordinul n ale funcţiilor:
1
f (x) = ; g(x) = sin(ax + b).
1+x
Multe probleme inginereşti sunt prea dificile pentru a putea fi rezolvate

exact, motiv pentru care ı̂n multe situaţii se optează pentru soluţii aproxima-
tive cu o toleranţă acceptabilă. O altă aplicaţie a derivatelor este ı̂n găsirea
unor aproximări polinomiale pentru o funcţie ı̂n vecinătatea unui punct dat.
Definiţia 5.8. Fie f ∶ I → R şi a ∈ I. Se numeşte linearizare a funcţiei f

ı̂n vecinătatea lui a, funcţia de gradul 1 definită prin
P1 (x) = f (a) + f ′ (a)(x − a)
Graficul linearizării ı̂n a este de fapt chiar tangenta la graficul funcţiei f

ı̂n punctul corespunzător lui a. Aşadar, P1 (x) descrie comportamentul lui
f (x) ı̂n vecinătatea lui a mai bine decât orice altă funcţie de gradul 1.
Aplicaţii:
√
1. Să se găsească linearizările funcţiilor 1 + x ı̂n jurul lui 0 şi 1
x ı̂n jurul
lui 21 .
√
2. Folosind linearizarea
√ lui x ı̂n jurul lui 25, să se găsească o valoare
aproximativă a lui 26.
Dacă funcţia f ∶ I → R admite derivate de ordin superior ı̂n vecinătatea

lui a ∈ I, atunci putem găsi aproximări mai bune pentru f ı̂n vecinătatea
lui a, folosind polinoame de grad superior (2,3,...). Astfel, aproximarea de
ordinul 2
f ′′ (a)
P2 (x) = f (a) + f ′ (a)(x − a) + (x − a)2
2
descrie comportamentul lui f ı̂n vecinătatea lui a mai bine decât aproximarea
de ordinul 1 (linearizarea) şi decât orice altă funcţie polinomială de gradul 2.
Pe cazul general, dacă f admite derivate de ordin n pe un interval deschis
conţinându-l pe a, atunci polinomul
f ′ (a) f ′′ (a) f (n) (a)
Pn (x) = f (a) + (x − a) + (x − a)2 + ⋅ ⋅ ⋅ + (x − a)n (5.4)
1! 2! n!
are proprietatea că derivatele lui calculate ı̂n a sunt egale cu cele ale funcţiei
f ı̂n a:
(n)
Pn (a) = f (a), Pn′ (a) = f ′ (a), . . . , Pn (a) = f (n) (a)
şi ı̂n consecinţă descrie comportamentul lui f ı̂n vecinătatea lui a mai bine
decât orice alt polinom de grad n.
Polinomul definit de (5.4) se numeşte polinom Taylor de grad n al lui
f ı̂n a.
Aplicaţie: Să se găsească polinomul Taylor de ordinul n corespunzător
funcţiei ex ı̂n vecinătatea lui 0, şi cu ajutorul acestuia să se aproximeze
numărul e.
Teorema 5.17 (Formula lui Taylor). Fie f ∶ I → R o funcţie derivabilă
de n + 1 ori şi a ∈ I. Atunci pentru orice x ∈ I avem:
f ′ (a) f (n) (a) f (n+1 (ξ)
f (x) = f (a) + (x − a) + ⋅ ⋅ ⋅ + (x − a)n + (x − a)n+1
1! n! (n + 1)!
´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¸ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¶ ´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¸¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹¶
Pn (x) En (x)
unde ξ este un număr ı̂ntre a şi x.

Cantitatea En (x) se numeşte restul lui Lagrange şi ne dă o măsură a
erorii aproximarii cu ajutorul polinomului Taylor de ordinul n:
En (x) = f (x) − Pn (x)
Teorema 5.18. Fie f ∶ I → R o funcţie derivabilă de n ori, n ≥ 2 ı̂ntr-un
a ∈ I, astfel ı̂ncât
f ′ (a) = 0, f ′′ (a) = 0, . . . , f (n−1) (a) = 0, f (n) (a) ≠ 0.
Atunci:
1. Dacă n este par, atunci a este punct de extrem al lui f ; dacă f (n) (a) > 0
atunci a este punct de minim, iar dacă f (n) (a) < 0, atunci a este punct
de maxim.
2. Dacă n este impar, iar a este punct interior intervalului I, atunci a nu

este punct de extrem al funcţiei f .
Definiţia 5.9. 1. Funcţia f se numeşte convexă pe intervalul I dacă

tangenta dusă ı̂n orice punct al graficului se află sub grafic.
2. Funcţia f se numeşte concavă pe intervalul I dacă tangenta dusă ı̂n

orice punct al graficului se află deasupra graficului.
Teorema 5.19. Fie f ∶ I → R o funcţie de două ori derivabilă pe intervalul

I.
1. Dacă f ′′ (x) ≥ 0, ∀x ∈ I, atunci funcţia f este convexă pe I.
2. Dacă f ′′ (x) ≤ 0, ∀x ∈ I, atunci funcţia f este concavă pe I.
Definiţia 5.10. Se spune că punctul interior x0 ∈ I este punct de infle-

xiune al funcţiei f dacă funcţia are derivată (finită sau infinită) ı̂n punctul
x0 , şi dacă funcţia este convexă de o parte a lui x0 şi concavă de cealaltă
parte a lui x0 .
Teorema 5.20. Fie f ∶ I → R şi x0 ∈ I. Dacă f este de două ori derivabilă

ı̂ntr-o vecinătate V a lui x0 şi dacă există α, β ∈ V cu x0 ∈ (α, β) astfel ı̂ncât:
(a) f ′′ (x0 ) = 0
(b) f ′′ < 0 pe (α, x0 ) şi f ′′ > 0 pe (x0 , β) sau invers,
atunci x0 este punct de inflexiune pentru f .
5.3 Diferenţiale
Definiţia 5.11. Spunem că funcţia f este diferenţiabilă ı̂n punctul x0 ∈ I,
dacă există un număr finit A ∈ R şi o funcţie α definită pe I, continuă ı̂n x0
şi nulă ı̂n x0 , astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ I să avem
f (x) − f (x0 ) = A(x − x0 ) + α(x)(x − x0 ).
Dacă funcţia este diferenţiabilă ı̂n fiecare punct din I, spunem că este dife-
renţiabilă pe I.
5.4. EXERCIŢII 61
Teorema 5.21. Funcţia f este diferenţiabilă ı̂ntr-un punct x0 ∈ I dacă şi

numai dacă este derivabilă ı̂n x0 .
Definiţia 5.12. Fie f ∶ I → R derivabilă ı̂n x0 ∈ I. Funcţia
df (x0 ) ∶ R → R, df (x0 )(h) = f ′ (x0 )h
se numeşte diferenţiala funcţiei f ı̂n x0 .
Diferenţiala df (x0 ) aproximează diferenţa f (x0 + h) − f (x0 ) pentru h su-
ficient de mic. √ √
Aplicaţie: Să se calculeze diferenţiala functiei f (x) = x2 + 1+ln x2 + 1
ı̂n punctul x = 1.
5.4 Exerciţii
1. (a) Să se studieze derivabilitatea următoarei funcţii ı̂n punctul indicat:
√
f ∶ R → R, f (x) = x − 1, x0 = 1;
3
R: fs′ (1) = fd′ (1) = ∞

(b) Să se determine coordonatele punctelor de intersecţie ale axei Ox
cu tangentele la graficul funcţiei f (x) = x−3
x+1
, care formează unghiul
3π
4 cu axa Ox.
R: Rezolvând ecuaţia f ′ (x) = tg ( 3π4
) obţinem x1 = 1 şi x2 = 5,
corespunzătoare tangentelor y = −x şi y = −x+8, care intersectează
axa Ox ı̂n punctele de abscise 0 şi 8.
2. (a) Să se stabilească dacă următoarele funcţii au derivate şi dacă sunt
derivabile ı̂n punctele indicate:
f ∶ R → R, f (x) = ∣x2 − 5x + 6∣, x0 = 1, x0 = 2, x0 = 3;
⎧
⎪
⎪ex − 1, x < 0
g ∶ R → R, g(x) = ⎨ , x0 = 0.
⎪
⎪ ln(1 + x), x ≥ 0
⎩
R: f (1) = −3, fs (2) = fs (3) = −1, fd′ (2) = fd′ (3) = 1,
′ ′ ′
gs′ (0) = gd′ (0) = 1.

(b) Să se arate că A(1, 0) si B(−1, 0) sunt puncte de ı̂ntoarcere pentru
graficul funcţiei
√
f ∶ R → R, f (x) = ∣x2 − 1∣
R: fs′ (−1) = fs′ (1) = −∞, fd′ (−1) = fd′ (1) = +∞
(c) Să se determine punctele de derivabilitate ale funcţiei
⎧
⎪
⎪ x3 − x 2 , x ∈ Q
f ∶ R → R, f (x) = ⎨
⎪
⎩0, x ∈ R ∖ Q
⎪
R: f este continuă ı̂n 0 şi 1, şi derivabilă doar ı̂n 0.
3. Să se calculeze derivatele funcţiilor:

√
(a) f (x) = 3 x2 − √2x3
3
√ 2
(b) f (x) = x (5 − x − x3 )
√
x5 3+x6
(c) f (x) = (4+x2 )3
√
(d) f (x) = sin x
√
1+cos x
4. (a) Fie funcţiile g, h ∶ R → R, g(x) = x2 + 3x + 2, h(x) = x2 . Să se

calculeze derivata funcţiei f = h ○ g.
R: f ′ (x) = 2(x2 + 3x + 2)(2x + 3).
(b) Fie funcţia f ∶ R → R, f (x) = x3 + 2x2 + 4x + 4. Să se arate că f
este bijectivă, (f −1 )′ (4) = 41 şi că (f −1 )′ (y) > 0, ∀y ∈ R.
R: f ′ (x) = 3x2 + 4x + 4 > 0 ∀x ∈ R, deci f este strict crescătoare.
Cum limx→±∞ f (x) = ±∞, rezultă că f este bijectivă.
(f −1 )′ (4) = (f −1 )′ (f (0)) = f ′ 1(0) = 14
∀y ∈ R, ∃x ∈ R astfel ı̂ncât f (x) = y, de unde (f −1 )′ (y) = f ′ (x)
1
> 0.
5. (a) Dacă a, b, c > 0, ax + bx + cx ≥ 3, ∀x ∈ R, atunci abc = 1.

R: x = 0 este punct de minim al funcţiei f (x) = ax + bx + cx ;
(b) Dacă ai > 0, i = 1, n şi ∑ni=1 axi ≥ ∑ni=1 ai , ∀x ∈ R, atunci ∏ni=1 aai i = 1.
R: x = 1 este punct de minim al funcţiei f (x) = ∑ni=1 axi .
6. (a) Să se determine abscisa unui punct c ı̂n care tangenta la graficul
⎧
⎪
⎪ x+2 , x ≤ 0
funcţiei f ∶ R → R, f (x) = ⎨√2 să fie paralelă la
⎪
⎪ x + 1, x > 0
⎩
coarda care uneşte punctele de abscise x1 = −4, x2 = 3.
⎧
⎪
⎪2, x ≤ 0
1
R: f este derivabilă pe R, cu f (x) = ⎨ 1 ′ . Se rezolvă
⎪
⎪ √ , x>0
⎩ 2 x+1
ecuaţia f ′ (c) = f (xx22)−f
−x1
(x1 )
şi se găseşte c = 1336 .
5.4. EXERCIŢII 63
(b) Să se determine a, b ∈ R astfel ı̂ncât funcţiei

⎧
⎪
⎪ex , x ∈ [−1, 0]
f ∶ [−1, 1] → R, f (x) = ⎨
⎪
⎩ax + b, x ∈ (0, 1]
⎪
să i se poată aplica teorema lui Lagrange şi să se aplice efectiv
teorema.
R: Punând condiţiile de continuitate şi derivabilitate ı̂n 0 obţinem
a = b = 1, iar apoi rezolvând ecuaţia f ′ (c) = f (1)−f
2
(−1)
obţinem
c = ln (1 − 2e ).
1
7. Aplicând teorema lui Lagrange, să se demonstreze că

x
arctgx > , ∀x > 0.
1 + x2
8. Folosind monotonia unor funcţii alese convenabil să se demonstreze

inegalităţile:
(a) 2x3 + 3x2 − 12x + 7 > 0, ∀x > 1

R: Se studiază cu ajutorul derivatei monotonia funcţiei f (x) =
2x3 + 3x2 − 12x + 7 pe (1, ∞);
(b) ln x ≤ x − 1, ∀x > 0.
R: Se studiază cu ajutorul derivatei monotonia funcţiei f (x) =
ln x − x + 1 pe (0, ∞).
9. Se consideră funcţia
⎧
⎪
⎪ x + mx + n , x ∈ [−1, 0]
2
f ∶ [−1, 1] → R, f (x) = ⎨ , m, n, p ∈ R.
⎪
⎪ px 2 + 4x + 4 , x ∈ (0, 1]
⎩
Să se determine parametrii m, n, p a.ı̂. f să satisfacă condiţiile de aplica-
bilitate ale teoremei lui Rolle pe [−1, 1] şi să se aplice efectiv această
teoremă.
R: m = n = 4; p = −7
10. Să se aplice teorema lui Cauchy următoarelor perechi de funcţii pe

intervalele specificate, determinând de fiecare dată punctele c:
√
⎧
⎪ x+3 , x ∈ [−2, 1]
⎪
⎪
(a) f (x) = ⎨ x + 7 , g (x) = x , x ∈ [−2, 5]
⎪
⎪
⎪ , x ∈ (1, 5]
⎩ 4
R: c = 16
1
e
(b) f (x) = ln x , g (x) = , x ∈ [1, e]
x
R: c = e
e−1
11. Folosind regula lui l’Hospital să se calculeze limitele:

sin2 (x − 1) 1
(a) lim R:
x→1 x3 − x2 − x + 1 2
ln3 x
(b) lim 3 R: 0
x→∞ x + 2x2 − 5
x sin x
(c) lim 2 R: 1
x→0 x − 2x3
x − arctg x
(d) lim R: 23
x→0 x(1 − cos x)
x sin 2x
(e) lim R: 2
x→0 ln(1 + x2 )
ex − 1 − x 3
2
(f) lim ; R:1

x→0 sin2 x
1 x
(g) lim x [(1 + ) − e]; R: − 2e
x→∞ x
1
(h) lim ( 2 − ctg2 x); R: 23
x→0 x
x
(i) lim [ln(x + 1)] ; R: 1
x↘0
1
(j) lim (1 + x) x ; R: 1
x→∞
Capitolul 6
Şiruri şi serii de funcţii
6.1 Şiruri de funcţii. Convergenţă

Definiţia 6.1. O familie de funcţii (fn )n∈N definite pe o aceeaşi mulţime A
se numeşte şir de funcţii şi se notează (fn ).
Definiţia 6.2. Un punct a ∈ A se numeşte punct de convergenţă al
şirului de funcţii (fn ) dacă şirul numeric (fn (a)) este convergent. Mulţimea
punctelor de convergenţă ale şirului de funcţii se numeşte mulţimea de
convergenţă a şirului.
Fie (fn ) un şir de funcţii definite pe A şi fie B mulţimea de convergenţă
a şirului de funcţii.
Definiţia 6.3. Funcţia f (x) definită prin f (x) = lim fn (x), ∀x ∈ B se
n→∞
numeşte funcţie limită pe mulţimea B a şirului de funcţii (fn ).
Definiţia 6.4. Spunem că şirul de funcţii (fn ) este simplu convergent
(sau punctual convergent) pe A către f dacă pentru orice x ∈ A, şirul
numeric (fn (x)) este convergent către numărul f (x):
∀x ∈ A, ∀ε > 0, ∃N (ε, x) astfel ı̂ncât ∣fn (x) − f (x)∣ < ε ∀n ≥ N (ε, x).
s
Scriem fn Ð
→ f.
Definiţia 6.5. Spunem că şirul de funcţii (fn ) este uniform convergent
pe A către f dacă:
∀ε > 0, ∃N (ε) astfel ı̂ncât ∣fn (x) − f (x)∣ < ε ∀n ≥ N (ε), ∀x ∈ A.

u
Scriem fn Ð
→ f.
65
66 CAPITOLUL 6. ŞIRURI ŞI SERII DE FUNCŢII
Teorema 6.1 (Criteriul de convergenţă uniformă a lui Cauchy). Şirul

de funcţii (fn ) este uniform convergent către o funcţie f dacă şi numai dacă
∀ε > 0, ∃N (ε) astfel ı̂ncât ∣fn (x) − fm (x)∣ < ε, ∀n, m ≥ N (ε), ∀x ∈ A.
Teorema 6.2 (Criteriul majorării). Fie (fn ) şi (ϕn ) două şiruri de funcţii
definite pe A şi f o funcţie definită pe A. Dacă avem
∣fn (x) − f (x)∣ ≤ ϕn (x), ∀n ∈ N, ∀x ∈ A

u u
şi dacă ϕn Ð
→ 0, atunci fn Ð
→ f.
Corolar 6.1.1. Fie (fn ) un şir de funcţii definite pe o mulţime A şi f o

funcţie definită pe A. Dacă există un şir (an ) de numere pozitive convergent
către 0 astfel ı̂ncât
∣fn (x) − f (x)∣ ≤ an , ∀n ∈ N, ∀x ∈ A

u
atunci fn Ð
→ f.
Teorema 6.3. Fie (fn ) un şir de funcţii uniform convergent pe mulţimea A

către funcţia f . Dacă toate funcţiile fn sunt continue ı̂ntr-un punct a ∈ A,
atunci şi funcţia limită f este continuă ı̂n punctul a.
Corolar 6.1.2. Un şir (fn ) de funcţii continue pe A, uniform convergent pe

A, are limita o funcţie continuă pe A.
Teorema 6.4. Fie (fn ) un şir de funcţii definite şi derivabile pe un interval
I, uniform convergent către f pe I. Dacă şirul derivatelor (fn′ ) este uniform
convergent către o funcţie g pe I, atunci f este derivabilă pe I şi f ′ = g.
Teorema 6.5. Fie I un interval mărginit şi (fn ) un şir de funcţii derivabile
pe I. Dacă:
1. şirul (fn ) este convergent ı̂ntr-un punct x0 ∈ I
2. şirul derivatelor (fn′ ) este uniform convergent pe I către o funcţie g
atunci
(i) şirul (fn ) este uniform convergent pe I către o funcţie f
(ii) limita f este derivabilă şi f ′ = g

6.2. SERII DE FUNCŢII. CONVERGENŢĂ 67
6.2 Serii de funcţii. Convergenţă

Definiţia 6.6. Suma infinită f1 + f2 + ⋅ ⋅ ⋅ + fn + . . . unde (fn ) este un şir
de funcţii definite pe aceeaşi mulţime A, se numeşte serie de funcţii şi se
∞
notează ∑ fn sau ∑ fn . Mulţimea punctelor a ∈ A pentru care seria ∑ fn
n=1
este convergentă se numeşte mulţime de convergenţă a seriei de funcţii.
Observaţie: Seria ∑ fn este convergentă ı̂n punctul a ∈ A dacă şi numai

dacă şirul de funcţii al sumelor parţiale Sn = f1 + ⋅ ⋅ ⋅ + fn este convergent ı̂n a.
Definiţia 6.7. Fie (fn ) un şir de funcţii definite pe aceeaşi mulţime A şi f
o funcţie definită pe o submulţime B ⊂ A.
1. Spunem că seria de funcţii ∑ fn este simplu convergentă pe B către

funcţia f dacă şirul sumelor parţiale (Sn ) este simplu convergent către
funcţia f pentru orice x ∈ B
2. Spunem că seria de funcţii ∑ fn este uniform convergentă pe B

către funcţia f dacă şirul sumelor parţiale (Sn ) este uniform convergent
către funcţia f pe mulţimea B
Funcţia f se numeşte suma seriei pe mulţimea B.
Teorema 6.6 (Criteriul lui Cauchy de convergenţă uniformă). O serie

de funcţii ∑ fn definite pe A este uniform convergentă pe A dacă şi numai
dacă pentru orice ε > 0, există N (ε) ∈ N astfel ı̂ncât oricare ar fi n ≥ N (ε) şi
p ≥ 1 să avem
∣fn+1 (x) + fn+2 (x) + ⋅ ⋅ ⋅ + fn+p (x)∣ < ε, ∀x ∈ A
Teorema 6.7. Fie ∑ fn şi ∑ ϕn două serii de funcţii definite pe A. Dacă

avem
∣fn (x)∣ ≤ ϕn (x), ∀n ∈ N, ∀x ∈ A
iar seria ∑ ϕn este uniform convergentă pe A, atunci şi seria ∑ fn este uni-
form convergentă pe A.
Corolar 6.2.1. Fie ∑ fn o serie de funcţii definite pe A şi ∑ an o serie

convergentă de numere pozitive. Dacă avem
∣fn (x)∣ ≤ an , ∀n ∈ N, ∀x ∈ A
atunci seria ∑ fn este uniform convergentă pe A.

Teorema 6.8 (Criteriul lui Dirichlet). Fie ∑ fn o serie de funcţii definite

pe A şi şirul de funcţii (αn (x)). Dacă sunt ı̂ndeplinite condiţiile:
1. ∑ fn are şirul sumelor parţiale (Sn ) egal mărginite pe A:
∃M > 0 astfel ı̂ncât ∣Sn (x)∣ ≤ M, ∀x ∈ A
2. (αn (x)) este monoton descrescător şi uniform convergent la funcţia

nulă pe A
atunci seria de funcţii ∑ αn fn este uniform convergentă pe A.
Teorema 6.9 (Criteriul lui Abel). Fie ∑ fn o serie de funcţii definite pe
A şi şirul de funcţii (αn (x)). Dacă sunt ı̂ndeplinite condiţiile:
1. ∑ fn este uniform convergentă pe A
2. (αn (x)) este monoton descrescător şi egal mărginit pe A
atunci seria de funcţii ∑ αn fn este uniform convergentă pe A.
Teorema 6.10. Fie ∑ fn o serie de funcţii uniform convergentă pe mulţimea
A către funcţia f . Dacă toate funcţiile fn sunt continue ı̂ntr-un punct a ∈ A,
atunci şi funcţia sumă f este continuă ı̂n punctul a.
Corolar 6.2.2. O serie ∑ fn de funcţii continue pe A, uniform convergentă
pe A, are suma o funcţie continuă pe A.
Teorema 6.11. Fie ∑ fn o serie de funcţii derivabile pe un interval I, uni-
form convergentă către f pe I. Dacă seria derivatelor ∑ fn′ este uniform
convergentă către o funcţie g pe I, atunci f este derivabilă pe I şi f ′ = g.
Teorema 6.12. Fie I un interval mărginit şi ∑ fn o serie de funcţii deriva-
bile pe I. Dacă:
1. seria ∑ fn este convergentă ı̂ntr-un punct x0 ∈ I
2. seria derivatelor ∑ fn′ este uniform convergentă pe I către o funcţie g
atunci
(i) seria ∑ fn este uniform convergentă pe I către o funcţie f
(ii) limita f este derivabilă şi f ′ = g
Teorema 6.13. Dacă A este mulţimea de convergenţă a seriei ∑ fn şi f
suma acestei serii, iar B este mulţimea de convergenţă a seriei ∑ gn şi g
suma sa, atunci:
1. Seria sumă ∑(fn + gn ) este convergentă pe A ∩ B şi are suma f + g
2. Seria ∑ αfn este convergentă pe A şi are suma αf .
6.3. SERII DE PUTERI 69
6.3 Serii de puteri

Definiţia 6.8. 1. Se numeşte serie de puteri o serie de funcţii de forma
∞
∑ an xn = a0 + a1 x + a2 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + an xn + . . .
n=0
pentru x ∈ R, iar a1 , a2 , . . . , an , . . . constante reale. Termenii şirului

(an )n∈N se numesc coeficienţii seriei de puteri.
2. Se numeşte serie de puteri centrată ı̂n a o serie de forma
∞
∑ an (x − a)n .
n=0
Un exemplu de serie de puteri este seria geometrică

∞
∑ xn = 1 + x + x2 + x3 + . . .
n=0
care este convergentă pentru orice x ∈ (−1, 1), având suma 1−x
1
.
Dacă ı̂ntr-o serie de puteri centrată ı̂n a facem schimbarea de variabilă
x − a = y obţinem o serie de forma ∑ an y n . De aceea ne vom ocupa numai de
serii de forma ∑ an xn .
∞
Teorema 6.14 (Teorema lui Abel). Fie seria de puteri ∑ an xn . Atunci
n=0
există 0 ≤ R ≤ +∞ astfel ı̂ncât :
1. seria este absolut convergentă pe intervalul (−R, R);
2. pentru orice x cu ∣x∣ > R, seria este divergentă;
3. pentru orice 0 < r < R, seria este uniform convergentă pe intervalul
[−r, r]
Numărul R se numeşte rază de convergenţă a seriei, iar intervalul (−R, R)
se numeşte intervalul de convergenţă al seriei de puteri.
Pentru o serie de puteri ∑∞ n=0 an (x − a) cu raza de convergenţă R, inter-
n
valul de convergenţă este (a − R, a + R).

Teorema 6.15 (Cauchy-Hadamard). Raza de convergenţă a unei serii de
∞
puteri ∑ an xn este R = L1 , unde
n=0
an+1 √
L = lim ∣ ∣ sau L = lim n ∣an ∣.
n→∞ an n→∞
Dacă L = ∞ atunci R = 0, iar dacă L = 0 atunci R = ∞.

Definiţia 6.9. Fie f ∶ I → R şi a ∈ I astfel ı̂ncât f are derivate de orice

ordin ı̂n a. Atunci seria de puteri
∞
f (n) (a) f ′ (a) f ′′ (a)
∑ (x − a)n = f (a) + (x − a) + (x − a)2 + . . .
n=0 n! 1! 2!
se numeşte seria Taylor asociată funcţiei f ı̂n punctul a. Dacă a = 0,

atunci seria Taylor corespunzătoare
∞
f (n) (0) n
∑ x
n=0 n!
se numeşte seria MacLaurin asociată lui f .
Seria are o rază de convergenţă 0 ≤ R ≤ +∞, o mulţime de convergenţă A

care conţine cel puţin punctul a, şi un interval de convergenţă (a−R, a+R) ⊂
A.
Sumele parţiale Pn (x) ale seriei Taylor sunt chiar polinoamele Taylor de
ordinul n corespunzătoare funcţiei f ∶ I → R ı̂n vecinătatea lui a ∈ I. Atunci
conform formulei lui Taylor avem:
f (x) = Pn (x) + En (x), ∀x ∈ I
unde En (x) este restul lui Lagrange.
Teorema 6.16. Fie f ∶ I → R şi a ∈ I astfel ı̂ncât f are derivate de orice

ordin ı̂n a. Atunci seria Taylor a funcţiei f ı̂n punctul a este convergentă
ı̂ntr-un punct x ∈ A ∩ I către valoarea f (x) dacă şi numai dacă valorile ı̂n x
ale resturilor En (x) din formula lui Taylor formează un şir convergent către
0.
Demonstraţie. Avem:
f (x) = Pn (x) + En (x), ∀x ∈ I, ∀n ∈ N
de unde obţinem prin trecere la limită:
f (x) = lim Pn (x) + lim En (x), ∀x ∈ A ∩ I

n→∞ n→∞
aşadar
lim Pn (x) = f (x) ⇔ lim En (x) = 0, ∀x ∈ A ∩ I
n→∞ n→∞
6.4. EXERCIŢII 71
6.4 Exerciţii
1. Să se afle mulţimea de convergenţă a seriilor:
n2
(a) ∑∞
n=1 ( n ) x
n+1 n
(b) ∑∞ 2⋅4⋅6...(2n)
n=1 3⋅5⋅7...(2n+1) x
n
2. Să se dezvolte in serie de puteri funcţiile:

1
(a) 1+x
1
(b) 1−x
1
(c) 1+x2
(d) arctgx
3. Să se dezvolte ı̂n serie de puteri funcţia (1 + x)α , α ∈ R ∖ N.
4. Să se dezvolte ı̂n serie MacLaurin funcţiile:
(a) f ∶ R → R, f (x) = ex ;
R: ∑∞ 1 n
n=0 n! x
(b) f ∶ R → [−1, 1], f (x) = sin x;

(−1)n 2n+1
R: ∑∞ n=0 (2n+1)! x
(c) f ∶ R → [−1, 1], f (x) = cos x;

(−1)n 2n
R: ∑∞ n=0 (2n)! x
(d) f ∶ (−1, ∞) → R, f (x) = ln(1 + x).

(−1)n+1 n
R: ∑∞ n=1 n x
5. Să se dezvolte ı̂n serie de puteri, determinând şi mulţimea de convergenţă,

următoarele funcţii:
√
(a) x + a2 , a ≠ 0;
R: f (x) = ∣a∣ + 2∣a∣
x
+ ∑∞
n=2 (−1)
n−1 1⋅2...(2n−3) xn , x ∈ [−a2 , a2 ]
2n n!∣a∣2n−1
1
(b) 1−x+x2 ;
(n+1)π n
R: f (x) = ∑∞
n=0 (−1) (x +x
n 3n 3n+1 ) = √2
3
∞
∑n=0 sin 3 x , x ∈ (−1, 1)
(c) cos2 x;
R: f (x) = 21 + ∑∞
2n−1
n=0 (−1) (2n)! x , x ∈ R
n2 2n
12−5x
(d) 6−5x−x2 .
n
R: f (x) = ∑∞
n=0 [1 + (− 6 ) ] x
1 n
6. Să se determine suma următoarelor serii de puteri:
(a) ∑∞ x 4n
n=0 (4n)! ;
R: 21 [ 12 (ex + e−x ) + cos x]
(b) ∑∞
n=0 (n + 1)x .
n
R: (1−x)2 , x ∈ (−1, 1)
1
7. Să se calculeze suma următoarelor serii numerice:
(a) ∑∞ 1
√2n n! ;
n=0
R: e
(b) ∑∞ 2n−1
n=1 2n .
R: 3
8. Folosind dezvoltarea ı̂n serie MacLaurin, să se calculeze

1 −x2
lim 4
(cos x − e 2 .)
x→0 x
R: − 12
1
Capitolul 7
Funcţii de mai multe variabile
7.1 Spaţiul Rn
Definiţia 7.1. Mulţimea Rn = R × R × ⋅ ⋅ ⋅ × R se numeşte spaţiul cu n di-
´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹¸¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¶
n ori
mensiuni iar elementele sale x = (x1 , x2 , . . . , xn ) se numesc puncte. Valo-
rile x1 , x2 , . . . , xn se numesc coordonatele punctului x.
Mulţimea Rn este un spaţiu vectorial faţă de adunarea
a + b = (a1 + b1 , a2 + b2 , . . . , an + bn )
şi ı̂nmulţirea cu scalari :
λa = (λa1 , λa2 , . . . , λan )
Punctele a ∈ Rn se mai numesc şi vectori, iar coordonatele ai se numesc
componentele vectorului a.
Vectorii
e1 = (1, 0, 0, . . . , 0), e2 = (0, 1, 0, . . . , 0), . . . , en = (0, 0, 0, . . . , 1)
formează baza canonică ı̂n Rn , aşadar pentru a = (a1 , a2 , . . . , an ) ∈ Rn avem
n
a = ∑ ai ei
i=1
În spaţiul R3 , vectorii bazei canonice e1 , e2 , e3 se pot identifica cu versorii

Ð→ Ð→ Ð →
axelor Ox, Oy, Oz: i , j , k iar pentru a ∈ R3 avem
Ð
→ Ð
→ Ð
→ Ð→
a = a1 i + a2 j + a3 k
.
73
74 CAPITOLUL 7. FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE
Definiţia 7.2. Fie vectorii a = (a1 , a2 , . . . , an ), b = (b1 , b2 , . . . , bn ) ∈ Rn . Pro-

dusul scalar al vectorilor a şi b este numărul
⟨a, b⟩ = a1 b1 + a2 b2 + ⋅ ⋅ ⋅ + an bn
Proprietăţi:
1. ⟨a, a⟩ = a21 + a22 + ⋅ ⋅ ⋅ + a2n ≥ 0 şi ⟨a, a⟩ = 0 ⇔ a = 0
2. ⟨a, b⟩ = ⟨b, a⟩ (comutativitate)
3. ⟨a, b + c⟩ = ⟨a, b⟩ + ⟨a, c⟩, ⟨a + b, c⟩ = ⟨a, c⟩ + ⟨b, c⟩ (distributivitate)
4. λ⟨a, b⟩ = ⟨λa, b⟩ = ⟨a, λb⟩ (omogenitate)
5. ⟨a, b⟩2 ≤ ⟨a, a⟩ ⋅ ⟨b, b⟩ (inegalitatea Cauchy-Schwarz)
Vectorii bazei canonice e1 , e2 , . . . , en verifică:

⎧
⎪
⎪1, i = j
⟨ei , ej ⟩ = δij = ⎨ (simbolul lui Kronecker)
⎪
⎩0, i ≠ j
⎪
Definiţia 7.3. Fie vectorul a = (a1 , a2 , . . . , an ) ∈ Rn . Se numeşte norma

vectorului a numărul real pozitiv
√ √
∥a∥ = ⟨a, a⟩ = a21 + a22 + ⋅ ⋅ ⋅ + αn2
Proprietăţi:
1. ∥a∥ ≥ 0, ∥a∥ = 0 ⇔ a = 0
2. ∥λa∥ = ∣λ∣ ⋅ ∥a∥
3. ∥a + b∥ ≤ ∥a∥ + ∥b∥
Definiţia 7.4. Un spaţiu vectorial pe care s-a definit o normă cu proprietăţile

de mai sus se numeşte spaţiu vectorial normat.
Definiţia 7.5. Fie punctele a = (a1 , a2 , . . . , an ), b = (b1 , b2 , . . . , bn ) ∈ Rn . Se

numeşte distanţa dintre punctele a şi b numărul real pozitiv
√
d(a, b) = ∥a − b∥ = (a1 − b1 )2 + (a2 − b2 )2 + ⋅ ⋅ ⋅ + (an − bn )2
Proprietăţi:
1. d(a, b) ≥ 0, d(a, b) = 0 ⇔ a = b
7.1. SPAŢIUL RN 75
2. d(a, b) = d(b, a)
3. d(a, b) ≤ d(a, c) + d(c, b)

Definiţia 7.6. O funcţie reală care asociază unei perechi de puncte a, b
numărul real d(a, b) cu proprietăţile de mai sus se numeşte metrică sau
distanţă. Un spaţiu pe care s-a definit o metrică se numeşte spaţiu me-
tric.
Definiţia 7.7. Se numeşte sferă deschisă cu centrul ı̂n a şi de rază r
mulţimea
Sr (a) = {x ∈ Rn ∣∥x − a∥ < r}
formată din punctele x a căror distanţă până la punctul a este mai mică
decât r.
Definiţia 7.8. Se numeşte vecinătate a unui punct a ∈ Rn orice mulţime
care include o sferă deschisă Sr (a) cu centrul ı̂n a.
Fie A o submulţime a lui Rn şi a ∈ Rn .
Definiţia 7.9. Spunem că a este punct interior al mulţimii A dacă există
o vecinătate V a punctului a conţinută ı̂n A. Mulţimea punctelor interioare
se numeşte interiorul mulţimii şi se notează cu IntA sau Å. O mulţime
formată numai din puncte interioare se numeşte mulţime deschisă.
Definiţia 7.10. Spunem că a este punct aderent al mulţimii A dacă pen-
tru orice vecinătate V a punctului a avem V ∩ A ≠ ∅. Mulţimea punctelor
aderente se numeşte aderenţa mulţimii şi se notează cu Ā. Se numeşte
mulţime ı̂nchisă o mulţime care ı̂şi conţine toate punctele aderente, adică
este egală cu ı̂nchiderea sa.
Definiţia 7.11. Spunem că a este punct frontieră al mulţimii A dacă
pentru orice vecinătate V a punctului a conţine atât puncte ale lui A, cât şi
puncte ale complementarei CA , adică este punct aderent atât pentru A cât şi
pentru complementara CA . Mulţimea tuturor punctelor frontieră ale lui A se
numeşte frontiera lui A şi se notează cu FrA.
Definiţia 7.12. Spunem că a este punct de acumulare al mulţimii A
dacă orice vecinătate V a punctului a conţine cel puţin un punct x ∈ A,
x ≠ a. Punctele din A care nu sunt puncte de acumulare se numesc puncte
izolate.
O mulţime A este ı̂nchisă dacă şi numai dacă ı̂şi conţine toate punctele
de acumulare.
Definiţia 7.13. Spunem că o mulţime A este mărginită dacă există o sferă
Sr (0) cu centrul ı̂n origine care include mulţimea A, adică ∥x∥ ≤ r, ∀x ∈ A.
O mulţime ı̂nchisă şi mărginită se numeşte mulţime compactă.
Teorema 7.1 (Weierstrass-Bolzano). Orice mulţime mărginită şi infinită

are cel puţin un punct de acumulare.
Teorema 7.2 (Borel-Lebesgue). Din orice acoperire cu mulţimi deschise

a unei mulţimi compacte A ⊂ Rn se poate extrage o acoperire finită a lui A.
Definiţia 7.14. O mulţime A ⊂ Rn se numeşte conexă dacă oricum am

descompune-o ı̂n două submulţimi A1 şi A2 disjuncte şi nevide, oricare din
mulţimile A1 şi A2 are cel puţin un punct de acumulare ı̂n cealaltă. O mulţime
deschisă şi conexă se numeşte domeniu.
Într-un domeniu D, oricare ar fi punctele a, b ∈ D, există o linie poligonală

L ⊂ D care uneşte punctele a şi b.
7.2 Şiruri de puncte ı̂n spaţiul Rn

Definiţia 7.15. Se numeşte şir de puncte din spaţiul Rn o funcţie f ∶ N →
Rn . Se notează (ap )p∈N sau (ap ).
Definiţia 7.16. Un punct a ∈ Rn se numeşte limita şirului de puncte (ap )

din Rn dacă ı̂n afara oricărei vecinătăţi a lui a se află cel mult un număr
finit de termeni ai şirului. Se scrie lim ap = a. Un şir de puncte care are
p→∞
limită se numeşte convergent.
Teorema 7.3. Un punct a ∈ Rn este limita unui şir (ap ) de puncte din Rn
dacă pentru orice ε > 0, există un număr Nε astfel ı̂ncât pentru orice p > Nε
să avem ∥ap − a∥ < ε.
Proprietăţi ale şirurilor convergente
1. Un şir convergent are o singură limită.
2. Orice şir convergent este mărginit.
3. Prin schimbarea ordinii termenilor unui şir convergent se obţine un şir

convergent către aceeaşi limită.
4. Dacă la un şir convergent se adaugă sau se scoate un număr finit de

termeni, şirul obţinut este convergent şi are aceeaşi limită.
7.3. FUNCŢII REALE ŞI FUNCŢII VECTORIALE PE RN 77
Teorema 7.4. Un şir de puncte (ap ) din Rn este convergent cu limita a ∈ Rn

dacă şi numai dacă pentru fiecare i = 1, 2, . . . , n şirul coordonatelor (api ) are
limita ai .
Definiţia 7.17. Un şir de puncte (ap ) se numeşte şir fundamental dacă

pentru orice ε > 0, există Nε ∈ N astfel ı̂ncât oricare ar fi m ≥ Nε şi p ≥ Nε
să avem ∥am − ap ∥ < ε.
Teorema 7.5 (Criteriul general al lui Cauchy). Un şir (ap ) de puncte

din Rn este convergent dacă şi numai dacă este fundamental.
Definiţia 7.18. 1. Un spaţiu metric ı̂n care fiecare şir fundamental este
convergent se numeşte spaţiu complet.
2. Un spaţiu normat complet se numeşte spaţiu Banach.
3. Un spaţiu Banach ı̂n care norma se poate deduce dintr-un produs scalar
se numeşte spaţiu Hilbert
4. Un spaţiu Hilbert cu n dimensiuni se numeşte euclidian n-dimensional
Teorema 7.6 (Lema lui Cesaro). Orice şir mărginit de puncte din Rn
conţine cel puţin un subşir convergent.
7.3 Funcţii reale şi funcţii vectoriale pe Rn

Definiţia 7.19. O funcţie f ∶ E ⊂ Rn → Rm se numeşte funcţie vectorială
de variabilă vectorială sau funcţie vectorială de n variabile reale.
Valorile funcţiei se scriu astfel:
f (x) = (f1 (x1 , x2 , . . . , xn ), f2 (x1 , x2 , . . . , xn ), . . . , fm (x1 , x2 , . . . , xn ))
Funcţiile fi (x), i = 1, 2, . . . , m se numesc componentele reale ale funcţiei

vectoriale f .
În cazul m = 1, funcţia se numeşte funcţie reală de variabilă vecto-
rială sau funcţie reală de n variabile reale
Definiţia 7.20. 1. Fie funcţia f ∶ I ⊂ R → R2 , f (t) = (f1 (t), f2 (t)).

Mulţimea punctelor din plan (f1 (t), f2 (t)), t ∈ I ı̂mpreună cu o repre-
⎧
⎪
⎪x = f1 (t)
zentare parametrică ⎨ , t ∈ I se numeşte curbă plană. Se
⎪
⎪ y = f 2 (t)
⎩
Ð→ Ð→ Ð
→
mai scrie f (t) = f1 (t) i + f2 (t) j , t ∈ I.
2. Fie funcţia f ∶ I ⊂ R → R3 , f (t) = (f1 (t), f2 (t), f3 (t)). Mulţimea

punctelor din spaţiu (f1 (t), f2 (t), f3 (t)), t ∈ I ı̂mpreună cu o reprezen-
⎧
⎪ x = f1 (t)
⎪
⎪
⎪
tare parametrică ⎨y = f2 (t) , t ∈ I se numeşte curbă ı̂n spaţiu sau
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = f3 (t)
Ð
→ Ð→ Ð
→ Ð→
curbă strâmbă. Se mai scrie f (t) = f1 (t) i +f2 (t) j +f3 (t) k , t ∈ I.
3. Fie funcţia f ∶ I ⊂ R2 → R3 , f (u, v) = (f1 (u, v), f2 (u, v), f3 (u, v)).
Mulţimea punctelor din spaţiu (f1 (u, v), f2 (u, v), f3 (u, v)), (u, v) ∈ I
⎧
⎪ x = f1 (u, v)
⎪
⎪
⎪
ı̂mpreună cu o reprezentare parametrică ⎨y = f2 (u, v) , (u, v) ∈ I se
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = f3 (u, v)
Ð
→ Ð
→ Ð
→
numeşte suprafaţă. Se mai scrie f (u, v) = f1 (u, v) i + f2 (u, v) j +
Ð→
f3 (u, v) k , (u, v) ∈ I.
Mai multe parametrizări parametrice diferite pot defini aceeaşi curbă

(plană sau ı̂n spaţiu) sau aceeaşi suprafaţă.
Definiţia 7.21. Funcţia f ∶ I ⊂ R3 → J ⊂ R3 , f (x, y, z) = (f1 (x, y, z), f2 (x, y, z), f3 (x, y, z))
Ð
→ → Ð
→
se numeşte câmp vectorial definit pe I. Se mai scrie f (Ð r ) = f1 (x, y, z) i +
Ð→ Ð→ Ð
→ Ð → Ð →
f2 (x, y, z) j +f3 (x, y, z) k , unde Ð
→
r = x i +y j +z k este vectorul de poziţie
⎧
⎪ X = f1 (x, y, z)
⎪
⎪
⎪
al punctului M (x, y, z). Se mai spune că ecuaţiile ⎨Y = f2 (x, y, z) , (x, y, z) ∈
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩Z = f3 (x, y, z)
I realizează o transformare punctuală ı̂n spaţiu.
Analog se defineşte câmpul vectorial şi transformarea punctuală ı̂n plan.
Operaţii cu funcţii vectoriale

Fie f, g ∶ E ⊂ Rn → Rm şi α ∈ R.
1. Funcţiile f + g, αf ∶ E → Rm definite astfel:
(f + g)(x) = f (x) + g(x), (αf )(x) = α ⋅ f (x)
2. Produsul funcţiei f cu o funcţie reală ϕ ∶ E → R este o funcţie
ϕf ∶ E → Rm , (ϕf )(x) = ϕ(x)f (x)

7.4. LIMITE ŞI CONTINUITATE 79
3. Funcţia reală ⟨f, g⟩ ∶ E → R definită prin

m
⟨f, g⟩(x) = ⟨f (x), g(x)⟩ = ∑ fi (x)gi (x)
i=1
4. Funcţia ∥f ∥ ∶ R → R+ definită prin
∥f ∥(x) = ∥f (x)∥
Pentru două funcţii f ∶ E ⊂ Rn → F ⊂ Rm şi g ∶ F ⊂ Rm → Rp , putem

defini funcţia compusă g ○ f ∶ E → Rp , dată prin:
g(f (x)) = (g1 (f (x)), g2 (f (x)), . . . , gp (f (x)))

= (g1 (f1 (x), . . . , fm (x)), . . . , gp (f1 (x), . . . , fm (x)))
Definiţia 7.22. Spunem că funcţia f ∶ E ⊂ Rn → Rm este mărginită dacă

mulţimea valorilor
f (E) = {f (x)∣x ∈ E} ⊂ Rm
este mărginită.
Funcţia f ∶ E → Rm este mărginită dacă şi numai dacă există M > 0 astfel
ı̂ncât
∥f (x)∥ ≤ M, ∀x ∈ E.
Funcţia vectorială f este mărginită dacă şi numai dacă toate componen-
tele sale reale f1 , f2 , . . . , fm sunt mărginite. Astfel studiul funcţiilor vectoriale
mărginite se reduce la studiul funcţiilor reale mărginite.
7.4 Limite şi continuitate pentru funcţii de

mai multe variabile
Fie funcţia f ∶ E ⊂ Rn → Rm şi a un punct de acumulare pentru E.
Definiţia 7.23. Spunem că l ∈ Rm este limita funcţiei f ı̂n punctul a dacă
pentru orice vecinătate U a lui l ı̂n Rm există o vecinătate V a lui a ı̂n
Rn astfel ı̂ncât oricare ar fi x ∈ V ∩ E, x ≠ a să avem f (x) ∈ U . Se scrie
lim f (x) = l.
x→a
Teorema 7.7. 1. lim f (x) = l dacă şi numai dacă

x→a
∀xk → a, xk ∈ E, xk ≠ a, avem f (xk ) → l

2. lim f (x) = l dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0, există δε > 0 astfel
x→a
ı̂ncât oricare ar fi x ≠ a din E cu ∥x − a∥ < δε , să avem ∥f (x) − l∥ < ε.
Toate proprietăţile limitelor de funcţii reale, care nu implică relaţia de

ordine, se păstrează şi pentru funcţii vectoriale.
Teorema 7.8. Fie funcţia f ∶ E ⊂ Rn → Rm şi f1 , f2 , . . . , fm ∶ E → Rm

componentele sale reale. Atunci lim f (x) = l = (l1 , l2 , . . . , lm ) dacă şi numai
x→a
dacă lim fi (x) = li , i = 1, 2, . . . , m.
x→a
Definiţia 7.24. Limitele funcţiei f (x1 , x2 , . . . , xn ) când xi tind succesiv la

ai se numesc limite iterate:
li1 i2 ...in = lim lim . . . lim f (x1 , x2 , . . . , xn )

xi1 →ai1 xi2 →ai2 xin →ain
unde i1 , i2 , . . . , in reprezintă o permutare a numerelor 1, 2, . . . , n.
Teorema 7.9. Dacă există limita funcţiei ı̂ntr-un punct şi una din limitele
iterate, atunci aceste limite sunt egale.
Fie funcţia f ∶ E ⊂ Rn → Rm şi un punct a ∈ E.
Definiţia 7.25. Spunem că funcţia f este continuă ı̂n punctul a dacă pen-
tru orice vecinătate U a lui f (a) există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât
oricare ar fi x ∈ V ∩ E să avem f (x) ∈ U .
Aşadar funcţia f este continuă ı̂n punctul a dacă şi numai dacă lim f (x) =
x→a
f (a). Alte definiţii echivalente sunt:
Teorema 7.10. 1. Funcţia f este continuă ı̂n punctul a dacă şi numai
dacă
∀xk → a, xk ∈ E, xk ≠ a, avem f (xk ) → f (a)
2. Funcţia f este continuă ı̂n punctul a dacă şi numai dacă pentru orice
ε > 0, există δε > 0 astfel ı̂ncât oricare ar fi x ∈ E cu ∥x − a∥ < δε , să
avem ∥f (x) − f (a)∥ < ε.
Proprietăţile funcţiilor reale continue, care nu implică relaţia de ordine,

rămân valabile şi pentru funcţii vectoriale continue.
Teorema 7.11. Funcţia vectorială f ∶ E ⊂ Rn → Rm este continuă ı̂ntr-un

punct a ∈ E dacă şi numai dacă fiecare din componentele sale reale
f1 , f2 , . . . , fm ∶ E → R este continuă ı̂n a.
7.4. LIMITE ŞI CONTINUITATE 81
Definiţia 7.26. Fie o funcţie vectorială f ∶ E ⊂ Rn → Rm şi a = (a1 , a2 , . . . , an )

un punct din E. Se numeşte funcţie parţială de o singură variabilă o
funcţie fi ∶ Ei ⊂ R → Rm , fi (xi ) = f (a1 , a2 , . . . , ai−1 , xi , ai+1 , . . . , an ) unde
mulţimea Ei = {xi ∈ R∣(a1 , a2 , . . . , ai−1 , xi , ai+1 , . . . , an ) ∈ E}.
Definiţia 7.27. Spunem că funcţia f este continuă parţial ı̂n raport cu
variabila xi ı̂n punctul a = (a1 , a2 , . . . , an ) dacă funcţia parţială fi este con-
tinuă ı̂n punctul ai ∈ Ei .
Teorema 7.12. Dacă funcţia f este continuă ı̂ntr-un punct a, atunci este
continuă ı̂n acest punct ı̂n raport cu fiecare variabilă.
Definiţia 7.28. Funcţia f este uniform continuă pe E dacă pentru orice

număr ε > 0 există δε > 0 astfel ı̂ncât oricare ar fi punctele x′ , x′′ ∈ E cu
∥x′ − x′′ ∥ < δε , să avem ∥f (x′ ) − f (x′′ )∥ < ε.
Observaţii:
1. O funcţie vectorială este uniform continuă dacă şi numai dacă toate
componentele sale reale sunt uniform continue;
2. Dacă o funcţie este uniform continuă, atunci este uniform continuă ı̂n
raport cu fiecare variabilă, pentru valori fixate ale celorlalte variabile.
Proprietăţi:
1. O funcţie vectorială continuă pe o mulţime compactă este uniform con-

tinuă
2. O funcţie vectorială continuă pe o mulţime compactă este mărginită
3. O funcţie vectorială continuă transformă o mulţime compactă tot ı̂ntr-o

mulţime compactă
4. O funcţie reală de n variabile, continuă pe o mulţime compactă ı̂şi

atinge marginile pe această mulţime
5. Dacă f este o funcţie vectorială continuă pe o mulţime compactă E,

atunci există un punct xM ∈ E astfel ı̂ncât ∥f (xM )∥ = sup ∥f (x)∥
x∈E
7.5 Derivate parţiale. Diferenţiabilitate

Fie I un interval de numere reale şi funcţia vectorială f ∶ I → Rn având
componentele reale f1 , f2 , . . . , fn .
Definiţia 7.29. Funcţia f este derivabilă ı̂ntr-un punct a ∈ I dacă există

f (x) − f (a)
limita lim . Această limită se numeşte derivata funcţiei ı̂n a şi
x→a x−a
se notează cu f ′ (a). Dacă f este derivabilă ı̂n fiecare punct din I, spunem
că f este derivabilă pe I.
Teorema 7.13. Funcţia f este derivabilă ı̂n punctul a ∈ I dacă şi numai
dacă toate componentele sale reale f1 , f2 , . . . , fn sunt derivabile ı̂n a. În acest
caz avem f ′ (a) = (f1′ (a), f2′ (a), . . . , fn′ (a)).
Proprietăţile şi operaţiile funcţiilor reale derivabile, ı̂n care nu este impli-
cată relaţia de ordine, ramân adevărate.
Teorema 7.14 (Teorema creşterilor finite pentru funcţii vectoriale).

Fie f ∶ I → Rn o funcţie şi a < b două puncte din I. Dacă:
1. f este continuă pe intervalul ı̂nchis [a, b];
2. f este derivabilă pe intervalul deschis (a, b)
atunci
∥f (b) − f (a)∥ ≤ (b − a) sup ∥f ′ (x)∥
a≤x≤b
Definiţia 7.30. Fie f ∶ E ⊂ Rn → R o funcţie reală de n variabile reale

definită pe mulţimea E ⊂ Rn şi a = (a1 , a2 , . . . , an ) un punct interior al lui
E. Funcţia f este derivabilă parţial ı̂n punctul a ı̂n raport cu variabila xk
dacă
f (a1 , a2 , . . . , ak−1 , xk , ak+1 , . . . , an ) − f (a)
lim
xk →ak x k − ak
există şi este finită. Valoarea acestei limite se numeşte derivata parţială
a funcţiei f ı̂n raport cu xk şi se notează cu fx′ k (a), ∂x
∂f
k
(a) sau Dxk f (a).
Dacă funcţia reală f (x1 , x2 , . . . , xn ) este derivabilă ı̂n raport cu xk ı̂n

punctul a = (a1 , a2 , . . . , an ), atunci f este continuă parţial ı̂n raport cu xk ı̂n
punctul a.
Regulile de derivare stabilite pentru funcţii de o variabilă se menţin şi
pentru derivarea parţială.
7.5. DERIVATE PARŢIALE. DIFERENŢIABILITATE 83
Definiţia 7.31. Fie f ∶ E ⊂ Rn → Rm , f = (f1 , f2 , . . . , fm ) o funcţie vec-

torială de variabilă vectorială x = (x1 , x2 , . . . , xn ). Funcţia este derivabilă
parţial ı̂n punctul a = (a1 , a2 , . . . , an ) ı̂n raport cu xk dacă toate componen-
tele sale fi , i = 1, 2, . . . , m au această proprietate.
Vectorul derivata parţială a funcţiei f ı̂n raport cu xk ı̂n punctul a, notat
cu fx′ k (a) este definit de
f (a1 , a2 , . . . , ak−1 , xk , ak+1 , . . . , an ) − f (a)

lim
xk →ak x k − ak
şi are componentele
∂f1 ∂f2 ∂fm
(a), (a), . . . , (a)
∂xk ∂xk ∂xk
Fie funcţia f ∶ E ⊂ R2 → R şi (a, b) un punct interior al lui E.
Definiţia 7.32. Spunem că funcţia f este diferenţiabilă ı̂n punctul (a, b)
dacă există numerele reale λ ∈ R şi µ ∈ R şi o funcţie ω ∶ E → R continuă ı̂n
(a, b) şi nulă ı̂n acest punct, adică
lim ω(x, y) = ω(a, b) = 0

(x,y)→(a,b)
astfel ı̂ncât pentru orice punct (x, y) ∈ E să avem egalitatea

√
f (x, y) − f (a, b) = λ(x − a) + µ(y − b) + ω(x, y) (x − a)2 + (y − b)2 .
Teorema 7.15. Dacă funcţia f este diferenţiabilă ı̂n punctul (a, b), atunci
f are derivate parţiale ı̂n (a, b) şi
fx′ (a, b) = λ, fy′ (a, b) = µ
Egalitatea din definiţia diferenţiabilităţii se rescrie atunci astfel:
f (x, y) − f (a, b) = fx′ (a, b)(x − a) + fy′ (a, b)(y − b) + ω(x, y)ρ.
√
unde ρ = (x − a)2 + (y − b)2 .
Proprietăţi:
1. Dacă f este diferenţiabilă pe E, atunci are derivate parţiale fx′ şi fy′ pe
E.
2. Dacă f este diferenţiabilă ı̂n punctul (a, b), atunci este continuă ı̂n
acest punct.
3. Dacă f este diferenţiabilă pe E, atunci este continuă pe E.
4. Dacă f are derivate parţiale fx′ şi fy′ ı̂ntr-o vecinătate V a lui (a, b)
şi dacă aceste derivate parţiale sunt continue ı̂n (a, b), atunci f este
diferenţiabilă ı̂n (a, b).
5. Dacă derivatele parţiale fx′ şi fy′ există şi sunt continue pe E, atunci f
este diferenţiabilă pe E.
Definiţia 7.33. Fie f ∶ E ⊂ R2 → R o funcţie diferenţiabilă ı̂ntr-un punct

interior (a, b) ∈ E. Se numeşte diferenţiala funcţiei f ı̂n punctul (a, b)
următoarea funcţie liniară:
df (a, b)(u, v) = fx′ (a, b)u + fy′ (a, b)v.
Dacă notăm cu dx şi dy diferenţialele funcţiilor ϕ(x, y) = x şi ψ(x, y) = y,

obţinem:
∂f ∂f
df = dx + dy
∂x ∂y
Definiţia 7.34. Fie f ∶ E ⊂ R3 → R şi (a, b, c) un punct interior al lui
E. Spunem că funcţia f este diferenţiabilă ı̂n punctul (a, b, c) dacă există
numerele reale λ, µ, ν ∈ R şi o funcţie ω ∶ E → R continuă ı̂n (a, b, c) şi nulă
ı̂n acest punct, adică
lim ω(x, y, z) = ω(a, b, c) = 0

(x,y,z)→(a,b,c)
astfel ı̂ncât pentru orice punct (x, y, z) ∈ E să avem egalitatea
f (x, y, z) − f (a, b, c) = λ(x − a) + µ(y − b) + ν(y − b) + ω(x, y, z)ρ

√
unde ρ = (x − a)2 + (y − b)2 + (z − c)2 .

interior (a, b, c) ∈ E. Se numeşte diferenţiala funcţiei f ı̂n punctul (a, b, c)
următoarea funcţie liniară:
df (a, b, c)(u, v, w) = fx′ (a, b, c)u + fy′ (a, b, c)v + fz′ (a, b, c)w.
Dacă notăm cu dx, dy şi dz diferenţialele funcţiilor ϕ(x, y, z) = x, ψ(x, y, z) =

y şi θ(x, y, z) = z, obţinem:
∂f ∂f ∂f
df = dx + dy + dz
∂x ∂y ∂z
Definiţia 7.36. Fie f ∶ E ⊂ Rn → R şi a = (a1 , a2 , . . . , an ) un punct interior

al lui E. Spunem că funcţia f este diferenţiabilă ı̂n punctul a dacă există
numerele reale λi ∈ R şi o funcţie ω ∶ E → R cu
lim ω(x1 , x2 , . . . , xn ) = ω(a1 , a2 , . . . , an ) = 0
x→a
astfel ı̂ncât pentru orice punct x ∈ E să avem egalitatea

n
f (x1 , x2 , . . . , xn ) − f (a1 , a2 , . . . , an ) = ∑ λi (xi − ai ) + ω(x1 , x2 , . . . , xn )ρ
i=1
√
unde ρ = ∑i=1 (xi − ai )2 .
n

interior a = (a1 , a2 , . . . , an ) ∈ E. Se numeşte diferenţiala funcţiei f ı̂n
punctul a următoarea funcţie liniară:
n
∂f
df (a)(u) = ∑ (a)ui .
i=1 ∂xi
Dacă notăm cu dxi diferenţialele funcţiilor ϕi (x1 , x2 , . . . , xn ) = xi , obţinem:

n
∂f
df = ∑ dxi
i=1 ∂xi
Definiţia 7.38. Fie f ∶ E ⊂ Rn → Rm o funcţie vectorială de n variabile.

Spunem că funcţia f este diferenţiabilă ı̂n punctul interior a ∈ E dacă
toate componentele sale reale sunt diferenţiabile ı̂n a.
Definiţia 7.39. Fie f ∶ E ⊂ Rn → Rm . Diferenţiala funcţiei ı̂n punctul
interior a ∈ E se defineşte prin
n
∂f
df (a)(u) = ∑ (a)ui
i=1 ∂xi
Definiţia 7.40. Dacă există derivatele parţiale ale funcţiilor fx′ (x, y), fy′ (x, y),
ele se numesc derivate parţiale de ordinul doi ale funcţiei f şi se notează
∂ ∂f ∂ 2f
fx′′2 = (fx′ )x = ( )= 2
∂x ∂x ∂x
′′ ∂ ∂f ∂ 2f
fxy = (fx′ )y = ( )=
∂y ∂x ∂y∂x
′′ ∂ ∂f ∂ 2f
fyx = (fy′ )x = ( )=
∂x ∂y ∂x∂y
∂ ∂f ∂ 2f
fy′′2 = (fy′ )y = ( )= 2
∂y ∂y ∂y
′′ , f ′′ se numesc derivate partiale mixte de ordinul doi.
Funcţiile fxy yx
Observaţii
1. O funcţie de trei variabile poate avea nouă derivate parţiale de ordinul

′′ , f ′′ , f ′′ , f ′′ , f ′′ , f ′′ , f ′′ , f ′′ .
doi fx′′2 , fxy xz yx y 2 yz zx zy z 2
2. O funcţie de n variabile f (x1 , x2 , . . . , xn ) poate avea n derivate parţiale

de ordinul ı̂ntâi şi n2 derivate parţiale de ordinul doi.
3. Se definesc ı̂n mod asemănător derivatele parţiale de ordinul trei, ca

fiind derivatele parţiale ale derivatelor parţiale de ordinul doi, şi similar
se definesc derivatele parţiale de un ordin oarecare.
Teorema 7.16 (Criteriul lui Schwartz). Dacă funcţia f (x, y) are derivate
′′
parţiale mixte de ordinul doi ı̂ntr-o vecinătate V a lui (x, y) ∈ E şi dacă fxy
′′ ′′
este continuă ı̂n (x, y), atunci fxy = fyx .
Teorema 7.17 (Criteriul lui Young). Dacă funcţia f ∶ E ⊂ R2 → R

are derivate parţiale mixte de ordinul ı̂ntâi fx′ şi fy′ ı̂ntr-o vecinătate V a
lui (a, b) ∈ E şi dacă fx′ şi fy′ sunt diferenţiabile ı̂n (a, b), atunci derivatele
parţiale mixte de ordinul doi există ı̂n (a, b) şi sunt egale ı̂n acest punct:
′′ ′′
fxy = fyx
Definiţia 7.41. Spunem că funcţia f ∶ E ⊂ R2 → R este diferenţiabilă de

n ori ı̂n punctul interior (a, b) ∈ E dacă toate derivatele parţiale de ordinul
n − 1 ale lui f există ı̂ntr-o vecinătate V a lui (a, b) şi sunt diferenţiabile ı̂n
(a, b).
Observaţii:
În mod analog se defineşte diferenţiabilitatea de ordinul n pentru funcţii

reale sau vectoriale de mai multe variabile;
Rezultate similare criteriilor Schwartz şi Young sunt valabile pentru

derivate de ordin superior ale unor funcţii reale sau vectoriale de mai
multe variabile;
Folosind criteriul lui Young, rezultă că dacă f este diferenţiabilă de

n ori ı̂n (a, b), atunci toate derivatele parţiale de ordinul n există ı̂n
(a, b), iar ordinea de derivare ı̂n (a, b) până la ordinul n inclusiv nu are
importanţă.
Definiţia 7.42. Fie f ∶ E ⊂ R2 → R. Diferenţiala de ordinul n ı̂n punctul

(a, b) se defineşte prin:
∂ ∂ n
dn f (a, b)(u, v) = ( u + v) f (a, b)
∂x ∂y
unde exponentul n ı̂nseamnă ordin de derivare pentru f şi putere pentru u şi
v. Se poate scrie
n
∂ ∂
dn f (x, y) = ( dx + dy) f (x, y)
∂x ∂y
Pentru funcţii de 3 variabile avem:
n
∂ ∂ ∂
d f (x, y, z) = ( dx + dy + dz) f (x, y, z)
n
∂x ∂y ∂z
iar pentru funcţii de k variabile avem:
k n
∂
d f (x) = (∑
n
dxi ) f (x)
i=1 ∂xi
Teorema 7.18. Fie f ∶ Y ⊂ R2 → R şi u, v ∶ X ⊂ R → R. Dacă funcţiile

u(x), v(x) au derivate continue pe X şi dacă funcţia f (u, v) are derivate
parţiale continue pe Y , atunci funcţia compusă F ∶ X ⊂ R → R, F (x) =
f (u(x), v(x)) are derivata continuă pe X, dată de
∂f du ∂f dv
F ′ (x) = ⋅ + ⋅
∂u dx ∂v dx
Teorema 7.19. Fie f ∶ Y ⊂ R2 → R şi u, v ∶ X ⊂ R2 → R. Dacă funcţiile
u(x, y), v(x, y) au derivate parţiale continue pe X şi dacă funcţia f (u, v)
are derivate parţiale continue pe Y , atunci funcţia compusă F ∶ X ⊂ R2 →
R, F (x, y) = f (u(x, y), v(x, y)) are derivate parţiale continue pe X, date de
∂F ∂f ∂u ∂f ∂v
= ⋅ + ⋅
∂x ∂u ∂x ∂v ∂x
∂F ∂f ∂u ∂f ∂v
= ⋅ + ⋅
∂y ∂u ∂y ∂v ∂y
Teorema 7.20 (Formula lui Taylor). Fie f ∶ X ⊂ R2 → R şi fie (a, b) un
punct interior lui X. Dacă funcţia f este derivabilă de n + 1 ori pe X cu
toate derivatele mixte egale, atunci pentru oricare (x, y) ∈ X are loc formula
1 ∂ ∂
f (x, y) = f (a, b) + ((x − a) + (y − b) ) f (a, b)+
1! ∂x ∂y
2
1 ∂ ∂
+ ((x − a) + (y − b) ) f (a, b) + . . .
2! ∂x ∂y
1 ∂ ∂ n
⋅ ⋅ ⋅ + ((x − a) + (y − b) ) f (a, b) + Rn
n! ∂x ∂y
cu
1 ∂ ∂ n+1
Rn = ((x − a) + (y − b) ) f (θa + (1 − θ)x, θb + (1 − θ)y)
(n + 1)! ∂x ∂y
unde 0 < θ < 1.
Teorema 7.21 (Lagrange). Dacă f ∶ X ⊂ R2 → R are derivate parţiale de
ordinul ı̂ntâi pe o vecinătate V a lui (a, b) ∈ X, atunci pentru orice (x, y) ∈ V
există un punct (ξ, η) ∈ V cu ξ ı̂ntre a şi x, iar η ı̂ntre b şi y, astfel ı̂ncât
f (x, y) − f (a, b) = (x − a)fx′ (ξ, η) + (y − b)fy′ (ξ, η).
7.6 Extreme pentru funcţii de mai multe va-

riabile
Definiţia 7.43. Fie o funcţie de n variabile f ∶ D ⊂ Rn → R.
1. Un punct a = (a1 , . . . , an ) ∈ D se numeşte minim local al lui f dacă
există o vecinătate a lui a astfel ı̂ncât f (x1 , . . . , xn ) ≥ f (a1 , . . . , an ),
pentru orice (x1 , . . . , xn ) ∈ V ∩ D;
2. Un punct a = (a1 , . . . , an ) ∈ D se numeşte maxim local al lui f dacă
există o vecinătate a lui a astfel ı̂ncât f (x1 , . . . , xn ) ≤ f (a1 , . . . , an ),
pentru orice (x1 , . . . , xn ) ∈ V ∩ D.
Teorema 7.22. Fie o funcţie de n variabile f ∶ D ⊂ Rn → R şi a = (a1 , . . . , an )
un punct interior lui D. Dacă f are ı̂n punctul a un extrem local şi admite
derivate parţiale de ordinul 1 ı̂n acest punct, atunci aceste derivate se anu-
lează ı̂n a:
∂f
(a1 , . . . , an ) = 0, ∀i = 1, . . . , n.
∂xi
Un punct care are proprietatea de mai sus ca derivatele parţiale se anu-
lează, se numeşte punct staţionar (sau critic) al lui f . Teorema anterioară
ne spune că punctele de extrem local ale unei funcţii se găsesc printre punc-
tele critice. Teoremele următoare precizează care dintre punctele critice sunt
ı̂ntr-adevăr şi puncte de extrem:
Teorema 7.23. Fie o funcţie de 2 variabile f ∶ D ⊂ R2 → R derivabilă parţial
de 3 ori pe D şi (a, b) ∈ D un punct staţionar al lui f . Notăm cu
2
∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f
∆=( (a, b)) − 2 (a, b) 2 (a, b).
∂x∂y ∂x ∂y
Atunci avem:
7.7. FUNCŢII IMPLICITE 89
∂2f
1. Dacă ∆ < 0 şi ∂x2 (a, b) > 0, atunci (a, b) este punct de minim local;
∂2f
2. Dacă ∆ < 0 şi ∂x2 (a, b) < 0, atunci (a, b) este punct de maxim local;
3. Dacă ∆ > 0, atunci (a, b) nu este punct de extrem local.

Teorema 7.24. Fie o funcţie de n variabile f ∶ D ⊂ Rn → R derivabilă parţial
de 3 ori pe D şi (a1 , . . . , an ) ∈ D un punct staţionar al lui f . Notăm cu
∂ 2f
Aij = (a1 , . . . , an ), ∀i, j = 1, . . . , n.
∂xi ∂xj
Atunci avem:
1. Dacă numerele
RRR A11 A12 . . . A1n RRR
RRR RRR
R A RRR
∣ , . . . , ∆n = RRRR 21
A11 A12 A22 . . . A2n
∆1 = A11 , ∆2 = ∣ RRR
A21 A22 RRR ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ RRR
RRR A RRR
R n1 An2 . . . Ann
sunt toate pozitive, atunci (a1 , . . . , an ) este punct de minim local;
2. Dacă numerele
RRR A11 A12 . . . A1n RRR
RRR RRR
A11 A12 n RRR A21 A22 . . . A2n RRR
∆∗1 = −A11 , ∆∗2 = ∣ ∗
∣ , . . . , ∆n = (−1) RR RRR
A21 A22 RRR ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ RRR
RRR A A . . . A RRR
R n1 n2 nn
sunt toate pozitive, atunci (a1 , . . . , an ) este punct de maxim local;
7.7 Funcţii implicite

Definiţia 7.44. Fie o funcţie vectorială f ∶ D → Rm de n variabile, ale cărei
componente f1 , f2 , . . . , fm admit derivate parţiale ı̂n raport cu x1 , x2 , . . . , xn .
Se numeşte matrice Jacobiană a lui f ı̂n a = (a1 , a2 , . . . , an ) ∈ D matricea
∂f1 ∂f1 ∂f1
⎛ ∂x1 ∂x2 ... ∂xn ⎞
⎜ ∂f2 ∂f2
... ∂f2 ⎟
Df (a) = ⎜
⎜
∂x1 ∂x2 ∂xn ⎟
⎟
⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟
⎝ ∂fm
∂x1
∂fm
∂x2 ... ∂fm
∂xn
⎠
unde toate derivatele parţiale sunt calculate ı̂n a.

Teorema 7.25. Fie f ∶ Rm → Rn , g ∶ Rn → Rp două funcţii vectoriale

care admit derivate parţiale. Atunci matricea jacobiană a funcţiei compuse
g ○ f ∶ Rm → Rp ı̂ntr-un punct x = (x1 , x2 , . . . , xn ) este
D(g ○ f )(x) = Dg(f (x))Df (x).
Dacă ı̂n definiţia anterioară avem m = n, atunci matricea Jacobiană este

pătratică, iar determinantul ei se numeşte Jacobian al lui f :
RRR ∂f1 ∂f1
... ∂f1 RRR
RR ∂x1 ∂x2 ∂xn RRR
∂(f1 , . . . , fn ) RRRR ∂x ∂f2 ∂f2
... ∂f2 RRR
=R 1 R ∂x2 ∂xn RRR
∂(x1 , . . . , xn ) RRRR ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ RRR
RRR ∂fn ∂fn ∂fn RRR
RR ∂x1 ∂x2 ... ∂xn RR
În studiul funcţiilor de o variabilă ı̂ntâlnim de multe ori funcţii definite

implicit ca soluţii ale unor ecuaţii ı̂n două variabile de forma
F (x, y) = 0.
Să presupunem că (a, b) este o soluţie a ecuaţiei anterioare, şi că F are de-
rivate parţiale continue ı̂n vecinătatea lui (a, b). Se pune problema existenţei
unei soluţii y ca funcţie de x ı̂n vecinătatea lui (a, b). Aşadar căutăm o
funcţie y(x) definită pe un interval deschis I = (a − h, a + h) cu proprietatea
că y(a) = b şi astfel ı̂ncât
F (x, y(x)) = 0, ∀x ∈ I. (7.1)
În cazul ı̂n care o astfel de funcţie există, putem calcula derivata acesteia
ı̂n x = a derivând ecuaţia F (x, y) = 0 implicit ı̂n raport cu x şi evaluând
rezultatul ı̂n (a, b):
∂F ∂F dy
+ =0
∂x ∂y dx
de unde obţinem
∂F
(a, b)
y ′ (a) = − ∂F
∂x
∂y (a, b)
∂y (a, b) ≠ 0.
dacă ∂F
În mod asemănător se pot calcula şi derivatele de ordin superior ale
funcţiei implicite y(x) calculate ı̂n x = a.
Aplicaţie: Fie funcţia implicită y(x) dată prin
x3 + y 3 + xy − y 2 = 0, y(0) = 1.
7.7. FUNCŢII IMPLICITE 91
Să se găsească y ′ (0), y ′′ (0).
Un alt caz este acela ı̂n care avem o ecuaţie ı̂n 3 variabile:
F (x, y, z) = 0 (7.2)
şi căutăm o funcţie implicită z(x, y) ı̂n vecinătatea unui punct (x0 , y0 , z0 )
care satisface (7.2). Derivând ecuaţia ı̂n raport cu x şi cu y obţinem:
∂F ∂F ∂z
(x, y, z) + (x, y, z) =0
∂x ∂z ∂x
∂F ∂F ∂z
(x, y, z) + (x, y, z) =0
∂y ∂z ∂y
de unde găsim
∂x (x0 , y0 , z0 )
∂F
∂z
(x0 , y0 ) = − ∂F
∂z (x0 , y0 , z0 )
∂x
∂y (x0 , y0 , z0 )
∂F
∂z
(x0 , y0 ) = − ∂F
∂z (x0 , y0 , z0 )
∂y
∂z (x0 , y0 , z0 ) ≠ 0.
dacă ∂F
Aplicaţie: Fie funcţia implicită z(x, y) dată prin
(x + y)ez − xy − z = 0, z(2, 2) = 0.
Să se găsească derivatele parţiale de ordinul 1 şi 2 ale lui z(x, y), calculate
ı̂n (2, 2).
Un al treilea caz este acela ı̂n care avem un sistem de ecuaţii
F (u, v, x, y) = 0
G(u, v, x, y) = 0
şi căutăm funcţiile implicite x(u, v) şi y(u, v) ı̂n vecinătatea unui punct
(u0 , v0 , x0 , y0 ) care satisface sistemul anterior. Derivând cele două ecuaţii
ı̂n raport cu u obţinem:
∂F ∂x ∂F ∂y ∂F
+ + =0
∂x ∂u ∂y ∂u ∂u
∂G ∂x ∂G ∂y ∂G
+ + =0
∂x ∂u ∂y ∂u ∂u
∂x ∂y
Rezolvând sistemul anterior ı̂n necunoscutele ∂u şi ∂u găsim:
∂(F,G)
∂x ∂(u,y)
= − ∂(F,G)
∂u
∂(x,y)
∂(F,G)
∂y ∂(x,u)
=− ∂(F,G)
∂u
∂(x,y)
care pot fi evaluate ı̂n (u0 , v0 ) dacă ∂(x,y) (u0 , v0 , x0 , y0 )

∂(F,G)
≠ 0.
În mod asemănător se găsesc şi derivatele lui x şi y ı̂n raport cu v calculate
ı̂n (u0 , v0 ).
Să enunţăm acum rezultatul general care include toate cele 3 cazuri par-
ticulare anterioare:
Teorema 7.26 (Teorema funcţiilor implicite). Fie sistemul
F1 (x1 , x2 , . . . , xm , y1 , y2 , . . . , yn ) = 0
⋮
Fn (x1 , x2 , . . . , xm , y1 , y2 , . . . , yn ) = 0
şi un punct P0 = (a1 , a2 , . . . , am , b1 , b2 , . . . , bn ) care satisface sistemul de mai

sus. Dacă avem:
(i) F1 , F2 , . . . , Fn au derivate parţiale continue ı̂n raport cu x1 , . . . , xm , y1 , . . . , yn

ı̂n vecinătatea lui P0 ;
∂(F1 ,...,Fn )
(ii) ∂(y1 ,...,yn ) (P0 ) ≠ 0;
Atunci există funcţiile implicite yi (x1 , . . . , xm ), i = 1, . . . , n definite pe o ve-

cinătate a lui (a1 , . . . , am ) astfel ı̂ncât :
1. yi (a1 , . . . , am ) = bi , ∀i = 1, . . . , n;
2. Fi ((x1 , . . . , xm , y1 (x1 , . . . , xm ), . . . , yn (x1 , . . . , xm )) = 0, ∀i = 1, . . . , n
Mai mult, aceste funcţii implicite au derivate parţiale continue ı̂n vecinătatea
lui (a1 , . . . , am ) date prin:
∂(F1 ,...,Fn )
∂yi ∂(y1 ,...,xj ,...,yn )
= ∂(F1 ,...,Fn )
∂xj
∂(y1 ,...,yj ,...,yn )
7.8. EXERCIŢII 93
7.8 Exerciţii
1. Să se calculeze limita
sin(xy)
lim
x→0 x
y→5
R: 5
2. Să se arate că următoarea funcţie nu are limită ı̂n punctul indicat:
x2 y 2
f (x, y) = , (0, 0).
x2 y 2 + (x − y)2
R: limn→∞ f ( n1 , n1 ) = 1 ≠ 0 = limn→∞ f ( n1 , 2n
1
)
3. Să se studieze continuitatea funcţiilor:

ln(1+x2 +y 2 )
, (x, y) ≠ (0, 0)
(a) f (x, y) = { x2 +y 2
1, x = y = 0
sin(xy)
x2 +y 2 ,(x, y) ≠ (0, 0)
(b) f (x, y) = {
0, x = y = 0
5x2 y
4x4 +y 2 ,(x, y) ≠ (0, 0)
(c) f (x, y) = {
0, x = y = 0
R: limn→∞ f ( √1n , nk ) = 5k
k2 +4 ⇒ f discontinuă ı̂n (0, 0).
√ 1√ √ √
(d) f (x, y) = { (1 + xy) , x ≥ 0, y ≥ 0, x + y ≠ 0
x+ y
1, x = y = 0.
R: lim(x,y)→(0,0) f (x, y) = exp (lim(x,y)→(0,0) ln(1+xy)
xy ⋅ √x+
xy
√ ) = 1,
y
deci f este continuă.
sin(x5 +y 5 )
x4 +y 4 , (x, y) ≠ (0, 0)
(e) f (x, y) = {
0, x = y = 0
4. Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul 1 pentru funcţiile:
(a) sin(2x − xy) + ln(x2 + y 2 );

(b) x3 y − xy 2 + 5xy;
(c) xy ;
(d) sin2 (ax + by);
x+y
(e) arctg x−y ;
(f) ln(x2 + y 2 );
√
(g) ln (x + x2 + y 2 );
(h) x2 y 3 z + cos(3x − y + z 2 );
(i) x
y − 2y
z + x;
3z
y
(j) x z ;
2 +3y 2 −z 2
(k) ex .
5. Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul 1 şi 2 ale funcţiilor

z 2 x2 2
(a) f (x, y, z) = y + + +
4y z x
√
(b) f (x, y, z) = z sin(x y) + ye−x z
2
x 2y 3z
(c) f (x, y, z) = − +
y z x
6. Să se calculeze derivatele de ordinul ı̂ntâi şi doi ale funcţiilor
(a) u(x) = f (sin 2x, e3x )

(b) u(x, y) = f (xy, xy )
7. Să se arate că funcţia u(x, y) = xy + xf ( xy ) verifică relaţia
∂u ∂u
x +y = xy + u
∂x ∂y
8. Să se scrie formula lui Taylor de ordinul 2 corespunzătoare funcţiei

x
f (x, y) = arctg
y
ı̂n punctul M0 (1, −1).
9. Să se determine punctele de extrem ale funcţiilor
(a) f (x, y) = x4 + y 4 − x2 − y 2
(b) f (x, y) = x4 + y 4 − 4xy
(c) f (x, y) = x4 + y 4 + 4xy − 2 (x2 + y 2 )
(d) f (x, y) = x3 + y 3 + 12xy + 7 (x2 + y 2 )
(e) f (x, y) = 2x3 + 2y 3 + 24xy + 13 (x2 + y 2 ) + 27;
7.8. EXERCIŢII 95
(f) f (x, y) = 3x2 y + 36x − y 3 − 15y + 9;

z 2 x2 2
(g) f (x, y, z) = y + + + , x > 0, y > 0, z > 0.
4y z x
10. Să se calculeze y ′ (0), y ′′ (0) pentru funcţia implicită y(x) dată prin
x3 + y 3 + xy − y 2 = 0
ce satisface condiţia y(0) = 1.
11. Să se calculeze dz şi d2 z pentru funcţia z(x, y) definită implicit de

ecuaţia
(x + y)ez − xy − z = 0
ı̂n punctul (2, 2, 0).
Partea II
Calcul integral
97
Capitolul 8
Integrala definită. Primitive
8.1 Funcţii integrabile

Definiţia 8.1. Fie un interval ı̂nchis şi mărginit [a, b].
1. Se numeşte diviziune a intervalului [a, b] o mulţime de puncte ∆ =

{x0 , x1 , . . . , xn } ⊂ [a, b] astfel ı̂ncât
a = x0 < x1 < x2 < ⋅ ⋅ ⋅ < xn−1 < xn = b.
2. Lungimea celui mai mare subinterval de forma [xi , xi+1 ], i = 0, 1, . . . , n − 1

al unei diviziuni ∆ se numeşte norma diviziunii:
∥∆∥ = max (xi+1 − xi )

0≤i≤n−1
3. Dacă ı̂n fiecare subinterval [xi , xi+1 ] al unei diviziuni ∆ alegem câte un
punct xi ≤ ξi ≤ xi+1 , i = 0, 1, . . . , n − 1, aceste puncte se numesc puncte
intermediare ale diviziunii ∆.
4. Se numeşte sumă Riemann a funcţiei f ∶ [a, b] → R corespunzătoare

diviziunii ∆ şi punctelor intermediare ξi , i = 0, . . . , n − 1 următoarea
sumă:
n−1
σ∆ (f ) = ∑ f (ξi )(xi+1 − xi )
i=0
Din punct de vedere geometric, sumele Riemann corespunzătoare unei

funcţii pe un interval aproximează aria subgraficului acestei funcţii atunci
când diviziunea este foarte fină (norma este suficient de mică).
99
100 CAPITOLUL 8. INTEGRALA DEFINITĂ. PRIMITIVE
Definiţia 8.2. Spunem că funcţia f ∶ [a, b] → R este integrabilă Rie-

mann pe [a, b] dacă pentru orice şir de diviziuni ∆n cu norma tinzând către
0 şi orice alegere a punctelor intermediare corespunzătoare ξin , şirurile cores-
punzătoare de sume Riemann σ∆n (f ) au o limită finită comună I. Această
valoare I se numeşte integrala definită a funcţiei f pe intervalul [a, b] şi
se notează cu
b
∫ f (x)dx.
a
Dacă f este o funcţie integrabilă pe [a, b], atunci definim

a b
∫b f (x)dx = − ∫a f (x)dx,
a
având consecinţa imediată că ∫a f (x)dx = 0.
De asemenea, se poate vedea uşor că dacă f este o funcţie constantă
f (x) = C pe [a, b], atunci
b
∫a f (x)dx = C(b − a).
Teorema 8.1. Funcţia f este integrabilă pe [a, b] dacă şi numai dacă există
un număr I ∈ R cu proprietatea că pentru orice ε > 0, există δ > 0 astfel ı̂ncât
oricare ar fi diviziunea ∆ cu ∥∆∥ < δ şi punctele intermediare corespunzătoare
b
ξi să avem ∣σ∆ (f ) − I∣ < ε. În acest caz, I = ∫a f (x)dx.
Teorema 8.2. Fie f ∶ [a, b] → R. Dacă f este integrabilă pe [a, b], atunci f
este mărginită pe [a, b]:
∃m, M ∈ R, m = inf f (x), M = sup f (x).

a≤x≤b a≤x≤b
Definiţia 8.3. Fie f ∶ [a, b] → R mărginită şi ∆ o diviziune a lui [a, b].
1. Se numeşte sumă Darboux inferioară corespunzătoare lui f şi di-

viziunii ∆ suma
n−1
s∆ (f ) = ∑ mi (xi+1 − xi ), unde mi = inf f (x), i = 0, 1, . . . , n − 1
i=0 x∈[xi ,xi+1 ]
2. Se numeşte sumă Darboux superioară corespunzătoare lui f şi di-

viziunii ∆ suma
n−1
S∆ (f ) = ∑ Mi (xi+1 − xi ), unde Mi = sup f (x), i = 0, 1, . . . , n − 1
i=0 x∈[xi ,xi+1 ]
8.1. FUNCŢII INTEGRABILE 101
Dacă m = inf f (x), M = sup f (x), atunci avem:

a≤x≤b a≤x≤b
m(b − a) ≤ s∆ (f ) ≤ σ∆ (f ) ≤ S∆ (f ) ≤ M (b − a)
pentru orice puncte intermediare corespunzătoare diviziunii ∆.
Teorema 8.3 (Criteriul de integrabilitate Darboux). O funcţie mărginită
f este integrabilă pe [a, b] dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0, există δ > 0
astfel ı̂ncât oricare ar fi diviziunea ∆ cu ∥∆∥ < δ să avem S∆ (f ) − s∆ (f ) < ε.
Teorema 8.4 (Integrabilitatea funcţiilor monotone). Fie f ∶ [a, b] → R.
Dacă f este monotonă pe [a, b], atunci este integrabilă pe [a, b];
Demonstraţie. Presupunem că f este crescătoare şi nu este constantă (funcţiile
constante sunt integrabile), deci f (a) < f (b). Fie acum o diviziune ∆ a in-
tervalului [a, b]. Avem
f (xi ) ≤ f (x) ≤ f (xi+1 ), ∀xi ≤ x ≤ xi+1 , i = 0, . . . , n − 1
deci mi = f (xi ) şi Mi = f (xi+1 ). Atunci
n−1
S∆ − sδ = ∑ (f (xi+1 ) − f (xi ))(xi+1 − xi )
i=0
Pentru ε > 0 alegem δε = ε

f (b)−f (a) şi obţinem că pentru ∥∆∥ < δε ,
n−1 n−1
ε ε
S∆ −sδ < ∑ (f (xi+1 )−f (xi )) = ∑ (f (xi+1 )−f (xi )) = ε
i=0 f (b) − f (a) f (b) − f (a) i=0
de unde conform criteriului lui Darboux rezultă că f este integrabilă.
Teorema 8.5 (Integrabilitatea funcţiilor continue). Fie f ∶ [a, b] → R.
Dacă f este continuă pe [a, b], atunci este integrabilă pe [a, b].
Demonstraţie. Fie o diviziune ∆ a intervalului [a, b]. Deoarece f este con-
tinuă pe intervalul compact [xi , xi+1 ], este mărginită şi ı̂şi atinge marginile,
deci există x′i , x′′i ∈ [xi , xi+1 ] astfel ı̂ncât f (x′i ) = mi , f (x′′i ) = Mi , pentru
i = 0, . . . , n − 1. Atunci
n−1
S∆ − sδ = ∑ (f (x′′i ) − f (x′i ))(xi+1 − xi )
i=0
Fie acum ε > 0. Deoarece f este continuă pe [a, b], este şi uniform continuă
pe [a, b], deci există δε > 0 astfel ı̂ncât
ε
∣x′ − x′′ ∣ < δε ⇒ ∣f (x′ ) − f (x′′ )∣ <
b−a
Dacă alegem diviziunea ∆ cu ∥∆∥ < δε , obţinem

n−1
ε ε n−1
S∆ − sδ < ∑ (xi+1 − xi ) = ∑ (xi+1 − xi ) = ε
i=0 b−a b − a i=0
de unde conform criteriului lui Darboux rezultă că f este integrabilă.
8.2 Proprietăţi ale funcţiilor integrabile

1. Dacă f şi g sunt integrabile pe [a, b] şi α, β ∈ R, atunci αf + βg este
integrabilă pe [a, b] şi
b b b
∫a (αf (x) + βg(x))dx = α ∫a f (x)dx + β ∫a g(x)dx;
2. Dacă f şi g sunt integrabile pe [a, b], atunci şi f g, fg , f g sunt integrabile
pe [a, b] (dacă sunt bine definite);
3. Dacă f şi g sunt integrabile pe [a, b] şi f (x) ≤ g(x), ∀x ∈ [a, b], atunci
b b
∫a f (x)dx ≤ ∫a g(x)dx;
4. Dacă f este integrabilă pe [a, b], atunci şi ∣f ∣ este integrabilă pe [a, b]
şi avem
b b
∣∫ f (x)dx∣ ≤ ∫ ∣f (x)∣dx;
a a
5. Teorema de medie: dacă f şi g sunt integrabile pe [a, b] şi dacă g ≥ 0,

atunci există µ ∈ [m, M ], unde m = inf f (x), M = sup f (x), astfel
a≤x≤b a≤x≤b
ı̂ncât
b b
∫a f (x)g(x)dx = µ ∫a g(x)dx;
Demonstraţie.
m ≤ f (x) ≤ M ⇒ mg(x) ≤ f (x)g(x) ≤ M g(x)
Integrând pe [a, b] găsim

b b b
∫a mg(x)dx ≤ ∫ f (x)g(x)dx ≤ ∫ M g(x)dx
a a
8.2. PROPRIETĂŢI ALE FUNCŢIILOR INTEGRABILE 103
de unde
b
∫ f (x)g(x)dx
m≤ a b ≤M
∫a g(x)dx
´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¸ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¶
µ
6. Dacă f este continuă şi g este integrabilă şi pozitivă pe [a, b], atunci
există ξ ∈ [a, b] astfel ı̂ncât
b b
∫a f (x)g(x)dx = f (ξ) ∫ g(x)dx
a
7. Dacă f este continuă pe [a, b], atunci există ξ ∈ [a, b] astfel ı̂ncât
b
∫a f (x)dx = f (ξ)(b − a)
8. Proprietatea de ereditate: Dacă f este integrabilă pe [a, b], atunci f

este integrabilă pe orice subinterval [a′ , b′ ] ⊂ [a, b];
9. Proprietatea de aditivitate: Dacă f este integrabilă pe [a, b] şi c ∈ [a, b],

atunci
b c b
∫a f (x)dx = ∫ f (x)dx + ∫ f (x)dx;
a c
10. Dacă f este integrabilă pe [a, c] şi [c, b], atunci f este integrabilă pe
[a, b].
11. Dacă f este o funcţie impară integrabilă pe [−a, a], atunci

a
∫−a f (x)dx = 0;
12. Dacă f este o funcţie pară integrabilă pe [−a, a], atunci

a a
∫−a f (x)dx = 2 ∫0 f (x)dx.
13. Dacă f şi g sunt egale pe [a, b] cu excepţia unui număr finit de puncte,
iar una dintre ele este integrabilă pe [a, b], atunci şi cealaltă este inte-
grabilă pe [a, b] şi integralele lor sunt egale.
8.3 Primitive
Definiţia 8.4. Fie f ∶ I → R unde I este un interval de numere reale. Se
numeşte primitivă a lui f pe I o funcţie F ∶ I → R cu proprietatea că este
derivabilă şi
F ′ (x) = f (x), ∀x ∈ I.
Următoarea teoremă arată că dacă o funcţie admite o primitivă, atunci

aceasta nu este unică:
Teorema 8.6. Fie f ∶ I → R şi F o primitivă a lui f . Atunci oricare ar fi

C ∈ R, funcţia G ∶ I → R definită prin
G(x) = F (x) + C, ∀x ∈ I
este de asemenea o primitivă a lui f . Mai mult, orice altă primitivă a lui f
pe I este de această formă.
Aşadar dacă avem o primitivă a unei funcţii f , putem obţine o infinitate

de alte primitive prin adăugarea unei constante arbitrare reale, lucru care
este datorat faptului că derivata oricărei funcţii constante este nulă.
Definiţia 8.5. Mulţimea tuturor primitivelor unei funcţii f ∶ I → R se no-

tează cu
∫ f (x)dx
şi se numeşte integrala nedefinită a funcţiei f .
Din teorema anterioară deducem că
∫ f (x)dx = {F (x) + C ∣ F primitivă a lui f şi C ∈ R}
Teorema 8.7. Există următoarele integrale nedefinite:

xα+1
1. ∫ xα dx = α+1 + C, x ∈ [0, ∞), α ≠ −1;
2. ∫ x1 dx = ln ∣x∣ + C, x ∈ R ∖ {0};
ax
3. ∫ ax dx = ln a + C, x ∈ R, a > 0, a ≠ 1;
4. ∫ ex dx = ex + C, x ∈ R;
5. ∫ sin xdx = − cos x + C, x ∈ R;
6. ∫ cos xdx = sin x + C, x ∈ R;

8.4. METODE DE INTEGRARE 105
7. ∫ 1
cos2 x dx = tg x + C, x ∈ R ∖ {(2k + 1) π2 ; k ∈ Z} ;
8. ∫ 1
sin2 x
dx = − tg1x + C, x ∈ R ∖ {kπ; k ∈ Z};
9. ∫ 1
x2 +a2 dx = a1 arctg xa + C, x ∈ R, a ≠ 0;
10. ∫ 1
x2 −a2 dx = 1
2a ln ∣ x+a
x−a
∣ + C, x ∈ R, a > 0, ∣x∣ ≠ a;
11. ∫ √ 1
a2 −x2
dx = arcsin xa + C, x ∈ (−a, a), a > 0;
√
12. ∫ √ 1
x2 +a2
dx = ln(x + x2 + a2 ) + C, x ∈ R;
√
13. ∫ √ 1
x2 −a2
dx = ln ∣x + x2 − a2 ∣ + C, x ∈ (−∞, −a) ∪ (a, ∞), a > 0.
În general, orice funcţie continuă admite primitive. Următoarea teoremă

arată proprietatea de linearitate a integralei nedefinite, care, ı̂mpreună cu
teorema anterioară, ajută la găsirea primitivelor funcţiilor obţinute prin su-
marea sau ı̂nmulţirea cu o constantă a funcţiilor elementare.
Teorema 8.8. Fie f, g ∶ I → R şi α, β ∈ R. Dacă f şi g admit primitive pe

I, atunci şi αf + βg admite primitive pe I şi avem:
∫ (αf + βg)(x)dx = α ∫ f (x)dx + β ∫ g(x)dx.
De asemenea, dacă o funcţie admite primitive, atunci are proprietatea lui

Darboux, ı̂nsă nu este neapărat continuă.
În secţiunea următoare prezentăm diverse alte metode de integrare, care
ı̂mpreună cu primitivele funcţiilor elementare ajută la găsirea primitivelor
unor funcţii mai complicate.
8.4 Metode de integrare

Teorema 8.9 (metoda integrării prin părţi). Fie f, g ∶ I → R cu derivate de
ordinul 1 continue pe I. Atunci:
′ ′
∫ f (x)g (x)dx = f (x)g(x) − ∫ f (x)g(x)dx.
Demonstraţie. Din ipoteză avem că funcţiile f g ′ şi f ′ g sunt continue, deci
integralele ∫ f (x)g ′ (x)dx şi ∫ f ′ (x)g(x) au sens. Avem (f g)′ = f ′ g + f g ′ deci
′ ′ ′
∫ (f (x)g(x) + f (x)g (x)) dx = ∫ (f (x)g(x)) dx = f (x)g(x) + C
deci
′ ′
∫ f (x)g (x)dx = f (x)g(x) + C − ∫ f (x)g(x)dx
= f (x)g(x) − (∫ f ′ (x)g(x)dx − C)
= f (x)g(x) − ∫ f ′ (x)g(x)dx
Teorema 8.10 (metoda schimbării de variabilă). Fie funcţiile u ∶ I → J

derivabilă şi f ∶ J → R care admite primitiva F . Atunci:
′
∫ f (u(x))u (x)dx = F (u(x)) + C, ∀x ∈ I.
Demonstraţie. Avem că F este derivabilă, deci funcţia F (u(x)) este deriva-
bilă şi are loc
(F (u(x))′ = F ′ (u(x))u′ (x) = f (u(x))u′ (x)
adică funcţia F (u(x)) este o primitivă a lui f (u(x))u′ (x) deci
′
∫ f (u(x))u (x)dx = F (u(x)) + C
Dacă notăm y = u(x), atunci avem dy = u′ (x)dx, iar integrala devine
′
∫ f (u(x))u (x)dx = ∫ f (y)dy = F (y) + C = F (u(x)) + C.
Aplicând teorema anterioară funcţiilor elementare din teorema 8.7, obţinem:

u(x)α+1
1. ∫ u(x)α u′ (x)dx = α+1 + C, u(x) ∈ [0, ∞), α ≠ −1;
′
u(x) u (x)dx = ln ∣u(x)∣ + C, u(x) ∈ R ∖ {0};
1
2. ∫
au(x)
3. ∫ au(x) u′ (x)dx = ln a + C, a > 0, a ≠ 1;
4. ∫ eu(x) u′ (x)dx = eu(x) + C;
5. ∫ sin u(x)u′ (x)dx = − cos u(x) + C;
6. ∫ cos u(x)u′ (x)dx = sin u(x) + C;

′ = tg u(x) + C, u(x) ∈ R ∖ {(2k + 1) π2 ; k ∈ Z} ;
cos2 u(x) u (x)dx
1
7. ∫
8.4. METODE DE INTEGRARE 107
8. ∫ 1
sin2 u(x)
u′ (x)dx = − tg u(x)
1
+ C, u(x) ∈ R ∖ {kπ; k ∈ Z};
′
u(x)2 +a2 u (x)dx = a1 arctg u(x)
a + C, a ≠ 0;
1
9. ∫
′
u(x)2 −a2 u (x)dx = ln ∣ u(x)−a
u(x)+a ∣ + C, a > 0, ∣u(x)∣ ≠ a;
1 1
10. ∫ 2a
11. ∫ √ 1
a2 −u(x)2
u′ (x)dx = arcsin u(x)
a + C, u(x) ∈ (−a, a), a > 0;
√
12. ∫ √ 1
u(x)2 +a2
u′ (x)dx = ln(u(x) + u(x)2 + a2 ) + C;
√
13. ∫ √u(x)1 2 −a2 u′ (x)dx = ln ∣u(x) + u(x)2 − a2 ∣ + C, u(x) ∈ (−∞, −a) ∪
(a, ∞), a > 0.
8.4.1 Primitivele funcţiilor raţionale

Definiţia 8.6. Se numeşte fracţie simplă (sau ireductibilă) o funcţie raţională
de forma
A Ax + B
, x ≠ a sau 2 , n ∈ N, b2 − 4c < 0.
(x − a) n (x + bx + c)n
P (x)
Teorema 8.11. Fie o funcţie raţională f ∶ I → R, f (x) = Q(x) al cărei
numitor se descompune ı̂n factori ireductibili
Q(x) = (x − a1 )k1 . . . (x − al )kl (x2 + b1 x + c1 )m1 . . . (x2 + bn x + cn )mn .
cu b2j − 4cj < 0, ∀j = 1, . . . , n. Atunci f (x) se poate descompune ı̂n mod unic
ca o sumă de fracţii simple de forma:
l
Ai1 Ai2 Aiki
f (x) =R(x) + ∑ ( + + ⋅⋅⋅ + )+
i=1 x − ai (x − ai ) (x − ai )ki
2
n
Bj1 x + Cj1 Bj2 x + Cj2 Bjmj x + Cjmj
+ ∑( 2 + 2 + ⋅⋅⋅ + 2 )
j=1 x + bj x + cj (x + bj x + cj ) (x + bj x + cj )mj
2
unde R(x) este un polinom, mai precis câtul ı̂mpărţirii lui P (x) la Q(x).
Folosind teorema de mai sus şi proprietatea de linearitate a integralei

nedefinite, putem scrie orice primitivă a unei funcţii raţionale ca o sumă de
primitive de fracţii simple, care pot fi calculate folosind metodele de integrare
prezentate in secţiunea anterioară.
8.4.2 Schimbări de variabilă uzuale

Schimbări de variabilă trigonometrice
Fie o primitivă de forma
∫ R(sin x, cos x)dx,

unde R este o funcţie raţională de două variabile. Pentru astfel de primitive
se poate folosi schimbarea de variabilă t = tg x2 , pentru care avem:
2t 1 − t2 2
sin x = , cos x = , dx = dt.
1 + t2 1 + t2 1 + t2
Alte schimbări de variabilă trigonometrice se pot folosi ı̂n una din următoarele
situaţii:
I. Dacă R(sin x, cos x) este impară ı̂n sin x, adică
R(− sin x, cos x) = −R(sin x, cos x)
atunci se poate folosi schimbarea de variabilă t = cos x.
II. Dacă R(sin x, cos x) este impară ı̂n cos x, adică
R(sin x, − cos x) = −R(sin x, cos x)
atunci se poate folosi schimbarea de variabilă t = sin x.
III. Dacă R(sin x, cos x) este pară atât ı̂n sin x cât şi ı̂n cos x sau se poate
scrie sub forma R1 (tg x), atunci se poate folosi schimbarea de variabilă
t = tg x, pentru care avem:
t2 1 1
sin2 x = , cos2 x = , dx = dt.
1+t 2 1+t2 1 + t2
Integrale binome
O integrală binomă este o integrală nedefinită de forma
∫ x (a + bx ) dx
m n p
unde a, b ∈ R şi m, n, p ∈ Q. Pentru astfel de integrale folosim următoarele

schimbări de variabilă:
1. dacă p ∈ Z, folosim x = tr unde r este cel mai mic multiplu comun al
numitorilor lui m şi n;
2. dacă p ∉ Z, dar m+1
n ∈ Z, atunci folosim a+bxn = ts unde s este numitorul
lui p;
n ∉ Z, dar
3. dacă m+1 m+1
n + p ∈ Z, atunci folosim ax−n + b = ts unde s este
numitorul lui p.
8.5. METODE DE CALCUL AL INTEGRALELOR DEFINITE 109
Substituţiile lui Euler

Primitivele de forma
√
∫ R (x, ax + bx + c) dx
2
unde R este o funcţie raţională de două variabile, se reduc la primitive de

funcţii raţionale cu ajutorul uneia din următoarele schimbări de variabilă:
√ √
1. ax2 + bx + c = ax + t dacă a > 0;
√ √
2. ax2 + bx + c = tx + c dacă c > 0;
√
3. ax2 + bx + c = t(x − λ) unde λ este o rădăcină a lui ax2 + bx + c, cu
b2 − 4ac > 0.
8.5 Metode de calcul al integralelor definite

Teorema 8.12 (Formula Leibniz-Newton). Fie f ∶ [a, b] → R o funcţie
integrabilă. Dacă F este o primitivă a lui f , atunci
b
∫a f (x)dx = F (b) − F (a).
Demonstraţie. Fie ∆n un şir de diviziuni ale intervalului [a, b] cu ∥∆n ∥ → 0.

Aplicând teorema lui Lagrange pe fiecare subinterval [xi , xi+1 ], i = 0, . . . , n−1,
avem că există ξi ∈ [xi , xi+1 ] astfel ı̂ncât
F (xi+1 ) − F (xi ) = F ′ (ξi )(xi+1 − xi ) = f (ξi )(xi+1 − xi ), i = 0, . . . , n − 1
Atunci suma Riemann corespunzătoare diviziunii ∆n şi punctelor intermedi-

are ξi este
n−1 n−1
σ∆n (f ) = ∑ f (ξi )(xi+1 − xi ) = ∑ (F (xi+1 ) − F (xi )) = F (b) − F (a)
i=0 i=0
Trecând la limită cu ∥∆n ∥ → 0, găsim

b
∫a f (x)dx = F (b) − F (a).
Corolar 8.5.1. Fie f ∶ [a, b] → R o funcţie integrabilă care admite primitive.

Atunci funcţia
x
G ∶ [a, b] → R, G(x) = ∫ f (t)dt
a
este o primitivă a lui f .
Demonstraţie. Fie F o primitivă a lui f . Atunci conform teoremei anterioare
avem G(x) = F (x) − F (a), de unde prin derivare obţinem
G′ (x) = F ′ (x) − 0 = f (x)
deci G este o primitivă a lui f .
Teorema 8.13 (formula de integrare prin părţi). Dacă f şi g sunt două
funcţii care au derivatele de ordin 1 continue pe [a, b], atunci
b b
′ ′ b
∫a f (x)g (x)dx = f (x)g(x)∣a − ∫a f (x)g(x)dx.
Teorema 8.14 (formula de schimbare de variabilă). Fie f ∶ [a, b] → R con-
tinuă şi u ∶ [α, β] → [a, b] cu derivată continuă pe [α, β] şi u(α) = a, u(β) = b.
Atunci
b β
′
∫ f (x)dx = ∫ f (u(t))u (t)dt.
a α
8.6 Aplicaţii ale integralei definite

1. Fie f ∶ [a, b] → R integrabilă şi pozitivă. Atunci aria subgraficului lui
f este
b
A=∫ f (x)dx;
a
2. Fie f, g ∶ [a, b] → R două funcţii integrabile astfel ı̂ncât f (x) ≥ g(x), ∀x ∈

[a, b]. Atunci aria suprafeţei dintre graficele lui f şi g este
b
A = ∫ (f (x) − g(x))dx;
a
3. Fie f ∶ [a, b] → R o funcţie integrabilă pozitivă, cu derivată de ordinul 1

continuă pe [a, b]. Atunci aria suprafeţei obţinute prin rotirea graficului
lui f ı̂n jurul axei Ox este
b √
A = 2π ∫ f (x) 1 + f ′2 (x)dx;
a
4. Fie f ∶ [a, b] → R o funcţie integrabilă şi pozitivă. Atunci volumul

corpului obţinut prin rotirea graficului lui f ı̂n jurul axei Ox este
b
V = π ∫ f 2 (x)dx.
a
8.7. EXERCIŢII 111
8.7 Exerciţii
1. Să se calculeze limita şirului
1 n √ 2
Sn = ∑ n − k2
n2 k=1
√ √
2 1
R: Sn = 1
n
n
∑k=1 1 − ( nk ) = ∫0 1 − x2 dx = π4 .
2. Se consideră o funcţie f ∶ [0, 1] → R integrabilă, astfel ı̂ncât pentru orice

interval deschis (x′ , x′′ ) ⊂ [a, b], există cel puţin un punct ξ ∈ (x′ , x′′ )
1
astfel ı̂ncât f (ξ) = 1
1+ξ . Să se arate că ∫ f (x)dx = ln 2.
0
1 1 dx
R: ∫ f (x)dx = ∫ = ln 2.
0 0 1+x
x, x ∈ [0, 1]
3. Se consideră o funcţie f ∶ [0, 2] → R, f (x) = { . Să
x2 + 1, x ∈ (1, 2]
se arate că f este integrabilă şi să se calculeze integrala sa.
2 1 2 23
R: ∫ f (x)dx = ∫ xdx + ∫ (x2 + 1)dx = .
0 0 1 6
4. Să se demonstreze inegalitatea:
1
1 2 dx π
<∫ √ <
2 0 1 − x2n 6
1 1 1
1 1 1 2 2 dx 2 1
R: 1 ≤ √ ≤√ ⇒ = ∫ dx ≤ ∫ √ ≤∫ √ =
1 − x2n 1 − x2 2 0 0 1 − x2n 0 1 − x2
π
.
6
xdx n+1
5. Să se calculeze lim (n4 ∫ ).
n→∞
n 1 + x5
R: Din teorema de medie avem că există ξ ∈ [n, n + 1] astfel ı̂ncât
n+1 xdx ξ n5 n4 (n + 1)
In = ∫ = ⇒ ≤ n4
In ≤
n 1 + x5 1 + ξ 5 1 + (n + 1)5 1 + n5
de unde conform teoremei cleştelui rezultă lim n4 In = 1.

n→∞
1 arctgx
6. Să se calculeze ∫ dx.
−1 ex + e−x
arctgx
R: funcţia ex +e−x este impară, deci integrala este 0.
7. (a) Fie f ∶ R → R o funcţie continuă şi periodică de perioadă T > 0.

Să se arate că are loc egalitatea
a+T T
∫a f (x)dx = ∫ f (x)dx, ∀a ∈ R.
0
2nπ
(b) Să se calculeze ∫ ∣ sin x∣dx, n ∈ N.
0
x+T
R: Funcţia G(x) = ∫ f (t)dt are derivata 0, deci este constantă.
x
Egalitatea din enunţ corespunde la G(a) = G(0).
ex , x≤0
8. Fie g ∶ R → R, g(x) = { , a, b ∈ R. Să se determine a, b
ax + b, x > 0
astfel ı̂ncât g să admită primitive pe R.
R: Punând condiţia de continuitate ı̂n 0, obţinem b = 1, iar a ∈ R
oarecare.
1, x ≠ a+b
9. Să se arate că funcţia g ∶ [a, b] → R, g(x) = { 2 , este inte-
−1, x = a+b
2
grabilă dar nu admite primitive.
R: g diferă de funcţia constantă 1 pe [a, b] doar ı̂n x = a+b
2 , deci este
integrabilă, ı̂nsă nu admite primitive deoarece nu are proprietatea lui
Darboux.
10. Să se arate că funcţia
2x sin x12 − x2 cos x12 , x ∈ [−1, 0) ∪ (0, 1]

f (x) = {
0, x=0
admite primitive dar nu este integrabilă.

R: O primitivă a lui f este
x2 sin x12 , x ∈ [−1, 0) ∪ (0, 1]

f (x) = {
0, x=0
dar f nu este integrabilă deoarece nu este mărginită.
11. Folosind integrarea prin părţi, să se calculeze integralele:
(a) ∫ ln xdx
(b) ∫ (x3 + 5x2 − 2)e2x dx
(c) ∫ x2 cos 2xdx
(d) ∫ eax sin bxdx, a, b ∈ R

(e) ∫ x2 arctg 3xdx
R:
(a) x ln x − x
(b) ( 21 x3 + 74 x2 − 74 x − 18 ) e2x
(c) (2x2 − 1) sin42x + x cos22x
a sin bx−b cos bx ax
(d) a2 +b2 e
x3 x2
2+1)
(e) 3 arctg 3x − 18 + ln(9x
162
12. Să se calculeze integrala

π
2
Im = ∫ sinm xdx, m ∈ N
0
R: Im = m−1
m Im−2 , I0 = π2 , I1 = 1.
13. Folosind prima metodă de schimbare de variabilă, să se calculeze:
(a) ∫ xe−(x
2 +1)
dx
1
ex
(b) ∫ x2 dx
x+arccosx
√
(c) ∫ 1−x2
dx
(d) ∫ x(1+ln2 x)
√
(e) ∫ cos2 xdx
R:
(a) − 21 e−(x
2 +1)
1
(b) −e x
2
(c) − sin t − t2 , t = arccosx
(d) arctg t, t = ln x
t2 √
(e) 2 + 2t sin 2t + 14 cos 2t, t = x
14. Să se calculeze

3 dx √
(a) ∫2 √
x−1−3 4 x−1
2
(b) ∫ √ x dx
x2 +x+1
R:
√
4 √
(a) (2t2 + 12t + 36 ln ∣t − 3∣) ∣1 2 , t = 4 x − 1
√ √
(b) ( 21 x − 34 ) x2 + x + 1 − 81 ln (x + 12 + x2 + x + 1)
15. Să se calculeze primitivele următoarelor funcţii raţionale:

1
(a) (x+a)(x−b)
x2 −5x+9
(b) x2 −5x+6
1
(c) x3 +1
1
(d) (x2 +1)2
1
(e) x(x+1)2
R:
(a) 1
a+b ln ∣ x+a
x−b
∣
(b) x + 3 ln ∣ x−2
x−3
∣
√
(c) 1
2 ln(x2 − x + 1) − 3arctg 2x−1
√
3
(d) 1
2
(arctg x + x2x+1 )
(e) ln ∣ x+1
x
∣ + x+1
1
16. Să se calculeze primitivele:
(a) ∫ sin2 x cos3 xdx

sin3 x
(b) ∫ cos4 x dx
1
(c) ∫ 1+sin2 x
dx
1
(d) ∫ sin x+tgx dx
1
(e) ∫ 2+sin x cos x dx
1
(f) ∫ sin x dx
R:
t3 5
(a) 3 − t5 , t = sin x
−3
(b) −t−1 + t 3 , t = cos x
√ √
(c) 22 arctg (t 2), t = tg x
2
(d) 1
2 ln ∣t∣ − t4 , t = tg x2
17. Să se calculeze:

ex − 2
∫ e2x + 4 dx
R: − 12 ln t + 14 ln(t2 + 4) + 21 arctg 2t , t = ex
18. Să se calculeze următoarele integrale binome:

√ √
(a) ∫ x(1 + 3 x)2 dx
(b) ∫ √ x√ 3
dx
1+ x2
√
(c) ∫ a2 − x2 dx
(d) ∫ √1 dx
x4 1+x2
R:
6t13 11 9 √
(a) 13 + 12t
11 + 9 , t =
6t 6
x
2
3t5 3
(b) 5 − 6t3 + 3t, t2 = 1 + x 3
a2 a2
(c) 2
( t2t+1 − arctg t) , t2 = x2 −1
19. Să se calculeze primitivele:
(a) ∫ √ dx
x+ x2 +x+1
xdx
√
(b) ∫ (x−1) 1+x−x2
√
(c) ∫ x −x2 + 4x + 5dx
(d) ∫ √−x2x+3x+4 dx
√
20. Să se calculeze aria subgraficului funcţiei f ∶ [4, 9] → R, f (x) = √
x
x−1
.
R: 27 + ln 2.
21. Să se calculeze aria suprafeţei dintre graficele funcţiilor f (x) = e−x şi
g(x) = ex pentru x ∈ [0, 1].
R: e + 1e − 2.
22. Să se afle aria suprafeţei de rotaţie determinată de funcţia
1 √
f ∶ [0, √ ] → R, f (x) = 2 1 − x2 .
3
√ √ √
R: 2 3
3 π [ 2 + ln(1 + 2)]
23. Să se calculeze volumul corpului de rotaţie determinat de funcţia
f ∶ [0, 2] → R, f (x) = 2x − x2
16π
R: 15
Capitolul 9
Integrale improprii şi cu

parametru
9.1 Integrala improprie de primul tip

Definiţia 9.1. Fie f ∶ [a, ∞) → R o funcţie integrabilă pe orice interval
∞
compact de tipul [a, b], b > a. Integrala ∫a f (x)dx se numeşte integrala
b
improprie de primul tip. Dacă lim ∫ f (x)dx există şi este finită vom
b→∞ a
∞
spune că integrala improprie ∫a f (x)dx este convergentă şi avem
∞ b
∫a f (x)dx = lim ∫ f (x)dx
b→∞ a
Dacă limita de mai sus nu există sau este infinită, atunci integrala improprie
∞
∫a f (x)dx este divergentă.
În mod similar se pot defini integralele improprii:

a a
∫−∞ f (x)dx = b→∞
lim ∫ f (x)dx
−b
∞ a b a ∞
∫−∞ f (x)dx = lim ∫ f (x)dx + lim ∫ f (x)dx = ∫ f (x)dx + ∫ f (x)dx
b→∞ −b b→∞ a −∞ a
Teorema 9.1. Fie a > 0. Atunci integrala improprie

∞ 1
∫a xα
dx
este convergentă pentru α > 1 şi divergentă pentru α ≤ 1.
117
118 CAPITOLUL 9. INTEGRALE IMPROPRII ŞI CU PARAMETRU
Demonstraţie. Funcţia f ∶ [a, ∞) → R, f (x) = x1α este continuă pe orice

interval de tipul [a, b], b > 0, deci este integrabilă pe orice astfel de interval.
Pentru α < 1 avem:
∞ 1 b
−α x−α+1 b b1−α a1−α
∫a dx = lim ∫ x dx = lim ∣ = lim ( − ) = ∞ (9.1)
xα b→∞ a b→∞ −α + 1 a b→∞ 1 − α 1−α
Pentru α = 1 avem:
∞ 1 b 1
b
∫a x dx = b→∞
lim ∫
a x
dx = lim ln x∣a = lim (ln b − ln a) = ∞
b→∞ b→∞
(9.2)
Pentru α > 1 avem:

∞ 1 b
−α x−α+1 b b1−α a1−α a1−α
∫ a xα dx = lim ∫ x dx = lim ∣ = lim ( − ) =
b→∞ a b→∞ −α + 1 a b→∞ 1 − α 1−α α−1
(9.3)
Din (9.1), (9.2) şi (9.3) rezultă că integrala este divergentă pentru α ≤ 1
şi convergentă pentru α > 1.
9.1.1 Convergenţa integralei ı̂n cazul funcţiilor pozi-

tive
Dacă funcţia f ∶ [a, ∞) → R este pozitivă pe [a, ∞), atunci integrala
b
Φ(b) = ∫ f (x)dx
a
este o funcţie monoton crescătoare pe [a, ∞). Problema existenţei limitei fi-
nite lim Φ(b) se reduce atunci la mărginirea acestei funcţii (fiind crescătoare,
b→∞
limita există, ea fiind ∞ sau finită ı̂n cazul ı̂n care funcţia este mărginită).
∞
Astfel, pentru convergenţa integralei ∫a f (x)dx, unde f ≥ 0 pe [a, ∞), este
necesar şi suficient ca integrala Φ(b) să fie mărginită superior:
b
∫a f (x)dx ≤ M, ∀b ∈ (a, ∞)
Dacă această condiţie nu este ı̂ndeplinită, atunci integrala improprie dată
are valoarea ∞. Pe aceasta se bazează următorul criteriu de comparaţie
pentru integrale improprii de primul tip din funcţii pozitive:
Teorema 9.2. Fie f, g ∶ [a, ∞) → R două funcţii astfel ı̂ncât f, g ≥ 0 pe
[a, ∞). Dacă există limita
f (x)
lim = l ∈ [0, ∞]
x→∞ g(x)
atunci:
9.1. INTEGRALA IMPROPRIE DE PRIMUL TIP 119
∞
1. Dacă l < ∞ şi integrala improprie ∫a g(x)dx este convergentă, atunci
∞
şi ∫a f (x)dx este convergentă
∞
2. Dacă l > 0 şi integrala improprie ∫a g(x)dx este divergentă, atunci şi
∞
∫a f (x)dx este divergentă
Corolar 9.1.1. Dacă ı̂n condiţiile teoremei de mai sus obţinem 0 < l < ∞,
atunci cele două integrale au aceeaşi natură.
Alegând ı̂n particular funcţia g ∶ [a, ∞) → R, a > 0, g(x) = 1

xα obţinem
următorul criteriu de convergenţă:
Teorema 9.3. Fie f ∶ [a, ∞) → R astfel ı̂ncât f ≥ 0 pe [a, ∞). Atunci

∞
1. Dacă ∃α > 1 astfel ı̂ncât lim xα f (x) < ∞, atunci ∫a f (x)dx este con-
x→∞
vergentă
∞
2. Dacă ∃α ≤ 1 astfel ı̂ncât lim xα f (x) > 0, atunci ∫a f (x)dx este diver-
x→∞
gentă
9.1.2 Convergenţa integralei ı̂n cazul general

Teorema 9.4 (Criteriul lui Abel). Fie f, g ∶ [a, ∞) → R două funcţii astfel
ı̂ncât
∞
1. Integrala improprie ∫a f (x)dx este convergentă
2. Funcţia g este monotonă şi mărginită.

∞
Atunci integrala improprie ∫a f (x)g(x)dx este de asemenea convergentă.
Teorema 9.5 (Criteriul lui Dirichlet). Fie f, g ∶ [a, ∞) → R două funcţii

astfel ı̂ncât
1. Funcţia f este integrabilă pe [a, b], ∀b > a şi

b
∣∫ f (x)dx∣ ≤ M, ∀a < b < ∞
a
2. Funcţia g este monotonă şi lim g(x) = 0.

x→∞
∞
Atunci integrala improprie ∫a f (x)g(x)dx este convergentă.
9.2 Integrala improprie de al doilea tip

Definiţia 9.2. Fie f ∶ [a, b) → R o funcţie integrabilă pe orice interval
compact de tipul [a, c], ∀c ∈ (a, b) şi pentru care lim f (x) = ∞. Integrala
x↗b
c
b
∫a f (x)dx se numeşte integrala improprie de al doilea tip. Dacă lim ∫
c↗b a
f (x)dx
b
există şi este finită vom spune că integrala improprie ∫a f (x)dx este conver-
gentă şi avem
b c
c↗b a
b
Definiţia 9.3. Fie f ∶ (a, b] → R o funcţie integrabilă pe orice interval

compact de tipul [c, b], ∀c ∈ (a, b) şi pentru care lim f (x) = ∞. Integrala
x↘a
b
b
∫a f (x)dx se numeşte integrala improprie de al doilea tip. Dacă lim ∫
c↘a c
f (x)dx
b
există şi este finită vom spune că integrala improprie ∫a f (x)dx este conver-
gentă şi avem
b b
c↘a c
b
Teorema 9.6. Integrala improprie

b 1
∫a (b − x)λ dx
este convergentă pentru λ < 1 şi divergentă pentru λ ≥ 1.
Demonstraţie. Funcţia f ∶ [a, b) → R, f (x) = (b−x)

1
λ este continuă pe orice
interval de tipul [a, c], ∀c ∈ (a, b), deci este integrabilă pe orice astfel de
interval.
Pentru λ < 1 avem:
c
b 1 c
−λ (b − x)−λ+1
∫a dx = lim ∫ (b − x) dx = lim ∣ =
(b − x)λ c↗b a c↗b λ−1 a
(b − c)1−λ (b − a)1−λ (b − a)1−λ
= lim ( − )= (9.4)
c↗b λ−1 λ−1 1−λ
9.2. INTEGRALA IMPROPRIE DE AL DOILEA TIP 121
Pentru λ = 1 avem:
b 1 c 1 c
∫a b − x dx = lim ∫
c↗b a b − x
dx = lim − ln(b − x)∣a = lim (− ln(b − c) + ln(b − a)) = ∞
c↗b c↗b
(9.5)
Pentru λ > 1 avem:
c
b 1 c
−λ (b − x)−λ+1
∫a dx = lim ∫ (b − x) dx = lim ∣ =
(b − x)λ c↗b a c↗b λ−1 a
(b − c)1−λ (b − a)1−λ
= lim ( − )=∞ (9.6)
c↗b λ−1 λ−1
Din (9.4), (9.5) şi (9.6) rezultă că integrala este convergentă pentru λ < 1
şi divergentă pentru λ ≥ 1.
Criteriul de comparaţie pentru integrale improprii de al doilea tip se

enunţă la fel ca şi cel de la integrale improprii de primul tip, ı̂nlocuind ∞ cu
b. Aplicând acest criteriu pentru g(x) = (b−x) 1
λ obţinem:
Teorema 9.7. Fie f ∶ [a, b) → R astfel ı̂ncât f (x) ≥ 0, ∀x ∈ [a, b). Atunci
b
1. Dacă ∃λ < 1 astfel ı̂ncât lim(b − x)λ f (x) < ∞ atunci ∫a f (x)dx este
x↗b
convergentă
b
2. Dacă ∃λ ≥ 1 astfel ı̂ncât lim(b − x)λ f (x) > 0 atunci ∫a f (x)dx este
x↗b
divergentă
În mod asemănător se găsesc rezultatele:
Teorema 9.8. Integrala improprie

b 1
∫a (x − a)λ dx
este convergentă pentru λ < 1 şi divergentă pentru λ ≥ 1.
Teorema 9.9. Fie f ∶ (a, b] → R astfel ı̂ncât f (x) ≥ 0, ∀x ∈ (a, b]. Atunci
b
1. Dacă ∃λ < 1 astfel ı̂ncât lim(x − a)λ f (x) < ∞ atunci ∫a f (x)dx este
x↘a
convergentă
b
2. Dacă ∃λ ≥ 1 astfel ı̂ncât lim(x − a)λ f (x) > 0 atunci ∫a f (x)dx este
x↘a
divergentă
9.3 Metode de integrare

Teorema 9.10 (Teorema de integrare prin părţi). Fie f, g ∶ [a, b) → R
derivabile cu derivata continuă pe intervalul [a, b) unde b poate fi şi ∞. Dacă
b
există şi este finită lim f (x)g(x), atunci dacă una din integralele ∫a f (x)g ′ (x)dx,
x→b
b ′
∫a f (x)g(x)dx este convergentă, rezultă că şi cealaltă este convergentă şi
b b
∫a f (x)g ′ (x)dx = lim f (x)g(x) − f (a)g(a) − ∫ f ′ (x)g(x)dx
x→b a
Teorema 9.11 (Teorema de schimbare de variabilă). Fie u ∶ [a, b) →

[α, β) (unde b şi β pot fi şi ∞) cu u(a) = α, lim u(x) = β şi f ∶ [α, β) → R.
x→b
Dacă f este continuă şi u este strict crescătoare, derivabilă şi cu derivata con-
β b
tinuă pe [a, b), atunci dacă una din integralele ∫α f (t)dt, ∫a f (u(x))u′ (x)dx
este convergentă, atunci şi cealaltă este convergentă şi cele două integrale
sunt egale:
β b
∫α f (t)dt = ∫ f (u(x))u′ (x)dx
a
9.4 Integrale cu parametru

Definiţia 9.4. Fie f ∶ [a, b] × Y → R şi funcţiile α(y), β(y) ∶ Y → [a, b].
β(y)
Dacă integrala ∫ f (x, y)dx există pentru orice y ∈ Y , atunci spunem că
α(y)
funcţia
β(y)
I ∶ Y → R, I(y) = ∫ f (x, y)dx
α(y)
se numeşte integrală cu parametru.
Teorema 9.12. Fie funcţia f ∶ [a, b] × Y → R continuă pe [a, b], ∀y ∈ Y .

Dacă există g(x) = lim f (x, y), unde y0 este un punct de acumulare al lui Y
y→y0
şi dacă f (x, y) converge uniform către g(x) pe [a, b] ı̂n punctul y0 , atunci
b b b
lim I(y) = lim ∫ f (x, y)dx = ∫ [ lim f (x, y)] dx = ∫ g(x)dx.
y→y0 y→y0 a a y→y0 a
Teorema 9.13. Fie funcţia f ∶ [a, b]×[c, d] → R continuă de ambele variabile.

b
Atunci integrala I(y) = ∫a f (x, y)dx este o funcţie continuă pe [c, d].
Teorema 9.14. Fie funcţia f ∶ [a, b]×[c, d] → R continuă de ambele variabile

cu derivata parţială fy′ (x, y) continuă de ambele variabile pe [a, b] × [c, d].
9.4. INTEGRALE CU PARAMETRU 123
Dacă funcţiile α(y), β(y) ∶ [c, d] → [a, b] au derivate continue pe [c, d] atunci
β(y)
funcţia I(y) = ∫ f (x, y)dx este derivabilă pe [c, d] şi
α(y)
β(y) ∂f
I ′ (y) = ∫ (x, y)dx + β ′ (y)f (β(y), y) − α′ (y)f (α(y), y)
α(y) ∂y
Corolar 9.4.1. Dacă α(y), β(y) sunt funcţiile constante a şi b, atunci
b ∂f
I ′ (y) = ∫ (x, y)dx
a ∂y
Teorema 9.15. Fie funcţia f ∶ [a, b]×[c, d] → R continuă ı̂n raport cu ambele
variabile. Atunci avem:
d b b d
∫c [∫a f (x, y)dx] dy = ∫a [∫c f (x, y)dy] dx
Demonstraţie. Vom demonstra egalitatea mai generală
t b b t
∫c [∫ f (x, y)dx] dy = ∫ [∫ f (x, y)dy] dx
a a c
´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¸¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¶ ´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹¸¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹¶
F (y) G(x,t)
pentru t ∈ [c, d]. Vom considera ambii membri ai egalităţii de mai sus ca
funcţii de t şi le vom deriva ı̂n raport cu t.
Întrucât f este continuă ı̂n raport cu ambele variabile, din teorema 9.13
rezultă că funcţiile F (y) şi G(x, t) sunt continue ı̂n raport cu y, respectiv x.
Derivând membrul stâng ı̂n raport cu t, obţinem:
d t b
(∫ F (y)dy) = F (t) = ∫ f (x, t)dx (9.7)
dt c a
Derivând membrul drept ı̂n raport cu t şi aplicând teorema 9.14, obţinem:
d b b ∂G b
(∫ G(x, t)dx) = ∫ (x, t)dx = ∫ f (x, t)dx (9.8)
dt a a ∂t a
Din (9.7) şi (9.8) rezultă că cele două funcţii de variabila t diferă doar
printr-o constantă, iar cum pentru t = c ambele sunt nule, rezultă că sunt
egale pentru orice t ∈ [c, d].
9.4.1 Integrale improprii cu parametru

Definiţia 9.5. Fie f ∶ [a, ∞) × [c, d] → R. Spunem că integrala cu parametru
∞
I(y) = ∫ f (x, y)dx, y ∈ [c, d]
a
este (simplu) convergentă dacă există limita

b
lim ∫ f (x, y)dx.
b→∞ a
Dacă limita de mai sus are loc uniform ı̂n raport cu y ∈ [c, d], spunem că
integrala este uniform convergentă.
Teorema 9.16. Fie f ∶ [a, ∞) × [c, d] şi g ∶ [a, ∞) → R astfel ı̂ncât
1. ∣f (x, y)∣ ≤ g(x), ∀x ∈ [a, ∞), y ∈ [c, d]
∞
2. ∫a g(x)dx < ∞
∞
Atunci ∫a f (x, y)dx este uniform convergentă.
Teorema 9.17. Fie f ∶ [a, ∞) × [c, d] → R o funcţie continuă de ambele
variabile. Dacă integrala
∞
I(y) = ∫ f (x, y)dx
a
este uniform convergentă, atunci I(y) este o funcţie continuă pe [c, d].
Teorema 9.18. Fie f ∶ [a, ∞) × [c, d] → R continuă de ambele variabile, cu
fy′ (x, y) continuă de ambele variabile, şi cu proprietăţile
∞
1. I(y) = ∫a f (x, y)dx uniform convergentă
∞ ∂f
2. ∫a ∂y (x, y)dx uniform convergentă
Atunci I(y) este derivabilă şi
∞ ∂f
I ′ (y) = ∫ (x, y)dx
a ∂y
Teorema 9.19. Fie f ∶ [a, ∞) × [c, d] → R continuă de ambele variabile cu
proprietăţile
∞
1. ∫a f (x, y)dx uniform convergentă
∞ d
2. ∫a (∫c f (x, y)dy) dx convergentă
Atunci avem:
∞ d d ∞
∫a (∫ f (x, y)dy) dx = ∫ (∫ f (x, y)dx) dy
c c a
9.4. INTEGRALE CU PARAMETRU 125
9.4.2 Integralele lui Euler

Definiţia 9.6. Integralele cu parametru
∞
Γ(p) = ∫ xp−1 e−x dx
0
1
B(p, q) = ∫ xp−1 (1 − x)q−1 dx
0
se numesc integralele lui Euler.
Teorema 9.20. Integralele lui Euler sunt convergente pentru p, q > 0 şi sa-
tisfac următoarele proprietăţi:
√
1. Γ(1) = 1, Γ ( 21 ) = π
2. Γ(p + 1) = pΓ(p)
3. B(p, q) = B(q, p)
4. B ( 21 , 12 ) = π
5. B(p, q) = Γ(p)Γ(q)
Γ(p+q)
Următoarele integrale pot fi reduse la integrale Euler:
∞
1. ∫0 xp e−ax dx
∞
2. ∫0 x2n e−x dx
2
π
3. ∫0 2 sinm x cosn xdx
1 dx
4. ∫0 1
(1−xm ) n
∞ xm−1
5. ∫0 (1+x)n dx
9.5 Exerciţii
1. Să se studieze convergenţa integralelor:
√ ∞
∞ x3 (h) ∫0 dx
√
(a) ∫0 1+x2 dx; x2 +
3 4
x +1
∞ arctg x 2
(b) ∫1 x dx; (i) ∫0 √dx ;
x 2−x
∞ dx
(c) ∫1 1 ; (j) ∫0
1
√ dx
;
2x+(x2 +1) 3 +5 3
1−x2
5
∞ x2 1 dx
(d) ∫0 (k) ∫0 √
1+x2 dx 4
1−x4
∞
(e) ∫1 √dx ; 1 dx
x 1+x2 (l) ∫0 x3 +3x2 ;
∞ dx π
(f) ∫0 1+x4 ; (m) ∫0 2 ctg xdx;
∞ xdx
(g) ∫0 1 ; 2 dx
(x5 +1) 2 (n) ∫1 ln x
2. Să se calculeze următoarele integrale improprii:

∞ dx ∞ arctg x
(a) ∫0 1+x2 ; (g) ∫0 1+x2 ;
0
dx ∞
(b) ∫−∞ 1+x 2;
dx
(h) ∫−∞ x2 +4x+9 ;
∞
dx ∞
(c) ∫−∞ 1+x 2; (i) ∫1 dx
x ln x ;
√
(d) ∫0
1
√ 1 dx; ∞ x
1−x2 (j) ∫1 (1+x)2 dx;
01 ∞
(e) ∫−1 √1−x dx; (k) ∫1 √dx ;
2
x x2 +1
∞
11
(f) ∫−1 √1−x 2
dx; (l) ∫0 e−ax sin bxdx, a > 0
∞
dx
√
3. Să se calculeze ∫ (x+1) ∣x2 −1∣
, arătând mai ı̂ntâi că este convergentă.
0
R: 2.
4. Să se calculeze:
b√
b−x
(a) ∫ x−a dx;
a
(b−a)π
R: 2 .
2π
dx
(b) ∫ 2 sin x+3 cos x+4 .
0
2π
√
R: 3
.
π
5. Să se calculeze ∫ dx
a+cos x , a > 0 şi apoi, considerând pe a ca parametru,
0
π
dx
să se calculeze ∫ (a+cos x)2 .
0
π π
= πa(a2 − 1)− 2
3
R: ∫ dx
a+cos x = √π ;
a2 −1 ∫
dx
(a+cos x)2
0 0
6. Să se calculeze
1
xb − xa
∫ ln x
dx
0
b 1 1 b
folosind egalitatea ∫ dy ∫ xy dx = ∫ dx ∫ xy dy.
a 0 0 a
1+b
R: ln 1+a .
Capitolul 10
Integrala curbilinie
10.1 Elementul de arc. Lungimea unei curbe

Definiţia 10.1. Fie un interval de numere reale I = [a, b].
1. Se numeşte curbă plană o mulţime de puncte din R2 ale căror coor-

donate sunt date parametric prin
⎧
⎪
⎪x = x(t)
(C) ∶ ⎨ , t ∈ [a, b];
⎪
⎩y = y(t)
⎪
2. Se numeşte curbă ı̂n spaţiu o mulţime de puncte din R3 ale căror

coordonate sunt date parametric prin
⎧
⎪ x = x(t)
⎪
⎪
⎪
(C) ∶ ⎨y = y(t) , t ∈ [a, b].
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = z(t)
Dacă funcţiile x(t), y(t), z(t) sunt continue pe [a, b], atunci reprezentările
parametrice de mai sus se numesc drumuri. O curbă poate fi dată prin mai
multe parametrizări, deci poate fi imaginea mai multor drumuri echivalente.
De exemplu, un cerc cu centrul ı̂n origine şi de rază R are reprezentarea
parametrică
x = R cos t, y = R sin t, t ∈ [0, 2π].
În acelaşi timp, semicercul de deasupra axei Ox mai poate fi reprezentat şi
prin √
x = t, y = R2 − t2 , t ∈ [−R, R].
129
130 CAPITOLUL 10. INTEGRALA CURBILINIE
Definiţia 10.2. Fie r(t) = (x(t), y(t)), t ∈ [a, b] un drum ı̂n plan. Spunem
că acest drum este:
1. ı̂nchis dacă x(a) = x(b), y(a) = y(b);
2. simplu dacă r(t) este o funcţie injectivă. Aşadar curba corespunzătoare

nu are puncte multiple, nu se autointersectează;
3. neted dacă x(t), y(t) au derivată continuă şi nu există nicio valoare
t ∈ [a, b] pentru care x′ (t) = y ′ (t) = 0.
În mod similar se pot defini noţiunile de mai sus şi pentru curbe ı̂n spaţiu.
Un punct corespunzător unei valori t0 ∈ [a, b] cu proprietatea că x′ (t0 ) =
y ′ (t0 ) = 0 se numeşte punct singular al curbei. Pentru astfel de puncte,
tangenta la curbă nu există. Aşadar, un drum neted are proprietatea că
admite tangentă ı̂n orice punct.
Definiţia 10.3. Fie C1 şi C2 două curbe date prin reprezentările parametrice
(C1 ) ∶ r1 (t) = (x1 (t), y1 (t)) , t ∈ [a, b]
(C2 ) ∶ r2 (t) = (x2 (t), y2 (t)) , t ∈ [b, c]

cu proprietatea că r1 (b) = r2 (b). Se numeşte juxtapunerea curbelor C1 şi
C2 următoarea curbă:
⎧
⎪
⎪r1 (t), dacă t ∈ [a, b]
C1 ∪ C2 ∶ r(t) = ⎨ .
⎪
⎩r2 (t), dacă t ∈ [b, c]
⎪
Definiţia 10.4. Un drum se numeşte neted pe porţiuni dacă este juxta-

punerea unui număr finit de drumuri netede.
Să considerăm acum o curbă dată prin
(C) ∶ r(t) = (x(t), y(t)) , t ∈ [a, b]
şi o diviziune
∆ ∶ a = t0 < t1 < t2 < ⋅ ⋅ ⋅ < tn−1 < tn = b
a intervalului [a, b]. Notăm cu M0 , M1 , M2 , . . . , Mn punctele de pe curbă co-
respunzătoare punctelor diviziunii ∆, aşadar Mi (x(ti ), y(ti )) , i = 0, 1, . . . , n.
Aceste puncte definesc o diviziune a lui C, pe care o vom nota cu ∆C . Numim
normă a diviziunii ∆C numărul
∥∆C ∥ = max ∥Mi Mi+1 ∥,

i=0,...,n−1
10.2. INTEGRALA CURBILINIE DE PRIMA SPEŢĂ 131
unde prin ∥Mi Mi+1 ∥ ı̂nţelegem lungimea segmentului Mi Mi+1 , mai precis
√
2 2
∥Mi Mi+1 ∥ = (x(ti+1 ) − x(ti )) + (y(ti+1 ) − y(ti )) , i = 0, 1, . . . , n − 1
Diviziunea ∆C a lui C defineşte o linie poligonală M0 M1 M2 . . . Mn−1 Mn

ı̂nscrisă ı̂n C, a cărei lungime este
n−1 n−1 √
2 2
l∆C = ∑ ∥Mi Mi+1 ∥ = ∑ (x(ti+1 ) − x(ti )) + (y(ti+1 ) − y(ti ))
i=0 i=0
Definiţia 10.5. O curbă C se numeşte rectificabilă dacă există şi este finită
limita lungimilor liniilor poligonale ı̂nscrise ı̂n C când norma diviziunii tinde
către 0. Valoarea acestei limite
L = lim l∆C
∥∆C ∥→0
se numeşte lungimea curbei C.

Teorema 10.1. Fie o curbă netedă dată prin
⎧
⎪
⎪x = x(t)
(C) ∶ ⎨ , t ∈ [a, b];
⎪
⎩y = y(t)
⎪
Atunci lungimea acestei curbe este

b√
L=∫ x′ (t)2 + y ′ (t)2 dt.
a
√
Cantitatea ds = x′ (t)2 + y ′ (t)2 dt se numeşte elementul de arc pe
curba C. În mod similar se definesc lungimea unei curbe şi elementul de
arc pentru curbe ı̂n spaţiu:
b√
L=∫ x′ (t)2 + y ′ (t)2 + z ′ (t)2 dt
a
√
ds = x′ (t)2 + y ′ (t)2 + z ′ (t)2 dt
10.2 Integrala curbilinie de prima speţă

Fie din nou o curbă plană netedă dată prin
⎧
⎪
⎪x = x(t)
(C) ∶ ⎨ , t ∈ [a, b]
⎪
⎩y = y(t)
⎪
şi o diviziune ∆C = {M0 , M1 , M2 , . . . , Mn } corespunzătoare diviziunii ∆ ∶ a =

t0 < t1 < t2 < ⋅ ⋅ ⋅ < tn a intervalului [a, b]. Considerăm acum pe fiecare dintre
arcele de curbă Mi Mi+1 punctele intermediare Pi corespunzătoare valorilor
t = θi ∈ [ti , ti+1 ], i = 0, 1, . . . , n − 1. Notăm prin
ti+1 √
si = ∫ x′ (t)2 + y ′ (t)2 dt, i = 0, 1, . . . , n − 1
ti
lungimile arcelor de curbă Mi Mi+1 corespunzătoare diviziunii ∆C .
Definiţia 10.6. Fie f ∶ D → R o funcţie de două variabile, unde domeniul D

include curba C. Se numeşte sumă integrală a funcţiei f corespunzătoare
diviziunii ∆C a curbei C şi punctelor intermediare Pi suma
n−1 n−1
σ∆C (f ) = ∑ f (Pi )si = ∑ f (x(θi ), y(θi ))si .
i=0 i=0
Definiţia 10.7. Fie funcţia de două variabile f ∶ D → R şi o curbă C inclusă

ı̂n domeniul D. Spunem că f este integrabilă pe curba C dacă pentru orice
şir de diviziuni ∆C cu norma tinzând către 0 şi orice alegere a punctelor
intermediare corespunzătoare Pi , şirurile corespunzătoare de sume integrale
σ∆C (f ) au o limită finită comună I:
lim σ∆C (f ) = I
∥∆c ∥→0
Această valoare I se numeşte integrala curbilinie de prima speţă a

funcţiei f pe curba C şi se notează cu
∫C f (x, y)ds.
Teorema 10.2. Fie o curbă netedă C dată parametric prin

⎧
⎪
⎪x = x(t)
(C) ∶ ⎨ , t ∈ [a, b]
⎪
⎩y = y(t)
⎪
şi o funcţie f ∶ D → R, unde domeniul D include curba C. Dacă funcţia

compusă f (x(t), y(t)) este integrabilă pe [a, b], atunci f este integrabilă pe
C şi avem
b √
′ ′
∫C f (x, y)ds = ∫a f (x(t), y(t)) x (t) + y (t) dt.
2 2
10.3. INTEGRALA CURBILINIE DE SPEŢA A DOUA 133
Teorema 10.3. Fie C = C1 ∪ C2 ∪ . . . Cp un drum neted pe porţiuni şi f o

funcţie integrabilă pe fiecare Ci , i = 1, . . . , p. Atunci f este integrabilă pe C
şi avem
p
∫C f (x, y)ds = ∑ ∫C f (x, y)ds.
i=1 i
În mod similar se defineşte integrala curbilinie de prima speţă a unei

funcţii de trei variabile pe o curbă netedă ı̂n spaţiu, şi avem:
b √
∫C f (x, y, z)ds = ∫a f (x(t), y(t), z(t)) x′ (t)2 + y ′ (t)2 + z ′ (t)2 dt.
10.3 Integrala curbilinie de speţa a doua

Fie o curbă plană netedă C pe care alegem un sens de parcurgere, şi o
diviziune ∆C = {M0 , M1 , M2 , . . . , Mn }, unde Mi (xi , yi ), i = 0, . . . , n. Consi-
derăm acum pe fiecare dintre arcele de curbă Mi Mi+1 punctele intermediare
Pi (αi , βi ), i = 0, 1, . . . , n − 1.
Definiţia 10.8. Fie f ∶ D → R o funcţie de două variabile, unde domeniul
D include curba C.
I. Se numeşte sumă integrală ı̂n raport cu x a funcţiei f cores-
punzătoare diviziunii ∆C şi punctelor intermediare Pi suma
n−1
x
σ∆ C
(f ) = ∑ f (αi , βi )(xi+1 − xi ).
i=0
II. Se numeşte sumă integrală ı̂n raport cu y a funcţiei f cores-

punzătoare diviziunii ∆C şi punctelor intermediare Pi suma
n−1
y
σ∆ C
(f ) = ∑ f (αi , βi )(yi+1 − yi ).
i=0
Definiţia 10.9. Fie f ∶ D → R o funcţie de două variabile, unde domeniul

D include curba C.
I. Spunem că f este integrabilă pe C ı̂n raport cu x dacă pentru orice
şir de diviziuni ∆C cu norma tinzând către 0 şi orice alegere a punc-
telor intermediare corespunzătoare Pi , şirurile corespunzătoare de sume
integrale σ∆x
C
(f ) au o limită finită comună I x :
x
lim σ∆ (f ) = I x
∥∆C ∥→0 C
Această valoare I x se numeşte integrala curbilinie de speţa a doua

ı̂n raport cu x a funcţiei f pe curba C şi se notează cu
∫C f (x, y)dx.
II. Spunem că f este integrabilă pe C ı̂n raport cu y dacă pentru orice
şir de diviziuni ∆C cu norma tinzând către 0 şi orice alegere a punc-
telor intermediare corespunzătoare Pi , şirurile corespunzătoare de sume
integrale σ∆y
C
(f ) au o limită finită comună I y :
y
lim σ∆ (f ) = I y
∥∆C ∥→0 C
Această valoare I y se numeşte integrala curbilinie de speţa a doua

ı̂n raport cu y a funcţiei f pe curba C şi se notează cu
∫C f (x, y)dy.
Observăm că dacă C̃ este aceeaşi curbă dar parcursă ı̂n sens opus, atunci
sumele integrale corespunzătoare aceleiaşi diviziuni ı̂şi schimbă semnul, aşadar
avem
∫ f (x, y)dx = − ∫ f (x, y)dx;
C̃ C
∫C̃ f (x, y)dy = − ∫C f (x, y)dy.
Definiţia 10.10. Fie o curbă netedă orientată C ⊂ R2 şi P, Q ∶ D ⊂ R2 → R,

unde D include curba C. Dacă P este integrabilă pe C ı̂n raport cu x, iar Q
este integrabilă pe C ı̂n raport cu y, atunci integrala
∫C P (x, y)dx + Q(x, y)dy = ∫C P (x, y)dx + ∫C Q(x, y)dy
se numeşte integrală curbilinie de speţa a doua sub forma generală.

Teorema 10.4. Fie o curbă netedă orientată
⎧
⎪
⎪x = x(t)
C∶⎨ , t ∈ [a, b]
⎪
⎪y = y(t)
⎩
şi P, Q ∶ D ⊂ R2 → R, unde D include curba C. Dacă funcţiile compuse
P (x(t), y(t)) şi Q(x(t), y(t)) sunt continue pe [a, b], atunci avem
b
′ ′
∫C P (x, y)dx + Q(x, y)dy = ∫a [P (x(t), y(t))x (t) + Q(x(t), y(t))y (t)] dt.
10.3. INTEGRALA CURBILINIE DE SPEŢA A DOUA 135
Demonstraţie. Fie o diviziune {A = A0 , A1 , . . . , An = B} a curbei C co-

respunzătoare valorilor a = t0 < t1 < ⋅ ⋅ ⋅ < tn = b şi punctele intermediare
Mi (t = τi ), τi ∈ [ti , ti+1 ] i = 1, . . . , n. Atunci suma integrală corespunzătoare
funcţiei P este
n−1 n−1 ti+1
σ x = ∑ P (x(τi ), y(τi ))(x(ti+1 ) − x(ti )) = ∑ P (x(τi ), y(τi )) ∫ x′ (t)dt
i=0 i=0 ti
Pe de altă parte,
b n−1 ti+1
I = ∫ P (x(t), y(t))x′ (t)dt = ∑ ∫ P (x(t), y(t))x′ (t)dt
a t i=0 i
de unde rezultă că

n−1 ti+1
σx − I = ∑ ∫ [P (x(τi ), y(τi )) − P (x(t), y(t))] x′ (t)dt
i=0 ti
Deoarece funcţia P (x(t), y(t)) este continuă, rezultă că pentru orice ε > 0,
dacă diviziunea este suficient de fină avem ∣P (x(τi ), y(τi )) − P (x(t), y(t))∣ <
ε. De asemenea, deoarece funcţia continuă x′ (t) este mărginită, avem ∣x′ (t)∣ <
M , de unde deducem
∣σ x − I∣ < εM ∣b − a∣
Trecând la limită cu norma diviziunii tinzând către 0, obţinem
b
∫(AB) P (x, y)dx = ∫ P (x(t), y(t))x′ (t)dt
a
În mod analog se arată că

b
′
∫(AB) Q(x, y)dy = ∫a Q(x(t), y(t))y (t)dt
În mod similar se defineşte integrala curbilinie de speţa a doua pentru

curbe ı̂n spaţiu, iar teorema de mai sus se transcrie:
∫C P (x, y, z)dx + Q(x, y, z)dy + R(x, y, z)dz =

b
=∫ [P (x(t), y(t), z(t))x′ (t) + Q(x(t), y(t), z(t))y ′ (t) + P (x(t), y(t), z(t))z ′ (t)] dt.
a
Dacă C = C1 ∪ C2 este o curbă netedă pe porţiuni, atunci avem:
∫C P dx + Qdy + Rdz = ∫C P dx + Qdy + Rdz + ∫C P dx + Qdy + Rdz

1 2
10.4 Independenţa de drum a unei integrale

curbilinii
Definiţia 10.11. 1. Un sistem de coordonate xOy se numeşte orientat
drept dacă axa Oy se obţine din axa Ox prin rotirea acesteia cu 90o
ı̂n sens trigonometric (contrar acelor de ceasornic)
2. Într-un plan orientat drept, se numeşte sens pozitiv de parcurgere al
unei curbe simple ı̂nchise, acela ı̂n care partea cea mai apropiată de
observator a mulţimii mărginite de curbă este situată la stânga obser-
vatorului.
Prin convenţie, dacă drumul de integrare C este o curbă ı̂nchisă simplă
şi dacă nu există nicio indicaţie asupra sensului de parcurgere al conturului,
prin ∫C P dx + Qdy se ı̂nţelege o integrală luată ı̂n sensul pozitiv.
Definiţia 10.12. 1. O mulţime D se numeşte mulţime conexă dacă
oricum am descompune-o ı̂n două mulţimi D1 şi D2 disjuncte şi nevide,
cel puţin una dintre acestea are un punct de acumulare ı̂n cealaltă
2. O mulţime D deschisă şi conexă se numeşte domeniu.
Într-un domeniu D, oricare ar fi punctele A, B ∈ D, există o linie poligo-
nală L ⊂ D care uneşte punctele A şi B.
Teorema 10.5. Fie C = (AB) o curbă netedă pe porţiuni conţinută ı̂ntr-un
domeniu D. Dacă funcţiile P (x, y) şi Q(x, y) sunt continue pe D, atunci
condiţia necesară şi suficientă pentru ca integrala curbilinie I = ∫(AB) P dx +
Qdy să nu depindă de drum ı̂n D este să existe o funcţie V (x, y) diferenţiabilă
pe D astfel ı̂ncât să avem
dV = P (x, y)dx + Q(x, y)dy, (x, y) ∈ D (10.1)
O astfel de funcţie V se numeşte primitivă a expresiei de sub integrală.
Observaţii:
1. Din condiţia (10.1) rezultă
∂V ∂V
= P (x, y), = Q(x, y)
∂x ∂y
Derivând aceste relaţii ı̂n raport cu y, respectiv x, obţinem
∂P ∂Q
= , (x, y) ∈ D
∂y ∂x
ı̂n ipoteza că P şi Q admit derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi continue
pe D.
10.4. INDEPENDENŢA DE DRUM 137
2. Integrala curbilinie ∫(AB) P dx + Qdy nu depinde de drum ı̂ntr-un dome-

niu D dacă şi numai dacă este nulă pe orice curbă ı̂nchisă conţinută ı̂n
D.
3. Dacă integrala ∫(AM ) P dx + Qdy nu depinde de drum, alegând un drum

particular paralel cu axele de coordonate A(a, b) → N (x, b) → M (x, y)
se obţine pentru primitiva V (x, y) formula
x y
V (x, y) = ∫ P dx + Qdy = ∫ P (t, b)dt + ∫ Q(x, t)dt
(AM ) a b
deci integrala pe orice drum ce uneşte punctele A şi B are valoarea
∫(AB) P dx + Qdy = V (B)
iar cum V (A) = 0, putem scrie
∫(AB) P dx + Qdy = V (B) − V (A)
adică formula lui Leibniz-Newton.
Teorema 10.6. Fie C = (AB) o curbă netedă pe porţiuni conţinută ı̂ntr-un

domeniu D. Dacă funcţiile P (x, y, z), Q(x, y, z) şi R(x, y, z) sunt continue
pe D, atunci condiţia necesară şi suficientă pentru ca integrala curbilinie
I = ∫(AB) P dx + Qdy + Rdz să nu depindă de drum ı̂n D este să existe o
funcţie V (x, y, z) diferenţiabilă pe D astfel ı̂ncât să avem
dV = P (x, y, z)dx + Q(x, y, z)dy + R(x, y, z)dz, (x, y, z) ∈ D (10.2)
Observaţii:
1. Din condiţia (10.2) rezultă
∂V ∂V ∂V
= P (x, y, z), = Q(x, y, z), = R(x, y, z)
∂x ∂y ∂z
Derivând aceste relaţii ı̂n raport cu x, y, z, obţinem
∂P ∂Q ∂Q ∂R ∂R ∂P
= , = , = , (x, y, z) ∈ D
∂y ∂x ∂z ∂y ∂x ∂z
ı̂n ipoteza că P , Q şi R admit derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi continue
pe D.
2. Integrala curbilinie ∫(AB) P dx + Qdy + Rdz nu depinde de drum ı̂ntr-

un domeniu D dacă şi numai dacă este nulă pe orice curbă ı̂nchisă
conţinută ı̂n D.
3. Dacă integrala ∫(AM ) P dx + Qdy + Rdz nu depinde de drum, alegând un
drum particular paralel cu axele de coordonate A(a, b, c) → N (x, b, c) →
P (x, y, c) → M (x, y, z) se obţine pentru primitiva V (x, y, z) formula
x y z
V (x, y, z) = ∫ P (t, b, c)dt + ∫ Q(x, t, c)dt + ∫ R(x, y, t)dt
a b c
deci integrala pe orice drum ce uneşte punctele A şi B are valoarea
∫(AB) P dx + Qdy + Rdz = V (B)
Definiţia 10.13. 1. Un domeniu plan D se numeşte simplu conex dacă

orice contur C ı̂nchis şi simplu din D delimitează un domeniu conţinut
ı̂n ı̂ntregime ı̂n D.
2. Un domeniu D din spaţiu se nnumeşte simplu conex dacă pentru
orice curbă C ı̂nchisă şi simplă din D există cel puţin o suprafaţă S
mărginită de C situată ı̂n ı̂ntregime ı̂n D.
3. Un domeniu care nu este simplu conex se numeşte multiplu conex.
Un astfel de domeniu ı̂n plan conţine goluri, iar ı̂n spaţiu conţine
tuburi
Teorema 10.7. Presupunem că funcţiile P şi Q sunt continue ı̂mpreună cu
derivatele lor parţiale ı̂ntr-un domeniu multiplu conex D şi care ı̂ndeplinesc
∂y = ∂x pe D. Fie C1 şi C2 două contururi care ı̂nconjoară un gol
∂Q
condiţia ∂P
G al acestui domeniu. Atunci avem
∫C P dx + Qdy = ∫C P dx + Qdy
1 2
Pentru o integrală independentă de drum, pe orice curbă ı̂nchisă care

ı̂nconjoară un gol G, integrala are aceeaşi valoare numită constantă ciclică.
Teorema 10.8. Presupunem că funcţiile P, Q şi R sunt continue ı̂mpreună
cu derivatele lor parţiale ı̂ntr-un domeniu multiplu conex D ⊂ R3 şi care
∂y = ∂x , ∂z = ∂y , ∂x = ∂z pe D. Fie C1 şi C2 două
∂Q ∂Q
ı̂ndeplinesc condiţiile ∂P ∂R ∂R ∂P
contururi care ı̂nconjoară un tub T al acestui domeniu. Atunci avem
∫C P dx + Qdy + Rdz = ∫C P dx + Qdy + Rdz

1 2
Pentru o integrală independentă de drum, pe orice curbă ı̂nchisă care

ı̂nconjoară un tub T , integrala are aceeaşi valoare numită constantă ciclică.
10.5. APLICAŢII ALE INTEGRALEI CURBILINII 139
10.5 Aplicaţii ale integralei curbilinii

Masa unui corp filiform:
m(C) = ∫ ρ(x, y, z)ds

C
unde ρ este densitatea de masă.
Coordonatele centrului de greutate al unui corp filiform:
∫C xρds ∫ yρds ∫ zρds

xG = , yG = C , zG = C
∫C ρds ∫C ρds ∫C ρds
Aria unui domeniu plan:
1
A(D) = xdy − ydx
2 ∫C
unde D este domeniul plan delimitat de curba ı̂nchisă netedă (sau ne-
tedă pe porţiuni) C.
Lucrul mecanic al unui câmp de forţe:

Ð
→ →
L = ∫ F dÐ
r = ∫ P dx + Qdy + Rdz
C C
Ð
→
unde P, Q şi R sunt componentele forţei F care acţionează asupra
unui corp care se deplasează de-a lungul curbei C.
10.6 Exerciţii
1. Să se calculeze lungimea unui cerc de rază R.
2. Să se calculeze următoarele integrale curbilinii de prima speţă:
(a) ∫ xyds, unde (C) ∶ y = x2 , x ∈ [−1, 1];

(C)
R: 0;
y4
(b) ∫ y 5 ds, unde (C) ∶ x = 4 , y ∈ [0, 2];
(C)
3
R: 1
9 (65 2 − 1).
2
x2
(c) ∫ xyds, C fiind porţiunea din primul cadran a elipsei a2 + yb2 = 1.
C
ab(a2 +ab+b2 )
R: 3(a+b) .
(d) ∫ xyzds, unde curba (C) este dată prin
(C)
⎧
⎪ x=t
⎪
⎪
⎪ √
(C) ∶ ⎨y = 13 8t3 , t ∈ [0, 1].
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = 2 t
1 2
√
16 2
R: 143 .
(e) ∫ (x + y + z)ds, unde C este elicea circulară

C
x = r cos t, y = r sin t, z = ht, t ∈ [0, 2π].
3. Să se calculeze ∫C xdx + dy − xzdz, unde curba C este juxtapunerea

curbelor C1 , C2 şi C3 parcursă ı̂n sensul precizat pe figura:
4. Să se calculeze următoarele integrale curbilinii de al doilea tip:
(a) ∫ (x2 + y 2 )dx; (C) ∶ y = x2 , x ∈ [0, 2]

(C)
136
R: 15
(b) ∫ (x2 + y 2 )dy; (C) ∶ y = x2 , x ∈ [0, 2]

(C)
R: − 88
3
(c) ∫ 2xydx+x2 dy; (C) ∶ 1) y = x, 2) y = x2 , 3) x = y 2 , 4) y = x3 , x ∈ [0, 1]

(C)
R: 1
(d) ∫ y 2 dx−x2 dy; (C) ∶ 1) x = cos t, y = sin t, 2) x = 1+cos t, y = 1 + sin t,

(C)
t ∈ [0, 2π]
R: 0, −4π
√
(e) ∫ xdx + xydy + xyzdz; (C) ∶ x = et , y = e−t , z = 2t, t ∈ [0, 1]
(C)
e2 −1
R: 2 + 1e
5. Să se calculeze următoarele integrale curbilinii, constatând ı̂n prealabil

că sunt independente de drum. S-au specificat numai capetele curbei
de integrare.
(a) ∫ ydx + xdy, A(2, 1), B(1, 3)

(C)
R: 1
(b) ∫ yzdx + xzdy + xydz, A(1, 1, 0), B(2, 3, 1)
(C)
R: 6
dy−ydx
6. Să se afle constanta ciclică a integralei ∫ 9x2 +4y 2 referitor la punctul
(C)
(0, 0).
R: π3
7. Să se afle masa segmentului curbei y = ln x cuprins ı̂ntre punctele de

abscise x1 şi x2 , dacă densitatea liniară a curbei ı̂n fiecare punct este
egală cu pătratul abscisei punctului.
3 3
R: 13 [(1 + x22 ) 2 − (1 + x21 ) 2 ]
8. Să se calculeze masa firului material cu densitatea ρ şi care este imagi-
nea curbei
k
(C) ∶ x = et cos t, y = et sin t, z = et , t ∈ [0, a], ρ =
x2 + y 2 + z 2
√
−a
2 (1 − e )
k 3
R:
9. Să se calculeze coordonatele centrului de greutate ale următoarelor fire

materiale omogene (ρ = 1):
(a) (C) ∶ x = a cos3 t, y = a sin3 t, t ∈ [0, π2 ] , a > 0

√ √
(b) (C) ∶ x = π − t cos t, y = π − t sin t, z = t, t ∈ [0, π]
(c) (C) ∶ x = et cos t, y = et sin t, z = et , t ∈ (−∞, 0]
10. Să se calculeze aria elipsei cu semiaxele a şi b.

R: πab
11. Să se calculeze aria astroidei: x = a cos3 t, y = a sin3 t, t ∈ [0, 2π];

2
R: 3a8 π
Ð
→
12. Să se calculeze lucrul mecanic al forţei F , când punctul de aplicaţie se
deplasează pe curba (C):
Ð
→ Ð→ Ð →
(a) F = −k(x i + y j ); (C) ∶ x = a cos3 t, y = b sin3 t, t ∈ [0, π2 ]
R: k2 (a2 − b2 )
Ð
→ Ð
→ Ð → Ð →
(b) F = −k(x √
i +y j +z k )
z x2 +y 2 +z 2
; (C) ∶ x = at, y = bt, z = ct, t ∈ [1, 2];
√
R: − kc a2 + b2 + c2 ln 2
Capitolul 11
Integrala dublă
11.1 Definirea integralei duble

Fie D ⊂ R2 o mulţime de puncte din plan. Se numeşte diametru al mulţimii
D marginea superioară a distanţelor dintre două puncte din D:
d(D) = sup ∥AB∥.
A,B∈D
Spunem că o mulţime de puncte din plan este mărginită dacă diametrul
ei este finit.
Definiţia 11.1. Fie o mulţime mărginită D ⊂ R2 . Se numeşte diviziune a
mulţimii D o mulţime finită de submulţimi ale lui D, fără puncte interioare
comune, a căror reuniune este D:
n
∆ = {D1 , D2 , . . . , Dn }, Di ⊂ D, i = 1, . . . , n, ⋃ Di = D.
i=1
Pentru o diviziune ∆ a domeniului D, notăm cu di şi ωi diametrul, res-

pectiv aria submulţimii Di , şi alegem câte un punct intermediar Pi (αi , βi ) ∈
Di , i = 1, . . . , n. Definim de asemenea
∥∆∥ = max di
i=1,...,n
norma diviziunii ∆.
Definiţia 11.2. Fie f ∶ D → R o funcţie de două variabile. Se numeşte
sumă Riemann a funcţiei f corespunzătoare diviziunii ∆ a mulţimii D şi
punctelor intermediare Pi următoarea sumă:
n n
σ∆ (f ) = ∑ f (Pi )ωi = ∑ f (αi , βi )ωi .
i=1 i=1
143
144 CAPITOLUL 11. INTEGRALA DUBLĂ
Definiţia 11.3. Spunem că funcţia f ∶ D → R este integrabilă pe D dacă

pentru orice şir de diviziuni ∆ ale lui D cu norma tinzând către 0 şi orice
alegere a punctelor intermediare corespunzătoare Pi , şirurile corespunzătoare
de sume Riemann σ∆ (f ) au o limită finită comună I:
lim σ∆ (f ) = I
∥∆∥→0
Această valoare I se numeşte integrala dublă a funcţiei f pe domeniul D

şi se notează cu
∬ f (x, y)dxdy.
D
Dacă funcţia f este mărginită, atunci putem defini
mi = inf f (x, y), Mi = sup f (x, y), i = 1, . . . , n.

(x,y)∈Di (x,y)∈Di
Definiţia 11.4. Fie f ∶ D → R mărginită şi ∆ o diviziune a lui D. Sumele

n n
s∆ = ∑ mi ωi , S∆ = ∑ Mi ωi
i=1 i=1
se numesc sume Darboux inferioară, respectiv superioară corespunzătoare

funcţiei f şi diviziunii ∆.
Avem următoarea inegalitate:
mΩ ≤ s∆ ≤ σ∆ (f ) ≤ S∆ ≤ M Ω
unde m = inf f (x, y), M = sup f (x, y) şi Ω este aria domeniului D.
(x,y)∈D (x,y)∈D
Teorema 11.1 (Criteriul de integrabilitate Darboux). Funcţia f ∶ D →

R este integrabilă pe D dacă şi numai dacă oricare ar fi ε > 0, există δ > 0
astfel ı̂ncât pentru orice diviziune ∆ cu ∥∆∥ < δ să avem S∆ − s∆ < ε.
Teorema 11.2. Fie f ∶ D → R continuă pe domeniul ı̂nchis şi mărginit D.
Atunci F este integrabilă pe D.
Demonstraţie. Deoarece funcţia f este continuă pe domeniul ı̂nchis şi mărginit
D, rezultă că este şi uniform continuă pe acest domeniu, deci pentru orice
ε > 0 există δ > 0 astfel ı̂ncât pe orice subdomeniu al lui D cu diametrul mai
mic decât δ, variaţia funcţiei este mai mică decât Ωε , unde Ω este aria lui D.
Dacă alegem o diviziune ∆ a lui D astfel ı̂ncât ∥∆∥ < δ, avem
ε
Mi − mi < , ∀i = 1, . . . , n
Ω
de unde
n
ε n
S∆ − s∆ = ∑(Mi − mi )ωi < ∑ ωi = ε
i=1 Ω i=1
de unde conform criteriului de integrabilitate Darboux rezultă că f este in-
tegrabilă pe D.
Teorema 11.3. Dacă mulţimea tuturor punctelor de discontinuitate ale funcţiei

f ∶ D → R constă dintr-un număr finit de curbe netede, atunci f este inte-
grabilă.
Aşadar, dacă se modifică ı̂n mod arbitrar valorile funcţiei f integrabilă

pe D, de-a lungul unui număr finit de curbe netede, iar funcţia modificată
rămâne mărginită, atunci noua funcţie este de asemenea integrabilă pe D,
iar integrala ei este aceeaşi cu integrala lui f .

1. Dacă f este o funcţie constantă f (x, y) = c, ∀(x, y) ∈ D, atunci
∬D f (x, y)dxdy = cA(D)
unde A(D) este aria domeniului D. În particular, pentru c = 1 găsim
A(D) = ∬ dxdy;
D
2. Dacă f şi g sunt integrabile pe D şi α, β ∈ R, atunci αf + βg este

integrabilă pe D şi
∬D (αf (x, y) + βg(x, y)) dxdy = α ∬D f (x, y)dxdy+β ∬D g(x, y)dxdy;
3. Dacă f şi g sunt integrabile pe D şi f (x, y) ≤ g(x, y), ∀(x, y) ∈ D,

atunci
∬ f (x, y)dxdy ≤ ∬ g(x, y)dxdy;
D D
4. Dacă f este integrabilă pe D, atunci şi ∣f ∣ este integrabilă pe D şi avem
∣∬ f (x, y)dxdy∣ ≤ ∬ ∣f (x, y)∣dxdy;

D D
5. Teorema de medie: dacă f şi g sunt integrabile pe D şi dacă g ≥ 0,

atunci există µ ∈ [m, M ], unde m = inf f (x, y), M = sup f (x, y),
(x,y)∈D (x,y)∈D
astfel ı̂ncât
∬D f (x, y)g(x, y)dxdy = µ ∫D g(x, y)dxdy;
6. Dacă f este continuă pe D iar g este integrabilă şi pozitivă pe D, atunci

există (ξ, η) ∈ D astfel ı̂ncât
∬D f (x, y)g(x, y)dxdy = f (ξ, η) ∫D g(x, y)dxdy;
7. Dacă f este integrabilă pe D, atunci există o valoare µ ∈ [m, M ], unde

m = inf f (x, y), M = sup f (x, y), astfel ı̂ncât
(x,y)∈D (x,y)∈D
∬D f (x, y)dxdy = µA(D);
8. Dacă f este continuă pe D, atunci există (ξ, η) ∈ D astfel ı̂ncât
∬D f (x, y)dxdy = f (ξ, η)A(D);
9. Proprietatea de aditivitate: Dacă f este integrabilă pe D, care este

ı̂mpărţit ı̂n două subdomenii D1 şi D2 printr-o curbă netedă (eventual
pe porţiuni), atunci f este integrabilă pe D1 şi D2 , şi avem
∬D f (x, y)dxdy = ∬D f (x, y)dxdy + ∬D f (x, y)dxdy;

1 2
11.3 Metode de calcul pentru integrale duble

11.3.1 Integrarea pe domenii dreptunghiulare
Teorema 11.4. Fie o funcţie f integrabilă pe domeniul dreptunghiular
D = {(x, y) ∈ R2 ∣a ≤ x ≤ b, c ≤ y ≤ d}
d
astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ [a, b] există integrala I(x) = ∫c f (x, y)dy. Atunci
b
există şi integrala ∫a I(x)dx şi avem
b d
∬D f (x, y)dxdy = ∫a [∫c f (x, y)dy] dx.
11.3. METODE DE CALCUL PENTRU INTEGRALE DUBLE 147
Demonstraţie. Considerăm diviziunile

∆x ∶ a = x0 < x1 < ⋅ ⋅ ⋅ < xn−1 < xn = b
∆y ∶ c = y0 < y1 < ⋅ ⋅ ⋅ < ym−1 < ym = d
ale intervalelor [a, b], respectiv [c, d]. Corespunzător, dreptunghiul D se
descompune ı̂n
∆ = {Dij = [xi−1 , xi ] × [yj−1 , yj ], i = 1, . . . , n, j = 1, . . . , m}
Fie
mij = inf f (x, y), Mij = sup f (x, y)
(x,y)∈Dij (x,y)∈Dij
Pentru x = ξi ∈ [xi−1 , xi ] fixat avem:

mij ≤ f (ξi , y) ≤ Mij , ∀y ∈ [yj−1 , yj ]
Integrând ı̂n raport cu y pe [yj−1 , yj ], obţinem:
yj
mij (yj − yj−1 ) ≤ ∫ f (ξi , y)dy ≤ Mij (yj − yj−1 ), ∀j = 1, . . . , m
yj−1
Sumând acum după indicele j = 1, . . . , m găsim

m d m
∑ mij (yj − yj−1 ) ≤ ∫ f (ξi , y)dy = I(ξi ) ≤ ∑ Mij (yj − yj−1 )
j=1 c j=1
Înmulţind această dublă inegalitate cu (xi − xi−1 ) şi sumând după indicele
i = 1, . . . , n avem:
n m n n m
∑ ∑ mij (xi −xi−1 )(yj −yj−1 ) ≤ ∑ I(ξi )(xi −xi−1 ) ≤ ∑ ∑ Mij (xi −xi−1 )(yj −yj−1 )
i=1 j=1 i=1 i=1 j=1
adică
s∆ ≤ σ∆x (I(x), ξi ) ≤ S∆
Trecând acum la limită cu ∥∆x ∥ → 0 şi ∥∆y ∥ → 0 obţinem
b
∬D f (x, y)dxdy = ∫a I(x)dx
Teorema 11.5. Fie o funcţie f integrabilă pe domeniul dreptunghiular

D = {(x, y) ∈ R2 ∣a ≤ x ≤ b, c ≤ y ≤ d}
b
astfel ı̂ncât pentru orice y ∈ [c, d] există integrala I(y) = ∫a f (x, y)dx. Atunci
d
există şi integrala ∫c I(y)dy şi avem
d b
∬D f (x, y)dxdy = ∫c [∫a f (x, y)dx] dy.
11.3.2 Integrarea pe domenii simple

Definiţia 11.5. Un domeniu plan mărginit de două drepte verticale x = a şi
x = b şi de graficele a două funcţii continue y = g1 (x) şi y = g2 (x)
D = {(x, y) ∈ R2 ∣a ≤ x ≤ b, g1 (x) ≤ y ≤ g2 (x)}
se numeşte simplu ı̂n raport cu axa Oy.
Pentru un astfel de domeniu avem:
Teorema 11.6. Fie o funcţie f integrabilă pe domeniul D simplu ı̂n raport cu

g (x)
Oy astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ [a, b] există integrala F (x) = ∫g12(x) f (x, y)dy.
b
Atunci există şi integrala ∫a F (x)dx şi avem
b g2 (x)
∬D f (x, y)dxdy = ∫a [∫g f (x, y)dy] dx.
1 (x)
Demonstraţie. Acoperim domeniul D cu dreptunghiul D̃ = [a, b] × [c, d] unde
c = min g1 (x), d = max g2 (x)

a≤x≤b a≤x≤b
şi definim pe acest dreptunghi funcţia f ∗ ∶ D̃ → R,

⎧
⎪
∗ ⎪f (x, y), (x, y) ∈ D
f (x, y) = ⎨
⎪
⎪ (x, y) ∈ D̃ ∖ D
⎩0,
Funcţia f ∗ este integrabilă pe D şi avem
∗
∬D f (x, y)dxdy = ∬D f (x, y)dxdy
De asemenea, f ∗ este integrabilă şi pe D̃ ∖ D deoarece este funcţie constantă

(f ∗ (x, y) = 0) şi are integrala
∗
∬D̃∖D f (x, y)dxdy = 0
Deci f ∗ este integrabilă pe tot dreptunghiul D̃ (valorile de pe frontiera lui D

nu joacă niciun rol) şi avem
∗
∬D̃ f (x, y) = ∬D f (x, y)dxdy.
11.3. METODE DE CALCUL PENTRU INTEGRALE DUBLE 149
Pentru x ∈ [a, b] fixat avem

d g1 (x) g2 (x) d
∗
∫c f (x, y)dy = ∫c f ∗ (x, y)dy + ∫ f ∗ (x, y)dy + ∫ f ∗ (x, y)dy
g1 (x) g2 (x)
g2 (x)
=∫ f (x, y)dy
g1 (x)
Acum, conform teoremei 11.4

b d
∗ ∗
∬D f (x, y)dxdy = ∬D̃ f (x, y)dxdy = ∫a [∫c f (x, y)dy] dx =
b g2 (x)
=∫ [∫ f (x, y)dy] dx.
a 1 (x)
g
Definiţia 11.6. Un domeniu plan mărginit de două drepte orizontale y = c

şi y = d şi de graficele a două funcţii continue x = h1 (y) şi x = h2 (y)
D = {(x, y) ∈ R2 ∣c ≤ y ≤ d, h1 (y) ≤ x ≤ h2 (y)}
se numeşte simplu ı̂n raport cu axa Ox.
Teorema 11.7. Fie o funcţie f integrabilă pe domeniul simplu ı̂n raport cu

h (y)
Ox astfel ı̂ncât pentru orice y ∈ [c, d] există integrala G(y) = ∫h12(y) f (x, y)dx.
d
Atunci există şi integrala ∫c G(y)dy şi avem
d h2 (y)
∬D f (x, y)dxdy = ∫c [∫h f (x, y)dx] dy.
1 (y)
11.3.3 Continuitatea şi derivabilitatea integralei duble

funcţie de limitele de integrare
Teorema 11.8. Dacă funcţia f ∶ D → R este integrabilă pe D, atunci funcţia
x y
F (x, y) = ∫ [∫ f (u, v)dv] du
a b
este continuă pe D.
Teorema 11.9. Dacă funcţia f ∶ D → R este continuă pe D, atunci funcţia

x y
F (x, y) = ∫ [∫ f (u, v)dv] du
a b
are derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi continue pe D, date prin

∂F y ∂F x
= ∫ f (x, v)dv, = ∫ f (u, y)du.
∂x b ∂y a
În plus, derivatele de ordinul doi mixte există şi sunt date prin
∂ 2F ∂ 2F
= = f (x, y)
∂x∂y ∂y∂x
11.3.4 Formula lui Green

Teorema 11.10 (Formula lui Green). Fie D un domeniu plan ı̂nchis,
mărginit de o curbă C ı̂nchisă şi netedă (pe porţiuni), şi astfel ı̂ncât atât
paralelele la axa Ox cât şi paralelele la axa Oy intersectează curba C numai
ı̂n două puncte. Fie P, Q ∶ D → R două funcţii de 2 variabile, continue,
astfel ı̂ncât P are derivată parţială continuă ı̂n raport cu y şi Q are derivată
parţială continuă ı̂n raport cu x. Atunci avem:
∂Q ∂P
∫C P (x, y)dx + Q(x, y)dy = ∬D ( ∂x − ∂y ) dxdy
unde sensul de parcurgere al curbei C este ales astfel ı̂ncât domeniul D să
rămână ı̂n stânga.
Demonstraţie. Presupunem mai ı̂ntâi că domeniul D este simplu ı̂n raport cu
Oy, mărginit de curbele (M1 N1 ) ∶ y = g1 (x), (M2 N2 ) ∶ y = g2 (x), a ≤ x ≤ b şi
segmentele M1 M2 , N1 N2 paralele cu axa Oy. Conform teoremei 11.4, avem
∂P b g2 (x) ∂P b b
∬D ∂y dxdy = ∫a [∫g (x) ∂y dy] dx = ∫a P (x, g2 (x))dx − ∫a P (x, g1 (x))dx
1
= −∫ P (x, y)dx − ∫ P (x, y)dx

(N2 M2 ) (M1 N1 )
Adăugând integralele ∫(N1 N2 ) P (x, y)dx şi ∫(M2 M1 ) P (x, y)dx care sunt nule,
obţinem
∂P
∬D ∂y dxdy = − ∫C P (x, y)dx (11.1)
Dacă domeniul nu este simplu ı̂n raport cu Oy, ı̂l putem descompune
ı̂ntr-un număr finit de domenii simple ı̂n raport cu Oy, şi sumând integralele
pe aceste domenii găsim că (11.1) este valabilă ı̂n general.
11.4. APLICAŢII ALE INTEGRALEI DUBLE 151
În mod asemănător se obţine

∂Q
∬D ∂x dxdy = ∫C Q(x, y)dy (11.2)
descompunând domeniul ı̂ntr-un număr finit de domenii simple ı̂n raport cu

Ox.
Din (11.1) şi (11.2) se obţine formula din enunţ.
11.3.5 Schimbare de variabilă

Teorema 11.11. Fie două domenii plane D şi D′ mărginite de curbe ı̂nchise
netede (eventual pe porţiuni), şi o funcţie vectorială bijectivă
ϕ ∶ D′ → D, ϕ(u, v) = (x(u, v), y(u, v)), ∀(u, v) ∈ D′
ale cărei componente admit derivate parţiale continue ı̂n raport cu x şi y.
Atunci aria domeniului D este
D(x, y)
A(D) = ∬ ∣ ∣ dudv
D′ D(u, v)
∂x ∂x
unde D(x,y)
D(u,v) =∣ ∂u
∂y
∂v
∂y ∣ este jacobianul transformării ϕ.
∂u ∂v
Teorema 11.12. Fie f ∶ D → R continuă şi transformarea ϕ definită mai

sus. Atunci avem:
D(x, y)
∬D f (x, y)dxdy = ∬D′ f (x(u, v), y(u, v)) ∣ D(u, v) ∣ dudv.
11.4 Aplicaţii ale integralei duble

Masa unei plăci plane:
m(D) = ∬ ρ(x, y)dxdy

D

Coordonatele centrului de greutate al unei plăci plane:
∬D xρdxdy ∬ yρdxdy
xG = , yG = D
∬D ρdxdy ∬D ρdxdy
Momente de inerţie:
– momentul de inerţie faţă de originea axelor:
IO = ∬ (x2 + y 2 )ρ(x, y)dxdy

D
– momentul de inerţie faţă de axele de coordonate:
IOx = ∬ y 2 ρ(x, y)dxdy, IOy = ∬ x2 ρ(x, y)dxdy

D D
11.5 Exerciţii
1. Să se calculeze următoarele integrale duble:
(a) ∬ (5x2 y − 2y 3 )dxdy, unde D = {(x, y) ∈ R2 ∣2 ≤ x ≤ 5, 1 ≤ y ≤ 3}

D
R: 660
x2
(b) ∬ dxdy, unde D = {(x, y) ∈ R2 ∣0 ≤ x ≤ 1, 0 ≤ y ≤ 1}
D 1 + y2
π
R: 12
(c) ∬ xex+y dxdy, unde D = {(x, y) ∈ R2 ∣0 ≤ x ≤ 1, 0 ≤ y ≤ 1}
D
R: e − 1
(d) ∬ (1 − x)(1 − xy)dxdy, unde D = {(x, y) ∈ R2 ∣1 ≤ x ≤ 3, 0 ≤ y ≤ 1}
D
R: 31
(e) ∬ xydxdy unde D este triunghiul determinat de punctele O(0, 0), A(1, 0), B(1, 2).
D
(f) ∬ (2x + y)dxdy, unde D este triunghiul mărginit de axele de co-
D
ordonate şi dreapta x + y = 3
R: 27
2
x2
(g) ∬ y 2 dxdy, unde D este domeniul mărginit de dreptele x = 2, y = x
D
şi hiperbola xy = 1
R: 49
(h) ∬ xydxdy, unde D este domeniul limitat de parabola y = x2 şi de
D
dreapta y = 2x + 3
R: 53 + 31
1 e
dy
2. Să se calculeze schimbând ordinea de integrare integrala iterată ∫ dx ∫ ln y
0 ex
R: e − 1
3. Folosind o schimbare de variabile convenabilă, să se calculeze următoarele

integrale duble:
(a) ∬ xydxdy, unde D = {(x, y) ∈ R2 ∣x2 + y 2 ≤ R2 , x > 0, y > 0}

D
R4
R: 8
(b) ∬ (x2 + y 2 )dxdy, unde D = {(x, y) ∈ R2 ∣x ≤ x2 + y 2 ≤ 2x}
D
45π
R: 32
(c) ∬ dxdy
1+xy , unde D = {(x, y) ∈ R2 ∣1 ≤ xy ≤ 2, x ≤ y ≤ 3x}
D
ln 3
R: 2 ln 32
2 2
−( x2 + y2 ) x2 2
(d) ∬ e a b
dxdy unde D este exteriorul elipsei a2 + yb2 − 1 = 0
D
πab
R: e
4. Să se calculeze folosind formula lui Green următoarele integrale curbi-

linii:
(a) ∫ 2(x2 + y 2 )dx + (x + y)2 dy, unde (C) este linia poligonală cu
(C)
vârfurile A(1, 1), B(2, 2), C(1, 3)
R: − 34
(b) ∫ (−ydx + xdy), unde (C) ∶ x2 + y 2 = 1
(C)
R: 2π
2 2 2
5. Să se calculeze aria domeniului mărginit de curba x 3 +y 3 = a 3 (astroida).
R: 38 πa2
6. Să se afle aria domeniului plan mărginit de curbele
xy = 12, x2 + y − 13 = 0 situat ı̂n primul cadran
R: 52
3 − 12 ln 3
7. Să se calculeze coordonatele centrului de greutate al unui dreptunghi

de laturi a şi b dacă densitatea variază direct proporţional cu pătratul
distanţei de la punct la unul din vârfurile dreptunghiului.
2 +2b2 ) a(2a2 +3b2 )
R: xG = a(3a
4(a +b )
2 2 , y G = 4(a2 +b2 )
8. Să se calculeze coordonatele centrului de greutate al domeniului plan

mărginit de
x2 + y 2 = ax, x2 + y 2 = bx, b > a
cu densitatea ρ = k.
2 +ab+b2
R: xG = a 4(a+b) , yG = 0
9. Să se calculeze coordonatele centrelor de greutate pentru următoarele

domenii plane:
(a) 0 ≤ y ≤ sin x, 0 ≤ x ≤ π4 , ρ = 1;
√
(b) x2 + y 2 ≤ a2 , x ≥ 0, ρ = a2 + x2 + y 2
10. Să se calculeze momentele de inerţie ı̂n raport cu axele de coordonate

ale domeniului plan determinat de
x + y ≤ 1, x ≥ 0, y ≥ 0
de densitate ρ = 1 + xy.
R: Ix = Iy = 120
11
11. Folosind integrala dublă improprie să se calculeze integrala Euler-

Poisson ∞
I = ∫ e−x dx
2
0
√
π
R: 2
Capitolul 12
Integrala de suprafaţă
12.1 Elemente de teoria suprafeţelor

Definiţia 12.1. 1. Fie D un domeniu mărginit şi ı̂nchis din R2 şi funcţia
F ∶ D → R3 , F (u, v) = (f (u, v), g(u, v), h(u, v))
Mulţimea S = {M (f (u, v), g(u, v), h(u, v)); (u, v) ∈ D} se numeşte suprafaţă
dată prin reprezentarea parametrică
⎧
⎪ x = f (u, v)
⎪
⎪
⎪
(S) ∶ ⎨y = g(u, v)
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = h(u, v)
2. Dacă funcţiile f, g, h sunt continue cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi

continue pe D şi dacă determinanţii funcţionali
D(g, h) D(h, f ) D(f, g)
, ,
D(u, v) D(u, v) D(u, v)
nu se anulează simultan pe D, suprafaţa se numeşte suprafaţă netedă
3. Parametrii u şi v se numesc coordonate curbilinii ale unui punct

de pe suprafaţa S. Curbele de pe suprafaţa S date prin u = u0 şi v = v0
se numesc curbe de coordonate
Fie o suprafaţă netedă S. Prin punctul P0 (u0 , v0 ) trec curbele de coor-
donate u = u0 şi v = v0 . Parametrii directori ai tangentei la curba u = u0
ı̂n P0 sunt
∂f ∂g ∂h
(u0 , v0 ), (u0 , v0 ), (u0 , v0 )
∂v ∂v ∂v
155
156 CAPITOLUL 12. INTEGRALA DE SUPRAFAŢĂ
iar ai tangentei la curba v = v0 ı̂n P0 sunt

∂f ∂g ∂h
(u0 , v0 ), (u0 , v0 ), (u0 , v0 )
∂u ∂u ∂u
Cosinuşii directori ai tangentelor corespunzătoare sunt
f′ g′ h′ f′ g′ h′
√v , √v , √v şi √u , √u , √u
± G ± G ± G ± E ± E ± E
unde
E = (fu′ )2 + (gu′ )2 + (h′u )2

G = (fv′ )2 + (gv′ )2 + (h′v )2
toate derivatele fiind calculate ı̂n P0 .

Unghiul θ dintre cele două curbe de coordonate este dat de
fu′ fv′ + gu′ gv′ + h′u h′v F
cos θ = ± √ = ±√
EG EG
unde F = fu′ fv′ + gu′ gv′ + h′u h′v .
Elementul lungime de arc al unei curbe oarecare de pe suprafaţa S
este
ds2 = dx2 + dy 2 + dz 2 = Edu2 + 2F dudv + Gdv 2
expresie numită şi prima formă fundamentală a suprafeţei S.
Cosinuşii directori ai normalei Ð
→
n la suprafaţă ı̂n punctul P0 sunt
A B C
cos α = ± √ , cos β = ± √ , cos γ = ± √
A2 + B 2 + C 2 A2 + B 2 + C 2 A2 + B 2 + C 2
unde
D(g, h) D(h, f ) D(f, g)
A= ,B = ,C =
D(u, v) D(u, v) D(u, v)
În fiecare punct al suprafeţei S avem doi vectori normali la suprafaţă, de
sensuri opuse. O astfel de suprafaţă se spune că are două feţe.
Între A, B, C şi E, F, G avem identitatea:
A2 + B 2 + C 2 = EG − F 2
Pentru vectorii tangenţi Ð

→
r u şi Ð
→
r v la curbele de coordonate ı̂n P0 avem:
Ð
→
r 2u = E, Ð
→
r 2v = G, (Ð
→
r u, Ð
→
r v) = F
12.2. ARIA UNEI SUPRAFEŢE 157
iar pentru versorul normalei Ð

→
n la suprafaţă avem
Ð→
r u×Ð→
Ð→
n =± Ð
rv
→ Ð
→
∥r × r ∥ u v
Ecuaţia planului tangent la suprafaţă ı̂n P0 este

A(x − x0 ) + B(y − y0 ) + C(z − z0 ) = 0
unde x0 , y0 , z0 sunt coordonatele carteziene ale lui P0 .
12.2 Aria unei suprafeţe

Fie suprafaţa
⎧
⎪ x = f (u, v)
⎪
⎪
⎪
(S) ∶ ⎨y = g(u, v) , (u, v) ∈ D
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = h(u, v)
unde D este un domeniu ı̂nchis şi mărginit din R2 .
Fie ∆ = {D1 , D2 , . . . , Dp } o diviziune a domeniului D. Dreptelor u =
ui , i = 1, . . . , m şi v = vj , j = 1, . . . , n care formează diviziunea ∆ le corespund
pe suprafaţa S o reţea de curbe de coordonate care la rândul lor determină
o diviziune ∆S = {S1 , . . . , Sp } a suprafeţei S.
Reciproc, la o diviziune ∆S a suprafeţei S formată dintr-o reţea de curbe
de coordonate, corespunde pe domeniul D o diviziune ∆ formată din paralele
la axele de coordonate.
La fel ca şi ı̂n cazul suprafeţelor plane, definim
dk = sup d(A, B)
A,B∈Sk
şi norma diviziunii ∆S :

∥∆S ∥ = max dk
k=1,...,p
Considerăm un domeniu elementar

Dk = {(u, v) ∈ D∣u ∈ [ui , ui+1 ], v ∈ [vj , vj+1 ]}
Acestui domeniu ı̂i corespunde pe S suprafaţa Sk mărginită de curbele de
coordonate u = ui , u = ui+1 , v = vj , v = vj+1 .
În planul tangent la suprafaţă ı̂n punctul P (ui , vj ) considerăm paralelo-
gramul determinat de vectorii tangenţi (ui+1 − ui )Ð→
r u şi (vj+1 − vj )Ð
→
r v , şi vom
aproxima aria suprafeţei Sk cu aria acestui paralelogram:
√
σ = ∥Ð
k
→
r ∥∥Ð
u
→r ∥(u − u )(v − v ) sin θ = EG − F 2 (u − u )(v − v )
v i+1 i j+1 j i+1 i j+1 j
Aria suprafeţei S se aproximează atunci cu

p √
A ≈ A∆S = ∑ σk = ∑ EG − F 2 (ui , vj )(ui+1 − ui )(vj+1 − vj )
k=1 i,j
√
care este suma Riemann corespunzătoare funcţiei EG√− F 2 , diviziunii ∆ a
lui D şi punctelor intermediare (ui , vj ). Dacă funcţia EG − F 2 este inte-
grabilă pe D, atunci trecând acum la limită cu ∥∆S ∥ → 0 obţinem
√
lim A∆S = ∬ EG − F 2 dudv.
∥∆ ∥→0 S D
Definiţia√12.2. 1. Spunem că suprafaţa S are arie dacă integrala dublă

∬D EG − F dudv există şi este finită. Valoarea acestei integrale duble
2
reprezintă aria suprafeţei S.
2. Forma diferenţială
√ √
dS = EG − F 2 dudv = A2 + B 2 + C 2 dudv
se numeşte elementul de arie al suprafeţei S.

Dacă suprafaţa S este dată prin ecuaţia carteziană
z = f (x, y), (x, y) ∈ D,
folosind parametrizarea
⎧
⎪ x=u
⎪
⎪
⎪
⎨y = v , (u, v) ∈ D
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = f (u, v)
atunci găsim
E = 1 + p2 , G = 1 + q 2 , F = pq
unde p = ∂f
∂x , q= ∂f
∂y . Elementul de arie va fi
√
dS = 1 + p2 + q 2 dudv
iar aria suprafeţei este

√
A=∬ 1 + p2 + q 2 dudv
D
Teorema 12.1. Aria unei suprafeţe S este independentă de reprezentarea

parametrică a suprafeţei.
12.3. INTEGRALA DE SUPRAFAŢĂ DE PRIMUL TIP 159
Demonstraţie. Considerăm schimbarea de variabile

⎧
⎪
⎪u = u(ū, v̄)
⎨ , (ū, v̄) ∈ D̄
⎪
⎩v = v(ū, v̄)
⎪
Suprafaţa va avea reprezentarea parametrică

⎧
⎪ x = f¯(ū, v̄)
⎪
⎪
⎪
⎨y = ḡ(ū, v̄) , (ū, v̄) ∈ D̄
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = h̄(ū, v̄)
Dacă notăm cu
D(u, v)
J=
D(ū, v̄)
jacobianul transformării, din proprietăţile determinanţilor funcţionali rezultă
Ā = AJ, B̄ = BJ, C̄ = CJ
iar conform formulei de schimbare de variabile pentru integrale duble avem

√ √ √
2 + B 2 + C 2 dudv = 2 + B 2 + C 2 ∣J∣dūdv̄ =
∬D̄ Ā + B̄ + C̄ dūdv̄
2 2 2
∬D A ∬D̄ A
12.3 Integrala de suprafaţă de primul tip

Fie suprafaţa
⎧
⎪ x = x(u, v)
⎪
⎪
⎪
(S) ∶ ⎨y = y(u, v) , (u, v) ∈ D ⊂ R2
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = z(u, v)
cu două feţe, netedă (sau netedă pe porţiuni), mărginită de un contur neted
(pe porţiuni) şi fie funcţia f ∶ S → R.
Descompunem suprafaţa S cu ajutorul unei reţele de curbe netede pe
porţiuni alese ı̂n mod arbitrar ı̂n ∆S = {S1 , . . . , Sn }. Pentru punctele inter-
mediare arbitrare Mi (xi , yi , zi ) ∈ Si , i = 1, . . . , n se defineşte suma integrală
n
σ∆S (f ) = ∑ f (xi , yi , zi )Ai
i=1
unde Ai este aria lui Si , i = 1, . . . , n.

Definiţia 12.3. Dacă există şi este finită limita
lim σ∆S (f )
∥∆S ∥→0
indiferent de alegerea diviziunii şi a punctelor intermediare, atunci această

limită se numeşte integrala de suprafaţă de primul tip a funcţiei f pe
suprafaţa S şi se notează cu
∬S f (x, y, z)dS.
Teorema 12.2. Dacă suprafaţa S este simplă, netedă şi neı̂nchisă, iar funcţia
f ∶ S → R este mărginită, atunci avem
√
∬S f (x, y, z)dS = ∬D f (x(u, v), y(u, v), z(u, v)) EG − F dudv
2
ı̂n ipoteza că cel puţin una din aceste integrale există.
Demonstraţie. Descompunem suprafaţa S ı̂n ∆S = {S1 , . . . , Sn } cu ajuto-
rul unor curbe netede pe porţiuni şi corespunzător domeniul D ı̂n ∆ =
{D1 , . . . , Dn }. Alegem punctele intermediare (xi , yi , zi ) ∈ Si corespunzătoare
punctelor (ui , vi ) ∈ Di , i = 1, . . . , n:
⎧
⎪ xi = x(ui , vi )
⎪
⎪
⎪
⎨yi = y(ui , vi ) , i = 1, . . . , n
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩zi = z(ui , vi )
Suma integrală pentru integrala de suprafaţă este:
n
σ∆S (f ) = ∑ f (xi , yi , zi )Ai .
i=1
Conform definiţiei ariei unei suprafeţe avem:

√
Ai = ∬ EG − F 2 dudv, i = 1, . . . , n
D i
Aplicând teorema de medie pentru integrale duble obţinem

√
Ai = EG − F 2 (ūi , v̄i )A(Di ), i = 1, . . . , n
unde (ūi , v̄i ) ∈ Di , iar suma integrală σ∆S (f ) devine

n √
σ∆S (f ) = ∑ f (x(ui , vi ), y(ui , vi ), z(ui , vi )) EG − F 2 (ūi , v̄i )A(Di ) (12.1)
i=1
12.4. INTEGRALA DE SUPRAFAŢĂ DE AL DOILEA TIP 161
iar suma integrală pentru integrala dublă din membrul drept al formulei din
enunţ este
n √
σ∆ = ∑ f (x(ui , vi ), y(ui , vi ), z(ui , vi )) EG − F 2 (ui , vi )A(Di ) (12.2)
i=1
√
Pentru ε > 0 arbitrar, ı̂n virtutea continuităţii uniforme a funcţiei EG − F 2 ,
daca diametrele d(Di ), i = 1, . . . , n sunt suficient de mici avem
√ √
∣ EG − F 2 (ūi , v̄i ) − EG − F 2 (ui , vi )∣ ≤ ε
Scăzând ecuaţiile (12.1) şi (12.2) şi folosind mărginirea funcţiei f :
∣f (x, y, z)∣ ≤ M, ∀(x, y, z) ∈ S
găsim
∣σ∆S (f ) − σ∆ ∣ < εM A(D)
şi trecând la limită cu ∥∆S ∥ → 0, ∥∆∥ → 0 se obţine formula din enunţ.
Observaţii:
1. Teorema de mai sus rămâne valabilă dacă funcţia f este continuă pe

S.
2. Dacă suprafaţa S este dată prin ecuaţia carteziană explicită
z = z(x, y)
atunci avem
√
∬S f (x, y, z)dS = ∬D f (x, y, z(x, y)) 1 + p + q dxdy
2 2
unde D este proiecţia suprafeţei S pe planul xOy.
12.4 Integrala de suprafaţă de al doilea tip

Fie S o suprafaţă cu două feţe, netedă (eventual pe porţiuni) de ecuaţie
z = z(x, y), (x, y) ∈ D
unde D este un domeniu plan mărginit de o curbă ı̂nchisă netedă pe porţiuni.

Dacă pe suprafaţă s-a ales una din cele două feţe, spunem că s-a ales o
orientare pe suprafaţă sau că suprafaţa este orientată. Dacă se alege pe
S faţa superioară (cos γ > 0), atunci dacă o curbă ı̂nchisă de pe suprafaţă
este parcursă ı̂n sens pozitiv, atunci privită de pe faţa inferioară curba este
parcursă ı̂n sens negativ.
Fie acum o diviziune ∆S = {S1 , . . . , Sn } a suprafeţei S. Proiectând fiecare
din suprateţele Si pe planul xOy obţinem o diviziune ∆ = {D1 , . . . , Dn } a lui
D. Sensul de parcurgere al lui Si va determina sensul de parcurgere al lui
Di . Astfel, pe faţa superioară sensul de parcurgere se alege pozitiv, iar aria
proiecţiei se consideră cu semnul plus, ı̂n timp ce pe faţa inferioară sensul de
parcurgere se alege negativ, iar aria proiecţiei se consideră cu semnul minus.
Definiţia 12.4. Considerăm funcţia reală f definită pe un domeniu din R3

care include suprafaţa S, şi punctele intermediare Mi (xi , yi , zi ) ∈ Si , i =
1, . . . , n. Se numeşte sumă integrală a lui f corespunzătoare diviziunii ∆S
şi punctelor intermediare Mi următoarea sumă:
n
σ∆S (f ) = ∑ f (xi , yi , zi )A(Di )
i=1
unde semnul ariei A(Di ) se alege conform regulii de mai sus.
Definiţia 12.5. Dacă există şi este finită limita sumelor integrale σ∆S (f )
atunci când norma lui ∆S tinde către zero, indiferent de alegerea diviziunii
şi a punctelor intermediare, atunci această limită se numeşte integrala de
suprafaţă de al doilea tip a funcţiei f pe faţa aleasă a suprafeţei S şi se
notează cu
∬ f (x, y, z)dxdy = lim σ∆S (f )
S ∥∆S ∥→0
Dacă se ı̂nlocuieşte faţa considerată a suprafeţei cu faţa opusă, integrala

ı̂şi schimbă semnul.
În mod similar (proiectând pe planele yOz şi zOx) se obţin integralele de
suprafaţă
∬S f (x, y, z)dydz, ∬S f (x, y, z)dzdx
Combinaţia celor trei integrale de suprafaţă de al doilea tip ne dă forma
generală a integralei de suprafaţă de al doilea tip:
∬S P (x, y, z)dydz + Q(x, y, z)dzdx + R(x, y, z)dxdy
Teorema 12.3. Dacă S este o suprafaţă netedă, simplă, neı̂nchisă, cu două

feţe, de ecuaţie
z = z(x, y), (x, y) ∈ D
12.4. INTEGRALA DE SUPRAFAŢĂ DE AL DOILEA TIP 163
şi dacă funcţia f este mărginită, atunci avem
∬S f (x, y, z)dxdy = ∬S f (x, y, z) cos γdS
unde cos γ este cosinusul director al normalei cu axa Oz, ı̂n ipoteza că există
cel puţin una din aceste integrale.
Observaţii:
1. Dacă funcţia f este continuă, atunci ambele integrale din teorema an-
terioară există.
2. Înlocuind faţa superioară cu cea inferioară, se schimbă semnul mem-
brului stâng al egalităţii. În acelaşi timp, din normala la suprafaţă
schimbându-şi orientarea, se schimbă semnul lui cos γ şi o dată cu el şi
semnul integralei din membrului drept al egalităţii.
√
3. Deoarece cos γ = √1+p12 +q2 şi dS = 1 + p2 + q 2 dxdy, integrala de suprafaţă
de al doilea tip considerată se reduce la o integrală dublă:
∬S f (x, y, z)dxdy = ∬D f (x, y, z(x, y))dxdy
4. Dacă suprafaţa S este dată parametric, avem cos γ = ± √A2 +B

C
şi
√ 2 +C 2
dS = A + B + C dudv, de unde
2 2 2
∬S f (x, y, z)dxdy = ± ∬D̃ f (x(u, v), y(u, v), z(u, v))Cdudv
unde D̃ este domeniul ı̂n care se află parametrii u, v.

5. În mod similar se obţine forma generală:
∬S P dydz + Qdzdx + Rdxdy = ∬S (P cos α + Q cos β + R cos γ)dS
unde cos α, cos β, cos γ sunt cosinusurile directoare ale normalei, orien-
tată ı̂n concordanţă cu faţa aleasă a suprafeţei.
6. Dacă suprafaţa S este dată parametric, avem forma generală:
∬S P dydz + Qdzdx + Rdxdy = ± ∬D̃ (P A + QB + RC)dudv
7. Rezultatele de mai sus se aplică şi ı̂n cazul mai general al unei suprafeţe
ı̂nchise formată dintr-un număr finit de părţi netede simple şi neı̂nchise,
adiacente una la alta.
Teorema 12.4. Dacă S este o suprafaţă ı̂nchisă care delimitează un domeniu

V ⊂ R3 , atunci volumul acestui domeniu este dat de
1 1
V(V ) = ∬ xdydz + ydzdx + zdxdy = ∬ (x cos α + y cos β + z cos γ)dS
3 S 3 S
integrala luându-se pe faţa exterioară a suprafeţei.
Teorema 12.5 (Formula lui Stokes). Fie S o suprafaţă orientată, netedă,

simplă, neı̂nchisă dată prin
⎧
⎪ x = f (u, v)
⎪
⎪
⎪
⎨y = g(u, v) , (u, v) ∈ D̃,
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = h(u, v)
mărginită de o curbă C netedă pe porţiuni, funcţiile f, g, h având derivatele

parţiale de ordinul doi continue. Alegem faţa suprafeţei S astfel ı̂ncât un
observator situat pe acea faţă să vadă conturul C parcurs ı̂n sens direct. Dacă
P (x, y, z), Q(x, y, z), R(x, y, z) sunt funcţii continue cu derivate de ordinul
ı̂ntâi continue ı̂ntr-un domeniu din spaţiu care conţine suprafaţa S, atunci
are loc egalitatea
∂R ∂Q ∂P ∂R ∂Q ∂P
∫C P dx+Qdy+Rdz = ∬S ( ∂y − ∂z ) dydz+( ∂z − ∂x ) dzdx+( ∂x − ∂y ) dxdy
Observaţii:
1. Formula se poate aplica şi la suprafeţe netede pe porţiuni, scriind for-

mula pentru fiecare porţiune netedă şi adunând membru cu membru.
2. Dacă suprafaţa S este situată ı̂n planul xOy (z = 0) se obţine formula

lui Green:
∂Q ∂P
∫C P dx + Qdy = ∬D ( ∂x − ∂y ) dxdy
3. Egalând cu 0 cei trei termeni din membrul drept al formulei lui Stokes,
se obţine condiţia necesară şi suficientă pentru independeţa de drum a
unei integrale curbilinii de speţa a doua ı̂n spaţiu:
∂Q ∂P ∂P ∂R ∂R ∂Q
= , = , =
∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z
12.5. APLICAŢII ALE INTEGRALELOR DE SUPRAFAŢĂ 165
12.5 Aplicaţii ale integralelor de suprafaţă

1. Aria unei suprafeţe S:
√ √
A(S) = ∬ dS = ∬ EG − F 2 dudv = ∬ 1 + p2 + q 2 dxdy
S D̃ D
după cum suprafaţa este dată parametric sau explicit.
2. Masa unei suprafeţe:
m = ∬ ρ(x, y, z)dS
S
3. Coordonatele centrului de greutate al unei suprafeţe:
⎧
⎪ xG = m1 ∬S xρdS
⎪
⎪
⎪
⎨yG = m1 ∬S yρdS
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩zG = m ∬S zρdS
1
4. Momentele de inerţie ale unei suprafeţe:
(a) ı̂n raport cu planele de coordonate:
⎧
⎪ Iyz = ∬S x2 ρdS
⎪
⎪
⎪
⎨Izx = ∬S y 2 ρdS
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩Ixy = ∬S z ρdS
2
(b) ı̂n raport cu axele de coordonate:
⎧
⎪ Ix = ∬S (y 2 + z 2 )ρdS
⎪
⎪
⎪
⎨Iy = ∬S (x2 + z 2 )ρdS
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩Iz = ∬S (x + y )ρdS
2 2
(c) ı̂n raport cu originea:
IO = ∬ (x2 + y 2 + z 2 )ρdS
S
12.6 Exerciţii
1. Să se calculeze următoarele integrale de suprafaţă de primul tip:
(a) I = ∬ (x+y +z)dS, unde (S) este suprafaţa x2 +y 2 +z 2 = R2 , z ≥ 0.

(S)
R: πR3
(b) I = ∬ (x+y+z)−1 dS, unde (S) este porţiunea din planul x+y+z = a
(S)
decupată
√
de planele de coordonate;
a 3
R: 2
x2 +y 2
(c) I = ∬ zdS, unde (S) este porţiunea din paraboloidul z = 2
(S)
decupată de cilindrul x2 + y 2 = 8.
R: 596
15 π
2. Să se calculeze integrala I = ∬ x2 y 2 zdxdy, unde (S) este faţa superi-

(S)
oară a jumătăţii inferioare a sferei x2 + y 2 + z 2 = R2 .
R: − 105
2π
R7
3. Să se calculeze integrala I = ∬ x3 dydz pe faţa superioară a jumătăţii

(S)
2
x2 2
superioare a elipsoidului a2 + yb2 + zc2 = 1.
R: 25 πa3 bc
4. Să se calculeze integrala de suprafaţă I = ∬ xdydz + ydzdx + 2zdxdy,

(S)
unde (S) este faţa exterioară a sferei x2 + y 2 + z 2 = a2 situată ı̂n primul
octant.
R: 2π
3 a
3
5. Să se calculeze aria porţiunii din paraboloidul x2 + y 2 = 2z mărginit de

planul z√= 2.
R: 2π3 (5 5 − 1)
6. Să se afle aria părţilor sferei x2 +y 2 +z 2 = R2 decupate din ea de cilindrul

x2 + y 2 = Rx
R: 4R2 ( π2 − 1)
7. Să se afle masa suprafeţei unei emisfere, dacă densitatea sa superficială

ı̂n fiecare punct este egală cu distanţa de la acest punct la diametrul
vertical.
2 3
R: π 2R
8. Să se calculeze coordonatele centrului de greutate al unei porţiuni omo-

gene din suprafaţa sferei x2 + y 2 + z 2 = a2 , pentru x ≥ 0, y ≥ 0, z ≥ 0.
R: G ( a2 , a2 , a2 )
9. Suprafaţa materială 2z = x2 + y 2 , 0 ≤ z ≤ 2, are densitatea ρ(x, y, z) =

1 + 2z.
(a) Să se calculeze

√ aria suprafeţei;
R: 3 (5 5 − 1)
2π
(b) Să se calculeze momentul de inerţie al suprafeţei ı̂n raport cu pla-

nul xOz; √
R: 2π35 (1 + 225 5)
(c) Să se calculeze√momentul de inerţie ı̂n raport cu axa Oz;
R: 4π35 (1 + 225 5)
(d) Să se calculeze
√ momentul de inerţie ı̂n raport cu originea.
R: 315 (14200 5 + 32)
π
Capitolul 13
Integrala triplă
13.1 Definirea integralei triple

Fie D ⊂ R3 o mulţime de puncte din spaţiu. Se numeşte diametru al
mulţimii D marginea superioară a distanţelor dintre două puncte din D:
d(D) = sup ∥AB∥.
A,B∈D
Spunem că o mulţime de puncte din spaţiu este mărginită dacă diametrul
ei este finit.
Definiţia 13.1. Fie o mulţime mărginită D ⊂ R3 . Se numeşte diviziune a
mulţimii D o mulţime finită de submulţimi ale lui D, fără puncte interioare
comune, a căror reuniune este D:
n
∆ = {D1 , D2 , . . . , Dn }, Di ⊂ D, i = 1, . . . , n, ⋃ Di = D.
i=1
Pentru o diviziune ∆ a domeniului D, notăm cu di şi Vi diametrul, respec-

tiv volumul submulţimii Di , şi alegem câte un punct intermediar Pi (αi , βi , γi ) ∈
Di , i = 1, . . . , n. Definim de asemenea
∥∆∥ = max di
i=1,...,n
norma diviziunii ∆.
Definiţia 13.2. Fie f ∶ D → R o funcţie de trei variabile. Se numeşte
sumă Riemann a funcţiei f corespunzătoare diviziunii ∆ a mulţimii D şi
punctelor intermediare Pi următoarea sumă:
n
σ∆ (f ) = ∑ f (αi , βi , γi )Vi .
i=1
169
170 CAPITOLUL 13. INTEGRALA TRIPLĂ
Definiţia 13.3. Spunem că funcţia f ∶ D → R este integrabilă pe D dacă

pentru orice şir de diviziuni ∆ ale lui D cu norma tinzând către 0 şi orice
alegere a punctelor intermediare corespunzătoare Pi , şirurile corespunzătoare
de sume Riemann σ∆ (f ) au o limită finită comună I:
lim σ∆ (f ) = I
∥∆∥→0
Această valoare I se numeşte integrala triplă a funcţiei f pe domeniul D

şi se notează cu
∭ f (x, y, z)dxdydz.
D
Dacă funcţia f este mărginită, atunci putem defini

mi = inf f (x, y, z), Mi = sup f (x, y, z), i = 1, . . . , n.
(x,y,z)∈Di (x,y,z)∈Di
Definiţia 13.4. Fie f ∶ D → R mărginită şi ∆ o diviziune a lui D. Sumele

n n
s∆ = ∑ mi Vi , S∆ = ∑ Mi Vi
i=1 i=1
se numesc sume Darboux inferioară, respectiv superioară corespunzătoare

funcţiei f şi diviziunii ∆.
Avem următoarea inegalitate:
mV ≤ s∆ ≤ σ∆ (f ) ≤ S∆ ≤ M V
unde m = inf f (x, y, z), M = sup f (x, y, z) şi V este volumul domeni-
(x,y,z)∈D (x,y,z)∈D
ului D.
Teorema 13.1 (Criteriul de integrabilitate Darboux). Funcţia f ∶ D →
R este integrabilă pe D dacă şi numai dacă oricare ar fi ε > 0, există δ > 0
astfel ı̂ncât pentru orice diviziune ∆ cu ∥∆∥ < δ să avem S∆ − s∆ < ε.
Teorema 13.2. Fie f ∶ D → R continuă pe domeniul ı̂nchis şi mărginit D.
Atunci f este integrabilă pe D.
Demonstraţie. Deoarece funcţia f este continuă pe domeniul ı̂nchis şi mărginit
D, rezultă că este şi uniform continuă pe acest domeniu, deci pentru orice
ε > 0 există δ > 0 astfel ı̂ncât pe orice subdomeniu al lui D cu diametrul mai
mic decât δ, variaţia funcţiei este mai mică decât Vε , unde V este volumul lui
D. Dacă alegem o diviziune ∆ a lui D astfel ı̂ncât ∥∆∥ < δ, avem
ε
Mi − mi < , ∀i = 1, . . . , n
V
de unde
n
ε n
S∆ − s∆ = ∑(Mi − mi )Vi < ∑ Vi = ε
i=1 V i=1
de unde conform criteriului de integrabilitate Darboux rezultă că f este in-
tegrabilă pe D.
Teorema 13.3. Dacă mulţimea tuturor punctelor de discontinuitate ale funcţiei

f ∶ D → R constă dintr-un număr finit de suprafeţe netede, atunci f este in-
tegrabilă.
Aşadar, dacă se modifică ı̂n mod arbitrar valorile funcţiei f integrabilă pe

D, de-a lungul unui număr finit de suprafeţe netede, iar funcţia modificată
rămâne mărginită, atunci noua funcţie este de asemenea integrabilă pe D,
iar integrala ei este aceeaşi cu integrala lui f .

1. Dacă f este o funcţie constantă f (x, y, z) = c, ∀(x, y, z) ∈ D, atunci
∭D f (x, y, z)dxdydz = cV(D)
unde V(D) este volumul domeniului D. În particular, pentru c = 1

găsim
V(D) = ∭ dxdydz;
D
2. Dacă f şi g sunt integrabile pe D şi α, β ∈ R, atunci αf + βg este

integrabilă pe D şi
∭D (αf + βg) dxdydz = α ∭D f (x, y, z)dxdydz+β ∭D g(x, y, z)dxdydz;
3. Dacă f şi g sunt integrabile pe D şi f (x, y, z) ≤ g(x, y, z), ∀(x, y, z) ∈ D,

atunci
∭ f (x, y, z)dxdydz ≤ ∭ g(x, y, z)dxdydz;
D D
4. Dacă f este integrabilă pe D, atunci şi ∣f ∣ este integrabilă pe D şi avem
∣∭ f (x, y, z)dxdydz∣ ≤ ∭ ∣f (x, y, z)∣dxdydz;

D D
5. Teorema de medie: Dacă f este integrabilă pe D, atunci există o valoare

µ ∈ [m, M ], unde m = inf f (x, y, z), M = sup f (x, y, z), astfel
(x,y,z)∈D (x,y,z)∈D
ı̂ncât
∭D f (x, y, z)dxdydz = µV(D);
6. Dacă f este continuă pe D, atunci există (x∗ , y ∗ , z ∗ ) ∈ D astfel ı̂ncât
∗ ∗ ∗
∭D f (x, y, z)dxdydz = f (x , y , z )V(D);
7. Proprietatea de aditivitate: Dacă f este integrabilă pe D, care este

ı̂mpărţit ı̂n două subdomenii D1 şi D2 printr-o suprafaţă netedă (even-
tual pe porţiuni), atunci f este integrabilă pe D1 şi D2 , şi avem
∭D f (x, y, z)dxdydz = ∭D f (x, y, z)dxdydz+∭D f (x, y, z)dxdydz;

1 2
8. Dacă f este integrabilă pe D, atunci funcţia

x y z
F (x, y, z) = ∫ du ∫ dv ∫ f (u, v, w)dw
a b c
este continuă pe D şi are următoarele derivate parţiale continue:

∂F y z
= ∫ dv ∫ f (x, v, w)dw
∂x b c
∂F x z
= ∫ du ∫ f (u, y, w)dw
∂y a c
∂F x y
= ∫ du ∫ f (u, v, z)dv
∂z a b
∂ 2F z
= f (x, y, w)dw
∂x∂y ∫c
∂ 2F x
= ∫ f (u, y, z)du
∂y∂z a
2
∂ F y
= ∫ f (x, v, z)dv
∂z∂x b
∂ 3F
= f (x, y, z)
∂x∂y∂z
13.3. METODE DE CALCUL PENTRU INTEGRALE TRIPLE 173
13.3 Metode de calcul pentru integrale triple

13.3.1 Integrarea pe un paralelipiped
Teorema 13.4. Fie o funcţie f integrabilă pe paralelipipedul
D = {(x, y, z) ∈ R3 ∣a ≤ x ≤ b, c ≤ y ≤ d, s ≤ z ≤ t}
astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ [a, b] există integrala I(x) = ∬ f (x, y, z)dydz,
R
b
unde R = [c, d] × [s, t]. Atunci există şi integrala ∫a I(x)dx şi avem
b
∭D f (x, y, z)dxdydz = ∫a [∬R f (x, y, z)dydz] dx.
Demonstraţie. Considerăm diviziunile
∆x ∶ a = x0 < x1 < ⋅ ⋅ ⋅ < xn−1 < xn = b
∆y ∶ c = y0 < y1 < ⋅ ⋅ ⋅ < ym−1 < ym = d

∆z ∶ s = z0 < z1 < ⋅ ⋅ ⋅ < zl−1 < zl = t
ale intervalelor [a, b], [c, d], respectiv [s, t]. Corespunzător, paralelipipedul
D se descompune ı̂n
∆ = {Dijk = [xi−1 , xi ] × [yj−1 , yj ] × [zk−1 , zk ], i = 1, . . . , n, j = 1, . . . , m, k = 1, . . . , l}
iar dreptunghiul se descompune ı̂n
∆R = {Rjk = [yj−1 , yj ] × [zk−1 , zk ], j = 1, . . . , m, k = 1, . . . , l}
Fie
mijk = inf f (x, y, z), Mijk = sup f (x, y, z)
(x,y,z)∈Dijk (x,y,z)∈Dijk
Pentru x = ξi ∈ [xi−1 , xi ] fixat avem:
mijk ≤ f (ξi , y, z) ≤ Mijk , ∀(y, z) ∈ Rjk
Integrând ı̂n raport cu y şi z pe Rjk , obţinem:
mijk ∆yj ∆zk ≤ ∬ f (ξi , y, z)dydz ≤ Mijk ∆yj ∆zk , ∀j = 1, . . . , m, k = 1, . . . , l

R jk
Sumând acum după indicii j = 1, . . . , m, k = 1, . . . , l găsim

m l m l
∑ ∑ mijk ∆yj ∆zk ≤ ∬ f (ξi , y, z)dydz = I(ξi ) ≤ ∑ ∑ Mijk ∆yj ∆zk
j=1 k=1 R j=1 k=1
Înmulţind această dublă inegalitate cu ∆xi şi sumând după indicele i =

1, . . . , n avem:
n m l n n m l
∑ ∑ ∑ mijk ∆xi ∆yj ∆zk ≤ ∑ I(ξi )∆xi ≤ ∑ ∑ ∑ Mijk ∆xi ∆yj ∆zk
i=1 j=1 k=1 i=1 i=1 j=1 k=1
adică
s∆ ≤ σ∆x (I(x), ξi ) ≤ S∆
Trecând acum la limită cu ∥∆x ∥ → 0 ∥∆y ∥ → 0 şi ∥∆z ∥ → 0 obţinem
b
∭D f (x, y, z)dxdydz = ∫a I(x)dx
t
Dacă se mai presupune şi existenţa integralei simple ∫s f (x, y, z)dz pentru
orice x ∈ [a, b] şi orice y ∈ [c, d], se poate ı̂nlocui integrala dublă din enunţ cu
o integrală iterată şi se obţine
b d t
∭D f (x, y, z)dxdydz = ∫a dx ∫c dy ∫s f (x, y, z)dz
13.3.2 Integrarea pe domenii cilindrice

Fie acum un domeniu cilindric D cu generatoarele paralele cu Oz şi mărginit
de două suprafeţe z = g1 (x, y) şi z = g2 (x, y) definite pentru (x, y) ∈ D̄ ⊂ R2 :
D = {(x, y, z) ∈ R3 ∣g1 (x, y) ≤ z ≤ g2 (x, y), (x, y) ∈ D̄}
Teorema 13.5. Fie o funcţie f integrabilă pe D astfel ı̂ncât pentru orice
g (x,y)
(x, y) ∈ D̄ există integrala F (x, y) = ∫g12(x,y) f (x, y, z)dz. Atunci există şi
integrala ∬D̄ F (x, y)dxdy şi avem
g2 (x,y)
∭D f (x, y, z)dxdydz = ∬D̄ dxdy ∫g f (x, y, z)dz.
1 (x,y)
Demonstraţia are la baza aceeaşi idee ca şi la integrale duble: se defineşte

funcţia
⎧
⎪
∗ ⎪f (x, y, z), (x, y, z) ∈ D
f (x, y, z) = ⎨
⎪
⎪ (x, y, z) ∉ D
⎩0,
şi se aplică teorema 13.4 pe un domeniu paralelipipedic care conţine pe D.
În mod similar se pot calcula integralele triple pe domenii cilindrice cu
generatoarele paralele cu Ox, respectiv Oy.
13.3. METODE DE CALCUL PENTRU INTEGRALE TRIPLE 175
13.3.3 Schimbarea de variabile la integrale triple

Fie D şi ∆ două domenii din R3 , ı̂nchise şi mărginite de suprafeţe netede pe
porţiuni. Considerăm o funcţie continuă şi bijectivă de la ∆ la D, dată prin
⎧
⎪ x = x(u, v, w)
⎪
⎪
⎪
⎨y = y(u, v, w) , (u, v, w) ∈ ∆ (13.1)
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = z(u, v, w)
Dacă funcţiile de mai sus admit derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi continue
pe ∆, atunci jacobianul transformării este
RR ∂x ∂x ∂x RRR
D(x, y, z) RRRR ∂u ∂v ∂w RRR
J(u, v, w) = = RR ∂y ∂y ∂y RRR
D(u, v, w) RRRR ∂u
∂z
∂v
∂z
∂w
∂z RRR
RR ∂u ∂v ∂w RR
Exemplu: Coordonatele sferice ale unui punct M (x, y, z) sunt ρ, ϕ, θ,

unde ρ este lungimea segmentului OM , ϕ este unghiul făcut de OM cu axa
Oz iar θ este unghiul făcut de OM0 cu axa Ox, M0 fiind proiecţia lui M pe
planul xOy. Avem:
⎧
⎪ x = ρ sin ϕ cos θ
⎪
⎪
⎪
⎨y = ρ sin ϕ sin θ , ρ ∈ [0, ∞), ϕ ∈ [0, π], θ ∈ [0, 2π)
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = ρ cos ϕ
Jacobianul transformării este
J(ρ, ϕ, θ) = ρ2 sin ϕ.
Teorema 13.6. Fie transformarea (13.1) ı̂ntre domeniile ∆ şi D cu jacobia-

nul J(u, v, w) nenul pe ∆. Presupunem că funcţiile x, y, z admit şi derivate
parţiale de ordinul 2 continue pe ∆. Atunci volumul domeniului D este
V(D) = ∭ ∣J(u, v, w)∣dudvdw.

∆
Observaţie: Aplicând teorema de medie integralei din teorema anteri-

oară obţinem:
V(D) = ∣J(u∗ , v ∗ , w∗ )∣V(∆) (13.2)
unde (u∗ , v ∗ , w∗ ) ∈ ∆.
Teorema 13.7. Fie transformarea (13.1) ı̂ntre domeniile ∆ şi D cu jacobia-

nul J(u, v, w) nenul pe ∆. Presupunem că funcţiile x, y, z admit şi derivate
parţiale de ordinul 2 continue pe ∆. Considerăm funcţia f ∶ D → R continuă.
Atunci avem:
∭D f (x, y, z)dxdydz = ∭∆ f (x(u, v, w), y(u, v, w), z(u, v, w))∣J(u, v, w)∣dudvdw
Demonstraţie. Considerăm diviziunea {D1 , . . . , Dn } a lui D, şi corespunzător

diviziunea {∆1 , . . . , ∆n } a lui ∆. Conform observaţiei anterioare avem
V(Di ) = ∣J(u∗i , vi∗ , wi∗ )∣V(∆i )
unde (u∗i , vi∗ , wi∗ ) ∈ ∆i .

Alegem acum punctele intermediare Mi (xi , yi , zi ), unde
⎧
⎪ xi = x(u∗i , vi∗ , wi∗ )
⎪
⎪
⎪
⎨yi = y(u∗i , vi∗ , wi∗ ) .
⎪
⎪
⎪
⎪ ∗ ∗
⎩zi = z(ui , vi , wi )
∗
Suma Riemann corespunzătoare integralei triple din membrul stâng este:

n
σ = ∑ f (xi , yi , zi )V(Di ) =
i=1
n
= ∑ f (x(u∗i , vi∗ , wi∗ ), y(u∗i , vi∗ , wi∗ ), z(u∗i , vi∗ , wi∗ ))∣J(u∗i , vi∗ , wi∗ )∣V(∆i )
i=1
care este o sumă Riemann pentru integrala din membrul drept. Făcând
normele diviziunilor lui D şi ∆ să tindă la 0, obţinem egalitatea din enunţ.
13.4 Formula lui Gauss-Ostrogradski

Teorema 13.8. Fie D ⊂ R3 un domeniu ı̂nchis şi mărginit de o suprafaţă S
netedă pe porţiuni. Presupunem că orice paralelă la axele de coordonate inter-
sectează suprafaţa S ı̂n două puncte. Dacă funcţiile P (x, y, z), Q(x, y, z), R(x, y, z)
∂Q ∂R
sunt continue pe D şi au derivatele parţiale ∂P
∂x , ∂y , ∂z continue pe D, atunci
avem:
∂P ∂Q ∂R
∭D ( ∂x + ∂y + ∂z ) dxdydz = ∬S P dydz + Qdzdx + Rdxdy,
unde integrala din membrul drept se aplică pe faţa exterioară.

13.5. APLICAŢII ALE INTEGRALEI TRIPLE 177
Demonstraţie. Vom presupune mai ı̂ntâi că D este un domeniu cilindric cu

generatoarele paralele cu axa Oz şi mărginit de suprafeţele
S1 ∶ z = g1 (x, y), S2 ∶ z = g2 (x, y), (x, y) ∈ D̄ ⊂ R2
Conform teoremei 13.5, avem:
∂R g2 (x,y) ∂R
∭D ∂z dxdydz = ∬D̄ [∫g (x,y) ∂z dz] dxdy
1
= ∬ R(x, y, g2 (x, y))dxdy − ∬ R(x, y, g1 (x, y))dxdy

D̄ D̄
= ∬ R(x, y, z)dxdy + ∬ R(x, y, z)dxdy

S2 S1
Generatoarele fiind paralele cu axa Oz, normala la suprafaţa laterală S3

este perpendiculară pe Oz, deci cos γ = 0, de unde obţinem că
∬S R(x, y, z)dxdy = 0,
3
aşadar
∂R
∭D ∂z dxdydz = ∬S Rdxdy. (13.3)
Dacă D este un domeniu mărginit de o suprafaţă oarecare netedă pe

porţiuni, il descompunem ı̂n subdomenii cilindrice ca mai sus, iar formula
(13.3) rămâne valabilă.
În mod analog se obţin:
∂P
∭D ∂x dxdydz = ∬S P dydz. (13.4)
∂Q
∭D ∂y dxdydz = ∬S Qdzdx. (13.5)
Adunând acum (13.3), (13.4) şi (13.5), obţinem formula din enunţ.
13.5 Aplicaţii ale integralei triple

Masa unui corp:
m(D) = ∭ ρ(x, y, z)dxdydz

D

Coordonatele centrului de greutate al unui corp:
∭D xρdxdydz ∭ yρdxdydz ∭ zρdxdydz

xG = , yG = D , zG = D
∭D ρdxdydz ∭D ρdxdydz ∭D ρdxdydz
Momentele de inerţie ale unui corp:
1. ı̂n raport cu planele de coordonate:

⎧
⎪ Iyz = ∭D x2 ρdxdydz
⎪
⎪
⎪
⎨Izx = ∭D y 2 ρdxdydz
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩Ixy = ∭D z ρdxdydz
2
2. ı̂n raport cu axele de coordonate:

⎧
⎪ Ix = ∭D (y 2 + z 2 )ρdxdydz
⎪
⎪
⎪
⎨Iy = ∭D (x2 + z 2 )ρdxdydz
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩Iz = ∭D (x + y )ρdxdydz
2 2
3. ı̂n raport cu originea:
IO = ∭ (x2 + y 2 + z 2 )ρdxdydz
D
13.6 Exerciţii
1. Să se calculeze următoarele integrale triple:
(a) ∭ (xy 2 + z 3 )dxdydz, D = {(x, y, z)∣0 ≤ x ≤ a, 0 ≤ y ≤ b, 0 ≤ z ≤ c}
D
(b) ∭ (1 + 2x − 3y)dxdydz, D = {(x, y, z)∣∣x∣ ≤ a, ∣y∣ ≤ b, ∣z∣ ≤ c}
D
(c) ∭ xyzdxdydz, D = {(x, y, z)∣0 ≤ x ≤ 1, −2 ≤ y ≤ 0, 1 ≤ z ≤ 4}
D
2. Să se calculeze integrala ∭ dxdydz

(1+x+y+z)3 , unde (V ) este tetraedrul mărginit
(V )
de planele x = 0, y = 0, z = 0 şi x + y + z = 1.
R: 21 (ln 2 − 85 )
3. Să se calculeze integrala ∭ zdxdydz, unde (V ) este corpul mărginit de
(V )
h2
suprafaţa conică z2 = R2 (x
2 + y 2 ) şi de planul z = h.
2 2
R: πR4 h
4. Să se calculeze volumul corpului mărginit de suprafaţa
(S) ∶ z = 4 − y 2 , z = 2 + y 2 , −1 ≤ x ≤ 2.
R: 8
5. Folosind formula lui Gauss-Ostrogradski să se calculeze următoarea

integrală de suprafaţă:
∬ x dydz + y dzdx + z dxdy

3 3 3
(S)
unde (S) este faţa exterioară a sferei x2 + y 2 + z 2 = a2 .

5
R: 12πa
5
6. Să se determine masa şi coordonatele centrului de greutate ale segmen-

tului cilindric definit de
x2 + y 2 ≤ a2 , z ≤ by, z ≥ 0(b > 0)
de densitate constantă ρ0 .
3
R: m = 2ρ03a b , G (0, 3π 3π
16 a, 32 ab)
7. Să se calculeze momentul de inerţie faţă de planul xOz al solidului

omogen
x2 y 2 z 2
+ + ≤ 1, x ≥ 0, y ≥ 0, z ≥ 0
a2 b 2 c 2
π
R: 30 ab3 c
8. Să se determine momentul de inerţie ı̂n raport cu axa Oz a corpului

omogen mărginit de suprafeţele
z = x2 + y 2 , x + y = ±1, x − y = ±1, z = 0
14
R: 45
9. Să se calculeze momentul de inerţie ı̂n raport cu originea pentru porţiunea

de sferă
(V ) ∶ x2 + y 2 + z 2 ≤ a2 , x ≥ 0, y ≥ 0, z ≥ 0,
densitatea de masă fiind ρ(x, y, z) = z.
π 6
R: 24 a
Capitolul 14
Ecuaţii diferenţiale
14.1 Generalităţi
Definiţia 14.1. 1. Fie F (x, y, y ′ , . . . , y (n) ) o funcţie reală definită pe do-
meniul [a, b] × Y , Y ⊂ Rn+1 având argumentele variabila reală x ∈ [a, b]
şi funcţia reală y ı̂mpreună cu derivatele ei y ′ , y ′′ , . . . , y (n) . Ecuaţia
F (x, y, y ′ , . . . , y (n) ) = 0 (14.1)
se numeşte ecuaţie diferenţială de ordinul n, dacă se cere să se

determine funcţiile y = ϕ(x) definite pe intervalul [a, b], având derivate
până la ordinul n inclusiv, ı̂n orice punct al intervalului [a, b] astfel
ı̂ncât să avem
F (x, ϕ(x), ϕ′ (x), . . . , ϕ(n) (x)) = 0, ∀x ∈ [a, b]
2. Funcţiile reale ϕ(x) care ı̂ndeplinesc condiţiile de mai sus se numesc

soluţii ale ecuaţiei diferenţiale (14.1)
3. Dacă n = 1, ecuaţia se numeşte de ordinul ı̂ntâi şi poate avea fie
forma implicită F (x, y, y ′ ) = 0 fie forma explicită y ′ = f (x, y).
Definiţia 14.2. 1. Funcţia y = ϕ(x, C) se numeşte soluţie generală a
ecuaţiei diferenţiale de ordinul ı̂ntâi F (x, y, y ′ ) = 0 pe domeniul D ⊂ R2
dacă ϕ este soluţie a ecuaţiei ı̂n D şi dacă prin alegerea convenabilă a
constantei C, funcţia ϕ(x, C) se transformă ı̂n orice soluţie a ecuaţiei
al cărei grafic se află ı̂n D.
2. Se numeşte soluţie particulară a ecuaţiei F (x, y, y ′ ) = 0 o funcţie
y = ϕ0 (x), x ∈ [a, b] care se obţine din soluţia generală y = ϕ(x, C)
dând o valoare particulară constantei arbitrare C.
181
182 CAPITOLUL 14. ECUAŢII DIFERENŢIALE
3. O soluţie a unei ecuaţii diferenţiale care nu se obţine pentru o valoare

particulară a constantei arbitrare C se numeşte soluţie singulară.
4. O soluţie generală scrisă sub forma implicită ψ(x, y, C) = 0 se numeşte
integrală generală.
5. Graficul unei soluţii particulare a unei ecuaţii diferenţiale de ordinul
ı̂ntâi este o curbă plană, numită curbă integrală.
Soluţia generală a unei ecuaţii diferenţiale poate fi dată şi parametric
⎧
⎪
⎪x = ϕ(t, C)
⎨ , t ∈ [a, b]
⎪
⎪ y = ψ(t, C)
⎩
Definiţia 14.3. Problema determinării soluţiei y = ϕ(x) a ecuaţiei y ′ =
f (x, y) care pentru x = x0 ia valoarea dată y = y0 se numeşte problema lui
Cauchy. Condiţia ϕ(x0 ) = y0 se numeşte condiţia lui Cauchy.
14.2 Ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi sub

forma explicită
14.2.1 Ecuaţii diferenţiale care provin din anularea unei
diferenţiale totale
Considerăm ecuaţia
P (x, y)dx + Q(x, y)dy = 0 (14.2)
unde P şi Q sunt funcţii continue pe un domeniu D ⊂ R2 .
O astfel de ecuaţie se poate scrie sub forma explicită dacă se ı̂mparte la
Q(x, y) ≠ 0. Reciproc, orice ecuaţie explicită y ′ = f (x, y) se poate scrie sub
forma (14.2) ı̂n felul următor:
dy −f (x, y)Q(x, y) P (x, y)
=− =− , Q(x, y) ≠ 0
dx Q(x, y) Q(x, y)
Teorema 14.1. Fie ecuaţia diferenţială (14.2) unde P (x, y) şi Q(x, y) sunt
funcţii continue cu derivatele parţiale de ordinul ı̂ntâi continue ı̂n domeniul
D, care verifică pentru orice (x, y) ∈ D relaţia
∂P ∂Q
= . (14.3)
∂y ∂x
Integrala generală a ecuaţiei (14.2) este dată de
x y
∫x P (t, y0 )dt + ∫ Q(x, t)dt = C, (x0 , y0 ) ∈ D. (14.4)
0 y0
14.2. ECUAŢII DE ORDINUL ÎNTÂI SUB FORMA EXPLICITĂ 183
Un caz particular al ecuaţiei (14.2) este ecuaţia diferenţială
P (x)dx + Q(y)dy = 0
unde P (x) este continuă pe [a, b] şi Q(y) este continuă pe [c, d]. O astfel
de ecuaţie se numeşte ecuaţie cu variabile separate. Deoarece P şi Q
ı̂ndeplinesc condiţia (14.3) pentru orice (x, y) ∈ [a, b] × [c, d], integrala gene-
rală este dată de
x y
∫x P (t)dt + ∫ Q(t)dt = C, (x0 , y0 ), (x, y) ∈ [a, b] × [c, d].
0 y0
Dacă P dx+Qdy nu este diferenţială totală ı̂n D, se caută o funcţie µ(x, y)

astfel ı̂ncât expresia µ(x, y)[P dx + Qdy] să fie o diferenţială totală ı̂n D.
Impunând condiţia (14.3), obţinem pentru µ ecuaţia
∂Q ∂P ∂µ ∂µ
µ( − )+Q −P =0 (14.5)
∂x ∂y ∂x ∂y
Funcţia µ(x, y) definită ı̂n D şi cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi con-
tinue ı̂n D şi care verifică ecuaţia (14.5) se numeşte factor integrant al
ecuaţiei (14.2).
Dacă se caută un factor integrant µ(x), ecuaţia (14.5) se scrie
1 dµ 1 ∂P ∂Q
= ( − )
µ dx Q ∂y ∂x
Dacă 1
Q ( ∂P
∂y − ∂x ) este funcţie numai de x, obţinem
∂Q
1 ∂P ∂Q
ln µ = ∫ ( − ) dx
Q ∂y ∂x
În mod analog, dacă se caută un factor integrant µ(y), obţinem
1 ∂Q ∂P
ln µ = ∫ ( − ) dy
P ∂x ∂y
14.2.2 Ecuaţii omogene şi ecuaţii reductibile la ecuaţii

omogene
Definiţia 14.4. O funcţie f (x, y) se numeşte omogenă de grad m ı̂n x, y
dacă
f (tx, ty) = tm f (x, y).
Dacă punem t = 1
x obţinem pentru o funcţie omogenă relaţia
y
f (x, y) = xm f (1, )
x
Definiţia 14.5. O ecuaţie diferenţială de forma
dy P (x, y)
= (14.6)
dx Q(x, y)
unde P şi Q sunt funcţii omogene de acelaşi grad m, se numeşte ecuaţie
diferenţială omogenă.
Avem P (x, y) = xm P (1, xy ), Q(x, y) = xm Q (1, xy ), iar (14.6) devine
dy P (1, x )
y
y
= = f ( ). (14.7)
dx Q (1, x )
y
x
Teorema 14.2. Dacă ı̂n ecuaţia omogenă (14.7) facem schimbarea de funcţie
y = zx, ecuaţia se transformă ı̂n ecuaţia cu variabile separate
dz dx
= . (14.8)
f (z) − z x
Dacă z0 este o rădăcină a ecuaţiei f (z) − z = 0, atunci z = z0 este de
asemenea o soluţie a ecuaţiei (14.8), adică dreapta y = z0 x este o soluţie
singulară a ecuaţiei (14.7).
Considerăm acum ecuaţiile de forma
dy ax + by + c
=f( ′ ) (14.9)
dx a x + b′ y + c ′
unde a, b, c, a′ , b′ , c′ ∈ R. Avem următoarele situaţii:
1. Dacă c = c′ = 0, atunci ecuaţia (14.9) devine
dy ax + by
=f( ′ )
dx a x + b′ y
care este o ecuaţie omogenă.
2. Dacă c = c′ ≠ 0 şi ab′ − a′ b ≠ 0, facem schimbarea de variabilă şi de

funcţie u = x − x0 , v = y − y0 , unde (x0 , y0 ) este o soluţie a sistemului
⎧
⎪
⎪ax + by + c = 0
⎨ ′
⎪ ′ ′
⎩a x + b y + c = 0
⎪
14.2. ECUAŢII DE ORDINUL ÎNTÂI SUB FORMA EXPLICITĂ 185
iar ecuaţia (14.9) devine

dv au + bv
=f( ′ )
du a u + b′ v
care este o ecuaţie omogenă.
3. Dacă c = c′ ≠ 0 şi ab′ − a′ b = 0, ecuaţia (14.9) devine
dy ax + by + c
=f( )
dx k(ax + by) + c′
′ ′
unde k = aa = bb , ecuaţie care prin schimbarea de funcţie z = ax + by se
reduce la ecuaţia cu variabile separate
dz
= dx.
bf ( kz+c
z+c
′) + a
14.2.3 Ecuaţii liniare de ordinul ı̂ntâi şi ecuaţii reduc-

tibile la ecuaţii liniare de ordinul ı̂ntâi
Definiţia 14.6. O ecuaţie de forma
dy
+ P (x)y + Q(x) = 0 (14.10)
dx
unde P şi Q sunt funcţii continue pe un interval [a, b], se numeşte ecuaţie
diferenţială liniară de ordinul ı̂ntâi.
Dacă Q(x) = 0 ı̂n (14.10), ecuaţia se numeşte ecuaţie liniară omo-
genă.
Teorema 14.3. Soluţia generală a ecuaţiei liniare (14.10) este dată de
y = e− ∫ P (x)dx [C − ∫ Q(x)e∫ P (x)dx dx] , x ∈ [a, b].
y ′ + P (x)y + Q(x)y α = 0, α ∈ R∗ , α ≠ 1
unde P şi Q sunt funcţii continue pe un interval [a, b], se numeşte ecuaţie
Bernoulli
Teorema 14.4. O ecuaţie Bernoulli se transformă ı̂ntr-o ecuaţie liniară cu

ajutorul schimbării de funcţie y 1−α = z.

y ′ + P (x)y 2 + Q(x)y + R(x) = 0
unde P, Q, R sunt funcţii continue pe un interval [a, b], se numeşte ecuaţie
Riccati.
Teorema 14.5. Dacă se cunoaşte o soluţie particulară y1 a unei ecuaţii
Riccati, prin schimbarea de funcţie y = y1 + z1 , ecuaţia se transformă ı̂ntr-o
ecuaţie liniară.
14.3 Ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi sub

formă implicită
1. Ecuaţii de forma
y = f (y ′ )
Notăm y ′ = p şi obţinem soluţia generală parametrică

⎧
⎪
⎪x = ∫ p1 f ′ (p)dp + C
⎨
⎪
⎩y = f (p)
⎪
x = f (y ′ )
Notăm y ′ = p şi obţinem soluţia generală parametrică

⎧
⎪
⎪x = f (p)
⎨
⎪ ′
⎩y = ∫ pf (p)dp + C
⎪
F (y, y ′ ) = 0
Dacă se cunoaşte o reprezentare parametrică

⎧
⎪
⎪u = ϕ(t)
⎨ , t ∈ [a, b]
⎪
⎩v = ψ(t)
⎪
a curbei F (u, v) = 0, atunci obţinem soluţia generală parametrică
⎧
⎪ ϕ′ (t)
⎪x = ∫ ψ(t) dt + C
⎨
⎪
⎩y = ϕ(t)
⎪
14.3. ECUAŢII DE ORDINUL ÎNTÂI SUB FORMA IMPLICITĂ 187
F (x, y ′ ) = 0
Dacă se cunoaşte o reprezentare parametrică

⎧
⎪
⎪u = ϕ(t)
⎨ , t ∈ [a, b]
⎪
⎩v = ψ(t)
⎪
a curbei F (u, v) = 0, atunci obţinem soluţia generală parametrică

⎧
⎪
⎪x = ϕ(t)
⎨
⎪ ′
⎩y = ∫ ϕ (t)ψ(t)dt + C
⎪
5. Ecuaţii Lagrange
A(y ′ )x + B(y ′ )y + C(y ′ ) = 0
sau ı̂mpărţind prin B(y ′ ) ≠ 0:
y = ϕ(y ′ )x + ψ(y ′ )
Notăm y ′ = p şi după derivare ı̂n raport cu x se obţine ecuaţia liniară
dx ϕ′ (p) ψ ′ (p)
+ x+ =0
dp ϕ(p) − p ϕ(p) − p
dacă ϕ(p) − p ≠ 0.
6. Ecuaţii Clairaut
y = xy ′ + ψ(y ′ )
care este o ecauţie Lagrange particulară, pentru ϕ(p) = p. Procedând
ca mai sus se obţine
dp
(x + ψ ′ (p)) =0
dx
care are soluţia generală
y = Cx + ψ(C)
şi soluţia singulară

⎧
⎪
⎪x = −ψ ′ (p)
⎨
⎪ ′
⎩y = −pψ (p) + ψ(p)
⎪
14.3.1 Existenţă şi unicitate

Pentru ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi avem următoarea teoremă de
existenţă şi unicitate a soluţiei problemei Cauchy corespunzătoare:
Teorema 14.6. Fie ecuaţia diferenţială de ordinul ı̂ntâi y ′ = f (x, y), unde f
are derivată parţială ı̂n raport cu y continuă pe un domeniu dreptunghiular
D = {(x, y) ∈ R2 ∣a ≤ x ≤ b, c ≤ y ≤ d} şi fie (x0 , y0 ) un punct ı̂n interiorul lui
D. Atunci există δ > 0 şi o unică funcţie ϕ ∶ (x0 − δ, x0 + δ) → R cu derivata
continuă astfel ı̂ncât ϕ(x0 ) = y0 şi
ϕ′ (x) = f (x, ϕ(x)), ∀x ∈ (x0 − δ, x0 + δ).
14.4 Ecuaţii diferenţiale de ordin superior

Definiţia 14.9. 1. Funcţia y = ϕ(x, C1 , C2 , . . . , Cn ) se numeşte soluţie
generală a ecuaţiei diferenţiale de ordinul n F (x, y, y ′ , . . . , y (n) ) = 0 pe
domeniul D ⊂ R2 dacă ϕ este soluţie a ecuaţiei ı̂n D şi dacă prin alege-
rea convenabilă a constantelor C1 , C2 , . . . , Cn , funcţia ϕ(x, C1 , C2 , . . . , Cn )
se transformă ı̂n orice soluţie a ecuaţiei al cărei grafic se află ı̂n D.
2. Se numeşte soluţie particulară a ecuaţiei F (x, y, y ′ ) = 0 o funcţie y =

ϕ0 (x), x ∈ [a, b] care se obţine din soluţia generală y = ϕ(x, C1 , C2 , . . . , Cn )
dând valoari particulare constantelor arbitrare C1 , C2 , . . . , Cn .
3. O soluţie generală scrisă sub forma implicită ψ(x, y, C1 , C2 , . . . , Cn ) = 0

se numeşte integrală generală.
4. Graficul unei soluţii particulare a unei ecuaţii diferenţiale de ordinul

ı̂ntâi este o curbă plană, numită curbă integrală.
Soluţia generală a unei ecuaţii diferenţiale poate fi dată şi parametric
⎧
⎪
⎪x = ϕ(t, C1 , C2 , . . . , Cn )
⎨ , t ∈ [a, b]
⎪
⎩y = ψ(t, C1 , C2 , . . . , Cn )
⎪
Definiţia 14.10. Problema determinării soluţiei y = y(x) a ecuaţiei F (x, y, y ′ , . . . , y (n) ) = 0

astfel ı̂ncât pentru x = x0 funcţia y(x) şi derivatele ei y ′ , . . . , y (n) să ia valorile
y(x0 ) = a0 , y ′ (x0 ) = a1 , . . . , y (n−1) (x0 ) = an−1 (14.11)
se numeşte problema lui Cauchy. Condiţiile (14.11) se numesc condiţii

iniţiale.
14.4. ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDIN SUPERIOR 189
14.4.1 Ecuaţii diferenţiale de ordinul n liniare

Definiţia 14.11. 1. O ecuaţie de forma
a0 (x)y (n) + a1 (x)y (n−1) + ⋅ ⋅ ⋅ + an−1 (x)y ′ + an (x)y = f (x)
se numeşte ecuaţie diferenţială de ordinul n liniară şi neomo-

genă;
2. O ecuaţie de forma
a0 (x)y (n) + a1 (x)y (n−1) + ⋅ ⋅ ⋅ + an−1 (x)y ′ + an (x)y = 0
se numeşte ecuaţie diferenţială de ordinul n liniară şi omo-

genă.
Definiţia 14.12. Fie y1 (x), y2 (x), . . . , yn (x) funcţii reale pe un interval [a, b].
Spunem că aceste funcţii sunt liniar independente pe [a, b] dacă
λ1 y1 (x) + λ2 y2 (x) + ⋅ ⋅ ⋅ + λn yn (x) = 0, ∀x ∈ [a, b] ⇒ λ1 = λ2 = ⋅ ⋅ ⋅ = λn = 0.
Definiţia 14.13. Fie y1 (x), y2 (x), . . . , yn (x) funcţii reale pe un interval [a, b],
cu derivate continue până la ordinul n − 1 inclusiv. Determinantul
RRR y1 y2 ... yn RRR
RRR RRR
RRR y1′ y2′ ... yn′ RRR
W (y1 , y2 , . . . , yn ) = RRR RRR
RRR ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ RRR
RRR y (n−1) y (n−1) . . . y (n−1) RRR
R 1 2 n R
se numeşte determinantul lui Wronski sau wronskianul funcţiilor y1 , y2 , . . . , yn .
Teorema 14.7. Dacă funcţiile y1 (x), y2 (x), . . . , yn (x) cu derivate continue
până la ordinul n − 1 inclusiv pe [a, b] sunt liniar dependente pe [a, b], atunci
wronskianul lor este nul ı̂n orice punct din [a, b].
Teorema 14.8. Fie ecuaţia diferenţială liniară de ordinul n omogenă
y (n) + a1 (x)y (n−1) + ⋅ ⋅ ⋅ + an−1 (x)y ′ + an (x)y = 0 (14.12)
cu a1 (x), . . . , an (x) funcţii continue pe [a, b]. Considerăm y1 , y2 , . . . , yn soluţii

ale acestei ecuaţii, definite pe [a, b]. Dacă wronskianul funcţiilor y1 , y2 , . . . , yn
nu este identic nul pe [a, b], atunci orice soluţie a ecuaţiei (14.12) pe [a, b]
este de forma
y = C1 y1 + C2 y2 + ⋅ ⋅ ⋅ + Cn yn , x ∈ [a, b] (14.13)
unde C1 , C2 , . . . , Cn sunt constante. Funcţia dată de (14.13) se numeşte
soluţia generală a ecuaţiei (14.12) pe [a, b].
Un sistem de soluţii y1 , y2 , . . . , yn ale ecuaţiei (14.12) cu W (y1 , y2 , . . . , yn ) ≠

0 pe [a, b] se numeşte sistem fundamental de soluţii al ecuaţiei (14.12).
Teorema 14.9. Fie ecuaţia diferenţială liniară de ordinul n neomogenă
y (n) + a1 (x)y (n−1) + ⋅ ⋅ ⋅ + an−1 (x)y ′ + an (x)y = f (x). (14.14)
Soluţia generală a acestei ecuaţii se obţine adăugând la soluţia generală a

ecuaţiei omogene corespunzătoare o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene:
y = C1 y1 + C2 y2 + ⋅ ⋅ ⋅ + Cn yn + yp , x ∈ [a, b] (14.15)
Ecuaţii diferenţiale de ordinul n liniare cu coeficienţi constanţi

Fie ecuaţia
a0 y (n) + a1 y (n−1) + ⋅ ⋅ ⋅ + an−1 y ′ + an y = 0 (14.16)
cu a0 , a1 , . . . , an ∈ R, a0 ≠ 0. Pentru o astfel de ecuaţie se caută soluţii de
forma Cerx , C ≠ 0. Înlocuind ı̂n ecuaţie obţinem pentru r ecuaţia
a0 rn + a1 rn−1 + ⋅ ⋅ ⋅ + an−1 r + an = 0
numită ecuaţia caracteristică a ecuaţiei (14.16).

Teorema 14.10. Dacă ecuaţia caracteristică are rădăcinile reale distincte
r1 , r2 , . . . , rn , atunci funcţiile
y1 = er1 x , y2 = er2 x , . . . , yn = ern x , x ∈ R
formează un sistem fundamental de soluţii pentru ecuaţia (14.16).

Teorema 14.11. Dacă ecuaţia caracteristică are rădăcinile complexe simple
rk = αk + iβk , r̄k = αk − iβk , k = 1, . . . , m, n = 2m
atunci funcţiile
yk = eαk x cos βk x, yk∗ = eαk x sin βk x, k = 1, . . . , m
formează un sistem fundamental de soluţii ale ecuaţiei (14.16).

Teorema 14.12. Dacă ecuaţia caracteristică are rădăcina reală r = α mul-
tiplă de ordinul n, atunci funcţiile
y1 = eαx , y2 = xeαx , . . . , yn = xn−1 eαx , x ∈ R
formează un sistem fundamental de soluţii pentru ecuaţia (14.16).

14.4. ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDIN SUPERIOR 191
Teorema 14.13. Dacă ecuaţia caracteristică are rădăcina complexă r = α +

iβ multiplă de ordinul m, atunci funcţiile
yk = xk−1 eαk x cos βk x, yk∗ = xk−1 eαk x sin βk x, k = 1, . . . , m
formează un sistem fundamental de soluţii ale ecuaţiei (14.16).
Observaţie
Din teoremele anterioare rezultă care sunt soluţiile din sistemul fundamen-
tal de soluţii corespunzător fiecărei rădăcini a ecuaţiei caracteristice. Apoi se
scrie soluţia generală a ecuaţiei omogene ca o combinaţie liniară a soluţiilor
din sistemul fundamental.
Pentru determinarea unei soluţii particulare a ecuaţiei neomogene
a0 y (n) + a1 y (n−1) + ⋅ ⋅ ⋅ + an−1 y ′ + an y = f (x) (14.17)
se poate folosi metoda variaţiei constantelor.

În unele cazuri este convenabil să se folosească metoda coeficienţilor
nedeterminaţi:
a) Dacă f (x) este un polinom de grad m, soluţia particulară se caută de

forma unui polinom de grad m, yp = Qm (x) dacă an ≠ 0. Dacă
an = 0, an−1 = 0, . . . , an−k+1 = 0, an−k ≠ 0
se alege un polinom de grad m + k yp = Qm+k (x).
b) Dacă f (x) = eαx Pm (x), soluţia particulară se caută de aceeaşi formă yp =

eαx Qm (x). Dacă α este o rădăcină de ordinul k a ecuaţiei caracteristice,
atunci se ia yp = xk eαx Qm (x)
c) Dacă f (x) = Pm (x) cos αx + Qm (x) sin αx, soluţia particulară se caută de
aceeaşi formă yp = Pm∗ (x) cos αx + Q∗m (x) sin αx. Dacă iα este o rădăcină
de ordinul k a ecuaţiei caracteristice, atunci se ia yp = xk Pm∗ (x) cos αx +
xk Q∗m (x) sin αx
d) Dacă f (x) = Pm (x)eαx cos βx + Qm (x)eαx sin βx, soluţia particulară se

caută de aceeaşi formă yp = Pm∗ (x)eαx cos βx + Q∗m (x)eαx sin βx. Dacă
α + iβ este o rădăcină de ordinul k a ecuaţiei caracteristice, atunci se ia
yp = xk Pm∗ (x)eαx cos βx + xk Q∗m (x)eαx sin βx
14.5 Exerciţii
1. Să se rezolve următoarele ecuaţii diferenţiale cu variabile separabile:
(a) y ′ = x(2 ln x+1)

sin y+y cos y
(b) y − xy ′ = y 2 + y ′
(c) y ′ = e2x−3y
(d) xyy ′ = 1 + x + y + xy
′ √
(e) yyx = 1 + x2 + y 2 + x2 y 2
(f) ey (1 + x2 )y ′ − 2x(1 + ey ) = 0
2. Să se rezolve următoarele probleme Cauchy:

⎧
⎪
⎪(y 2 + 1)xdx + (x + 1)ydy = 0
(a) ⎨
⎪
⎩y(0) = 1
⎪
⎧
⎪ 3ex
⎪ 1+e x dx + sin 2y dy = 0
2
(b) ⎨
⎪y(0) = π4
⎪
⎩
⎧
⎪
⎪(1 + x3 )dy − x2 ydx = 0
(c) ⎨
⎪
⎩y(1) = 2
⎪
3. Să se rezolve următoarele ecuaţii cu diferenţială totală:
(a) (2xy − 2y 3 )dx + (x2 − 6xy 2 )dy = 0

(b) (5x4 + 3x2 y 2 − 2xy 3 )dx + (2x3 y − 3x2 y 2 − 5y 4 )dy = 0
(c) (y cos x + 1)dx + sin xdy = 0
4. Folosind un multiplicator µ(x) să se integreze ecuaţia
(x sin y + y cos y)dx + (x cos y − y sin y)dy = 0
R: ex [(x − 1) sin y + y cos y] = C
5. Determinând mai ı̂ntâi un factor integrant funcţie numai de y, să se

integreze ecuaţia
(1 + 3x2 sin y)dx − xctgydy = 0
R: x3 + sinx y = C
6. Să se integreze ecuaţia diferenţială omogenă

√
ydx + (2 xy − x)dy = 0
√x
R: ln ∣y∣ + y =C
7. Să se integreze ecuaţia diferenţială

dy x − 2y + 1
= −2 ⋅ , 5x − y − 4 ≠ 0
dx 5x − y − 4
şi să se afle curba care trece prin punctul (1, 2).
R: (x + y − 2)2 = C(2x − y − 1); C = −1
8. Să se integreze ecuaţia

dy x − 2y + 9
= , 3x − 6y + 19 ≠ 0
dx 3x − 6y + 19
R: x − 3y + 8 ln ∣x − 2y + 1∣ = C
9. Să se rezolve următoarele ecuaţii diferenţiale liniare:
(a) x(1 − x2 )y ′ + (2x2 − 1)y = x3

(b) dy
dx + xy = x3 − 3
dy
(c) x ln x dx + y = 2 ln x
(d) cos2 xy ′ + y = tg x
(e) (1 + x3 )y ′ + 6x2 y = 1 + x2
(f) x2 y ′ = 3x2 − 2xy + 1
⎧
⎪
⎪y ′ + yctg x = sin
4x
(g) ⎨ π x
⎪
⎪ y (2) = 0
⎩
Partea III
Algebră liniară
195
Capitolul 15
Matrice. Determinanţi.
Sisteme de ecuaţii liniare
15.1 Matrice. Determinanţi

Definiţia 15.1. Se numeşte matrice reală cu m linii şi n coloane o funcţie
care asociază fiecărei perechi (i, j), i = 1, . . . , m, j = 1, . . . , n un unic număr
real aij . Se foloseşte notaţia
⎛ a11 a12 . . . a1n ⎞

⎜ a a22 . . . a2n ⎟
A = ⎜ 21 ⎟.
⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟
⎝ am1 am2 . . . amn ⎠
Mulţimea tuturor matricelor reale cu m linii şi n coloane o vom nota

prin Mm,n (R). Numerele aij , i = 1, . . . , m, j = 1, . . . , n se numesc elementele
matricei.
După cum sunt numerele m şi n, putem defini următoarele tipuri de
matrice:
dacă m = n, matricea se numeşte matrice pătratică
dacă m = 1, matricea se numeşte matrice linie
dacă n = 1, matricea se numeşte matrice coloană
Se numeşte matrice nulă o matrice care are toate elementele 0.
Matricea pătratică
⎛ 1 0 ... 0 ⎞
⎜ 0 1 ... 0 ⎟
In = ⎜ ⎟
⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟
⎝ 0 0 ... 1 ⎠
197
198 CAPITOLUL 15. MATRICE. DETERMINANŢI. SISTEME
se numeşte matrice unitate de ordinul n.

Definiţia 15.2. Prin suma a două matrice A, B ∈ Mm,n (R) ı̂nţelegem o
nouă matrice C = A+B ∈ Mm,n (R) ale cărei elemente sunt suma elementelor
corespunzătoare din cele două matrice:
cij = aij + bij , ∀i = 1, . . . , m, j = 1, . . . , n.
Definiţia 15.3. Prin produsul matricei A ∈ Mm,n (R) cu scalarul α ∈ R

se ı̂nţelege o nouă matrice, de aceleaşi dimensiuni, obţinută prin ı̂nmulţirea
tuturor elementelor lui A cu scalarul α:
⎛ αa11 αa12 . . . αa1n ⎞

⎜ αa21 αa22 . . . αa2n ⎟
αA = ⎜ ⎟.
⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟
⎝ αam1 αam2 . . . αamn ⎠
Teorema 15.1. Fie A, B, C ∈ Mm,n (R) şi α, β ∈ R. Atunci avem:

a. A + B = B + A;
b. (A + B) + C = A + (B + C);
c. A + 0 = A;
d. α(A + B) = αA + αB;
e. (α + β)A = αA + βA;
f. α(βA) = (αβ)A.
Definiţia 15.4. Prin produsul matricelor A ∈ Mm,n (R) şi B ∈ Mn,p (R)
se ı̂nţelege o nouă matrice C = AB, ale cărei elemente sunt date prin:
n
cij = ∑ aik bkj , ∀i = 1, . . . , m, j = 1, . . . , p.
k=1
Teorema 15.2. Fie A ∈ Mm,n (R), B, C matrice ale căror dimensiuni să
permită efectuarea operaţiilor indicate, şi α ∈ R. Atunci avem:
a. A(BC) = (AB)C;
b. A(B + C) = AB + AC;
c. (B + C)A = BA + CA;
d. α(AB) = (αA)B = A(αB);

15.1. MATRICE. DETERMINANŢI 199
e. Im A = AIn .
Definiţia 15.5. Pentru o matrice A ∈ Mm,n (R), se numeşte transpusa lui

A, matricea obţinută prin interschimbarea liniilor şi coloanelor lui A:
⎛ a11 a21 . . . am1 ⎞

⎜ a12 a22 . . . am2 ⎟
AT = ⎜ ⎟ ∈ Mn,m (R)
⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟
⎝ a1n a2n . . . amn ⎠
Teorema 15.3. Fie A, B două matrice ale căror dimensiuni să permită efec-
tuarea operaţiilor indicate, şi α ∈ R. Atunci avem:
T
1. (AT ) = A; 3. (αA)T = αAT ;
2. (A + B)T = AT + B T ; 4. (AB)T = B T AT .
O matrice pătratică A care are proprietatea că A = AT se numeşte matrice

simetrică.
Definiţia 15.6. Fie o matrice pătratică A ∈ Mn (R). Se numeşte determi-

nant al matricei A, şi se notează cu det A, un număr real definit recurent
ı̂n felul următor:
(i) dacă n = 2, atunci
a11 a12
det A = ∣ ∣ = a11 a22 − a12 a21 ;
a21 a22
(ii) dacă n > 2, atunci

n
det A = ∑(−1)1+i a1i D1i = a11 D11 − a12 D12 + ⋅ ⋅ ⋅ + (−1)1+n a1n D1n
i=1
unde D1i este determinantul matricei pătratice de ordinul n−1 obţinută

prin eliminarea primei linii si a coloanei i din matricea A, pentru i =
1, 2, . . . , n.
Pentru n = 3 se obţine regula lui Sarrus:

RRR a RRR
RRR 11 a12 a13 RRR
RRR a21 a22 a23 RRR = a11 a22 a33 + a21 a32 a13 + a31 a12 a23
RRR RRR
RR a31 a32 a33 RR
− a13 a22 a31 − a23 a32 a11 − a33 a12 a21 .
Numărul Aij = (−1)i+j Dij se numeşte complement algebric corespunzător

liniei i şi coloanei j, pentru i, j = 1, . . . , n. Folosind complemenţii algebrici
corespunzători unei linii sau unei coloane, putem calcula determinantul unei
matrice printr-o formulă asemănătoare celei din definiţie, dezvoltând după o
linie sau coloană oarecare a matricei.
Teorema 15.4. Fie A ∈ Mn (R). Atunci pentru i, j ∈ {1, 2, . . . , n} fixaţi
avem:
n
det A = ∑ aik Aik = ai1 Ai1 + ai2 Ai2 + ⋅ ⋅ ⋅ + ain Ain
k=1
n
= ∑ akj Akj = a1j A1j + a2j A2j + ⋅ ⋅ ⋅ + anj Anj .
k=1
Teorema 15.5. Fie A, B ∈ Mn (R). Atunci:

1. det AT = det A;
2. det AB = det A det B.
Teorema 15.6. Fie A ∈ Mn (R). Atunci avem:
(i) dacă matricea B este obţinută prin adăugarea la o linie a lui A a unei
alte linii ı̂nmulţită cu o constantă, atunci
det B = det A;
(ii) dacă matricea B este obţinută prin interschimbarea a două linii ale lui
A, atunci
det B = − det A;
(iii) dacă matricea B este obţinută prin ı̂nmulţirea unei linii a lui A cu o
constantă α ∈ R, atunci
det B = α det A.
Observaţie 2. Aceleaşi proprietăţi rămân valabile dacă operaţiile de mai sus

se efectuează asupra coloanelor matricii A.
Definiţia 15.7. O matrice pătratică A ∈ Mn (R) se numeşte nesingulară
dacă are determinantul nenul, şi se numeşte singulară dacă det A = 0.
Definiţia 15.8. Fie A ∈ Mn (R) o matrice nesingulară. Se numeşte matrice
inversă a lui A o matrice A−1 ∈ Mn (R) cu proprietatea că
AA−1 = A−1 A = In .
15.2. SISTEME DE ECUAŢII LINIARE 201
Teorema 15.7. Fie A ∈ Mn (R) o matrice nesingulară. Atunci inversa

acesteia este dată prin:
⎛ A11 A21 . . . An1 ⎞

1 ⎜ A12 A22 . . . An2 ⎟
A−1 = ⎜ ⎟.
det A ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟
⎝ A1n A2n . . . Ann ⎠
Matricea de mai sus se notează cu
⎛ A11 A21 . . . An1 ⎞

⎜ A A22 . . . An2 ⎟
A∗ = ⎜ 12 ⎟
⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟
⎝ A1n A2n . . . Ann ⎠
şi se numeşte matrice adjunctă a lui A.

Definiţia 15.9. Fie A ∈ Mm,n (R) şi p ≤ min(m, n).
I. Se numeşte minor de ordinul p al matricii A, orice determinant al
unei matrice obţinute prin intersectarea a p linii şi p coloane din A;
II. Se numeşte rangul matricei A, ordinul maxim al minorilor nenuli ai

lui A.
Operaţiile care păstrează rangul unei matrice se numesc transformări ele-
mentare şi sunt următoarele:
- ı̂nmulţirea unei linii cu o constantă nenulă
- interschimbarea a două linii
- adunarea unei linii ı̂nmulţită cu o constantă la o altă linie

precum şi operaţiile analoage pe coloane.
15.2 Sisteme de ecuaţii liniare

Se numeşte sistem de ecuaţii liniare un sistem de forma
⎧
⎪ a11 x1 + a12 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1n xn = b1
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪a21 x1 + a22 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + a2n xn = b2
(S) ⎨ (15.1)
⎪
⎪
⎪ ⋮
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩am1 x1 + am2 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + amn xn = bm
Matricele formate cu ajutorul coeficienţilor sistemului
⎛ a11 a12 . . . a1n ⎞ ⎛ a11 a12 . . . a1n b1 ⎞

⎜ a a22 . . . a2n ⎟ ⎜ a a22 . . . a2n b2 ⎟
A = ⎜ 21 ⎟ , Ā = ⎜ 21 ⎟
⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⋮ ⎟
⎝ am1 am2 . . . amn ⎠ ⎝ am1 am2 . . . amn bm ⎠
se numesc matricea sistemului , respectiv matricea extinsă a sistemului .
Dacă toţi termenii liberi sunt nuli (b1 = b2 = ⋅ ⋅ ⋅ = bm = 0), sistemul se

numeşte omogen.
Rangul matricei A se numeşte rangul sistemului .
Dacă există x1 , x2 , . . . , xn ∈ R care verifică (15.1), spunem că sistemul

este compatibil , iar valorile care satisfac ecuaţiile sistemului se numesc
soluţii.
A rezolva un sistem de ecuaţii ı̂nseamnă a găsi soluţii (x1 , x2 , . . . , xn ) ∈

Rn .
În cazul ı̂n care numărul ecuaţiilor este egal cu numărul necunoscutelor
(m = n), pentru rezolvarea sistemului se poate folosi regula lui Cramer
Teorema 15.8 (Regula lui Cramer). Fie sistemul cu n ecuaţii şi n necunos-
cute
⎧
⎪ a11 x1 + a12 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1n xn = b1
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪a21 x1 + a22 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + a2n xn = b2
(S) ⎨
⎪
⎪
⎪ ⋮
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩an1 x1 + an2 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + ann xn = bn
Dacă det A ≠ 0, atunci sistemul este compatibil şi are soluţia unică
D1 D2 Dn
x1 = , x2 = , . . . , xn =
D D D
unde D = det A, iar Di este determinantul matricei obţinută prin ı̂nlocuirea
ı̂n matricea A a coloanei i cu coloana termenilor liberi, pentru i = 1, 2, . . . , n.
Sistemul (15.1) poate fi rescris ı̂n forma matriceală
⎛ a11 a12 . . . a1n ⎞⎛ x1 ⎞ ⎛ b1 ⎞

⎜ a21 a22 . . . a2n ⎟⎜ x2 ⎟ ⎜ b2 ⎟
⎜ ⎟⎜ ⎟=⎜ ⎟
⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟⎜ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⎟
⎝ am1 am2 . . . amn ⎠⎝ xn ⎠ ⎝ bm ⎠
sau pe scurt Ax = b, unde

T T
x = ( x1 x2 . . . xn ) ∈ Mn,1 (R) şi b = ( b1 b2 . . . bm ) ∈ Mm,1 (R).
Dacă A este matrice pătratică nesingulară, atunci soluţia sistemului este

dată de
x = A−1 b.
Teorema 15.9 (Kronecker-Capelli). Sistemul (15.1) este compatibil dacă şi

numai dacă matricele A şi Ā au acelaşi rang.
Observaţii:
Întrucât matricea extinsă Ā este obţinută prin adăugarea unei coloane

la matricea A, ı̂n general avem că rang(Ā) ≥rang(A). Aşadar un sis-
tem este incompatibil dacă prin adăugarea coloanei termenilor liberi se
măreşte rangul matricei.
Fie un sistem compatibil, r =rang(Ā) =rang(A) şi un minor nenul de

ordin r al matricei A. Necunoscutele corespunzătoare coloanelor acestui
minor le vom numi necunoscute principale, iar celelalte se vor numi
necunoscute secundare. De asemenea, ecuaţiile corespunzătoare liniilor
acestui minor le vom numi ecuaţii principale.
Soluţiile sistemului se obţin parametrizând necunoscutele secundare şi

rezolvând sistemul format din ecuaţiile principale şi necunoscutele prin-
cipale.
15.3 Exerciţii
1. Să se efectueze diverse operaţii cu matricele:
2 0 −1 ⎛ 7 1 ⎞ 1 2
A=( ) , B = ⎜ −5 −4 ⎟ , C = ( ),
4 −5 2 ⎝ 1 −3 ⎠ −2 1
3 5 −5
D=( ),E = ( )
−1 4 3
2 5 4 −5
2. a) Fie A = ( ), B = ( ). Calculaţi k astfel ı̂ncât AB =
−3 1 3 k
BA.
2 −3 8 4 5 −2
b) Fie A = ( ), B = ( ) şi C = ( ). Să se verifice
−4 6 5 5 3 1
că AB = AC, deşi B ≠ C.
3. Să se calculeze determinanţii:

RRR 1 2 3 4 5 RRR
RRR 1 0 0 −1 RRR RRR 3 −1 5 2 RRR RRR RRR
RRR RRR RRR RRR RRR 2 1 2 3 4 RRR
RRR 2 3 4 7 RRR RRR 2 0 7 0 RRR
a) RR R
R ; b) RR R
R ; c) RRRRR 0 2 1 2 3 RRR
RRR
RRR −3 4 5 9 R RRR −3 1 2 0 R RRR 0 0
RRR −4 −5 6 1 RRRRR RRR 5 −4 1 2 RRRRR RRR 2 1 2 RRR
RRR
R R R R RRR 0 0 0 2 1 RR
R: a) 216; b) -106; c) -11
4. Să se calculeze rangul matricelor:

⎛ 1 0 1 0 0 ⎞
⎛ 2 0 2 0 2 ⎞ ⎛ 2 1 3 −1 ⎞ ⎜ 1 1 0 0 0 ⎟
⎜ 0 1 0 1 0 ⎟ ⎜ 3 −1 2 0 ⎟ ⎜ ⎟
a) ⎜ ⎟ ; b) ⎜ ⎟; c) ⎜
⎜ 0 1 1 0 0 ⎟
⎟
⎜ 2 1 0 2 1 ⎟ ⎜ 1 3 4 −2 ⎟ ⎜ 0 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ 4 −3 1 1 ⎠ ⎜ 0 1 1 0 ⎟
0 1 0 1 0 ⎝ 0 ⎠
1 0 1 1
R: a) 3; b) 2; c) 5
5. Să se calculeze inversele următoarelor matrice:

⎛ 3 −2 0 −1 ⎞
⎛ 2 3 4 ⎞ ⎛ 2 4 6 ⎞ ⎜ 0 2 2 1 ⎟
a) ⎜ 0 1 1 ⎟ ; b) ⎜ 4 2 8 ⎟ ; c) ⎜ ⎟;
⎝ 2 2 −1 ⎠ ⎝ 1 3 5 ⎠ ⎜ 1 −2 −3 −2 ⎟
⎝ 0 1 2 1 ⎠
⎛ 2 3 4 5 ⎞
⎜ 3 3 4 5 ⎟
d) ⎜ ⎟
⎜ 4 4 4 5 ⎟
⎝ 5 5 5 5 ⎠
⎛ −3 11 −1 ⎞ ⎛ −14 −2 20 ⎞
R: a) − 18 ⎜ 2 −10 −2 ⎟ ; b) − 16 ⎜ −12
1
4 8 ⎟;
⎝ −2 2 2 ⎠ ⎝ 10 −2 −12 ⎠
⎛ 1 1 −2 −4 ⎞ ⎛ −1 1 0 0 ⎞
⎜ 0 1 0 −1 ⎟ ⎜ 1 −2 1 0 ⎟
c) ⎜ ⎟; d) ⎜ ⎟
⎜ −1 −1 3 6 ⎟ ⎜ 0 1 −2 1 ⎟
⎝ 2 1 −6 −10 ⎠ ⎝ 0 0 1 − 45 ⎠
6. Să se rezolve următoarele sisteme de ecuaţii liniare:

⎧
⎪ 2x1 + x2 + x3 = 2 ⎧
⎪ x1 + 2x2 + 3x3 + 4x4 = 11
⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪
⎪
⎪x1 + 3x2 + x3 = 5
⎪ ⎪
⎪
⎪2x1 + 3x2 + 4x3 + x4 = 12
a) ⎨ ; b) ⎨ ;
⎪
⎪
⎪ x1 + x2 + 5x3 = −7 ⎪
⎪
⎪ 3x1 + 4x2 + x3 + 2x4 = 13
⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪
⎪
⎩2x1 + 3x2 − 3x3 = 14 ⎪
⎩4x1 + x2 + 2x3 + 3x4 = 14
⎧
⎪ x1 − 2x2 + 3x3 − 4x4 = 4
⎪
⎪
⎪ ⎧
⎪ (3 − 2λ)x1 + (2 − λ)x2 + x3 = λ
⎪
⎪
⎪x2 − x3 + x4 = −3 ⎪
⎪
⎪
c) ⎨ ; d) ⎨(2 − λ)x1 + (2 − λ)x2 + x3 = 1
⎪
⎪
⎪ x1 + 3x2 − 3x4 = 1 ⎪
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪ ⎪
⎩x1 + x2 + (2 − λ)x3 = 1
⎪
⎩ −7x 2 + 3x 3 + x 4 = −3
R: a) (1, 2, −2); b) (2, 1, 1, 1); c) (−8, 3 + α, 6 + 2α, α), α ∈ R.
d) Matricea sistemului şi matricea extinsă sunt
⎛ 3 − 2λ 2 − λ 1 ⎞ ⎛ 3 − 2λ 2 − λ 1 λ ⎞
A=⎜ 2−λ 2−λ 1 ⎟ , Ā = ⎜ 2 − λ 2 − λ 1 1 ⎟
⎝ 1 1 2−λ ⎠ ⎝ 1 1 2−λ 1 ⎠
det A = (3 − 2λ)(2 − λ)2 + (2 − λ) + (2 − λ) − (2 − λ) − (3 − 2λ) − (2 − λ)3

= (2 − λ)2 (3 − 2λ − 2 + λ) + λ − 1 = (2 − λ)2 (1 − λ) − (1 − λ) =
= (1 − λ)[(2 − λ)2 − 1] = (1 − λ)(λ2 − 4λ + 3) = (1 − λ)(1 − λ)(3 − λ)
= (1 − λ)2 (3 − λ).
Distingem următoarele cazuri:
I. λ ∈ R ∖ {1, 3} ⇒ det A ≠ 0
II. λ = 1 ⇒ det A = 0
III. λ = 3 ⇒ det A = 0
Cazul I: Dacă λ ∈ R ∖ {1, 3} ⇒ det A ≠ 0, deci sistemul este compatibil
determinat, soluţia unică fiind găsită cu regula lui Cramer:
RR λ 2 − λ 1 RRRR
1 RRRR R (1 − λ)2 (λ − 3)
x1 = RRR 1 2 − λ 1 RRRR = ⋅ ⋅ ⋅ = = −1
det A RRR RRR (1 − λ)2 (3 − λ)
RR 1 1 2 − λ RR
RRR 3 − 2λ λ 1 RRRR
1 RRR R (1 − λ)2 (4 − λ) 4 − λ
x2 = RRR 2 − λ 1 1 RRRR = ⋅ ⋅ ⋅ = =
det A RRR RRR (1 − λ)2 (3 − λ) 3 − λ
RR 1 1 2 − λ RR
RRR 3 − 2λ 2 − λ λ RRR
1 RRR R (1 − λ)2
RRR 2 − λ 2 − λ 1 RRRRR = ⋅ ⋅ ⋅ =
1
x3 = =
det A RRR R (1 − λ) (3 − λ) 3 − λ
1 RRRR
2
RR 1 1
⎧
⎪ (3 − 2λ)x1 + (2 − λ)x2 + x3 = λ
⎪
⎪
⎪
Cazul II: Dacă λ = 1, sistemul iniţial ⎨(2 − λ)x1 + (2 − λ)x2 + x3 = 1
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩x1 + x2 + (2 − λ)x3 = 1
⎧
⎪ x1 + x 2 + x3 = 1
⎪
⎪
⎪
devine ⎨x1 + x2 + x3 = 1
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩ x1 + x2 + x3 = 1
Avem rangA =rangĀ = 1, deci sistemul este compatibil dublu nedeter-

minat.
Alegem x1 necunoscută principală şi x2 = α, x3 = β necunoscute secun-
dare. Se obţine x1 = 1 − α − β, deci mulţimea soluţiilor este
S = {(x1 , x2 , x3 ) = (1 − α − β, α, β) ∈ R3 ∣α, β ∈ R}
Cazul III: Dacă λ = 3, sistemul iniţial devine

⎧
⎪ −3x1 − x2 + x3 = 3
⎪
⎪
⎪ ⎛ −3 −1 1 3 ⎞
⎨−x1 − x2 + x3 = 1 , matricea extinsă Ā = ⎜ −1 −1 1 1 ⎟
⎪
⎪
⎪ ⎝ 1 1 −1 1 ⎠
⎪
⎩ x1 + x2 − x3 = 1
are rangul 3, iar rangA = 2, deci sistemul este incompatibil.
Capitolul 16
Spaţii vectoriale
16.1 Definiţii şi exemple

Definiţia 16.1. O mulţime nevidă V se numeşte spaţiu vectorial real dacă
pe V sunt definite două operaţii:
o operaţie internă (adunarea):
+ ∶ V × V → V ; (x, y) → x + y
o operaţie externă (ı̂nmulţirea cu scalari):
⋅ ∶ R × V → V ; (α, x) → α ⋅ x
care satisfac următoarele axiome:
1. (x + y) + z = x + (y + z), ∀x, y, z ∈ V
2. ∃ 0V ∈ V astfel ı̂ncât x + 0V = 0V + x = x, ∀x ∈ V
3. ∀x ∈ V, ∃ − x ∈ V ∶ x + (−x) = (−x) + x = 0V
4. x + y = y + x, ∀x, y ∈ V
5. α(βx) = (αβ)x, ∀α, β ∈ R, x ∈ V
6. α(x + y) = αx + αy, ∀α ∈ R, x, y ∈ V
7. (α + β)x = αx + βx, ∀α, β ∈ R, x ∈ V
8. 1 ⋅ x = x, ∀x ∈ V
207
208 CAPITOLUL 16. SPAŢII VECTORIALE
Proprietăţi:
Elementele unui spaţiu vectorial se numesc vectori ;
Numerele reale cu care operăm asupra vectorilor le vom numi scalari ;
Vectorul 0V se numeşte vectorul nul ;
Vectorul −x se va numi opusul vectorului x.
Din axiomele definiţiei spaţiului vectorial, rezultă următoarele consecinţe:
1. 0 ⋅ x = 0V , ∀x ∈ V
2. α ⋅ 0V = 0V , ∀α ∈ R
3. (−1) ⋅ x = −x, ∀x ∈ V
4. αx = 0V ⇒ α = 0 sau x = 0V , α ∈ R, x ∈ V
5. αx = βx ⇒ α = β, α, β ∈ R, x ∈ V ∖ {0V }
6. αx = αy ⇒ x = y, α ∈ R ∖ {0}, x, y ∈ V
Exemple de spaţii vectoriale reale:
1. Rn , ı̂mpreună cu operaţiile:
(x1 , x2 , . . . , xn ) + (y1 , y2 , . . . , yn ) = (x1 + y1 , x2 + y2 , . . . , xn + yn )
α(x1 , x2 , . . . , xn ) = (αx1 , αx2 , . . . , αxn )
2. Rn [X], mulţimea polinoamelor de grad cel mult n, ı̂mpreună cu adu-

narea polinoamelor şi ı̂nmulţirea polinoamelor cu scalari;
3. Mm,n (R) ı̂mpreună cu adunarea matricelor şi ı̂nmulţirea matricelor cu

scalari
0
4. C[a,b] , mulţimea funcţiilor reale continue definite pe intervalul [a, b],
ı̂mpreună cu adunarea funcţiilor şi ı̂nmulţirea funcţiilor cu scalari
16.2. SUBSPAŢII VECTORIALE 209
16.2 Subspaţii vectoriale

Definiţia 16.2. Fie V un spaţiu vectorial. O submulţime nevidă U ⊂ V se
numeşte subspaţiu vectorial al lui V dacă
1. u + v ∈ U, ∀u, v ∈ U ;
2. αv ∈ U, ∀α ∈ R, v ∈ U .
Teorema 16.1. Fie V un spaţiu vectorial. O submulţime nevidă U ⊂ V este

subspaţiu vectorial al lui V dacă şi numai dacă
αu + βv ∈ U, ∀α, β ∈ R, u, v ∈ U.
Mulţimea V şi mulţimea {0V } sunt subspaţii vectoriale.

Exemplu: Mulţimea
U = {(x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 ∣x1 − x2 + x3 = 0}
este un subspaţiu vectorial al lui R3 .

Demonstraţie: Fie x, y ∈ U şi α, β ∈ R. Vom arăta că αx + βy ∈ U .
x = (x1 , x2 , x3 ) ∈ U ⇒ x1 − x2 + x3 = 0
y = (y1 , y2 , y3 ) ∈ U ⇒ y1 − y2 + y3 = 0
αx + βy = (αx1 , αx2 , αx3 ) + (βy1 , βy2 , βy3 ) = (αx1 + βy1 , αx2 + βy2 , αx3 + βy3 )
Verificăm dacă vectorul αx + βy ı̂ndeplineşte condiţia din definiţia lui U :
(αx1 + βy1 ) − (αx2 + βy2 ) + (αx3 + βy3 ) = αx1 − αx2 + αx3 + βy1 − βy2 + βy3
= α(x1 − x2 + x3 ) + β(y1 − y2 + y3 ) = α ⋅ 0 + β ⋅ 0 = 0.
Teorema 16.2. Fie U1 şi U2 două subspaţii vectoriale ale spaţiului vectorial
V . Atunci U1 ∩ U2 este subspaţiu vectorial al lui V .
Demonstraţie:
Deoarece 0V ∈ U1 şi 0V ∈ U2 , rezultă că 0V ∈ U1 ∩ U2 , aşadar U1 ∩ U2 ≠ ∅.
Fie x, y ∈ U1 ∩ U2 şi α, β ∈ R. Cum U1 şi U2 sunt subspaţii vectoriale, avem
x, y ∈ U1 ⇒ αx + βy ∈ U1
x, y ∈ U2 ⇒ αx + βy ∈ U2
de unde rezultă că αx + βy ∈ U1 ∩ U2 .
Observaţie 3. Reuniunea U1 ∪ U2 nu este subspaţiu vectorial al lui V .

Definiţia 16.3. Fie U1 şi U2 două subspaţii vectoriale ale spaţiului vectorial
V . Mulţimea
U1 + U2 = {v ∈ V ∣v = v1 + v2 , v1 ∈ U1 , v2 ∈ U2 }
se numeşte suma subspaţiilor U1 şi U2 .

Teorema 16.3. Suma U1 +U2 a subspaţiilor U1 şi U2 ale unui spaţiu vectorial
V este de asemenea subspaţiu vectorial al lui V .
Demonstraţie: Fie u, v ∈ U1 + U2 şi α, β ∈ R. Atunci avem:
u = u1 + u2 , cu u1 ∈ U1 şi u2 ∈ U2
v = v1 + v2 , cu v1 ∈ U1 şi v2 ∈ U2
U1 şi U2 fiind subspaţii vectoriale ale lui V , rezultă că
αu1 + βv1 ∈ U1 şi αu2 + βv2 ∈ U2 .
Deci
αu + βv = α(u1 + u2 ) + β(v1 + v2 ) =
= (αu1 + βv1 ) + (αu2 + βv2 ) ∈ U1 + U2
adică U1 + U2 este subspaţiu vectorial al lui V .
Definiţia 16.4. Fie U1 şi U2 două subspaţii vectoriale ale spaţiului vecto-
rial V . Dacă U1 ∩ U2 = {0V }, atunci U1 + U2 se numeşte sumă directă a
subspaţiilor U1 şi U2 , şi se notează cu U1 ⊕ U2 .
Dacă ı̂n plus U1 ⊕ U2 = V , atunci spunem că U1 şi U2 sunt subspaţii com-
plementare.
Definiţia 16.5. Spunem că un vector v ∈ V este o combinaţie liniară a
vectorilor v1 , v2 , . . . , vn ∈ V dacă există scalarii α1 , α2 , . . . , αn ∈ R astfel ı̂ncât
v = α1 v1 + α2 v2 + ⋅ ⋅ ⋅ + αn vn
Teorema 16.4. Fie vectorii v1 , v2 , . . . , vn ∈ V . Atunci mulţimea tuturor

combinaţiilor liniare ale acestor vectori
n
Sp{v1 , . . . , vn } = {v = ∑ αi vi ∣αi ∈ R, i = 1, . . . , n}
i=1
este un subspaţiu al lui V şi se numeşte subspaţiul generat de v1 , v2 , . . . , vn .

16.3. DEPENDENŢĂ LINIARĂ. BAZĂ. DIMENSIUNE 211
Definiţia 16.6. Spunem că vectorii v1 , v2 , . . . , vn ∈ V formează un sistem

de generatori pentru V dacă subspaţiul generat de aceşti vectori coincide
cu V . Cu alte cuvinte,
∀v ∈ V, ∃α1 , . . . , αn ∈ R astfel ı̂ncât v = α1 v1 + ⋅ ⋅ ⋅ + αn vn
Exemple:
1. În R3 , vectorii e1 = (1, 0, 0), e2 = (0, 1, 0), e3 = (0, 0, 1) formează un
sistem de generatori.
2. În Rn [X], vectorii 1, X, X 2 , . . . , X n constituie un sistem de generatori
Exemplu: Sistemul de vectori
S = {v1 = (1, 1, 1), v2 = (0, 1, 1), v3 = (0, 0, 1)}
formează un sistem de generatori pentru R3 .

Demonstraţie: Fie x = (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 . Trebuie să arătăm că există scalarii
α1 , α2 , α3 ∈ R astfel ı̂ncât
x = α1 v1 + α2 v2 + α3 v3 = α1 (1, 1, 1) + α2 (0, 1, 1) + α3 (0, 0, 1)
sau (x1 , x2 , x3 ) = (α1 , α1 + α2 , α1 + α2 + α3 ). Rezolvând sistemul

⎧
⎪ α 1 = x1
⎪
⎪
⎪
⎨ α1 + α2 = x 2
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩α1 + α2 + α3 = x3
obţinem α1 = x1 , α2 = x2 − x1 , α3 = x3 − x2 .
16.3 Dependenţă liniară. Bază. Dimensiune

Definiţia 16.7. Spunem că vectorii v1 , v2 , . . . , vn ∈ V sunt liniar independenţi
dacă are loc implicaţia:
α1 v1 + α2 v2 + ⋅ ⋅ ⋅ + αn vn = 0V ⇒ α1 = α2 = ⋅ ⋅ ⋅ = an = 0.
În caz contrar, dacă există scalarii α1 , α2 , . . . , αn nu toţi nuli astfel ı̂ncât
α1 v1 + ⋅ ⋅ ⋅ + αn vn = 0V , spunem că v1 , v2 , . . . , vn sunt liniar dependenţi.
Observaţie 4. Dacă o mulţime de vectori sunt liniar independenţi, atunci
orice submulţime din aceşti vectori sunt de asemenea linear independenţi.
Orice mulţime formată dintr-un singur vector este linear independentă, iar
orice mulţime care conţine vectorul nul este linear dependentă.
Definiţia 16.8. Spunem că sistemul de vectori B = {e1 , e2 , . . . , en } este o

bază a spaţiului vectorial V dacă vectorii e1 , e2 , . . . , en sunt liniar independenţi
şi formează un sistem de generatori pentru V .
Teorema 16.5. Un sistem de vectori B = {e1 , e2 , . . . , en } este bază a lui V
dacă şi numai dacă orice vector x ∈ V se exprimă ı̂n mod unic ca o combinaţie
liniară de vectorii din B:
x = x1 e1 + x2 e2 + ⋅ ⋅ ⋅ + xn en , xi ∈ R, i = 1, . . . , n.
Scalarii x1 , x2 , . . . , xn se numesc componentele sau coordonatele vectorului
x ı̂n baza B.
Teorema 16.6. Dacă B = {e1 , e2 , . . . , en } este o bază a spaţiului vectorial
V , atunci orice submulţime a lui V care conţine mai mult de n vectori este
liniar dependentă. De asemenea, orice altă bază a lui V are exact n vectori.
Definiţia 16.9. Se numeşte dimensiune a spaţiului vectorial V şi se no-
tează dim V , numărul vectorilor dintr-o bază oarecare a lui V .
Exemple:
1. Baza canonică ı̂n Rn este B = {e1 , e2 , . . . , en }, unde e1 = (1, 0, . . . , 0), e2 =
(0, 1, . . . , 0), . . . , en = (0, 0, . . . , 1), deci dim Rn = n;
2. Baza canonică ı̂n Rn [X] este B = {1, X, X 2 , . . . , X n }, deci dim Rn [X] =
n + 1;
3. Baza canonică ı̂n M2 (R) este
1 0 0 1 0 0 0 0
B = {E1 = ( ) , E2 = ( ) , E3 = ( ) , E4 = ( )} ,
0 0 0 0 1 0 0 1
deci dim M2 (R) = 4.
Teorema 16.7. Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază a spaţiului vectorial real V ,
şi un sistem de vectori v1 , v2 , . . . , vp ∈ V . Considerăm S ∈ Mn,p (R) matri-
cea care are pe coloane componentele ı̂n baza B ale vectorilor v1 , v2 , . . . , vp .
Atunci:
a) vectorii v1 , v2 , . . . , vp sunt liniar independenţi dacă şi numai dacă rangul
matricei S este p;
b) dim Sp{v1 , . . . , vn } = rang(S).
Teorema 16.8 (Grassman). Dacă U1 , U2 sunt subspaţii vectoriale ale spaţiului
vectorial V , atunci
dim(U1 + U2 ) = dim U1 + dim U2 − dim(U1 ∩ U2 ).
16.4. SCHIMBĂRI DE BAZE 213
16.4 Schimbări de baze

Fie V un spaţiu vectorial n-dimensional şi B = {e1 , e2 , . . . , en }, B ′ = {f1 , f2 , . . . , fn }
două baze ı̂n V . Fiecare vector din B ′ poate fi scris ı̂n mod unic ı̂n baza B
astfel:
f1 = a11 e1 + a21 e2 + ⋅ ⋅ ⋅ + an1 en

f2 = a12 e1 + a22 e2 + ⋅ ⋅ ⋅ + an2 en
⋮
fn = a1n e1 + a2n e2 + ⋅ ⋅ ⋅ + ann en
sau pe scurt
n
fj = ∑ aij ei , ∀j = 1, . . . , n.
i=1
Definiţia 16.10. Se numeşte matrice de trecere de la baza B la baza B ′

matricea care are pe coloane componentele vectorilor din B ′ ı̂n baza B:
⎛ a11 a12 . . . a1n ⎞

⎜ a21 a22 . . . a2n ⎟
SBB ′ =⎜ ⎟ ∈ Mn (R).
⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟
⎝ an1 an2 . . . ann ⎠
Teorema 16.9. Fie B = {e1 , e2 , . . . , en }, B ′ = {f1 , f2 , . . . , fn } două baze ı̂n

spaţiul vectorial V , şi fie vectorul v ∈ V , scris ı̂n bazele B şi B ′ astfel:
v = x1 e1 + x2 e2 + ⋅ ⋅ ⋅ + xn en = y1 f1 + y2 f2 + ⋅ ⋅ ⋅ + yn fn .
Atunci avem:
⎛ x1 ⎞ ⎛ y1 ⎞
⎜ x2 ⎟ ⎜ y2 ⎟
⎜ ⎟ = SBB ′ ⎜ ⎟,
⎜ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⎟
⎝ xn ⎠ ⎝ yn ⎠
unde SBB ′ este matricea de trecere de la B la B ′ .
Teorema 16.10. Fie B, B ′ două baze ale spaţiului vectorial V . Atunci ma-
−1
tricea de trecere de la B la B ′ este nesingulară şi avem SB ′ B = SBB ′
16.5 Spaţii euclidiene

Definiţia 16.11. Fie V un spaţiu vectorial. Se numeşte produs scalar pe
V o funcţie
⟨⋅, ⋅⟩ ∶ V × V → R
care asociază fiecărei perechi de vectori din V un număr real ⟨u, v⟩ şi care
satisface condiţiile:
1. ⟨u, v⟩ = ⟨v, u⟩, ∀u, v ∈ V
2. ⟨u1 + u2 , v⟩ = ⟨u1 , v⟩ + ⟨u2 , v⟩, ∀u1 , u2 , v ∈ V
3. ⟨λu, v⟩ = λ⟨u, v⟩, ∀λ ∈ R, u, v ∈ V
4. ⟨u, u⟩ ≥ 0, ∀u ∈ V ; ⟨u, u⟩ = 0 ⇔ u = 0V .
Din cele patru proprietăţi de mai sus, se mai pot deduce următoarele:
1. ⟨u, v1 + v2 ⟩ = ⟨u, v1 ⟩ + ⟨u, v2 ⟩, ∀u, v1 , v2 ∈ V
2. ⟨u, λv⟩ = λ⟨u, v⟩, ∀λ ∈ R, u, v ∈ V
3. ⟨0V , v⟩ = ⟨v, 0V ⟩ = 0, ∀v ∈ V
Demonstraţie:
1. ⟨u, v1 + v2 ⟩ = ⟨v1 + v2 , u⟩ = ⟨v1 , u⟩ + ⟨v2 , u⟩ = ⟨u, v1 ⟩ + ⟨u, v2 ⟩
2. ⟨u, λv⟩ = ⟨λv, u⟩ = λ⟨v, u⟩ = λ⟨u, v⟩
3. ⟨0V , v⟩ = ⟨u − u, v⟩ = ⟨u, v⟩ − ⟨u, v⟩ = 0
Definiţia 16.12. Un spaţiu vectorial ı̂nzestrat cu un produs scalar ⟨⋅, ⋅⟩ se

numeşte spaţiu euclidian.
Exemple:
1. Pe spaţiul vectorial Rn definim produsul scalar standard
⟨x, y⟩ = x1 y1 + x2 y2 + ⋅ ⋅ ⋅ + xn yn
unde x = (x1 , x2 , . . . , xn ) ∈ Rn , y = (y1 , y2 , . . . , yn ) ∈ Rn
2. Pe spaţiul vectorial al matricelor pătratice Mn (R) definim produsul

scalar
⟨A, B⟩ = Tr(AT B), ∀A, B ∈ Mn (R)
0
3. Pe spaţiul vectorial C[a,b] definim produsul scalar
b
⟨f, g⟩ = ∫ f (x)g(x)dx, ∀f, g ∶ [a, b] → R continue.
a
16.5. SPAŢII EUCLIDIENE 215
Teorema 16.11 (Cauchy-Schwarz-Buniakovski). Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩) un spaţiu vec-

torial euclidian. Atunci are loc inegalitatea
√ √
∣⟨u, v⟩∣ ≤ ⟨u, u⟩ ⋅ ⟨v, v⟩
Demonstraţie: Inegalitatea din enunţ este echivalentă cu
⟨u, v⟩2 ≤ ⟨u, u⟩ ⋅ ⟨v, v⟩
Pentru u = 0V sau v = 0V , inegalitatea devine egalitate.

Dacă u, v ∈ V ∖ {0V }, considerăm combinaţia liniară u + λv ∈ V , unde λ ∈ R
este un scalar arbitrar. Din proprietăţile produsului scalar avem că
⟨u + λv, u + λv⟩ ≥ 0, ∀λ ∈ R (16.1)
Aplicând proprietăţile produsului scalar, membrul stâng al inegalităţii devine
⟨u + λv, u + λv⟩ = ⟨u, u + λv⟩ + ⟨λv, u + λv⟩

= ⟨u, u⟩ + ⟨u, λv⟩ + ⟨λv, u⟩ + ⟨λv, λv⟩
= ⟨u, u⟩ + λ⟨u, v⟩ + λ⟨v, u⟩ + λ2 ⟨v, v⟩
= ⟨u, u⟩ + 2λ⟨u, v⟩ + λ2 ⟨v, v⟩
Notând cu A = ⟨v, v⟩, B = ⟨u, v⟩, C = ⟨u, u⟩, inegalitatea (16.1) devine
Aλ2 + 2Bλ + C ≥ 0, ∀λ ∈ R
Cum A > 0, inegalitatea de mai sus are loc pentru orice λ real doar dacă
discriminantul
∆ = 4B 2 − 4AC ≤ 0
aşadar B 2 ≤ AC, adică ⟨u, v⟩2 ≤ ⟨u, u⟩ ⋅ ⟨v, v⟩
Definiţia 16.13. Se numeşte normă pe spaţiul vectorial V o funcţie
∥⋅∥∶V →R
care satisface condiţiile:

1. ∥v∥ ≥ 0, ∀v ∈ V ; ∥v∥ = 0 ⇔ v = 0V
2. ∥λv∥ = ∣λ∣∥v∥, ∀λ ∈ R, v ∈ V
3. ∥u + v∥ ≤ ∥u∥ + ∥v∥, ∀u, v ∈ V

Definiţia 16.14. Un spaţiu vectorial ı̂nzestrat cu o normă ∥ ⋅ ∥ se numeşte
spaţiu normat.
Teorema 16.12. Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian. Atunci funcţia
√
∥ ⋅ ∥ ∶ V → R, ∥v∥ = ⟨v, v⟩, ∀v ∈ V
este o normă pe V , numită norma euclidiană indusă de produsul scalar.
Demonstraţie: Vom arăta că funcţia din enunţ satisface axiomele normei:
√
1. ∥v∥ = ⟨v, v⟩ ≥ 0 deoarece ⟨v, v⟩ ≥ 0
∥v∥ = 0 ⇔ ⟨v, v⟩ = 0 ⇔ v = 0V
√ √ √
2. ∥λv∥ = ⟨λv, λv⟩ = λ2 ⟨v, v⟩ = ∣λ∣ ⟨v, v⟩ = ∣λ∣∥v∥
3. Pentru a demonstra că ∥u+v∥ ≤ ∥u∥+∥v∥, ∀u, v ∈ V folosim inegalitatea

Cauchy-Schwarz-Buniakovski şi proprietăţile produsului scalar:
∥u + v∥2 = ⟨u + v, u + v⟩ = ⟨u, u + v⟩ + ⟨v, u + v⟩ =

= ⟨u, u⟩ + ⟨u, v⟩ + ⟨v, u⟩ + ⟨v, v⟩ =
= ∥u∥2 + 2⟨u, v⟩ + ∥v∥2 ≤ ∥u∥2 + 2∣⟨u, v⟩∣ + ∥v∥2 ≤
√ √
≤ ∥u∥2 + 2 ⟨u, u⟩ ⟨v, v⟩ + ∥v∥2 =
= ∥u∥2 + 2∥u∥ ⋅ ∥v∥ + ∥v∥2 = (∥u∥ + ∥v∥)2
aşadar ∥u + v∥ ≤ ∥u∥ + ∥v∥.
Din teorema anterioară rezultă că orice spaţiu vectorial euclidian este
un spaţiu normat cu norma indusă de produsul scalar;
ı̂ntr-un spaţiu vetorial normat, inegalitatea Cauchy-Schwarz-Buniakovski

se poate rescrie sub forma
⟨u, v⟩
∣⟨u, v⟩∣ ≤ ∥u∥ ⋅ ∥v∥ ⇔ −1 ≤ ≤1
∥u∥ ⋅ ∥v∥
Definiţia 16.15. Fie V un spaţiu vectorial euclidian şi u, v ∈ V ∖ {0V }.

Numărul θ ∈ [0, π] definit prin
⟨u, v⟩
cos θ =
∥u∥ ⋅ ∥v∥
se numeşte unghiul dintre vectorii u şi v.
Definiţia 16.16. Un vector se numeşte versor (sau vector unitar) dacă

norma sa este 1.
16.5. SPAŢII EUCLIDIENE 217
Orice vector v ∈ V ∖{0V } are un vector unitar corespunzător, pe care ı̂l notăm
cu v 0 şi care poate fi obţinut astfel:
1
v0 = ⋅v
∥v∥
Definiţia 16.17. Se numeşte distanţă sau metrică pe mulţimea nevidă M
o funcţie
d∶M ×M →R
care satisface condiţiile:
1. d(x, y) ≥ 0, ∀x, y ∈ M ; d(x, y) = 0 ⇔ x = y
2. d(x, y) = d(y, x), ∀x, y ∈ M
3. d(x, z) ≤ d(x, y) + d(y, z), ∀x, y, z ∈ M
Definiţia 16.18. O mulţime M ı̂nzestrată cu o distanţă (metrică) d se
numeşte spaţiu metric.
Observaţie: Orice spaţiu vectorial normat este spaţiu metric cu distanţa
euclidiană d(u, v) = ∥u − v∥.
Definiţia 16.19. Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian. Doi vectori
u, v ∈ V se numesc ortogonali dacă produsul lor scalar ⟨u, v⟩ = 0.
Definiţia 16.20. Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian şi o mulţime de
vectori U ⊂ V . Mulţimea tuturor vectorilor ortogonali pe vectorii din U :
U = {v ∈ V ∣⟨u, v⟩ = 0, ∀u ∈ U }
se numeşte complementul ortogonal al lui U şi este un subspaţiu vectorial
al lui V .
Teorema 16.13. Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian. Dacă vectorii
v1 , v2 , . . . , vn ∈ V ∖ {0V } sunt ortogonali doi câte doi:
⟨vi , vj ⟩ = 0, ∀i, j ∈ {1, 2, . . . , n}, i ≠ j
atunci sunt liniar independenţi.
Demonstraţie: Considerăm combinaţia liniară nulă
α1 v1 + ⋅ ⋅ ⋅ + αn vn = 0V ⇒ ⟨α1 v1 + ⋅ ⋅ ⋅ + αn vn , v1 ⟩ = ⟨0V , v1 ⟩ = 0
⇒ α1 ⟨v1 , v1 ⟩ + α2 ⟨v2 , v1 ⟩ + ⋅ ⋅ ⋅ + αn ⟨vn , v1 ⟩ = 0
⇒ α1 ∥v1 ∥2 = 0 ⇒ α1 = 0
Făcând produsul scalar al combinaţiei liniare cu vectorii v2 , . . . , vn obţinem
de asemenea α2 = ⋅ ⋅ ⋅ = αn = 0.
Definiţia 16.21. Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian n-dimensional

şi o bază B = {e1 , e2 , . . . , en }.
1. Baza B se numeşte ortogonală dacă e1 , . . . , en sunt ortogonali doi câte
doi:
⟨ei , ej ⟩ = 0, ∀i, j ∈ {1, 2, . . . , n}, i ≠ j
2. Baza B se numeşte ortonormată dacă este ortogonală şi toţi vectorii
din B au norma 1:
1, dacă i = j
⟨ei , ej ⟩ = { , ∀i, j ∈ {1, 2, . . . , n}
0, dacă i ≠ j
Teorema 16.14 (Procedeul de ortonormalizare Gram-Schmidt). Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩)

un spaţiu vectorial euclidian n-dimensional şi o bază B = {u1 , u2 , . . . , un }.
Atunci se poate construi o bază ortonormată {e1 , e2 , . . . , en } pornind de la
baza B.
Demonstraţie: Construim mai ı̂ntâi o bază ortogonală pornind de la baza
B, iar apoi considerând versorii corespunzători se obţine baza ortonormată
căutată.
Pasul 1: Definim v1 = u1 .
Pasul 2: Definim v2 = u2 + α21 v1 , unde scalarul α21 se determină punând
condiţia ca v2 să fie ortogonal pe v1 :
0 = ⟨v2 , v1 ⟩ = ⟨u2 + α21 v1 , v1 ⟩ = ⟨u2 , v1 ⟩ + α21 ⟨v1 , v1 ⟩
de unde rezultă
⟨u2 , v1 ⟩
α21 = −
⟨v1 , v1 ⟩
Pasul 3: Definim v3 = u3 + α31 v1 + α32 v2 , unde scalarii α31 , α32 se determină
punând condiţia ca v3 să fie ortogonal pe v1 şi v2 :
0 = ⟨v3 , v1 ⟩ = ⟨u3 + α31 v1 + α32 v2 , v1 ⟩ = ⟨u3 , v1 ⟩ + α31 ⟨v1 , v1 ⟩ + α32 ⟨v2 , v1 ⟩
⟨u3 , v1 ⟩
de unde observând că ⟨v2 , v1 ⟩ = 0 rezultă α31 = − .
⟨v1 , v1 ⟩
⟨u3 , v2 ⟩
⟨v2 , v2 ⟩
După n paşi se obţine baza ortogonală B ′ = {v1 , . . . , vn }. Considerând versorii
corespunzători vectorilor din B ′ se obţine baza ortonormată B0 = {e1 , . . . , en },
1
unde ei = ⋅ vi , i = 1, . . . , n.
∥vi ∥
16.6 Exerciţii
1. Care din următoarele submulţimi sunt subspaţii ı̂n R3 ?
a) {(x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 ∣x1 = 0}
b) {(x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 ∣x1 = 1}
c) {(x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 ∣x1 x2 = 0}
d) {(0, 0, 0)}
e) {α(1, 1, 0) + β(2, 0, 1)∣α, β ∈ R}
f) {(x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 ∣x3 − x2 + 3x1 = 0}
g) {(x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 ∣x1 + x2 + x3 = 1}
2. Să se studieze dependenţa liniară a următorilor vectori:
a) v1 = (1, 1, 0), v2 = (2, 0, 1), v3 = (1, −3, 2) ∈ R3

b) v1 = (1, 1, 0, 0), v2 = (1, 0, 1, 0), v3 = (0, 0, 1, 1), v4 = (0, 1, 0, 1) ∈ R4
c) v1 = (2, 1, 3, 1), v2 = (1, 2, 0, 1), v3 = (−1, 1, −3, 0) ∈ R4
d) v1 = (2, 1, 3, −1), v2 = (−1, 1, −3, 1), v3 = (4, 5, 3, −1), v4 = (1, 5, −3, 1)
e) u1 = v1 + v2 , u2 = v1 + v3 , u3 = v2 + v3 , unde v1 , v2 , v3 sunt liniar
independenţi
Rezolvare: a) Verificăm independenţa liniară cu definiţia:

α1 v1 + α2 v2 + α3 v3 = 0 ⇒ (α1 , α1 , 0) + (2α2 , 0, α2 ) + (α3 , −3α3 , 2α3 ) = 0 ⇒
(α1 + 2α2 + α3 , α1 − 3α3 , α2 + 2α3 ) = (0, 0, 0) ⇒
⎧
⎪ α1 + 2α2 + α3 = 0 RRR 1 2 1 RRR
⎪
⎪
⎪ RR RR
⎨α1 − 3α3 = 0 ; RRRR 1 0 −3 RRRR = 0 ⇒ sistemul are soluţii nenule
⎪
⎪ RRR R
⎪
⎪
⎩α2 + 2α3 = 0 RR 0 1 2 RRRR
deci vectorii sunt liniar dependenţi.

⎛ 1 2 ⎞
rang⎜ 1 0 ⎟ = 2 deci vectorii v1 , v2 sunt independenţi, iar v3 se poate
⎝ 0 1 ⎠
scrie ca o combinaţie liniară de v1 , v2 astfel: v3 = −3v1 + 2v2
b) Scriind vectorii pe coloanele unei matrice obţinem:
⎛ 1 1 0 0 ⎞
⎜ 1 0 0 1 ⎟
rang⎜ ⎟ = 3 < 4 deci vectorii sunt liniari dependenţi.
⎜ 0 1 1 0 ⎟
⎝ 0 0 1 1 ⎠
⎛ 1 1 0 ⎞
⎜ 1 0 0 ⎟
De asemenea observăm că rang⎜ ⎟ = 3 deci vectorii v1 , v2 , v3
⎜ 0 1 1 ⎟
⎝ 0 0 1 ⎠
sunt liniar independenţi, iar v4 se poate scrie ca o combinaţie liniară
de v1 , v2 , v3 astfel:
v4 = v1 − v2 + v3
3. Să se găsească o bază ı̂n subspaţiul liniar al soluţiilor sistemelor omo-

gene:
⎧
⎪
⎪x1 − x2 − 3x3 − x4 = 0
a) ⎨
⎪
⎩x1 + x2 + x3 − 3x4 = 0
⎪
⎧
⎪
⎪x1 + x2 − x3 − 2x4 + 3x5 = 0
b) ⎨
⎪
⎩x2 + 3x3 − 2x5 = 0
⎪
1 −1 −3 −1
Rezolvare: a) matricea sistemului ( ) are rangul 2, ale-
1 1 1 −3
gem necunoscutele secundare x3 = α, x4 = β şi rezolvând sistemul ı̂n
⎧
⎪
⎪x1 − x2 = 3α + β
necunoscutele principale ⎨ obţinem
⎪
⎩x1 + x2 = −α + 3β
⎪
S = {(α+2β, −2α+β, α, β)∣α, β ∈ R} = {(α, −2α, α, 0)+(2β, β, 0, β)∣α, β}
= {α(1, −2, 1, 0) + β(2, 1, 0, 1)∣α, β ∈ R} = Sp{(1, −2, 1, 0), (2, 1, 0, 1)},
iar cum aceşti doi vectori sunt şi liniar independenţi, formează o bază
ı̂n S.
4. Să se arate că B este o bază ı̂n spaţiul liniar corespunzător şi să se scrie
coordonatele vectorului v ı̂n această bază:
a) B = {(1, 1, 1), (1, 1, 2), (1, 2, 3)} ⊂ R3 , v = (6, 9, 14)

b) B = {(2, 1, −3), (3, 2, −5), (1, −1, 1)} ⊂ R3 , v = (6, 2, −7)
c) B = {(1, 2, −1, −2), (2, 3, 0, −1), (1, 2, 1, 4), (1, 3, −1, 0)} ⊂ R4 , v = (7, 14, −1, 2)
1 1 1 1 1 0 0 1 2 3
d) B = {( ),( ),( ),( )}, v = ( )
1 0 0 1 1 1 1 1 4 5
RRR 1 1 1 RRR
RR RR
Rezolvare: a) RRRR 1 1 2 RRRR ≠ 0 ⇒ B este o bază ı̂n R3 .
RRR R
RR 1 2 3 RRRR
⎧
⎪ α1 + α2 + α3 = 6
⎪
⎪
⎪
v = α1 (1, 1, 1) + α2 (1, 1, 2) + α3 (1, 2, 3) ⇒ ⎨α1 + α2 + 2α3 = 9 ⇒
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩α1 + 2α2 + 3α3 = 14
⇒ α1 = 1, α2 = 2, α3 = 3
5. Să se găsească matricele de trecere ı̂ntre următoarele baze:
a) B1 = {(1, 0, 0), (0, 1, 0), (0, 0, 1)}, B2 = {(1, 1, 0), (1, 0, 1), (0, 1, 1)};
b) B1 = {(1, 0, 1), (0, 1, 1), (1, 1, 1)}, B2 = {(1, 1, 0), (−1, 0, 0), (0, 0, 1)};
c) B1 = {(1, 2, 1), (2, 3, 3), (3, 7, 1)}, B2 = {(3, 1, 4), (5, 2, 1), (1, 1, −6)};
d) B1 = {(1, 1, 1, 1), (1, 2, 1, 1), (1, 1, 2, 1), (1, 3, 2, 3)},
B2 = {(1, 0, 3, 3), (−2, −3, −5, , −4), (2, 2, 5, 4), (−2, −3, −4, −4)} ı̂n R4 ;
e) B1 = {1, t, t2 , t3 }, B2 = {1, t + 1, (t + 1)2 , (t + 1)3 } ı̂n spaţiul P3 [t] al
polinoamelor de grad ≤ 3;
Rezolvare: a) Notăm cu e1 , e2 , e3 , f1 , f2 , f3 vectorii din cele două baze.

⎧
⎪ f1 = 1 ⋅ e1 + 1 ⋅ e2 + 0 ⋅ e3
⎪
⎪
⎪ ⎛ 1 1 0 ⎞
Avem ⎨f2 = 1 ⋅ e1 + 0 ⋅ e2 + 1 ⋅ e3 deci ⎜ 1 0 1 ⎟ este matricea de
⎪
⎪
⎪ ⎝ 0 1 1 ⎠
⎪
⎩f3 = 0 ⋅ e1 + 1 ⋅ e2 + 1 ⋅ e3
trecere de la B1 la B2 . Pentru a găsi matricea de trecere de la B2 la
B1 aflăm coordonatele vectorilor e1 , e2 , e3 ı̂n baza B2 : e1 = α1 ⋅ f1 + α2 ⋅
f2 + α3 ⋅ f3 ⇒
⎧
⎪ α1 + α2 = 1
⎪
⎪
⎪
(1, 0, 0) = (α1 , α1 , 0) + (α2 , 0, α2 ) + (0, α3 , α3 ) ⇒ ⎨α1 + α3 = 0 ⇒
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩α2 + α3 = 0
α1 = α2 = 2 , α3 = − 2
1 1
⎧
⎪ α1 + α2 = 0
⎪
⎪
⎪
(0, 1, 0) = (α1 , α1 , 0) + (α2 , 0, α2 ) + (0, α3 , α3 ) ⇒ ⎨α1 + α3 = 1 ⇒
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩α2 + α3 = 0
α1 = α3 = 2 , α2 = − 2
1 1
⎧
⎪ α1 + α2 = 0
⎪
⎪
⎪
(0, 0, 1) = (α1 , α1 , 0) + (α2 , 0, α2 ) + (0, α3 , α3 ) ⇒ ⎨α1 + α3 = 0 ⇒
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩α2 + α3 = 1
⎛ 2
1 1
2 − 12 ⎞
α2 = α3 = 2 , α1 = − 2 , deci matricea de trecere este ⎜ 2 − 2 12 ⎟.
1 1 1 1
⎝ −1 1 1 ⎠
2 2 2
6. Fie P spaţiul vectorial al tuturor polinoamelor reale definite pe [−1, 1].

Să se arate că P este un spaţiu euclidian ı̂n raport cu aplicaţia definită
prin:
1
⟨p, q⟩ = ∫ p(x) ⋅ q(x)dx
−1
7. Să se arate că aplicaţia

n
∥ ⋅ ∥2 ∶ Rn → R+ , dată prin ∥x∥2 = ∑ ∣xi ∣
i=1
este o normă pe Rn .
8. Să se arate că aplicaţia

x
d ∶ R+ × R+ → R+ , dată prin d(x, y) = ∣ln ∣
y
este o distanţă pe R+ .
9. În R4 considerăm vectorii x = (−2, 5, 1, 3), y = (−1, −2, 3, 2), z = (−2, 1, 2, 3).
Să se calculeze ⟨x, y⟩, ⟨x, z⟩, ⟨y, z⟩, ∥x∥, ∥y∥, ∥z∥, ⟨2x − y, 3z + x⟩,
d(2x + y, −x + 3z), ∥x − 2y + z∥.
Rezolvare:
⟨x, y⟩ = (−2) ⋅ (−1) + 5 ⋅ (−2) + 1 ⋅ 3 + 3 ⋅ 2 = 1

⟨x, z⟩ = 20; ⟨y, z⟩ = 12
√ √ √
∥x∥ = (−2)2 + 52 + 12 + 32 = 39; ∥y∥ = 18 = ∥z∥
⟨2x − y, 3z + x⟩ = 6⟨x, z⟩ + 2⟨x, x⟩ − 3⟨y, z⟩ − ⟨y, x⟩ = 161
d(2x + y, −x + 3z) = ∥(2x + y) − (−x + 3z)∥ = ∥3x + y − 3z∥ =
√
= ∥(−1, 10, 0, 2)∥ = 105
√
∥x − 2y + z∥ = 117
10. În R4 considerăm vectorii v1 = (2, 1, −1, 2), v2 = (−2, 3, −5, −1). Să se
calculeze ⟨v1 , v2 ⟩, ∥v1 ∥, ∥v2 ∥, ⟨2v1 − v2 , v1 ⟩, ∥v1 + 2v2 ∥.
11. În R6 considerăm vectorii v1 = (1, −2, 3, −4, 0, 1), v2 = (1, 2, 3, −1, −2, −4).
Să se calculeze ⟨v1 , v2 ⟩, ∥v1 ∥, ∥v2 ∥, ∢(v1 , v2 ), d(v1 , v2 ).
12. Să se verifice inegalitatea lui Cauchy-Schwarz pentru vectorii:
a) x = (1, −1, −1, −1, 1, 2), y = (2, −2, −3, 3, 2, 1) ı̂n R6

b) v1 = (2, 1, −1, 2), v2 = (−2, 3, −5, −1) ı̂n R4
Să se afle versorii vectorilor de mai sus.

√ √
Rezolvare: ⟨x, y⟩ = 8, ∥x∥ = 3, ∥y∥ = 31, iar 8 < 3 31.
1 1 1
x0 = ⋅ x = (1, −1, −1, −1, 1, 2); y 0 = √ (2, −2, −3, 3, 2, 1).
∥x∥ 3 31
13. În spaţiul euclidian R3 găsiţi un vector v de normă 1 şi ortogonal pe

vectorii:
a) u1 = (2, 1, 0), u2 = (−3, 2, 0)

b) u1 = (1, 1, −1), u2 = (2, 1, 3)
c) u1 = (1, 3, −4), u2 = (2, 3, −4)
Rezolvare: Fie v = (x1 , x2 , x3 ). Obţinem:

⎧
⎪ ⎧
⎪
⎪⟨v, u1 ⟩ = 0 ⎪2x1 + x2 = 0
a) ⎨ ⇒⎨ ⇒ x1 = x2 = 0 ⇒ v = (0, 0, 1) sau
⎪⟨v, u2 ⟩ = 0
⎪ ⎪−3x1 + 2x2 = 0
⎪
⎩ ⎩
v = (0, 0, −1).
⎧
⎪ ⎧
⎪
⎪⟨v, u1 ⟩ = 0 ⎪ x1 + x2 − x3 = 0
b) ⎨ ⇒⎨ ⇒ v = (−4α, 5α, α). Punând
⎪
⎪ ⟨v, u 2⟩ = 0 ⎪
⎪ 2x 1 + x2 + 3x3 = 0
⎩ ⎩
1
condiţia ∥v∥ = 1 ⇒ 42α2 = 1 ⇒ α = ± √ .
42
14. Să se construiască o bază ortonormată pornind de la baza:
(a) {(1, 0, 2), (2, 1, 1), (0, 1, 1)} ı̂n R3

Rezolvare: Notăm cu u1 = (1, 0, 2), u2 = (2, 1, 1), u3 = (0, 1, 1).
Pasul 1: Definim v1 = u1 = (1, 0, 2).
Pasul 2: Definim v2 = u2 + α21 v1 . ⟨v2 , v1 ⟩ = 0 ⇒
⟨u2 , v1 ⟩ 4
0 = ⟨u2 + α21 v1 , v1 ⟩ = ⟨u2 , v1 ⟩ + α21 ⟨v1 , v1 ⟩ ⇒ α21 = − =−
⟨v1 , v1 ⟩ 5
⇒ v2 = (2, 1, 1) − 54 (1, 0, 2) = ( 65 , 1, − 53 )
Pasul 3: Definim v3 = u3 + α31 v1 + α32 v2 . ⟨v3 , v1 ⟩ = 0 ⇒
0 = ⟨u3 + α31 v1 + α32 v2 , v1 ⟩ = ⟨u3 , v1 ⟩ + α31 ⟨v1 , v1 ⟩ + α32 ⟨v2 , v1 ⟩
⟨u3 , v1 ⟩ 2
α31 = − = − . ⟨v3 , v2 ⟩ = 0 ⇒
⟨v1 , v1 ⟩ 5
0 = ⟨u3 + α31 v1 + α32 v2 , v2 ⟩ = ⟨u3 , v2 ⟩ + α31 ⟨v1 , v2 ⟩ + α32 ⟨v2 , v2 ⟩
⟨u3 , v2 ⟩ 1 2 1 6 3
α32 = − = − ⇒ v3 = (0, 1, 1) − (1, 0, 2) − ( , 1, − ).
⟨v2 , v2 ⟩ 7 5 7 5 5
Am obţinut baza ortogonală formată din vectorii v1 = (1, 0, 2),
v2 = ( 65 , 1, − 53 ) = 15 (6, 5, −3), v3 = (− 74 , 67 , 27 ) = 27 (−2, 3, 1). Baza

ortonormată căutată este formată din versorii acestor vectori:
v1 1 1 2
e1 = = √ (1, 0, 2) = ( √ , 0, √ )
∥v1 ∥ 5 5 5
v2 1 6 5 −3
e2 = = √ (6, 5, −3) = ( √ , √ , √ )
∥v2 ∥ 70 70 70 70
v3 1 −2 3 1
e3 = = √ (−2, 3, 1) = ( √ , √ , √ )
∥v3 ∥ 14 14 14 14
(b) {(1, 1, 1), (1, 1, −1), (1, −1, −1)} ı̂n R3

(c) {(1, 0, 1), (1, 1, 0), (1, 1, 1)} ı̂n R3
(d) {(−1, 0, 2), (1, −1, 1), (2, 1, 0)} ı̂n R3
(e) {(1, 1, 1, 1), (0, 1, 1, 1), (0, 0, 1, 1), (0, 0, 0, 1)} ı̂n R4
(f) {1, X, X 2 } ı̂n R2 [X]
15. Să se găsească complementele ortogonale ale următoarelor subspaţii din

R3 :
a) U1 =Sp{(1, 0, 0), (0, 1, 0)}

b) U2 =Sp{(1, 1, 1), (0, 0, 1), (1, 1, 0)}
c) U3 =Sp{(1, 2, 1), (3, 6, 3)}
Rezolvare: Punând condiţia ca vectorul v = (x1 , x2 , x3 ) să fie ortogonal

pe generatorii subspaţiului se obţine:
⎧
⎪
⎪ x1 = 0
a) ⎨ ⇒ U1⊥ = {(0, 0, α)∣α ∈ R} =Sp{(0, 0, 1)}
⎪ x2 = 0
⎪
⎩
⎧
⎪ x1 + x 2 + x3 = 0
⎪
⎪
⎪
b) ⎨x3 = 0 ⇒ U2⊥ = {(−α, α, 0)∣α ∈ R} =Sp{(−1, 1, 0)}
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩ x1 + x 2 = 0
Capitolul 17
Transformări liniare
17.1 Definiţii şi proprietăţi

Definiţia 17.1. Fie V şi W două spaţii vectoriale reale. O funcţie T ∶ V →
W se numeşte transformare liniară (sau operator liniar, sau aplicaţie
liniară, sau morfism de spaţii vectoriale) dacă ı̂ndeplineşte următoarele
condiţii:
1. T (u + v) = T (u) + T (v), ∀u, v ∈ V
2. T (αu) = αT (u), ∀α ∈ R, u ∈ V
Dacă aplicaţia liniară T este bijectivă, se numeşte izomorfism de spaţii

vectoriale.
Dacă V = W , atunci T se numeşte endomorfism al lui V .
Un endomorfism bijectiv se numeşte automorfism.
Vom nota cu L(V, W ) mulţimea aplicaţiilor liniare de la V la W şi cu L(V )

mulţimea endomorfismelor lui V .
Propoziţia 17.1.1. O funcţie T ∶ V → W este transformare liniară dacă şi
numai dacă
T (αu + βv) = αT (u) + βT (v), ∀α, β ∈ R, u, v ∈ V. (17.1)
Demonstraţie: ”⇒” Presupunem că T este liniară. Pentru α, β ∈ R, u, v ∈

V oarecare avem: T (αu + βv) = T (αu) + T (βv) = αT (u) + βT (v)
”⇐” Presupunem că (17.1) este satisfăcută. Punând α = β = 1 se obţine
prima condiţie din definiţia transformării liniare, iar punând β = 0 se obţine
cea de a doua.
225
226 CAPITOLUL 17. TRANSFORMĂRI LINIARE
Exemplu:
T ∶ R3 → R3 , T (x1 , x2 , x3 ) = (2x1 + x2 , x1 − x3 , x2 + 2x3 )
este o transformare liniară.
Propoziţia 17.1.2. Pentru o transformare liniară T ∶ V → W avem:
a) T (0V ) = 0W
b) T (−v) = −T (v), ∀v ∈ V
n n
c) T (∑ αi vi ) = ∑ αi T (vi ), ∀αi ∈ R, vi ∈ V, i = 1, . . . , n.
i=1 i=1
Teorema 17.1. Mulţimea transformărilor liniare L(V, W ) ı̂mpreună cu adu-

narea şi ı̂nmulţirea funcţiilor cu scalari formează un spaţiu vectorial real.
Teorema 17.2. Dacă U, V, W sunt trei spaţii vectoriale reale, şi T1 ∈ L(U, V ),
T2 ∈ L(V, W ), atunci T2 ○ T1 ∈ L(U, W ).
Teorema 17.3. Fie T ∈ L(V, W ). Atunci avem:
1. Dacă U este un subspaţiu vectorial al lui V , atunci
T (U ) = {w ∈ W ∣∃u ∈ U, T (u) = w} ⊂ W
este un subspaţiu vectorial al lui W .
2. Dacă Ū este un subspaţiu vectorial al lui W , atunci
T −1 (Ū ) = {v ∈ V ∣T (v) ∈ Ū } ⊂ V
este un subspaţiu vectorial al lui V .
Definiţia 17.2. Fie T ∈ L(V, W ).
1. Mulţimea
ker T = {v ∈ V ∣T (v) = 0} ⊂ V
se numeşte nucleul lui T .
2. Mulţimea
im T = {w ∈ W ∣∃v ∈ V, T (v) = w} ⊂ W
se numeşte imaginea lui T.
17.2. MATRICEA UNEI TRANSFORMĂRI LINIARE 227
Nucleul şi imaginea unei aplicaţii liniare T ∈ L(V, W ) sunt subspaţii vec-
toriale ale lui V , respectiv W . Dimensiunile acestor subspaţii se numesc
rangul , respectiv defectul lui T , şi ı̂ntre ele există următoarea relaţie:
rang T + def T = n
unde n este dimensiunea lui V .
Teorema 17.4. Fie T ∈ L(V, W ). Atunci:
1. T este injectivă dacă şi numai dacă kerT = {0V }
2. T este surjectivă dacă şi numai dacă imT = W .
Teorema 17.5. 1. Dacă T ∈ L(V, W ) este un izomorfism de spaţii vecto-

riale, atunci şi aplicaţia inversă T −1 ∶ W → V este o aplicaţie liniară.
2. Spaţiile vectoriale V şi W sunt izomorfe dacă şi numai dacă dim V =
dim W .
17.2 Matricea unei transformări liniare

Fie V şi W două spaţii vectoriale de dimensiuni n, respectiv m, şi T ∶ V → W
o transformare liniară. Considerăm de asemenea bazele B = {e1 , . . . , en } ı̂n
V şi B ′ = {f1 , . . . , fm } ı̂n W . Vectorii T (e1 ), . . . , T (en ) din W pot fi scrişi ı̂n
baza B ′ astfel:
T (e1 ) = a11 f1 + a21 f2 + ⋅ ⋅ ⋅ + am1 fm

T (e2 ) = a12 f1 + a22 f2 + ⋅ ⋅ ⋅ + am2 fm
⋮
T (en ) = a1n f1 + a2n f2 + ⋅ ⋅ ⋅ + amn fm
Definiţia 17.3. Matricea
⎛ a11 a12 . . . a1n ⎞

⎜ a a22 . . . a2n ⎟
A = ⎜ 21 ⎟ ∈ Mm,n (R)
⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟
⎝ am1 am2 . . . amn ⎠
care are pe coloane componentele vectorilor T (e1 ), . . . , T (en ) ı̂n baza B ′ se

numeşte matricea lui T ı̂n raport cu bazele B şi B ′ .
Exemplu: Matricea transformării liniare
T ∶ R3 → R3 , T (x1 , x2 , x3 ) = (2x1 + x2 , x1 − x3 , x2 + 2x3 )
⎛ 2 1 0 ⎞
ı̂n baza canonică din R3 este ⎜ 1 0 −1 ⎟.
⎝ 0 1 2 ⎠
Teorema 17.6. Fie T ∈ L(V, W ), B = {e1 , . . . , en } bază ı̂n V , B ′ = {f1 , . . . , fm }

n
bază ı̂n W , şi A matricea lui T ı̂n raport cu bazele B şi B ′ . Dacă x = ∑ xi ei
i=1
m
şi y = T (x) = ∑ yi fi , atunci avem:
i=1
⎛ y1 ⎞ ⎛ x1 ⎞
⎜ y2 ⎟ ⎜ x2 ⎟
⎜ ⎟=A⋅⎜ ⎟.
⎜ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⎟
⎝ ym ⎠ ⎝ xn ⎠
Exemplu: Pentru T (x1 , x2 , x3 ) = (2x1 + x2 , x1 − x3 , x2 + 2x3 ), avem
⎛ 2 1 0 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 2x1 + x2 ⎞
⎜ 1 0 −1 ⎟ ⋅ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ x1 − x3 ⎟ .
⎝ 0 1 2 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ x2 + 2x3 ⎠
Teorema 17.7. Fie T ∈ L(V, W ), B, B̄ două baze ı̂n V , B ′ , B̄ ′ două baze ı̂n
W , şi A matricea lui T ı̂n raport cu bazele B şi B ′ . Atunci matricea lui T
ı̂n raport cu bazele B̄ şi B̄ ′ este:
Ā = SB−1′ B̄ ′ ASB B̄
unde SB B̄ este matricea de trecere de la B la B̄ şi SB ′ B̄ ′ este matricea de

trecere de la B ′ la B̄ ′ .
Exemplu: Pentru transformarea liniară
T ∶ R3 → R3 , T (x1 , x2 , x3 ) = (2x1 + x2 , x1 − x3 , x2 + 2x3 ),
considerăm B = B ′ baza canonică din R3 şi B̄ = B̄ ′ = {(1, 1, 0), (1, 0, 1), (0, 1, 1)}
⎛ 1 1 0 ⎞
Matricea de trecere de la B la B̄ este SB B̄ = ⎜ 1 0 1 ⎟, iar inversa aces-
⎝ 0 1 1 ⎠
⎛ 2
1 1
2 − 21 ⎞
−1
teia este SB B̄ = ⎜ 2 − 2 21 ⎟. Conform teoremei anterioare, matricea
1 1
⎝ −1 1 1 ⎠
2 2 2
17.3. VALORI ŞI VECTORI PROPRII 229
transformării T ı̂n baza B̄ este
⎛ 2
1 1
2 − 12 ⎞ ⎛ 2 1 0 ⎞ ⎛ 1 1 0 ⎞
Ā = SB−1′ B̄ ′ ASB B̄ = ⎜ 12 − 21 21 ⎟ ⋅ ⎜ 1 0 −1 ⎟ ⋅ ⎜ 1 0 1 ⎟
⎝ −1 1 1 ⎠ ⎝
0 1 2 ⎠ ⎝ 0 1 1 ⎠
2 2 2
⎛ 2 0 −2 ⎞
3 3
de unde se obţine Ā = ⎜ 23 2 52 ⎟.
⎝ −1 0 1 ⎠
2 2
Verificare: T (1, 0, 1) = (2, 0, 2) = 2 ⋅ (1, 0, 1).
17.3 Valori şi vectori proprii

Definiţia 17.4. Fie V un spaţiu vectorial şi T ∈ L(V ) un endomorfism.
1. Un vector v ∈ V, v ≠ 0V se numeşte vector propriu al lui T dacă

există un scalar λ ∈ R astfel ı̂ncât
T (v) = λv.
2. Un scalar λ ∈ R pentru care există v ∈ V ∖ {0V } astfel ı̂ncât T (v) = λv

se numeşte valoare proprie a lui T .
3. Mulţimea tuturor valorilor proprii ale unui endomorfism poartă denu-

mirea de spectrul lui T şi se notează cu σ(T ).
Definiţia 17.5. Fie V un spaţiu vectorial şi T ∈ L(V ) un endomorfism. Un

subspaţiu vectorial U ⊆ V se numeşte subspaţiu invariant ı̂n raport cu T
dacă T (U ) ⊆ U .
Teorema 17.8. Fie V un spaţiu vectorial şi T ∈ L(V ) un endomorfism al lui

V . Dacă λ este o valoare proprie a lui T , atunci mulţimea vectorilor proprii
corespunzători lui λ
Vλ = {v ∈ V ∣T (v) = λv}
este un subspaţiu vectorial invariant ı̂n raport cu T , numit subspaţiu pro-
priu asociat valorii proprii λ.
Teorema 17.9. Vectorii proprii ai lui T corespunzători la valori proprii

distincte sunt liniar independenţi.
Fie V un spaţiu vectorial, B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază ı̂n V , T ∈ L(V ) un

endomorfism, şi λ ∈ σ(T ). Considerăm A matricea lui T ı̂n baza B, şi v ∈ Vλ .
În baza B, vectorul v se scrie
v = x1 e1 + x2 e2 + ⋅ ⋅ ⋅ + xn en
iar egalitatea T (v) = λv devine
⎛ x1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞
⎜ x2 ⎟ ⎜ x2 ⎟ ⎜ x2 ⎟ ⎜ 0 ⎟
A⎜ ⎟ = λ⎜ ⎟ ⇔ (A − λIn ) ⎜ ⎟=⎜ ⎟
⎜ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⎟
⎝ xn ⎠ ⎝ xn ⎠ ⎝ xn ⎠ ⎝ 0 ⎠
Cum v ≠ 0V , rezultă că sistemul de mai sus admite soluţii nebanale,

deci det(A − λIn ) = 0.
Definiţia 17.6. Polinomul cu coeficienţi reali
p(λ) = det(A − λIn )
se numeşte polinomul caracteristic al lui T . Ecuaţia
det(A − λIn ) = 0
se numeşte ecuaţia caracteristică a lui T .
Polinomul caracteristic al unui endomorfism T ∈ L(V ) nu depinde de baza

ı̂n care este scrisă matricea A a lui T , iar rădăcinile reale ale acestui polinom
sunt chiar valorile proprii ale lui T .
Ordinul de multiplicitate (ca rădăcină a polinomului caracteristic) al unei
valori proprii λ ∈ σ(T ) se numeşte multiplicitate algebrică a lui λ, iar dimen-
siunea subspaţiului de vectori proprii corespunzător lui λ ∈ σ(T ) se numeşte
multiplicitate geometrică a lui λ.
Teorema 17.10. Fie V un spaţiu vectorial real, T ∈ L(V ), şi λ ∈ σ(T ).

Atunci multiplicitatea geometrică a lui λ este cel mult egală cu multiplicitatea
algebrică a lui λ.
Exemplu: Fie T ∶ R3 → R3 , dată prin
T (x1 , x2 , x3 ) = (4x1 − x2 + x3 , x1 + 3x2 − x3 , x2 + x3 )
Valorile proprii ale lui T se găsesc rezolvând ecuaţia caracteristică, sau echi-
valent aflând rădăcinile polinomului caracteristic.
17.3. VALORI ŞI VECTORI PROPRII 231
⎛ 4 −1 1 ⎞
Matricea transformării T ı̂n baza canonică din R3 este A = ⎜ 1 3 −1 ⎟.
⎝ 0 1 1 ⎠
Polinomul caracteristic este:
RRR 4 − λ −1 1 RRRR
RRR R
p(λ) = det(A − λI3 ) = RRR 1 3 − λ −1 RRRR =
RRR R
RR 0 1 1 − λ RRRR
= (4 − λ)(3 − λ)(1 − λ) + 1 + (4 − λ) + (1 − λ) =
= (4 − λ)(3 − λ)(1 − λ) + 2(3 − λ) =
= (3 − λ)(λ2 − 5λ + 6) =
= (3 − λ)2 (2 − λ)
aşadar valorile proprii ale lui T sunt λ1,2 = 3 şi λ3 = 2.
Vectorii proprii se găsesc ı̂nlocuind pe λ cu valorile proprii găsite ı̂n
⎛ 4 − λ −1 1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞
⎜ 1 3 − λ −1 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟
⎝ 0 1 1 − λ ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠
şi rezolvând sistemul omogen corespunzător.
⎧x − x + x = 0
⎛ 1 −1 1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎪ ⎪
⎪
⎪
1 2 3
λ1,2 = 3 ⇒ ⎜ 1 0 −1 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⇒ ⎨x1 − x3 = 0
⎝ 0 1 −2 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎪ ⎪
⎪
⎪
⎩x2 − 2x3 = 0
x3 = α ⇒ x1 = α, x2 = 2α ⇒ Vλ1,2 = {(α, 2α, α)∣α ∈ R} = Sp{(1, 2, 1)}
⎧
⎪ 2x1 − x2 + x3 = 0
⎛ 2 −1 1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎪ ⎪
⎪
λ3 = 2 ⇒ ⎜ 1 1 −1 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⇒ ⎨x1 + x2 − x3 = 0
⎝ 0 1 −1 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎪ ⎪
⎪
⎪
⎩ x2 − x3 = 0
x3 = α ⇒ x1 = 0, x2 = α ⇒ Vλ3 = {(0, α, α)∣α ∈ R} = Sp{(0, 1, 1)}
Definiţia 17.7. Un endomorfism T ∈ L(V ) se numeşte diagonalizabil dacă
există o bază a lui V astfel ı̂ncât matricea lui T ı̂n această bază să fie diago-
nală.
Teorema 17.11. Un endomorfism T ∈ L(V ) este diagonalizabil dacă şi nu-
mai dacă există o bază a lui V formată numai din vectori proprii ai lui T .
În cazul ı̂n care este diagonalizabil, matricea endomorfismului T ∈ L(V )
are pe diagonală valorile proprii corespunzătoare vectorilor proprii din bază.
Teorema 17.12. Un endomorfism T ∈ L(V ) este diagonalizabil dacă şi nu-
mai dacă orice valoare proprie λ ∈ σ(T ) are multiplicităţile algebrică şi geo-
metrică egale.
Exemplu: Fie endomorfismul
T ∶ R3 → R3 , T (x1 , x2 , x3 ) = (x2 + x3 , x1 + x3 , x1 + x2 ).
⎛ 0 1 1 ⎞
Matricea lui T ı̂n baza canonică din R3 este A = ⎜ 1 0 1 ⎟.
⎝ 1 1 0 ⎠
RRR −λ 1 1 RRRR
RRRR R
p(λ) = det(A − λI3 ) = RR 1 −λ 1 RRRR = −λ3 + 3λ + 2 = (2 − λ)(1 + λ)2
RRR R
RR 1 1 −λ RRRR
⎧−2x + x + x = 0
⎛ −2 1 1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎪ ⎪
⎪
⎪
1 2 3
λ1 = 2 ⇒ ⎜ 1 −2 1 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⇒ ⎨x1 − 2x2 + x3 = 0
⎝ 1 1 −2 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎪ ⎪
⎪
⎪
⎩x1 + x2 − 2x3 = 0
x3 = α ⇒ x1 = α, x2 = α ⇒ Vλ1 = {(α, α, α)∣α ∈ R} = Sp{(1, 1, 1)}
⎧x + x + x = 0
⎛ 1 1 1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎪ ⎪
⎪
⎪
1 2 3
λ2,3 = −1 ⇒ ⎜ 1 1 1 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⇒ ⎨x1 + x2 + x3 = 0
⎝ 1 1 1 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎪ ⎪
⎪
⎪
⎩ x1 + x2 + x3 = 0
x2 = α, x3 = β ⇒ x1 = −α − β ⇒
Vλ2,3 = {(−α − β, α, β)∣α, β ∈ R} =

= {(−α, α, 0) + (−β, 0, β)∣α, β ∈ R} =
= {α(−1, 1, 0) + β(−1, 0, 1)∣α, β ∈ R} =
= Sp{(−1, 1, 0), (−1, 0, 1)}
Notăm cu v1 = (1, 1, 1), v2 = (−1, 1, 0), v3 = (−1, 0, 1) vectorii proprii care

generează subspaţiile proprii şi observăm că B = {v1 , v2 , v3 } este o bază ı̂n
R3 . Pentru a găsi matricea endomorfismului T ı̂n această bază scriem:
⎧
⎪ T (v1 ) = λ1 v1 = 2 ⋅ v1 + 0 ⋅ v2 + 0 ⋅ v3
⎪
⎪
⎪
⎨T (v2 ) = λ2,3 v2 = 0 ⋅ v1 + (−1) ⋅ v2 + 0 ⋅ v3 ⇒
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩T (v3 ) = λ2,3 v3 = 0 ⋅ v1 + 0 ⋅ v2 + (−1) ⋅ v3
⎛ 2 0 0 ⎞
AB = ⎜ 0 −1 0 ⎟ este matricea lui T ı̂n baza B.
⎝ 0 0 −1 ⎠
17.4 Endomorfisme pe spaţii euclidiene

Definiţia 17.8. Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian şi T ∈ L(V ).
Transformarea liniară T ∗ ∶ V → V se numeşte adjuncta transformării T
17.4. ENDOMORFISME PE SPAŢII EUCLIDIENE 233
dacă:
⟨T (u), v⟩ = ⟨u, T ∗ (v)⟩, ∀u, v ∈ V.
Definiţia 17.9. Endomorfismul T ∈ L(V ) se numeşte autoadjunct dacă
T = T ∗ , adică satisface relaţia
⟨T (u), v⟩ = ⟨u, T (v)⟩, ∀u, v ∈ V.
Teorema 17.13. Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian şi B = {e1 , e2 , . . . , en }
o bază ortonormată a lui V . Atunci endomorfismul T ∈ L(V ) este autoad-
junct dacă şi numai dacă matricea lui T ı̂n raport cu baza B este simetrică.
Demonstraţie: ”⇒”
Fie A matricea lui T ı̂n raport cu baza B. Atunci avem
n
T (ei ) = ∑ aki ek
k=1
Cum T este autoadjunct iar baza B este ortonormată, avem

n n
⟨T (ei ), ej ⟩ = ⟨ei , T (ej )⟩ ⇔ ⟨ ∑ aki ek , ej ⟩ = ⟨ei , ∑ akj ek ⟩
k=1 k=1
n n
⇔ ∑ aki ⟨ek , ej ⟩ = ∑ akj ⟨ei , ek ⟩ ⇔ aji = aij , ∀i, j = 1, . . . , n
k=1 k=1
”⇐”
Fie A matricea lui T ı̂n raport cu baza B. Dacă A este simetrică, atunci
aij = aji , ∀i, j = 1, . . . , n
Făcând raţionamentul anterior ı̂n sens invers obţinem
⟨T (ei ), ej ⟩ = ⟨ei , T (ej )⟩, ∀i, j = 1, . . . , n
Fie acum u, v ∈ V având ı̂n baza B coordonatele

n n
u = ∑ xi ei şi v = ∑ yj ej
i=1 j=1
Folosind proprietăţile produsului scalar obţinem

n n n n
⟨T (u), v⟩ = ⟨T (∑ xi ei ) , ∑ yj ej ⟩ = ∑ ∑ xi yj ⟨T (ei ), ej ⟩ =
i=1 j=1 i=1 j=1
n n n n
= ∑ ∑ xi yj ⟨ei , T (ej )⟩ = ⟨∑ xi ei , T (∑ yj ej )⟩ = ⟨u, T (v)⟩
i=1 j=1 i=1 j=1
Teorema 17.14. Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian. Dacă endo-
morfismul T ∈ L(V ) este autoadjunct , atunci vectorii proprii ai lui T cores-
punzători la valori proprii diferite sunt ortogonali.
Demonstraţie: Fie λ1 , λ2 ∈ σ(T ) valori proprii distincte şi v1 , v2 vectori

proprii corespunzători , deci
T (v1 ) = λ1 v1 şi T (v2 ) = λ2 v2
Cum T este autoadjunctă, obţinem
⟨T (v1 ), v2 ⟩ = ⟨v1 , T (v2 )⟩ ⇔ λ1 ⟨v1 , v2 ⟩ = λ2 ⟨v1 , v2 ⟩
aşadar
(λ1 − λ2 )⟨v1 , v2 ⟩ = 0
iar cum λ1 ≠ λ2 rezultă
⟨v1 , v2 ⟩ = 0
Teorema 17.15. Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian. Dacă endo-
morfismul T ∈ L(V ) este autoadjunct , atunci există o bază ortonormată B
formată din vectori proprii ai lui T .
Corolar 17.4.1. Dacă matricea endomorfismului T ∈ L(V ) ı̂ntr-o bază or-

tonormată este simetrică, atunci T este diagonalizabil.
Demonstraţie:
Dacă matricea endomorfismului T ∈ L(V ) ı̂ntr-o bază ortonormată este si-
metrică, atunci T este un endomorfism autoadjunct , iar conform teoremei
anterioare există o bază ortonormată B formată din vectori proprii ai lui T ,
de unde rezultă că T este diagonalizabil.
Definiţia 17.10. Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian. Endomorfismul

T ∈ L(V ) se numeşte ortogonal (sau transformare ortogonală) dacă
păstrează produsul scalar, adică:
⟨T (u), T (v)⟩ = ⟨u, v⟩, ∀u, v ∈ V
Propoziţia 17.4.1. Un endomorfism ortogonal T ∈ L(V ) păstrează norma

vectorilor, distanţele şi unghiurile dintre vectori.
Demonstraţie: Cum T este ortogonal, pentru v = u obţinem
⟨T (u), T (u)⟩ = ⟨u, u⟩ ⇔ ∥T (u)∥ = ∥u∥, ∀u ∈ V

17.4. ENDOMORFISME PE SPAŢII EUCLIDIENE 235
Pentru u = x − y obţinem
∥T (x − y)∥ = ∥x − y∥ ⇔ ∥T (x) − T (y)∥ = ∥x − y∥
adică d (T (x), T (y)) = d(x, y), deci T păstrează distanţa ı̂ntre vectori. Dacă
θ este unghiul dintre vectorii x şi y avem
⟨x, y⟩ ⟨T (x), T (y)⟩

cos θ = = = cos ϕ
∥x∥ ⋅ ∥y∥ ∥T (x)∥ ⋅ ∥T (y)∥
unde ϕ este unghiul dintre T (x) şi T (y).
Teorema 17.16. Fie (V ; ⟨⋅, ⋅⟩) un spaţiu vectorial euclidian şi endomorfismul
T ∈ L(V ). Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1. T este o transformare ortogonală
2. T transformă orice bază ortonormată a lui V tot ı̂ntr-o bază ortonor-

mată.
3. Dacă A este matricea lui T ı̂ntr-o bază ortonormată B, atunci AT =

A−1 , sau
A ⋅ AT = AT ⋅ A = In
Definiţia 17.11. O matrice A ∈ Mn (R) se numeşte matrice ortogonală

dacă este inversabilă şi A−1 = AT .
Propoziţia 17.4.2. Dacă A ∈ Mn (R) este matrice ortogonală, atunci det A =

±1
Demonstraţie: A matrice ortogonală ⇒ A ⋅ AT = In . Aplicând pro-

prietăţile determinanţilor obţinem:
det(A ⋅ AT ) = det In ⇒ det A ⋅ det AT = 1 ⇒ (det A)2 = 1
aşadar det A = ±1.

Exemplu: Fie transformarea T ∶ R3 → R3 definită prin
T (x1 , x2 , x3 ) = (x1 − 4x2 − 8x3 , −4x1 + 7x2 − 4x3 , −8x1 − 4x2 + x3 )
Notăm cu e1 = (1, 0, 0), e2 = (0, 1, 0), e3 = (0, 0, 1) vectorii bazei canonice, care
este o bază ortonormată. Găsim
T (e1 ) = (1, −4, −8), T (e2 ) = (−4, 7, −4), T (e3 ) = (−8, −4, 1),
⎛ 1 −4 −8 ⎞
deci matricea lui T ı̂n baza canonică este A = ⎜ −4 7 −4 ⎟, aşadar T este
⎝ −8 −4 1 ⎠
o transformare autoadjunctă , deci este diagonalizabilă . Pentru a găsi forma
diagonală calculăm valorile şi vectorii proprii.
RRR 1 − λ −4 −8 RRR
RR RRR
det(A − λI3 ) = RRRR −4 7 − λ −4 RRR = ⋅ ⋅ ⋅ = −(λ − 9)2 (λ + 9)
RRR RRR
RR −8 −4 1 − λ RR
aşadar valorile proprii sunt λ1,2 = 9 şi λ3 = −9.

⎛ −8 −4 −8 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞
λ1,2 = 9 ⇒ ⎜ −4 −2 −4 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⇒ 2x1 + x2 + 2x3 = 0
⎝ −8 −4 −8 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠
x1 = α, x3 = β ⇒ x2 = −2α − 2β ⇒ Vλ1,2 = Sp{(1, −2, 0), (0, −2, 1)}
⎧5x − 2x − 4x = 0
⎛ 10 −4 −8 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎪ ⎪
⎪
⎪
1 2 3
λ1,2 = −9 ⇒ ⎜ −4 16 −4 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⇒ ⎨x1 − 4x2 + x3 = 0
⎝ −8 −4 10 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎪ ⎪
⎪
⎪
⎩−4x1 − 2x2 + 5x3 = 0
x2 = α ⇒ x1 = x3 = 2α ⇒ Vλ3 = Sp{(2, 1, 2)}
Notăm vectorii proprii care generează cele 2 subspaţii proprii cu
u1 = (1, −2, 0), u2 = (0, −2, 1), u3 = (2, 1, 2)
şi construim o bază ortonormată pornind de la aceşti vectori.
1. v1 = u1 = (1, −2, 0)
4 1
2. v2 = u2 + λ21 v1 = (0, −2, 1) − (1, −2, 0) = − (4, 2, −5)
5 5
3. v3 = u3 = (2, 1, 2) (u3 este vector propriu corespunzător unei valori
proprii diferite, deci este deja ortogonal pe v1 şi v2 ).
Versorii corespunzători acestor 3 vectori:
1 2 4 2 5 2 1 2
f1 = ( √ , − √ , 0) , f2 = ( √ , √ , − √ ) , f3 = ( , , )
5 5 3 5 3 5 3 5 3 3 3
formează o bază ortonormată din vectori proprii.

Transformarea ortogonală care transformă baza canonică B = {e1 , e2 , e3 }
din R3 ı̂n baza ortonormată B̄ = {f1 , f2 , f3 } va avea matricea care are pe
coloane coordonatele lui f1 , f2 şi f3 , adică matricea de trecere de la baza B
la baza B̄:
⎛ √1 √
4 2 ⎞
⎜ 5 3 5 3 ⎟
⎜ ⎟
⎜ − √2 √
2 1 ⎟
S=⎜ ⎟
⎜ 5 3 5 3 ⎟
⎜ ⎟
⎜ 5 2 ⎟
⎝ 0 − √ ⎠
3 5 3
deci expresia analitică a acestei transformări ortogonale este
x1 4x2 2x3 2x1 2x2 x3 5x2 2x3

T̄ (x1 , x2 , x3 ) = ( √ + √ + ,−√ + √ + ,− √ + ).
5 3 5 3 5 3 5 3 3 5 3
17.5 Exerciţii
1. Fie T ∶ R4 → R2 , T (x1 , x2 , x3 , x4 ) = (x1 + x2 , x3 − x4 )
a) Să se arate că T este liniară

b) Să se scrie matricea lui T ı̂n bazele canonice din R4 şi R2 .
c) Să se găsească ker T şi imT
Rezolvare: a) Fie x = (x1 , x2 , x3 , x4 ), y = (y1 , y2 , y3 , y4 ) ∈ R4 , α, β ∈ R.
T (αx + βy) = T (αx1 + βy1 , αx2 + βy2 , αx3 + βy3 , αx4 + βy4 ) =
= (αx1 + βy1 + αx2 + βy2 , αx3 + βy3 − αx4 − βy4 ) =
= (αx1 + αx2 , αx3 − αx4 ) + (βy1 + βy2 , βy3 − βy4 ) =
= α(x1 + x2 , x3 − x4 ) + β(y1 + y2 , y3 − y4 ) = αT (x) + βT (y).
b) Fie B1 = {e1 , e2 , e3 , e4 }, B2 = {f1 , f2 } bazele canonice din R4 şi R2 .
⎧
⎪ T (e1 ) = T (1, 0, 0, 0) = (1, 0) = 1 ⋅ f1 + 0 ⋅ f2
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪T (e2 ) = T (0, 1, 0, 0) = (1, 0) = 1 ⋅ f1 + 0 ⋅ f2
⎨ ⇒
⎪
⎪
⎪ T (e3 ) = T (0, 0, 1, 0) = (0, 1) = 0 ⋅ f1 + 1 ⋅ f2
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩T (e4 ) = T (0, 0, 0, 1) = (0, −1) = 0 ⋅ f1 + (−1) ⋅ f2
1 1 0 0
( ) este matricea lui T ı̂n bazele canonice.
0 0 1 −1
⎧
⎪
⎪ x1 + x2 = 0
c) ker T = {x ∈ R4 ∣T (x) = 0}. Se obţine sistemul omogen ⎨ .
⎪
⎩ x 3 − x4 = 0
⎪
1 1 0 0
Avem rang ( ) = 2. Alegem necunoscutele secundare
0 0 1 −1
x2 = α, x3 = β şi găsim x1 = −α, x4 = β, deci
ker T = {(−α, α, β, β)∣α, β ∈ R} =
= {(−α, α, 0, 0) + (0, 0, β, β)∣α, β ∈ R} =
= {α(−1, 1, 0, 0) + β(0, 0, 1, 1)∣α, β ∈ R} =
= Sp{(−1, 1, 0, 0), (0, 0, 1, 1)}.
imT = {y ∈ R2 ∣∃x ∈ R4 , T (x) = y}

⎧
⎪
⎪ x1 + x2 = y 1
T (x) = y ⇔ ⎨
⎪
⎩ x3 − x4 = y 2
⎪
aşadar imT este mulţimea vectorilor (y1 , y2 ) pentru care sistemul an-
terior este compatibil. Cum rangul matricei sistemului este 2 iar
adăugând coloana termenilor liberi rangul matricei extinse nu creşte,
sistemul anterior este compatibil pentru orice (y1 , y2 ) ∈ R2 , deci imT =
R2 .
2. Fie {e1 , e2 , e3 , e4 } baza canonică din R4 şi transformarea liniară
T ∶ R4 → R4 definită prin T (e1 ) = e2 + e3 , T (e2 ) = e3 + e4 , T (e3 ) = e4 + e1 ,
T (e4 ) = e1 + e2 . Să se găsească:
a) T (1, 2, 3, 4)
b) matricea lui T ı̂n baza canonică
c) ker T şi imT
Rezolvare: a)
T (1, 2, 3, 4) = T (e1 + 2e2 + 3e3 + 4e4 ) =
= T (e1 ) + 2T (e2 ) + 3T (e3 ) + 4T (e4 )) =
= e2 + e3 + 2(e3 + e4 ) + 3(e4 + e1 ) + 4(e1 + e2 ) =
= 7e1 + 5e2 + 3e3 + 5e4 =
= (7, 5, 3, 5).
b) Avem:
⎧
⎪ T (e1 ) = e2 + e3 = 0 ⋅ e1 + 1 ⋅ e2 + 1 ⋅ e3 + 0 ⋅ e4
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪T (e2 ) = e3 + e4 = 0 ⋅ e1 + 0 ⋅ e2 + 1 ⋅ e3 + 1 ⋅ e4
⎨
⎪
⎪
⎪ T (e3 ) = e4 + e1 = 1 ⋅ e1 + 0 ⋅ e2 + 0 ⋅ e3 + 1 ⋅ e4
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩T (e4 ) = e1 + e2 = 1 ⋅ e1 + 1 ⋅ e2 + 0 ⋅ e3 + 0 ⋅ e4
⎛ 0 0 1 1 ⎞
⎜ 1 0 0 1 ⎟
deci matricea lui T ı̂n baza canonică este ⎜ ⎟.
⎜ 1 1 0 0 ⎟
⎝ 0 1 1 0 ⎠
⎧
⎪ x3 + x4 = 0
⎛ 0 0 1 1 ⎞⎛ ⎞x1 ⎪
⎪
⎪ ⎞ ⎛ 0
⎪
⎪
⎪ x1 + x4 = 0
⎜ 1 0 0 1 ⎟⎜ ⎟x2 ⎟ ⎜ 0
c) T (x) = 0 ⇔ ⎜ ⎟⎜ ⎟⇔⎨ ⎟=⎜ .
⎜ 1 1 0 0 ⎟⎜ ⎟x3 ⎪
⎪ ⎟ ⎜
x1 + x2 = 0
0
⎝ ⎠⎝ ⎠ ⎪
⎪
⎪ ⎠ ⎝
0 1 1 0 x4 ⎪
⎪ 0
⎩ x2 + x3 = 0
Rangul matricei este 3, alegem necunoscuta secundară x4 = α şi obţinem
x1 = −α, x2 = α, x3 = −α, deci
ker T = {(−α, α, −α, α) ∈ R4 ∣α ∈ R} = Sp{(−1, 1, −1, 1)}.
RRR 0 0 1 y1 RRR
⎛ 0 0 1 1 ⎞ ⎛ x 1 ⎞ ⎛ y1 ⎞ RRR R
⎜ 1 0 0 1 ⎟ ⎜ x 2 ⎟ ⎜ y2 ⎟ RRR 1 0 0 y2 RRRRR
T (x) = y ⇔ ⎜ ⎟⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ ⇒ RR = 0
⎜ 1 1 0 0 ⎟ ⎜ x 3 ⎟ ⎜ y3 ⎟ RRR 1 1 0 y3 RRRRR
⎝ 0 1 1 0 ⎠ ⎝ x 4 ⎠ ⎝ y4 ⎠ RRR 0 1 1 y RRR
R 4 R
⇒ y1 − y2 + y3 − y4 = 0 ⇒ImT =Sp{(1, 1, 0, 0), (−1, 0, 1, 0), (1, 0, 0, 1)}.
3. Fie transformările liniare T1 ∶ R3 → R2 , T2 ∶ R2 → R4 definite prin:
T1 (x1 , x2 , x3 ) = (x1 + x3 , x1 + x2 − x3 )
T2 (y1 , y2 ) = (y1 + y2 , y1 , y2 , 2y1 − y2 )
Să se găsească matricele lui T1 , T2 şi T2 ○ T1 ı̂n bazele canonice, precum
şi nucleele acestor aplicaţii.
⎛ 1 1 ⎞
1 0 1 ⎜ 1 0 ⎟
Rezolvare: AT1 =( ) , AT2 =⎜ ⎟
1 1 −1 ⎜ 0 1 ⎟
⎝ 2 −1 ⎠
T2 ○ T1 (x1 , x2 , x3 ) = T2 (T1 (x1 , x2 , x3 )) = T2 (x1 + x3 , x1 + x2 − x3 ) =

= (x1 + x3 + x1 + x2 − x3 , x1 + x3 , x1 + x2 − x3 , 2(x1 + x3 ) − (x1 + x2 − x3 )) =
= (2x1 + x2 , x1 + x3 , x1 + x2 − x3 , x1 − x2 + 3x3 )
⎛ 2 1 0 ⎞
⎜ 1 0 1 ⎟
şi obţinem AT2 ○T1 =⎜ ⎟ = AT2 ⋅ AT1 .
⎜ 1 1 −1 ⎟
⎝ 1 −1 3 ⎠
⎧
⎪
⎪ x1 + x3 = 0 1 0 1
T1 (x) = 0 ⇒ ⎨ , rang( ) = 2,
⎪ 1 1 −1
⎩ x1 + x2 − x3 = 0
⎪
x3 = α ⇒ x1 = −α, x2 = 2α ⇒ ker T1 =Sp{(−1, 2, 1)}

⎧
⎪ y1 + y2 = 0
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪y1 = 0
T2 (y) = 0 ⇒ ⎨ ⇒ ker T2 = {(0, 0)}
⎪
⎪
⎪ y2 = 0
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩2y1 − y2 = 0
⎧
⎪ 2x1 + x2 = 0
⎪
⎪
⎪ ⎛ 2 1 0 ⎞
⎪
⎪
⎪ x1 + x3 = 0 ⎜ 1 0 1 ⎟
T2 ○ T1 (x) = 0 ⇒ ⎨ , rang⎜ ⎟=2
⎪
⎪ x1 + x2 − x 3 = 0 ⎜ 1 1 −1 ⎟
⎪
⎪
⎪ ⎝ 1 −1 3 ⎠
⎪
⎪
⎩x1 − x2 + 3x3 = 0
x3 = α ⇒ x1 = −α, x2 = 2α ⇒ ker T2 ○ T1 =Sp{(−1, 2, 1)}.
4. Fie ı̂n R3 baza B1 = {(1, 1, 1), (0, 1, 1), (0, 0, 1)} şi transformarea liniară
⎛ 1 2 1 ⎞
T ∶ R → R care are ı̂n baza B1 matricea ⎜ 2 0 1 ⎟. Să se găsească
3 3
⎝ 0 1 −1 ⎠
expresia analitică a lui T (x), x ∈ R , precum şi matricea lui T ı̂n baza
3
B2 = {(1, 0, 0), (1, 1, 0), (1, 1, 1)}.

Rezolvare: Notăm f1 = (1, 1, 1), f2 = (0, 1, 1), f3 = (0, 0, 1)}. Avem:
⎧
⎪ T (f1 ) = 1 ⋅ f1 + 2 ⋅ f2 + 0 ⋅ f3 = (1, 3, 3)
⎪
⎪
⎪
⎨T (f2 ) = 2 ⋅ f1 + 0 ⋅ f2 + 1 ⋅ f3 = (2, 2, 3)
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩T (f3 ) = 1 ⋅ f1 + 1 ⋅ f2 + (−1) ⋅ f3 = (1, 2, 1)
Aflăm coordonatele unui vector x = (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 ı̂n baza B1 :
⎧
⎪ α1 = x1 ⎧
⎪ α1 = x1
⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪
x = α1 f1 + α2 f2 + α3 f3 ⇒ ⎨α1 + α2 = x2 ⇒ ⎨α2 = x2 − x1
⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪
⎪
⎩α1 + α2 + α3 = x3 ⎪
⎩α3 = x3 − x2
T (x) = T (α1 f1 + α2 f2 + α3 f3 ) = α1 T (f1 ) + α2 T (f2 ) + α3 T (f3 ) =

= x1 ⋅ (1, 3, 3) + (x2 − x1 ) ⋅ (2, 2, 3) + (x3 − x2 ) ⋅ (1, 2, 1)
Se obţine T (x) = (−x1 + x2 + x3 , x1 + 2x3 , 2x2 + x3 ).
Notăm g1 = (1, 0, 0), g2 = (1, 1, 0), g3 = (1, 1, 1)}. Avem:
⎧
⎪ T (g1 ) = T (1, 0, 0) = (−1, 1, 0)
⎪
⎪
⎪
⎨T (g2 ) = T (1, 1, 0) = (0, 1, 2) .
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩T (g3 ) = T (1, 1, 1) = (1, 3, 3)
Matricea ı̂n baza B2 va avea pe coloane coordonatele acestor vectori ı̂n
baza B2 ∶
⎧
⎪ α1 + α2 + α3 = −1 ⎧
⎪ α1 = −2
⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪
α1 g1 + α2 g2 + α3 g3 = (−1, 1, 0) ⇒ ⎨α2 + α3 = 1 ⇒ ⎨ α2 = 1
⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪
⎪
⎩ α 3 = 0 ⎪
⎩ α3 = 0
⎧
⎪ α1 + α2 + α3 = 0 ⎧
⎪ α1 = −1 ⎧
⎪ α1 + α2 + α3 = 1 ⎧
⎪ α1 = −2
⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪
⎨α2 + α3 = 1 ⇒ ⎨α2 = −1 ; ⎨α2 + α3 = 3 ⇒ ⎨α2 = 0
⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪
⎪
⎩α3 = 2 ⎪
⎩ α3 = 2 ⎪
⎩ α3 = 3 ⎪
⎩α3 = 3
⎛ −2 −1 −2 ⎞
Aşadar matricea lui T ı̂n baza B2 este ⎜ 1 −1 0 ⎟
⎝ 0 2 3 ⎠
5. Fie transformarea liniară T ∶ R3 → R3 astfel ı̂ncât T (0, 0, 1) = (2, 3, 5),

T (0, 1, 1) = (1, 0, 0), T (1, 1, 1) = (0, 1, −1). Care este matricea lui T ı̂n
baza canonică din R3 ?
6. Fie baza {1, X, X 2 , . . . , X n } ı̂n spaţiul vectorial Rn [X] şi transformarea
liniară T ∶ Rn [X] → Rn [X] definită prin
T (P (X)) = P (X + 1) − P (X)
Să se scrie matricea lui T ı̂n baza de mai sus.

7. Determinaţi valorile şi vectorii proprii pentru transformările liniare
având următoarele matrice ı̂n baza canonică din R3 :
⎛ 2 −1 2 ⎞ ⎛ 0 1 0 ⎞ ⎛ 4 −5 2 ⎞
a) ⎜ 5 −3 3 ⎟ ; b) ⎜ −4 4 0 ⎟ ; c) ⎜ 5 −7 3 ⎟ ;
⎝ −1 0 −2 ⎠ ⎝ −2 1 2 ⎠ ⎝ 6 −9 4 ⎠
⎛ 1 −3 3 ⎞ ⎛ 1 −3 4 ⎞
d) ⎜ −2 −6 13 ⎟ ; e) ⎜ 4 −7 8 ⎟ ;
⎝ −1 −4 8 ⎠ ⎝ 6 −7 7 ⎠
R: a) λ1 = λ2 = λ3 = −1, Sp{(1, 1, −1)};
b) λ1 = λ2 = λ3 = 2, Sp{(1, 2, 0), (0, 0, 1)};
c) λ1 = 1, λ2 = λ3 = 0, Sp{(1, 1, 1)}, Sp{(1, 2, 3)};
d) λ1 = λ2 = λ3 = 1, Sp{(3, 1, 1)};
e) λ1 = 3, λ2 = λ3 = −1, Sp{(1, 2, 2)}, Sp{(1, 2, 1)}
8. Să se reducă la forma diagonală matricele următoare, specificând şi
bazele ı̂n care au această formă:
⎛ 2 −2 0 ⎞ ⎛ 1 −2 0 ⎞ ⎛ 3 2 0 ⎞
a) ⎜ −2 1 −2 ⎟ ; b) ⎜ −2 2 −2 ⎟ ; c) ⎜ 2 4 −2 ⎟
⎝ 0 −2 0 ⎠ ⎝ 0 −2 3 ⎠ ⎝ 0 −2 5 ⎠
R: a) λ1 = 1, λ2 = −2, λ3 = 4, B = {(2, 1, −2), (1, 2, 2), (2, −2, 1)};

b) λ1 = −1, λ2 = 5, λ3 = 2;
c) λ1 = 1, λ2 = 7, λ3 = 4;
9. Determinaţi care din următoarele transformări liniare (date prin ma-

tricele lor ı̂n baza canonică) pot fi diagonalizate:
⎛ 1 1 1 1 ⎞
⎛ −1 3 −1 ⎞ ⎛ 6 −5 −3 ⎞ ⎜ 1 1 −1 −1 ⎟
a) ⎜ −3 5 −1 ⎟ ; b) ⎜ 3 −2 −2 ⎟ ; c) ⎜ ⎟
⎝ −3 3 1 ⎠ ⎝ 2 −2 0 ⎠ ⎜ 1 −1 1 −1 ⎟
⎝ 1 −1 −1 1 ⎠
⎛ 4 −3 1 2 ⎞ ⎛ 0 0 0 1 ⎞
⎜ 5 −8 5 4 ⎟ ⎜ 0 0 1 0 ⎟
d) ⎜ ⎟ ; e) ⎜ ⎟
⎜ 6 −12 8 5 ⎟ ⎜ 0 1 0 0 ⎟
⎝ 1 −3 2 2 ⎠ ⎝ 1 0 0 0 ⎠
R: a) λ1 = 1, λ2 = λ3 = 2, B = {(1, 1, 1), (1, 1, 0), (1, 0, −3)}

b) nu poate fi diagonalizată
c) λ1 = λ2 = λ3 = 2, λ4 = −2, B = {(1, 1, 0, 0), (1, 0, 1, 0), (1, 0, 0, 1), (1, −1, −1, −1)}
d) nu poate fi diagonalizată
e) λ1 = λ2 = 1, λ3 = λ4 = −1, B = {(1, 0, 0, 1), (0, 1, 1, 0), (0, −1, 1, 0), (−1, 0, 0, 1)}
10. Să se verifice care dintre următoarele transformări sunt autoadjuncte:
(a) T (x1 , x2 , x3 ) = (x1 − x2 + x3 , −x1 + x2 + x3 , x1 + x2 + x3 )

(b) T (x1 , x2 , x3 ) = (x1 − x2 , −x1 + x2 + x3 , x2 + x3 )
(c) T (x1 , x2 , x3 ) = (x1 + x2 + x3 , x1 − x2 , x2 + x3 )
11. Să se verifice care dintre următoarele transformări sunt ortogonale:

√ √
1 3 3 1
(a) T (x1 , x2 , x3 ) = (x1 , x2 − x3 , x2 + x3 )
2 2 2 2
(b) T (x1 , x2 , x3 ) = (x1 + x3 , x1 + x2 , x2 + x3 )
2 2 1 2 1 2 1 2 2
(c) T (x1 , x2 , x3 ) = ( x1 + x2 − x3 , x1 − x2 + x3 , − x1 + x2 + x3 )
3 3 3 3 3 3 3 3 3
Capitolul 18
Forme biliniare. Forme

pătratice
18.1 Forme biliniare

Definiţia 18.1. Fie V un spaţiu vectorial de dimensiune n. O aplicaţie
F ∶ V × V → R se numeşte formă biliniară pe V dacă satisface condiţiile:
1. F (x + y, z) = F (x, z) + F (y, z), ∀x, y, z ∈ V
2. F (αx, y) = αF (x, y), ∀α ∈ R, x, y ∈ V
3. F (x, y + z) = F (x, y) + F (x, z), ∀x, y, z ∈ V
4. F (x, αy) = αF (x, y), ∀α ∈ R, x, y ∈ V
Cele patru condiţii din definiţia unei forme biliniare sunt echivalente cu
următoarele două:
F (αx + βy, z) = αF (x, z) + βF (y, z), ∀α, β ∈ R, x, y, z ∈ V

F (x, αy + βz) = αF (x, y) + βF (x, z), ∀α, β ∈ R, x, y, z ∈ V
Exemple
1. Orice produs scalar este o formă biliniară
2. Fie F ∶ R2 × R2 → R definită prin
F (x, y) = x1 y2 − x2 y1 , ∀x = (x1 , x2 ), y = (y1 , y2 ) ∈ R2 .
243
244 CAPITOLUL 18. FORME BILINIARE. FORME PĂTRATICE
Pentru x = (x1 , x2 ), y = (y1 , y2 ), z = (z1 , z2 ) ∈ R2 şi α, β ∈ R2 avem:

F (αx + βy, z) = F ((αx1 + βy1 , αx2 + βy2 ), (z1 , z2 )) =
= (αx1 + βy1 )z2 − (αx2 + βy2 )z1 =
= α(x1 z2 − x2 z1 ) + β(y1 z2 − y2 z1 ) =
= αF (x, z) + βF (y, z).
În mod analog se arată că
F (x, αy + βz) = αF (x, z) + βF (y, z).
Să considerăm acum un spaţiu vectorial V , o bază B = {e1 , . . . , en } ı̂n V şi

forma biliniară F ∶ V × V → R. Fie de asemenea doi vectori oarecare x, y ∈ V
exprimaţi ı̂n baza B astfel:
n
x = ∑ xi ei = x1 e1 + x2 e2 + ⋅ ⋅ ⋅ + xn en , xi ∈ R, i = 1, . . . , n
i=1
n
y = ∑ yi ei = y1 e1 + y2 e2 + ⋅ ⋅ ⋅ + yn en , yi ∈ R, i = 1, . . . , n
i=1
Folosind proprietăţile de liniaritate ale lui F obţinem:
n n n n n n
F (x, y) = F (∑ xi ei , ∑ yj ej ) = ∑ ∑ xi yj F (ei , ej ) = ∑ ∑ aij xi yj (18.1)
i=1 j=1 i=1 j=1 i=1 j=1
unde aij = F (ei , ej ), i, j = 1, 2, . . . , n.

Definiţia 18.2. Fie F ∶ V × V → R o formă biliniară pe spaţiul vectorial V
şi B = {e1 , . . . , en } o bază ı̂n V . Matricea
⎛ a11 a12 . . . a1n ⎞

⎜ a21 a22 . . . a2n ⎟
A=⎜ ⎟
⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟
⎝ an1 an2 . . . ann ⎠
unde aij = F (ei , ej ), i, j = 1, 2, . . . , n, se numeşte matricea formei bilini-

are F ı̂n baza B.
Exemplu: Pentru forma biliniară F ∶ R2 × R2 → R, F (x, y) = x1 y2 − x2 y1
ı̂n baza canonică din R2 avem:
⎧
⎪a11 = F (e1 , e1 ) = 1 ⋅ 0 − 0 ⋅ 1 = 0
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪a12 = F (e1 , e2 ) = 1 ⋅ 1 − 0 ⋅ 0 = 1
⎨
⎪
⎪
⎪a21 = F (e2 , e1 ) = 0 ⋅ 0 − 1 ⋅ 1 = −1
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩a22 = F (e2 , e2 ) = 0 ⋅ 1 − 1 ⋅ 0 = 0
18.1. FORME BILINIARE 245
0 1
deci matricea formei biliniare este ( ).
−1 0
Dacă introducem notaţiile
⎛ x1 ⎞ ⎛ y1 ⎞
⎜ x2 ⎟ ⎜ y ⎟
X =⎜ ⎟, Y = ⎜ 2 ⎟
⎜ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⎟
⎝ xn ⎠ ⎝ yn ⎠
atunci (18.1) devine

F (x, y) = X T AY.
Teorema 18.1. Fie F ∶ V × V → R o formă biliniară pe spaţiul vectorial V
şi două baze B = {e1 , . . . , en }, B̄ = {f1 , . . . , fn } ı̂n V . Fie SB B̄ matricea de
trecere de la B la B̄ şi A, Ā matricele formei biliniare F ı̂n raport cu bazele
B, respectiv B̄. Atunci avem:
Ā = SBT B̄ ASB B̄
Demonstraţie: Expresia formei biliniare F ı̂n bazele B şi B̄ este
F (x, y) = X T ⋅ A ⋅ Y = X̄ T ⋅ Ā ⋅ Ȳ
unde X şi Y sunt matricele coloană ale coordonatelor vectorilor x şi y ı̂n
baza B, iar X̄ şi Ȳ matricele coloană ale coordonatelor vectorilor x şi y ı̂n
baza B̄. Avem:
X = SB B̄ X̄ şi Y = SB B̄ Ȳ
Înlocuind ı̂n expresia lui F (x, y) obţinem
F (x, y) = (SB B̄ X̄)T ⋅ A ⋅ SB B̄ Ȳ = X̄ T ⋅ (SBT B̄ ASB B̄ ) ⋅ Ȳ = X̄ T ⋅ Ā ⋅ Ȳ

Ā = SBT B̄ ASB B̄
Definiţia 18.3. O formă biliniară F ∶ V × V → R pe spaţiul vectorial V se
numeşte simetrică dacă
F (x, y) = F (y, x), ∀x, y ∈ V.
Exemple:
orice produs scalar este o formă biliniară simetrică
forma biliniară F ∶ R2 × R2 → R, F (x, y) = x1 y2 − x2 y1 nu este simetrică

Teorema 18.2. O formă biliniară F ∶ V × V → R pe spaţiul vectorial V

este simetrică dacă şi numai dacă există o bază B a lui V ı̂n raport cu care
matricea asociată lui F este simetrică.
Demonstraţie: ”⇒”
Presupunem că F este simetrică. Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază a lui V şi
A matricea lui F ı̂n această bază . Avem:
aij = F (ei , ej ) = F (ej , ei ) = aji , ∀i, j = 1, . . . , n
deci A este o matrice simetrică.

”⇐” Presupunem că matricea lui F ı̂ntr-o bază B este simetrică, deci
A = AT . Considerăm doi vectori oarecare x, y ∈ V şi X, Y matricele coloană
ale coordonatelor acestor vectori ı̂n baza B. Avem:
F (x, y) = X T ⋅ A ⋅ Y = X T ⋅ AT ⋅ Y = (A ⋅ X)T ⋅ Y = Y T ⋅ A ⋅ X = F (y, x)
deci F este o formă biliniară simetrică.
18.2 Forme pătratice

Definiţia 18.4. Fie V un spaţiu vectorial de dimensiune n. O aplicaţie
Φ∶V →R
se numeşte formă pătratică pe V dacă există o formă biliniară simetrică

F ∶ V × V → R astfel ı̂ncât
Φ(x) = F (x, x), ∀x ∈ V.
Aşadar oricărei forme biliniare simetrice ı̂i putem asocia o formă pătratică.
Reciproc, dacă avem o formă pătratică Φ, atunci forma biliniară din care
provine aceasta este F ∶ V × V → R dată prin
1
F (x, y) = [Φ(x + y) − Φ(x) − Φ(y)], ∀x, y ∈ V.
2
Să considerăm acum o bază B = {e1 , . . . , en } ı̂n spaţiul vectorial V , o
formă pătratică Φ ∶ V → R şi forma biliniară simetrică F ∶ V × V → R din
care provine Φ. Fie de asemenea vectorul oarecare x ∈ V exprimat ı̂n baza
B astfel:
n
x = ∑ xi ei = x1 e1 + x2 e2 + ⋅ ⋅ ⋅ + xn en , xi ∈ R, i = 1, . . . , n
i=1
18.2. FORME PĂTRATICE 247
Folosind proprietăţile de liniaritate ale lui F obţinem:

n n n n
Φ(x) = F (x, x) = F (∑ xi ei , ∑ xj ej ) = ∑ ∑ aij xi xj = X T AX
i=1 j=1 i=1 j=1
⎛ x1 ⎞
⎜ x ⎟
unde X = ⎜ 2 ⎟ iar A este matricea asociată lui F ı̂n baza B.
⎜ ⋮ ⎟
⎝ xn ⎠
Exemplu Fie forma biliniară F ∶ R3 × R3 → R dată prin
F (x, y) = x1 y1 + 2x2 y2 + 3x3 y3 , ∀x = (x1 , x2 , x3 ), y = (y1 , y2 , y3 ) ∈ R3
Notăm vectorii din baza canonică din R3 cu e1 = (1, 0, 0), e2 = (0, 1, 0),
e3 = (0, 0, 1). Avem:
a11 = F (e1 , e1 ) = 1 ⋅ 1 + 2 ⋅ 0 ⋅ 0 + 3 ⋅ 0 ⋅ 0 = 1
a22 = F (e2 , e2 ) = 0 ⋅ 0 + 2 ⋅ 1 ⋅ 1 + 3 ⋅ 0 ⋅ 0 = 2
a33 = F (e3 , e3 ) = 0 ⋅ 0 + 2 ⋅ 0 ⋅ 0 + 3 ⋅ 1 ⋅ 1 = 3
a12 = F (e1 , e2 ) = 1 ⋅ 0 + 2 ⋅ 0 ⋅ 1 + 3 ⋅ 0 ⋅ 0 = 0 = a21
a13 = F (e1 , e3 ) = 1 ⋅ 0 + 2 ⋅ 0 ⋅ 0 + 3 ⋅ 0 ⋅ 1 = 0 = a31
a23 = F (e2 , e3 ) = 0 ⋅ 0 + 2 ⋅ 1 ⋅ 0 + 3 ⋅ 0 ⋅ 1 = 0 = a32
⎛ 1 0 0 ⎞
Matricea formei biliniare F ı̂n baza canonică este A = ⎜ 0 2 0 ⎟.
⎝ 0 0 3 ⎠
Fie baza B formată din vectorii f1 = (1, 1, 1), f2 = (1, 1, −1), f3 = (1, −1, −1).
Avem:
ā11 = F (f1 , f1 ) = 1 ⋅ 1 + 2 ⋅ 1 ⋅ 1 + 3 ⋅ 1 ⋅ 1 = 6
ā22 = F (f2 , f2 ) = 1 ⋅ 1 + 2 ⋅ 1 ⋅ 1 + 3 ⋅ (−1) ⋅ (−1) = 6
ā33 = F (f3 , f3 ) = 1 ⋅ 1 + 2 ⋅ (−1) ⋅ (−1) + 3 ⋅ (−1) ⋅ (−1) = 6
ā12 = F (f1 , f2 ) = 1 ⋅ 1 + 2 ⋅ 1 ⋅ 1 + 3 ⋅ 1 ⋅ (−1) = 0 = ā21
ā13 = F (f1 , f3 ) = 1 ⋅ 1 + 2 ⋅ 1 ⋅ (−1) + 3 ⋅ 1 ⋅ (−1) = −4 = ā31
ā23 = F (f2 , f3 ) = 1 ⋅ 1 + 2 ⋅ 1 ⋅ (−1) + 3 ⋅ (−1) ⋅ (−1) = 2 = ā32
⎛ 6 0 −4 ⎞
Aşadar matricea formei biliniare F ı̂n baza B este ⎜ 0 6 2 ⎟.
⎝ −4 2 6 ⎠
F este simetrică deoarece F (x̄, ȳ) = F (ȳ, x̄), ∀x̄, ȳ ∈ R3 .
⎛ 1 1 1 ⎞
Matricea de trecere de la baza canonică la baza B este S = ⎜ 1 1 −1 ⎟.
⎝ 1 −1 −1 ⎠
Se verifică uşor că
⎛ 1 1 1 ⎞ ⎛ 1 0 0 ⎞ ⎛ 1 1 1 ⎞ ⎛ 6 0 −4 ⎞
S T ⋅ A ⋅ S = ⎜ 1 1 −1 ⎟ ⎜ 0 2 0 ⎟ ⎜ 1 1 −1 ⎟ = ⎜ 0 6 2 ⎟
⎝ 1 −1 −1 ⎠ ⎝ 0 0 3 ⎠ ⎝ 1 −1 −1 ⎠ ⎝ −4 2 6 ⎠
Forma pătratică asociată este Φ ∶ R3 → R, Φ(x) = F (x, x) = x21 + 2x22 + 3x23 .

Expresia formei pătratice Φ ı̂n baza B este
⎛ 6 0 −4 ⎞ ⎛ x̄1 ⎞
Φ(x) = X̄ T ĀX̄ = ( x̄1 x̄2 x̄3 ) ⎜ 0 6 2 ⎟ ⎜ x̄2 ⎟ =
⎝ −4 2 6 ⎠ ⎝ x̄3 ⎠
= 6x̄21 + 6x̄22 + 6x̄23 − 8x̄1 x̄3 + 4x̄2 x̄3
Definiţia 18.5. Matricea A asociată formei biliniare simetrice F (din care

provine forma pătratică Φ) ı̂n baza B se numeşte matricea formei pătratice
Φ ı̂n baza B.
Definiţia 18.6. Spunem că o formă pătratică Φ ∶ V → R este redusă la

forma canonică dacă se determină o bază B = {f1 , . . . , fn } a lui V ı̂n
raport cu care expresia lui Φ să fie de forma
Φ(x) = λ1 y12 + λ2 y22 + ⋅ ⋅ ⋅ + λn yn2
unde λi ∈ R, i = 1, . . . , n iar y1 , . . . , yn sunt componentele vectorului x ∈ V ı̂n

baza B.
Teorema 18.3 (Gauss). Fie Φ ∶ V → R o formă pătratică. Atunci există

cel puţin o bază ı̂n V ı̂n raport cu care expresia lui Φ are o formă canonică.
Demonstraţie: Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază ı̂n V şi

n n
Φ(x) = ∑ ∑ aij xi xj ,
i=1 j=1
unde x1 , x2 , . . . , xn sunt coordonatele vectorului x ı̂n baza B.

Dacă Φ = 0 atunci teorema este evident adevărată.
Dacă Φ ≠ 0 distingem două cazuri:
1. există cel puţin un indice i ∈ {1, . . . , n} astfel ı̂ncât aii ≠ 0;

2. aii = 0, ∀i ∈ {1, . . . , n}, adică Φ(x) = ∑ 2aij xi xj .

1≤i<j≤n
Cazul 1. Vom demonstra că există o bază ı̂n care Φ are formă canonică
folosind inducţia matematică după n = dim V .
Pentru n = 1, orice bază este formată dintr-un singur vector, deci vectorii
au o singură coordonată, aşadar Φ este ı̂n forma canonică
Φ(x) = a11 x21 .
Presupunem teorema adevărată pentru orice formă pătratică definită pe
un spaţiu de dimensiune n − 1 şi demonstrăm că este adevărată pentru orice
formă pătratică definită pe un spaţiu de dimensiune n.
Putem presupune fără a reduce generalitatea că a11 ≠ 0. Grupând toţi
termenii care conţin pe x1 şi formând un pătrat perfect, obţinem:
Φ(x) = a11 x21 + 2a12 x1 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + 2a1n x1 xn + Φ̄(x2 , x3 , . . . , xn ) =
= a111 (a211 x21 + 2a11 a12 x1 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + 2a11 a1n x1 xn ) + Φ̄(x2 , x3 , . . . , xn ) =
= a11 (a11 x1
1
+ a12 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1n xn )2 + Φ1 (x2 , x3 , . . . , xn )
unde Φ1 este o formă pătratică ı̂n x2 , . . . , xn .
Construim baza B1 = {f1 , f2 , . . . , fn } ı̂n V cu ajutorul schimbării de coor-
donate:
⎧
⎪ y1 = a11 x1 + a12 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1n xn
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪y2 = x2
⎨ ,
⎪
⎪
⎪ ⋮
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩yn = xn
unde y1 , y2 , . . . , yn sunt coordonatele vectorului x ı̂n baza B1 , deci matricea
de trecere de la baza B1 la baza B este
⎛ a11 − a11 . . . − a11

1 a12 a1n
⎛ a11 a12 . . . a1n ⎞ ⎞
⎜ 0 1 ... 0 ⎟ ⎜ 0 1 ... 0 ⎟
SB1 B= ⎜ ⎟ ⇒ SBB1 = ⎜ ⎟
⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟
⎝ 0 0 ... 1 ⎠ ⎝ 0 0 ... 1 ⎠
⎧
⎪ f1 = a111 ⋅ e1
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪f2 = − aa12 ⋅ e1 + e2
deci vectorii bazei B1 sunt ⎨ 11
⎪
⎪
⎪ ⋮
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩fn = − a11 ⋅ e1 + en
a1n
În noua bază B1 forma pătratică Φ devine

n
1 2
Φ(x) = y1 + Φ1 (y2 , . . . , yn ), unde x = ∑ yi fi .
a11 i=1
şi aplicând ipoteza de inducţie, există o bază ı̂n care Φ are formă canonică.
Cazul 2. Dacă aii = 0, ∀i = 1, . . . , n şi Φ ≠ 0, există cel puţin un coeficient aij ≠
0. Fără a restrânge generalitatea, putem presupune că a12 ≠ 0. Efectuăm
schimbarea de coordonate:
⎧
⎪ x1 = y1 + y2
⎪
⎪
⎪
⎨x2 = y1 − y2
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩xk = yk , ∀k = 3, . . . , n
corespunzătoare matricei de trecere
⎛ 1 1 0 ... 0 ⎞
⎜ 1 −1 0 . . . 0 ⎟
⎜ ⎟
⎜ 0 0 1 ... 0 ⎟
⎜ ⎟
⎜ ⋮ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟
⎜ ⎟
⎝ 0 0 0 ... 1 ⎠
Aşadar ı̂n baza B ′ = {f1 , f2 , . . . , fn } dată prin

⎧
⎪ f1 = e1 + e2
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪ f2 = e1 − e2
⎪
⎪
⎪
⎨f3 = e 3 expresia formei pătratice devine:
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪ ⋮
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩fn = e n
Φ(x) = 2a12 x1 x2 + Φ̃(x) = 2a12 (y12 − y22 ) + Φ̃(x)
deci ı̂n baza B ′ forma pătratică Φ se ı̂ncadrează ı̂n cazul 1.
Prin aplicarea repetată, de cel mult n ori a unuia din cele 2 cazuri descrise
anterior , aşadar prin schimbări repetate de baze , se obţine o bază ı̂n raport
cu care Φ are o formă canonică.
Teorema 18.4 (Jacobi). Fie Φ ∶ V → R o formă pătratică având ı̂n baza
B = {e1 , . . . , en } matricea sociată A cu proprietatea că toţi minorii principali
RRR a R
RRR 11 . . . a1i RRRRR
∆i = RRR ⋮ ⋱ ⋮ RRR , i = 1, . . . , n
RRR R
RR ai1 . . . aii RRRR
sunt nenuli . Atunci există o bază B = {f1 , . . . , fn } a lui V ı̂n care Φ are
forma canonică
∆0 2 ∆1 2 ∆n−1 2
Φ(x) = y1 + y2 + ⋅ ⋅ ⋅ + y
∆1 ∆2 ∆n n
unde ∆0 = 1 iar y1 , . . . , yn sunt componentele vectorului x ı̂n baza B.
Teorema 18.5. Fie V un spaţiu vectorial euclidian şi Φ ∶ V → R o formă

pătratică. Atunci există o bază ortonormată ı̂n V astfel ı̂ncât matricea lui Φ
ı̂n această bază să fie diagonală.
Demonstraţie:
Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază ortonormată ı̂n V şi A matricea formei

pătratice Φ ı̂n baza B;
Cum Φ corespunde unei forme biliniare simetrice, matricea A este o

matrice simetrică;
Fie T ∈ L(V ) endomorfismul care are matricea A ı̂n baza B, adică este
definit prin
n
T (ei ) = ∑ aji ej
j=1
Cum matricea A este simetrică iar baza B este ortonormată, atunci T

este o transformare autoadjunctă;
Aşadar există o bază ortonormată formată din vectori proprii
B̄ = {f1 , f2 , . . . , fn }
ı̂n care matricea endomorfismului T devine diagonală:
⎛ λ1 0 . . . 0 ⎞
⎜ 0 λ2 . . . 0 ⎟
D=⎜ ⎟
⎜ ⋮ ⋮ ⋱ ⋮ ⎟
⎝ 0 0 . . . λn ⎠
unde λ1 , . . . , λn sunt valorile proprii ale lui T ;
Dacă S este matricea de trecere de la baza B la baza B̄, atunci avem
D = S −1 ⋅ A ⋅ S
Construim endomorfismul T̄ ∈ L(V ) dat prin
T̄ (ei ) = fi , ∀i = 1, . . . , n
n
Avem T̄ (ei ) = fi = ∑ sji ej , ∀i = 1, . . . , n, aşadar matricea endomorfis-
j=1
mului T̄ ı̂n baza B este chiar matricea S
Cum transformarea T̄ duce o bază ortonormată tot ı̂ntr-o bază orto-

normată , T̄ este o transformare ortogonală, deci
S −1 = S T
Pentru un vector oarecare x ∈ V , notăm cu
⎛ x1 ⎞ ⎛ y1 ⎞
⎜ x2 ⎟ ⎜ y ⎟
X =⎜ ⎟, Y = ⎜ 2 ⎟
⎜ ⋮ ⎟ ⎜ ⋮ ⎟
⎝ xn ⎠ ⎝ yn ⎠
matricele coloană ale coordonatelor lui x ı̂n bazele B, respectiv B̄;

Cum S este matricea de trecere de la B la B̄, avem
X =S ⋅Y
Expresia formei pătratice Φ(x) ı̂n baza B̄ devine

n
Φ(x) = ∑ aij xi xj = X T AX = (SY )T ⋅ A ⋅ SY = Y T (S T AS)Y
i,j=1
n
= Y T (S −1 AS)Y = Y T DY = ∑ λi yi2
i=1
Algoritmul de reducere la forma canonică a unei forme pătratice prin

metoda transformărilor ortogonale constă din următorii paşi:
1. Se determină valorile proprii λi , i = 1, . . . , n ale matricei formei pătratice,
precum şi subspaţiile de vectori proprii corespunzătoare Vλi , i = 1, . . . , n
2. În fiecare subspaţiu propriu se construieşte o bază ortonormată folosind
procedeul Gram-Schmidt, reuniunea acestor baze fiind baza B̄ ı̂n care
avem forma canonică
3. Se scrie forma canonică
Φ(x) = λ1 y12 + λ2 y22 + ⋅ ⋅ ⋅ + λn yn2
unde y1 , y2 , . . . , yn sunt coordonatele vectorului x ı̂n baza B̄
4. Se scriu relaţiile dintre coordonatele iniţiale şi cele ı̂n care avem forma
canonică
X =S ⋅Y
unde S este matricea de trecere de la baza iniţială la baza B̄
Exemplu Fie forma pătratică Φ ∶ R3 → R dată prin

Φ(x) = 5x21 + 6x22 + 4x23 − 4x1 x2 − 4x1 x3
Matricea formei pătratice Φ ı̂n baza canonică din R3 este
⎛ 5 −2 −2 ⎞
A = ⎜ −2 6 0 ⎟
⎝ −2 0 4 ⎠
1. Determinăm valorile şi vectorii proprii ai lui A:
RRR 5 − λ −2 −2 RRRR
RRR R
RRR −2 6 − λ 0 RRRR = (5 − λ)(6 − λ)(4 − λ) − 4(6 − λ) − 4(4 − λ) =
RRR R
RR −2 0 4 − λ RRRR
(5−λ)(λ2 −10λ+24)−8(5−λ) = (5−λ)(λ2 −10λ+16) = (5−λ)(2−λ)(8−λ)
⎧3x − 2x − 2x = 0
⎛ 3 −2 −2 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎪ ⎪
⎪
⎪
1 2 3
λ1 = 2 ⇒ ⎜ −2 4 0 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⇒ ⎨−2x1 + 4x2 = 0
⎝ −2 0 2 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎪ ⎪
⎪
⎪
⎩−2x1 + 2x3 = 0
x2 = α ⇒ x1 = x3 = 2α ⇒ Vλ1 = {(2α, α, 2α)∣α ∈ R} = Sp{(2, 1, 2)}
⎧−2x − 2x = 0
⎛ 0 −2 −2 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎪ ⎪
⎪
⎪
2 3
λ2 = 5 ⇒ ⎜ −2 1 0 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⇒ ⎨−2x1 + x2 = 0
⎝ −2 0 −1 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎪ ⎪
⎪
⎪
⎩−2x1 − x3 = 0
x1 = α ⇒ x2 = 2α, x3 = −2α ⇒ Vλ2 = Sp{(1, 2, −2)}
⎧
⎪ −3x1 − 2x2 − 2x3 = 0
⎛ −3 −2 −2 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎪ ⎪
⎪
λ1 = 8 ⇒ ⎜ −2 −2 0 ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ ⇒ ⎨−2x1 − 2x2 = 0
⎝ −2 0 −4 ⎠ ⎝ x3 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎪ ⎪
⎪
⎪
⎩−2x1 − 4x3 = 0
x3 = α ⇒ x1 = −2α, x2 = 2α ⇒ Vλ3 = Sp{(−2, 2, 1)}
2. Vectorii v1 = (2, 1, 2), v2 = (1, 2, −2), v3 = (−2, 2, 1) sunt deja ortogo-
nali. Baza ortonormată din vectori proprii va fi formată din versorii
corespunzători acestor vectori :
1 1 2 1 2
f1 = ⋅ v1 = (2, 1, 2) = ( , , )
∥v1 ∥ 3 3 3 3
1 1 1 2 2
f2 = ⋅ v2 = (1, 2, −2) = ( , , − )
∥v2 ∥ 3 3 3 3
1 1 2 2 1
f3 = ⋅ v3 = (−2, 2, 1) = (− , , )
∥v3 ∥ 3 3 3 3
3. Expresia formei pătratice Φ ı̂n baza B̄ = {f1 , f2 , f3 } este
Φ(x) = λ1 y12 + λ2 y22 + λ3 y32 = 2y12 + 5y22 + 8y32
4. Matricea de trecere de la baza canonică la baza B̄ are pe coloane com-

ponentele vectorilor f1 , f2 , f3 :
⎛
2
3
1
3 − 23 ⎞
S=⎜ 1
3
2
3 3 ⎟
2
⎝ 2
− 23 1 ⎠
3 3
iar legăturile dintre coordonatele iniţiale şi cele ı̂n care avem forma
canonică sunt
⎧
⎪ x1 = 32 y1 + 13 y2 − 23 y3
⎛ x1 ⎞ ⎛
2 1
− 23 ⎞ ⎛ y1 ⎞ ⎪
⎪
3 3 ⎪
⎜ x2 ⎟ = ⎜ 1 2
3 ⎟ ⎜ y2 ⎟ ⇔ ⎨
2
x2 = 31 y1 + 23 y2 + 23 y3
⎝ x3 ⎠ ⎝
3 3
1 ⎠⎝ ⎪
⎪
2
− 32 y3 ⎠ ⎪
⎪
⎩ x3 = 3 y 1 − 3 y 2 + 3 y 3
2 2 1
3 3
Teorema 18.6 (Sylvester). Fie Φ ∶ V → R o formă pătratică . Atunci

numărul termenilor pozitivi şi al celor negativi dintr-o formă canonică a lui
Φ nu depinde de baza ı̂n care este obţinută aceasta.
Fie p şi q numărul termenilor pozitivi, respectiv negativi din forma ca-
nonică a unei forme pătratice Φ. Evident, p + q ≤ n. În funcţie de valorile
acestor constante, avem următoarea clasificare a formelor pătratice:
Φ este pozitiv definită dacă p = n
Φ este negativ definită dacă q = n
Φ este pozitiv semidefinită dacă q = 0 şi p < n
Φ este negativ semidefinită dacă p = 0 şi q < n
Φ este nedefinită dacă pq ≠ 0
18.3 Exerciţii
1. Să se reducă la forma canonică prin metoda Jacobi următoarele forme
pătratice:
a) Φ(x) = x21 + x22 + x23 + 2x1 x3 + 2x2 x3

b) Φ(x) = 3x21 + 3x22 + 3x23 + 2x1 x2 + 2x2 x3 + 2x3 x1

c) Φ(x) = x21 + x23 + x1 x2 + x3 x4
d) Φ(x) = x21 + x24 + x1 x2 + x2 x3 + x3 x4 + x4 x1
Rezolvare:
⎛ 1 0 1 ⎞
a) Matricea formei pătratice este ⎜ 0 1 1 ⎟.
⎝ 1 1 1 ⎠
RRR 1 0 1 RRR
RR RR
∣ = 1, ∆3 = RRRR 0 1 1 RRRR = −1.
1 0
Avem ∆1 = 1, ∆2 = ∣
0 1 RRR R
RR 1 1 1 RRRR
Forma canonică a lui h dată de metoda Jacobi este:
1 2 ∆1 2 ∆2 2
Φ(x) = y + y + y =
∆1 1 ∆2 2 ∆3 3
= y12 + y22 − y32
unde y1 , y2 , y3 sunt coordonatele vectorului x̄ ı̂n baza ı̂n care avem

forma canonică.
RRR 3 1 1 RRRR
RR R
∣ = 8, ∆3 = RRRR 1 3 1 RRRR = 20.
3 1
b) ∆1 = 3, ∆2 = ∣
1 3 RRR R
RR 1 1 3 RRRR
Φ(x) = 31 y12 + 38 y22 + 52 y32
RRR 1 1 0 RRR RRR 1 1 0 0 RRR
RRR 1 2 R
1 12 R
R
R
R
2 R
R
R
R RRR 2 0 0 0 RRRRR
c) ∆1 = 1, ∆2 = ∣ 1 ∣ = − 4 , ∆3 = RR 2 0 0 RR = − 4 ∆4 = RR
1 1 1
=
2 0 RRR RRR RRR 0 0 1 12 RRRRR
RR 0 0 1 RR RRR 0 0 1 0 RRR
R 2 R
1
16 ⇒ Φ(x) = y1
2
− 4y 2
2 + y 2
3 − 4y4
2
2. Să se reducă la forma canonică prin metoda Gauss următoarele forme

pătratice:
a) Φ(x) = 5x21 + 6x22 + 4x23 − 4x1 x2 − 4x1 x3
Rezolvare:
Φ(x) = 5x21 − 4x1 x2 − 4x1 x3 + 6x22 + 4x23 = 5 (x21 − 45 x1 x2 − 45 x1 x3 ) +
+6x22 + 4x23 = 5 (x21 − 2 ⋅ x1 ⋅ 2x52 − 2 ⋅ x1 ⋅ 2x53 + 25
4 2
x2 + 25 x3 − 2 2x52 2x53 )
4 2
2
− 45 x22 − 45 x23 − 85 x2 x3 + 6x22 + 4x23 = 5 (x1 − 25 x2 − 25 x3 ) + 26
5 x2 + 5 x3 −
2 16 2
5 x2 x3 = y1 + 5 y2 + 5 y3 − 5 y2 y3 =
8 2 26 2 16 2 8
4y32
= 5y12 + 26 5
(y22 − 26
5 8
⋅ 5 y2 y3 ) + 16
5 y3 = 5y1 + 5 (y2 − 2 ⋅ y2 ⋅ 13 + 169 ) −
2 2 26 2 2y3
2
− 26
5 ⋅ 169 y3 + 5 y3 = 5y1 + 5
4 2 16 2 2 26
(y2 − 13
2
y3 ) + 13 y3 = 5z12 + 26
40 2
5 z2 + 13 z3
2 40 2
b) Φ(x) = x21 + 5x22 − 4x23 + 2x1 x2 − 4x1 x3

c) Φ(x) = x1 x2 + x2 x3 + x3 x1
d) Φ(x) = 4x21 + x22 + x23 − 4x1 x2 + 4x1 x3 − 3x2 x3
3. Să se reducă la forma canonică prin metoda valorilor şi vectorilor proprii
următoarele forme pătratice, specificând şi baza ı̂n care avem această
formă canonică:
Φ(x) = 2x21 + x22 − 4x1 x2 − 4x2 x3

Φ(x) = 3x21 + 3x22 + 3x23 + 2x1 x2 + 2x2 x3 + 2x1 x3
Φ(x) = x21 + x22 + x23 − 2x1 x2 − 2x1 x3 − 2x2 x3
Φ(x) = 2x1 x2 + 2x2 x3 + 2x3 x1
Capitolul 19
Vectori liberi
19.1 Spaţiul vectorilor liberi

Ð→
Considerăm ı̂n spaţiul geometric tridimensional E3 un segment orientat AB.
Punctul A se numeşte originea segmentului, iar B se numeşte extremitatea
segmentului. Dacă A ≠ B, atunci dreapta determinată de cele două puncte
se numeşte dreapta suport a segmentului. În cazul ı̂n care originea şi extre-
mitatea coincid, se obţine segmentul orientat nul.
Două segmente orientate au aceeaşi direcţie dacă dreptele lor suport co-
Ð→
incid sau sunt paralele. Un segment orientat AB determină ı̂n mod unic
pe dreapta AB un sens de parcurgere a acesteia. Două segmente orien-
tate nenule, de aceeaşi direcţie, au acelaşi sens dacă extremităţile lor se află
ı̂n acelaşi semiplan determinat de dreapta care uneşte originile segmentelor
ı̂n planul dreptelor suport paralele. În caz contrar, spunem că cele două
segmente orientate (de aceeaşi direcţie) au sensuri opuse. Lungimea unui
Ð→
segment orientat AB se defineşte ca fiind distanţa dintre punctele A şi B, şi
Ð→
se notează cu ∥AB∥. Un segment orientat are lungimea 0 dacă şi numai dacă
este segmentul nul.
Două segmente orientate care au aceeaşi direcţie, acelaşi sens şi aceeaşi
lungime se numesc echipolente. Relaţia de echipolenţă este o relaţie de
echivalenţă, ale cărei clase de echivalenţă se numesc vectori liberi. Aşadar,
Ð→
prin vectorul liber corespunzător segmentului orientat AB ı̂nţelegem mulţi-
mea tuturor segmentelor orientate care au aceeaşi direcţie, sens şi lungime cu
Ð→
AB. Direcţia, sensul şi lungimea comune reprezentanţilor unui vector liber
Ð→v se vor numi direcţia, sensul şi lungimea vectorului liber Ð →
v . Vectorul
liber de lungime 0 se numeşte vectorul nul, iar un vector liber de lungime
1 se numeşte versor.
257
258 CAPITOLUL 19. VECTORI LIBERI
Doi vectori liberi se numesc coliniari dacă au aceeaşi direcţie. Doi vectori
liberi coliniari care au aceeaşi lungime dar sensuri opuse se numesc vectori
opuşi. Opusul vectorului Ð →
v se notează cu −Ð→
v . Doi vectori liberi sunt egali
dacă reprezentantii lor sunt segmente orientate echipolente. Trei sau mai
mulţi vectori liberi nenuli care au reprezentanţii paraleli cu acelaşi plan se
numesc vectori coplanari.
Mulţimea tuturor vectorilor liberi se notează cu V3 . Să considerăm acum
un punct oarecare O ∈ E3 . Oricărui punct M ∈ E3 ı̂i corespunde un unic
ÐÐ→
vector liber Ð →
r ∈ V3 al cărui reprezentant este OM . Reciproc, oricărui vector
ÐÐ→
liber Ð→
r ı̂i corespunde un unic punct M ∈ E3 astfel ı̂ncât OM să fie repre-
ÐÐ→
zentant al lui Ð →
r . Vectorul liber Ð →
r = OM se numeşte vectorul de poziţie al
punctului M faţă de originea O.
Ð→ Ð→ Ð→
Definiţia 19.1. Fie Ð →
a , b ∈ V3 , OA un reprezentant al lui Ð→
a şi AB un
Ð
→
reprezentant al lui b . Vectorul liber Ð
→
c care are ca reprezentant segmentul
Ð→ Ð
→
orientat OB se numeşte suma vectorilor Ð →a şi b .
Observaţii:
Ð→ → Ð Ð→
- Vectorii Ð
→
a , b şi Ð
c =→
a + b sunt coplanari.
- Regula de mai sus pentru obţinerea sumei a doi vectori liberi se numeşte
regula triunghiului.
- De asemenea, suma a doi vectori liberi poate fi definită şi folosind regula
paralelogramului, ca fiind diagonala paralelogramului determinat de doi
reprezentanţi ai celor doi vectori având aceeaşi origine.
Definiţia 19.2. Fie λ ∈ R şi Ð →v ∈ V3 . Prin ı̂nmulţirea vectorului Ð

→
v cu
scalarul λ ı̂nţelegem vectorul liber λÐ
→
v definit astfel:
Ð
→
dacă Ð
→
v ≠ 0 şi λ ≠ 0, atunci λÐ→v este vectorul care are aceeaşi direcţie
Ð→ Ð
→
cu v , acelaşi sens cu v dacă λ > 0 şi sens opus dacă λ < 0, iar
lungimea lui este ∥λÐ→
v ∥ = ∣λ∣∥Ð
→
v ∥;
Ð
→ Ð
→
dacă Ð
→
v = 0 sau λ = 0, atunci λÐ
→
v = 0.
Teorema 19.1. Mulţimea vectorilor liberi V3 ı̂mpreună cu operaţiile de adu-

nare şi ı̂nmulţire cu scalari definite mai sus formează un spaţiu vectorial real.
19.2. COLINIARITATE ŞI COPLANARITATE 259
19.2 Coliniaritate şi coplanaritate

Ð→
Teorema 19.2. Fie Ð
→
a , b ∈ V3 doi vectori liberi nenuli.
Ð
→
1. Dacă Ð
→
a şi b sunt coliniari, atunci există un unic λ ∈ R astfel ı̂ncât
Ð
→
b = λÐ→
a.
2. Mulţimea tuturor vectorilor coliniari cu Ð

→
a este un subspaţiu vectorial
Ð
→
de dimensiune 1, generat de a :
V1 = {Ð
→
v ∈ V3 ∣∃λ ∈ R, Ð
→
v = λÐ
→
a }.
Ð→
3. Vectorii Ð
→
a şi b sunt necoliniari dacă şi numai dacă sunt liniar independenţi.
Ð→ → Ð→
a , b ,Ð
Teorema 19.3. Fie Ð
→ c ∈ V3 , cu Ð
→
a , b necoliniari.
Ð→ →
1. Dacă Ð
→
a , b ,Ðc sunt coplanari, atunci există α, β ∈ R unici astfel ı̂ncât
Ð
→ Ð
→ Ð
→
c =αa +β b .
Ð→
2. Mulţimea tuturor vectorilor coplanari cu Ð→a , b este un subspaţiu vecto-
Ð
→
rial de dimensiune 2, generat de Ð→a şi b :
Ð→
V2 = {Ð
→
v ∈ V3 ∣∃α, β ∈ R, Ð
→
v = αÐ
→
a + β b }.
Ð→ →
Teorema 19.4. Fie Ð →
a , b ,Ð
c ∈ V3 necoplanari şi un vector oareacare v ∈ V3 .
Atunci există α, β, γ ∈ R unici astfel ı̂ncât
Ð
→ Ð→
v = αÐ
→
a + β b + γÐ
→
c.
Ð
→ Ð → Ð →
Fie versorii i , j , k ∈ V3 necoplanari, ale căror direcţii sunt perpendi-
Ð→ Ð→ Ð→
culare două câte două, şi OA, OB, OC trei reprezentanţi ai acestor versori
având originea comună O. Conform teoremei anterioare, orice vector liber
Ð
→ Ð
→ Ð → Ð →
v ∈ V3 poate fi scris ı̂n mod unic ca o combinaţie liniară de i , j , k :
Ð
→ Ð
→ Ð → Ð →
v =x i +y j +yk.
Expresia de mai sus se numeşte expresia analitică a vectorului Ð

→
v , iar scalarii
Ð
→ ÐÐ→
x, y, z se numesc coordonatele euclidiene ale vectorului v . Dacă OM este un
reprezentant al lui Ð→
v cu originea ı̂n O, atunci expresia anterioară devine
ÐÐ→ Ð→ Ð→ Ð→
OM = xOA + y OB + z OC.
Ð
→ Ð→ Ð→
Sistemul {O; i , j , k } se numeşte reper cartezian ortogonal ı̂n V3 , iar
Ð→ Ð → Ð →
x, y, z se numesc coordonatele carteziene ale punctului M ı̂n reperul {O; i , j , k }.
ÐÐ→ Ð→ Ð→ Ð→ ÐÐ→ Ð
→ Ð
→ Ð
→
Dacă M, N ∈ E3 şi OM = xM i + yM j + zM k , iar ON = xN i + yN j + zN k
atunci
ÐÐ→ ÐÐ→ ÐÐ→ Ð
→ Ð
→ Ð
→
M N = ON − OM = (xN − xM ) i + (yN − yM ) j + (zN − zM ) k
Ð→ Ð→
Fie Ð
→
a , b ∈ V3 ∖{ 0 }. Numărul ϕ ∈ [0, π] ce reprezintă unghiul dintre dreptele
Ð
→ Ð
→
suport ale vectorilor Ð→
a şi b se numeşte unghiul dintre vectorii Ð →
a şi b .
Dacă unghiul dintre doi vectori este π2 , atunci vectorii se numesc ortogonali .
19.3 Produse cu vectori liberi

19.3.1 Produsul scalar
Ð→ Ð
→
Definiţia 19.3. Fie Ð →
a , b ∈ V3 şi ϕ ∈ [0, π] unghiul dintre Ð→
a şi b dacă
Ð
→ Ð→ Ð→ Ð→
a , b ∈ V3 ∖ { 0 }. Se numeşte produs scalar al vectorilor Ð →a , b numărul
real definit prin:
⎧ Ð Ð→ Ð→ Ð →
Ð
→ Ð→ ⎪⎪∥ →
a ∥ ⋅ ∥ b ∥ cos ϕ, dacă Ð
→
a, b ≠ 0
a ⋅ b =⎨ → Ð
Ð → Ð
→ Ð →
⎪
⎩0, dacă a = 0 sau b = 0
⎪
Proprietăţi
Ð→ Ð → → Ð Ð→
1. Ð
→
a ⋅ b = b ⋅Ð a , ∀→
a , b ∈ V3 ;
Ð
→ Ð→ → Ð
→ Ð→
2. λ(Ð
→
a ⋅ b ) = (λÐ→a)⋅ b =Ða ⋅ (λ b ), ∀Ð
→
a , b ∈ V3 , λ ∈ R;
Ð→ → Ð Ð→ → Ð Ð→ →
3. Ð
→
a ⋅( b +Ð
c)= →
a ⋅ b +Ð
a ⋅→
c , ∀Ð
→
a , b ,Ð
c ∈ V3 ;
Ð→
4. Ð
→
a ⋅Ð→
a > 0, ∀Ð→a ∈ V3 ; Ð
→
a ⋅Ð
→
a =0⇔Ð →
a = 0;
Ð→ Ð→
5. Ð
→
a , b ∈ V3 sunt ortogonali ⇔ Ð →
a ⋅ b = 0;
Ð
→ Ð
→ Ð
→ Ð → Ð→ Ð→ Ð→
6. dacă Ð
→
a = a1 i + a2 j + a3 k şi b = b1 i + b2 j + b3 k , atunci expresia
analitică a produsului scalar este
Ð
→ Ð→
a ⋅ b = a1 b1 + a2 b2 + a3 b3 ,
iar lungimea lui Ð

→
a este
√
∥Ð
→
a∥= a21 + a22 + a23
19.3. PRODUSE CU VECTORI LIBERI 261
Ð→ Ð→ Ð
→
7. dacă Ð
→
a , b ∈ V3 ∖ { 0 } şi ϕ ∈ [0, π] unghiul dintre Ð →a şi b , atunci
Ð
→ Ð
→
a ⋅ b a1 b 1 + a2 b 2 + a3 b 3
cos ϕ = Ð
→ =√ √
∥Ð
→
a∥⋅∥ b ∥ a1 + a22 + a23 ⋅ b21 + b22 + b23
2
19.3.2 Produsul vectorial

Ð→ Ð
→
Definiţia 19.4. Fie Ð →a , b ∈ V3 şi ϕ ∈ [0, π] unghiul dintre Ð
→a şi b dacă
Ð
→ Ð→ Ð→ Ð→
a , b ∈ V3 ∖{ 0 }. Se numeşte produs vectorial al vectorilor Ð →
a şi b vectorul
Ð→ Ð
→ Ð→
a × b = ∥Ð→a ∥ ⋅ ∥ b ∥ ⋅ sin ϕ ⋅ Ð
→
e
unde Ð→
e este versorul perpendicular pe planul determinat de cei doi vectori
şi orientat după regula burghiului , adică sensul de ı̂naintare a unui burghiu
Ð→
când Ð→a se roteşte către b printr-un unghi minim.
Ð
→ Ð
→ Ð→ Ð → Ð→ Ð
→ Ð→
Dacă Ð
→
a = a1 i + a2 j + a3 k şi b = b1 i + b2 j + b3 k , atunci expresia
analitică a produsului vectorial este
RRRR Ð → Ð→ Ð→ RR
Ð→ Ð
→ Ð→ Ð→ RRR i j k RRR
Ða × b = (a2 b3 − a3 b2 ) i + (a3 b1 − a1 b3 ) j + (a1 b2 − a2 b1 ) k = RRR a1 a2 a3 RRRRR
→
RRR R
RR b1 b2 b3 RRRR
Proprietăţi
Ð
→ → Ð
→ Ð→
1. b × Ð a = −(Ð→
a × b ), ∀Ð →
a , b ∈ V3 ;
Ð
→ Ð
→ Ð
→ Ð
→
2. (λÐ→a ) × b = λ(Ð →
a × b)=Ð →
a × (λ b ), ∀λ ∈ R, Ð →
a , b ∈ V3
Ð
→ Ð
→ → Ð Ð→ →
3. (Ð→
a + b )×Ð →c =Ð →
a ×Ð →
c + b ×Ð c , ∀→a , b ,Ðc ∈ V3
Ð
→
4. Ð
→a ×Ð →a = 0 , ∀Ð→a ∈ V3
Ð
→ Ð→ Ð→ Ð→
5. ∥Ð→
a × b ∥2 = ∥Ð →
a ∥2 ⋅ ∥ b ∥2 − (Ð
→
a ⋅ b )2 , ∀Ð→
a , b ∈ V3
Ð
→
6. aria paralelogramului determinat de vectorii Ð →
a şi b este
Ð→
Aparalelogram = ∥Ð
→a × b∥
Ð
→
7. aria triunghiului determinat de vectorii Ð
→
a şi b este
1 → Ð →
Atriunghi = ∥Ð
a × b∥
2
Ð→ Ð → Ð
→ Ð
→ Ð → Ð→
8. Ð
→ a = 0 sau b = 0 sau Ð
a × b = 0 dacă Ð
→ →
a , b sunt coliniari.
19.3.3 Produsul mixt

Ð→ →
Definiţia 19.5. Se numeşte produs mixt al vectorilor Ð →a , b ,Ð
c ∈ V3 numărul
Ð
→ Ð
real care este egal cu produsul scalar dintre vectorii a şi b × →
Ð
→ c:
Ð→ → Ð Ð→ →
(Ð
→
a , b ,Ð
c)= →
a ⋅( b ×Ð
c)
Ð→ Ð→ Ð→ Ð → Ð→ Ð→ Ð→ → Ð→ Ð→ Ð→
Dacă Ð
→
a = a1 i +a2 j +a3 k , b = b1 i +b2 j +b3 k şi Ð
c = c1 i +c2 j +c3 k ,
atunci expresia analitică a produsului mixt este
RRR a a a RRR
Ð→ Ð→ Ð → RRR 1 2 3 RRR
( a , b , c ) = RRR b1 b2 b3 RRR
RRR RR
RR c1 c2 c3 RRR
Proprietăţi
Ð→ → Ð→ → Ð Ð→
1. (Ð
→
a , b ,Ð
c ) = ( b ,Ð
c,→
a ) = (Ð
→
c ,Ð
→
a, b)
Ð→ → Ð→ Ð→ → Ð→ → Ð
2. (Ð
→
a , b ,Ð
c ) = −(Ð
→
a ,Ð
→
c , b ) = −(Ð
→
c , b ,Ð
a ) = −( b , Ð
a,→
c)
Ð→ → Ð→ → Ð
→
3. (Ð
→
a , b ,Ðc ) = 0 dacă cel puţin unul dintre vectorii Ð
→
a , b ,Ð
c este 0 sau
dacă cei trei vectori sunt coplanari;
Ð→ →
4. volumul paralelipipedului determinat de vectorii Ð
→
a , b ,Ð
c este
Ð→ →
Vparalelipiped = ∣(Ð
→
a , b ,Ð
c )∣
Ð→ →
5. volumul tetraedrului determinat de vectorii Ð
→
a , b ,Ð
c este
1 → Ð → →
Vtetraedru = ∣(Ð
a , b ,Ð
c )∣
6
Ð→ → Ð → Ð→ Ð→ → Ð →
6. (αÐ
→
a + β b ,Ð
c , d ) = α(Ð
→
a ,Ð
→
c , d ) + β( b , Ð
c, d)
19.3.4 Dublul produs vectorial

Ð→ →
Definiţia 19.6. Se numeşte dublul produs vectorial al vectorilor Ð
→
a , b ,Ð
c ∈
V3 vectorul
Ð→ Ð Ð
→ →
d =→a ×( b ×Ðc)
Proprietăţi:
Ð→ → Ð
→ →
1. Ð
→
a ×( b ×Ð
c ) este un vector coplanar cu b şi Ð
c şi avem
RRR Ð → Ð→ RRR
Ð
→ Ð→ Ð → Ð→ Ð→ Ð→ Ð → Ð→ Ð → R
R b c RRR
a × ( b × c ) = ( a ⋅ c ) b − ( a ⋅ b ) c = RRR Ð Ð
→ RRR
RRR a ⋅ b a ⋅ Ð
→ Ð
→ →
c RR
Ð→ → Ð → Ð→
2. Ð
→
a ×( b ×Ð
c ) + b × (Ð
→
c ×Ð
→
a)+Ð
→
c × (Ð
→
a × b)=0
R → Ð Ð→ R
Ð→ Ð→ Ð → Ð→ RRRR Ð a ⋅→c Ð →
a ⋅ d RRRR
3. ( a × b ) ⋅ ( c × d ) = RRR Ð → → Ð → Ð → RR
RRR b ⋅ Ðc b ⋅ d RRRR
Ð→ Ð→ → Ð→ → Ð → →
4. (Ð→
a × b ) ⋅ [Ð
→a ×( b ×Ð c )] = −(Ð
→
a ⋅ b )(Ð a , b ,Ð
c)
19.4 Exerciţii
Ð
→ Ð → Ð → Ð → Ð → → Ð
→ Ð
→
1. a) Demonstraţi că vectorii Ð →a =5i − j, b = i + j, Ð c = − i +2j
sunt liniar dependenţi şi determinaţi scrierea vectorului Ð
→
a ı̂n funcţie
Ð
→ Ð →
de b şi c .
Ð→
R: Ð→
a = 3 b − 2Ð →
c
Ð→ Ð → Ð → Ð → Ð
→ Ð → Ð → →
b) Demonstraţi că vectorii Ð →
a = i + j + k, b =− i −2j +3k, Ð c =
1Ð→ Ð → 11 Ð →
− i − j + k sunt liniar dependenţi şi determinaţi scrierea vec-
4 4
Ð
→
torului Ð→
c ı̂n funcţie de Ð→
a şi b .
1 → 3Ð →
R: Ð→
c = Ð a + b.
2 4
Ð
→ Ð → Ð → Ð → Ð → → Ð → Ð → Ð →
2. Se dau vectorii Ð→a = i + j, b = j + k, Ð c = i +2j +3k
Ð→ →
a) Demonstraţi că {Ð→
a , b ,Ð
c } este o bază;
Ð
→ Ð → Ð → Ð→ →
b) Determinaţi scrierea vectorului Ð→
v = i −3 j +2 k ı̂n baza {Ð
→
a , b ,Ð
c }.
Ð→
R: Ð
→
v = −2Ð
→
a − 7 b + 3Ð
→
c
Ð
→ Ð → Ð → Ð → Ð
→ 1Ð → Ð→ → 1Ð → Ð → Ð →
a = 2 i + j − k , b = − i + j +3 k , Ð
3. Se dau vectorii Ð
→ c = i −5 j − k
2 4
Ð→ →
a) Demonstraţi că {Ð→
a , b ,Ð
c } este o bază;
Ð
→ → Ð
Ð → Ð→ →
b) Determinaţi scrierea vectorului Ð→
v = i −18 j + k ı̂n baza {Ð
→
a , b ,Ð
c }.
Ð→
R: Ð
→
v =Ð
→
a + 2 b + 4Ð
→
c
Ð→ Ð
→ Ð→ Ð→ Ð→ Ð
→ Ð→ Ð→ Ð→
4. Se dau vectorii OA = 12 i − 4 j + 3 k , OB = 3 i + 12 j − 4 k , OC =
Ð
→ Ð → Ð →
2 i +3j −4k.
a) Demonstraţi că ∆AOB este isoscel, iar ∆AOC este dreptunghic;

b) Calculaţi perimetrul triunghiului ABC şi măsura unghiului A.
Ð→ √ Ð→
Rezolvare: ∥OA∥ = 122 + (−4)2 + 32 = 13 = ∥OB∥, deci triunghiul
∆AOB este isoscel;
Ð→ Ð→ Ð→ Ð→
OA ⋅ OC = 12 ⋅ 2 + (−4) ⋅ 3 + 3 ⋅ (−4) = 0 ⇒ vectorii OA şi OC sunt
perpendiculari , deci triunghiul ∆AOC este dreptunghic.
Ð→ Ð→ Ð→ Ð
→ → Ð
Ð → Ð→ √
AB = OB − OA = −9 i + 16 j − 7 k ⇒ ∥AB∥ = 386
Ð→ Ð→ Ð→ Ð→ Ð → Ð → Ð→ √
AC = OC − OA = −10 i + 7 j − 7 k ⇒ ∥AC∥ = 198
Ð→ Ð→ Ð→ Ð
→ Ð → Ð→ √
BC = OC − OB = − i − 9 j ⇒ ∥AB∥ √= 82√ √
Perimetrul triunghiului ABC este 386 + 198 + 82.
Ð→ Ð→
AB ⋅ AC 251 251
cos Â = Ð→ Ð→ = √ √ ⇒ Â = arccos ( √ √ )
∥AB∥ ⋅ ∥AC∥ 386 ⋅ 198 386 ⋅ 198
→ Ð
Ð → Ð → Ð→ Ð → → Ð
→ Ð →
→
a = 2 i − k , b = − j +2 k , Ð c = −3 i +3 j . Determinaţi
Ð
→
numerele reale λ şi µ astfel ı̂ncât vectorul Ð
→
v =Ð→
a + 2λ b + 2µÐ→c să fie:
a) perpendicular pe planul yOz

b) egal ı̂nclinat faţă de axele Ox, Oy, Oz.
→ Ð
Ð → → Ð
Ð → Ð
→ Ð →
Rezolvare: Ð→
v = 2 i − k + 2λ(− j + 2 k ) + 2µ(−3 i + 3 j )
Ð
→ Ð
→ Ð→ Ð→
v = (2 − 6µ) i + (−2λ + 6µ) j + (−1 + 4λ) k
⎧
⎪Ð→ Ð→ ⎧
⎪ → Ð
Ð → ⎧
⎪
Ð
→ ⎪v ⊥ j ⎪v ⋅ j =0 ⎪−2λ + 6µ = 0
a) v ⊥ yOz ⇔ ⎨Ð → Ð→ ⇔ ⎨Ð→ Ð→ ⇔⎨ ⇒
⎪ ⎪ ⎪
⎩v ⊥ k
⎪ ⎩v ⋅ k =0
⎪ ⎩−1 + 4λ = 0
⎪
1 1
λ = ,µ =
4 12
Ð
→ Ð
→ Ð
→ Ð→
̂ Ð→ ̂ Ð→ ̂ Ð→ v ⋅ i v ⋅ j
b) cos(Ð
→
v , i ) = cos(Ð
→
v , j ) = cos(Ð
→
v, k)⇔ → = → Ð
Ð → =
∥Ð
→
v ∥ ⋅ ∥ i ∥ ∥Ð
v ∥⋅∥j ∥
Ð
→ Ð→
=
v ⋅k → Ð
Ð → Ð → Ð→ Ð → Ð→
Ð→ Ð→ ⇒ v ⋅ i = v ⋅ j = v ⋅k ⇒
∥v ∥⋅∥k∥
2 7
2 − 6µ = −2λ + 6µ = −1 + 4λ ⇒ λ = , µ =
5 30
Ð
→ Ð
→
6. Se dau vectorii Ð →
a şi b despre care se ştie că ∥Ð
→
a ∥ = 3, ∥ b ∥ = 2,
Ð→ Ð→ Ð → → Ð →
∡(Ð→
a , b ) = π3 . Se consideră apoi vectorii Ð
→
c = 2Ð
→
a − 3 b şi d = Ð
a + b.
Calculaţi:
Ð→ →
a) Ð
→
a ⋅ b , ∥Ð
c ∥, ∡(Ð
→
a ,Ð
→
c)
Ð
→
b) aria paralelogramului determinat de vectorii Ð
→
c şi d
Rezolvare:
Ð→ Ð→
a) Ð
→a ⋅ b = ∥Ð→
a ∥ ⋅ ∥ b ∥ ⋅ cos π3 = 3
Ð→ Ð
→ Ð→ Ð →→ Ð →Ð →
∥Ð→
c ∥2 = Ð
→
c ⋅Ð
→
c = (2Ð →
a −3 b )⋅(2Ð →
a −3 b ) = 4Ð→
a ⋅Ð
→
a −6Ð→
a ⋅ b −6 b ⋅Ð
a +9 b ⋅ b
Ð
→ Ð→
= 4∥Ð→
a ∥2 − 12Ð→a ⋅ b + 9∥ b ∥2 = 36 ⇒ ∥Ð →c∥=6
Ð→ Ð
a ⋅ c→ Ð→ Ð
→
cos(Ð̂
→
a ,Ð→
c)= Ð = Ð
1 → Ð
a ⋅(2 →
a −3 b ) = (2∥Ð
1
a ∥2 −3Ð
→ →
a⋅b)=
1
→ Ð→
∥ a ∥ ⋅ ∥ c ∥ 18 18 2
Ð→ Ð→ Ð
→ Ð
→ Ð → → Ð → Ð→
b) Ð
→
c × d = (2Ð
→
a −3 b )×(Ð→
a + b ) = 2Ð
→a ×Ð
→
a +2Ð →
a × b −3 b × Ð a −3 b × b =
Ð
→ Ð→ Ð
→ Ð→ √
= 5Ð
→
a × b ⇒ A = ∥Ð →
c × d ∥ = 5∥Ð
→a × b ∥ = 5∥Ð
→a ∥ ⋅ ∥ b ∥ ⋅ sin π3 = 15 3
Ð
→ √
7. Fie Ð
→
a =Ð →u − 3Ð→
v , b = −Ð →u + 2Ð →
v , ∥Ð→
u ∥ = 3, ∥Ð→
v ∥ = 2 şi unghiul dintre
Ð→
vectorii Ð
→
u şi Ð
→
v este θ = π4 . Să se calculeze Ð→
a ⋅ b , lungimile diagonalelor
paralelogramului determinat de cei doi vectori, şi unghiul dintre ele.
8. Determinaţi scalarii λ, µ ∈ R astfel ı̂ncât punctele A(2, λ, 1), B(3, 7, 5), C(µ, 10, 9)
să fie coliniare.
Ð→ Ð → Ð→ Ð → Ð→ Ð
→ Ð → Ð →
Rezolvare: AB = i + (7 − λ) j + 4 k , BC = (µ − 3) i + 3 j + 4 k
RRR Ð → Ð→ Ð → RR
Ð→ Ð→ RRRR i j k RRR Ð
R →
AB × BC = RRR 1 7 − λ 4 RRRR = 0 ⇒
RRR R
RR µ − 3 3 4 RRRR
Ð
→ Ð
→ Ð
→ Ð →
(16 − 4λ) i + (4µ − 16) j + (24 − 3λ − 7µ + λµ) k = 0 ⇒ λ = µ = 4.
9. Se consideră punctele:
i. A(2, 3, 1), B(4, 1, −2), C(6, 3, 7), D(−5, −4, 8)

ii. A(1, 1, −3), B(2, −1, 1), C(3, 3, 1), D(−1, 4, 2)
iii. A(2, −1, 1), B(5, 5, 4), C(3, 2, −1), D(4, 1, 3)
Pentru fiecare din cazurile de mai sus, calculaţi:
a) Perimetrul, unghiurile, aria şi ı̂nălţimile triunghiului ABC.

b) Volumul, aria totală şi ı̂nălţimile tetraedrului ABCD.
Ð
→ Ð→ Ð → Ð → Ð → Ð → Ð → → Ð→ Ð →
→
a = 2 i +(λ+2) j +3 k , b = i +λ j − k , Ð
c = 4 j +2 k
unde λ ∈ R.
a) Determinaţi valoarea parametrului λ astfel ı̂ncât vectorii să fie co-

planari
b) Pentru valoarea găsită anterior, descompuneţi vectorul Ð
→
a după direcţiile
Ð
→ Ð →
vectorilor b şi c şi calculaţi aria paralelogramului determinat de
Ð
→ →
vectorii b şi Ð
c.
Partea IV
Geometrie analitică şi

diferenţială
267
Capitolul 20
Planul şi dreapta ı̂n spaţiu
20.1 Planul
Ð
→ Ð→ Ð →
Fie {O; i , j , k } un reper cartezian ortogonal ı̂n V3 şi un plan p ı̂n spaţiul
geometric tridimensional E3 .
Ð→
Definiţia 20.1. Un vector nenul N se numeşte vector normal la planul p
dacă dreapta suport a unui reprezentant al său este perpendiculară pe planul
p.
Ð→ Ð→
Dacă N este un vectori normal la planul p, atunci şi λ N , λ ∈ R∗ este tot
un vector normal la planul p.
Ð
→
Definiţia 20.2. Doi vectori necoliniari Ð →
a şi b ai căror reprezentanţi au
dreptele suport paralele cu planul p se numesc vectori directori ai planului
p.
Ð
→ Ð→ Ð → Ð →
Fie un plan p, un punct M0 (x0 , y0 , z0 ) ı̂n acest plan, şi N = A i +B j +C k
Ð→
un vector normal la planul p. Deoarece N este un vector nenul, rezultă că
A, B, C nu sunt simultan nuli, adică A2 + B 2 + C 2 > 0.
ÐÐÐ→ Ð → ÐÐÐ→ Ð →
Un punct oarecare M (x, y, z) ∈ p ⇔ M0 M ⊥ N ⇔ M0 M ⋅ N = 0
ÐÐÐ→ Ð
→ Ð→ Ð
→
Cum M0 M = (x − x0 ) i + (y − y0 ) j + (z − z0 ) k , folosind expresia analitică
a produsului scalar obţinem
A(x − x0 ) + B(y − y0 ) + C(z − z0 ) = 0 (20.1)
aşadar coordonatele oricărui punct din planul p verifică ecuaţia anterioară,
care se numeşte ecuaţia normală a planului.
Ecuaţia (20.1) se rescrie
Ax + By + Cz − Ax0 − By0 − Cz0 = 0
269
270 CAPITOLUL 20. PLANUL ŞI DREAPTA ÎN SPAŢIU
iar notând cu D = −Ax0 − By0 − Cz0 obţinem
Ax + By + Cz + D = 0 (20.2)
care se numeşte ecuaţia generală a planului.

Ecuaţia unui plan nu este unică. Dacă ı̂nmulţim (20.2) cu λ ∈ R∗ obţinem
λAx + λBy + λCz + λD = 0
ecuaţie care este de asemenea verificată de coordonatele oricărui punct din

planul p. Orice altă ecuaţie a planului p are coeficienţii proporţionali cu
A, B, C, D.
Ð
→ Ð→ Ð→
Fie un plan p, punctul M0 (x0 , y0 , z0 ) ∈ p şi Ð →
v 1 = l1 i + m1 j + n1 k ,
Ð
→ Ð→ Ð
→ Ð
→
v 2 = l2 i + m2 j + n2 k doi vectori directori (deci necoliniari) ai planului p.
ÐÐÐ→ → Ð
Un punct oarecare M (x, y, z) ∈ p ⇔ vectorii M0 M , Ð v 1, →
v 2 sunt coplanari,
ÐÐÐ→ Ð → Ð→
adică dacă şi numai dacă produsul mixt (M0 M , v 1 , v 2 ) = 0.
ÐÐÐ→ Ð
→ Ð→ Ð→
Cum M0 M = (x − x0 ) i + (y − y0 ) j + (z − z0 ) k , folosind expresia analitică
a produsului mixt obţinem
RRR x − x y − y z − z RRR
RRR 0 0 0 RRR
RRR l1 m1 n1 RRR = 0 (20.3)
RRR RRR
RR l2 m2 n2 RR
care se numeşte ecuaţia planului determinat de un punct şi doi vectori
directori.
Ð
→ Ð→
Fie un plan p, punctele M1 (x1 , y1 , z1 ), M2 (x2 , y2 , z2 ) ∈ p şi Ð
→
v = l i +m j +
Ð→
n k un vector cu dreapta suport paralelă cu p.
ÐÐÐ→ ÐÐÐ→ →
Un punct oarecare M (x, y, z) ∈ p ⇔ vectorii M1 M , M1 M2 , Ð v sunt copla-
nari, adică dacă şi numai dacă produsul mixt
ÐÐÐ→ ÐÐÐ→ →
(M0 M , M1 M2 , Ð
v ) = 0.
Folosind expresia analitică a produsului mixt obţinem

RRR x − x y − y1 z − z1 RRR
RRR 1 RRR
RRR x2 − x1 y2 − y1 z2 − z1 RRR = 0 (20.4)
RRR RRR
RR l m n RR
care se numeşte ecuaţia planului determinat de două puncte şi un
vectori director.
20.2. DREAPTA 271
Fie un plan p şi punctele M1 (x1 , y1 , z1 ), M2 (x2 , y2 , z2 ), M3 (x3 , y3 , z3 ) ı̂n

planul p.
ÐÐÐ→ ÐÐÐ→ ÐÐÐ→
Un punct oarecare M (x, y, z) ∈ p ⇔ vectorii M1 M , M1 M2 , M1 M3 sunt
coplanari, adică dacă şi numai dacă produsul mixt
ÐÐÐ→ ÐÐÐ→ ÐÐÐ→
(M0 M , M1 M2 , M1 M3 ) = 0.
Folosind expresia analitică a produsului mixt obţinem

RRR x − x y − y1 z − z1 RRR
RRR 1 RRR
RRR x2 − x1 y2 − y1 z2 − z1 RRR = 0 (20.5)
RRR RRR
RR x3 − x1 y3 − y1 z3 − z1 RR
care se numeşte ecuaţia planului determinat de trei puncte.
Observaţii
Ecuaţia planului xOy este z = 0, iar ecuaţia unui plan paralel cu xOy
este z = z0 ;
Ecuaţia planului xOz este y = 0, iar ecuaţia unui plan paralel cu xOz
este y = y0 ;
Ecuaţia planului yOz este x = 0, iar ecuaţia unui plan paralel cu yOz
este x = x0 ;
Proiecţiile punctului M0 (x0 , y0 , z0 ) pe planele de coordonate sunt punc-

tele de coordonate
(x0 , y0 , 0), (x0 , 0, z0 ), (0, y0 , z0 )
Simetricele punctului M0 (x0 , y0 , z0 ) faţă de planele de coordonate sunt

punctele de coordonate
(x0 , y0 , −z0 ), (x0 , −y0 , z0 ), (−x0 , y0 , z0 )
20.2 Dreapta
Fie d o dreaptă ı̂n spaţiul geometric tridimensional E3 .
Ð
→ Ð → Ð →
Definiţia 20.3. 1. Vectorul nenul Ð→v = l i +m j +n k ai cărui reprezentanţi
au dreapta suport paralelă cu dreapta d, se numeşte vector director
al dreptei d;
2. Numerele reale l, m, n se numesc parametrii directori ai dreptei d;
3. Ð
→ 1 Ð
v0= Ð
→ ⋅→
v se numeşte versor director al dreptei d.
∥v∥
4. Numerele cos α, cos β, cos γ, unde α, β, γ sunt unghiurile făcute de vec-
Ð
→ Ð → Ð →
torul Ð
→
v cu versorii i , j şi k , se numesc cosinusuri directoare ale
dreptei d.
Cosinusurile directoare se calculează ı̂n funcţie de parametrii directori
astfel:
Ð
→ Ð→
v ⋅ i l
cos α =
Ð
→ Ð→ =√2
∥v ∥⋅∥ i ∥ l + m2 + n2
Ð
→ Ð→
v ⋅ j m
cos β = Ð→ =√
∥Ð
→
v ∥⋅∥j ∥ l2 + m2 + n2
Ð
→ Ð→
v ⋅k n
cos γ = Ð→ =√
∥Ð
→
v ∥⋅∥k∥ l2 + m2 + n2
Parametrii directori l, m, n ai unei drepte nu sunt unici. Pentru orice λ ≠ 0,
numerele λl, λm, λn sunt de asemenea parametri directori deoarece vectorul
λÐ →
v este coliniar cu Ð→
v deci este de asemenea vector director al dreptei d.
Ð
→
Fie o dreaptă d, un punct M0 (x0 , y0 , z0 ) pe această dreaptă, şi Ð
→
v =l i +
Ð
→ Ð
→
m j + n k un vector director al dreptei d.
ÐÐÐ→ →
Un punct oarecare M (x, y, z) ∈ d ⇔ M0 M , Ð v coliniari ⇔ ∃λ ∈ R astfel
ÐÐÐ→ Ð
→
ı̂ncât M0 M = λ v .
ÐÐÐ→ Ð
→ Ð→ Ð
→
Cum M0 M = (x − x0 ) i + (y − y0 ) j + (z − z0 ) k , obţinem
⎧
⎪ x − x0 = λl ⎧
⎪ x = x0 + λl
⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪
⎨y − y0 = λm ⇔ ⎨y = y0 + λm (20.6)
⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z − z0 = λn ⎪
⎩z = z0 + λn
care se numesc ecuaţiile parametrice ale dreptei, sau echivalent
x − x0 y − y0 z − z0
= = (20.7)
l n n
care se numesc ecuaţiile canonice ale dreptei.
Fie o dreaptă d şi punctele M1 (x1 , y1 , z1 ), M2 (x2 , y2 , z2 ) pe dreapta d.
ÐÐÐ→
Vectorul M1 M2 este un vector director al dreptei d şi avem
Ð
→ ÐÐÐ→ Ð
→ Ð
→ Ð
→
v = M1 M2 = (x2 − x1 ) i + (y2 − y1 ) j + (z2 − z1 ) k
20.2. DREAPTA 273
Înlocuind ı̂n (20.7) coordonatele punctului M1 şi componentele vectorului

director Ð→
v obţinem:
x − x1 y − y1 z − z1
= = (20.8)
x2 − x1 y2 − y1 z2 − z1
ecuaţii care sunt verificate de fiecare punct de pe dreapta d şi se numesc
ecuaţiile dreptei prin două puncte.
Teorema 20.1. Fie planele neparalele p1 şi p2 având ecuaţiile
(p1 ) ∶ A1 x + B1 y + C1 z + D1 = 0
(p2 ) ∶ A2 x + B2 y + C2 z + D2 = 0
Atunci ecuaţiile canonice ale dreptei de intersecţie a celor două plane sunt
x − x0 y − y0 z − z0
= =
l n n
unde (x0 , y0 , z0 ) este o soluţie a sistemului format din ecuaţiile celor două
plane, iar parametrii directori sunt
B1 C1 C A1 A B1
l=∣ ∣, m = ∣ 1 ∣, n = ∣ 1 ∣.
B2 C2 C2 A 2 A2 B2
Demonstraţie: Deoarece planele p1 şi p2 sunt neparalele , vectorii normali

Ð
→ Ð→ Ð→ Ð→
N 1 = A1 i + B1 j + C1 k
Ð
→ Ð→ Ð→ Ð→
N 2 = A2 i + B2 j + C2 k
A1 B1 C1
sunt necoliniari, deci matricea ( ) are rangul 2, aşadar sistemul
A2 B2 C2
format din ecuaţiile celor două plane este compatibil.
Ð
→ Ð
→
Dreapta de intersecţie este perpendiculară pe vectorii normali N 1 şi N 2 ,
RRR Ð → Ð→ Ð→ RRR
Ð
→ Ð→ RRR i j k RRR
deci un vector director al acestei drepte poate fi ales Ð
→
v = N 1 × N 2 = RRRR A1 B1 C1 RRR ,
RRR
RRR RRR
RR A2 B2 C2
de unde obţinem parametrii directori din enunţ.
Observaţii
⎧
⎪
⎪y = 0
Ecuaţiile axei Ox sunt ⎨ ;
⎪
⎩z = 0
⎪
⎧
⎪
⎪x = 0
Ecuaţiile axei Oy sunt ⎨ ;
⎪
⎪z = 0
⎩
⎧
⎪
⎪x = 0
Ecuaţiile axei Oz sunt ⎨ ;
⎪
⎩y = 0
⎪
Proiecţiile punctului M0 (x0 , y0 , z0 ) pe axele de coordonate sunt punc-

tele de coordonate
(x0 , 0, 0), (0, y0 , 0), (0, 0, z0 )
Simetricele punctului M0 (x0 , y0 , z0 ) faţă de axele de coordonate sunt

punctele de coordonate
(x0 , −y0 , −z0 ), (−x0 , y0 , −z0 ), (−x0 , −y0 , z0 )
20.3 Unghiuri şi distanţe

20.3.1 Unghiul a două drepte
Fie dreptele d1 , d2 date prin ecuaţiile:
x − x1 y − y1 z − z1
d1 ∶ = =
l1 m1 n1
x − x2 y − y2 z − z2
d2 ∶ = =
l2 m2 n2
Atunci unghiul θ dintre cele două drepte este dat de unghiul dintre vectorii
Ð→ Ð
→ Ð→ → Ð→ Ð→ Ð→
v 1 = l1 i +m1 j +n1 k şi Ð
directori ai celor două drepte Ð
→ v 2 = l2 i +m2 j +n2 k :
Ð→
v 1⋅Ð →v2 l1 l2 + m1 m2 + n1 n2
cos θ = Ð→ Ð→ =√ √
∥ v 1∥ ⋅ ∥ v 2∥ l1 + m21 + n21 ⋅ l22 + m22 + n22
2
20.3.2 Unghiul a două plane

Fie planele p1 , p2 date prin ecuaţiile:
p1 ∶ A1 x + B1 y + C1 z + D1 = 0
p2 ∶ A2 x + B2 y + C2 z + D2 = 0
Presupunem că planele nu coincid şi nu sunt nici paralele (cazuri ı̂n care
unghiul dintre plane este 0) . Unghiul diedru dintre cele două plane este egal
cu unghiul plan obţinut prin secţionarea planelor cu un plan perpendicular
pe dreapta de intersecţie a celor două plane , care este egal cu unghiul dintre
20.3. UNGHIURI ŞI DISTANŢE 275
Ð
→ Ð→ Ð
→ Ð→ Ð → Ð
→ Ð→
normalele la cele două plane N 1 = A1 i + B1 j + C1 k şi N 2 = A2 i + B2 j +
Ð→
C2 k :
Ð
→ Ð →
N1 ⋅ N2 A1 A2 + B1 B2 + C1 C2
cos θ = Ð→ → =√ 2
Ð √
∥N 1∥ ⋅ ∥N 2∥ A1 + B12 + C12 ⋅ A22 + B22 + C22
20.3.3 Unghiul dintre o dreaptă şi un plan

Fie dreapta d şi planul p date prin ecuaţiile:
x − x0 y − y0 z − z0
d∶ = =
l m n
p ∶ Ax + By + Cz + D = 0
Ð→ Ð
→ Ð→ Ð
→ Ð
→ Ð
→ Ð
→
Fie Ð
→v = l i +m j +n k un vector director al dreptei d şi N = A i +B j +C k
un vector normal la planul p. Unghiul θ dintre dreapta d şi planul p este prin
definiţie unghiul dintre dreapta d şi proiecţia acesteia pe planul p, care este
egal cu complementul unghiului dintre dreapta d şi normala la planul p:
Ð
→ →
π N ⋅Ð v Al + Bm + Cn
sin θ = cos ( − θ) = Ð
→ =√ √
2 Ð→
∥N ∥ ⋅ ∥ v ∥ A + B 2 + C 2 ⋅ l2 + m2 + n2
2
20.3.4 Distanţa de la un punct la un plan

Teorema 20.2. Fie punctul M0 (x0 , y0 , z0 ) şi planul p dat prin ecuaţia
p ∶ Ax + By + Cz + D = 0
Atunci distanţa de la punctul M0 la planul p este
∣Ax0 + By0 + Cz0 + D∣

dist(M0 , p) = √
A2 + B 2 + C 2
Demonstraţie: Scriem ecuaţiile perpendicularei din M0 pe planul p:
x − x0 y − y0 z − z0
d∶ = =
A B C
Fie {M1 } = d ∩ p. Atunci distanţa de la M0 la p este lungimea segmentului
M0 M1 .
⎧
⎪ x = x0 + λA
⎪
⎪
⎪
Ecuaţiile parametrice ale lui d sunt ⎨y = y0 + λB .
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = z0 + λC
Înlocuind ı̂n ecuaţia planului p obţinem
A(x0 + λA) + B(y0 + λB) + C(z0 + λC) + D = 0

Ax0 + By0 + Cz0 + D + λ(A2 + B 2 + C 2 ) = 0
Ax0 + By0 + Cz0 + D
λ1 = −
A2 + B 2 + C 2
ÐÐÐ→ Ð
→ Ð
→ Ð→
Vectorul M0 M1 = λ1 A i + λ1 B j + λ1 C k are lungimea
ÐÐÐ→ √ √
∥M0 M1 ∥ = λ21 (A2 + B 2 + C 2 ) = ∣λ1 ∣ A2 + B 2 + C 2
∣Ax0 + By0 + Cz0 + D∣
= √
A2 + B 2 + C 2
20.3.5 Distanţa de la un punct la o dreaptă

Teorema 20.3. Fie punctul M0 (x0 , y0 , z0 ) şi dreapta d dată prin ecuaţiile
x − x1 y − y1 z − z1
d∶ = =
l m n
Atunci distanţa de la punctul M0 la dreapta d este
ÐÐÐ→ →
∥M1 M0 × Ð
v∥
dist(M0 , d) = Ð
→
∥v∥
Ð
→ Ð
→ Ð
→
unde M1 (x1 , y1 , z1 ) ∈ d, iar Ð
→
v =l i +mj +nk.
ÐÐÐ→
Demonstraţie: Fie M proiecţia lui M0 pe d şi θ unghiul dintre M1 M0
ÐÐÐ→ →
Ð
→ ÐÐÐ→ ÐÐÐ→ ∥M1 M0 ∥∥Ðv ∥ sin θ
şi v . Avem dist(M0 , d) = ∥M0 M ∥ = ∥M1 M0 ∥ sin θ = Ð→ =
∥v∥
ÐÐÐ→ →
∥M1 M0 × Ð
v∥
Ð
→ .
∥v∥
20.3.6 Perpendiculara comună. Distanţa dintre două

drepte
Fie două drepte necoplanare date prin ecuaţiile
x − x1 y − y1 z − z1
d1 ∶ = =
l1 m1 n1
x − x2 y − y2 z − z2
d2 ∶ = =
l2 m2 n2
Există o dreaptă unică d perpendiculară pe d1 şi d2 care şi intersectează cele

două drepte, numită perpendiculara comună. Notăm cu M1 (x1 , y1 , z1 ) ∈ d1 ,
Ð→ Ð
→ Ð
→ → Ð→ Ð→ Ð→
M2 (x2 , y2 , z2 ) ∈ d2 iar Ð
→
v 1 = l1 i + m1 j + n1 k , Ð
v 2 = l2 i + m2 j + n2 k vectori
directori ai celor două drepte. Atunci un vector director al perpendicularei
comune este vectorul
Ð
→ Ð
→ Ð
→ Ð→
v =Ð →
v 1×Ð →v 2 =l i +mj +nk,
iar ecuaţiile perpendicularei comune sunt obţinute prin intersectarea planelor

p1 care conţine d1 şi d, şi p2 care conţine d2 şi d.
RR 1 1 1 RRR
p1 ∶ RRRR l1 m1 n1 RRR = 0
RRR RRR
RR l m n RR
RR 2 2 2 R
R
p2 ∶ RRRR l2 m2 n2 RRRR = 0
RRR R
RR l m n RRRR
Avem d = p1 ∩ p2 , iar distanţa dintre cele două drepte este lungimea perpen-
dicularei comune, care este egală cu ı̂nălţimea paralelipipedului construit pe
ÐÐÐ→
vectorii Ð
→
v 1, Ð→v 2 şi M1 M2 , considerând ca bază paralelogramul construit pe
vectorii Ð
→
v 1 şi Ð
→v 2:
ÐÐÐ→ → Ð
∣(M1 M2 , Ð
v 1, →
v 2 )∣
dist(d1 , d2 ) =
∥Ð→
v ×Ð
1
→
v ∥2
20.4 Exerciţii
1. Se consideră punctul A(−1, 2, 4) dreapta (d) ∶ x
2 = y−1
−1 = z+1
3 şi planul
(p) ∶ x + 2y − 2z = 4. Se cer:
Ð→
(a) vectorul OA, un vector director al dreptei d notat cu Ð →v şi un
Ð
→ Ð→ Ð Ð→
vector normal la planul p notat cu N ; analizaţi dacă OA, →
v şi N
sunt coplanari.
(b) ecuaţiile dreptei prin A paralelă cu d
(c) ecuaţia planului prin A paralel cu planul p
(d) ecuaţia planului prin d care este perpendicular pe xOz
(e) simetricele punctului A faţă de planele şi axele de coordonate
(f) ecuaţiile canonice ale dreptei de intersecţie dintre planele p şi xOy
2. Fie punctele A(1, 0, −2), B(0, 1, 3) şi planul (p) ∶ 2x − y + 3z − 5 = 0. Să

se determine
Ð→ Ð
→ Ð→
(a) vectorul AB, normala planului N şi produsul vectorial dintre AB
Ð
→
şi N
(b) ecuaţiile dreptei prin A, paralelă cu Ox
(c) ecuaţia planului prin B şi paralel cu p
(d) ecuaţiile dreptei AB
(e) ecuaţia planului prin A şi B, care este ortogonal pe p
(f) simetricul lui B faţă de Oz, xOy şi p
Ð→ Ð →
3. Se consideră punctele A(1, 0, 1), B(0, 1, 2) şi vectorul Ð
→
v = i + k . Să se
determine
(a) ecuaţia planului prin A şi perpendicular pe Ð

→
v
(b) ecuaţiile dreptei AB
(c) proiecţia lui B ı̂n planul xOz şi simetricul lui B faţă de Oz
(d) dist (A, yOz)
(e) ecuaţiile dreptei prin A paralelă cu Ox
(f) ecuaţia planului ce conţine axa Ox şi punctul B
⎧
⎪
⎪x + y − z = 1
4. Se consideră punctul A(0, 1, 3) , dreapta (d) ∶ ⎨ şi pla-
⎪
⎪2x + z − 5 = 0
⎩
nul (p) ∶ x − y + 3z = 1. Notăm cu Ð→v vectorul director al dreptei şi cu
Ð
→
N normala planului. Se cer:
(a) ecuaţiile canonice ale dreptei d

Ð→ Ð→
(b) determinaţi un vector ortogonal pe OA şi N şi stabiliţi dacă vec-
Ð→ → Ð →
torii OA, Ð
v şi N sunt coplanari.
(c) ecuaţia planului prin A perpendicular pe dreapta d
(d) proiecţia lui A ı̂n planul xOz , simetricul lui A faţă de Oz
(e) ecuaţiile dreptei prin A paralelă cu Ox şi ecuaţia planului prin A
paralel cu xOy
(f) ecuaţia planului ce conţine dreapta d şi este perpendicular pe pla-
nul p
5. Să se afle coordonatele simetricului punctului M (4, 1, 6) faţă de dreapta

⎧
⎪
⎪x − y − 4z + 12 = 0
(d) ⎨
⎪
⎩2x + y − 2z + 3 = 0
⎪
6. Se dau dreapta
x−1 y−1 z
(d) = =
2 3 1
şi planul
(p) x + y + z + 1 = 0.
Să se determine:
(a) ecuaţiile proiecţiei dreptei d pe planul p;

(b) ecuaţiile simetricei dreptei d faţă de planul p.
7. Fie planele
(p1 ) 2x − y − z − 2 = 0
(p2 ) x + 2y + 2z + 1 = 0,
dreptele
x−9 y+2 z
(d1 ) = =
4 −3 1
x y+7 z−2
(d2 ) = =
−2 9 2
şi punctul M (5, −1, 1). Să se găsească:
(a) unghiul dintre planele p1 şi p2

(b) unghiul dintre dreptele d1 şi d2
(c) unghiul dintre dreapta d2 şi planul p1
(d) distanţa de la M la planul p2
(e) distanţa de la M la dreapta d1
(f) ecuaţiile perpendicularei comune dreptelor d1 şi d2
(g) distanţa dintre dreptele d1 şi d2
Capitolul 21
Conice
21.1 Dreapta ı̂n plan

Ð→ Ð →
Fie {O, i , j } un reper cartezian ortogonal ı̂n plan. Ecuaţia canonică
a dreptei determinată de punctul M0 (x0 , y0 ) şi de vectorul director Ð
→
v =
Ð
→ Ð
→
l i + m j (cu l + m > 0) este
2 2
x − x0 y − y 0
=
l m
sau echivalent
mx − ly − mx0 + ly0 = 0
Notând a = m, b = −l şi c = −mx0 + ly0 , obţinem ecuaţia
ax + by + c = 0
cu a2 + b2 > 0, ecuaţie care se numeşte ecuaţia generală a dreptei ı̂n plan.

Dacă egalăm rapoartele din ecuaţia dreptei cu λ:
x − x0 y − y0
= =λ
l m
se obţin ecuaţiile parametrice ale dreptei:
⎧
⎪
⎪x = x0 + λl
⎨
⎪
⎩y = y0 + λm
⎪
De asemenea ecuaţia canonică a dreptei determinată de două puncte

M1 (x1 , y1 ) şi M2 (x2 , y2 ) este:
x − x1 y − y1
=
x2 − x1 y 2 − y 1
281
282 CAPITOLUL 21. CONICE
ecuaţie care se poate rescrie

RRR x y 1 RRR
RRR R
RRR x1 y1 1 RRRRR = 0
RRR R
RR x2 y2 1 RRRR
Cazuri particulare
Ecuaţia axei Ox: y = 0
Ecuaţia unei drepte paralele cu Ox: y = y0
Ecuaţia axei Oy: x = 0
Ecuaţia unei drepte paralele cu Oy: x = x0
Ecuaţia primei bisectoare: y = x
Ecuaţia celei de-a doua bisectoare: y = −x
Ecuaţia dreptei prin tăieturi:

Fie o dreaptă care nu trece prin origine şi nu este paralelă cu axele de
coordonate şi fie A(a, 0), B(0, b) punctele de intersecţie ale dreptei cu
axele de coordonate, cu a ⋅ b ≠ 0. Obţinem:
x−a y−0 x y
= ⇔ bx + ay − ab = 0 ⇔ + − 1 = 0.
0−a b−0 a b
Fie o dreaptă d de ecuaţie
ax + by + c = 0, a2 + b2 > 0
Atunci şi λax + λby + λc = 0, λ ∈ R∗ este o ecuaţie a dreptei d, deci o

dreaptă are o infinitate de ecuaţii. Două ecuaţii reprezintă aceeaşi dreaptă
dacă şi numai dacă au coeficienţii proporţionali.
Dacă dreapta d nu este paralelă cu Oy (deci b ≠ 0), ecuaţia dreptei se
poate rescrie:
a c
y =− x−
b b
a c
Notănd m = − , n = − obţinem
b b
y = mx + n
care se numeşte ecuaţia explicită a dreptei d. Coeficientul m se numeşte

panta dreptei, iar n este ordonata intersecţiei dreptei cu axa Oy.
21.2. CONICE PE ECUAŢII REDUSE 283
Fie A(xA , yA ) şi B(xB , yB ) două puncte distincte pe dreapta d. Dreapta

nefiind paralelă cu Oy, avem că xA ≠ xB . Punând condiţia ca cele două
puncte să verifice ecuaţia dreptei obţinem
yA = mxA + n şi yB = mxB + n.
Scăzând cele două ecuaţii obţinem
yB − yA
yB − yA = m(xB − xA ) ⇒ m = = tg θ
xB − xA
unde θ este unghiul dintre semiaxa pozitivă a axei Ox şi semidreapta de pe
dreapta d situată deasupra axei Ox. Avem:
m > 0 ⇔ θ unghi ascuţit
m < 0 ⇔ θ unghi obtuz
m = 0 ⇔ dreapta este paralelă cu Ox
Observaţii
1. Dreapta d care are ecuaţia explicită y = mx + n trece prin punctele
de coordonate (0, n) şi (1, m + n), deci ecuaţia canonică a dreptei este
x y−n Ð
→ Ð→
= , aşadar un vector director al dreptei este Ð→
v =1⋅ i +m⋅ j
1 m
2. O dreaptă este unic determinată de un punct M0 (x0 , y0 ) şi de panta
m. Pentru un punct oarecare M (x, y) de pe dreaptă avem
y − y0
m= ⇔ y − y0 = m(x − x0 )
x − x0
3. Două drepte d1 şi d2 neparalele cu Oy având pantele m1 şi m2 sunt
paralele dacă şi numai dacă m1 = m2 .
4. Două drepte d1 şi d2 neparalele cu Oy având pantele m1 şi m2 sunt
perpendiculare dacă şi numai dacă m1 ⋅ m2 = −1.
21.2 Conice pe ecuaţii reduse

Definiţia 21.1. Se numeşte conică o curbă plană definită ı̂n reperul carte-
Ð→ Ð→
zian ortonormat {O; i , j } printr-o ecuaţie algebrică de gradul al doilea de
forma
a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0,
unde aij ∈ R, i, j ∈ {1, 2, 3}, a211 + a212 + a222 > 0 (adică cel puţin unul dintre
coeficienţii termenilor de gradul al doilea este nenul), iar (x, y) sunt coordo-
natele euclidiene ı̂n reperul dat ale unui punct oarecare al conicei.
Conicele se mai numesc şi curbe de gradul al doilea. Exemple de conice:

cercul, elipsa, hiperbola, parabola.
21.2.1 Cercul
Definiţia 21.2. Fie un punct fixat C(a, b) şi r > 0 un număr real fixat. Se
numeşte cerc de centru C şi rază r este locul geometric al punctelor M (x, y)
care satisfac egalitatea
ÐÐ→
∥CM ∥ = r. (21.1)
ÐÐ→ Ð
→ Ð→
Avem CM = (x − a) i + (y − b) j , deci (21.1) se rescrie
√
(x − a)2 + (y − b)2 = r
sau echivalent
(x − a)2 + (y − b)2 = r2 (21.2)
care se numeşte ecuaţia carteziană implicită a cercului de centru C(a, b)
şi rază r.
Efectuând calculele ı̂n ecuaţia (21.2) obţinem:
x2 + y 2 − 2ax − 2by + a2 + b2 − r2 = 0.
Notând m = −a, n = −b şi p = a2 + b2 − r2 , ecuaţia se rescrie
x2 + y 2 + 2mx + 2ny + p = 0,
care se numeşte ecuaţia generală a cercului .

Ecuaţia (21.2) este de asemenea echivalentă cu ecuaţiile
⎧
⎪
⎪x = a + r cos t
⎨ , t ∈ [0, 2π)
⎪
⎩y = b + r sin t
⎪
numite ecuaţiile parametrice ale cercului.
21.2.2 Elipsa
Definiţia 21.3. Fie F, F ′ două puncte ı̂n plan şi a > 0. Locul geometric al
punctelor M din plan cu proprietatea
M F + M F ′ = 2a
se numeşte elipsă.
Punctele F, F ′ se numesc focarele elipsei
Dreapta F F ′ se numeşte axă focală.
Distanţa dintre focare se numeşte distanţă focală:
F F ′ = 2c < 2a
distanţele M F şi M F ′ se numesc raze focale
Pentru a găsi ecuaţia elipsei alegem ca axă a absciselor axa focală F F ′ , iar
ca axă a ordonatelor mediatoarea segmentului F F ′ . Originea reperului este
mijlocul segmentului F F ′ , deci focarele au coordonatele F (c, 0) şi F ′ (−c, 0).
Din definiţia elipsei, punctul M (x, y) aparţine elipsei dacă şi numai dacă
√ √
(x − c)2 + y 2 + (x + c)2 + y 2 = 2a ⇔
√ √
(x + c)2 + y 2 = 2a − (x − c)2 + y 2 ⇔
√
x2 + 2cx + c2 + y 2 = 4a2 − 4a (x − c)2 + y 2 + x2 − 2cx + c2 + y 2 ⇔
√
a (x − c)2 + y 2 = a2 − cx ⇔ a2 (x2 − 2cx + c2 + y 2 ) = a4 − 2a2 cx + c2 x2
(a2 − c2 )x2 + a2 y 2 = a2 (a2 − c2 )
Notând b2 = a2 − c2 , ecuaţia anterioară devine

x2 y 2
b 2 x 2 + a2 y 2 = a2 b 2 ⇔ + = 1,
a2 b 2
ecuaţie care se numeşte ecuaţia carteziană implicită a elipsei.
Observaţii
Dacă M (x, y) este un punct pe elipsă, atunci şi simetricul lui faţă de
Ox, punctul de coordonate (x, −y) verifică ecuaţia elipsei, deci Ox este
axă de simetrie a elipsei.
Simetricul lui M faţă de Oy, punctul de coordonate (−x, y) verifică

ecuaţia elipsei, deci Oy este axă de simetrie a elipsei.
Simetricul lui M faţă de O, punctul de coordonate (−x, −y) verifică

ecuaţia elipsei, deci O este centru de simetrie al elipsei.
Intersecţiile elipsei cu axele de coordonate, punctele A(a, 0), A′ (−a, 0),

B(0, b), B ′ (0, −b) se numesc vârfurile elipsei.
Ð→ Ð→
∥OA∥ = a şi ∥OB∥ = b se numesc semiaxa mare şi respectiv semiaxa
mică a elipsei.
c
Raportul e = < 1 se numeşte excentricitatea elipsei. Avem:
a
c 2 a2 − b 2 b 2 b √
e = 2=
2
= 1 − ( ) ⇒ = 1 − e2
a a2 a a
deci excentricitatea caracterizează forma elipsei.
Ecuaţia carteziană a elipsei este echivalentă cu ecuaţiile

⎧
⎪
⎪x = a cos t
⎨ , t ∈ [0, 2π)
⎪
⎩y = b sin t
⎪
numite ecuaţiile parametrice ale elipsei.
Ecuaţia tangentei la elipsă dusă printr-un punct M0 (x0 , y0 ) de pe elipsă

se obţine prin dedublare:
xx0 yy0
+ 2 − 1 = 0.
a2 b
21.2.3 Hiperbola
Definiţia 21.4. Fie F, F ′ două puncte ı̂n plan şi a > 0. Locul geometric al
punctelor M din plan cu proprietatea
∣M F − M F ′ ∣ = 2a
se numeşte hiperbolă.
Punctele F, F ′ se numesc focarele hiperbolei
Dreapta F F ′ se numeşte axă focală.
Distanţa dintre focare se numeşte distanţă focală:
F F ′ = 2c > 2a
distanţele M F şi M F ′ se numesc raze focale
Pentru a găsi ecuaţia carteziană implicită a hiperbolei alegem ca axă a

absciselor axa focală F F ′ , iar ca axă a ordonatelor mediatoarea segmentului
F F ′ . Originea reperului este mijlocul segmentului F F ′ , deci focarele au
coordonatele F (c, 0) şi F ′ (−c, 0). Prin definiţie, punctul M (x, y) aparţine
hiperbolei dacă şi numai dacă
√ √
(x + c)2 + y 2 − (x − c)2 + y 2 = ±2a ⇔
√ √
(x + c)2 + y 2 = (x − c)2 + y 2 ± 2a ⇔
√
x2 + 2cx + c2 + y 2 = x2 − 2cx + c2 + y 2 ± 4a (x − c)2 + y 2 + 4a2 ⇔
√
±a (x − c)2 + y 2 = cx − a2 ⇔
a2 (x2 − 2cx + c2 + y 2 ) = a4 − 2a2 cx + c2 x2 ⇔
(c2 − a2 )x2 − a2 y 2 = a2 (c2 − a2 ) ⇔
x2 y 2
b2 x2 − a2 y 2 = a2 b2 ⇔ 2 − 2 = 1.
a b
Observaţii
Axele Ox şi Oy sunt axe de simetrie ale hiperbolei;
Intersecţiile hiperbolei cu axa Ox, punctele A(a, 0), A′ (−a, 0), se nu-
mesc vârfurile hiperbolei, iar axa Ox se numeşte axa transversă a
hiperbolei;
b
Dreptele de ecuaţii y = ± x sunt asimptotele hiperbolei şi se obţin ca
a
asimptote oblice ale funcţiilor
b√ 2 b√ 2
f1 (x) = x − a2 şi f2 (x) = − x − a2 ;
a a
Dacă a = b, hiperbola are ecuaţia x2 − y 2 = a2 şi se numeşte hiperbolă

echilateră, iar asimptotele sunt bisectoarele axelor y = x şi y = −x;
O ecuaţie de forma xy = ±a2 reprezintă tot o hiperbolă echilateră, având

ca asimptote axele de coordonate, iar ca axe de simetrie bisectoarele
axelor.
c
Raportul e = < 1 se numeşte excentricitatea hiperbolei. Avem:
a
c 2 a2 + b 2 b 2 b √ 2
e2 = = = 1 + ( ) ⇒ = e −1
a2 a2 a a
deci excentricitatea caracterizează forma hiperbolei.

Ecuaţia carteziană a elipsei este echivalentă cu ecuaţiile

⎧
⎪
⎪x = a ch t
⎨ , t∈R
⎪
⎩y = b sh t
⎪
numite ecuaţiile parametrice ale hiperbolei.
Ecuaţia tangentei la hiperbolă dusă printr-un punct M0 (x0 , y0 ) de pe
hiperbolă se obţine prin dedublare:
xx0 yy0
− 2 − 1 = 0.
a2 b
21.2.4 Parabola
Definiţia 21.5. Fie o dreaptă fixă d ı̂n plan şi un punct fix F ∉ d. Locul
geometric al punctelor M din plan cu proprietatea că distanţa la punctul F
este egală cu distanţa la dreapta d se numeşte parabolă.
Punctul F se numeşte focar;
Dreapta d se numeşte dreaptă directoare;
Distanţa de la focar la dreapta directoare se numeşte parametrul pa-

rabolei şi se notează cu p.
Pentru a găsi ecuaţia parabolei alegem ca axă a absciselor perpendiculara

dusă prin F la d, care intersectează dreapta d ı̂n punctul A şi are sensul
pozitiv de la directoare către focar, iar axa ordonatelor este mediatoarea
segmentului AF .
Focarul F are coordonatele ( p2 , 0), iar prin definiţie un punct oarecare
ÐÐ→ ÐÐ→
M (x, y) se află pe parabolă dacă şi numai dacă ∥M F ∥ = ∥M B∥ unde B este
proiecţia lui M pe dreapta d şi are coordonatele (− p2 , y). Obţinem:
√
p 2 p p2 p2
(x − ) + y 2 = x + ⇔ x2 − px + + y 2 = x2 + px +
2 2 4 4
de unde se obţine ecuaţia carteziană implicită a parabolei:
y 2 = 2px
Axa Ox se numeşte axa parabolei (sau axa transversă a parabolei) şi

este axă de simetrie pentru parabolă, iar punctul O(0, 0) se numeşte vârful
parabolei.
Observaţii
21.3. SCHIMBĂRI DE REPERE CARTEZIENE 289
Ecuaţia carteziană a parabolei este echivalentă cu ecuaţiile

⎧
⎪ t2
⎪
⎪x =
⎨ 2p , t∈R
⎪
⎪
⎪
⎩ y = t
numite ecuaţiile parametrice ale parabolei;
Ecuaţia tangentei la parabolă dusă printr-un punct M0 (x0 , y0 ) de pe
parabolă se obţine prin dedublare:
yy0 = p(x + x0 );
Ecuaţia y 2 = −2px, p > 0 reprezintă tot o parabolă cu axa transversă

Ox, vârful ı̂n origine, dar situată ı̂n semiplanul din stânga axei Oy;
Ecuaţiile x2 = 2py şi x2 = −2py, cu p > 0 reprezintă parabole având axa
transversă Oy şi vârful ı̂n origine.
21.3 Schimbări de repere carteziene

21.3.1 Rotaţia
Ð→ Ð →
Fie {O; i ′ , j ′ } un reper cartezian ortonormat obţinut prin rotirea reperului
Ð
→ Ð →
{O; i , j } cu un unghi θ ∈ [0, π). Notăm cu (x, y) coordonatele unui punct
oarecare M din plan ı̂n reperul iniţial şi cu (x′ , y ′ ) coordonatele aceluiaşi
punct ı̂n reperul rotit. Avem:
ÐÐ→ Ð→ Ð → Ð→ Ð
→
OM = x i + y j = x′ i ′ + y ′ j ′
Ð
→ Ð
→
Înmulţind scalar această egalitate cu i , respectiv j , obţinem:
⎧
⎪ Ð
→ Ð → Ð → Ð → Ð
→ Ð → Ð
→ Ð →
⎪ x i ⋅ i + y j ⋅ i = x′ i ′ ⋅ i + y ′ j ′ ⋅ i
⎨ Ð→ Ð → Ð → Ð → Ð
→ Ð → ′Ð →′ Ð →
⎪ ′ ′
⎩x i ⋅ j + y j ⋅ j = x i ⋅ j + y j ⋅ j
⎪
Ð
→ Ð → Ð → Ð → Ð→ Ð → Ð → Ð →
Avem i ⋅ i = j ⋅ j = 1 şi i ⋅ j = j ⋅ i = 0, deci
⎧
⎪ Ð→ Ð → Ð→ Ð →
⎪ x = x′ i ′ ⋅ i + y ′ j ′ ⋅ i
⎨ Ð→ Ð → Ð→ Ð → (21.3)
⎪
⎪ y = x ′ i ′ ⋅ j + y′ j ′ ⋅ j
⎩
Avem
⎧
⎪ Ð
→ Ð → Ð
→ Ð →
⎪ i ′ ⋅ i = cos θ, j ′ ⋅ i = cos (θ + π2 ) = − sin θ
⎨Ð→′ Ð → Ð→′ Ð →
⎪
⎩ i ⋅ j = cos ( 2 − θ) = sin θ, j ⋅ j = cos θ
⎪ π
şi ı̂nlocuind ı̂n (21.3) găsim

⎧
⎪
⎪x = x′ cos θ − y ′ sin θ
⎨
⎪ ′ ′
⎩y = x sin θ + y cos θ
⎪
sau echivalent
x cos θ − sin θ x′
( )=( )( ′ ).
y sin θ cos θ y
cos θ − sin θ
Matricea C = ( ) este o matrice ortogonală (C −1 = C T ), deci
sin θ cos θ
rotaţia ı̂n plan de unghi θ este o transformare ortogonală.
21.3.2 Translaţia
Ð→ Ð →
Fie reperul {O; i , j }, un punct A(x0 , y0 ) şi considerăm reperul cartezian
Ð→ Ð →
ortonormat {A; i , j }. Notăm cu (x, y) coordonatele unui punct oarecare
M din plan ı̂n reperul iniţial şi cu (x′ , y ′ ) coordonatele aceluiaşi punct ı̂n
reperul nou . Avem:
ÐÐ→ Ð→ ÐÐ→ Ð→ Ð → Ð
→ Ð
→ Ð→ Ð
→
OM = OA + AM ⇔ x i + y j = x0 i + y0 j + x′ i + y ′ j
de unde obţinem
⎧
⎪
⎪ x = x0 + x′
⎨ .
⎪
⎪ y = y 0+y
′
⎩
Prin compunerea unei translaţii cu o rotaţie se obţine rototranslaţia de
ecuaţii
⎧
⎪
⎪x = x0 + X cos θ − Y sin θ
⎨ ,
⎪
⎪ y = y 0 + X sin θ + Y cos θ
⎩
Ð
→ Ð →
unde (X, Y ) sunt coordonatele punctului M ı̂n {A; i ′ , j ′ }.
21.4 Reducerea conicelor la forma canonică

Fie o conică de ecuaţie
a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0.
Prin schimbarea reperului, se schimbă şi coordonatele punctelor de pe conică,
deci se schimbă şi ecuaţia pe care o verifică acestea. Vom căuta reperul ı̂n care
ecuaţia conicei are o formă particulară (de elipsă, hiperbolă sau parabolă),
numită formă canonică.
21.4. REDUCEREA CONICELOR LA FORMA CANONICĂ 291
21.4.1 Invarianţii unei conice

Definiţia 21.6. Fie o conică de ecuaţie
a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0, (21.4)

´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¸¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¶
f (x,y)
cu aij ∈ R, i, j ∈ {1, 2, 3}, a211 + a212 + a222 > 0. Numerele reale

RRR a RRR
RR 11 a12 a13 RRR
∣ , ∆ = RRRR a12 a22 a23
a11 a12 RRR
I = a11 + a22 , δ = ∣
a12 a22 RRR RRR
RR a13 a23 a33 RR
se numesc invarianţii conicei.
Teorema 21.1. Invarianţii I, δ, ∆ nu se schimbă la translaţii sau rotaţii.
Demonstraţie:
⎧
⎪
⎪ x = x0 + x′
Înlocuind ecuaţiile translaţiei ⎨ ı̂n (21.4) obţinem
⎪ ′
⎩y = y 0 + y
⎪
a11 x′2 + 2a12 x′ y ′ + a22 y ′2 + 2a′13 x′ + 2a′23 y ′ + a′33 = 0, (21.5)

⎧
⎪ a′13 = a11 x0 + a12 y0 + a13
⎪
⎪
⎪
unde ⎨a′23 = a12 x0 + a22 y0 + a23 , deci coeficienţii termenilor de grad 2 nu se
⎪
⎪
⎪
⎪ ′
⎩a33 = f (x0 , y0 )
modifică, aşadar I şi δ rămân neschimbaţi. Efectuând operaţii pe coloane ı̂n
∆′ avem:
RRR a ′ R R RRR
RRR 11 a12 a13 RRRRR C3 − x0 C1 RRRRR a11 a12 a13 RRR
∆ = RRR a12 a22 a′23 RRR
′
= RRR a12 a22 a23 RRR
RRR ′ ′ RRR RRR ′ RR
RR a13 a23 a33 RR C3 − y0 C2 RR a13 a23 a13 x0 + a23 y0 + a33 RRR
′ ′
Efectuând operaţii pe linii ı̂n ∆′ avem :

RRR a RRR L − x L RRR a RRR
RRR 11 a12 a13 RRR 3 0 1 RRR 11 a12 a13 RRR
RRR a12 a22 a23 RRR = RRR a12 a22 a23 RRR = ∆.
RRR ′ ′ RRR RRR RRR
RR a13 a23 a13 x0 + a23 y0 + a33 RR L3 − y0 L2 RR a13 a23 a33 RR
Fie acum o rotaţie de unghi θ. Avem:
⎧
⎪
⎪x = x′ cos θ − y ′ sin θ x cos θ − sin θ x′
⎨ ⇔( )=( ) ( ′ ) ⇔ X = CX ′ ,
⎪ ′ ′
⎩y = x sin θ + y cos θ
⎪ y sin θ cos θ y
cos θ − sin θ x x′
unde C = ( ) , X = ( ) , X ′ = ( ′ ).
sin θ cos θ y y
a a
Introducem de asemenea notaţiile A = ( 11 12 ) , B = ( a13 a23 ). Ecuaţia
a12 a22
conicei se rescrie matriceal X T AX + 2BX + a33 = 0.
Înlocuind ecuaţiile rotaţiei X = CX ′ ı̂n ecuaţia matriceală anterioară
obţinem
X ′T (C T AC)X ′ + 2B(CX ′ ) + a33 = 0
Matricea C fiind ortogonală, A şi C T AC au acelaşi polinom caracteristic, iar
coeficienţii acestuia fiind chiar I şi δ, deducem că aceştia nu se schimbă la
efectuarea unei rotaţii. Introducem notaţiile
′ ′ ′
⎛ a11 a12 a13 ⎞ ⎛ cos θ − sin θ 0 ⎞ ⎛ a11 a12 a13 ⎞
′ ′ ′ ′
Ā = ⎜ a12 a22 a23 ⎟ , C̄ = ⎜ sin θ cos θ 0 ⎟ , Ā = ⎜ a12 a22 a23 ⎟
⎝ a13 a23 a33 ⎠ ⎝ 0 0 1 ⎠ ⎝ a′13 a′23 a′33 ⎠
Considerăm forma pătratică având matricea Ā ı̂n baza canonică din R3 .

Atunci Ā′ este matricea aceleiaşi forme pătratice ı̂n baza dată de matricea
C̄, deci avem
∆′ = det Ā′ = det(C̄ T ĀC̄) = det C̄ T det Ā det C̄ = det Ā = ∆.
21.4.2 Forma canonică a conicelor cu centru

Fie conica de ecuaţie
a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0, (21.6)

´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¸¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¶
f (x,y)
cu aij ∈ R, i, j ∈ {1, 2, 3}, a211 + a212 + a222 > 0. Căutăm o translaţie de ecuaţii
⎧
⎪
⎪ x = x0 + x′
⎨ astfel ı̂ncât ı̂n noile coordonate ecuaţia conicei
⎪
⎪ y = y 0+y
′
⎩
a11 x′2 + 2a12 x′ y ′ + a22 y ′2 + 2a′13 x′ + 2a′23 y ′ + a′33 = 0, (21.7)
⎧
⎪
⎪a′ = a11 x0 + a12 y0 + a13 = 0
să nu conţină termeni de grad 1, adică ⎨ 13 .
⎪
⎪ a ′
= a x + a y + a = 0
⎩ 23 12 0 22 0 23
Caz 1. Dacă δ ≠ 0, sistemul anterior are soluţie unică, iar ı̂n reperul translatat
cu centrul ı̂n O′ (x0 , y0 ) ecuaţia conicei este
a11 x′2 + 2a12 x′ y ′ + a22 y ′2 + f (x0 , y0 ) = 0, (21.8)

Dacă punctul de coordonate (x′ , y ′ ) verifică (21.8), atunci şi punctul de

coordonate (−x′ , −y ′ ) verifică (21.8), deci O′ este centru de simetrie pentru
conică, iar coordonatele lui sunt:
a13 a12 a11 a13

−∣ ∣ −∣ ∣
a23 a22 a12 a23
x0 = , y0 = (21.9)
δ δ
Termenul liber f (x0 , y0 ) din (21.8) se rescrie astfel:
f (x0 , y0 ) = a11 x20 + 2a12 x0 y0 + a22 y02 + 2a13 x0 + 2a23 y0 + a33

= (a11 x0 + a12 y0 + a13 )x0 + (a12 x0 + a22 y0 + a23 )y0 +
+a13 x0 + a23 y0 + a33 = a13 x0 + a23 y0 + a33
RRR a RRR
RRR 11 a12 a13 RRR
Avem ∆ = RRR a12 a22 a23 RRR = a13 x0 δ + a23 y0 δ + a33 δ = δf (x0 , y0 )
RRR RRR
RR a13 a23 a33 RR
Ecuaţia (21.8) devine
∆
a11 x′2 + 2a12 x′ y ′ + a22 y ′2 + = 0, (21.10)
δ
Dacă a12 = 0, atunci (21.10) este formă canonică.
Dacă a12 ≠ 0, considerăm forma pătratică
Φ ∶ R2 → R, Φ(x′ , y ′ ) = a11 x′2 + 2a12 x′ y ′ + a22 y ′2 ,
a11 a12
având matricea A = ( ) ı̂n baza canonică. Există o bază orto-
a12 a22
normată formată din vectori proprii ai lui A ı̂n care Φ are forma canonică
λ1 X 2 + λ2 Y 2 , unde λ1 şi λ2 sunt valorile proprii ale lui A, adică rădăcinile
ecuaţiei caracteristice:
a11 − λ a12
∣ ∣ = 0 ⇔ λ2 − Iλ + δ = 0.
a12 a22 − λ
În noile coordonate ecuaţia conicei (21.10) devine
∆
λ1 X 2 + λ2 Y 2 + = 0, (21.11)
δ
deci are formă canonică. Putem presupune că baza {Ð→v 1, Ð
→
v 2 } ı̂n care avem
Ð
→ Ð →
forma canonică se obţine din baza { i , j } printr-o rotaţie de unghi θ ∈
⎧ Ð→ Ð→
⎪Ð
⎪ →
v 1 = cos θ i + sin θ j
(0,π
),aşadar ⎨Ð→ Ð
→ Ð
→ . Cum Ð
→
v 1 şi Ð
→
v 2 sunt vectori proprii
2 ⎪
⎩ v 2 = − sin θ i + cos θ j
⎪
corespunzători matricei A obţinem:
a11 a12 cos θ cos θ

( )( ) = λ1 ( ) ⇒ λ1 cos θ = a11 cos θ + a12 sin θ
a12 a22 sin θ sin θ
a11 a12 − sin θ − sin θ

( )( ) = λ2 ( ) ⇒ −λ2 sin θ = −a11 sin θ + a12 cos θ
a12 a22 cos θ cos θ
Înmulţind prima relaţie cu sin θ, pe a doua cu cos θ şi sumându-le obţinem
(λ1 − λ2 ) sin θ cos θ = a12
Cum a12 ≠ 0 şi θ ∈ (0, π2 ), deducem că λ1 ≠ λ2 şi λ1 − λ2 are acelaşi semn
cu a12 . Din cele două formule anterioare se poate obţine unghiul θ:
λ1 − a11
λ1 cos θ = a11 cos θ + a12 sin θ ⇒ tg θ =
a12
a12
−λ2 sin θ = −a11 sin θ + a12 cos θ ⇒ tg θ =
a11 − λ2
Legătura ı̂ntre coordonatele iniţiale x, y şi coordonatele X, Y ı̂n care avem
forma canonică sunt:
⎧
⎪
⎨ .
⎪
⎩y = y0 + X sin θ + Y cos θ
⎪
Coeficienţii formei canonice λ1 X 2 + λ2 Y 2 + ∆δ = 0 fiind rădăcinile ecuaţiei

caracteristice λ2 − Iλ + δ = 0, distingem următoarele cazuri:
1. δ > 0, I > 0, ∆ < 0 ⇒ λ1 > 0, λ2 > 0, ∆δ < 0 ⇒ elipsă
2. δ > 0, I > 0, ∆ = 0 ⇒ λ1 > 0, λ2 > 0, ∆δ = 0 ⇒ un punct
3. δ > 0, I > 0, ∆ > 0 ⇒ λ1 > 0, λ2 > 0, ∆δ > 0 ⇒ ∅
4. δ > 0, I < 0, ∆ < 0 ⇒ λ1 < 0, λ2 < 0, ∆δ < 0 ⇒ ∅
5. δ > 0, I < 0, ∆ = 0 ⇒ λ1 < 0, λ2 < 0, ∆δ = 0 ⇒ un punct
6. δ > 0, I < 0, ∆ > 0 ⇒ λ1 < 0, λ2 < 0, ∆δ > 0 ⇒ elipsă
7. δ < 0, ∆ ≠ 0 ⇒ hiperbolă
8. δ < 0, ∆ = 0 ⇒ două drepte concurente
Dacă ∆ ≠ 0 conica se numeşte nedegenerată, iar dacă ∆ = 0 conica se

numeşte degenerată.
⎧
⎪
a11 a12 a13 ⎪a11 x0 + a12 y0 + a13 = 0
Caz 2. Dacă δ = 0 şi rang( ) = 1, sistemul ⎨
⎪
⎩a12 x0 + a22 y0 + a23 = 0
a12 a22 a23 ⎪
are o infinitate de soluţii, deci conica are o infinitate de centre.
Dacă (x0 , y0 ) este o soluţie a sistemului anterior, atunci ı̂n reperul transla-
tat cu centrul ı̂n O′ (x0 , y0 ) ecuaţia conicei este
a11 x′2 + 2a12 x′ y ′ + a22 y ′2 + f (x0 , y0 ) = 0, (21.12)
unde f (x0 , y0 ) = a13 x0 + a23 y0 + a33 . Distingem cazurile:
1. Dacă a12 = 0, cum a11 a22 = a212 ⇒ a11 = 0 sau a22 = 0, deci conica
degenerează ı̂n două drepte paralele sau confundate sau mulţimea vidă.
2. Dacă a12 ≠ 0, cum a11 a22 = a212 ⇒ a11 şi a22 au acelaşi semn . Înmulţind
eventual ecuaţia (21.12) cu −1, putem presupune că a11 > 0 şi a22 > 0,
iar (21.12) devine
√ √
( a11 x′ ± a22 y ′ ) ± f (x0 , y0 ) = 0
2
deci conica degenerează ı̂n două drepte paralele sau confundate sau
mulţimea vidă.
21.4.3 Forma canonică a conicelor fără centru

Fie din nou conica de ecuaţie
a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0, (21.13)

´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¸¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¶
f (x,y)
cu aij ∈ R, i, j ∈ {1, 2, 3}, a211 + a212 + a222 > 0.

⎧
⎪
a11 a12 a13 ⎪a11 x0 + a12 y0 + a13 = 0
Caz 3. Dacă δ = 0 şi rang( ) = 2, sistemul ⎨
⎪
⎩a12 x0 + a22 y0 + a23 = 0
a12 a22 a23 ⎪
este incompatibil, deci nu există o translaţie ı̂n urma căreia să dispară ter-
menii de grad 1 din ecuaţie, altfel spus conica nu are centru de simetrie.
Dacă a12 ≠ 0, considerăm forma pătratică
Φ ∶ R2 → R, Φ(x, y) = a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 ,

a11 a12
având matricea A = ( ) ı̂n baza canonică. Există o bază orto-
a12 a22
normată formată din vectori proprii ai lui A ı̂n care Φ are forma canonică
λ1 x′2 + λ2 y ′2 , unde λ1 şi λ2 sunt valorile proprii ale lui A, adică rădăcinile
ecuaţiei caracteristice:
a11 − λ a12
∣ ∣ = 0 ⇔ λ2 − Iλ + δ = 0
a12 a22 − λ
Cum δ = 0 ⇒ λ1 λ2 = 0. Presupunem λ1 = 0, λ2 = I ≠ 0 (dacă ambele valori

proprii ar fi nule, ar rezulta a11 = a12 = a22 = 0). În noile coordonate x′ , y ′
ecuaţia conicei devine
Iy ′2 + 2a′13 x′ + 2a′23 y ′ + a33 = 0 (21.14)
Putem presupune că baza {Ð →

v 1, Ð
→
v 2 } ı̂n care avem forma canonică se obţine
Ð
→ Ð →
din baza { i , j } printr-o rotaţie de unghi θ ∈ (0, π2 ), aşadar
⎧ Ð→ Ð→ ⎧
⎪Ð
⎪ →
v 1 = cos θ i + sin θ j ⎪
⎪x = x′ cos θ − y ′ sin θ
⎨Ð→ Ð
→ Ð
→ ⇔⎨
⎪ ⎪ ′ ′
⎩ v 2 = − sin θ i + cos θ j
⎪ ⎩y = x sin θ + y cos θ
⎪
Cum Ð
→
v 1 este vector propriu corespunzător valorii proprii 0 obţinem:
a11 a12 cos θ 0 a11

( )( ) = ( ) ⇒ a11 cos θ + a12 sin θ = 0 ⇒ tg θ = −
a12 a22 sin θ 0 a12
⎧
⎪
⎪a′ = a13 cos θ + a23 sin θ
Prin calcul se obţine de asemenea ⎨ 13
⎪ ′
⎩a23 = −a13 sin θ + a23 cos θ
⎪
a13 a11 a a a
Dacă a′13 = 0 ⇒ = − tg θ = ⇒ rang ( 11 12 13 ) = 1, deci a′13 ≠ 0
a23 a12 a12 a22 a23
′2 ′ ′ ′ ′
ı̂n Iy + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0.
Grupând corespunzător termenii ı̂n ecuaţia anterioară obţinem
a′23 2 c
I (y ′ + ) + 2a′13 (x′ + ′ ) = 0
I a23
⎧
⎪
a′2 ⎪X = x′ + a′23
c
unde c = a33 − . Efectuând translaţia ⎨
23
′ ecuaţia conicei devine
I ⎪
⎪ Y = y ′ + a23
⎩ I
IY 2 + 2a′13 X = 0
Cum ∆ este invariant la rotaţii şi translaţii, avem

RRR 0 0 a′ RRR
RR 13 RRR ∆
∆ = RRRR 0 I 0 RRR = −a′2 ′2
13 I ⇒ a13 = −
RRR ′ RRR I
RR a13 0 0 RR
deci găsim forma canonică
√
∆
Y 2 = ±2pX, unde p = − .
I3
Semnul ± ı̂n ecuaţia anterioară se alege ı̂n funcţie de poziţia parabolei
faţă de axele de coordonate ale reperului iniţial, intersectând parabola cu
aceste axe.
Ecuaţia axei de simetrie a parabolei este
a11 (a11 x + a12 y + a13 ) + a12 (a12 x + a22 y + a23 ) = 0
iar coordonatele vârfului parabolei se obţin intersectând parabola cu axa

de simetrie, deci rezolvând sistemul format din ecuaţia anterioară şi ecuaţia
iniţială a conicei.
Dacă a12 = 0, din δ = 0 ⇒ a11 = 0 sau a22 = 0. Pentru a11 = 0, ecuaţia
conicei devine
a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0
a13 = 0 ⇒ conică degenerată.
a13 ≠ 0 ⇒ parabolă (făcând o translaţie ca mai sus).
Exemplu:
Fie conica de ecuaţie x2 − 4xy + 4y 2 − 6x + 2y + 1 = 0.
coeficienţii a11 = 1, a22 = 4, a12 = −2, a13 = −3, a23 = 1, a33 = 1;
RRR 1 −2 −3 RRR
1 −2 RR RR
invarianţii I = 5, δ = ∣ ∣ = 0, ∆ = RRRR −2 4 1 RRRR = −25
−2 4 RRR R
RR −3 1 1 RRRR
deci conica este o parabolă nedegenerată
√
∆ 1 2
p = − 3 = √ ⇒ forma canonică Y 2 = ± √ X
I 5 5
axa de simetrie: a11 (a11 x + a12 y + a13 ) + a12 (a12 x + a22 y + a23 ) = 0
⇒ x − 2y − 1 = 0
⎧
⎪
⎪x2 − 4xy + 4y 2 − 6x + 2y + 1 = 0 1 2
vârful ⎨ ⇒ V ( ,− )
⎪
⎩x − 2y − 1 = 0
⎪ 5 5
intersecţia parabolei cu axa Ox:

⎧ √
⎪
⎪x2 − 4xy + 4y 2 − 6x + 2y + 1 = 0 6± 32
⎨ ⇒ x1,2 =
⎪
⎩y = 0
⎪ 2
parabola
1
y
−1
−2
−1 0 1 2 3 4 5 6
x
Concluzii:
În funcţie de semnul invarianţilor distingem cazurile:
δ ∆ Forma canonică Tip
X 2 Y 2
+ 2 −1=0 elipsă
≠0 2
a2 b2
>0 X Y
2
+ 2 +1=0 ∅
a 2 b 2
X Y
=0 2
+ 2
=0 punct
a b
X2 Y 2
≠0 − −1=0 hiperbolă
<0 a2 2 b 2 2
X Y
=0 2
− 2 =0 două drepte concurente
a2 b
≠0 Y − 2pX = 0 parabolă
Y 2 − a2 = 0 două drepte paralele
=0
=0 Y2 =0 două drepte confundate
Y + a2 = 0
2
∅
21.5 Exerciţii
1. Să se scrie ecuaţiile cercurilor determinate de:
(a) centrul ı̂n C(2, −3) şi raza r = 7

(b) centrul ı̂n C(1, 1) şi o tangetă la cerc este dreapta 3x + 4y + 8 = 0
(c) extremităţile unui diametru sunt A(3, 2) şi B(−1, 6)
(d) trece prin punctele M1 (−1, 5), M2 (−2, −2), M3 (5, 5)
(e) trece prin origine şi are centrul C(2, 0)
2. Să se determine centrul şi raza următoarelor cercuri; să se scrie ecuaţiile
parametrice şi să se reprezinte grafic:
(a) x2 + y 2 − 6x − 4y + 9 = 0
(b) x2 + y 2 − 4x + 2y − 4 = 0
(c) x2 + y 2 − 2x = 0
(d) x2 + y 2 − y = 0
(e) x2 + y 2 − 4x + 3 = 0
(f) x2 + y 2 − 2x − 2y = 0
3. Să se determine intersecţia cercului cu dreapta:
(a) (C) ∶ x2 + y 2 − 2y = 0, (d) ∶ x + y = 1

(b) (C) ∶ x2 + y 2 − x = 0, (d) ∶ x = y
4. Să se scrie ecuaţiile elipselor date prin elementele:
(a) F ′ (−1, 0), F (1, 0) şi semiaxa mare 5

(b) axa mare 10 şi distanţa dintre focare 8
(c) axa mică 16 şi F (3, 0)
(d) semiaxele 4 şi 2
(e) distanţa dintre focare 6 şi semiaxa mare 5
(f) semiaxa mare 25 şi excentricitatea 0, 6
5. Să se determine semiaxele, focarele şi excentricitatea elipselor, şi să se

scrie ecuaţiile lor parametrice:
2
x2
(a) 9 + y4 − 1 = 0
(b) 9x2 + 25y 2 = 225

(c) 3x2 + 4y 2 = 12
(d) x2 + 2y 2 − 6 = 0
(e) 25x2 + 169y 2 = 225
6. Să se afle punctele de intersecţie ale elipsei cu dreapta:

x2
(a) 4 + y 2 − 1 = 0, 2x + 2y − 3 = 0
(b) 5x2 + 8y 2 − 77 = 0, x + 2y − 7 = 0
7. Să se scrie ecuaţia tangentei la elipsa 2x2 +y 2 −6 = 0 ı̂n punctul M (2, −3)
de pe elipsă
8. Să se scrie ecuaţiile hiperbolelor având focarele pe axa Ox şi cunoscând

următoarele elemente:
(a) semiaxele sunt 4 şi 3

(b) distanţa dintre vârfuri 6 iar distanţa ı̂ntre focare 10
(c) semiaxa transversă este 12 şi e = 5
4
(d) F ′ (0, −10), F (0, 10) şi distanţa ı̂ntre vârfuri 8
9. Să se afle semiaxele, focarele, excentricitatea şi asimptotele hiperbolelor
(a) 16x2 − 25y 2 = 400

2
x2
(b) 9 − y16 = 1
(c) 2x2 − 5y 2 − 10 = 0
10. Să se reprezinte hiperbolele şi asimptotele lor:
(a) x2 − y 2 = 1
(b) x2 − 4y 2 − 4 = 0
(c) 4y 2 − 9x2 − 36 = 0
(d) xy = 2; xy = −2
2
x2
(e) 25 − y49 − 1 = 0
11. Să se scrie ecuaţia tangentei la hiperbola

x2 y 2
− =1
5 4
ı̂n punctul M0 (5, −4)
12. Să se scrie ecuaţiile tangentelor duse din M0 (2, −1) la hiperbola
x2 − 4y 2 − 1 = 0
şi să se afle punctele de contact.
13. Să se scrie ecuaţia unei parabole cu vârful ı̂n originea reperului ştiind
că:
(a) focarul este F (1, 0)

(b) focarul este F (0, 2)
(c) axa de simetrie este Ox, cu p = 0, 5, situată ı̂n semiplanul stâng
(d) axa de simetrie este Oy, p = 3 şi situată ı̂n semiplanul inferior
14. Să se determine focarul, axa de simetrie, şi să se reprezinte grafic pa-
rabolele:
(a) y 2 = 2x
(b) y 2 = −4x
(c) x2 = −5y
(d) x2 = y
15. Să se scrie ecuaţia tangentei şi ecuaţia normalei la parabola y 2 = 3x ı̂n
punctul de abscisă x = 3
16. Să se recunoască şi să se reprezinte grafic curbele:
(a) 4x2 − 5y 2 = 20 (g) y + 2x2 = 20
(b) x2 + y 2 − 9 = 0 (h) 16x2 − 9y 2 + 144 = 0
(c) y 2 − x = 0 (i) 2x2 + 2y 2 − 1 = 0
(d) x2 + y 2 − 2x = 0 ⎧
⎪
⎪x = 1 + 2 cos t
(j) ⎨ , t ∈ [0, 2π]
⎪
(e) 2x2 + y 2 − 4 = 0 ⎩y = 2 sin t
⎪
⎧
⎪ (k) y 2 + 4x = 0
⎪x = 2 cos t
(f) ⎨ , t ∈ [0, 2π]
⎪ ⎧
⎩y = sin t
⎪ ⎪
⎪x = 3 cos t
(l) ⎨ , t ∈ [0, 2π]
⎪
⎩y = 2 sin t
⎪
17. Să se reprezinte domeniile din plan mărginite de curbele:
⎧ ⎧ ⎧
⎪ y=x
⎪
⎪y 2 = x ⎪
⎪ y = x2 ⎪
⎪
⎪
a) ⎨ 2 b) ⎨ c) ⎨y = −x
⎪ ⎪ ⎪
⎩x = y
⎪ ⎩y = 1
⎪ ⎪
⎪
⎪
⎩x = 2
18. Să se reprezinte domeniile din plan determinate de:

⎧
⎪ x2 + y 2 ≤ 2
⎧
⎪ x2 + y 2 ≤ 2y ⎧
⎪ x2 + y 2 ≤ 4 ⎪
⎪
⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪ ⎧
⎪ ⎪
⎪
⎪ ⎪ 2 y2 ⎪ x2 + y 2 ≤ 4 ⎪x ≤ y 2
a) ⎨y ≤ x2 b) ⎨x + 4 ≥ 1 c) ⎨ 2 d) ⎨
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪ ⎪ ⎩x + y ≥ 2x
⎪ ⎪ x ≥ −y 2
2
⎪
⎪ ⎪
⎪ ⎪
⎪
⎩x ≥ 0 ⎩x ≥ 0 ⎪
⎪
⎪
⎩y ≤ 0
19. Să se aducă la forma canonică şi să se reprezinte grafic conicele:
(a) 5x2 + 8xy + 5y 2 − 18x − 18y + 9 = 0
2 2
R: X1 + Y9 − 1 = 0, C(1, 1), α = π4 .
(b) 5x2 + 6xy + 5y 2 − 16x − 16y − 16 = 0
2 2
R: X4 + Y16 − 1 = 0, C(1, 1), α = π4 .
(c) x2 − xy + y 2 − 5x + y − 2 = 0
2 2
R: X18 + Y6 − 1 = 0, C(3, 1), α = π4 .
(d) 3x2 − 2xy + 3y 2 − 4x − 4y − 36 = 0
2 2
R: X20 + Y10 − 1 = 0, C(1, 1), α = π4 .
(e) 5x2 − 8xy + 5y 2 − 12x + 6y = 0
2 2
R: X9 + Y1 − 1 = 0, C(2, 1), α = π4 .
(f) x2 − xy + y 2 − 5x + y − 2 = 0
2 2
R: X18 + Y6 − 1 = 0, C(3, 1), α = π4 .
(g) 3x2 + 10xy + 3y 2 − 2x − 14y − 13 = 0
2 2
R: X1 − Y4 − 1 = 0, C(2, −1), α = π4 .
(h) x2 − 8xy + 7y 2 + 6x − 6y + 9 = 0
2 2
R: X9 − Y1 − 1 = 0, C(1, 1), α = arctg 12 .
(i) 3xy + 6x − y − 8 = 0
2 2
R: X4 − Y4 − 1 = 0, C( 13 , −2), α = π4 .
(j) 6xy + 8y 2 − 12x − 26y + 11 = 0
2 2
R: X1 − Y9 − 1 = 0, C(−1, 2), α = arctg 3.
(k) 5x2 + 12xy − 22x − 12y − 19 = 0
2 2
R: X4 − Y9 − 1 = 0, C(1, 1), α = arctg 23 .
(l) 5x2 − 6xy + 5y 2 + 2x − 14y + 21 = 0

2
R: X4 + Y 2 + 1 = 0
(m) 5x2 − 2xy + 5y 2 + 12x − 12y + 12 = 0
R: 2X 2 + 3Y 2 = 0, C(−1, 1)
(n) 2x2 + 3xy + y 2 − x − 1 = 0
R: y = −x + 1, y = −2x − 1.
(o) 3x2 − 7xy + 2y 2 − 4x + 3y + 1 = 0
R: x − 2y − 1 = 0, 3x − y − 1 = 0
(p) x2 − 2xy + y 2 − 10x −√6y + 25 = 0
R: ∆ = −64, Y 2 = 4 2X, x − y − 1 = 0, V (2, 1).
(q) x2 + 4xy + 4y 2 + 2x − y − 1 = 0
R: ∆ = − 25
4 , Y = − 5 X, x + 2y = 0, V ( 5 , − 5 ).
2 √1 2 1
(r) x2 − 4xy + 4y 2 − 4x − 2y + 10 = 0
R: ∆ = −25, Y 2 = √25 X, x − 2y = 0, V (2, 1).
(s) x2 − 4xy + 4y 2 − 26x − 38y + 25 = 0
R: ∆ = −2025, Y 2 = √185 X, x − 2y + 5 = 0, V (−1, 2).
(t) 4x2 − 4xy + y 2 − 8x − 8y + 4 = 0
R: ∆ = −144, Y 2 = 524√ X, 10x − 5y − 4 = 0, V ( 23 , 3 ).
5 50 25
(u) x2 + 4xy + 4y 2 + x + 2y − 2 = 0
R: x + 2y = 1, x + 2y = −2.
(v) x2 − 4xy + 4y 2 + 10x − 20y + 25 = 0
R: x − 2y + 5 = 0.
(w) x2 − 4xy + 4y 2 + 3x − 6y + 2 = 0
R: x − 2y + 1 = 0, x − 2y + 2 = 0.
Capitolul 22
Cuadrice
Definiţia 22.1. Se numeşte cuadrică o suprafaţă ı̂n spaţiu definită ı̂n repe-
Ð
→ Ð→ Ð →
rul cartezian ortonormat {O; i , j , k } printr-o ecuaţie algebrică de gradul
al doilea de forma
a11 x2 + a22 y 2 + a33 z 2 + 2a12 xy + 2a13 xz + 2a23 yz + 2a14 x + 2a24 y + 2a34 z + a44 = 0,
unde aij ∈ R, i, j ∈ {1, 2, 3, 4}, j ≥ i, iar coeficienţii termenilor de gradul al

doilea a11 , a22 , a33 , a12 , a13 , a23 nu sunt toţi nuli.
Aşadar o cuadrică este o mulţime de puncte ı̂n spaţiu ale căror coordonate
(x, y, z) verifică o ecuaţie de gradul al doilea de forma celei de mai sus.
cuadricele se mai numesc şi suprafeţe algebrice de ordinul al doilea
exemple de cuadrice: sferă, elipsoid, hiperboloizi, paraboloizi
22.1 Cuadrice pe ecuaţii reduse

22.1.1 Sfera
Definiţia 22.2. Fie un punct fixat C(a, b, c) şi R > 0 un număr real fixat.
Sfera de centru C şi rază R este locul geometric al punctelor M (x, y, z) care
satisfac egalitatea
ÐÐ→
∥CM ∥ = R. (22.1)
ÐÐ→ Ð
→ Ð→ Ð→
Avem CM = (x − a) i + (y − b) j + (z − c) k , deci (22.1) se rescrie
√
(x − a)2 + (y − b)2 + (z − c)2 = R
305
306 CAPITOLUL 22. CUADRICE
sau echivalent
(x − a)2 + (y − b)2 + (z − c)2 = R2 (22.2)
care se numeşte ecuaţia carteziană implicită a sferei de centru C(a, b, c)
şi rază R.
Efectuând calculele ı̂n ecuaţia (22.2) obţinem:
x2 + y 2 + z 2 − 2ax − 2by − 2cz + d = 0, (22.3)
unde d = a2 + b2 + c2 − R2 . Se pune problema dacă orice ecuaţie de forma

(22.3) reprezintă ecuaţia unei sfere. Cum (22.3) este echivalentă cu
(x − a)2 + (y − b)2 + (z − c)2 = a2 + b2 + c2 − d,
distingem următoarele cazuri:
1. dacă a2 + b2 + c2 − d > 0 atunci mulţimea punctelor√ care satisfac (22.3)

reprezintă sfera cu centrul C(a, b, c) şi rază R = a2 + b2 + c2 − d;
2. dacă a2 + b2 + c2 − d = 0 atunci mulţimea punctelor care satisfac (22.3)

se reduce la punctul de coordonate (a, b, c);
3. dacă a2 + b2 + c2 − d < 0 atunci mulţimea punctelor care satisfac (22.3)

este mulţimea vidă.
Ecuaţia (22.3) ı̂n care a2 + b2 + c2 − d > 0 se numeşte ecuaţia generală a

sferei.
Fie M (x, y, z) un punct din spaţiu şi M ′ (x, y, 0) proiecţia lui M pe planul
xOy. Introducem notaţiile:
ÐÐ→
ρ = ∥OM ∥ - distanţa de la M la origine
ÐÐ→
θ ∈ [0, π] - unghiul dintre Oz şi OM
ÐÐ→
ϕ ∈ [0, 2π) - unghiul dintre Ox şi OM ′
Numerele reale ρ, θ, ϕ se numesc coordonatele sferice ale lui M .

Relaţiile de legătură ı̂ntre coordonatele carteziene şi coordonatele sferice ale
punctului M sunt:
⎧
⎪ x = ρ sin θ cos ϕ
⎪
⎪
⎪
⎨y = ρ sin θ sin ϕ , ρ ≥ 0, θ ∈ [0, π], ϕ ∈ [0, 2π).
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = ρ cos θ
22.1. CUADRICE PE ECUAŢII REDUSE 307
Considerând coordonatele sferice ale punctelor din sistemul de coordonate

cu centrul ı̂n C(a, b, c) şi axele paralele cu cele iniţiale, obţinem ecuaţiile
parametrice ale sferei cu centrul ı̂n C şi rază R:
⎧
⎪ x = a + R sin θ cos ϕ
⎪
⎪
⎪
⎨y = b + R sin θ sin ϕ , θ ∈ [0, π], ϕ ∈ [0, 2π).
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = c + R cos θ
Considerăm un plan (p) şi notăm cu d distanţa de la C la acest plan. Avem
următoarele situaţii posibile:
d > R ⇒ intersecţia dintre plan şi sferă este vidă, deci planul este
exterior sferei;
d = R ⇒ intersecţia dintre plan şi sferă este un punct, deci planul este
tangent la sferă;
d < R ⇒ intersecţia dintre plan şi sferă este un cerc, deci planul este
secant la sferă.
22.1.2 Elipsoidul
Definiţia 22.3. Se numeşte elipsoid o cuadrică pentru care există un reper
ortogonal ı̂n spaţiu ı̂n raport cu care suprafaţa are ecuaţia canonică
x2 y 2 z 2
+ + − 1 = 0,
a2 b 2 c 2
unde a > 0, b > 0, c > 0.
Fie M (x0 , y0 , z0 ) un punct pe elipsoid. Atunci:
punctele de coordonate (x0 , y0 , −z0 ), (x0 , −y0 , z0 ), (−x0 , y0 , z0 ) aparţin
elipsoidului, deci planele xOy, xOz, yOz sunt plane de simetrie ale elip-
soidului;
punctele de coordonate (x0 , −y0 , −z0 ), (−x0 , y0 , −z0 ), (−x0 , −y0 , z0 ) aparţin
elipsoidului, deci axele Ox, Oy, Oz sunt axe de simetrie ale elipsoidului;
punctul de coordonate (−x0 , −y0 , −z0 ) aparţine elipsoidului, deci O este

centru de simetrie al elipsoidului.
x2 y 2 z 2
Intersecţiile elipsoidului de ecuaţie 2 + 2 + 2 − 1 = 0 cu planele şi axele
a b c
de coordonate sunt:
x2 y 2
intersecţia cu xOy(z = 0): + − 1 = 0 ⇒ elipsă
a2 b 2
x2 z 2
intersecţia cu xOz(y = 0): + − 1 = 0 ⇒ elipsă
a2 c 2
y2 z2
intersecţia cu yOz(x = 0): + − 1 = 0 ⇒ elipsă
b2 c 2
x2
intersecţia cu Ox(y = z = 0): − 1 = 0 ⇒ A(a, 0, 0), A′ (−a, 0, 0)
a2
y2
intersecţia cu Oy(x = z = 0): − 1 = 0 ⇒ B(0, b, 0), B ′ (0, −b, 0)
b2
z2
intersecţia cu Oz(x = y = 0): − 1 = 0 ⇒ C(0, 0, c), C ′ (0, 0, −c)
c2
Numerele a, b, c se numesc semiaxele elipsoidului. Dacă a = b = c, elipsoi-

dul este o sferă. Ecuaţiile parametrice ale elipsoidului sunt:
⎧
⎪ x = a sin θ cos ϕ
⎪
⎪
⎪
⎨y = b sin θ sin ϕ , θ ∈ [0, π], ϕ ∈ [0, 2π).
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = c cos θ
22.1.3 Hiperboloidul cu o pânză

Definiţia 22.4. Se numeşte hiperboloid cu o pânză o cuadrică pentru
care există un reper ortogonal ı̂n spaţiu ı̂n raport cu care suprafaţa are ecuaţia
canonică
x2 y 2 z 2
+ − − 1 = 0,
a2 b 2 c 2
unde a > 0, b > 0, c > 0.
Ca şi ı̂n cazul elipsoidului, avem:
planele de coordonate sunt plane de simetrie
axele de coordonate sunt axe de simetrie
originea este centru de simetrie

Tot hiperboloizi cu o pânză sunt şi cuadricele de ecuaţii
x2 y 2 z 2 x2 y 2 z 2
− + − 1 = 0 sau − − + 1 = 0.
a2 b 2 c 2 a2 b 2 c 2
x2 y 2 z 2
Intersecţiile hiperboloidului cu o pânză de ecuaţie 2 + 2 − 2 − 1 = 0 cu
a b c
planele şi axele de coordonate sunt:
x2 y 2
intersecţia cu xOy(z = 0): + − 1 = 0 ⇒ elipsă
a2 b 2
x2 z 2
intersecţia cu xOz(y = 0) : − − 1 = 0 ⇒ hiperbolă
a2 c 2
y2 z2
intersecţia cu yOz(x = 0): − − 1 = 0 ⇒ hiperbolă
b2 c 2
x2
intersecţia cu Ox(y = z = 0): − 1 = 0 ⇒ A(a, 0, 0), A′ (−a, 0, 0)
a2
y2
intersecţia cu Oy(x = z = 0): − 1 = 0 ⇒ B(0, b, 0), B ′ (0, −b, 0)
b2
z2
intersecţia cu Oz(x = y = 0): − −1=0⇒∅
c2
x2 y 2 z02
intersecţia cu plane paralele cu xOy(z = z0 ): + − +1 = 0 ⇒
a2 b 2 c 2
elipsă
22.1.4 Hiperboloidul cu două pânze

Definiţia 22.5. Se numeşte hiperboloid cu două pânze o cuadrică pentru
care există un reper ortogonal ı̂n spaţiu ı̂n raport cu care suprafaţa are ecuaţia
canonică
x2 y 2 z 2
+ − + 1 = 0,
a2 b 2 c 2
unde a > 0, b > 0, c > 0.
Ca şi ı̂n cazurile anterioare, avem:
Tot hiperboloizi cu două pânze sunt şi cuadricele de ecuaţii

x2 y 2 z 2 x2 y 2 z 2
− + + 1 = 0 sau − − − 1 = 0.
a2 b 2 c 2 a2 b 2 c 2
x2 y 2 z 2
Intersecţiile hiperboloidului cu două pânze de ecuaţie 2 + 2 − 2 + 1 = 0
a b c
cu planele şi axele de coordonate sunt:
x2 y 2
intersecţia cu xOy(z = 0): + +1=0⇒∅
a2 b 2
x2 z 2
intersecţia cu xOz(y = 0): − + 1 = 0 ⇒ hiperbolă
a2 c 2
y2 z2
intersecţia cu yOz(x = 0): − + 1 = 0 ⇒ hiperbolă
b2 c 2
x2
intersecţia cu Ox(y = z = 0): +1=0⇒∅
a2
y2
intersecţia cu Oy(x = z = 0): +1=0⇒∅
b2
z2
intersecţia cu Oz(x = y = 0): − + 1 = 0 ⇒ C(0, 0, c), C ′ (0, 0, −c)
c2
x2 y 2 z02
intersecţia cu plane paralele cu xOy(z = z0 ): + − +1 = 0 ⇒
a2 b 2 c 2
elipsă sau punct sau ∅
22.1.5 Conul
Definiţia 22.6. Se numeşte con o cuadrică pentru care există un reper
x2 y 2 z 2
+ − = 0,
a2 b 2 c 2
unde a > 0, b > 0, c > 0.
Ca şi ı̂n cazurile anterioare, avem:

Tot conuri sunt şi cuadricele de ecuaţii

x2 y 2 z 2 x2 y 2 z 2
− + = 0 sau − − = 0.
a2 b 2 c 2 a2 b 2 c 2
x2 y 2 z 2
Intersecţiile conului de ecuaţie 2 + 2 − 2 = 0 cu planele şi axele de
a b c
coordonate sunt:
x2 y 2
intersecţia cu xOy(z = 0): + = 0 ⇒ O(0, 0, 0)
a2 b 2
x2 z 2
intersecţia cu xOz(y = 0): − = 0 ⇒ două drepte
a2 c 2
y2 z2
intersecţia cu yOz(x = 0): − = 0 ⇒ două drepte
b2 c 2
x2
intersecţia cu Ox(y = z = 0): = 0 ⇒ O(0, 0, 0)
a2
y2
intersecţia cu Oy(x = z = 0): = 0 ⇒ O(0, 0, 0)
b2
z2
intersecţia cu Oz(x = y = 0): − = 0 ⇒ O(0, 0, 0)
c2
x2 y 2 z02
intersecţia cu plane paralele cu xOy(z = z0 ): + − = 0 ⇒ elipsă
a2 b 2 c 2
22.1.6 Paraboloidul eliptic

Definiţia 22.7. Se numeşte paraboloid eliptic o cuadrică pentru care
există un reper ortogonal ı̂n spaţiu ı̂n raport cu care suprafaţa are ecuaţia
canonică
x2 y 2
+ = 2z,
a2 b 2
unde a > 0, b > 0.
Avem:
planele xOz şi yOz sunt plane de simetrie
axa Oz este axă de simetrie
Tot paraboloizi eliptici sunt şi cuadricele de ecuaţii
x2 z 2 y2 z2
+ = 2y sau + = 2x.
a2 c 2 b2 c 2
x2 y 2
Intersecţiile paraboloidului eliptic de ecuaţie 2 + 2 = 2z cu planele şi
a b
axele de coordonate sunt:
x2 y 2
intersecţia cu xOy(z = 0): + = 0 ⇒ O(0, 0, 0)
a2 b 2
x2
intersecţia cu xOz(y = 0): = 2z ⇒ parabolă
a2
y2
intersecţia cu yOz(x = 0): = 2z ⇒ parabolă
b2
x2
a2
y2
b2
intersecţia cu Oz(x = y = 0): 2z = 0 ⇒ O(0, 0, 0)
x2 y 2
intersecţia cu plane paralele cu xOy(z = z0 ): + = 2z0 ⇒ elipsă
a2 b 2
(pentru z0 > 0)
22.1.7 Paraboloidul hiperbolic

Definiţia 22.8. Se numeşte paraboloid hiperbolic o cuadrică pentru care
există un reper ortogonal ı̂n spaţiu ı̂n raport cu care suprafaţa are ecuaţia
canonică
x2 y 2
− = 2z,
a2 b 2
unde a > 0, b > 0.
Avem:
planele xOz şi yOz sunt plane de simetrie
axa Oz este axă de simetrie
Tot paraboloizi eliptici sunt şi cuadricele de ecuaţii

x2 z 2 y2 z2
− = 2y sau − = 2x.
a2 c 2 b 2 c2
x2 y 2
Intersecţiile paraboloidului hiperbolic de ecuaţie 2 − 2 = 2z cu planele
a b
şi axele de coordonate sunt:
x2 y 2
intersecţia cu xOy(z = 0): − = 0 ⇒ două drepte
a2 b 2
x2
intersecţia cu xOz(y = 0): = 2z ⇒ parabolă
a2
y2
intersecţia cu yOz(x = 0): − = 2z ⇒ parabolă
b2
x2
a2
y2
b2
intersecţia cu Oz(x = y = 0): 2z = 0 ⇒ O(0, 0, 0)
x2 y 2
intersecţia cu plane paralele cu xOy(z = z0 ): − = 2z0 ⇒ hiperbolă
a2 b 2
22.1.8 Cilindri
Definiţia 22.9. 1. Se numeşte cilindru eliptic o cuadrică pentru care
există un reper ortogonal ı̂n spaţiu ı̂n raport cu care suprafaţa are
ecuaţia canonică
x2 y 2
+ − 1 = 0, unde a > 0, b > 0.
a2 b 2
2. Se numeşte cilindru hiperbolic o cuadrică pentru care există un reper

x2 y 2
− − 1 = 0, unde a > 0, b > 0.
a2 b 2
3. Se numeşte cilindru parabolic o cuadrică pentru care există un reper
y 2 = 2px, unde p ∈ R.
22.1.9 Generatoare rectilinii

Conul şi cilindrii sunt suprafeţe riglate, adică pot fi scrise ca reuniunea unei
familii de drepte. În afară de acestea, hiperboloidul cu o pânză şi paraboloidul
hiperbolic sunt de asemenea suprafeţe riglate.
Ecuaţia hiperboloidului cu o pânză
x2 y 2 z 2
+ − −1=0
a2 b 2 c 2
se poate rescrie sub forma
x2 z 2 y2 x z x z y y
2
− 2
= 1 − 2
⇔ ( + ) ⋅ ( − ) = (1 + ) ⋅ (1 − ) (22.4)
a c b a c a c b b
⎧
⎪ x z y
⎪
⎪ α (
⎪ a c + ) = β (1 + )
Considerăm familia de drepte dα,β ∶ ⎨ x b unde α şi β nu
⎪
⎪
⎪
z
β ( − ) = α (1 − )
y
⎪
⎩ a c b
sunt simultan nuli. Reuniunea acestei familii de drepte este chiar hiperbolo-
idul cu o pânză anterior.
⎧
⎪ x0 z0 y0
⎪
⎪α ( a + c ) = β (1 + b )
⎪
Fie M0 (x0 , y0 , z0 ) ∈ dα,β , deci ⎨ x .
⎪
⎪
⎪ β (
0
−
z0
) = α (1 −
y0
)
⎪
⎩ a c b
dacă αβ ≠ 0, atunci ı̂nmulţind ecuaţiile anterioare şi ı̂mpărţind prin αβ

x2 y2 z2
obţinem a20 + b20 − c02 − 1 = 0 deci M0 este pe hiperboloid;
dacă α = 0, β ≠ 0 ⇒ 1+ yb0 = 0, xa0 − zc0 = 0, aşadar ı̂n (22.4) ambii membri

sunt nuli, deci M0 verifică ecuaţia hiperboloidului;
dacă α ≠ 0, β = 0 ⇒ 1− yb0 = 0, xa0 + zc0 = 0, aşadar ı̂n (22.4) ambii membri

sunt nuli, deci M0 verifică ecuaţia hiperboloidului;
Aşadar orice dreaptă din familia dα,β este inclusă ı̂n hiperboloid.
Reciproc, se poate arăta că petru orice punct M0 (x0 , y0 , z0 ) de pe hiperbo-
⎧
⎪ x0 z0 y0
⎪
⎪α ( a + c ) = β (1 + b )
⎪
loid există α, β ∈ R astfel ı̂ncât ⎨ x aşadar M0 ∈ dα,β .
⎪
⎪
⎪ β (
0
−
z0
) = α (1 −
y0
)
⎪
⎩ a c b
Dreptele din familia dα,β se numesc generatoare rectilinii ale hiperbo-
loidului cu o pânză.
O altă familie de generatoare rectilinii ale hiperboloidului cu o pânză

x2 y 2 z 2
+ − − 1 = 0 este
a2 b 2 c 2
⎧
⎪ x z y
⎪
⎪λ ( a + c ) = µ (1 − b )
⎪
dλ,µ ∶ ⎨ x z .
⎪
⎪
⎪ µ ( − ) = λ (1 + )
y
⎪
⎩ a c b
x2 y 2
În mod analog găsim pentru paraboloidul hiperbolic 2 − 2 = 2z următoarele
a b
familii de generatoare rectilinii:
⎧
⎪ x y ⎧
⎪ x y
⎪
⎪α ( a + b ) = 2βz
⎪ ⎪
⎪λ ( a + b ) = µ
⎪
dα,β ∶⎨ x y şi dλ,µ ∶ ⎨ x y .
⎪
⎪
⎪ β( − )=α ⎪
⎪
⎪ µ ( − ) = 2λz
⎪
⎩ a b ⎪
⎩ a b
22.2 Reducerea cuadricelor la forma canonică

Fie cuadrica definită prin ecuaţia generală
a11 x2 + a22 y 2 + a33 z 2 + 2a12 xy + 2a13 xz + 2a23 yz + 2a14 x + 2a24 y + 2a34 z + a44 = 0,
´¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¸¹¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¹ ¶
f (x,y,z)
Ca şi ı̂n cazul conicelor, pentru orice cuadrică se poate determina un reper
cartezian ortogonal convenabil ı̂n raport cu care ecuaţia cuadricei are forma
cea mai simplă, numită formă canonică sau redusă. La această formă
se poate ajunge printr-o translaţie şi o rotaţie adecvată a reperului iniţial
Ð→ Ð → Ð→
{O; i , j , k }.
Un punct C se numeşte centru de simetrie al cuadricei dacă simetricul
oricărui punct M al cuadricei ı̂n raport cu C aparţine de asemenea cuadricei.
Elipsoidul, hiperboloizii şi conul sunt cuadrice cu centru, iar paraboloizii
sunt cuadrice fără centru.
Căutăm o translaţie a sistemului Oxyz astfel ı̂ncât originea noului sistem
de coordonate C(x0 , y0 , z0 ) să fie centru de simetrie al cuadricei. Relaţiile
Ð → Ð
→ Ð →
dintre coordonatele x, y, z din reperul iniţial {O; i , j , k } şi coordonatele
Ð→ Ð → Ð →
x′ , y ′ , z ′ din sistemul translatat {C; i , j , k } sunt:
⎧
⎪ x = x0 + x′
⎪
⎪
⎪
⎨y = y 0 + y ′
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = z0 + z
′
22.2. REDUCEREA CUADRICELOR LA FORMA CANONICĂ 319
Înlocuind ı̂n ecuaţia iniţială a cuadricei obţinem

a11 x′2 +a22 y ′2 +a33 z ′2 +2a12 x′ y ′ +2a13 x′ z ′ +2a23 y ′ z ′ +2a′14 x′ +2a′24 y ′ +2a′34 z ′ +a′44 = 0,
⎧
⎪ a′14 = a11 x0 + a12 y0 + a13 z0 + a14
⎪
⎪
⎪ ′
unde ⎨a24 = a12 x0 + a22 y0 + a23 z0 + a24 , iar a′44 = f (x0 , y0 , z0 ).
⎪
⎪
⎪
⎪ ′
⎩a34 = a13 x0 + a23 y0 + a33 z0 + a34
Pentru ca C(x0 , y0 , z0 ) să fie centru de simetrie, trebuie ca ecuaţia ı̂n noile
coordonate să nu conţină termeni de gradul 1, aşadar a′14 = a′24 = a′34 = 0, deci
(x0 , y0 , z0 ) sunt soluţii ale sistemului
⎧
⎪ a11 x0 + a12 y0 + a13 z0 + a14 = 0
⎪
⎪
⎪
⎨a12 x0 + a22 y0 + a23 z0 + a24 = 0 .
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩a13 x0 + a23 y0 + a33 z0 + a34 = 0
RRR a a13 RRRR
RR 11 a12 R
Dacă δ = RRRR a12 a22 a23 RRRR ≠ 0, sistemul anterior are soluţie unică, iar ecuaţia
RRR R
RR a13 a23 a33 RRRR
cuadricei este
a11 x′2 + a22 y ′2 + a33 z ′2 + 2a12 x′ y ′ + 2a13 x′ z ′ + 2a23 y ′ z ′ + f (x0 , y0 , z0 ) = 0.
Dacă a12 = a13 = a23 = 0, atunci cuadrica este ı̂n formă canonică.
Dacă cel puţin unul din coeficienţii a12 , a13 , a23 este nenul, atunci efectuăm
o rotaţie a reperului cartezian, folosind metoda valorilor şi vectorilor proprii.
Considerăm forma pătratică Φ ∶ R3 → R,
Φ(x′ , y ′ , z ′ ) = a11 x′2 + a22 y ′2 + a33 z ′2 + 2a12 x′ y ′ + 2a13 x′ z ′ + 2a23 y ′ z ′
Se determină valorile proprii λ1 , λ2 , λ3 ale matricei
⎛ a11 a12 a13 ⎞

A = ⎜ a12 a22 a23 ⎟ ,
⎝ a13 a23 a33 ⎠
precum şi vectorii proprii ortonormaţi corespunzători Ð v→1 , Ð

v→2 , Ð
v→3 .
Ð
→ Ð
→ Ð
→
În reperul cartezian {C; v1 , v2 , v3 }, cuadrica are ecuaţia canonică
λ1 X 2 + λ2 Y 2 + λ3 Z 2 + f (x0 , y0 , z0 ) = 0
iar relaţiile dintre coordonatele x′ , y ′ , z ′ şi X, Y, Z sunt
′
⎛ x ⎞ ⎛ X ⎞
⎜ y ′ ⎟ = SBB ′ ⎜ Y ⎟
⎝ z′ ⎠ ⎝ Z ⎠
Ð→ Ð → Ð→
unde SBB ′ este matricea de trecere de la baza B = { i , j , k } la baza B ′ =
{Ð
v→1 , Ð
v→2 , Ð
v→3 }.
Dacă δ = 0, atunci cuadrica este fără centru. În acest caz se efectuează
mai ı̂ntâi o rotaţie folosind metoda valorilor şi vectorilor proprii, urmată de
o translaţie adecvată.
22.2.1 Exemple
1. Reducerea la forma canonică a cuadricei de ecuaţie
5x2 + 7y 2 + 5z 2 + 2xy + 2xz + 2yz − 6y + 4z + 1 = 0.
a11 = a33 = 5, a22 = 7, a12 = a13 = a23 = 1,a14 = 0, a24 = −3, a34 = 2, a44 = 1
RRR a R R R
RRR 11 a12 a13 RRRRR RRRRR 5 1 1 RRRRR
δ = RRR a12 a22 a23 RRR = RRR 1 7 1 RRR = 160 ≠ 0
RRR R R R
RR a13 a23 a33 RRRR RRRR 1 1 5 RRRR
⎧
⎪ 5x0 + y0 + z0 = 0
⎪
⎪
⎪
centrul de simetrie: ⎨x0 + 7y0 + z0 − 3 = 0 ⇒ C (0, 21 , − 12 )
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩x0 + y0 + 5z0 + 2 = 0
⎧
⎪ x = 0 + x′
⎪
⎪
⎪
translaţia ⎨y = 21 + y ′
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = − 2 + z
1 ′
5x′2 + 7y ′2 + 5z ′2 + 2x′ y ′ + 2x′ z ′ + 2y ′ z ′ − 23 = 0

RRR 5 − λ 1 1 RRRR
RRR R
valorile proprii RRR 1 7−λ 1 RRRR = 0 ⇒ λ1 = 4, λ2 = 5, λ3 = 8
RRR R
RR 1 1 5 − λ RRRR
vectorii proprii Ð v→1 = (1, 0, −1), Ð
v→2 = (1, −1, 1), Ð
v→3 = (1, 2, 1)
√ √ 1 1 √1
⎛ x ⎞ ⎛ 2 ⎞⎛ X ⎞
′
3 6
rotaţia ⎜ y ′ ⎟ = ⎜
⎜ 0 − √3
1 √2
6
⎟⎜ Y ⎟
⎟
⎝ z ′ ⎠ ⎝ − √1 √1 √1 ⎠⎝ Z ⎠
2 3 6
ecuaţia canonică
3 X2 Y 2 Z2
4X 2 + 5Y 2 + 8Z 2 − =0⇔ 3 + 3 + 3 −1=0
2 8 10 16
deci cuadrica este un elipsoid.

22.3. GENERĂRI DE SUPRAFEŢE 321
2. Reducerea la forma canonică a cuadricei de ecuaţie
2y 2 + 4xy − 8xz − 4yz + 6x − 5 = 0.
a11 = a33 = 0, a22 = 2, a12 = 2, a13 = −4, a23 = −2, a14 = 3, a24 = a34 = 0, a44 = −5
RRR a R R R
RRR 11 a12 a13 RRRRR RRRRR 0 2 −4 RRRRR
δ = RRR a12 a22 a23 RRR = RRR 2 2 −2 RRR = 0
RRR RRR RRR R
RR a13 a23 a33 RR RR −4 −2 0 RRRR
RRR −λ 2 −4 RRRR
RRR R
valorile proprii RRR 2 2 − λ −2 RRRR = 0 ⇒ λ1 = 0, λ2 = 6, λ3 = −4
RRR R
RR −4 −2 −λ RRRR
vectorii proprii Ð 1 v→ = (−1, 2, 1), Ð
2 v→ = (1, 1, −1), Ð
3 v→ = (1, 0, 1)
⎛ x ⎞ ⎛ − √16 √1
3
√1
⎞ ⎛ x′ ⎞
2
rotaţia ⎜ y ⎟ = ⎜ ⎜ √2
6
√1
3
0 ⎟ ′
⎟⎜ y ⎟
⎝ z ⎠ ⎝ √1 − √13√ ⎠⎝ z ⎠
1 ′
6 2
√ √ √
6y ′2 − 4z ′2 − 6x′ + 2 3y ′ + 3 2z ′ − 5 = 0
√ 2 √ 2
3 3 2 √ 35
6 (y ′ + ) − 4 (z ′ − ) − 6 (x′ + √ ) = 0
6 8 8 6
⎧
⎪ ′ 35
⎪
⎪
⎪ X = x + √
⎪
⎪
⎪ √ 6
8
⎪
⎪
translaţia ⎨Y = y ′ + 3
⎪
⎪
⎪ 6√
⎪
⎪
⎪ 3 2
⎪
⎪Z = z ′ −
⎪
⎩ 8
ecuaţia canonică √
6Y 2 − 4Z 2 − 6X = 0
deci cuadrica este un paraboloid hiperbolic.
22.3 Generări de suprafeţe

Prin ecuaţia unei suprafeţe ı̂n spaţiu se ı̂nţelege o ecuaţie ı̂n 3 variabile de
forma
F (x, y, z) = 0, unde F ∶ D ⊂ R3 → R,
ecuaţie care este satisfăcută de coordonatele tuturor punctelor de pe suprafaţă
ı̂n raport cu un reper fixat, dar nu este satisfăcută de coordonatele nici unui
alt punct din afara suprafeţei.
Orice curbă ı̂n spaţiu poate fi privită ca intersecţia a două suprafeţe care
conţin acea curbă şi care nu mai au alte puncte comune. Aşadar o curbă ı̂n
spaţiu poate fi definită prin două ecuaţii de forma
⎧
⎪
⎪F (x, y, z) = 0
⎨ .
⎪
⎩G(x, y, z) = 0
⎪
Exemple: o dreaptă este intersecţia dintre două plane , un cerc este intersecţia
dintre o sferă şi un plan, etc.
22.3.1 Suprafeţe cilindrice

⎧
⎪F (x, y, z) = 0
Ð
→ Ð
→ Ð → Ð → ⎪
Definiţia 22.10. Fie v = l i +m j +n k ≠ 0 şi o curbă (C) ∶ ⎨ .
⎪
⎪ G(x, y, z) = 0
⎩
Se numeşte suprafaţă cilindrică o suprafaţă generată prin mişcarea unei
drepte de direcţie Ð
→
v , numită generatoare, care se sprijină pe curba C, nu-
mită curbă directoare a suprafeţei.
Ecuaţiile unei drepte oarecare de direcţie Ð
→
v
x − x0 y − y0 z − z0
= =
l m n
pot fi rescrise sub forma de intersecţie de plane
⎧
⎪
⎪nx − lz = λ
dλ,µ ∶ ⎨ , λ, µ ∈ R. (22.5)
⎪
⎩ny − mz = µ
⎪
Suprafaţa cilindrică este generată de acele drepte din familia dλ,µ care se
sprijină pe curba C (deci intersectează această curbă). Aşadar căutăm acele
valori ale lui λ şi µ pentru care sistemul
⎧
⎪ nx − lz = λ
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪ny − mz = µ
⎨ (22.6)
⎪
⎪
⎪ F (x, y, z) = 0
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩G(x, y, z) = 0
este compatibil. Eliminând x, y, z din acest sistem, obţinem o relaţie ı̂ntre λ
şi µ
Φ(λ, µ) = 0 (22.7)
numită condiţie de compatibilitate. Suprafaţa cilindrică este formată din
toate dreptele dλ,µ corespunzătoare valorilor lui λ şi µ care satisfac condiţia
de compatibilitate (22.7), aşadar coordonatele punctelor acestei suprafeţe

satisfac ecuaţia
Φ(nx − lz, ny − mz) = 0
Exemplu: Să se găsească ecuaţia cilindrului având curba directoare de

⎧
⎪
⎪ x2 − y 2 = z
ecuaţii ⎨ iar generatoarele sunt perpendiculare pe planul cur-
⎪x + y + z = 0
⎪
⎩
bei.
⎧
⎪
Ð
→ Ð→ Ð → Ð → ⎪x − z = λ
v = i + j + k ⇒ generatoarele ⎨
⎪
⎩y − z = µ
⎪
⎧
⎪ x−z =λ
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪y − z = µ
sistemul ⎨ 2 este compatibil
⎪
⎪
⎪ x − y2 = z
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩x + y + z = 0
condiţia de compatibilitate (2λ − µ)2 − (2µ − λ)2 + 3(µ + λ) = 0
ecuaţia suprafeţei cilindrice
x2 − y 2 − 2xz + 2yz + x + y − 2z = 0
22.3.2 Suprafeţe conice

⎧
⎪
⎪F (x, y, z) = 0
Definiţia 22.11. Fie V (x0 , y0 , z0 ) şi o curbă (C) ∶ ⎨ . Se
⎪
⎪ G(x, y, z) = 0
⎩
numeşte suprafaţă conică o suprafaţă generată prin mişcarea unei drepte,
numită generatoare , care trece prin punctul fix V şi se sprijină pe curba
C, numită curbă directoare a suprafeţei.
Ecuaţiile unei drepte oarecare care trece prin V

x − x0 y − y0 z − z0
= =
l m n
pot fi rescrise sub forma
x − x0 y − y0 z − z0 l m
dλ,µ ∶ = = , λ = ,µ = ∈ R. (22.8)
λ µ 1 n n
Suprafaţa conică este generată de acele drepte din familia dλ,µ care se
sprijină pe curba C (deci intersectează această curbă). Aşadar căutăm acele
valori ale lui λ şi µ pentru care sistemul
⎧
⎪ x − x0 y − y0 z − z0
⎪
⎪
⎪ = =
⎪
⎪ λ µ 1
⎨F (x, y, z) = 0 (22.9)
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩G(x, y, z) = 0
⎪
este compatibil. Eliminând x, y, z din acest sistem, obţinem o relaţie ı̂ntre λ

şi µ
Φ(λ, µ) = 0 (22.10)
numită condiţie de compatibilitate. Suprafaţa conică este formată din toate
dreptele dλ,µ corespunzătoare valorilor lui λ şi µ care satisfac condiţia de com-
patibilitate (22.13), aşadar coordonatele punctelor acestei suprafeţe satisfac
ecuaţia
x − x0 y − y 0
Φ( , )=0
z − z0 z − z0
Exemplu: Să se găsească ecuaţia conului cu vârful ı̂n origine şi curba
⎧
⎪ x2 + y 2 = 1
⎪
directoare de ecuaţii ⎨ .
⎪
⎪ z = 1
⎩
x y z
generatoarele = =
λ µ 1
⎧
⎪
x y z
= =
⎪
⎪
⎪
⎪λ µ 1
sistemul ⎨x2 + y 2 = 1 este compatibil
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = 1
condiţia de compatibilitate λ2 + µ2 = 1
ecuaţia suprafeţei conice

x 2 y 2
( ) + ( ) = 1 ⇔ x2 + y 2 = z 2
z z
22.3.3 Suprafeţe de rotaţie

⎧
⎪
⎪F (x, y, z) = 0
Definiţia 22.12. Fie o curbă (C) ∶ ⎨ . Se numeşte suprafaţă de
⎪
⎩G(x, y, z) = 0
⎪
rotaţie o suprafaţă generată prin rotirea curbei C ı̂n jurul unei drepte d, numită
axă de rotaţie.
Presupunem că axa de rotaţie are ecuaţiile

x − x 0 y − y0 z − z0
d∶ = = .
l m n
Prin rotirea ı̂n jurul lui d, fiecare punct de pe curba C va descrie un cerc (numit
cerc generator ) care se află ı̂ntr-un plan perpendicular pe d şi are centrul pe d. Un
astfel de cerc poate fi scris ca intersecţia dintre o sferă cu centrul pe d şi un plan
perpendicular pe d:
⎧
⎪
⎪(x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 = λ2
Cλ,µ ∶ ⎨ (22.11)
⎪
⎩lx + my + nz = µ
⎪
Suprafaţa de rotaţie este generată de acele cercuri din familia Cλ,µ care se
sprijină pe curba C (deci intersectează această curbă). Aşadar căutăm acele valori
ale lui λ şi µ pentru care sistemul
⎧
⎪(x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 = λ2
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪lx + my + nz = µ
⎨ (22.12)
⎪
⎪
⎪F (x, y, z) = 0
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩G(x, y, z) = 0
este compatibil. Eliminând x, y, z din acest sistem, obţinem o relaţie ı̂ntre λ şi µ
Φ(λ2 , µ) = 0 (22.13)
numită condiţie de compatibilitate. Suprafaţa de rotaţie este formată din toate
cercurile Cλ,µ corespunzătoare valorilor lui λ şi µ care satisfac condiţia de compa-
tibilitate (22.13), aşadar coordonatele punctelor acestei suprafeţe satisfac ecuaţia
Φ ((x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 , lx + my + nz) = 0.
Exemplu: Să se găsească ecuaţia suprafeţei obţinute prin rotirea dreptei de
⎧
⎪ ⎧
⎪
⎪x + z = 2 ⎪x − 2 = 0
ecuaţii ⎨ ı̂n jurul dreptei de ecuaţii ⎨ .
⎪ ⎪
⎩y = 0
⎪ ⎩y − 2 = 0
⎪
⎧
⎪
⎪(x − 2)2 + (y − 2)2 + z 2 = λ2
● cercurile generatoare ⎨
⎪
⎩z = µ
⎪
⎧
⎪(x − 2)2 + (y − 2)2 + z 2 = λ2
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪z = µ
● sistemul ⎨ este compatibil
⎪
⎪
⎪x+z =2
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩y = 0
● condiţia de compatibilitate 2µ2 − λ2 + 4 = 0
● ecuaţia suprafeţei de rotaţie
(x − 2)2 + (y − 2)2 − z 2 = 4
22.4 Exerciţii
1. Să se scrie ecuaţia sferei ı̂n următoarele cazuri:
(a) C(1, −2, 2), R = 3
√
(b) C = O, R = 2
(c) C = O şi trece prin punctul A(3, −1, 2)
(d) C(2, −1, 3) şi trece prin punctul B(−2, 0, 1)
(e) Punctele A(1, 2, −1) şi B(3, 4, 5) sunt extremităţile unui diametru
(f) C(1, 2, 3) şi este tangentă planului 6x + 7y − 6z + 31 = 0
(g) Sfera trece prin O(0, 0, 0), A(2, 0, 0), B(0, 5, 0), C(0, 0, 3)
R: a = 1, b = 52 , c = 32
2. Să se determine centrul şi raza sferelor:
(a) x2 + y 2 + z 2 − 2x − 4y − 6z + 5 = 0
(b) x2 + y 2 + z 2 − 8x − 4y + 2z + 17 = 0
(c) x2 + y 2 + z 2 + 2x − 6y + 4z − 11 = 0
(d) x2 + y 2 + z 2 − x + 3y − 4z + 1 = 0
(e) 2(x2 + y 2 + z 2 ) + 4x − y + 2z − 5 = 0
3. Fie sfera de ecuaţie
(S) ∶ x2 + y 2 + z 2 − 6x + 4y − 2z − 86 = 0
şi planul (p) ∶ 2x − 2y − z + 9 = 0.
(a) Să se afle centrul şi raza sferei
(b) Să se arate că S ∩ p ≠ ∅
(c) Să se afle centrul şi raza cercului de intersecţie a sferei S cu planul p
R: C(3, −2, 1), R = 10, C1 (−1, 2, 3), r = 8
Aceleaşi cerinţe pentru:
(a) (S) ∶ x2 + y 2 + z 2 − 4x − 2y + 6z + 1 = 0, (p) ∶ x + 2y − z − 3 = 0
(b) (S) ∶ (x − 4)2 + (y − 7)2 + (z + 1)2 − 36 = 0, (p) ∶ 3x + y − z − 9 = 0
4. Să se scrie ecuaţiile planelor tangente la sfera
(S) ∶ x2 + y 2 + z 2 − 4x + 2y − 6z + 8 = 0
ı̂n punctele de intersecţie ale sferei cu dreapta
x−1 y z−1
(d) ∶ = =
1 −1 2
R: S ∩ d = {M1 (1, 0, 1), M2 (3, −2, 5)}
x2 y 2 z 2
5. Fie elipsoidul + + − 1 = 0. Să se afle:
4 9 16
(a) curbele de intersecţie ale elipsoidului cu planele de coordonate
(b) intersecţiile elipsoidului cu axele de coordonate
(c) ecuaţiile parametrice ale elipsoidului dat
6. Să se afle poziţia dreptei d faţă de elipsoidul
x2 y 2 z 2
+ + −1=0
16 12 4
x−4 y+6 z+2
unde (d) ∶ = = .
2 −3 −2
y2 z2
7. Să se scrie ecuaţia planului tangent la elipsoidul x2 + + −1 = 0 ı̂n punctul
9 4
M0 (1, 0, 0). Să se reprezinte grafic elipsoidul dat.
x2 y 2 z 2
8. Fie elipsoidul + + − 1 = 0 şi dreapta (d) ∶ x = y = z. Să se scrie
4 3 9
ecuaţia planului tangent la elipsoid ı̂n punctele de intersecţie ale elipsoidului
cu dreapta d.
y2 z2
9. Fie hiperboloidul cu o pânză x2 + 4 − 9 − 1 = 0.
(a) să se reprezinte grafic

(b) să se afle punctele de intersecţie cu dreapta x−1
1 = y+2
0 = z−1
1
(c) să se scrie ecuaţiile planelor tangente la hiperboloid ı̂n punctele A(1, 2, 3), B(2, 2, 6)
y2 z2
10. Fie hiperboloidul cu două pânze x2 + 4 − 9 + 1 = 0.
(a) să se reprezinte grafic

(b) să se afle punctele de intersecţie cu dreapta x−1
1 = y−3
1 = z−6
3
(c) să se scrie ecuaţia planului tangent la suprafaţă ı̂n punctul M (2, 4, −9)
y2 z2
11. Fie conul x2 + 4 − 9 = 0.
(a) să se afle intersecţiile cu planele de coordonate şi cu axele de coordonate

(b) să se afle intersecţiile conului cu planele z = 3 şi z = −3
(c) să se reprezinte grafic
x2 y2 x2 y2
12. Fie suprafeţele 4 + 9 = 2z şi 4 − 9 = 2z.
(a) să se reprezinte grafic cele două suprafeţe

(b) să se afle punctele de intersecţie cu dreapta x

2 = y
3 = z
1
2 2
13. Fie suprafaţa x2 + y4 = 9z şi dreapta x = y = z. Să se scrie ecuaţiile pla-
nelor tangente la suprafaţa dată ı̂n punctele de intersecţie ale suprafeţei cu
dreapta.
14. Să se scrie ecuaţiile generatoarelor rectilinii ale suprafeţei S care trec prin
punctul M ı̂n următoarele cazuri:
(a) S ∶ x2 + y 2 − z 2 = 1, M (1, 1, 1)
(b) S ∶ 16x2 + 36y 2 − 9z 2 − 144 = 0, M (6, 2, 8)
(c) S ∶ 4x2 + 9y 2 − 36z 2 − 36 = 0, M (6, −2, 2)
2 2 2 √
(d) S ∶ x9 − y4 + z5 − 1 = 0, M (3, 2, 5)
(e) S ∶ 4x2 − 9y 2 = 36z, M (3, 0, 1)
(f) S ∶ 4x2 − z 2 = y, M (1, 3, −1)
(g) S ∶ 4y 2 − z 2 = 2x, M (6, 2, 2)
15. Să se recunoască următoarele cuadrice:
(a) x2 + 2y 2 + 3z 2 − 4 = 0
(b) x2 + 2y 2 − 3z 2 − 4 = 0
(c) x2 − 2y 2 − 3z 2 − 4 = 0
(d) x2 − 2y 2 − 3z 2 = 0
(e) x2 − 2y − 3z 2 = 0
(f) x2 − 2y + 3z 2 = 0
(g) x2 − 2y = 0
(h) x2 − 2y 2 − 4 = 0
(i) x2 + 3z 2 − 4 = 0
Capitolul 23
Elemente de geometrie
diferenţială
23.1 Curbe plane

23.1.1 Introducere
Definiţia 23.1. Fie un interval de numere reale I = [a, b]. Se numeşte curbă
plană o mulţime de puncte din R2 ale căror coordonate sunt date prin
⎧
⎪
⎪x = x(t)
(Γ) ∶ ⎨ , t ∈ [a, b]; (23.1)
⎪
⎩y = y(t)
⎪
Ecuaţiile (23.1) se numesc ecuaţiile parametrice ale curbei, iar t se numeşte

parametrul curbei ;
Ecuaţiile (23.1) asociază fiecărei valori a parametrului t ∈ [a, b] un punct

M (x(t), y(t)) de pe curbă.
Reprezentarea parametrică poate fi scrisă sub forma vectorială

Ð
→ Ð
→ Ð→
r =Ð
→
r (t) = x(t) i + y(t) j (23.2)
Dacă funcţiile x(t), y(t) sunt continue pe [a, b], atunci reprezentările para-
metrice de mai sus se numesc drumuri.
O curbă poate fi dată prin mai multe parametrizări, deci poate fi imaginea
mai multor drumuri echivalente.
De exemplu, un cerc cu centrul ı̂n origine şi de rază R are reprezentarea

parametrică
x = R cos t, y = R sin t, t ∈ [0, 2π].
329
330 CAPITOLUL 23. ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ
În acelaşi timp, semicercul de deasupra axei Ox mai poate fi reprezentat şi
prin √
x = t, y = R2 − t2 , t ∈ [−R, R].
Definiţia 23.2. Fie r(t) = (x(t), y(t)), t ∈ [a, b] un drum ı̂n plan. Spunem că
acest drum este:
1. ı̂nchis dacă x(a) = x(b), y(a) = y(b);
2. simplu dacă r(t) este o funcţie injectivă. Aşadar curba corespunzătoare nu

are puncte multiple, nu se autointersectează;
3. neted dacă x(t), y(t) au derivată continuă şi nu există nicio valoare t ∈ [a, b]
pentru care x′ (t) = y ′ (t) = 0.
În mod similar se pot defini noţiunile de mai sus şi pentru curbe ı̂n spaţiu.
Un punct corespunzător unei valori t0 ∈ [a, b] cu proprietatea că x′ (t0 ) =

y ′ (t0 ) = 0 se numeşte punct singular al curbei.
Pe lângă ecuaţiile parametrice din definiţie, o curbă plană mai poate fi dată
prin următoarele reprezentări analitice:
ecuaţie carteziană explicită
y = f (x), x ∈ [a, b] (23.3)
ecuaţie carteziană implicită
F (x, y) = 0, (x, y) ∈ D ⊂ R2 (23.4)
ecuaţie polară explicită
ρ = f (θ), θ ∈ [θ1 , θ2 ] (23.5)
unde ρ şi θ sunt coordonatele polare ale unui punct de pe curbă:

⎧
⎪
⎪x = ρ cos θ
⎨ , ρ > 0, θ ∈ [0, 2π]
⎪
⎩y = ρ sin θ
⎪
Definiţia 23.3. 1. O curbă plană dată prin una din reprezentările (23.1),
(23.3) sau (23.5) se numeşte curbă de clasă C k (k ∈ N∗ ) dacă funcţiile
care apar ı̂n reprezentările respective admit derivate continue până la ordinul
k inclusiv.
2. O curbă plană dată prin reprezentarea vectorială (23.2) se numeşte curbă

de clasă C k dacă funcţia vectorială Ð
→
r (t) are componentele x(t) şi y(t) de
k
clasă C (admit derivate continue până la ordinul k inclusiv).
23.1. CURBE PLANE 331
3. O curbă plană dată prin reprezentarea implicită (23.4) se numeşte curbă

de clasă C k dacă funcţia F (x, y) admite derivate parţiale continue până la
ordinul k inclusiv.
În continuare vom presupune că toate curbele plane la care ne referim sunt cel
puţin de clasă C 1 .
Definiţia 23.4. 1. Fie Γ o curbă plană de clasă C 1 dată prin ecuaţia vecto-
rială (23.2) şi M0 (Ð
→
r (t0 )) un punct al acestei curbe. Punctul M0 se numeşte
punct ordinar (sau regulat) al curbei Γ dacă ı̂n acest punct derivata
funcţiei vectoriale Ð→r (t) este diferită de vectorul nul, adică
Ð
→ Ð
→ Ð→ Ð →
r ′ (t0 ) = x′ (t0 ) i + y ′ (t0 ) j ≠ 0 .
2. Fie Γ o curbă plană de clasă C 1 dată prin ecuaţia implicită (23.4) şi M0 (x0 , y0 )
un punct al acestei curbe. Punctul M0 se numeşte punct ordinar al curbei
Γ dacă derivatele parţiale ∂F∂x (x0 , y0 ) şi ∂y (x0 , y0 ) nu sunt simultan nule,
∂F
adică
2 2
∂F ∂F
( (x0 , y0 )) + ( (x0 , y0 )) ≠ 0.
∂x ∂y
23.1.2 Tangenta şi normala la o curbă plană

Fie Γ o curbă plană de clasă cel puţin C 1 reprezentată prin ecuaţia vectorială
Ð
→
r =Ð
→
r (t), t ∈ [a, b] (23.6)
şi fie M0 (Ð
→
r (t0 )) un punct ordinar fixat pe Γ corespunzător valorii t0 a parame-
trului . Considerăm de asemenea un punct ordinar variabil M (Ð →
r (t)). Avem:
ÐÐ→ Ð ÐÐ→ →
OM0 = →
r (t0 ), OM = Ð
r (t)
ÐÐÐ→ ÐÐ→ ÐÐ→ Ð
M0 M = OM − OM0 = → r (t) − Ð →
r (t0 )
ÐÐÐ→ Ð →
M0 M r (t) − Ð→r (t0 )
=
t − t0 t − t0
ÐÐÐ→ Ð→
r (t) − Ð →r (t0 )
aşadar vectorul M0 M are aceeaşi direcţie cu .
t − t0
Trecând la limită
Ð
→
r (t) − Ð→r (t0 ) Ð
lim =→ r ′ (t0 )
t→t0 t − t0
deci direcţia secantei M0 M converge către direcţia vectorului Ð
→
r ′ (t0 ) atunci când
M → M0 .
Definiţia 23.5. Dreapta limită a secantei M0 M când punctul M tinde către M0

pe curbă se numeşte tangenta la curbă ı̂n punctul M0 .
Ecuaţia analitică a tangentei la curbă ı̂n punctul M0 (x(t0 ), y(t0 )) este
x − x(t0 ) y − y(t0 )
= (23.7)
x′ (t0 ) y ′ (t0 )
Observaţii:
1. Când curba este dată printr-o ecuaţie explicită de forma y = f (x), folosind
parametrizarea
⎧
⎪
⎪x = t
⎨
⎪
⎩y = f (t)
⎪
ecuaţia (23.7) a tangentei ı̂n punctul M0 (x0 , f (x0 )) devine:
y − f (x0 ) = f ′ (x0 )(x − x0 ) (23.8)
2. Când curba este dată printr-o ecuaţie implicită de forma F (x, y) = 0, folosind
teorema funcţiilor implicite ı̂ntr-o vecinătate a punctului ordinar M0 , există o
reprezentare explicită locală y = f (x), deci
F (x, f (x)) = 0.
Prin derivare obţinem

∂F ∂F ′
+ ⋅ f (x) = 0
∂x ∂y
∂F
(x0 , y0 )
′ ∂x
f (x0 ) = −
∂F
(x0 , y0 )
∂y
Înlocuind ı̂n ecuaţia tangentei (23.8) obţinem
∂F ∂F
(x0 , y0 ) ⋅ (x − x0 ) + (x0 , y0 ) ⋅ (y − y0 ) = 0. (23.9)
∂x ∂y
∂F
Dacă (x0 , y0 ) = 0, ecuaţia tangentei ı̂n M0 este x − x0 = 0.
∂y
Definiţia 23.6. Se numeşte normala la curba Γ ı̂n punctul M0 dreapta care
trece prin M0 şi este perpendiculară pe tangenta la curbă ı̂n M0 .
În funcţie de tipul reprezentării analitice prin care este dată curba Γ, avem
următoarele cazuri:
⎧
⎪
⎪x = x(t)
Γ∶⎨ , ecuaţia normalei la curbă ı̂n M0 (t = t0 ) este
⎪
⎪ y = y(t)
⎩
x′ (t0 )(x − x(t0 )) + y ′ (t0 )(y − y(t0 )) = 0
Γ ∶ y = f (x), ecuaţia normalei la curbă ı̂n M0 (x0 , y0 ) este
x − x0 + f ′ (x0 )(y − y0 ) = 0
Γ ∶ F (x, y) = 0, ecuaţia normalei la curbă ı̂n M0 (x0 , y0 ) este

x − x0 y − y0
=
∂x (x0 , y0 ) ∂y (x0 , y0 )
∂F ∂F
Exemplu
Să se scrie ecuaţia tangentei şi ecuaţia normalei la curba de ecuaţii
⎧
⎪
⎪x = t3 − 2t
⎨ , t ∈ [0, 4]
⎪
⎩y = t + 1
⎪ 2
ı̂n punctul M0 (t0 = 2).
coordonatele carteziene: M0 (4, 5);

⎧
⎪ ⎧
⎪
⎪x′ = 3t2 − 2 ⎪x′ (2) = 10
⎨ ′ ⇒⎨ ′
⎪ ⎪
⎩y = 2t
⎪ ⎩y (2) = 4
⎪
x−4 y−5
tangenta: = ⇔ 2x − 5y + 17 = 0
10 4
normala: 10(x − 4) + 4(y − 5) = 0 ⇔ 5x + 2y − 30 = 0
23.1.3 Elementul de arc al unei curbe plane

Fie Γ o curbă plană de clasă cel puţin C 1 reprezentată parametric şi presupunem
că toate punctele ei sunt ordinare. Fie M0 şi M1 două puncte ale curbei Γ co-
respunzătoare valorilor t0 şi respectiv t1 ale parametrului. Lungimea arcului de
curbă M0 M1 este
t1 √
l(M0 M1 ) = ∫ (x′ (t))2 + (y ′ (t))2 dt
t0
Pentru un punct oarecare M al curbei corespunzător valorii t a parametrului,

definim funcţia
t√
s(t) = ∫ (x′ (u))2 + (y ′ (u))2 du
t0
care reprezintă lungimea arcului de curbă cuprins ı̂ntre punctul fix M0 şi punctul
variabil M .
Derivata acestei funcţii este
√
ds
= (x′ (t))2 + (y ′ (t))2
dt
de unde deducem
ds2 = [(x′ (t)) + (y ′ (t)) ] dt2 = dx2 + dy 2

2 2
√
Diferenţiala ds = dx2 + dy 2 se numeşte elementul de arc al curbei Γ. Când
curba Γ este dată printr-o ecuaţie explicită y = f (x), elementul de arc este
√
ds = 1 + (f ′ (x))2 dx
Deoarece funcţia s = s(t) are derivată nenulă, putem explicita pe t ı̂n funcţie
de s. Înlocuind t = t(s) ı̂n ecuaţiile parametrice obţinem
⎧
⎪
⎪x = x(t(s)) = X(s)
⎨
⎪
⎩y = y(t(s)) = Y (s)
⎪
care se numeşte parametrizare naturală a curbei . Parametrul s se numeşte

parametrul natural al curbei şi este dat chiar de lungimea curbei până la
punctul curent.
Parametrizarea naturală are proprietatea
dX 2 dY 2
( ) +( ) = 1.
ds ds
Pentru o curbă dată prin parametrizare naturală convenim să notăm vectorul
dÐ
→
r Ð̇
derivatelor cu =→r (s). Folosind această notaţie, relaţia anterioară devine
ds
∥Ð̇
→r (s)∥ = 1 ⇔ ẋ2 (s) + ẏ 2 (s) = 1
Considerând din nou parametrul iniţial ca funcţie de parametrul natural t =

t(s), prin derivare ı̂n raport cu s obţinem
Ð̇
→ dÐ
→ dÐ→
r dt Ð
=→
r dt
r (s) = = ⋅ r ′ (t) ⋅
ds dt ds ds
Calculând normele ı̂n egalitatea vectorială anterioară găsim
dt 1
= Ð
→ ′
(23.10)
ds ∥ r (t)∥
23.1.4 Curbura unei curbe plane

Fie M0 un punct ordinar al unei curbe plane Γ şi M un punct arbitrar al curbei ı̂n
vecinătatea lui M0 . Notăm cu ∆ω unghiul dintre tangentele ı̂n M0 şi M la curbă
şi cu ∆s lungimea arcului de curbă M0 M .
Definiţia 23.7. Curbura curbei Γ ı̂n punctul M0 este prin definiţie

1 ∆ω
= lim ∣ ∣
R ∆s→0 ∆s
R se numeşte raza de curbură a curbei Γ ı̂n punctul M0 .
Observaţie:
Dacă limita din definiţia curburii este 0, atunci raza de curbură este ∞.
Teorema 23.1. Fie Γ o curbă de clasă C 2 dată prin parametrizarea naturală
Ð
→
r =Ð→
r (s). Atunci valoarea curburii ı̂n punctul M0 (Ð
→
r (s0 )) este
= ∥Ð̈
→
1
r (s0 )∥ .
R
Demonstraţie: Fie M0 (Ð →
r (s0 )) un punct ordinar al curbei Γ şi M (Ð
→
r (s0 + ∆s))
punctul de pe curbă corespunzător valorii s0 + ∆s a parametrului natural.
Notăm cu Ð →
τ (s0 ), respectiv Ð→
τ (s0 + ∆s) versorii tangentelor ı̂n M0 , respectiv
M la curbă şi cu ∆ω unghiul dintre aceşti vectori. Avem:
Ð
→
τ (s0 ) = Ð̇
→r (s0 ) şi Ð
→
τ (s0 + ∆s) = Ð̇
→r (s0 + ∆s).
Ð→ Ð→
Fie AB şi AC doi reprezentanţi ai acestor versori cu originea ı̂n acelaşi punct
A. Avem:
Ð→ Ð→ Ð→
∥Ð̇
→r (s0 + ∆s) − Ð̇
→r (s0 )∥ = ∥Ð
→
τ (s0 + ∆s) − Ð
→
τ (s0 )∥ = ∥AC − AB∥ = ∥BC∥
Din triunghiul isoscel ABC obţinem:

Ð→ ∆ω
∥BC∥ = 2 ∣sin ∣
2
Ð→ Ð→
unde ∆ω este unghiul dintre AB şi AC. Împărţind prin ∆s găsim:
RRR sin ∆ω RRR RRR sin ∆ω RRR
∥Ð̇
→r (s0 + ∆s) − Ð̇
→r (s0 )∥
= 2 RRRRR 2 RR RR
RRR = RRR ∆ω2 RRRRR ⋅ ∣
∆ω
∣
∆s RRR ∆s RRR RRR 2 RRR ∆s
Trecând la limită ∆s → 0 se obţine
∥Ð̈
→ ∆ω 1
r (s0 )∥ = 1 ⋅ lim ∣ ∣= .
∆s→0 ∆s R
Fie o curbă Γ dată printr-o ecuaţie vectorială
Ð
→
r =Ð
→
r (t)
Scriind parametrul t ı̂n funcţie de parametrul natural s şi derivând ı̂n raport
cu s deducem
Ð
→
r′
Ð̇
→r =Ð →r′⋅
dt
= Ð
ds ∥ →
r ′∥
Derivăm ı̂ncă o dată ı̂n raport cu s:

Ð→
r′ Ð
→
r′
Ð̈
→ d
r = ( Ð ) ⋅
dt d
= ( ) ⋅
1
→ Ð
→ Ð
→
dt ∥ r ′ ∥ ds dt ∥ r ′ ∥ ∥ r ′ ∥
După efectuarea calculelor obţinem
∥Ð
→
r ′×Ð →
r ′′ ∥
= ∥Ð̈
→
1
r∥= Ð→ .
R ∥ r ′ ∥3
Observaţii
⎧
⎪
⎪x = x(t)
1. Când curba Γ este dată parametric prin ⎨ , obţinem
⎪
⎩y = y(t)
⎪
1 ∣x′ y ′′ − x′′ y ′ ∣
=√
R ((x′ )2 + (y ′ )2 )3
2. Când curba Γ este dată explicit prin y = f (x), obţinem
1 ∣f ′′ (x)∣
=√
R (1 + (f ′ (x))2 )3
3. Când curba Γ este dată prin reprezentarea polară explicită ρ = ρ(θ), obţinem
1 ∣ρ2 + 2(ρ′ )2 − ρρ′′ ∣

= √
R (ρ2 + (ρ′ )2 )3
23.1.5 Înfăşurătoarea unei familii de curbe plane

Fie o ecuaţie de forma
f (x, y, α) = 0 (23.11)
unde α este un parametru real, iar funcţia f are derivate parţiale continue de
ordinul 2 ı̂n raport cu x, y, α.
Pentru fiecare valoare a parametrului α, ecuaţia (23.11) reprezintă o curbă
plană Γα de clasă C 2 . Când α variază ı̂n mod continuu ı̂n R (sau ı̂ntr-un interval
I ⊂ R), spunem că ecuaţia (23.11) reprezintă o familie de curbe indexată după
parametrul α.
Definiţia 23.8. O curbă Γ tangentă la toate curbele familiei (23.11) se numeşte

ı̂nfăşurătoarea familiei (23.11).
Fie Γα curba din familia (23.11) corespunzătoare valorii α a parametrului şi

fie M punctul de tangenţă al curbei Γα cu ı̂nfăşurătoarea Γ. Punctul M se mai
numeşte punct caracteristic al curbei Γα .
Presupunem că M este punct ordinar pentru curbele Γα şi Γ. Coordonatele
acestui punct depind de valoarea parametrului α, aşadar atunci când α variază
punctul M descrie curba Γ, deci putem reprezenta ı̂nfăşurătoarea Γ prin ecuaţii
parametrice de forma
⎧
⎪
⎪x = x(α)
⎨ .
⎪y = y(α)
⎪
⎩
Cum punctul M aparţine şi curbei Γα , avem:
f (x(α), y(α), α) = 0.
Parametrii directori ai tangentei la curba Γ ı̂n punctul M sunt x′ (α) şi y ′ (α),
∂f ∂f
iar parametrii directori ai tangentei la curba Γα ı̂n M sunt (x, y, α) şi − (x, y, α).
∂y ∂x
Impunând condiţia ca cele două curbe să aibă aceeaşi tangentă ı̂n punctul M
obţinem
x′ (α) y ′ (α)
= −
∂y (x, y, α) ∂x (x, y, α)
∂f ∂f
sau echivalent
∂f ∂f
x′ (α) ⋅ (x, y, α) + y ′ (α) ⋅ (x, y, α) = 0 (23.12)
∂x ∂y
Derivând f (x(α), y(α), α) = 0 ı̂n raport cu α găsim
∂f ∂f ∂f
(x, y, α) ⋅ x′ (α) + (x, y, α) ⋅ y ′ (α) + (x, y, α) = 0 (23.13)
∂x ∂y ∂α
Din (23.12) şi (23.13) deducem
∂f
(x, y, α) = 0
∂α
aşadar coordonatele punctelor de pe ı̂nfăşurătoare verifică ecuaţiile
⎧
⎪
⎪f (x, y, α) = 0
⎨ ∂f
⎪
⎩ ∂α (x, y, α) = 0
⎪
Rezolvând acest sistem ı̂n necunoscutele x, y se obţin ecuaţiile parametrice ale
ı̂nfăşurătoarei, sau eliminând parametrul α din cele două ecuaţii se obţine ecuaţia
carteziană implicită a ı̂nfăşurătoarei.
Teorema 23.2. Condiţia pentru ca familia de curbe (23.11) să admită o ı̂nfăşurătoare
este ca funcţia f să verifice relaţiile
RRR ∂f ∂f RRR
RRR ∂x ∂y RRR ∂2f
RRR ∂ 2 f R ≠ 0 şi ≠0
RRR ∂x∂α ∂y∂α RRRRR
2
∂ f
∂α2
23.2 Curbe ı̂n spaţiu

23.2.1 Reprezentări analitice. Puncte ordinare
O curbă ı̂n spaţiu poate fi dată prin una din următoarele reprezentări:
1. Reprezentare parametrică:
⎧
⎪x = x(t)
⎪
⎪
⎪
⎨y = y(t) , t ∈ [a, b]. (23.14)
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = z(t)
2. Reprezentare vectorială:
Ð
→ Ð
→ Ð→ Ð→
r =Ð
→
r (t) = x(t) i + y(t) j + z(t) k , t ∈ [a, b]. (23.15)
3. Reprezentare carteziană explicită:

⎧
⎪
⎪y = y(x)
⎨ , x ∈ [a, b]. (23.16)
⎪
⎩z = z(x)
⎪
4. Reprezentare carteziană implicită:

⎧
⎪
⎪F (x, y, z) = 0
⎨ . (23.17)
⎪
⎩G(x, y, z) = 0
⎪
Definiţia 23.9. 1. O curbă ı̂n spaţiu dată prin una din reprezentările (23.14)
sau (23.16) se numeşte curbă de clasă C k (k ∈ N∗ ) dacă funcţiile care
apar ı̂n reprezentările respective admit derivate continue până la ordinul k
inclusiv.
2. O curbă ı̂n spaţiu dată prin reprezentarea vectorială (23.15) se numeşte

curbă de clasă C k dacă funcţia vectorială Ð
→
r (t) are componentele x(t), y(t)
k
şi z(t) de clasă C (admit derivate continue până la ordinul k inclusiv).
3. O curbă ı̂n spaţiu dată prin reprezentarea implicită (23.17) se numeşte curbă
de clasă C k dacă funcţiile F (x, y, z) şi G(x, y, z) admit derivate parţiale
continue până la ordinul k inclusiv.
Definiţia 23.10. 1. Fie Γ o curbă ı̂n spaţiu de clasă C 1 dată prin ecuaţia
vectorială (23.15) şi M0 (Ð→
r (t0 )) un punct al acestei curbe. Punctul M0
se numeşte punct ordinar (sau regulat) al curbei Γ dacă ı̂n acest punct
derivata funcţiei vectoriale Ð
→r (t) este diferită de vectorul nul, adică
Ð
→ Ð
→ Ð→ Ð→ Ð →
r ′ (t0 ) = x′ (t0 ) i + y ′ (t0 ) j + z ′ (t0 ) k ≠ 0 .
23.2. CURBE ÎN SPAŢIU 339
2. Fie Γ o curbă ı̂n spaţiu de clasă C 1 dată prin ecuaţia implicită (23.17) şi
M0 (x0 , y0 , z0 ) un punct al acestei curbe. Punctul M0 se numeşte punct
ordinar al curbei Γ dacă ı̂n acest punct este verificată condiţia
⎛ ∂F ∂F ∂F
⎞
rang ∂x
∂G
∂y
∂G
∂z
∂G = 2.
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠
Un punct de pe o curbă ı̂n spaţiu Γ care nu este punct regulat se numeşte

punct singular.
23.2.2 Triedrul Frenet

Definiţia 23.11. Fie Γ o curbă ı̂n spaţiu de clasă C 1 reprezentată prin ecuaţia
vectorială
Ð→
r =Ð →
r (t), t ∈ [a, b]
şi fie M0 (Ð
→
r (t0 )) un punct ordinar fixat pe Γ corespunzător valorii t0 a parametru-
lui. Considerăm de asemenea un punct ordinar variabil M (Ð →
r (t)). Dreapta limită
a secantei M0 M când punctul M tinde către M0 pe curbă se numeşte tangenta
la curbă ı̂n punctul M0 .
Direcţia secantei M0 M converge către direcţia vectorului Ð

→
r ′ (t0 ) atunci când
M → M0 , deci ecuaţiile tangentei la curbă ı̂n M0 sunt
x − x(t0 ) y − y(t0 ) z − z(t0 )
= = ′ (23.18)
x′ (t0 ) y ′ (t0 ) z (t0 )
Pentru o curbă dată prin ecuaţii explicite de forma (23.16), ecuaţiile tan-
gentei sunt ı̂n punctul M0 (x0 , y(x0 ), z(x0 )) sunt:
x − x0 y − y(x0 ) z − z(x0 )
= = ′ (23.19)
1 y ′ (x0 ) z (x0 )
Pentru o curbă dată prin ecuaţii implicite de forma (23.17), ecuaţiile tan-
gentei sunt ı̂n punctul M0 (x0 , y0 , z0 ) sunt:
x − x0 y − y0 z − z0
D(F,G)
= D(F,G)
= D(F,G)
(23.20)
D(y,z) (M0 ) D(z,x) (M0 ) D(x,y) (M0 )
unde
R RRR R RRR
D(F, G) RRRR ∂F ∂F
RRR , D(F, G) = ∣
∂F ∂F D(F, G) RRRR ∂F ∂F
RRR .
=R ∂y ∂z ∂z ∂x ∣, =R ∂x ∂y
D(y, z) RRRR ∂G ∂G RRR D(z, x)
RR
∂G ∂G
D(x, y) RRRR ∂G ∂G RRR
RR
R ∂y ∂z ∂z ∂x R ∂x ∂y
Definiţia 23.12. Planul perpendicular pe tangenta la o curbă Γ ı̂n punctul M0 ∈ Γ

se numeşte plan normal la curba Γ ı̂n punctul M0 .
pentru o curbă dată prin ecuaţie vectorială sau ecuaţii parametrice, ecuaţia
planului normal ı̂n M0 este:
x′ (t0 ) ⋅ (x − x(t0 )) + y ′ (t0 ) ⋅ (y − y(t0 )) + z ′ (t0 ) ⋅ (z − z(t0 )) = 0 (23.21)
pentru o curbă dată prin ecuaţii implicite, ecuaţia planului normal ı̂n M0
este:
D(F, G) D(F, G) D(F, G)
(M0 ) ⋅ (x − x0 ) + (M0 ) ⋅ (y − y0 ) + (M0 ) ⋅ (z − z0 ) = 0
D(y, z) D(z, x) D(x, y)
orice dreaptă conţinută ı̂n planul normal ı̂n M0 la curbă şi care conţine
punctul M0 se numeşte normală la curbă ı̂n M0 .
Definiţia 23.13. Fie Γ o curbă ı̂n spaţiu de clasă C 2 reprezentată prin ecuaţia
vectorială
Ð
→r =Ð→
r (t), t ∈ [a, b]
Ð
→
şi fie M ( r (t )) un punct ordinar fixat pe Γ corespunzător valorii t a parame-
0 0 0
trului. Considerăm de asemenea două puncte ordinare variabile M1 , M2 . Pla-
nul limită la care tinde planul M0 M1 M2 când M1 , M2 tind către M0 pe curbă se
numeşte plan osculator la curbă ı̂n punctul M0 .
Direcţia normalei la M0 M1 M2 converge către direcţia vectorului Ð

→
r ′ (t0 ) ×
Ð
→
r ′′ (t0 ), deci ecuaţia planului osculator ı̂n M0 este
RRR x − x(t ) y − y(t ) z − z(t ) RRR
RRR 0 0 0 RRR
RRR x′ (t0 ) y ′ (t0 ) z ′ (t0 ) RRR = 0. (23.22)
RRR ′′ RRR
RR x (t0 ) y ′′ (t0 ) z ′′ (t0 ) RR
Definiţia 23.14. Se numeşte binormală la curba Γ ı̂n punctul M0 dreapta per-
pendiculară pe planul osculator ı̂n M0 ;
Un vector director al binormalei este

Ð
→ Ð
b =→r ′ (t0 ) × Ð
→
r ′′ (t0 )
deci ecuaţiile binormalei sunt

x − x(t0 ) y − y(t0 ) z − z(t0 )
= = (23.23)
A(t0 ) B(t0 ) C(t0 )
unde
y′ z′ x′ z ′ x′ y ′
A=∣ ∣ , B = − ∣ ∣ , C = ∣ ∣
y ′′ z ′′ x′′ z ′′ x′′ y ′′
Definiţia 23.15. Se numeşte normală principală la curba Γ ı̂n punctul M0

dreapta de intersecţie a planului normal cu planul osculator ı̂n M0 .
Un vector director al normalei principale este
Ð
→ Ð→ →′
n = b ×Ð
r (t0 )
deci ecuaţiile normalei principale sunt
x − x(t0 ) y − y(t0 ) z − z(t0 )

= = (23.24)
l(t0 ) m(t0 ) n(t0 )
unde
B C A C A B
l=∣ ∣, m = −∣ ′ ′ ∣, n = ∣ ′ ′ ∣
y′ z′ x z x y
Definiţia 23.16. Se numeşte plan rectificant la curba Γ ı̂n punctul M0 planul

determinat de tangenta şi binormala la curba Γ ı̂n M0 .
Un vector normal la planul rectificant este chiar vectorul director al normalei

principale
Ð→ Ð
→ →′
n = b ×Ð r (t0 )
deci ecuaţia planului rectificant este
l(t0 )(x − x(t0 )) + m(t0 )(y − y(t0 )) + n(t0 )(z − z(t0 )) = 0 (23.25)
Cu notaţiile anterioare, ecuaţia planului osculator (23.22) se rescrie
A(t0 )(x − x(t0 )) + B(t0 )(y − y(t0 )) + C(t0 )(z − z(t0 )) = 0 (23.26)
Ð
→
Vectorii directori ai tangentei, normalei principale şi binormalei (Ð
→
r ′, Ð
→
n , şi b )
ı̂n punctul M0 de pe curba Γ sunt ortogonali doi câte doi şi formează o bază ı̂n
spaţiul vectorial V3 . Versorii corespunzători acestor 3 vectori sunt:
⎧ Ð→
r′
⎪
⎪
⎪Ð→
⎪ τ =
⎪
⎪
⎪
⎪ ∥Ð→
r ′∥
⎪
⎪ Ð→ Ð
⎪
⎪Ð b ×→ r′
⎨→ν = Ð→ →′ (23.27)
⎪
⎪
⎪
⎪ ∥ b ×Ð r ∥
⎪ Ð→
⎪
⎪
⎪
⎪
Ð→ r ′×Ð→r ′′
⎪
⎪ β =
⎪
⎩ ∥Ð→
r ′×Ð→r ′′ ∥
şi formează o bază ortonormată ı̂n V3 .

Ð→
Reperul ortonormat {M0 ; Ð→
τ ,Ð →ν , β } se numeşte triedrul lui Frenet ataşat
curbei Γ ı̂n punctul M0 .
Tangenta, normala principală şi binormala sunt axele (muchiile) triedrului
Frenet, iar planul normal, planul osculator şi planul rectificant sunt planele (feţele)
triedrului Frenet.
23.2.3 Elementul de arc. Curbură şi torsiune

Fie Γ o curbă ı̂n spaţiu de clasă C 1 reprezentată parametric şi presupunem că toate
punctele ei sunt ordinare. Fie M0 şi M1 două puncte ale curbei Γ corespunzătoare
valorilor t0 şi respectiv t1 ale parametrului. Lungimea arcului de curbă M0 M1 este
t1 √
l(M0 M1 ) = ∫ (x′ (t))2 + (y ′ (t))2 + (z ′ (t))2 dt
t0
Pentru un punct oarecare M al curbei corespunzător valorii t a parametrului,

definim funcţia
t√
s(t) = ∫ (x′ (u))2 + (y ′ (u))2 + (z ′ (u))2 du
t0
care reprezintă lungimea arcului de curbă cuprins ı̂ntre punctul fix M0 şi punctul
variabil M .
Diferenţiala acestei funcţii
√
ds = (x′ (t))2 + (y ′ (t))2 + (z ′ (t))2 dt
se numeşte elementul de arc al curbei Γ. Ridicând la pătrat obţinem:
ds2 = [(x′ (t)) + (y ′ (t)) + (z ′ (t)) ] dt2 = dx2 + dy 2 + dz 2 = dÐ

→
2 2 2
r2
de unde rezultă
dÐ
→
r
∥ ∥=1
ds
Deoarece funcţia s = s(t) are derivată nenulă, putem explicita pe t ı̂n funcţie
de s. Înlocuind t = t(s) ı̂n ecuaţiile parametrice obţinem
⎧
⎪x = x(t(s)) = X(s)
⎪
⎪
⎪
⎨y = y(t(s)) = Y (s)
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = z(t(s)) = Z(s)
care se numeşte parametrizare naturală a curbei. Parametrul s se numeşte
parametrul natural al curbei şi este dat chiar de lungimea curbei până la punctul
curent.
Parametrizarea naturală are proprietatea
dX 2 dY 2 dZ 2
( ) +( ) + ( ) = 1.
ds ds ds
Pentru o curbă dată prin parametrizare naturală convenim să notăm vectorul
dÐ
→
r Ð̇
derivatelor cu =→r (s). Folosind această notaţie, relaţia anterioară devine
ds
∥Ð̇
→r (s)∥ = 1 ⇔ ẋ2 (s) + ẏ 2 (s) + ż 2 (s) = 1
Considerând din nou parametrul iniţial ca funcţie de parametrul natural t = t(s),

prin derivare ı̂n raport cu s obţinem
Ð̇
→ dÐ
→ dÐ→
r dt Ð
=→
r dt
r (s) = = ⋅ r ′ (t) ⋅
ds dt ds ds
Calculând normele ı̂n egalitatea vectorială anterioară găsim
dt 1
= →′ (23.28)
ds ∥Ðr (t)∥
Din
∥Ð̇
→r (s)∥ = 1 ⇔ Ð̇
→r (s) ⋅ Ð̇
→r (s) = 1
prin derivare obţinem
Ð̇
→r (s) ⋅ Ð̈
→r (s) = 0
aşadar vectorii Ð̇
→r (s) şi Ð̈
→r (s) sunt ortogonali. Folosind aceste proprietăţi, obţinem
din (23.27) următoarele expresii pentru versorii triedrului Frenet:
⎧Ð→
⎪
⎪
⎪ τ = Ð̇
→r
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪ Ð̈
→
⎪
⎪Ð→ r
⎪ ν = Ð̈→
⎨ ∥r∥ (23.29)
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪Ð→ Ð̇
→
r × Ð̈
→
⎪
⎪
⎪ β =
r
⎪
⎪
⎪
⎩ ∥Ð̈
→r∥
Fie M0 un punct ordinar al unei curbe ı̂n spaţiu Γ şi M un punct arbitrar al
curbei ı̂n vecinătatea lui M0 . Notăm cu ∆ω unghiul dintre tangentele ı̂n M0 şi M
la curbă şi cu ∆s lungimea arcului de curbă M0 M .
Definiţia 23.17. Curbura curbei Γ ı̂n punctul M0 este prin definiţie
1 ∆ω
= lim ∣ ∣
R ∆s→0 ∆s
R se numeşte raza de curbură a curbei Γ ı̂n punctul M0 .
La fel ca şi pentru curbe plane, se poate demonstra că
∥Ð
→
r ′×Ð →
r ′′ ∥
= ∥Ð̈
→
1
r∥= .
R ∥Ð
→r ′ ∥3
Fie M0 un punct ordinar şi neinflexionar al unei curbe ı̂n spaţiu Γ de clasă C 3
şi M un punct arbitrar al curbei ı̂n vecinătatea lui M0 . Notăm cu ∆ϕ unghiul
dintre binormalele ı̂n M0 şi M la curbă şi cu ∆s lungimea arcului de curbă M0 M .
Definiţia 23.18. Torsiunea curbei Γ ı̂n punctul M0 este prin definiţie

1 ∆ϕ
= lim ∣ ∣
T ∆s→0 ∆s
T se numeşte raza de torsiune a curbei Γ ı̂n punctul M0 .
Se poate demonstra că
...
Ð̇
→ Ð̈→ Ð → Ð
→′ Ð→′′ Ð→′′′
1 (r, r, r) (r , r , r )
= = Ð .
T ∥Ð̈
→r ∥2 ∥→
r ′×Ð→r ′′ ∥2
Derivatele versorilor triedrului Frenet ı̂n raport cu parametrul natural s pot fi

scrise astfel:
Ð̇
→τ = Ð
1→
ν (23.30)
R
Ð̇
→ 1 → 1Ð →
ν =− Ð τ + β (23.31)
R T
Ð̇
→ 1Ð→
β =− ν (23.32)
T
ecuaţii care se numesc formulele lui Frenet.
23.3 Suprafeţe
23.3.1 Generalităţi
O suprafaţă S poate fi dată prin una din următoarele reprezentări:
1. Reprezentare parametrică:
⎧
⎪x = x(u, v)
⎪
⎪
⎪
⎨y = y(u, v) , (u, v) ∈ D ⊂ R2 . (23.33)
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = z(u, v)
2. Reprezentare vectorială:
Ð
→ Ð
→ Ð→ Ð→
r =Ð
→
r (u, v) = x(u, v) i + y(u, v) j + z(u, v) k , (u, v) ∈ D ⊂ R2 . (23.34)
3. Reprezentare carteziană explicită:
z = f (x, y), (x, y) ∈ D ⊂ R2 . (23.35)
4. Reprezentare carteziană implicită:
F (x, y, z) = 0. (23.36)
23.3. SUPRAFEŢE 345
Definiţia 23.19. Spunem că funcţia vectorială
Ð
→ Ð
→ Ð→ Ð→
r (u, v) = x(u, v) i + y(u, v) j + z(u, v) k
este de clasă C k dacă are derivate parţiale continue până la ordinul k inclusiv.
funcţia vectorială Ð
→
r (u, v) este de clasă C k dacă toate componentele sale
k
sunt de clasă C ;
u şi v se numesc parametri sau coordonate curbilinii pe suprafaţă;
un punct M0 ∈ S este unic determinat de coordonatele sale curbilinii u = u0

şi v = v0 .
Definiţia 23.20. Spunem că o suprafaţă S dată prin reprezentarea vectorială

(23.34) este o suprafaţă elementară dacă sunt satisfăcute condiţiile:
1. suprafaţa este de clasă C 1
2. ecuaţia Ð
→
r = Ð→
r (u, v) realizează o corespondenţă biunivocă ı̂ntre mulţimea
punctelor de pe suprafaţă şi mulţimea perechilor (u, v) ∈ D
Ð
→
r ′u × Ð
3. Ð
→ →
r ′v ≠ 0 , ∀(u, v) ∈ D
Definiţia 23.21. Punctul M0 (u0 , v0 ) se numeşte punct ordinar al unei suprafeţe

Ð
→
r ′u × Ð
S de clasă C 1 dacă Ð
→ →
r ′v (M0 ) ≠ 0 . În caz contrar, punctul M0 se numeşte
punct singular al suprafeţei S.
Fie o suprafaţă elementară S de ecuaţie

Ð
→
r =Ð
→
r (u, v), (u, v) ∈ D ⊂ R2 .
O curbă pe suprafaţa S este reprezentată ı̂n mod analog curbelor plane, dar
folosind coordonatele curbilinii u şi v ı̂n locul coordonatelor carteziene x, y:
⎧
⎪
⎪u = u(t)
1. parametric: ⎨ , t ∈ [a, b];
⎪
⎩v = v(t)
⎪
2. explicit: u = ϕ(v) sau v = ψ(u);
3. implicit: g(u, v) = 0.
Pentru o curbă Γ de pe suprafaţa S reprezentată parametric,

Ð
→
r =Ð
→
r (u(t), v(t)) , t ∈ [a, b]
reprezintă ecuaţia vectorială a curbei Γ ı̂n spaţiu.

O curbă Γ de pe suprafaţa S dată prin ecuaţia explicită u = ϕ(v) sau v = ψ(u)

are ecuaţia ı̂n spaţiu Ð
→
r =Ð →
r (ϕ(v), v) sau Ð →
r =Ð →
r (u, ψ(u)).
În particular, dacă funcţia ϕ (sau ψ) este constantă, pe curbele corespunzătoare
de pe suprafaţa S variază doar v (respectiv u).
Notăm cu Γ0u curba de pe suprafaţa S corespunzătoare lui v = v0 şi având
ecuaţia ı̂n spaţiu Ð
→r =Ð →
r (u, v0 ), respectiv cu Γ0v curba de pe suprafaţa S cores-
punzătoare lui u = u0 şi având ecuaţia ı̂n spaţiu Ð →
r =Ð→
r (u0 , v).
0 0
Curbele Γu şi Γv se numesc curbe de coordonate sau curbe caracteristice
pe suprafaţa S.
Fiecare punct M0 (Ð →
r (u0 , v0 )) este intersecţia a două curbe de coordonate.
23.3.2 Plan tangent şi normală la o suprafaţă

În continuare vom presupune că suprafaţa S precum şi curbele de pe a această
suprafaţă sunt de clasă C 1 .
Fie suprafaţa S de ecuaţie
Ð
→
r =Ð
→
r (u, v), (u, v) ∈ D ⊂ R2 ,
punctul M0 ∈ S şi Γ o curbă arbitrară pe S care trece prin M0 . Pentru o parame-

trizare u = u(t), v = v(t) a curbei Γ, obţinem ecuaţia vectorială ı̂n spaţiu a curbei
Γ:
Ð
→r =Ð →
r (u(t), v(t))
Notăm cu t0 valoarea parametrului t care corespunde punctului M0 pe curba Γ şi
cu u0 = u(t0 ), v0 = v(t0 ) coordonatele curbilinii ale punctului M0 pe suprafaţa S.
Tangenta ı̂n M0 la curba Γ are direcţia dată de vectorul
Ð
→ ∂Ð→
r ∂Ð
→
r
r ′ (t0 ) = (u0 , v0 ) ⋅ u′ (t0 ) + (u0 , v0 ) ⋅ v ′ (t0 ).
∂u ∂v
∂Ð
→ ∂Ð →
Vectorii Ð
→ (u0 , v0 ) şi Ð→
r r
r 0u = r 0v = (u0 , v0 ) depind doar de suprafaţa S şi de
∂u ∂v
punctul M0 ∈ S, iar vectorul director al tangentei la orice curbă de pe S care trece
prin M0 este o combinaţie liniară de aceşti doi vectori.
Definiţia 23.22. Se numeşte plan tangent la suprafaţa S ı̂n punctul M0 planul
determinat de vectorii Ð
→
r 0u şi Ð
→
r 0v .
Observaţie: Vectorii Ð
→
r 0u şi Ð
→
r 0v sunt chiar vectorii directori ai tangentelor la
curbele de coordonate de pe S care trec prin M0 .
Ecuaţia planului tangent ı̂n M0 este
RRR x − x(u0 , v0 ) y − y(u0 , v0 ) z − z(u0 , v0 ) RRR
RRR RRR
RRR ∂x ∂y ∂z RRR
RRR (u0 , v0 ) (u0 , v0 ) (u0 , v0 ) RRR = 0
RRR ∂u
∂x
∂u
∂y
∂u
∂z RRR
RRR (u0 , v0 ) (u0 , v0 ) (u0 , v0 ) RRR
RR ∂v ∂v ∂v RR
sau echivalent
A(x − x0 ) + B(y − y0 ) + C(z − z0 ) = 0
unde
∂y ∂z ∂z ∂x ∂x ∂y
A=∣ ∂u
∂y
∂u
∂z ∣ (M0 ), B = ∣ ∂u
∂z
∂u
∂x ∣ (M0 ), C = ∣ ∂u
∂x
∂u
∂y ∣ (M0 )
∂v ∂v ∂v ∂v ∂v ∂v
iar (x0 , y0 , z0 ) sunt coordonatele carteziene ale lui M0 .

Dacă suprafaţa S este dată prin ecuaţia explicită z = f (x, y), folosind parame-
trizarea
⎧
⎪ x=u
⎪
⎪
⎪
⎨y = v
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = f (u, v)
obţinem ecuaţia planului tangent
p(x − x0 ) + q(y − y0 ) − (z − z0 ) = 0
unde p = ∂f
∂x (x0 , y0 ) şi q = ∂y (x0 , y0 ).
∂f
Dacă suprafaţa S este dată prin ecuaţia implicită F (x, y, z) = 0, obţinem

ecuaţia planului tangent
∂F ∂F ∂F
(M0 )(x − x0 ) + (M0 )(y − y0 ) + (M0 )(z − z0 ) = 0
∂x ∂y ∂z
Definiţia 23.23. Se numeşte normală la suprafaţa S ı̂n punctul M0 (x0 , y0 , z0 ) ∈ S

dreapta perpendiculară pe planul tangent la S ı̂n M0 .
În funcţie de tipul reprezentării suprafeţei S, ecuaţia normalei este:
1. parametric x = x(u, v), y = y(u, v), z = z(u, v):
x − x0 y − y0 z − z0
= =
A B C
2. explicit z = f (x, y):

x − x0 y − y0 z − z0
= =
p q −1
3. implicit F (x, y, z) = 0:
x − x0 y − y0 z − z0
= =
Fx′ Fy′ Fz′
Exemplu 1:
Să se scrie ecuaţia planului tangent şi ecuaţiile normalei la suprafaţa
⎧
⎪x = u cos v
⎪
⎪
⎪
⎨y = u sin v ı̂n punctul M0 (u0 = 1, v0 = 0).
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = u + v
Coordonatele carteziene: M0 (1, 0, 1). Derivatele parţiale:
⎧
⎪x′u = cos v ⎧
⎪x′u (1, 0) = 1 ⎧
⎪ x′v = −u sin v ⎧
⎪x′v (1, 0) = 0
⎪
⎪
⎪ ′ ⎪
⎪
⎪ ′ ⎪
⎪
⎪ ′ ⎪
⎪
⎪ ′
⎨yu = sin v ⎨yu (1, 0) = 0 ⎨yv = u cos v ⎨yv (1, 0) = 1
⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪
⎪ ′
⎩zu = 1 ⎪ ′
⎩zu (1, 0) = 1 ⎪ ′
⎩zv = 1 ⎪ ′
⎩zv (1, 0) = 1
RRR x − 1 y z − 1 RRR
RR RR
Planul tangent: RRRR 1 0 1 RRRR = 0 ⇔ −x − y + z = 0
RRR R
RR 0 1 1 RRRR
x−1 y z−1
Normala: = =
−1 −1 1
Exemplu 2:
Să se scrie ecuaţia planului tangent şi ecuaţiile normalei la suprafaţa
1
z(x2 + y 2 ) − 1 = 0 ı̂n punctul M0 (1, 1, ) .
2
Derivatele parţiale:
⎧
⎪ ⎧
⎪
∂x = 2xz ∂x (M0 ) = 1
∂F ∂F
⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪
⎪ ∂F ⎪ ∂F
⎨ ∂y = 2yz ⎨ ∂y (M0 ) = 1
⎪
⎪
⎪ ⎪
⎪
⎪
⎪ ⎪
⎩ ∂z = x + y
⎪ ⎩ ∂z (M0 ) = 2
⎪
∂F 2 2 ∂F
Planul tangent:
1
1 ⋅ (x − 1) + 1 ⋅ (y − 1) + 2 ⋅ (z − ) = 0 ⇔ x + y + 2z − 3 = 0
2
x−1 y−1 z−
1
Normala: = = 2
1 1 2
23.3.3 Prima formă fundamentală a unei suprafeţe

Fie suprafaţa S dată prin ecuaţia vectorială
Ð
→ Ð
→ Ð→ Ð→
r =Ð →
r (u, v) = x(u, v) i + y(u, v) j + z(u, v) k , (u, v) ∈ D ⊂ R2
sau prin ecuaţii parametrice
⎧
⎪x = x(u, v)
⎪
⎪
⎪
⎨y = y(u, v) , (u, v) ∈ D ⊂ R2
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = z(u, v)
⎧
⎪
⎪u = u(t)
şi o curbă oarecare Γ pe S de ecuaţii parametrice ⎨ .
⎪
⎩v = v(t)
⎪
Definiţia 23.24. Se numeşte prima formă fundamentală a suprafeţei S pătratul

elementului de arc (ds2 ) al curbei Γ de pe suprafaţa S.
Ecuaţia vectorială a curbei Γ este Ð

→
r =Ð
→
r (u(t), v(t)). Avem:
dÐ
→
∥ = 1 ⇔ ds = ∥dÐ
→
r ∥ ⇔ ds2 = dÐ
→
r ⋅ dÐ
→
r
∥ r
ds
Înlocuind
dÐ
→
r =Ð
→
r ′u du + Ð
→
r ′v dv
obţinem
dÐ
→
r ⋅ dÐ
→
r = ∥Ð
→
r ′u ∥2 du2 + 2Ð
→
r ′u Ð
→
r ′v dudv + ∥Ð
→
r ′v ∥2 dv 2
aşadar prima formă fundamentală este forma pătratică
ds2 = Edu2 + 2F dudv + Gdv 2

⎧
⎪
⎪E = ∥Ð r ′u ∥2 = Ð
→ →
r ′u ⋅ Ð→
r ′u
⎪
⎪
unde ⎨F = Ð →
r ′u ⋅ Ð
→
r ′v
⎪
⎪
⎪ Ð→′ 2 Ð →′ Ð →′
⎪
⎩G = ∥ r v ∥ = r v ⋅ r v
E, F şi G se numesc coeficienţii primei forme fundamentale sau coeficienţii
lui Gauss .
Scriind vectorii Ð r ′u şi Ð
→ →
r ′v pe componente şi calculând produsele scalare găsim
⎧
⎪E = (x′u )2 + (yu′ )2 + (zu′ )2
⎪
⎪
⎪
⎨F = x′u x′v + yu′ yv′ + zu′ zv′
⎪
⎪
⎪
⎪ ′ 2 ′ 2
⎩G = (xv ) + (yv ) + (zv )
′ 2
Pentru o suprafaţă S dată prin ecuaţia explicită
z = f (x, y)
coeficienţii primei forme fundamentale sunt
⎧
⎪E = 1 + p2
⎪
⎪
⎪
⎨F = pq
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩G = 1 + q
2
Pentru o suprafaţă S dată prin ecuaţia implicită
F (x, y, z) = 0
coeficienţii primei forme fundamentale sunt

⎧
⎪ (Fx′ )2 + (Fz′ )2
⎪
⎪
⎪E=
⎪
⎪
⎪ (Fz′ )2
⎪
⎪
⎪
⎪ Fx ⋅ Fy′
′
⎨F =
⎪
⎪
⎪ (Fz′ )2
⎪
⎪
⎪ (Fy′ )2 + (Fz′ )2
⎪
⎪
⎪G=
⎪
⎪ (Fz′ )2
⎩
Lungimea unui arc de curbă Γ ⊂ S cuprins ı̂ntre punctele M1 (t1 ) şi M2 (t2 ) este
¿
t2 t2 Á2 2
Á
ÀE ( du ) + 2F du ⋅ dv + G ( dv ) dt
∫ ds = ∫
dt dt dt dt
t1 t1
Definiţia 23.25. Fie Γ1 şi Γ2 două curbe pe suprafaţa S care se intersectează ı̂n
punctul M de pe suprafaţă. Unghiul θ dintre tangentele duse la cele două curbe ı̂n
M se numeşte unghiul dintre curbele Γ1 şi Γ2 pe suprafaţa S.
Vom nota cu d deplasarea de-a lungul curbei Γ1 şi cu δ deplasarea de-a lungul
curbei Γ2 . Vectorii dÐ→
r şi δ Ð
→
r dau direcţiile tangentelor la cele două curbe ı̂n
punctul M , aşadar avem:
dÐ→
r ⋅ δÐ→r
cos θ = Ð
∥d r ∥ ⋅ ∥δ Ð
→ →
r∥
Înlocuind
dÐ
→ r ′v dv şi δ Ð
r ′u du + Ð
r =Ð
→ → → r ′u δu + Ð
r =Ð
→ →
r ′v δv
obţinem:
dÐ
→
r ⋅ δÐ
→
r = (Ð
→
r ′u )2 duδu + Ð
→
r ′u Ð
→
r ′v (duδv + δudv) + (Ð
→
r ′v )2 dvδv
= Eduδu + F (duδv + δudv) + Gdvδv
Ð
dr→ 2
= ds2 = Edu2 + 2F dudv + Gdv 2
δÐ→
r 2 = δs2 = Eδu2 + 2F δuδv + Gδv 2
Eduδu + F (duδv + δudv) + Gdvδv
cos θ = √ √
Edu + 2F dudv + Gdv 2 ⋅ Eδu2 + 2F δuδv + Gδv 2
2
unde E, F, G sunt coeficienţii primei forme fundamentale calculaţi ı̂n punctul M

comun celor două curbe.
În particular pentru curbele de coordonate Γ1 ∶ u = u0 şi Γ2 ∶ v = v0 , găsim
du = 0 şi δv = 0, iar cosinusul unghiului dintre cele două curbe devine
F
cos θ = √ .
E⋅G
Definiţia 23.26. Se numeşte element de arie pe suprafaţa S ı̂n punctul M ∈

S, notat cu dσ, aria paralelogramului construit pe vectorii Ð
→
r ′u du şi Ð
→
r ′v dv când
creşterile parametrilor du şi dv au acelaşi semn.
Avem:
dσ = ∥Ð
→
r ′u du × Ð
→
r ′v dv∥ = ∥Ð
→
r ′u × Ð
→
r ′v ∥dudv
√
= A2 + B 2 + C 2 dudv
√
= EG − F 2 dudv
Dacă suprafaţa este dată prin ecuaţie carteziană explicită z = f (x, y), elementul
de arie este √
dσ = 1 + p2 + q 2 dxdy.
23.4 Exerciţii
Ð
→ Ð→
1. Fie curba C ∶ Ð
→
r (t) = (t2 + 3t) i + (t2 + 2t) j . Să se afle:
(a) intersecţiile curbei cu axele de coordonate

(b) intersecţiile curbei cu prima bisectoare
(c) ecuaţia carteziană implicită a curbei
(d) ecuaţia tangentei ı̂n punctul M0 (t0 = −2)
2. Să se scrie ecuaţia tangentei şi normalei la curba dată ı̂n punctul indicat:
⎧
⎪ t3
⎪
⎪
⎪x =
(a) ⎨ 1 − t22 , A(t0 = 2)
⎪
⎪ 1 +t
⎪
⎩y = 1 − t2
⎪
⎧
⎪
⎪x = t3 − 2t
(b) ⎨ , A(t0 = 2)
⎪
⎩y = t + 1
⎪ 2
(c) y = x3 + 2x2 − 4x + 3, M0 (−2, 5)

(d) y = x ln x + 1, M0 (x = 1)
(e) x3 + 3x2 y − y 2 − 2x + 9 = 0, A(2, −1)
(f) x3 − xy 2 + 2x + y − 3 = 0, A(y = 0)
3. Să se scrie ecuaţiile tangentei şi normalei la elipsa
x2
+ y2 − 1 = 0
4
√
ı̂n punctul M0 ( 3, 21 )
4. Să se calculeze elementul de arc şi lungimea arcului de curbă AB pentru

curbele:
⎧
⎪
⎪x = a(t − sin t)
(a) ⎨ , A(t = 0), B(t = 2π)
⎪
⎩y = a(1 − cos t)
⎪
(b) y 2 = 4x, A(0, 0), B(1, 2)
(c) ρ = a sin3 3θ , A(θ = 0), B (θ = 3π
2
)
5. Să se calculeze curbura următoarelor curbe ı̂n punctele indicate:

Ð→ Ð→
(a) Ð
→
r (t) = t2 i + t3 j , A(1, 1)
6
R: √
13 13
⎧
⎪
⎪x = sin t
(b) ⎨ , M (t = π2 )
⎪
⎩y = t cos t
⎪
R: π42
(c) y = x3 − x2 + 2x − 2, A(1, 0)
R: √2
5 10
(d) y = x − 1, M (1, 0)
2
2
R: √
5 5
(e) ρ = a sin 2θ, M (θ = π4 )
6. Să se determine ı̂nfăşurătoarea următoarelor familii de curbe:
(a) αx − α2 y − 1 = 0
R: x2 = 4y
(b) α2 x − (α − 1)y + 2 = 0
R: y 2 − 4xy − 8x = 0
(c) (α2 − 1)x − 2αy + 2α2 − 1 = 0
R: x3 + xy 2 + 4x2 + 3y 2 + 4x + 4y+ = 0
(d) (x − α)2 + y 2 = 4α
R: y 2 + 4x + 4 = 0
7. Să se scrie ecuaţiile tangentei şi ecuaţia planului normal la curba C ı̂n punctul
specificat:
⎧
⎪ x = 1 − cos t
⎪
⎪
⎪
(a) (C) ∶ ⎨y = sin t ; M0 (t = π2 )
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = t
⎧
⎪
⎪y = x2
(b) (C) ∶ ⎨ ; A(1, 1, 1)
⎪
⎩z = x3
1
⎪
⎧
⎪ x = a cos2 t
⎪
⎪
⎪
(c) (C) ∶ ⎨y = a sin t cos t ; M0 (t = π4 )
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = a sin t
⎧
⎪ √
⎪x2 + z 2 − 4 = 0
(d) (C) ∶ ⎨ 2 ; M ( 3, 1, 1)
⎪ 0
⎩x + y − 4 = 0
⎪ 2
Ð→ Ð→ Ð→
(e) (C) ∶ Ð
→
r (t) = t i + t2 j + t3 k ; A(2, 4, 8)
8. Să se calculeze versorii triedrului Frenet ı̂n următoarele cazuri:

⎧
⎪x = 1 − cos t
⎪
⎪
⎪
(a) (C) ∶ ⎨y = sin t ; M0 (t = π2 )
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = t
⎧
⎪
⎪y 2 = x
(b) (C) ∶ ⎨ 2 ; A(1, 1, 1)
⎪
⎪ x = z
⎩
Ð→ Ð→ Ð
→
(c) (C) ∶ →
Ð
r (t) = et ( i cos t + j sin t + k )
9. Să se scrie ecuaţiile muchiilor şi feţelor triedrului Frenet ı̂n următoarele ca-
zuri:
⎧
⎪x=t
⎪
⎪
⎪
(a) (C) ∶ ⎨y = −t ; M0 (t0 = 2)
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = 2
t2
√
⎧
⎪ x = 2 2 cos t
⎪
⎪
⎪
(b) (C) ∶ ⎨y = 2 + 2 sin t ; M0 (0, 4, 0)
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = 2(1 − sin t)
10. Să se calculeze elementul de arc pentru curba
⎧
⎪x=t
⎪
⎪
⎪
(C) ∶ ⎨y = t2
⎪
⎪
⎪
⎪ 2t3
⎩z = 3
11. Să se calculeze lungimea arcului (AB), unde:

⎧
⎪x = et cos t
⎪
⎪
⎪
(a) (C) ∶ ⎨y = et sin t , A(t = 0), B (t = π2 )
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = e
t
⎧
⎪
2
⎪y = x2
(b) (C) ∶ ⎨ , A(x = 0), B(x = 6)
⎪ x3
⎩z = 6
⎪
Ð
→ Ð→ Ð→
(c) (C) ∶ Ð
→
r (t) = a cos t i + a sin t j + bt k , A(t = 0), B(t = 1)
12. Să se afle versorii triedrului Frenet, curbura şi torsiunea la curba (C) ı̂n
punctul indicat:
Ð→ Ð→ Ð→
(a) (C) ∶ Ð
→
r (t) = (2t − 1) i + t3 j + (1 − t2 ) k , M0 (t = 0)
⎧
⎪x = cos t
⎪
⎪
⎪
(b) (C) ∶ ⎨y = sin t , A(t = 0)
⎪
⎪
⎪
⎪ t2
⎩z = 2
Ð
→ Ð→ Ð→
(c) (C) ∶ Ð
→
r (t) = t cos t i + t sin t j + at k ı̂n origine.
13. Să se scrie ecuaţia planului tangent şi ecuaţiile normalei la suprafaţa S ı̂n
punctul specificat:
Ð
→ Ð→ Ð→
(a) (S) ∶ Ð
→
r (u, v) = (u2 + v + 1) i + (u2 − v + 1) j + (uv + 2) k ,
M0 (u = 1, v = −1)
⎧
⎪x = 1 + uv
⎪
⎪
⎪
(b) (S) ∶ ⎨y = u + u2 v , M0 (3, 3, 3)
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = u + u v
2 3
(c) (S) ∶ z = x2 + y 2 , M0 (1, −2, 5)

(d) (S) ∶ x2 + y 2 + z 2 + 2xy + 4xz + 2x + 4y − 6z + 8 = 0, M0 (0, 0, 2)
Ð
→ Ð→ Ð→
(e) (S) ∶ Ð
→
r (u, v) = (u − v)2 i + (u2 − 3v 2 ) j + v(u − 2v) k2 , M0 (u = 1, v = 0)
(f) (S) ∶ z = x3 + y 3 , M1 (1, 2, 9), M2 (1, 1, 2)
x2 y2 z2
(g) (S) ∶ 16 + 9 − 8 = 0, M0 (4, 3, 4)
14. Să se scrie prima formă fundamentală a următoarelor suprafeţe:

⎧
⎪x = u cos v
⎪
⎪
⎪
(a) (S) ∶ ⎨y = u sin v
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = u
2
Ð
→ Ð→ Ð→
(b) (S) ∶ Ð
→
r (u, v) = (u2 + v) i + (u + v 2 ) j + (u + v) k
(c) (S) ∶ z = xy 2
x2 y2 z2
(d) (S) ∶ a2
+ b2
+ c2
−1=0
⎧
⎪x = u cos v
⎪
⎪
⎪
(e) (S) ∶ ⎨y = u sin v
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩z = a ⋅ v
(f) (S) ∶ x2 + y 2 + z 2 − a2 = 0
15. Fie suprafaţa

Ð
→ Ð
→ Ð→ Ð→
r (u, v) = (u2 + v 2 ) i + (u2 − v 2 ) j + uv k .
(a) Să se scrie prima formă fundamentală a suprafeţei S;

(b) Să se scrie elementul de arc pentru curbele (C1 ) ∶ u = 2, (C2 ) ∶ v = 1 şi
(C3 ) ∶ v = au;
(c) Să se calculeze lungimea arcului curbei C3 cuprins ı̂ntre punctele co-
respunzătoare lui u = 1 şi u = 2.
16. Să se calculeze elementul de arie pentru suprafeţele:

u + vÐ → u − vÐ → uv Ð →
(a) Ð
→
r (u, v) = i + j + k;
2 2 2
Ð→ Ð→ Ð→
(b) Ð
→
r (u, v) = u cos v i + u sin v j + u2 k ;
(c) xyz = 2.
17. Se consideră suprafaţa

Ð
→ Ð→ Ð→ Ð→
r (u, v) = u cos v i + u sin v j + (u + v) k
Să se calculeze unghiul dintre curbele de coordonate pe această suprafaţă.

Pentru ce curbe de coordonate este acest unghi de 600 ?
18. Fie suprafaţa

Ð→ Ð→ Ð→
(S) ∶ Ð
→
r (u, v) = u cos v i + u sin v j + u2 k
şi pe această suprafaţă curbele (C1 ) ∶ u = 1, (C2 ) ∶ v = u şi (C3 ) ∶ v = −u. Să
se calculeze perimetrul şi unghiurile triunghiului curbiliniu determinat pe
suprafaţa S de aceste curbe.
19. Fie suprafaţa

Ð
→ Ð
→ Ð→ Ð→
r (u, v) = (u2 + v 2 ) i + (u2 − v 2 ) j + uv k
şi pe această suprafaţă curbele (C1 ) ∶ u = 2, (C2 ) ∶ v = 1 şi (C3 ) ∶ u = v. Să

se calculeze perimetrul şi unghiurile triunghiului curbiliniu determinat pe
suprafaţa S de aceste curbe.
Anexa A
Funcţii elementare
A.1 Funcţia exponenţială şi funcţia logarit-

mică
Definiţia A.1. Se numeşte funcţie exponenţială o funcţie f ∶ R → (0, ∞) dată
prin f (x) = ax , unde a este o constantă pozitivă (a > 0).
Proprietăţi ale funcţiei exponenţiale:
1. a0 = 1
2. ax+y = ax ay
3. a−x = 1
ax
ax
4. ax−y = ay
5. (ax )y = axy
6. (ab)x = ax bx
Trecând pe x la limită către ±∞ obţinem:
1. dacă a > 1, atunci lim ax = 0 şi lim ax = ∞

x→−∞ x→∞
2. dacă 0 < a < 1, atunci lim ax = ∞ şi lim ax = 0.

x→−∞ x→∞
Definiţia A.2. Se numeşte funcţie logaritmică o funcţie f ∶ (0, ∞) → R dată

prin f (x) = loga x, unde a este o constantă pozitivă diferită de 1 (a > 0, a ≠ 1).
Proprietăţi ale funcţiei logaritmice:
1. loga 1 = 0
357
358 ANEXA A. FUNCŢII ELEMENTARE
2. loga (xy) = loga x + loga y
3. loga ( x1 ) = − loga x
4. loga ( xy ) = loga x − loga y
5. loga (xy ) = y loga x

logb x
6. loga x = logb a
Trecând pe x la limită către 0 sau ∞ obţinem:
1. dacă a > 1, atunci lim loga x = −∞ şi lim loga x = ∞

x↘0 x→∞
2. dacă 0 < a < 1, atunci lim loga x = ∞ şi lim loga x = −∞.
x↘0 x→∞
Observaţii:
(a) Pentru aceeaşi valoare a constantei a > 0, a ≠ 1, funcţiile exponenţială şi

logaritmică corespunzătoare sunt inverse una alteia. Aşadar, avem:
loga (ax ) = x, ∀x ∈ R
aloga x = x, ∀x > 0.
(b) Două cazuri particulare de funcţii exponenţiale, respectiv logaritmice pe care

le vom folosi des sunt cele obţinute pentru cazul particular ı̂n care constanta
a este numarul iraţional
1 x
e = lim (1 + ) = 2, 71828...
x→∞ x
şi anume
f ∶ R → (0, ∞), f (x) = ex

g ∶ (0, ∞) → R, g(x) = loge x = ln x.
(c) Funcţiile exponenţială şi logaritmică sunt funcţii continue pe domeniile lor de
definiţie.
A.2. FUNCŢIILE TRIGONOMETRICE ŞI INVERSELE LOR 359
A.2 Funcţiile trigonometrice şi inversele lor

Fie un sistem cartezian de coordonate xOy şi un cerc de rază 1 cu centrul ı̂n ori-
ginea acestui sistem, pe care ı̂l vom numi cercul trigonometric. Considerăm acum
o a treia axă de numere reale, cu originea ı̂n punctul de coordonate (1, 0), perpen-
diculară pe axa Ox şi având aceeaşi orientare ca şi axa Oy. Înfăşurând această
axă pe cercul trigonometric, găsim că fiecărui număr real t de pe această axă ı̂i
corespunde un punct Pt pe cercul trigonometric. Astfel, punctele de coordonate
(1, 0), (0, 1), (−1, 0), (0, −1) vor corespunde numerelor reale 0, π2 , π, 3π 2 .
Definim acum funcţiile
cos, sin ∶ R → [−1, 1]
asociiind fiecărui număr real t valorile coordonatelor punctului corespunzător Pt

de pe cercul trigonometric. Astfel, cos t şi sin t sunt abscisa, respectiv ordonata
punctului corespunzător lui t de pe cercul trigonometric.
Definim acum funcţia
π sin x
tg ∶ R ∖ {(2k + 1) ; k ∈ Z} → R, tgx = .
2 cos x
Aplicaţie: Să se scrie valorile funcţiilor trigonometrice sin, cos şi tg cores-
punzătoare următoarelor numere reale:
π π π π 3π 7π 3π 5π
0, , , , , , π, , , , 2π
6 4 3 2 4 6 2 3
Proprietăţi ale funcţiilor trigonometrice:
(a) sin2 t + cos2 t = 1
(b) funcţiile sin şi cos sunt periodice de perioadă 2π, iar funcţia tg este periodică
de perioadă π:
cos(t + 2π) = cos t, sin(t + 2π) = sin t, tg(t + π) = tgt
(c) funcţia cos este pară, iar funcţiile sin şi tg sunt impare:
cos(−t) = cos t, sin(−t) = − sin t, tg(−t) = −tgt
(d) cos ( π2 − t) = sin t şi sin ( π2 − t) = cos t
(e) funcţiile sin, cos şi tg sunt continue pe domeniile lor de definiţie.
360 ANEXA A. FUNCŢII ELEMENTARE
Restrângând domeniile de definiţie ale funcţiilor trigonometrice definite mai

sus astfel ı̂ncât ele să devină bijective, putem defini inversele lor:
π π
arcsin ∶ [−1, 1] → [− , ]
2 2
arccos ∶ [−1, 1] → [0, π]
π π
arctg ∶ R → (− , )
2 2
Anexa B
Tabele şi formule
B.1 Limite
⎧
⎪ 1, a=1
⎪
⎪
⎪
n ⎪ ∞, a>1
1. lim a = ⎨
n→∞ ⎪
⎪ 0, a ∈ (−1, 1)
⎪
⎪
⎪
⎩ ∄, a ≤ −1
∞, ak > 0
2. lim (ak nk + ak−1 nk−1 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1 n + a0 ) = {
n→∞ −∞, ak < 0
⎧
⎪ ( ak ) ⋅ ∞, k > m
ak nk + ak−1 nk−1 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1 n + a0 ⎪
⎪
⎪ bmak
3. lim =⎨ k=m
n→∞ bm nm + bm−1 nm−1 + ⋅ ⋅ ⋅ + b1 n + b0 ⎪
⎪ bm ,
⎪
⎪ k<m
⎩ 0,
1 xn 1
4. lim (1 + ) = lim (1 + xn ) xn = e
xn →±∞ xn xn →0
ln(1 + xn )
5. lim =1
xn →0 xn
axn − 1
6. lim = ln a
xn →0 xn
(1 + xn )r − 1
7. lim =r
xn →0 xn
sin xn tg xn arcsin xn arctg xn
xn →0 xn x n →0 xn x n →0 xn x n →0 xn
nk
9. lim = 0, ∀k ∈ N, a > 1.
n→∞ an
361
362 ANEXA B. TABELE ŞI FORMULE
B.2 Derivate
Reguli de derivare:
(f ± g)′ = f ′ ± g ′
(αf )′ = αf ′
(f g)′ = f ′ g + f g ′
f ′ f ′g − f g′
( ) =
g g2
′
[f (u(x))] = f (u(x)) ⋅ u′ (x)
′
Derivatele funcţiilor elementare:
Domeniul Funcţia f (x) Derivata f ′ (x)

x ∈ R, c ∈ R c 0
x∈R x 1
x ∈ R, n ∈ N xn nxn−1
√ 1
x ∈ (0, ∞) x √
2 x
1 1
x ∈ R ∖ {0} − 2
x x
x ∈ (0, ∞), α ∈ R xα αxα−1
x∈R ex ex
x ∈ R, a > 0 ax ax ln a
1
x ∈ (0, ∞) ln x
x
1
x ∈ (0, ∞), a > 0, a ≠ 1 loga x
x ln a
x∈R sin x cos x
x∈R cos x − sin x
π 1
x ∈ R ∖ {(2k + 1) ; k ∈ Z} tg x
2 cos2 x
1
x ∈ [−1, 1] arcsin x √
1 − x2
1
x ∈ [−1, 1] arccos x −√
1 − x2
1
x∈R arctg x
1 + x2
B.3. INTEGRALE 363
B.3 Integrale
Metode de integrare:
∫ (αf + βg)(x)dx = α ∫ f (x)dx + β ∫ g(x)dx

′ ′
∫ f (x)g (x)dx = f (x)g(x) − ∫ f (x)g(x)dx
′
∫ f (u(x))u (x)dx = F (u(x)) + C, F = primitivă a lui f
Primitivele funcţiilor elementare:
Domeniul Funcţia f (x) Primitiva ∫ f (x)dx

xα+1
x ∈ [0, ∞), α ≠ −1 xα +C
α+1
1
x ∈ R ∖ {0} ln ∣x∣ + C
x
ax
x ∈ R, a > 0, a ≠ 1 ax +C
ln a
x∈R ex e +C
x
x∈R sin x − cos x + C

x∈R cos x sin x + C
π 1
x ∈ R ∖ {(2k + 1) ; k ∈ Z} tg x + C
2 cos2 x
1 1
x ∈ R ∖ {kπ; k ∈ Z} − +C
sin2 x tg x
1 1 x
x ∈ R, a ≠ 0 arctg + C
x + a2
2 a a
1 1 x−a
x ∈ R ∖ {−a, a}, a ≠ 0 ln ∣ ∣+C
x − a2
2 2a x+a
1 x
x ∈ (−a, a), a > 0 √ arcsin + C
a − x2
2 a
1 √
x∈R √ ln(x + x2 + a2 ) + C
x + a2
2
1 √
x ∈ (−∞, −a) ∪ (a, ∞), a > 0 √ ln ∣x + x2 − a2 ∣ + C
x2 − a2
364 ANEXA B. TABELE ŞI FORMULE
Anexa C
Algoritmi importanţi
În această secţiune prezentăm pe scurt câţiva algoritmi importanţi care apar ı̂n
această lucrare, algoritmi care sunt utili ı̂n aplicaţii şi care pot constitui subiecte
la examene şi lucrări semestriale.
1. Puncte de extrem.
Date iniţiale: o funcţie reală de 2 sau 3 variabile

Rezultat: punctele de extrem local ale acesteia
2. Ortonormalizare Gram-Schmidt.
Date iniţiale: o bază oarecare ı̂ntr-un spaţiu vectorial n-dimensional

Rezultat: o bază ortonormată ı̂n acelaşi spaţiu
3. Forme pătratice.
Date iniţiale: expresia (ı̂ntr-o bază oarecare) unei forme pătratice de-
finite pe un spaţiu vectorial n-dimensional
Rezultat: o formă canonică a aceleiaşi forme pătratice şi eventual
legăturile ı̂ntre coordonatele iniţiale şi coordonatele ı̂n care avem această
formă canonică
4. Forma canonică la conice.
Date iniţiale: ecuaţia generală a unei conice

Rezultat: ecuaţia canonică a aceleiaşi conice şi ecuaţiile rototranslaţiei
corespunzătoare acesteia
365
366 ANEXA C. ALGORITMI IMPORTANŢI
C.1 Puncte de extrem

Algoritmul general pentru funcţii de n variabile este dat de teorema 7.24. Mai jos
prezentăm algoritmii particularizaţi pentru cazurile funcţiilor de 2 şi 3 variabile:
Puncte de extrem pentru funcţii reale de două variabile
f ∶ D ⊂ R2 → R
∂f ∂f
Pas 1 Se calculează derivatele parţiale de ordinul ı̂ntâi şi ;
∂x ∂y
Pas 2 Se rezolvă sistemul de ecuaţii format prin egalarea cu 0 a derivatelor parţiale
calculate la pasul anterior:
⎧
⎪ ∂f
⎪
⎪ ∂x = 0
⎪
⎨ ∂f
⎪
⎪
⎪ =0
⎪
⎩ ∂y
Soluţiile (x, y) ∈ R2 ale acestui sistem se numesc puncte critice (sau
staţionare) ale funcţiei f ;
∂2f ∂2f ∂2f

Pas 3 Se calculează derivatele parţiale de ordinul al doilea , şi ;
∂x2 ∂y 2 ∂x∂y
Pas 4 Pentru fiecare punct critic (x0 , y0 ) găsit la pasul 2:
Pas 4.1 Se calculează valorile derivatelor parţiale de la pasul 3 ı̂n acest punct
şi introducem notaţiile
∂2f ∂2f ∂2f

A= (x 0 , y 0 ), B = (x 0 , y 0 ), C = (x0 , y0 ), ∆ = B 2 − AC;
∂x2 ∂x∂y ∂y 2
Pas 4.2 În funcţie de semnele cantităţilor calculate la pasul 4.1, tragem con-
cluzii asupra naturii punctului critic:
dacă ∆ < 0 şi A > 0 ⇒ minim local;
dacă ∆ < 0 şi A < 0 ⇒ maxim local;
dacă ∆ > 0 ⇒ punctul critic nu este extrem local.
C.1. PUNCTE DE EXTREM 367
Puncte de extrem pentru funcţii reale de trei variabile
f ∶ D ⊂ R3 → R
∂f ∂f ∂f
Pas 1 Se calculează derivatele parţiale de ordinul ı̂ntâi , şi ;
∂x ∂y ∂z
Pas 2 Se rezolvă sistemul de ecuaţii format prin egalarea cu 0 a derivatelor parţiale
calculate la pasul anterior:
⎧
⎪ ∂f
⎪
⎪
⎪ =0
⎪
⎪
⎪
∂x
⎪ ∂f
⎨ =0
⎪
⎪
⎪ ∂y
⎪
⎪
⎪ ∂f
⎪
⎪ =0
⎩ ∂z
Soluţiile (x, y, z) ∈ R3 ale acestui sistem se numesc puncte critice (sau
staţionare) ale funcţiei f ;
Pas 3 Se calculează derivatele parţiale de ordinul al doilea
∂2f ∂2f ∂2f ∂2f ∂2f ∂2f

, , , , ,
∂x2 ∂y 2 ∂z 2 ∂x∂y ∂y∂z ∂z∂x
Pas 4 Pentru fiecare punct critic (x0 , y0 , z0 ) găsit la pasul 2:
Pas 4.1 Se calculează valorile derivatelor parţiale de la pasul 3 ı̂n acest punct
şi se introduc aceste valori ı̂n matricea hessiană
∂2f ∂2f ∂2f
⎛ ∂x2 ∂x∂y ∂z∂x ⎞
⎜ ∂2f ∂2f ∂2f ⎟
H =⎜ ⎟ (x0 , y0 , z0 )
⎜ ∂x∂y ∂y 2 ∂y∂z ⎟
⎝ ∂2f ∂2f ∂2f ⎠
∂z∂x ∂y∂z ∂z 2
Pas 4.2 Se calculează minorii principali ai matricei H de la pasul 4.1:

RRR ∂2f ∂2f ∂2f RRR
RRR ∂2f ∂2f RRR RRR ∂x2 ∂x∂y ∂z∂x RRR
∂2f R RRR R RRR
∆1 = , ∆2 = RRRR ∂x2 ∂x∂y
RRR , ∆3 = RRRRR
∂2f ∂2f ∂2f
RRR
∂x2 RRR ∂2f ∂2f
RRR RRR ∂x∂y ∂y 2 ∂y∂z
RRR
R ∂x∂y ∂y 2
RRR ∂2f ∂2f ∂2f
RRR
∂z∂x ∂y∂z ∂z 2
Pas 4.3 În funcţie de semnele cantităţilor calculate la pasul 4.2, tragem con-
cluzii asupra naturii punctului critic:
dacă ∆1 > 0, ∆2 > 0 şi ∆3 > 0 ⇒ minim local;
dacă ∆1 < 0, ∆2 > 0 şi ∆3 < 0 ⇒ maxim local;
C.2 Procedeul de ortonormalizare Gram-Schmidt

Fie V un spaţiu vectorial real de dimensiune n şi B = {u1 , u2 , . . . , un } o bază oare-
care ı̂n acest spaţiu. Procedeul de ortonormalizare Gram-Schmidt construieşte
pornind de la baza B o bază ortonormată {e1 , e2 , . . . , en }, aşadar o bază ı̂n care
vectorii sunt ortogonali doi câte doi şi au norma 1, deci sunt versori. Pe scurt,
1, dacă i = j
⟨ei , ej ⟩ = { , ∀i, j ∈ {1, 2, . . . , n}.
0, dacă i ≠ j
Pas 1 Definim v1 = u1 .
Pas 2 Definim v2 = u2 + α21 v1 , unde scalarul α21 se determină punând condiţia ca
v2 să fie ortogonal pe v1 :
0 = ⟨v2 , v1 ⟩ = ⟨u2 + α21 v1 , v1 ⟩ = ⟨u2 , v1 ⟩ + α21 ⟨v1 , v1 ⟩
de unde rezultă
⟨u2 , v1 ⟩
α21 = −
⟨v1 , v1 ⟩
Pas 3 Definim v3 = u3 + α31 v1 + α32 v2 , unde scalarii α31 , α32 se determină punând
condiţia ca v3 să fie ortogonal pe v1 şi v2 :

⟨u3 , v1 ⟩
⟨v1 , v1 ⟩
⟨u3 , v2 ⟩
⟨v2 , v2 ⟩
Aşadar la fiecare pas k se construieşte vectorul vk pornind de la vectorul din baza
iniţială uk şi adăugând o combinaţie liniară de vectorii definiţi la paşii anteriori
v1 , . . . , vk−1 , combinaţie liniară ai cărei coeficienţi se calculează punând condiţiile
de ortogonalitate ı̂ntre vk şi v1 , . . . , vk−1 .
Pas n Definim vn = un + αn1 v1 + αn2 v2 + ⋅ ⋅ ⋅ + αnn−1 vn−1 . Din condiţiile de ortogo-
nalitate se obţin coeficienţii
⟨un , vi ⟩
αni = − , ∀i = 1, 2, . . . , n − 1.
⟨vi , vi ⟩
Pas n+1 Baza ortonormată căutată se obţine ı̂nmulţind fiecare vector din baza orto-
gonală {v1 , v2 , . . . , vn } cu inversul normei acestuia pentru a obţine versorii
1
ei = ⋅ vi , ∀i = 1, 2, . . . , n.
∥vi ∥
C.3. FORME PĂTRATICE 369
C.3 Forme pătratice

Pentru reducerea la forma canonică a unei forme pătratice Φ ∶ V ⇒ R există 3
metode clasice: Jacobi, Gauss şi metoda transformărilor ortogonale.
Metoda Gauss. Fie forma pătratică

n n
Φ(x) = ∑ ∑ aij xi xj ,
i=1 j=1
unde x1 , x2 , . . . , xn sunt coordonatele vectorului x ı̂ntr-o bază oarecare B.
Pas 1.1 Se grupează toţi termenii care conţin pe x1 şi se formează un pătrat perfect
din aceştia, adăugând şi apoi scăzând termenii necesari:
Φ(x) = a11 x21 + 2a12 x1 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + 2a1n x1 xn + Φ̄(x2 , x3 , . . . , xn ) =

= a11 (a11 x1 + 2a11 a12 x1 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + 2a11 a1n x1 xn ) + Φ̄(x2 , x3 , . . . , xn )
1 2 2
=
= a111 (a11 x1 + a12 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1n xn )2 + Φ1 (x2 , x3 , . . . , xn )
unde Φ1 este o formă pătratică ı̂n x2 , . . . , xn .
Pas 1.2 În baza B1 corespunzătoare schimbării de coordonate
⎧
⎪y1 = a11 x1 + a12 x2 + ⋅ ⋅ ⋅ + a1n xn
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪y2 = x2
⎨ ,
⎪
⎪
⎪⋮
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩yn = xn
expresia formei pătratice devine

1 2
Φ(x) = y + Φ1 (y2 , . . . , yn ),
a11 1
unde y1 , y2 , . . . , yn sunt coordonatele vectorului x ı̂n baza B1
Pas 2 Se aplică pasul 1 pentru forma pătratică Φ1 care depinde doar de n − 1

coordonate. La finalul pasului 2, forma pătratică iniţială se rescrie ca o
sumă de 2 termeni pătratici şi o formă pătratică ce depinde de cel mult n − 2
coordonate.
⋮
Pas k Se aplică pasul 1 pentru forma pătratică de n − k + 1 variabile obţinută la

finalul pasului anterior. După pasul k, forma pătratică iniţială se rescrie ca
o sumă de k termeni pătratici şi o formă pătratică ce depinde de cel mult
n − k coordonate.
După cel mult n paşi Φ are formă canonică. Compunând transformările de co-
ordonate corespunzătoare fiecărui pas se pot obţine legăturile dintre coordonatele
iniţiale şi cele ı̂n care avem forma canonică.
Observaţie:
Algoritmul anterior presupune că la fiecare pas k forma pătratică depinzând
de n − k + 1 coordonate obţinută la pasul anterior conţine cel puţin o coordonată
la pătrat ı̂n jurul căreia se construieşte pătratul perfect de la pasul 1.1. Dacă
la un anumit pas această formă pătratică este formată doar din termeni micşti,
se efectuează un pas intermediar constând dintr-o transformare de coordonate de
forma
⎧
⎪xi = yi + yj
⎪
⎪
⎪
⎨xj = yi − yj
⎪
⎪
⎪
⎪
⎩xl = yl , ∀l ≠ i, l ≠ j
ı̂n urma căreia termenul mixt xi xj devine yi2 − yj2 .
Metoda Jacobi este cea mai rapidă, reducându-se la calculul unor minori
principali ai matricei formei pătratice, dar are dezavantajul că nu funcţionează
dacă unul din aceşti minori principali este nul. Detalii ı̂n teorema 18.4.
Metoda transformărilor ortogonale constă din următorii paşi:

Pas 1 Se determină valorile proprii λi , i = 1, . . . , n ale matricei formei pătratice,
precum şi subspaţiile de vectori proprii corespunzătoare Vλi , i = 1, . . . , n
Pas 2 În fiecare subspaţiu propriu se construieşte o bază ortonormată folosind

procedeul Gram-Schmidt, reuniunea acestor baze fiind baza B̄ ı̂n care avem
forma canonică
Pas 3 Se scrie forma canonică
Φ(x) = λ1 y12 + λ2 y22 + ⋅ ⋅ ⋅ + λn yn2
unde y1 , y2 , . . . , yn sunt coordonatele vectorului x ı̂n baza B̄
Pas 4 Se scriu relaţiile dintre coordonatele iniţiale şi cele ı̂n care avem forma ca-
nonică
X =S⋅Y
unde S este matricea de trecere de la baza iniţială la baza B̄
C.4. FORMA CANONICĂ LA CONICE 371
C.4 Forma canonică la conice

Pentru reducerea la forma canonică a unei conice de ecuaţie generală
a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0
se efectuează următorii paşi:
Pas 1 Identificarea coeficienţilor a11 , a22 , a12 , a13 , a23 , a33 ;
Pas 2 Calculul invarianţilor
RRR a a a RRR
RR 11 12 13 RRR
∣ , ∆ = RRRR a12 a22 a23
a11 a12
I = a11 + a22 , δ = ∣ RRR
a12 a22 RRR RRR
RR a13 a23 a33 RR
Pas 3 Tipul conicei

δ>0 ⇒ tip elipsă
∆ ≠ 0 ⇒ conică nedegenerată
δ < 0 ⇒ tip hiperbolă
∆ = 0 ⇒ conică degenerată
δ = 0 ⇒ tip parabolă
În funcţie de tipul conicei obţinut la pasul 3, algoritmul de reducere la forma

canonică se continuă ı̂n mod diferit de la caz la caz. Prezentăm ı̂n continuare
algoritmii pentru conice nedegenerate cu centru şi conice nedegenerate fără centru:
Conice cu centru nedegenerate (elipse şi hiperbole): δ ≠ 0, ∆ ≠ 0.

Pas 4 Coordonatele centrului (x0 , y0 ) sunt soluţiile sistemului
⎧
⎪
⎪a11 x0 + a12 y0 + a13 = 0
⎨
⎪
⎩a12 x0 + a22 y0 + a23 = 0
⎪
Pas 5 Ecuaţia caracteristică

λ2 − Iλ + δ = 0
Soluţiile λ1 , λ2 se aleg astfel ı̂ncât λ1 − λ2 să aibă acelaşi semn cu a12 .
Pas 6 Forma canonică
∆
λ1 X 2 + λ2 Y 2 + = 0.
δ
Pas 7 Unghiul de rotaţie
λ1 − a11
tg θ =
a12
Pas 8 Legătura ı̂ntre coordonatele iniţiale x, y şi coordonatele X, Y ı̂n care avem
forma canonică:
⎧
⎪
⎨ .
⎪
⎪y = y + X sin θ + Y cos θ
⎩ 0
Conice fără centru nedegenerate (parabole): δ = 0, ∆ ≠ 0.

Pas 4 Forma canonică √
∆
Y = ±2pX, unde p =
2
− ,
I3
iar semnul ± ı̂n ecuaţia anterioară se alege ı̂n funcţie de poziţia parabolei
faţă de axele de coordonate ale reperului iniţial, intersectând parabola cu
aceste axe.
Pas 5 Ecuaţia axei de simetrie a parabolei este
a11 (a11 x + a12 y + a13 ) + a12 (a12 x + a22 y + a23 ) = 0
Pas 6 Coordonatele vârfului parabolei (x0 , y0 ) se obţin intersectând parabola cu

axa de simetrie, deci rezolvând sistemul format din ecuaţia găsită la pasul
anterior şi ecuaţia iniţială a conicei.
Pas 7 Unghiul de rotaţie

a11
tg θ = −
a12
Pas 8 Legătura ı̂ntre coordonatele iniţiale x, y şi coordonatele X, Y ı̂n care avem
forma canonică:
⎧
⎪
⎨ .
⎪
⎪y = y + X sin θ + Y cos θ
⎩ 0
Bibliografie
[1] Chiorescu G., Analiză Matematică. Calcul Diferenţial, Ed. Pim, Iaşi, 2006.
[2] Chiorescu G., Analiză Matematică. Calcul Integral, Ed. Pim, Iaşi, 2006.
[3] Popovici C., Algebră liniară, geometrie analitică şi diferenţială. Utilizare
MATLAB, Ed. Politehnium, 2008.
[4] Fihtenholt G. M., Curs de calcul diferenţial şi integral, Vol I, Editura Teh-
nică, Bucureşti, 1965.
[5] Nicolescu M., Analiză Matematică, Vol. I şi Vol. II, E. D. P. Bucureşti, 1966.
[6] Roşculeţ M. Analiză matematică, E.D.P. Bucureşti, 1973.
[7] Nistor I., Probleme de analiză matematică, Vol. I şi Vol. II, Editura CERMI,
Iaşi, 2004.
[8] Murgescu V., Algebră liniară şi geometrie analitică, Partea I-a, I. P. Iaşi,
1980.
[9] Vamanu E., Curs de algebră liniară şi geometrie, Rotaprint, I. P. Iaşi, 1978.
[10] Andricioaei G., Curs de algebră, geometrie analitică şi diferenţială şi geo-
metrie proectivă, Rotaprint, U. T. Iaşi, 1996.
[11] Papaghiuc N., Călin C., Algebră liniară şi ecuaţii diferenţiale, Editura ”Gh.
Asachi”, Iaşi, 2000.
[12] Matei P., Algebră liniară. Geometrie analitică şi diferenţială, vol. 1, Editura
AGIR, Bucureşti, 2002.
[13] Adams R., Calculus, Addison Wesley, 2003.
[14] Lay D., Linear Algebra and its Applications, Addison Wesley, 2003.
373
374 BIBLIOGRAFIE
Glosar
aderenţa unei mulţimi, 6, 75 de comparaţie, 28

aplicaţie liniară, 225 de condensare, 28
arie, 139, 158, 165 Dirichlet, 27, 68, 119
asimptotă, 43, 287 Leibniz, 27
automorfism, 225 logaritmic, 29
majorării, 17, 66
bază, 212 rădăcinii, 29
canonică, 73, 212 Raabe-Duhamel, 29
ortogonală, 218 raportului, 29
ortonormată, 218 cuadrică, 305
binormală, 340 curbă
ı̂n spaţiu, 78, 129, 338
centru de greutate, 139, 151, 165, 178 de clasă C k , 330–331, 338
cerc, 284 de coordonate, 155, 346
cilindru plană, 77, 129, 329
eliptic, 315 rectificabilă, 131
hiperbolic, 316 curbură, 335, 343
parabolic, 316
coliniaritate, 258 defect, 227
combinaţie liniară, 210 derivată, 51, 82
complement algebric, 200 de ordin superior, 58
con, 311 laterală, 51
conică, 283 parţială, 82, 85–86
constantă ciclică, 138 determinant, 199
convergenţă diagonalizare, 231
simplă, 65, 67 diametru, 143, 169
uniformă, 65, 67 diferenţială, 61, 84–87
coordonate dimensiune, 212
curbilinii, 155, 345 direcţie, 257
sferice, 175, 306 distanţă, 75, 217
coplanaritate, 258 distanţa
criteriul ı̂ntre două drepte, 277
Abel, 27, 68, 119 de la un punct la o dreaptă, 276
Cauchy, 14, 27, 66, 67, 77 de la un punct la un plan, 275
D’Alembert, 19 diviziune, 99, 130, 133, 143, 157, 162,
Darboux, 101, 144, 170 169
375
376 GLOSAR
domeniu, 76, 136 funcţie

multiplu conex, 138 continuă, 44–47, 80
simplu ı̂n raport cu o axă, 148–149 derivabilă, 51–54, 82
simplu conex, 138 diferenţiabilă, 60, 83–86
drum, 129 integrabilă, 100, 132, 133, 144, 170
ı̂nchis, 130 mărginită, 79
neted, 130 uniform continuă, 47, 81
simplu, 130
generatoare rectilinii, 317
ecuaţia planului, 269–271
ecuaţie caracteristică, 190, 230 hiperbolă, 286
ecuaţie diferenţială, 181 hiperboloid
Bernoulli, 185 cu două pânze, 310
Clairaut, 187 cu o pânză, 309
cu coeficienţi constanţi, 190 imagine, 226
cu diferenţiale totale, 182 independenţă liniară, 211
cu variabile separabile, 183 inegalitatea Cauchy-Schwarz, 74, 215
Lagrange, 187 ı̂nfăşurătoare, 336
liniară, 185 integrală
omogenă, 184 binomă, 108
Riccati, 186 cu parametru, 122
ecuaţiile dreptei, 272–273, 281–282 curbilinie, 132, 134
elementul de arc, 131, 156, 334, 342 de suprafaţă, 160, 162
elementul de arie, 158, 351 definită, 100
elipsă, 284 dublă, 144
elipsoid, 307 Euler, 125
endomorfism, 225 improprie, 117, 120
excentricitate, 286, 287 nedefinită, 104
triplă, 170
focar, 285, 286, 288
integrare prin părţi, 105, 110, 122
formă biliniară, 243
interiorul unei mulţimi, 6, 75
simetrică, 245
invarianţii unei conice, 291
formă canonică, 248, 290
izomorfism, 225
conice cu centru, 292–295
conice fără centru, 295–297 Jacobian, 90, 151, 175
cuadrice, 318
formă pătratică, 246 lema lui Stolz, 13
formula limită
Gauss-Ostrogradski, 176 şir, 12, 16, 76
Green, 150 funcţie, 39, 41, 79
Leibniz-Newton, 109, 137 iterată, 80
Stokes, 164 laterală, 39
Taylor, 59, 87 lucru mecanic, 139
frontiera unei mulţimi, 7, 75 lungime, 257
GLOSAR 377
lungimea unei curbe, 131 parabolă, 288

paraboloid
margine eliptic, 313
inferioară, 4, 11, 16 hiperbolic, 314
superioară, 5, 12, 16 parametri directori, 155, 272
masă, 139, 151, 165, 177 parametrizare naturală, 334, 342
matrice, 197 plan
de trecere, 213 normal, 339
inversă, 200 osculator, 340
ortogonală, 235 rectificant, 341
singulară, 200 tangent, 157
matricea plan tangent, 346
extinsă, 202 polinom caracteristic, 230
unei forme biliniare, 244 prima formă fundamentală, 156, 349
unei forme pătratice, 248 primitivă, 104, 136
unei transformări liniare, 227 problemă Cauchy, 182, 188
unui sistem, 202 procedeul Gram-Schmidt, 218, 368
metoda produs
Gauss, 248, 369 dublu vectorial, 262
Jacobi, 250, 370 mixt, 262
transformărilor ortogonale, 251, 370 scalar, 74, 213, 260
minor, 201 vectorial, 261
moment de inerţie, 152, 165, 178 proprietatea lui Darboux, 46
morfism, 225 punct
mulţime aderent, 6, 75
ı̂nchisă, 6, 75 de acumulare, 7, 16, 75
compactă, 7, 76 frontieră, 7, 75
conexă, 76, 136 interior, 6, 75
deschisă, 6, 75 izolat, 7, 75
discretă, 7 punct ordinar, 331, 338–339, 345
mărginită, 4, 76, 143, 169 puncte intermediare, 99, 132, 133, 143,
mulţime de convergenţă, 65, 67 159, 162, 169
punct
normă, 74, 215 critic, 54, 88
euclidiană, 216 de ı̂ntoarcere, 52
norma unei diviziuni, 99, 130, 143, 157, de discontinuitate, 45
169 de extrem, 54, 88
normală, 156, 332, 347 de inflexiune, 60
principală, 340 unghiular, 52
nucleu, 226
rang
operator liniar, 225 matrice, 201
orientare, 136, 161 sistem, 202
ortogonalitate, 217, 260 transformare liniară, 227
378 GLOSAR
regula complet, 77
lui Cramer, 202 euclidian, 77, 214
lui l’Hospital, 56–58 Hilbert, 77
reper cartezian ortogonal, 260 metric, 75, 217
rotaţie, 289 normat, 74, 215
rototranslaţie, 290 topologic, 6
vectorial, 73, 207
schimbare de variabilă, 106, 108–110, 122, spectru, 229
151, 175 subspaţiu
sens, 257 generat, 210
serie, 25 invariant, 229
absolut convergentă, 27 propriu, 229
alternată, 27 vectorial, 209
armonică, 25 sumă
armonică generalizată, 28 Darboux, 100, 144, 170
convergentă, 25 integrală, 132, 133, 159, 162
divergentă, 25 Riemann, 99, 143, 169
geometrică, 25 suprafaţă, 78, 155, 344
semiconvergentă, 27 cilindrică, 322
serie conică, 323
de funcţii, 67 de rotaţie, 324
de puteri, 69 elementară, 345
MacLaurin, 70 netedă, 155
Taylor, 70
sferă, 305 tangentă, 331, 339
şir, 11, 76 teorema
convergent, 12, 76 Abel, 69
crescător, 12 Cauchy, 56
descrescător, 12 Cauchy-Hadamard, 69
divergent, 12 cleştelui, 14, 40
fundamental, 14, 77 de medie, 102, 146, 172
mărginit, 11 Fermat, 54
monoton, 12 funcţiilor implicite, 92
şir de funcţii, 65 Grassman, 212
sistem de ecuaţii liniare, 201 Kronecker-Capelli, 203
compatibil, 202 Lagrange, 55, 88
omogen, 202 Rolle, 54
sistem de generatori, 211 torsiune, 344
soluţie, 181 transformare
generală, 181, 188 autoadjunctă, 233
particulară, 181, 188 elementară, 201
singulară, 182 liniară, 225
spaţiu ortogonală, 234
Banach, 77 translaţie, 290
GLOSAR 379
triedrul lui Frenet, 341
unghi
ı̂ntre curbe, 156, 350
ı̂ntre drepte, 274
ı̂ntre o dreaptă şi un plan, 275
ı̂ntre plane, 274
ı̂ntre vectori, 216, 260
valoare proprie, 229

vecinătate, 5, 16, 75
vector
director, 269, 271
liber, 257
normal, 269
propriu, 229
versor, 216, 257

Amalga D 141001

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Amalga D 141001

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

UNIVERSITATEA TEHNICĂ ”GHEORGHE ASACHI” IAŞI

2 Şiruri de numere reale 11

3 Serii de numere reale 25

4 Limite şi continuitate 39

6 Şiruri şi serii de funcţii 65

7 Funcţii de mai multe variabile 73

9 Integrale improprii şi cu parametru 117

10 Integrala curbilinie 129

11 Integrala dublă 143

12 Integrala de suprafaţă 155

13 Integrala triplă 169

14 Ecuaţii diferenţiale 181

III Algebră liniară 195

16 Spaţii vectoriale 207

17 Transformări liniare 225

18 Forme biliniare. Forme pătratice 243

19 Vectori liberi 257

IV Geometrie analitică şi diferenţială 267

21.2.2 Elipsa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 284

23 Elemente de geometrie diferenţială 329

23.2.3 Elementul de arc. Curbură şi torsiune . . . . . . . . . . 342

A Funcţii elementare 357

B Tabele şi formule 361

C Algoritmi importanţi 365

Mulţimi şi topologie pe dreapta

1.1 Numere reale

Numerele reale pot fi reprezentate geometric ca puncte pe o axa orientată

Proprietaţi ale numerelor reale:

 proprietăţi algebrice (legate de operaţiile algebrice uzuale: adunare,

 proprietatea de completitudine: dacă A este o submulţime nevidă de

atunci există un cel mai mic y ∈ R cu aceeaşi proprietate. Altfel spus,

Submulţimi de numere reale:

 mulţimea numerelor ı̂ntregi: Z = {0, ±1, ±2, ±3, . . . }

 mulţimea numerelor raţionale: Q = { m

 mulţimea numerelor iraţionale: R ∖ Q

 intervale de numere reale (finite sau infinite); exemple:

[a, b) = {x ∈ R∣a ≤ x < b}

1.2 Mulţimi mărginite

2. Spunem că mulţimea A este majorată (sau mărginită superior)

2. Un număr M se numeşte margine superioară a unei mulţimi A dacă

 Un număr M este marginea superioară a unei mulţimi A dacă şi numai

 Dacă A posedă un cel mai mic număr m, atunci m = inf A = min A

 Dacă A posedă un cel mai mare număr M , atunci M = sup A = max A

1.3 Structura topologică a dreptei reale

2. Intersecţia a două vecinătăţi ale lui x0 este de asemenea o vecinătate a

3. Orice vecinătate V a lui x0 conţine pe x0 .

4. Pentru orice vecinătate V a lui x0 există o vecinătate W = (a, b) a lui

2. Intersecţia unei familii finite de mulţimi deschise este o mulţime des-

3. R şi ∅ sunt mulţimi deschise

2. Reuniunea unei familii finite de mulţimi ı̂nchise este o mulţime ı̂nchisă

3. R şi ∅ sunt mulţimi ı̂nchise

deci −m este un majorant al mulţimii −C. Dacă ar exista un alt majo-

n ∣0 < m < n; m, n ∈ Z}. Să se arate că A

ce implică faptul că A nu poate avea nici minim nici maxim.

3. Care din submulţimile V ⊂ R următoare sunt vecinătăţi ale originii:

(a) V = (−1, 2); R: da.

4. Sa se precizeze care din multimile următoare sunt deschise:

5. Să se afle aderenţa următoarelor mulţimi:

6. Sa se precizeze dacă mulţimile A sunt dense faţă de mulţimea B:

(a) A = (a, b], B = [a, b]; R: da.

7. Să se determine punctele de acumulare şi punctele izolate ale submulţimilor

(a) D = (−1, 1); R: Da = [−1, 1], Di = ∅.

(e) D = {(−1)n n1 , n ∈ Z, n ≥ 1}; R: Da = {0}, Di = D.

proprietăţi algebrice (legate de operaţiile algebrice uzuale: adunare,

proprietatea de completitudine: dacă A este o submulţime nevidă de

mulţimea numerelor ı̂ntregi: Z = {0, ±1, ±2, ±3, . . . }

mulţimea numerelor raţionale: Q = { m

mulţimea numerelor iraţionale: R ∖ Q

intervale de numere reale (finite sau infinite); exemple:

Un număr M este marginea superioară a unei mulţimi A dacă şi numai

Dacă A posedă un cel mai mic număr m, atunci m = inf A = min A

Dacă A posedă un cel mai mare număr M , atunci M = sup A = max A