You are on page 1of 16

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ


SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

SFÂNTUL AMBROZIU DIN MILANO


(339–397)

Lucrare la Patrologie
Student:Alexandru-Sergiu ROBU, anul III
Moderator: pr. dr. lect. Fabian DOBOȘ

IAŞI – 2018
CUPRINS

CUPRINS ............................................................................................................................ 2
CAPITOLUL I: Viața .......................................................................................................... 4
1. Copilăria ....................................................................................................................... 4
2. Episcopul Ambroziu..................................................................................................... 5
3. Moartea lui Ambroziu .................................................................................................. 6
CAPITOLUL AL II-LEA: Opere ........................................................................................ 7
1. Opere exegetice ............................................................................................................ 7
2. Opere morale și ascetice............................................................................................... 8
3. Discursuri ..................................................................................................................... 8
4. Scrieri dogmatice ......................................................................................................... 8
5. Despre Antropologie și Morală .................................................................................... 9
6. Moștenirea liturgică ..................................................................................................... 9
CAPITOLUL AL III-LEA: Doctrina Sfântului Ambroziu ................................................ 11
1. Despre Sfânta Treime ................................................................................................. 11
2. Despre Biserică .......................................................................................................... 13
CONCLUZIE..................................................................................................................... 15
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................... 16
BIBLIOGRAFIE DIGITALĂ ........................................................................................... 16
INTRODUCERE

După ce Constantin cel Mare a dat libertate Bisericii Creştine prin Edictul de la
Milano din anul 313, membrii marilor familii romane au continuat să ocupe funcţii
însemnate în conducerea de stat şi mulţi dintre urmaşii lor, devenind creştini, au ajuns să
îndeplinească un rol hotărâtor în cadrul Bisericii, şi astfel, au contribuit la armonizarea
relaţiilor dintre Imperiul Roman şi Biserică. În această situaţie se află Sfântul Ambroziu.
În toamna anului 373 moartea lui Auxențiu, episcopul arian al Milanului, a deschis
o criză de succesiune al cărei final va fi de o importanță deosebită pentru viitorul Bisericii
și al Imperiului. Auxențiu, arian, susținător al formulei doctrinare pe care împăratul
Constanin a dorit să o impună în tot imperiul, a reușit să se mențină în scaunul episcopal
cu toate eforturile depuse pentru înlăturarea lui de către credincioși și cu tot regresul
arianismului în Occident. De aceea stabilirea unui succesor pentru Auxențiu era un fapt
vital atât pentru susținătorii dreptei credințe cât și pentru arieni. În vâltoarea evenimentelor
autoritatea civilă a reacționat prin persoana guvernatorului provinciei, care în locul uzului
la forță pentru a dispersa mulțimea a ales să i se adreseze încercând să o convingă sa
restabilească ordinea. Intrând în biserică și făcându-se liniște a luat cuvântul invocând
îndelung respectul față de legi și față de ordine. Potrivit tradiției, în aceste momente un
copil a strigat: „Ambrosium episcopum!” Mulțimea a socotit strigătul de inspirație divină,
fapt pentru care i-au cerut guvernatorului Ambroziu să accepte scaunul episcopal al
Milanului.
Apariţia Sfântului Ambroziu în viaţa Bisericii a fost precedată de un număr de
scriitori antecesori lui, în afară de unii poeţi şi de unii episcopi în Italia de Nord, a căror
operă a fost mai mult pastorală decât stiinţifică şi astfel se aseamănă mult cu opera
Sfantului Ambroziu. Printre aceştia amintim pe: Fornunation de Aquilea1, Eusebiu de
Vercelli, dar şi Zanon, episcop de Verona.

1
Cf. I. BOTA, Patrologie, Ed. „Viața creștină”, Cluj-Napoca, 1997, p. 161.
CAPITOLUL I

Viața

1. Copilăria
Sfântul Ambroziu, cel numit cu numele dulceţii, s-a născut în marea cetate a
Mediolanului. Tatăl lui era prefectul Galiei, cu numele tot de Ambroziu; căci acesta,
iubindu-şi fiul, i-a pus numele său. În legatură cu copilăria acestuia, literatura ne-a transmis
următoarea istorisire: când era în fragedă pruncie, dormind odată ziua afară cu gura
deschisă, un roi de albine zbura, a venit deasupra lui, acoperindu-i faţa şi gura; apoi albinele
intrau şi ieşieau din gura pruncului, unde puneau miere pe limba lui. Văzând aceasta, doica
lui a vrut să izgonească albinele, temându-se să nu facă un rău pruncului; dar tatăl lui, care
privea acestă minune, a oprit-o pe doică vrând să vadă în ce fel se va sfârşi această minune.
După puţin timp albinele, s-au ridicat și au zburat până nu s-au mai văzut. Iar tatăl lui,
înspăimântându-se, a zis: „De va trăi pruncul acesta, va fi mare în popor, pentru că încă de
acum din pruncie l-a arătat Domnul pe slujitorul Său. Căci se va împlini asupra lui Scriptura
care zice «Fagur de miere sunt cuvintele cele bune şi dulceaţa lor este vindecarea
sufletelor». Roiul acela era o prefigurare a învăţăturilor şi scripturilor lui, ce avea să le dea
cu predica lui către popor, îndulcind inimile oamenilor şi ridicându-le către cer2.
După moartea prematură a tatălui său, mama sa a revenit la Roma, pentru educarea
celor trei fii ai săi : Marcelina, Satirus și Ambroziu. În timp ce ei primeau o aleasă educație
literară, mama lor se străduia să le dea și o creștere aleasă. În anul 353, în sărbătoarea
Epifaniei, sora sa Marcelina, după ce primise botezul, a primit din mâinile papei Liberiu
(352-366) vălul fecioarelor3 în Bazilica Sfântul Petru, pe când Ambroziu avea vârsta de
treisprezece ani. Ei îi va dedica mai tarziu opera De Virginibus şi epistolele 20, 22 și 41.
Va muri la Milano în ziua 17 iulie în unul dintre anii 397-401, după cum ne mărturiseşte o
scriere antică, Vita Marcellina4.

2
www.wikipedia.ro [accesat la 5 noiembrie 2017].
3
Cf. A HAMMAN, Părinții Bisericii, Ed. „Sapientia”, Iași, 2005, p. 199.
4
Cf. D. G. PĂTRAȘCU, Patrologie și Patristică secolele IV – V, vol II, Ed. „Serafica”, Roman, 2008, p. 236.
5

Fratele lui mai mare, Satir, intră în cariera administrativă, având funcția de consularis.
Mai târziu se va retrage la Milano trăind o viață creștină intensă și ocupându-se cu
administrarea bunurilor familiei. Ambroziu a studiat la Roma dreptul şi a predat câtva timp
cu mult succes. Nu ştim sigur anii pe care Ambroziu i-a trăit la Roma, dar ştim că în jurul
anului 368 a fost trimis la prefectura din Sirmium. Aici a avut posibilitatea să cunoască
bine sistemul administrativ şi juridiciar al imperiului, dându-şi seama de gravele erori care
existau în aceste sisteme. Are posibilitatea să cunoască şi situaţia constantă din interiorul
Bisericii, din cauza controverselor doctrinale.
În anul 370, este numit de împaratul Valentin Ι consularis Liguriae et Emiliae, cu
sediul la Roma. A trebuit să dovedească îndeplinirea acestui serviciu cu o prudență cu
adevărat pastorală, pentru că, luând parte la alegerea de episcop al Milanului, în locul lui
Auxențiu mort, episcop arian, un copil strigă: „Ambroziu să ne fie episcop!”5 Mulțimea a
socotit strigătul de inspirație divină, fapt pentru care i-au cerut guvernatorului Ambroziu
să accepte scaunul episcopal al Milanului.
În fața entuziasmului general, Ambroziu s-a opus cu îndârjire numirii sale ca episcop
încercând diverse stratageme: recurge la tortură; vrea să se dedice filozofiei; a chemat în
casa sa femei de moravuri ușoare urmărind ca la vederea acestora fapte oamenii să-l
considere nepotrivit pentru o viață de înfrânare ce presupunea episcopatul; a încercat să
fugă din oraș.
De asemenea, trebuie avută în vedere și eventuala reacție a împăratului la o asemenea
turnură în activitatea unuia dintre înalții săi funcționari. La cererea lui Ambroziu, Botezul
a fost oficiat de un episcop susținător al drepteii credințe, arătând prin această că nu dorește
să îsi ascundă propriile aspirații în spatele unității de care poporul avea nevoie și indicând
direcția în care se va manifesta episcopatul său. Și astfel, a fost ales episcop, deși era numai
catecumen. În 30 noiembrie 374 a fost botezat, iar pe 7 decembrie a fost consacrat episcop6.

2. Episcopul Ambroziu
Prima lui grijă a fost să își împartă averea săracilor, apoi s-a dedicat în întregime noii
sale funcții. Își consacră timpul liber studiului Sfintei Scripturi și al Sfinților Părinți, mai
ales al celor greci contemporani. Sfântul Ieronim spune că numirea lui Ambroziu ca
episcop al Milanului a însemnat nu numai sfârșitul arianismului la Milano, dar chiar și în
toată Italia. Urcă pe scaunul episcopal în cele mai grele împrejurări, Biserica din Milano
fiind condusă până atunci de un episcop arian. Era necesar să restabilească unirea în sânul
ei, ceea ce a reușit, având asupra tuturor cea mai salutară influență.

5
Cf. J. COMBY, Să citim Istoria Bisericii, vol. I, Ed. ARCB, 1999, p. 97.
6
Cf. I. BOTA, Patrologie, Ed. „Viața creștină”, Cluj-Napoca, 1997, p. 161.
6

Episcopatul lui cade pe timpul lui Valentinian I și pe timpul lui Teodosie cel Mare și
a fiilor lui Valentinian I: Grațian și Valentinian II. Ambroziu i-a fost sfetnic neprețuit
totdeauna împăratului Teodosie cel Mare. Împăratul Grațian îl aprecia ca pe un tată și după
uciderea lui Grațian și a fratelui său Valentinian II, deveniți pe rând guvernatori ai Galiei,
ale căror discursuri funebre le-a ținut Sfântul Ambroziu, acesta a contribuit cu sfatul și cu
prezența, să potolească pe ucigașii Maxim și Eugeniu, care se manifestau în mod ipocrit ca
apărători ai creștinismului, primul dând poruncă să fie ucis ereticul Priscilian. În anul 384
s-a împotrivit Senatului care, în frunte cu prefectul Romei, Aurelian Simacus, voia să
depună în curte statuia zeiței Victoria7. În 365, pentru a împiedica ocuparea unei bazilici
de către arieni, a intrat cu întreg poporul în ea și zile și nopți întregi au stat până ce dușmanii
s-au convins că este zadarnică încercarea lor, cu toate că aveau de partea lor pe împărăteasa
Iustina. Cel mai vestit eveniment dintre toate este acela că a impus împăratului Teodosie
să facă penitență publică8 pentru masacrul de la Tesalonic (390). Teodoret9 povestește că
într-o revoltă la Tesalonic, mai mulți funcționari imperiali au fost uciși. Pentru a răzbuna
moartea lor, Teodosie a omorât cateva mii de cetățeni. Reîntors la Milano, când a voit să
intre în Biserică, Sfântul Ambroziu l-a oprit în pragul ușii Bisericii și i-a spus: „L-ai imitat
pe David în păcat, imitează-l și in pocăință”. Acest lucru nu este adevărat în întregime, însă
este adevărat că Sfântul Ambroziu i-a reproșat împaratului acest masacru și la obligat, sub
pedeapsa excomunicării, să se pocăiască, cee ce a și făcut, după cum însuși Sfântul
Ambroziu spune: „Stravit omnne quo utebatur in signe regium de flevit in ecclesia publica
peccatum duum… gemita et lacrymis orab”.

3. Moartea lui Ambroziu


După douăzeci şi trei de ani de păstorire, la vârsta de numai 57 de ani, Ambroziu se
stinge în ziua de 4 aprilie 397, dar cuvântul său aprins luminează şi astăzi, fiind unul dintre
marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Este venerat de mai multe Bisericii10:în calendarul latin la
7 decembrie, calendarul bizantin la 7 decembrie (sub numele „Sf. Ambroziu al
Mediolanului”), calendarul lutheran la 4 aprilie,calendarul anglican la 7 decembrie.
Ramasitele pământesti se află in Bazilica Sfântul Ambroziu din Milano.

7
Cf. I. BOTA, Patrologie, Ed. Viața creștină, Cluj-Napoca, 1997, p. 162.
8
Cf. I. CÂMPEANU ‒ C. MARINESCU (coord.), Enciclopedia Universală Britannica, vol. I, Ed. „Litera”, București,
2010 p. 140.
9
Viețile Sfinților, vol II, Ed. ARCB, București, 1983, p. 88.
CAPITOLUL AL II-LEA

Opere

Formarea filozofică și teologică a lui Ambroziu a fost se pare un pic improvizată. El


nu are nici vigoarea teologică, nici imaginația creatoare a discipolului său, Augustin. A
scris repede, s-a conformat gustului epocii, fraza sa este lipsită de originalitate. A fost prea
copleșit de grijile pastorale, ca să își șlefuiască stilul și să facă o operă cu adevărat literară.
Oratorul valora, fără îndoială, mai mult decât scriitorul11. Tonul este familial, expresia
directă, uneori îndrăzneață. Este aproape de popor, are auditoriul în mâinile sale. Este
fermecător, după cum mărturisește chiar Augustin „Mă aflam acolo, cuvîntul său îmi fixa
atenția. La drept vorbind, eram nepăsător față de mesaj, ba chiar disprețuitor fată de mesaj,
însă farmecul discursului său mă încânta”12.
Scrierile Sfântului Ambroziu sunt: morale, exegetice, ascetice, dogmatice, cuvântări,
epistole şi imnuri. Opera sa este bogată şi variată, urmărind folosul practic al cititorilor şi
ascultătorilor săi.

1. Opere exegetice
Activitatea omiletică al lui Ambroziu începe foarte curând, la puțin timp după
hirotonirea sa ca episcop, și se desfășoară până prin 39013.
Multe dintre lucrările lui exegetice sunt fie predici aşa cum au fost ele rostite, fie o
prelucrare a lor. Acestora le-a acordat însă o profundă cercetare filologică dispunând şi de
codici greceşti, pe care îi prefera înaintea celor latineşti. Preţuia atât de mult textul grecesc
al Vechiului şi Noului Testament, încât, în avântul cuvântului său, folosea termeni greceşti
pentru lămurirea sensurilor. Persoane sau evenimente din Vechiul Testament, dar şi din
Noul Testament, devin motivaţie şi materie primă pentru edificarea creştinului cu diverse

11
A. HAMMAN, Părinţii Bisericii, Ed. „Sapientia”, Iași 2005, p. 203.
12
AUGUSTIN, Confessiones, trad. E. MUNTEANU, Confesiuni, Ed. „Nemira”, București, 2006.
8

virtuţi. Acest scop şi faptul că mai înainte l-a studiat pe iudeul Filon şi mai apoi pe Origene
îl fac pe Sfântul Ambroziu predispus mai ales spre interpretarea alegorică, pe care, din
puţin cunoscută, a făcut-o să fie bun al exegezei apusene.
În exegeză,Sfântul Ambroziu urmează metoda lui Filon și a lui Origene, folosind
sensurile: alegoric, tipologic și literar.
La loc de frunte în scrierile exegetice se situează Hexaemeronul, lucrare urmată de o
serie de tratate.

2. Opere morale și ascetice


Opera De Oficiis reia o operă a lui Cicero cu acelaşi nume. O dedică în mod particular
clerului, dar și tuturor credincioşilor. Se deosebeşte de modelul ciceronian pentru faptul că
arată radicala diferenţă dintre morala stoică, care pleacă de la om, şi cea creştină, care
pleacă de la Dumnezeu.
Operele De virginibus, De virginitate, Exhortatio virginitatis şi De institutiones
virginis et S. Mariae virginitate perpetua, sunt interesante mai ales ca document
mariologic, pentru că autorul, aşa cum făcuse în aceeaşi ani Zenon din Verona, asociază în
mod strâns idealul fecioriei cu exemplul Fecioarei Maria. Femeile puneau în practică acest
stil de viaţă în propriile case; acelaşi lucru se întâmpla la Roma unde femei creştine trăiau
viaţa în feciorie în casele lor, urmând sfaturile lui Ieronim. În opera De viduis, Ambroziu
sfătuieşte pe toţi oamenii, ca în caz că vor rămâne văduvi să rămână în această stare

3. Discursuri
Cuvântări importante pentru istoria timpului pot fi considerate necrologurile: două la
moartea fratelui său Satyrus, la înmormântarea împăratului Valentinian; la înmormântarea
împăratuluiTeodosie. De asemenea, este important și discursul împotriva lui Auxențiu
despre predarea Bisericilor către arieni.

4. Scrieri dogmatice
Deşi era puţin înclinat spre dogmă şi speculaţie, Sf. Ambroziu ne-a lăsat câteva
fragmente în care îi combate pe arieni şi îi instruieşte pe credincioşi asupra sacramentelor.
Contra arienilor a scris:

1. De fide, ad Gratianus Augustum, libri quinque (378-380). În primele două cărţi se


ocupă de consubstanţialitatea Fiului, iar în celelalte trei scrie, după doi ani, la cererea
împăratului, şi dezvoltă pe larg acelaşi argument, combătând acţiunile arienilor şi ale
episcopului semiarian, Paladiu al Ilyricului.
9

2. De Spiritus Sancto, în care îl imita pe Didin şi se foloseşte de ceilalţi scriitori greci,


ca Sfântul Atanasie, Ciril din Ierusalim, Sfântul Vasile şi Sfântul Grigore de Nazianz,
susţinând consubstanţialitatea Spiritului Sfânt.

3. De Incarnationis Dominiae Sacramento (Despre Taina Întrupării Domnului) -


predică despre eternitatea şi divinitatea lui Cristos şi despre integritatea naturii omeneşti a
Mântuitorului.

Cu privire la Sfintele Taine a scris: De poenitentia libri duo (384) în care îi combate
pe novaţieni, arătând că Biserica are dreptul de a ierta păcatele şi indică condiţiile ce se cer
pentru această iertare. De Mysteriis (387), foarte des citată, constă din catehezele făcute
celor ce se pregăteau să primească Botezul, Sfântul Mir şi Euharistia, și vorbeşte în mod
explicit despre transformarea pâinii şi a vinului în Corpul şi Sângele Domnului. Sfântul
Ambroziu a scris, se pare, primul său imn, cu ocazia unui moment de mare cumpănă pentru
viitorul religios al oraşului Milano, în contextul luptei cu arienii.

5. Despre Antropologie și Morală


Îl putem cunoaște pe Dumnezeu, dar a-l vedea pe Dumnezeu cel nevăzut este cu
neputință oamenilor. Totuși cunoașterea pe care Dumnezeu o descoperă oamenilor este
posibilă doar datorită credinței și vieții în conformitate cu poruncile divine, urmărind un
progres necontenit în viața aceasta spre cea viitoare. De aceea, cunoașterea lui Dumnezeu
este o consecință a înțelegerii poruncilor pe care omul trebuie să le respecte, ajungând la o
cunoaștere în felul în care ni se va descoperi el prin lucrările lui.
Plenitudinea cunoașterii îi aparține doar lui Dumnezeu, omul putând să îl cunoască
în parte și doar prin credință.
Scopul cunoașterii teologice nu este altul decât dobândirea vieții veșnice astfel
teologia trebuie să fie trăirea credinței, trebuie să devină normă de viață până la
întrepătrunderea celor două coordonate: cunoaștere și trăirea religioasă.

6. Moștenirea liturgică
Tradiţia cunoaşte Liturghia Sfântul Ambroziu (sau tipul liturgic ambrozian)
şi multe imnuri ale sale. Cercetarea a arătat că Sfântul Ambroziu nu a redactat un nou tip
de liturghie. A preluat-o pe cea existentă în Milano, însă a realizat anumite prelucrări sau
adaosuri, contribuind la extinderea acesteia. Marea contribuţie a Sfântul Ambroziu la viaţa
liturgică are legătură cu redactarea şi punerea pe muzică a unor imnuri în timpul Săptămânii
Mari a anului 386. Acest lucru s-a petrecut atunci când, prin hotărâre imperială, soldaţii au
înconjurat Basilica portiana pentru a o prelua şi a o preda arienilor. Credincioşii, avându-
1 pe Sfântul Ambroziu în fruntea lor, au reacţionat închizându-se în biserică. Acolo au avut
10

nevoie de curaj, răbdare şi tărie sufletească, Sfântul Ambroziu întărindu-le în ei cu ajutorul


imnurilor, improvizate în acele momente, scrise, puse în mod simplu pe muzică şi pe care
poporul a început să le cânte antifonic (la fel cum se practica deja în epoca respectivă
recitarea psalmilor). Cu mai mult de 20 de ani înainte, Sfântul Ilarie de Pictavium14
încercase să introducă şi el cântări asemănătoare în Biserică, însă nu s-a bucurat de un
succes important. Prin urmare, Sfântul Ambroziu poate fi socotit drept cel care a introdus,
irevocabil, imnurile liturgice în întreaga Biserică apuseană.
În scurt timp, au fost compuse şi alte imnuri, de către alţi autori, pentru
celelalte timpuri liturgice ale Apusului.
Avem prin urmare o structură solidă, un anumit lirism şi imparţialitate,
dispoziţie de întărire a sufletului şi, uneori, conţinut dogmatic. Sfântul Ambroziu nu a fost
un poet important, însă, prin imnurile sale,i a emoţionat pe creştini şi, în mod special, pe
încă maniheul Augustin, care astfel, în (387), ascultând şi predicile Sfântul Ambroziu, a
devenit creştin. Limba acestor imnuri este una simplă, nu una intelectualizată, influenţată
de religiozitate şi de poezia populară15.

14
Sfânt Părinte, contemporan cu Ambroziu, moare în 368.
CAPITOLUL AL III-LEA

Doctrina Sfântului Ambroziu

1. Despre Sfânta Treime


Învățătura despre Sfânta Treime apare ca o necesitate în contextul disputelor
provocate de arianism, urmând linia răsăriteană și pornind de la realitatea persoanelor
Sfintei Treimi, nu de la realitatea Ființei.
Astfel, Tatăl este izvorul și rădăcina Fiului, în care Tatăl se preamărește.
Tatăl are în Sine viață, tot așa a dat-o Fiului, încât să aibă viață în Sine și aceasta din
cauza unității. I-a dat viață și prin aceasta Tatăl este preamărit în Fiul.
În Dumnezeu se află o singură Ființă, unitatea Sfintei Treimi fiind scoasă în evidență
de binecuvântarea în numele ei: cine e binecuvântat în Cristos, e binecuvântat în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Unitatea Sfintei Treimi nu poate fi despărită în vreun
fel, nici nu se poate admite vreo separare a persoanelor.
În tratatul Despre Sfântul Duh, apare ideea perihorezei prin care se exprimă atât
unitatea, cât și trinitatea dumnezeirii, unitate prin faptul că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh au
aceeași Ființă, că ființa lor este identică, iar trinitate prin aceea că unica Ființă divină
subzistă în trei Persoane. Unitatea este inseparabilă, căci unde se face semnul crucii cu
Tatăl, cu Cristos și Duhul, după cum mărturisește Scriptura, acolo se pecetluiește toată
plinătatea Sfintei Treimi. În Dumnezeu aflăm o singură ființă, o unică voință și o unică
lucrare în exterior16.
Dacă Tatăl este izvorul și rădăcina Fiului, Fiul la rândul său este izvorul Sfântului
Duh, însă prin aceasta Sfântul Ambroziu nu înțelege o purcedere a Duhului din Fiul ci se
referă doar la misiunea ad extra.
În Sfânta Treime nu există nici o diferențiere, inegalitate ori subordonare, căci
Dumnezeu Tatăl are dumnezeirea, o are și Fiul, în care sălășluiește plinătatea dumnezeirii,
o are și Duhul. Concepția ambroziană despre Sfânta Treime este realistă în ceea ce privește

16
www.doctorate.ulbsibiu.ro [accesat la data de 21.12.2017].
12

persoanele, este tradițională și are marele avantaj al unei exprimări clare, cât mai aproape
de sufletul credincioșilor.
Pentru Sfântul Ambroziu centrul vieții creștine este Cristos. Totul gravitează în jurul
lui Cristos istoric ce a trăit în Palestina și Cristos mistic, prezent în Biserică. Pentru el,
Cristos este Cuvântul întrupat, Taina, Răscumpărătorul lumii și mijlocitorul pentru oameni
înaintea lui Dumnezeu. Cuvântul întrupat este Taină la care nu se poate ajunge decât prin
credință. Nu cu ochiul trupesc se vede Cristos ci prin harul sfințitor. Cristos este misterul,
cu atât mai mult cu cât el nu este doar Dumnezeu și nici doar om. El este Dumnezeu și om,
Sfântul Ambroziu insistând asupra divinității Mântuitorului.
Cuvântul s-a făcut om pentru răscumpărarea omenirii și prin Întrupare și
Răscumpărare s-a realizat o relație între Cristos și oameni, o prezență a Lui în inimile
oamenilor. Această unire a început prin întrupare și are un caracter moral. Isus este
Domnul, Stăpânul inimilor. Dacă actul răscumpărător al lui Cristos s-a petrecut pe Cruce,
astăzi continuă în Biserică, în care noi continuăm să bem prețul răscumpărării.
Unirea inimii cu Cristos produce o realitate unică, reală și vie, lucrătoare și
ascendentă, dinamic orientată spre perfecțiune. La Sfântul Ambroziu se regăsește intuiția
supranaturală caracteristică părinților greci ai secolului al IV-lea: Cristos este viu în
Biserică, azi și pentru totdeauna, omniprezent în timp și spațiu, la dispoziția tuturor, Cap
al Bisericii, Cristos este centrul, viața tuturor oamenilor. Această viziune cristocentrică, în
care Cristos este Cuvântul întrupat, Cel despre care vorbesc Scripturile, Răscumpărătorul
lumii, Capul Bisericii, Cel ce este prezent în Biserică pentru totdeauna, constituie una din
prioritățile fundamentale ale teologiei ambroziene17.
Există o lume văzută, materială, dar și una nevăzută creată înaintea celei văzute, dar
nici aceasta din urmă nu este veșnică, pentru că toate au un început. Toate au izvorât din
voința și puterea lui Dumnezeu printr-o lucrare comună treimică.
În crearea lumii există o gradualitate pentru că Dumnezeu a creat mai întâi pe cele
inferioare pentru ca mai apoi să-l creeze pe om și în consecință lumea a fost creată pentru
om, ca dar, ca mediu al desăvârșirii și ca subiect prin intermediul căruia să descopere
măreția, slava, dar și bunătatea și iubirea Creatorului său, căci măreția lui Dumnezeu,
voința și puterea sa creatoare conferă consistență cerului și pământului. Totodată creația
are un profund scop moral, în actul creator fiind evidentă bunătatea lui Dumnezeu, iar
Sfântul Ambroziu știe să discearnă că mărturia naturii este mai puternică decât argumentul
de doctrină și că natura este cea mai mare învățătoare a adevărului.
Omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dar aceasta nu însemna
că el este o icoană a lui Dumnezeu, o copie a ființei divine ci doar că omul are în ființa sa
ceva din chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Acest ceva constă în inteligență, voință liberă,

17
Ibidem.
13

dar și în sfințenia primilor oameni. Odată creat, omul a fost așezat în raiul terestru. Ordinea
creației a fost tulburată de păcat, dar nu mâncarea fructului a făcut-o pe Eva să se îndoiască,
nici uitarea poruncii nu a făcut-o să cadă, ci mândria, fapt pentru care originea păcatulu nu
se află exclusiv în trup.
Dacă Dumnezeu, creând lumea, a cunoscut dinainte apariția răului, a creat lumea
pentru că a cunoscut înainte lucrarea lui Cristos, dumnezeiasca restaurare a creației.
Dumnezeu a creat lumea pentru a o copleși cu binefacerile sale.
A creat omul liber, lăsându-i chiar și libertatea de păcătui, pentru a-i manifesta iubirea
milostivă acordându-i iertarea. Cu toată gravitatea sa, păcatul nu a dus la pierderea chipului
lui Dumnezeu în om ci doar la întunecarea lui și la pierderea asemănării cu Creatorul său.
Profund alterat, atât în ceea ce privește sufletul, dar și trupul, omul trebuia restaurat în
întregime, într-o nouă creație, lucrare ce nu se poate realiza decât prin autorul primei
creații, prin Cristos.

2. Despre Biserică
Dat fiind caracterul practic al operei Sfântului Ambroziu, învățătura sa despre
Biserică trebuie identificată dintre numeroasele referiri și semne răspândite în toate
scrierile sale. Cu toate acestea, ideea Sfântului Ambroziu despre Biserică poate fi cuprinsă
în următoarea afirmație:Biserica este lucrarea divină prin intermediul căreia lumea
primește de la Cristos mântuirea.
Biserica este Mireasa tainică a lui Cristos, prezentă ca și Cristos însuși în întreaga
istorie a mântuirii, fapt pentru care Sfântul Ambroziu prezintă în lucrările sale exegetice
tipurile Bisericii: Arca lui Noe, Sara este tipul fecundității Bisericii; Biserica este noua
Rahela, preferată de Cristos sinagogii, Biserica este văduva din Sarepta, aleasă dintre mii,
spre a fi martor al minunilor dumnezeiești.
De asemenea Biserica este numită mireasa lui Cristos: fecioară pentru castitate, soție
pentru fiii ei și văduvă, asemenea profetesei Ana. Calitatea de mamă a credincioșilor,
atribuită Bisericii, este desăvârșirea firească a calității de mireasă a lui Cristos și în același
timp este rodul fecioriei, nu în același sens ca al maternității naturale. Biserica ne naște
pentru Cristos, dar acest lucru nu este suficient ci face în așa fel încât Cristos se naște în
noi prin har, temă preluată de Ambroziu din teologia greacă.
Concepția ambroziană reia linia inițiată de Sfântul apostol Paul: Cristos este Capul
corpului care este Biserica; credincioșii îi sunt membre, fiecare cu rolul său, fiecare cu
harul său, dar toți participând la unica viață de care întreg corpul este pus în mișcare. Toți
cresc împreună cu Cristos, dar în același timp suferințele se reflectă asupra organismului,
cum ar fi cele provocate de purtarea necuviincioasă a unora dintre creștini. Trup al lui
Cristos, Biserica are o parte văzută, aici pe pământ. Toți credincioșii alcătuiesc o
14

comunitate distinctă, din care unii membri care au greșit pot fi excluși din sânul acesteia,
așa cum a făcut Biserica la sinodul de la Niceea, cu ereticii.
Din Biserica organism social toți oamenii trebuie să facă parte deoarece Biserica este
singura mijlocitoare a harului între noi și Cristos, este ajutorul dat lui Cristos pentru
realizarea mântuirii noastre; este scopul pentru care Fiul Lui Dumnezeu s-a făcut om. Dar
nu este suficientă doar o apartenență inertă, deoarece credincioșii ei nu sunt doar fii ai lui
Dumnezeu, ci fac parte și din oștirea lui Dumnezeu, oștire ce presupune o disciplină
perfectă.
Din Biserică fac parte și drepții și păcătoșii, ba chiar toți suntem păcătoși.
Toți constituim trupul Bisericii, dar unele membre ale trupului sunt nobile, pe când
altele nu. Cu toate acestea păcătoșii trebuie tratați cu înțelepciune căci și chiar ereticul se
poate întoarce la credință și să devină un apărător de neclintit al credinței. Tratând aceste
aspecte, Sfântul Ambroziu face dovada unei învățături echilibrate. De exemplu, amintește
că nu trebuie ca iertarea să fie foarte greu de dobândit, nici foarte ușor, deoarece în primul
caz se merge într-o direcție contrară învățăturii Bisericii, iar în al doilea se ajunge la
favorizarea răului. Singur Dumnezeu poate ierta păcatul, dar Dumnezeu lucrează prin
intermediul celor cărora le-a încredințat o anumită putere, fapt pentru care Biserica are
privilegiul iertării greșelilor.
Echilibrul de care dă dovadă în tratarea învățăturii despre Biserică îl face pe Sfântul
Ambroziu să excludă fără nici o ezitare concepția donatistă despre o Biserică limitată doar
la cei drepți. Pentru donatiști, aceasta era trăsătura fundamentală a Bisericii, pe când
adevărată Biserică a lui Cristos se caracterizează prin unitate și catolicitate.
Unitatea Bisericii pleacă din unitatea credinței care unește între ele mădularele
trupului al cărui Cap este Cristos. De aceea, a păcătui împotriva unității Bisericii înseamnă
a păcătui împotriva lui Cristos. Biserica este una și indivizibilă, după cum și Trupul lui
Cristos rămâne cea mai bună susținere a credinței, ca stâlp și temelie a adevărului.
Catolicitatea este considerată geografic, amintind că Biserica s-a extins în întreaga lume,
reunind în sine toate neamurile18.
Nu a luat numele vreunuia ci ea a dat credincioșilor săi gloriosul nume de popor al
lui Cristos. Această extindere universală răspunde necesității ca toți oamenii să fie membri
ai Bisericii și de aceea adevărata Biserică este Biserica universală, reunită în Cristos și
rămânând un singur Trup.

18
Cf. I. BOTA, Patrologie, Ed. „Viața creștină”, Cluj-Napoca, 1997, p. 165.
CONCLUZIE

Sfântul Ambroziu e una din marile figuri ale Bisericii şi literaturii latine patristice din
a doua jumătate a secolului al IV-lea. Importanţa lui constă nu doar atât în teologia propriu-
zisă, cât și în domeniul vieţii practice bisericeşti. El a organizat, ca puţini alţii, asistenţa
socială. El întemeiază morala pe credinţă şi o orientează spre binele suprem care e
Dumnezeu. Noua societate, aceea a creştinilor, în care se practică o asemenea morală, e
Biserica.
Perioada episcopatului Sfântului Ambroziu este una de maximă importanță pentru
dezvoltarea istorică a Bisericii. Acum după epoca persecuțiilor, statul acționează în
conformitate cu dorința Bisericii, dar Imperiul nu este Biserica și nici împărații nu sunt
episcopi. Imperiul nu se opune Bisericii, împărăția lui Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate
fi favorabil unui imperiu păgân sau eretic ci doar unui imperiu creștin. Crucea și coroana
imperială nu se exclud ci se coordonează sub îndrumarea legii divine. Crucea a devenit o
diademă ce face să strălucească credința și o stavilă ce temperează puterea imperială,
deoarece autoritatea împăratului este atât de mare încât numai voința Lui Dumnezeu ar
putea să o depășească.
Sfântul Ambroziu exclude orice contradicție dintre Stat și Biserică și nu vrea nici o
Biserică supusă Statului, nici o subordonare a Statului față de Biserică.
Pentru el, Biserica are dreptul la independență, dar și la protecția Statului.
Această situație poate fi rezumată astfel: Biserica se bucură de autonomie în materie
religioasă și în această direcție nu este admis nici un amestec din partea Statului, iar pe de
altă parte, Statul este dator să dea Bisericii tot sprijinul și să folosească întreaga lui
autoritate temporală pentru punerea în practică a legilor și hotărârilor Bisericii și în general
pentru atingerea scopurilor ei religioase.
BIBLIOGRAFIE

AUGUSTIN, Confessiones, trad. rom. MUNTEANU E., Confesiuni, Ed. „Nemira”,


București, 2006.
BOTA I., Patrologia, Editura „Viaţa Creştină”, Cluj-Napoca, 2002.
CÂMPEANU I. ‒ MARINESCU C. (coord.), Enciclopedia Universală Britannica, vol. I, Ed.
„Litera”, București, 2010.
HAMMAN A., Părinţii Bisericii, Ed. „Sapientia”, Iași, 2005.
COMBY J., Să citim Istoria Bisericii, vol. I, Ed. ARCB, 1999.
PATRAŞCU D.G., Patrologie şi Patristică, vol. II, E. „Serafica”, Roman, 2008.

BIBLIOGRAFIE DIGITALĂ

www.wikipedia.ro
www.doctorate.ulbsibiu.ro

You might also like