Am să vă povestesc ceva din istorie, ceva care s-a întâmplat demult, demult, când ţara era

ameninţată de puterea cea mare a sultanului, adică a împăratului turcilor. El cucerise

multe ţări şi râvnea să supună şi ţara noastră. Se numea Baiazid. Şi pentru că năvălea ca o
vijelie, lumea l-a poreclit Fulgerul. În vremea aceea, voievod în Ţara Românească era
Mircea, căruia noi îi zicem Mircea cel Bătrân.

Când a auzit că sultanul Baiazid Fulgerul se apropie de Dunăre, gata să năvălească în

ţară, Mircea vodă a dat poruncă: „Toţi bărbaţii să se gătească de oaste! Fiecare să aibă
cal, tolbă plină cu săgeţi, suliţă, ghioagă şi scut. Care au topoare şi săbii, să vină cu ele la
locul de adunare a oştirii. Că asupra ţării vine mare primejdie turcească!”

Oamenii, ce să facă? Au lăsat toate celelalte treburi şi s-au pregătit de luptă. Fierarii au
făurit săbii; lemnarii au încordat arcuri şi au strujit suliţi din lemn tare; ba, le-au şi pârlit
în foc, anume ca să fie şi mai tari. Dar dacă suliţi, săbii, scuturi, arcuri, topoare ori săbii
trebuiau câte unul sau câte una de fiecare oştean, săgeţi trebuiau multe, de două-trei ori
mai multe decât soldaţi avea Baiazid sultan. De aceea toţi românii, care aveau cât de cât
îndemânare la cioplit, s-au apucat, în grabă, să facă săgeţi. Băieţii şi fetele, flăcăii şi
bătrânii, toţi ciopleau cu cuţitele, mii şi mii de săgeţi.

Acu, Mircea vodă cel Bătrân umbla prin ţară, să vadă cum împlinesc oamenii porunca şi
cum se pregătesc să-şi apere ţara. Ca să nu-l cunoască lumea, îmbrăcase strai ţărănesc, ca
un drumeţ oarecare. Aşa ajunse într-un sat, Boiştea. În mijlocul lui, pe pajişte, zeci şi zeci
de săteni, ce făceau? Jucau hora? Nu: ciopleau săgeţi şi, din când în când, aruncau câte o
glumă, ca să se înveselească şi să li se pară munca mai uşoară.

Mircea vodă se bucură văzând hărnicia şi voia bună a oamenilor lui. Întrebă pe un
băieţandru: „Ce faci aici, flăcăoaşule?“ „Păi, ce să fac? Condeie!” „Condeie?… Parcă
seamănă cu săgeţile”. „Noi le spunem condeiele lui vodă”. „De ce le spuneţi aşa’?“
„Pentru că, la porunca lui vodă, cu ele vom scrie pe spatele duşmanilor vrerea noastră de
libertate”. „Frumos, flăcăoaşule”, l-a lăudat măria sa. „Dar… cerneală aveţi?“
Baieţandrul s-a gândit o clipă şi a zis răspicat: „Avem: dragostea de ţară care izvorăşte în
călimara inimii noastre”.

Mult s-a bucurat Mircea vodă de asemenea vorbă; l-a sărutat pe acel flăcăoaş şi l-a
întrebat: „Cum te cheamă’?“ „Mă cheamă Stroe… Dar domnia ta cine eşti şi de unde
vii?” „Ai să afli tu, când vom porni lupta“, a surâs voievodul, cu bunătate. Apoi a luat
cuţitul din mâna băieţandrului şi a încrustat pe o săgeată litera „S”, iar pe alta „M”. I le-a
pus în tolbă şi a zis: „Pe astea să le foloseşti numai la mare primejdie”. L-a ţintit cu
privirea pe Stroe, a zâmbit, a urat tuturor „spor la treabă” şi a plecat. Înţelegeţi: nu voia să
ştie satul că el, vodă însuşi, a venit în cercetare.

Rămas între ai săi, Stroe a privit cu luare aminte săgeţile încrustate cu litere şi le-a aşezat
în tolbă, să le folosească aşa cum a zis acel drumeţ tainic.