Capitolul 1 povestește despre firea și felul de viață al vestitului Don Quijote.

În Spania, trăia într-un sat,

un cavaler, Alonso Quijano. Nu era prea bogat, nici prea tânăr vreo 50 de ani, dar era bine legat, deși
destul de slab. În casa lui trăiau o chelăreasă sau jupâneasă, trecută de 40 de ani, o nepoată de nici 20 și
un argat bun la toate. În timpul liber, cavalerul nu făcea altceva decât să citească romane cavalerești. Îl
prinsese atât de mult această pasiune, că aproape uitase de vânătoare sau de gospodărirea avutlui său. Nu
se gândea decât la personajele și întâmplările din romane. Atât de mult încât își pierdu mințile. Începu să
creadă și să susțină cu tărie că sunt adevărate, că personajele există aievea și au trecut cu adevărat prin
aventurile descrise în cărti.

Curând, cavalerului îi intră în cap ideea că trebuie să devină cavaler rătăcitor, pentru ca isprăvile sale să îi
aducă gloria nemuritoare. Pentru el alesese numele Don Quijote. Prin romane cavalerii aveau adăugat la
numele lor și numele meleaguriloe din care se trăgeau, așa că îș completă și el pe al său, astfel tot numele
era Don Quijote de La Mancha. În cărți, un cavaler rătăcitor avea neapărat și o iubită, în numele căreia se
lupta cu alți cavaleri rătăcitori, cu uriași sau vrăjitori. Lui Don Quijote îi plăcea Aldonza Lorenzo, o
țărancă din Toboso, un sat vecin. Îi dădu și ei un nume nobil, Dulcineea del Toboso și o ridică la rangul
de stăpână a gândurilor lui.

Capitolul 2 povestește cea dintâi plecare de pe moșia sa a lui Don Quijote.

Într-o zi călduroasă de iulie, Don Quijote își puse armura, își luă scutul și lancea, se sui pe Rocinante și
plecă de acasă fără a spune nimic nimănui. Era chinuit de gândul că nu fusese armat cavaler și de aceea,
după legile cavalerești, nu avea voie să lupte cu un cavaler. Își mai spunea multe în mintea lui
înfierbântată de romane și de soare. Își închipuia cum va începe romanul care îi va descrie isprăvile, apoi
îi vorbea Dulcineei în gând cu vorbe întortocheate din romanele cavalerești.

Cavalerul merse toată ziua și pe înserat ajunse la un han. În poartă stăteau doua tinere care își câștigau
pâinea vânzându-și trupul. Don Quijote le socoti două domnițe și le vorbi ca unor domnițe, făcându-le să
râdă în hohote. Șa poartă apăru hangiul, care îi vorbi ca și cum ar fi fost un mare prinț, spre marea
mulțumire a cavalerului, El îl trată pe hangiu ca și cum ar fi fost un castelan care îi oferea adăpost în
casteșuș său.

Capitoul 3 ni se povestește chipul hazliu în care Don Quijote a fost armat cavaler.

Quijote îl cheamă pe hangiu, se închise cu el în grajd și îi căzu în genunchi. Îi ceru ca în dimineața

următoare să îl armeze cavaler, urmând ca în acea noapte să își privegheze armele, dupî cum era descris
obiceiul în romanele cavalerești. Hnagiu îi cântă în strună, râzând în sinea lui de trăsneala oaspeteleui său.
Îi spuse că îi va face ăe voie, apoi aflând că nu are niciun ban la el îu spuse că datina cavalerilor era să
aiba întotdeauna cu ei pungi pline cu bani în caz că este rănit în luptă. Era bine să aibă și un scutier care să
care toate acestea. În cele din urmă a obțin titlul de cavaler și după ce îi mulțumi hangiului acesta pleacă
la drum.

Cap 4. Ce s-a întâmplat după ce a plecat de la han?

Cavalerul porni înapoi către satul lui, cu gândul să își ia bani și un scutier. Trecând pe lângă o pădure auzi
niște țipere. Socotind că este cineva care are nevoie de ajutor, Don Quijote intră în pădure, Dădu peste un
țăran voinic care ăș bătea cu cureaua pe un băiat de vreo 15 ani. Din cuvintele lor s-a întțeles că băiatul nu
avusese grijă de turma stăpânului său. Don Q. Care nu avea decât cavaleri în cap, așa îl și numi pe țăran
chemându-l la luptă fiind ca bătea o ființă fără apărare, Când îl văzu cu lancea în mână, țăranu își
dezșeagă argatul și promise că îi va plăti simbria pe care băiatul spusese ca nu i-o plătise de nouă luni.
Încrezător în cuvântul de cavașer pe care i-l dăduse țăranul, Don Q plecă. În urma lui țăranuș îl bătu și
mai rău pe bietul băiat. Cavalrul nu merse prea mult și întâlni o ceată de negustori. Soctotindu-i cavaleri
rătăcitori s-a gândit să facă o ispravă din cele despre care citise în romanele sale. Se opri în mijlocul
drumului și le strigă că nu îi lasă să treacp până când nu recunosc cu toții că Dulcineea din Toboso este
cea mai frumoasă domniță de pe pământ. Negustorii au înțeles că nu era întreg la minte. Cum le plăcea să
glumească, unul mai îndrăzneț ceru să o vadă pe domniță. Don Quijote răspunse că dacă le-ar arăta-o,
recunoaștere nu ar mai fi meritul lui. Cavalerul se repezi aspura celui care îi vorbise dar calul se poticni și
se prăvăli aruncându-și stăpânuș la pământ. Greutatea armurii și a armelor nu îl lăsară pe D.Q să se ridice
și tot ce putu să facă fu să-i bombăne întru-una pe negustorii care își vazuseră de drum după ce îl batu-se
pe Don cu lancea.

Cap 5. Zăcând în țărână, D.Q nu avu de făcut altceva decât să-și amintească o ispravă dintr-un roman
cavaleresc ce i se păru că seamănă cu întâmplarea lui. Un plugar vecin cu el tocmai îl întrebă ce a pățit.
Cavalerul, însă, îl văzu ca pe un personaj din roman și îi cântă pățania sa așa cum se făcea prin cărți.
Țăranu îl ridică și porni spre casă. Ajuns acasă toată lumea luase deja hotărârea de a-i pune cărțile pe foc.

Dupa insanotasire,eroul hotaraste sa plece din nou,de aceasta data luandu-si un insotitor,Sancho Panza,pe
care il convinge sa-I fie scutier.Ia niste mori de vant drept uriasi,cu care vrea sa se bata,iar in trasura pe
care o isotesc niste calugari benedictiniisi inchipuie ca se afla o printesa rapita.Pornind la atac impotriva
convoiului,este din nou lovit.