Drept Roman 2008-2009

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI
DREPT PRIVAT ROMAN

Lect. dr. ARAT GHEORGHE TEODOR
2008
^AJITUO^
Departamentul pentru învăţământ la Distanţă
şi cu Frecvenţă Redusă
Facultatea de Drept
Specializarea Drept
Anul de studii / Forma de învăţământ
QAlAp
__________________________________________________
ARGUMENTUM
UTILITATEA STUDIERII DREPTULUI PRIVAT RĂMÂN

__________________________________________________
Dreptul privat roman constituie ramura unui sistem de drept care a

fost în vigoare între anii 754 î.H. – (data legendară a fundării Romei) şi
anul 565, când, după părerea istoricilor dreptul roman ia sfârşit. Iată deci,
o legislaţie care nu se mai aplica in prezent.
In aceste circumstanţe, se pune întrebarea de ce se studiază
dreptul roman in toate facultăţile de drept?
Raţiunea pentru care disciplina continua să figureze în programele
analitice, este următoarea:
A. Dreptul roman permite şi facilitează înţelegerea legislaţiei
moderne europene inspirată din codul civil francez (Codul lui Napoleon –
1804) alcătuit în cea mai mare parte din principii şi norme formulate de
dreptul privat roman.
Comisia însărcinată de Napoleon cu redactarea Codului Civil a avut
sarcina să formuleze un corp de norme juridice în care a combinat cele
două elemente: fondul roman, căruia i-a adăugat evoluţiile care s-au
produs în cutumele regionale şi legislaţiile timpului scurs intre sec. VI şi
începutul sec. al XIX-lea.
Studiul dreptului roman n-a încetat in Evul Mediu fiind predat in
scoli şi universităţi, a reînviat în perioada Renaşterii şi a luat un nou avânt
in sec. al XIX-lea, prin descoperirea unor documente de importanţă
deosebită, precum Instituţiunile lui Gaius (1816).
Se poate concluziona ca prin prestigiul şi influenţa pe care a
exercitat-o şi prin aplicarea regulilor sale la situaţii concrete şi-n orice caz,
dreptul roman nu a încetat să existe odată cu destrămarea imperiului
roman, ci s-a menţinut ca reguli aplicabile şi mai ales ca instituţii şi puncte
de orientare.
B. În altă ordine de idei, studiul dreptului roman facilitează
cunoaşterea şi însuşirea limbajului juridic şi categoriilor juridice ale
dreptului comun universal.
Pentru prima data juriştii romani au coroborat dispoziţii legale
răzleţe, le-au sistematizat şi grupat în jurul anumitor reguli care, prin
calitatea de a se desprinde de situatiile concrete pentru care, au fost
create, s-au abstractizat, s-au permanentizat şi generalizat, devenind
principii, concepte şi categorii juridice cu caracter universal formând
fundamentul legislaţiilor moderne.
C. În fine, un alt argument în favoarea studierii acestei discipline îl
constituie vastul câmp de studiu oferit de dreptul roman asupra evoluţiei
instituţiilor juridice. Dreptul nu este rezultatul unui act arbitrar sau capriciul
unor guvernanţi. El este un fenomen social, se dezvoltă odată cu
societatea, cunoaşte perioade de creştere şi strălucire sau eclipsă şi
declin.
Ori, pentru o activitate de lege ferenda este necesară cunoaşterea
istoriei dreptului, a legislaţiei mai vechi şi a evoluţiei ei. Întinzându-se pe
______________________________________________________
DREPT PRIVAT ROMAN 1
spaţiul a treisprezece secole, dreptul roman ca legiuire de stat ne oferă o
bogată literatură şi o experienţă valoroasă pentru cunoaşterea şi
stăpânirea fenomenului juridic.
_______________________________________________
______________________________________________________
CAP. I. OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT
CONŢINUT
I.1. Obiectul disciplinei
I. 2. Diviziunile dreptului roman
I.3. Documentele dreptului roman
I.4. Privire istorică asupra evoluţiei statului şi dreptului
OBIECTIVE
Studierea acestui capitol va permite:
• familiarizarea cu condiţiile social-istorice a apariţiei dreptului privat
roman;
• definirea dreptului roman;
• identificarea diviziunilor dreptului roman.
I.1.Obiectul disciplinei
O definiţie concisă a dreptului roman ar fi că acesta cuprinde

totalitatea normelor de conduită, instituite sau sancţionate de statul roman,
constituite într-un sistem extrem de vast şi complex, format din numeroase
ramuri şi instituţii juridice 1
Dreptul, acest ansamblu de norme de conduită menite să
reglementeze relaţiile dintre oameni, constituie un fenomen social, şi ca
orice fenomen social, ca societatea însăşi, se dezvoltă şi cunoaşte
modificări.
Fenomenul juridic roman s-a născut în procesul trecerii societăţii
romane de la societatea gentilică la cea politică.
Într-o primă fază acest proces se caracterizează atât la romani cât
şi la alte popoare ale antichităţii, prin confuzia diferitelor categorii de
norme sociale. În speţă, societatea romana confunda dreptul cu religia,
adică conduita omului era raportată atât la societate cât şi la divinitate. Cei
care se ocupau cu desfăşurarea ritualurilor cultice erau desemnaţi să
soluţioneze şi conflictele dintre oameni.
Spre deosebire de celelalte popoare, romanii au depăşit aceasta
confuzie, dovada că încă din epoca veche ei desemnau normele de drept
cu termenul de jus iar pe cele religioase cu fas.
Totuşi dreptul roman preclasic era alcătuit atât din jus humanum cat
şi jus divinum, jurisconsultii consacrând o bună parte din activitatea lor
cultului divin.
Cunoaşterea lucrurilor divine, descoperirea adevărului sunt un ideal
spre care tinde prudentia, iar în domeniul dreptului aceste preocupări
constituie iuris prudentia.
1
Em. Molcut, Dan Oancea – Drept roman, ed. Naturismul, Bucuresti, 1991, p. 1
______________________________________________________
Dreptul nu se deosebea destul de clar nici de o altă categorie
filozofica: morala. Celsus definea dreptul ca fiind ars aequi et boni (arta
binelui şi echitaţii).
Din aceeaşi perioadă de confuzie datează şi celebra definiţie data
de Ulpian: Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere,
suum quique tribuere.
Daca în prima definiţie, cuvântul echitate are dublu sens, atât moral
cât şi juridic, dovedind persistenţa confuziei, în cazul lui Ulpian vedem că
acesta asociază un principiu de morală cu două principii de drept.
Este de menţionat faptul că în ciuda confuziei atestată de aceste
definiţii, practica juridică romana s-a delimitat foarte clar de toate celelalte
sfere ale gândirii şi practicii sociale.
Bogăţia gândirii juridice romane este constituită din concepte
riguros exacte, din categorii create printr-o uimitoare forţă de sinteză, din
principii simetrice şi evocatoare. Aceste instrumente ale gândirii juridice îşi
găsesc locul în legile adoptate de poporul roman, în edictele magistraţilor,
în jurisprudenţa, în senatus consulte şi în constituţiile imperiale.
Aceste izvoare ale dreptului roman ne-au parvenit fie integral şi pe
cale directă, fie numai parţial şi pe cale mediată, indirectă.
Fapt este că începând încă din sec. al VII-lea acest tezaur de
gândire a fost supus unei cercetări aprofundate. Astfel, între sec. VII – XI
e.n. la Ravena a existat o şcoala de drept iar din sec. X-lea ia naştere o
nouă şcoala la Pavia (Italia)
Secolul XI aparţine şcolii glosatorilor de la Bologna, grupaţi în jurul
renumitului profesor Accursius, iar in secolul XIV ia fiinţă, tot în Italia,
şcoala postglosatorilor.
În prima jumătate a sec. XVI asistam la o revigorare a dreptului
roman, fenomen care a avut loc în sânul şcolii istorice a dreptului, şcoala a
cărui fondator a fost Andre Alciat, iar cel mai strălucit reprezentant
Jacques Cujas. Meritul său a fost iniţiativa reconstituirii operelor
jurisconsultilor romani prin valorificarea fragmentelor din Digestele lui
Justinian.
Un moment semnificativ in evoluţia cercetării romanistice îl
constituie apariţia, la începutul sec. XIX, în Germania, a noii şcoli istorice a
dreptului, al cărei sef a fost Savigny şi care afirma că originea dreptului se
află în spiritul sau conştiinţa poporului.
Cursul nostru nu şi-a propus studierea întregii materii de drept
roman ci numai ramura dreptului privat, deoarece în acest domeniu
romanii au dat măsura spiritului lor de creator, şi-au afirmat vocaţia gândirii
exacte, capacitatea de abstractizare şi sintetizare.
Trebuie menţionat faptul că romanii au creat şi cercetat distinct
dreptul privat de cel public. Conform acestei concepţii dreptul privat
cuprinde norme juridice care apără interesele persoanelor particulare
(indivizilor), în timp ce dreptul public apără interesele statului, deci se
opune dreptului privat.
Această concepţie s-a cristalizat abia la sfârşitul epocii clasice, în
textul lui Ulpian, care precizează criteriile de departajare a domeniilor celor
două ramuri de drept roman:
Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat, privatum
quod ad singulorum utilitatem (Dreptul public este cel care se referă la
organizarea statului roman, iar dreptul privat – la interesele fiecăruia ).
Definiţia este criticabila pentru ca ne înfăţişează normele de drept privat
______________________________________________________
ca pe un sistem chemat să apere interesele indivizilor. În realitate, atât
normele de drept privat cat şi cele de drept public apară interesele
generale şi nu interesele fiecărui individ în parte.
Caracterul de generalitate este dat de fizionomia societăţii
(economică şi politică) şi de poziţia socială a celor chemaţi să elaboreze
normele de drept.
Totuşi normele de drept privat au o identitate proprie pregnantă, în
raport cu cele de drept public. În timp ce normele de drept public se referă
la organizarea statului şi la relaţiile dintre stat şi cetăţean normele de drept
privat reglementau numai relaţiile dintre cetăţeni: relaţiile cu privire la
condiţia juridică a persoanei, relaţiile personale patrimoniale, cele care se
nasc cu ocazia proceselor private.
Prin urmare, dreptul privat roman constituie un sistem de norme
juridice, instituite sau sancţionate de statul roman, având ca obiect de
reglementare condiţia juridică a persoanei, relaţiile personale patrimoniale,
precum şi procedura de soluţionare a litigiilor dintre persoane.
Ca atare, cursul de drept roman va urmări incidenţa normelor
juridice specifice fiecăreia dintre categoriile sociale sus menţionate.
I. 2. Diviziunile dreptului roman

Aşa cum s-a menţionat anterior, romanii concepeau dreptul în două
diviziuni fundamentale:
a) Jus publicum (Publicum ius est quod ad statum rei Romanae
spectat). Dreptul public reglementează organizarea statului precum şi
raporturile dintre particulari şi stat . Juriştii enumera ca făcând parte din
dreptul public dreptul administrativ şi dreptul penal2. Dar, potrivit lui Ulpian,
obiectul dreptului public este intreit: magistratus – magistraturile; sacra –
cultul şi sacerdotes – colegiile preoţilor3.
b) Jus privatum – (Privatum quod ad singulorum utilitatem) –
Dreptul privat se referă la instituţiile care interesează pe particulari,
persoane fizice.
Aceasta prima distincţie a dreptului roman prezintă un dublu
interes: pe de o parte evita amestecul statului în raporturile private, iar pe
de altă parte ea va căpăta o mare importanţă în dreptul de mai târziu, din
evul mediu şi din timpurile moderne.
La rândul său, dreptul privat se compune din trei părţi: dreptul civil,
dreptul ginţilor şi dreptul natural. (Privatum ius tripertitum est: collectum
etinen est ex naturalibus praeceptis aut gentium aut civilibus – Dreptul
privat cuprinde trei părţi, căci el este alcătuit din principii ale dreptului
natural sau din principii ale dreptului ginţilor sau din principii ale dreptului
civil)4.
1. Jus civile – La început, romanii înţelegeau prin dreptul civil
dreptul quiritar, destinat sa reglementeze în exclusivitate raporturile dintre
cetăţenii romani (jus proprium Civium romanorum). Mai tarziu acestei
categorii de cetăţeni i se adăuga străinii care primiseră ius comercii.
Lui Ius civile privea o categorie restrânsă de lucruri (res romanae),
la început doar pământul din interiorul cetăţii (intra muros).
2
M.V. Jakota – Drept roman, vol. I ed. Fundatiei Chemarea – Iasi, 1992, p. 23.
3
I.M. Anghel – Dept privat roman, vol. I, ed. Hyperion XXI, Bucuresti, 1991, p. 7.
4
Em. Molcut, D.Oancea – op. cit. p. 5.
______________________________________________________
De asemenea, nu sancţiona decât actele juridice indicate de un
obicei imemorial (puţine la număr).
Străini, numiţi peregrini sau hostes nu erau apăraţi de jus civile, nici
în persoana şi nici în averea lor.
Deşi a evaluat în secolele care au urmat fondării cetăţii, evoluţia nu
corespundea ritmului cerut de împrejurări. În aceste condiţii apare un nou
grup de norme, mai suple şi mai bine adaptate unei vieţi economice
dezvoltate în întreaga peninsula italică:
2. Jus gentium - Acesta cârmuieşte raporturile dintre romani între
ei, dintre peregrinari şi romani şi dintre peregrinii din cetăţi diferite.
O serie de contracte dintre cele mai obişnuite între romani precum:
vânzarea, împrumutul de bani, închirierea, stipulaţia, sunt contracte de jus
gentium.
Jus gentium tradus prin “dreptul ginţilor” i se atribuie în mod greşit
în sensul de drept internaţional sau “drept al relaţiilor dintre diferite
popoare” fiind eminamente un drept civil. Aceasta confuzie se datorează
lui Titus Livius care îi dă înţelesul de sistem juridic aplicabil raporturilor
dintre state.
3. Jus naturae – dreptul natural, “este un ansamblu ambiguu şi
variabil de principii presupuse conforme cu ordinea naturală” sau natura
lucrurilor5. Jus naturae a fost definit de Ulpian ca fiind acel drept care se
aplică tuturor vieţuitoarelor (nam ius istud non humani generis proprium
est, sed omnium animalium)6.
Pentru Cicero (De republica 3,22,33) dreptul natural exista de la
începutul începuturilor, este potrivit cu natura, se găseşte la toate
popoarele, mereu aceleaşi şi etern7.
Unii autori8 evidenţiază şi alte moduri de clasificare a dreptului
roman, ca de exemplu:
a) Jus civile şi jus honorarium, după care primul decurge din legi
plebiscite, consuetudine, senatus consulte, constituţii imperiale; în timp ce
al doilea rezulta din edictele pretorului şi edilului curul.
b) Jus scriptum şi jus non scriptum. Distincţia nu provine din faptul
că unul era scris şi celălalt nu. Jus scriptum deriva din voinţa categoric
exprimata (explicita) a legiuitorului in timp ce jus non scriptum rezulta din
voinţa presupusă, ca urmare a faptului că permitea existenţa şi
perpetuarea anumitor obiceiuri care constituiau consuetudo sau mos
majorum.
c) Jus generalis sau comunis şi jus singuli: primul produce efecte
generale, iar al doilea efecte limitate
Prima categorie, la rândul ei, se subîmparte în:
- beneficium – aplicabil unei categorii de persoane;
- privilegium - aplicabil uneia sau mai multor persoane.
Putem concluziona ca jus civile, jus honorarium, jus gentium se
apropie unele de altele în toată existenţa imperiului roman, şi sfârşesc în
timpul lui Justinian ca trei domenii ale aceluiaşi sistem de coeziune socială
pe care ştiinţa modernă îl numeşte drept obiectiv.
5
M.F. Jakota. op. cit. p. 22.
6
I.M. Anghel, op. cit. p. 8.
7
M.V. Jakota, op. cit. p. 22.
8
I.M.Anghel, op. cit. p.8.
______________________________________________________
I. 3. Documentele dreptului roman
Documentele sau izvoarele dreptului roman oferă date

semnificative şi preţioase cu privire la reglementările normative cuprinse în
legi, senatus consulte ori jurisprudenţa, oferind totodată posibilitatea
urmăririi evoluţiei instituţiilor juridice romane.
Aceste izvoare se împart in trei categorii:
A. Texte epigrafice – acestea îmbracă forma unor înscrisuri gravate
pe table de marmura sau bronz, sau chiar înscrisuri particulare pe tăbliţe
de lemn acoperite cu ceară. Printre inscripţiile prin care ne-au parvenit
dispoziţii legislative menţionam: Lex Rubria de Gallia Cisalpina şi Lex de
imperio Vespasiani.
Între înscrisele cu caracter privat (pe tăbliţe cerate) specialiştii
situează la loc de frunte tăbliţele cerate (Tripticele) găsite la Roşia
Montana (Alburnus Major) din Transilvania, între 1786 şi 1855. Interesul
lor este legat de bogăţia de informaţii oferite de triptice: acte de garanţie,
împrumut-vânzare, închiriere şi depozit, precum şi unele date privind
evoluţia dreptului roman în secolul al II-lea e.n.
B. Papyrii – redau textele unor izvoare de drept deosebit de
importante pentru cunoaşterea fizionomiei unor instituţii juridice.
Iniţial au făcut obiectul atenţiei filologilor dar au ajuns şi în atenţia
juriştilor la sfârşitul sec. al XIX-lea, după ce s-au descoperit două senatus
consulte scrise pe papirus, prin care împăratul Claudius aducea modificări
in funcţionarea instanţelor de judecata9. Deosebit de importantă este şi
constituţia lui Caracalla (212 i.e.n.) scrisă tot pe papirus, prin care s-a
generalizat cetăţenia romana. In 1933 a fost descoperit un fragment
important din Institutele lui Gaius, de asemenea consemnat pe acest tip
de suport.
C. Textele istorice şi literale – furnizează şi ele câteodată date
privitoare la anumite izvoare normative, la practica judiciară sau la unele
momente din viaţa privată, cu implicaţii pe plan juridic.
Dintre istorici menţionam pe Titus Livius, Tacit, Suetoniu, iar dintre
scriitori pe Cezar, Cicero, Horatius, Juvenal, Virgilius ş.a.10
I. 3. 1. Privire istorică asupra evoluţiei statului şi dreptului roman
Începuturile Romei se pierd în negura veacurilor. Relatările privind

perioada cea mai veche au fost făcute destul de târziu, câteva secole
după constituirea Romei dar şi aceste relatări trebuie privite cu prudenta
deoarece nu sunt scrieri originale ci relatări intermediate, destul de
sumare.
Ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul ca în jurul anului
1700 î.e.n. primul val indo-european se aşează în peninsula italică,
introducând civilizaţia bronzului.
La sfârşitul sec. XIV î.e.n. Italia cunoaşte primele elemente
migratoare greceşti care vor premerge marea migraţie elena din sec. VIII –
VI î.e.n. şi care va fonda coloniile greceşti din Italia meridională şi Sicilia.
9
Em. Molcut, D. Oancea, op. cit. p. 7.
10
A se vedea V. Daghe, Gh. Teodor Arat, Lexicon juridic latin, ed. National, Bucuresti,
2002.
______________________________________________________
Cei care vor avea un important rol în formarea Romei vor fi etruscii
– cei mai bine organizaţi dintre popoarele italice din punct de vedere
politic, economic şi cultural. Fixaţi la început în centrul Italiei, în perimetrul
cuprins intre Tibru şi Arno, se vor extinde în sud în ţinuturile Campaniei, iar
în nord pâna la fluviul Pad11.
Organizarea politică a etruscilor are în frunte un rege (leucumo)
care domneşte peste o cetate. Mai multe cetăţi formează o ligă, grupând
pe cei care aveau obiceiuri comune şi aceleaşi serbări religioase. În sec.
VI-V, regalitatea a fost înlocuită treptat cu o republică oligarhică,
conducerea politică trecând la magistraţi aleşi anual din rândul aristocraţiei
gentilico-tribale.
În sec. VIII în câmpia Latiumului se stabiliseră mai multe popoare,
între care şi latinii aflaţi la nord de viitoarea Roma. Toate aceste popoare
erau unite prin serbări religioase comune.
A.Regalitatea
Comunitatea religioasă iniţială a evoluat treptat spre o federaţie
politică. Una dintre acestea – condusă de Alba Longa, reunea circa
cincizeci de asemenea popoare – populi – dintre care unele ocupau chiar
colinele Romei.
Erau organizaţi în ginţi a căror conducere politică aparţinea regelui
iar preoţii – flaminii se îngrijeau de cult. Înăuntrul acestor popoare a luat
fiinţă Roma, aşezată pe Tibru la întretăierea unor drumuri comerciale.
Comunitatea – populus romanus, se ocupa iniţial cu păstoritul şi cu
agricultura, iar mai târziu se va dezvolta şi comerţul.
În fruntea ginţii se afla adunarea, prezidata de un bătrân ales.
Treptat, ginţile se diferenţiază între ele (ca mărime şi putere), diferenţiere
care se înregistrează şi in rândul membrilor ginţii, apărând familii bogate şi
puternice – cunoscute sub denumirea de patricieni. Numărul ginţilor era de
300 iar zece ginţi alcătuiau o curie şi zece curii un trib. Existau trei mari
triburi: Ramnes, Tities şi Luceres12.
În epoca de formare a Romei fiecare curie avea la conducere un
curio, care prezida adunările şi era şi conducător religios. Cei 30 de curiali
formau colegiul curialilor. Adunările curiate alcătuiau cel mai vechi cadru
de organizare a cetăţenilor adulţi. Ele erau convocate de rege (rex) pentru
a lua cele mai importante hotărâri: declaraţii de război, primirea de noi
ginţi ş.a.
O alta formă de organizare era senatul care grupa cei 300 şefi de
ginţi. Senatul participa la desemnarea regelui pe care îl asista în cele mai
importante probleme.
Alegerea regelui era sancţionată prin Lex curiata de Imperio, prin
care era investit cu putere.
Regele are şi competenţe în unele probleme de cult dar adevărata
putere, data de imperium este dreptul de comandă şi de dispoziţie în
campaniile militare.
Dar autoritatea regelui este mult mai limitata: se considera ca
deţine puterea prin voinţa zeilor, se afla în puterea preoţilor şi era ţinut să
respecte cu stricteţe obiceiul (mos)
Trecerea de la regalitate la republica s-a realizat prin acumulări
11
Paul Gogeanu, Istoria statului i dreptului, vol. I Centrul de multiplicare al universitatii
Bucuresti, 1970, p.62.
12
P. Gogeanu, op. cit. p. 63. Ramnes (latini ) tities, ( sabini), luceres, (etrusci)
______________________________________________________
cantitative, care au permis reprezentanţilor aristocraţiei să preia efectiv o
seamă de atribuţii regale.
B. Republica
Consacrata in anul 509 î.e.n. odată cu alungarea ultimului rege
(Tarquinus Superbus), republica a debutat cu instituirea consulatului.
Dezvoltarea diviziunii muncii şi, în legătură cu aceasta, dezvoltarea
meşteşugurilor şi schimbului, războaiele care au adus la supunerea
ginţilor şi triburilor vecine, a avut drept urmare faptul că populaţia Romei s-
a înmulţit.
Referindu-ne la organizarea socială de până la instituirea republicii,
trebuie să menţionam că, grupul social cel mai restrâns îl constituie
familia, având ca sef absolut pe parter familias, căruia îi aparţin toţi şi
toate din gospodărie (bunuri şi persoane). El este judecător pentru
persoanele aflate sub autoritatea sa şi chiar preot domestic (pt. ceremonii
şi ritualuri mai puţin însemnate).
Al doilea grup social, gens,cuprinde descendenţii unui strămoş
comun, cu pământuri învecinate şi nume gentilic identic. Organizarea în
stat reaminteşte într-o anumita măsură de aceea a familiei: rex, jucând
rolul de pater familias şi senatul, compus dintr-o sută, ulterior trei sute de
membri.
Societatea romana se compunea din trei clase distincte: patricieni,
clienţi şi plebei.
Patricienii se credeau descendenţii senatorilor (patres); prin
cooptatio, familiile patricienilor din tarile vecine anexate Romei, au mărit
patriciatul roman.
Clienţii (supuşii) par a fi fost sclavii dezrobiţi şi descendenţii acestor.
Clientul era obligat să poarte respect patronului, să-l însoţească la război,
să contribuie la diferite cheltuieli ale casei acestuia.
Plebeii, proveneau din clienţi rămaşi fără patron, la care se
includeau străinii care nu făceau parte din vreo gens, mutati la Roma.
Potrivit tradiţiei istorice, statul roman s-a format pe la jumătatea sec.
VII-lea î.e.n. ca urmare a reformei lui Servius Tullius, în realitate o
adevărată revoluţie politică13.
Reîmpărţind teritoriul Romei in patru tribus sau regiuni (Suburna,
Esquilina, Collina şi Palatina), a inclus toţi cetăţenii, indiferent de clasa
căreia aparţineau, în unul dintre aceste cartiere şi, pentru a întări şi mai
mult legătura dintre cetăţeni şi tribus, a extins limitele oraşului astfel încât
fiecare parter familis sa posede 2 iugăre de pământ în interiorul cetăţii
(heredium).
Pentru a stabili impozitul şi obligaţiile militare, Servius Tullius a
împărţit poporul în cinci clase, pe criteriul averii (censul), prin aceasta
suprimându-se deosebirile dintre patricieni şi plebei.
Din clasa I făceau parte persoanele care posedau cel puţin 100.000
de aşi; cls. a II-a = 75.000 de aşi; cls. a III-a = 50.000 de aşi; cls. a IV-a =
25.000 de aşi; cls. a V-a = 11.000 de aşi. Cei ramaşi în afara claselor
alcătuiau o a VI-a clasa a proletarilor, fiind scutiţi de dări şi de serviciul
militar.
Clasele se subdivizau în centurii (numărul varia de la clasa la clasa)
alcătuite din tineri (juniores) şi vârstnici (seniores). Pentru plata impozitului
se avea în vedere un plafon de avere de 1500 de aşi.
13
P. Gogeanu, op. cit. p. 65.
______________________________________________________
Pe acesta baza , în locul vechilor comiţii curiate a luat fiinţă comitia
centuriata în interiorul căreia fiecare centurie avea un vot. Rolul vechilor
ginţi şi curii a fost redus la simple asociaţii religioase şi private, iar pentru
înlăturarea vechii organizări a celor trei triburi s-au înfiinţat patru triburi,
delimitate din punct de vedere teritorial, fiecare ocupând un cartier la
Romei şi dispunând de o seama de drepturi politice14.
În acest fel, vechea orânduire socială bazată pe legături personale
de sânge, a fost înlocuită cu o adevărată organizaţie statala întemeiată pe
împărţirea teritoriala şi pe deosebirea de avere.
Fiind la origine o republică aristocratică (puterea politică era
deţinută de o minoritate), în sec. al III-lea î.e.n. Roma a devenit ca urmare
a luptei plebeilor contra patricienilor, o republică democratică.
În epoca Republicii, puterea politică era exercitată de trei factori:
adunările poporului, senatul şi magistraţii.
a) Adunările poporului
Poporul roman participă la adoptarea unor hotărâri cu caracter
legislativ, electoral sau judiciar în cadrul a patru adunări distincte:
1 – Comitia curiata – cu rol preponderent în perioada fondării
Romei şi in faza de regalitate. Odată cu naşterea democraţiei republicane,
rolul ei se restrânge tot mai mult.
Avea ca atribuţii adoptarea de legi cu ocazia intrării în funcţiune a
magistraţilor superiori, cărora li se delega puterea de către popor şi li se
promitea supunerea. Păstra şi unele atribuţii în domeniul dreptului privat
ca de pilda aprobarea adrogaţiunii (o forma de adopţiune) sau întocmirea
unor forme de testament15.
2 – Comitia centuriata – avea în principal rolul de a valida
menţinerea sau modificarea stărilor de lucruri existente, investirea cu
putere a regelui şi atribuţii judecătoreşti. În timp, în cadrul acestei comiţii
apar modificări prin diversificarea criteriilor de apreciere a averii. În atari
condiţii, în epoca cenzurii lui Appius Claudius Caccus s-a admis ca şi cei
ce deţineau o avere mobiliară să participe la activitatea comiţiei centuriate,
potrivit averii lor. Dezdrobiţii (eliberaţii) încep sa joace un rol hotărâtor în
lucrările comiţiilor, întrucât căpăta dreptul de a se înscrie în triburile rustice
şi să voteze conform voinţei lor.
Prin reforma din 220 î.e.n. numărul centuriilor s-a mărit, fiecare
dintre cele 5 categorii sociale dispunând de 70 de centurii. Pe aceasta
cale ponderea minorităţii în viata politica a fost afectata, în sensul că prima
clasa socială nu mai dispunea de majoritatea voturilor.
3 – Concilium plebis – iniţial adopta hotărâri obligatorii numai pentru
plebe, a cărei adunare era. După Legea Hortensia, data la începutul sec.
II, hotărârile adunării devin obligatorii pentru toţi cetăţenii, fapt pentru care
patricienii, în scopul de a-şi apăra privilegiile, încep să participe la lucrările
sale.
Din acest moment Concilium plebis se transformă în Comitia
tributa.
4 – Comitia tributa – cuprinde toţi cetăţenii romani repartizaţi in
triburi, adică după cartierul în care locuiau.
Către sfârşitul Republicii comitia tributa devine prin excelenţă o
adunare legislativa, în timp ce rolul comiţiei centuriata se restrânge tot mai
14
P. Gogeanu, op. cit. p. 134
15
Gaius 2.101, citat de E. Molcuţ, D. Oancea, in op. cit. p. 11/
______________________________________________________
mult. Competenţa adunărilor poporului era foarte vasta, ea exercitând
atribuţii legislative, elective şi judiciare.
b) Senatul
În epoca republicii devine unul din principalele organisme politice
prin intermediul căruia proprietarii de sclavi îşi promovau interesele. Multe
secole Senatul a numărat 300 de membri (patres conscripti), pentru ca în
timpul dictaturii lui Sulla numărul lor să crească la 600 iar pe timpul lui
Cezar să ajungă la 900.
La început senatorii erau numiţi de consuli din rândul patricienilor
dar, ulterior, au început să fie numiţi din rândul tuturor cetăţenilor care
deţinuseră o înaltă magistratură în stat. Numirea era, aparent, o simplă
formalitate, deşi existau şi situaţii când cenzorul refuza să numească în
senat foşti înalţi magistraţi declaraţi infami (nedemni).
Senatul avea o competenţă foarte întinsă şi o autoritate
necontestată. În atribuţiile sale pot fi enumerate: conducerea politicii
externe, organizarea provinciilor, administrarea finanţelor statului,
supravegherea moravurilor şi a normelor religioase. Deşi în mod formal
senatul nu adopta legi, el era chemat să confirme legile votate de către
adunarea poporului (realiza un control al concordanţei acestora cu
tradiţiile şi moravurile poporului roman).
Senatorii se împărţeau în mai multe categorii, în funcţie de
drepturile pe care le aveau în cadrul senatului. Se bucurau de drepturi
depline foştii înalţi magistraţi (patres) dacă proveneau din aristocraţi, şi
conscripţi, care proveneau din plebei16.
c) Magistraţii
Magistraţii erau înalţi demnitari de stat care deţineau importante
atribuţii administrative şi jurisdicţionale, aleşi de popor şi care îşi exercitau
atribuţiile, de regula timp de un an de zile. La începutul activităţii, ei
obişnuiau sa publice un edict, prin care arătau cum înţeleg sa-şi exercite
funcţia şi ce mijloace juridice intenţionează să folosească în acest scop.
Magistraţii nu erau organizaţi într-un sistem ierarhic. Competenţa
lor era exprimată prin imperium (dreptul de a convoca adunările poporului,
de a comanda armata) şi potestas (dreptul de a administra).
Se bucurau de imperium consulii, dictatorii şi pretorii, iar de
potestas cenzorii, edilii, questorii şi tribunii plebei.
Primii magistraţi ai republicii romane au fost consulii.
Ca urmare a trecerii Romei la forma republicana, regele – magistrul
suprem, numit pe viaţă – a fost înlocuit cu doi magistraţi superiori.
Atribuţiile religioase ale regelui au fost trecute unui personaj
(pontifex maximus) care purta tot titlu de rege – rex sacrorum. Atributiile
militare şi civile au trecut la doi magistraţi, numiţi mai întâi pretores, şi
ulterior consules (consuli). Consulul era numit pe o perioada de un an şi
întrucât erau doi, îşi exercitau funcţia alternativ17. La început consulii erau
inviolabili, convocau poporul în adunări, numeau senatorii, comandau
armata, aveau jurisdicţie în domeniul public şi privat. Cu toate că în
aparenţă consulii aveau puterea regilor, în realitate puterea lor era limitată.
deoarece:
¾ după un an deveneau simpli cetăţeni şi puteau fi chemaţi să
răspundă pentru actele făcute în exerciţiul magistraturii lor;
16
E. Molcut, D.Oancea, op. cit. p. 12
17
I.M.Anghel, op. cit. p. 14.
______________________________________________________
¾ puteau anula acte ale colegului sau prin exercitarea dreptului de
intercessio, ceea ce însemna ca nici unul nu îndrăznea să facă
vreun act mai important fără consimţământul prealabil al colegului
său.
În fine, puterea consulară era limitată şi prin faptul că cei
condamnaţi la moarte sau pedepse corporale aveau dreptul de a apela la
judecata comiţiilor ( provocare ad populum ).
Odată cu dezvoltarea structurilor politice ale republicii puterile
consulilor se restrâng, o parte din atribuţiile acestora fiind preluate de alte
structuri.
d) Tribunii plebei
După unii autori18 în cursul războiului cu Equi (200 A.U.C.) plebeii
şi-au înfiinţat proprii magistraţi: tribunii şi edilii plebei. Tribunii plebei ( la
început 2, apoi 5 şi în final 10) erau apărătorii plebeilor, ei se puteau
adăposti în casa oricărui cetăţean ameninţat (auxilium) şi se puteau opune
măsurii luate de magistrat (jus intercessionis). Tribunii se bucurau de
libertatea cuvântului şi persoana lor era sacrosantă.
După alţi autori19 plebeilor le-a fost recunoscut dreptul de a avea
(alege) 5 tribuni, în anul 494 î.e.n. (prim retragere pe muntele sacru),
corespunzători celor 5 categorii sociale care alcătuiau populaţia Romei.
Spre deosebire de consuli, tribunii nu răspundeau pentru actele
făcute in timpul magistraturii, după expirarea mandatului. Edilii plebei
(aediles plebis), în număr de 2 erau inviolabili, ţineau arhivele plebei,
aplicau amenzi.
În adunările plebei se luau diverse hotărâri (plebiscite).
e) Cenzorii.
Aproximativ în anul 443 î.e.n. prin desprinderea unor atribuţii din
competenta consulilor, se creează cenzura, o magistratură ce revenea în
exclusivitate aristocraţilor (patricienilor).
La început se ocupau cu întocmirea listelor electorale bazate pe
cens, apoi, cu executarea lucrărilor publice şi cu respectarea moravurilor.
După anul 312 î.e.n. au dobândit şi dreptul de a numi senatori şi apoi de
a-i îndepărta din senat20.
f) Pretorii – ca şi cealaltă instituţie, pretura a apărut pe fondul
dezmembrării puterii consulare. Până în 367 î.e.n. plebeii nu au avut
acces la funcţia consulară în ciuda presiunilor făcute fată de patricieni. La
începutul sec. IV î.e.n., după invazia galilor, presiunea plebeilor devine
atât de puternica, încât patricienii cedează şi prin legile LICINIAE
SEXTIAE se stabileşte ca unul din consuli să fie plebeu. Pentru a diminua
forţa politică a consulilor plebei, patricienii scot din competenta consulilor
principalele atribuţii jurisdicţionale, pe care le trec pretorilor, magistratura
rezervată exclusiv patricienilor. Aşa se face că până în anul 337 plebeii nu
au avut acces la activitatea de jurisdicţie. După aceasta data, pretorii au
fost aleşi din ambele clase sociale.
Principala activitate a pretorilor era judecarea proceselor private.
Alături de pretorul urban, care organiza şi judeca procesele dintre cetăţenii
romani, în anul 242 î.e.n. apare şi pretorul peregrin, cu atribuţii în
procesele dintre cetăţenii romani şi peregrini. Apariţia pretorului peregrin
18
M. Anghel, op. cit. p. 15.
19
E. Molcuţ, D.Oancea, op. cit. p. 12.
20
E. Molcuţ, D. Oancea, op. cit. p. 13.
______________________________________________________
trebuie pusa pe seama dezvoltării economiei, a produselor şi a
schimburilor comerciale, iar în plan juridic în legătură cu, dezvoltarea
dreptului ginţilor (ius jentium).
În perioada de apogeu a republicii, prin edictele pe care le dădeau
la numirea în funcţie, pretorii au influenţat puternic evoluţia reglementarii
juridice. Cu toate că, din punct de vedere formal pretorii nu puteau crea
drept (pretoris jus facere non potest), în realitate au influenţat atât evoluţia
dreptului civil cât şi apariţia unor instituţii noi, care la sfârşitul Republicii au
constituit o ramura distinctă a dreptului privat roman, dreptul pretorian.
g) Chestorii
Chestura, o magistratură secundară a fost deschisă plebeilor în 421
î.e.n. prin dublarea numărului de chestori: 4 in loc de 2.
Principalele atribuţiuni erau legate de vânzarea către particulari a
pprăzii de război, administrarea tezaurului public, precum şi a arhivelor
statului. La origine, questorii erau simpli funcţionari, subalternii consulilor,
fiind numiţi de aceştia pentru organizarea şi judecarea proceselor penale.
i) Dictatura21
Este o magistratura cu caracter excepţional. În situaţii excepţionale
generate fie de conflicte interne, fie de pericole externe, consulii erau
însărcinaţi prin ordinul senatului, să numească un dictator pe timp de 6
luni, căruia i se încredinţa întreaga putere. Pe timpul exercitării dictaturii,
toate celelalte magistraturi erau suspendate.
La sfârşitul Republicii, când Roma devine o putere maritimă şi
continentală dictatura dispare formal din viaţa politică, pentru că în fapt să
reînvie, într-o formă nouă. În sec. I î.e.n. senatul, printr-un senatus
consultum ultimum, suspenda toate garanţiile cuprinse în legi, atribuind
unuia dintre consuli puteri dictatoriale pe timp limitat .
Magistraţii romani, pentru a fi deosebiţi de ceilalţi cetăţeni, purtau
semne distincte: ori de cate ori apăreau în public erau precedaţi de lictori,
care purtau fasciile (o secure în jurul căreia erau legate mai multe nuiele);
purtau o toga de culoare roşie; îşi exercitau atribuţiile asezaţi pe un scaun
special.
Caracterizând concis magistraturile romane, putem arăta că aveau
la baza principiul eligibilităţii pe termen scurt (1 an) al colegialităţii (funcţiile
le deţineau minim doua persoane) şi al responsabilităţii. Fiind funcţii
onorifice, erau inaccesibile persoanelor fără mijloace materiale.
C) Principatul
În a doua jumătate a sec. II î.e.n. republica roman este confruntată
cu seama de probleme economice, sociale şi politice grave. Încercările lui
Sulla şi Caesar de a transforma statul roman într-o monarhie făţişă au dat
greş. Conştient de faptul că formula monarhică nu era agreată de popor şi
nu putea fi impusă direct, Octavian a ales o cale de mijloc, impunând un
regim autocrat îmbrăcat cu haina instituţiilor republicane. Datorita acestei
aparenţe, unii autori antici au afirmat ca Octavian a restabilit republica, în
timp ce alţii au spus ca el a pus bazele monarhiei. În realitate el a păstrat
numai aparenţa republicii. Octavian, având drept cognomen. Augustus
(sfant) a optat pentru aceasta soluţie din dorinţa de a menaja acea parte a
populaţiei (nobili şi o mare parte din popor) care erau adepţi şi militau
21
Aceasta forma de “magistratură” este mentionata numai de autorii E.Molcut şi D.
Oancea in op. cit. p. 13.
______________________________________________________
pentru republica. În epoca principatului prăpastia dintre cei bogaţi şi cei
săraci se adânceşte tot mai mult.
Pătura bogată formată din ordinul senatorial (marii proprietari
funciari) ordinul equestru (comercianţi, funcţionari, finanţişti, cămătari),
precum şi din ordinul decurionilor, au atins punctul culminant al puterii
politice. Marea majoritate a populaţiei Romei era însa formată din mici
producători ruinaţi, din meseriaşi şi lucrători liberi, din proletari şi dintr-o
mulţime de oameni fără ocupaţie. Pentru a se asigura un climat de linişte
publică, împăraţii au creat o serie de instituţii menite să le asigure un
minim de mijloace de subzistenţă.
Plebea rurală, aflată în proces de ruinare apăsată de povara
impozitelor, reprezenta 9 zecimi din populaţia imperiului. În sec. II î.e.n. cei
bogaţi erau desemnaţi cu termenul honestiores (cei onorabili), în timp ce
sărăcii erau numiţi humilliores (cei sărmani, umili).
Consecinţele acestei situaţii nu întârzie să se manifeste prin
explozii sociale de genul răscoalei sclavilor din Latium, din 198 î.e.n., a
celor din Sicilia (135 –133 î.e.n.) dar mai ales războiul social a lui
Spartacus (73 –71 î.e.n.), care va zgudui din temelii statul roman. Marile
antagonisme apar şi înlăuntrul grupurilor diriguitoare: optimates (senatorii),
mari latifundiari, şi populares (cavalerii), care erau armatori comerciali,
cămătari, oameni de afaceri.
Aceste contradicţii slăbesc statul roman care, pentru a-şi regăsi
echilibru face apel la dictatură. Roma este teatrul unor lupte interne dintre
diversele fracţiuni. Teama de răscoalele populare şi cele ale sclavilor, au
determinat pe stăpânii de sclavi să pregătească instaurarea imperiului.
Aceasta s-a realizat treptat, prin dictatura lui Marius şi Sulla, apoi prin
triumviratul lui Pompei, Cezar şi Crasus, după descompunerea căruia
Cezar va fi numit dictator pe viata (până în 44 î.e.n.).
Al doilea triumvirat este format din Antoniu, Octavian şi Lepidus şi
va dura până în 32 î.e.n., după care puterea va fi preluată de Octavian.
Modul de organizare a Romei corespunsese unei anumite etape de
dezvoltare a ei, insuficient de cuprinzător în momentul care Roma devine
un stat mondial. În provincii se formează centre urbane puternice, cu o
populaţie înstărită, care are pretenţia să conducă ea şi nu Roma.
Existenţa acestor centre de forţă va accentua tendinţele centrifugale.
Armata, forţa pe care se baza Roma, nu mai corespundea vastităţii
statului roman. Ţinută în garnizoane în afara Italiei, angrenată în
reprimarea răscoalelor şi nu in războaie producătoare de prăzi şi capturi
pentru Roma, cu un sistem de recrutare necorespunzător şi cu o bază de
recrutare secătuită prin ruinare şi declasare. Ca urmare, proprietarii de
sclavi şi marii latifundiari iau măsura înfiinţării armatei permanente de
mercenari. Aceştia vor deveni un instrument politic de prim ordin, în
mâinile fruntaşilor politici ori a comandanţilor militari.
Prin concentrarea puterii în mâinile lui Octavian începe o nouă şi
ultimă perioadă a Romei – imperiul (27 î.e.n. – 565 e.n.).
d) Dominatul
Aşa cum s-a arătat anterior, perioada dintre sfârşitul Republicii şi
sfârşitul Imperiului roman, se împarte în doua:
• a principatului, până în sec. II e.n.;
• a dominatului (imperiului) , până în sec. IV – V.
Perioada dominatului începe cu succesorul lui Caesar – Octavian.
În epoca principatului puterea politică se exercita în sens formal, de către
______________________________________________________
împărat, senat şi magistraţi. Împăratul concentrează în mâinile sale cele
mai importante prerogative dar păstrează instituţiile republicane.
Numirea lui Octavian in anul 28, in calitate de Princeps Senatus –
la început primul între egali in Senat, dar care devine apoi un fel de
magistrat suprem, sporeşte autoritatea acestuia asupra conducerii
supreme a armatei, a relaţiilor externe, încheierea tratatelor internaţionale,
publicarea legilor, administrarea Romei şi a provinciilor, devenind, în fapt,
conducătorul autocrat al statului, dar având posibilitatea de a se ascunde
în spatele vechilor instituţii republicane.
Instalarea sa se face În baza unei lex de imperio, adoptata de
senat, dar sancţionata prin aclamaţiile poporului. El va purta titlu de
Imperator Caesar August (imperator = conducător victorios al armatei;
Caesar = urmaş a lui Caius Iulius Caesar; August = demn de venerat).
Senatul, continua sa joace un rol în viaţa de stat dar pierde orice
independenţă, devenind instrument al politicii imperiale. Împăraţii
succesori au extins formal competenţa Senatului, dându-i atribuţii în
administrarea provinciilor pacificate, alegerea magistraţilor, judecarea
proceselor penale etc.
Magistraţii. Consulii pierd cele mai importante atribuţii păstrând
numai judecata graţioasă (dreptul de a conduce un proces simulat) şi
dreptul de a prezida şedinţele senatului. Pretorii păstrează doar
competenţa de organizare a instanţelor de judecată şi aplicarea
dispoziţiilor edictelor.
Tribunii exercita o anumita jurisdicţie civilă şi penală şi convoacă
adunările senatorului.
Edilii curuli îşi păstrează vechile atribuţii poliţieneşti şi
jurisdicţionale, iar questorii vor păstra din vechile atribuţiuni doar dreptul
de a administra arhivele statului.
Graba cu care s-a trecut prin această perioadă de tranziţie a
principatului spre dominat se explica prin condiţiile social-economice
deosebit de precare şi pericolul iminent extern. Epoca dominatului este
caracterizată, în plan economic prin extinderea continuă a latifundiilor
imperiale şi particulare, prin degradarea vieţii urbane şi prin întoarcerea la
practicile economiei naturale. Moneda devine tot mai rara, fiind înlocuita
cu prestaţiile în muncă. Marii proprietari îşi creează un aparat de
constrângere propriu şi exercita atribuţiuni militare şi administrative nu
numai asupra domeniilor, ci şi asupra teritoriilor învecinate. Procesul de
ruinare al micii proprietăţi continuă, ţăranii devin coloni, servi sau proletari,
plecând către oraşe unde trăiesc pe seama statului.
Marii proprietari, care trăiesc în villae întărite, având la dispoziţie o
adevărată armată de sclavi şi coloni, sunt desemnaţi prin termenul de
potentiores, în timp ce masa celor săraci, în majoritate oameni liberi, sunt
numiţi humiliores.
Quasinobilimea, formată din masa de funcţionari, este organizată în
caste închise, ereditare, din ea făcând parte decurionii, militarii,
funcţionarii imperiali şi membri corporaţiilor (organizaţii profesionale) care
îndeplinesc servicii publice.
Din punct de vedere al organizării politice, dominatul aduce cu sine
monarhia absolută de drept divin, formă de stat care, din multe puncte de
vedere, diferă de sistemul principatului
______________________________________________________
În faza dominatului, împăratul este mai presus de oameni şi
structurile politice este deus et dominus22. Acest proces de transformare
se încheie în epoca împăratului Constantin cel Mare, când întreaga putere
politica se concentrează în mâna împaratului, ajutat de un consiliu
restrâns de funcţionari, numit consistorium principis, pusă în practică de
un uriaş aparat birocratic, strict ierarhizat şi militarizat.
Funcţiile cele mai importante sunt denumite dignitate, atribuite
înalţilor demnitari, iar cele mai puţin importante poarta numele de oficia şi
sunt atribuite funcţionarilor obişnuiţi. Senatul decade până la asimilarea cu
oricare consiliu municipal iar magistraturi ce devin funcţii pur decorative. În
perioada în discuţie se operează o reorganizare radicala a provinciilor,
Italia pierzându-şi ultimele privilegii şi devenind o provincie oarecare în
cadrul sistemului de 100 de provincii. La rândul lor, provinciile se grupează
în 12 dioceze.
Efectivele militare sporesc pană la 500.000 de soldaţi, organizaţi în
60 de legiuni grupate în două armate: de interior (comitatenses) şi de
graniţă (limitanei).
În ce priveşte structura statului, aceasta va rămâne definitivă sub
împăratul Teodosiu I, sub forma Imperiului roman de Apus, care se va
prăbuşi în anul 476, odată cu înfrângerea ultimului împărat Romulus
Augustus, înfrant de Odoacru, regele herulilor, şi în Imperiul Roman de
Răsărit, care va dăinui pană în 565 e.n. când, după moartea împăratului
Justian, va deveni Imperiul bizantin.
În Imperiul Bizantin instituţiile economice şi politice de tip sclavagist,
vor fi înlocuite cu cele de tip feudal, iar limba latină va fi înlocuită cu limba
greacă.
Test de autoevaluare
1. Ce înţelegem prin dreptul roman?

2. Descrieţi diviziunile drpetului roman.
3. Cum se interpretează documentele dreptului roman?
4. Cum a influenţat evoluţia statului sistemul roman de drept?
5. Dovediţi clasele sociale care compuneau societatea romană.
_______________________________________________
CAP. II. IZVOARELE DREPTUKUI PRIVAT ROMAN
P. de Francisi, Storia del deritto romano, III , Roma, 1944, p. 60-80.

______________________________________________________
CONŢINUT
II.1.Evoluţia formelor de exprimare a dreptului privat roman
II. 2.Codificarea dreptului roman
I.3. Documentele dreptului roman
I.4Privire istorică asupra evoluţiei statului şi dreptului
OBIECTIVE
Parcurgerea acestui capitol va permite:
• identificarea izvoarelor dreptului roman;
• descrierea etapelor şi tipurile de codificări suferite de dreptul roman.
II.1. EVOLUTIA FORMELOR DE EXPRIMARE A DREPTULUI PRIVAT

ROMAN
Noţiunea de izvor de drept cunoaşte mai multe accepţiuni:
In sens material, desemnează totalitatea condiţiilor materiale de
existenta, care determina o anumită reglementare juridica. Fiind legat de
un tip de producţie care periodic se schimbă, şi izvorul material de drept
cunoaşte modificări. Într-o a doua accepţiune, izvorul de drept constituie
o sursă de cunoaştere a fizionomiei instituţiilor juridice din cadrul diferitelor
sisteme de drept.
În sensul formal, izvoarele de drept desemnează totalitatea
formelor necesare pentru exprimarea normelor juridice.
Prin urmare, totalitatea procedeelor utilizate în scopul transformării
normelor sociale în norme juridice constituie izvoarele formale ale
dreptului.
În societatea romană izvoarele formale ale dreptului au evoluat sub
influenţa factorilor economici, sociali şi politici care au condus societatea
romană de la forma de organizare gentilico-tribală la apogeul imperiului.
În epoca veche a dreptului roman (după fondarea statului)
principalul izvor de drept a fost obiceiul. De altfel, dreptul roman a fost un
drept consuetudinar prin excelenţa23. Începând cu sec. V i.e.n. şi până la
sfârşitul Republicii, dreptul roman a fost exprimat, cu precădere, prin legi.
Să menţionăm că în epoca clasică la vechile izvoare se adaugă
edictele pretorului, jurisprudenţa, senatus consultele în timp ce în epoca
post clasică a dreptului roman24 normele de drept îmbracă, în
exclusivitate, forma constituţiilor imperiale şi ale obiceiurilor.
A. Obiceiul / consuetudo, Mos, Mos Majorem/
Obiceiul juridic s-a format în procesul tranziţiei de la societatea
gentilică la societatea politică. Dreptul pe care obiceiul îl aprobă este un
drept nescris, el se bazează pe consimţământul tacit al poporului
consacrat printr-un uzaj îndelungat. (Mores sunt tacitus consensus populi,
longa consuetudine inveteratus).
Consuetado (consuetudinea) – era un obicei care se repetă mereu,
acelaşi în cazuri identice. Aplicarea sa constantă face ca obiceiul sa nu
mai fie contestat, să confirme o permanenţă a existenţei şi validităţii lui.
23
M.V. Jakota, op. cit. p. 24
24
Epoca ce debuteaza cu instaurarea monarhiei absolute (.n.a.)
______________________________________________________
Obiceiurile juridice constituiau apanajul cunoaşterii doar de către
pontifi, ei fiind cei desemnaţi să le interpreteze şi să le aplice. În fiecare an
colegiul pontifilor desemna unul dintre ei pentru a da consultaţii tuturor
celor interesaţi.
Folosit preponderent, în epoca regalităţii, consuetudo (mos
majorem) decade în epoca clasică îşi recâştigă poziţia în epoca post-
clasică.
Avantajul acestui izvor de drept îl constituia capacitatea sa de a se
modela şi urma cât mai fidel nevoile momentului25.
B. Legea / Lex /
Termenul de lege (lex) este şi el folosit în dreptul roman în sensuri
diferite:
• legi trecute prin adunările poporului (leges publica populi romani);
• reglementari cu caracter administrativ (leges datae);
• clauze introduse in actele juridice / leges privatae /.
Ca izvor de drept, legea apare pe fondul conflictelor sociale dintre
patricieni şi plebei. Întrucât consuetudo, era ţinut secret de către pontifi, în
cazul unui conflict părţile erau nevoite să se adreseze acestora. Cum
pontifii erau aleşi dintre patricieni, este evident că interpretarea şi
aplicarea erau favorabile acestora. Legea, in adevăratul sens al
cuvântului, apare în perioada Republicii. Să menţionăm că în timpul regilor
(este contestată existenţa legilor), nu există leges regiae.
Pentru a pune capăt situaţiei inechitabile prezentată anterior, în
anul 451 i.e.n. s-a adoptat Legea celor XII Table, prima şi cea mai
importantă lege romană publicată în Forum pentru ca poporul să aibă
posibilitatea de a cunoaşte normele juridice in vigoare.
La romani cuvântul lex avea înţelesul de convenţie, înţelegere intre
doua persoane fizice, însemnând contract.
Gaius defineşte legea ca fiind hotărârea care place poporului (lex
est quod populus iubet atque constituit).
În Institutele lui Justinian se spune, în esenţă, acelaşi lucru: legea
este ceea ce poporul hotărăşte, la propunerea unui magistrat (lex est
quod populus romanus senatore magistratu interrogante, veluti consule,
constituebat ).
Nici una dintre cele două definiţii nu corespund adevărului, realităţii
politico-sociale din epocile când au fost formulate şi scrise. Poporul roman
nu era consultat în privinţa legilor.
1. Legea curiata – Adunarea curiata (comitia curiata) era adunarea
patricienilor din vechea Roma. Legea curiata era de fapt un ordin, o
propunere rostită de rege, mai târziu de magistratul cetăţii, în faţa adunării.
Aceasta nu vota, ea înregistra şi cel mult, aproba propunerea rostită sau
citită.
2. Legile rogatae / legile votate de adunarea poporului (adunarea
centuriata sau adunarea tributa).
Magistraţii, având dreptul de a convoca adunarea poporului
supuneau spre aprobare propunerile de lege / rogare, rogationes/.
Proiectul legii (rogatio) care urma sa fie supus votului era anunţat
(per preconem) şi afişat (promulgatio).
Proiectul era citit (ferre ad populom ) după care magistratul care
prezida adunarea rostea formula sacramentală (velitis iubeatis Quirites),
25
______________________________________________________
cetăţenii exprimându-şi prin da (uti rogas) sau nu (antiquo), acordul. Votul
era verbal dar cu timpul a devenit secret şi scris26.
Legea cuprindea, de obicei trei parti:
• prescriptio – indicand numele şi funcţia autorilor legii, ziua şi locul
votării, numele primului trib care votase;
• rogatio – cuprindea textul propriu zis al legii care, după caz, putea fi
împărţit in capitole şi paragrafe;
• sanctio – dispoziţiunea care stabilea masurile luate în caz de
violare a ei.
Publicarea legii nu era o condiţie de validitate a ei, decât în mod
excepţional.
După natura sancţiunilor, legile se clasificau în trei categorii:
• leges perfectae – orice act făcut prin încălcarea dispoziţiilor din
rogatio era anulat;
• leges minus quam perfectae – actul întocmit cu încălcarea
dispoziţiilor din rogatio nu este anulat dar autorul său va fi
sancţionat cu amendă;
• leges imperfectae – au o sancţiune care interzice încălcarea
prevederilor lor, dar nu arată ce consecinţe decurg din încălcarea
acestora.
Cetăţenii nu puteau aduce amendamente proiectului de lege.
Legile erau propuse de consuli, de tribun, de pretor sau de dictator,
şi purtau numele acestora (ex. legea Aelia Sentia; legea Actibutia etc.).
Magistratul putea retrage propunerea sa. După vot, legea urma sa
primească autoritatea (auctoritas) din partea senatului, textul ei fiind
depus apoi in tezaurul statului. Senatorii puteau exercita controlul asupra
oportunităţii legii şi a conformării ei cu principiile fundamentale ale
dreptului cetăţii şi moralei romane.
Legea celor XII Table
Deoarece normele juridice erau ţinute secret de către pontifi, plebeii
nemulţumiţi au cerut ca dreptul cutumiar sa fie sistematizat şi publicat.
Tribunul plebei Terentillius Arsa a formulat 10 ani succesiv aceasta cerere
astfel ca în 451 i.e.n. s-a format o comisie compusă din 10 persoane
(decemvirii legibus scribendis) care au avut sarcina sa codifice obiceiurile
juridice. Comisia a sistematizat normele de drept şi le-a publicat pe 10
tăbliţe de lemn, codificare care nu i-a satisfăcut pe plebei, aşa încât s-a
format o noua comisie care includea şi reprezentanţi ai poporului (5
plebei). Noua codificare realizata de aceasta comisie va fi publicata pe 12
table de bronz, de unde şi numele: Legea celor XII table, afişată în
Forum.
Aceasta constituie un adevărat Cod cu prevederi extrem de variate
cuprinzând întreaga materie a dreptului public şi privat.
Caracterul acestea, deşi reflecta şi instituţii inspirate din legislaţia
elena (ex. libertatea de asociaţiune sau dispoziţiile privind funeraliile,
originare din legile lui Solon etc.) este pur roman, deoarece decemviirii nu
au făcut decât sa codifice obiceiurile pământului, consuetudinea seculara
din Latium, un cod primitiv al unei populaţii cu nevoi restrânse de
agricultori, şi cu concepţii înapoiate, chiar sălbatice (ex. uciderea şi
tăierea în bucăţi a corpului debitorului insolvabil). El reflecta încă
26
I.M.Anghel op. cit. p. 20.
______________________________________________________
separarea clasei nobililor de cea vulgara (prohibea căsătoriile între
patricieni şi plebei)27.
Este apreciata totuşi ca o încercare meritorie de închegare a unei
legislaţii, Cicero aprecia că toate legile romane adoptate mai târziu au
dezvoltat principiile cuprinse în aceasta lege.
Între dispoziţiile de drept privat, un loc central îl ocupa regimul
proprietarii quiritare, cele privind organizarea familiei şi succesiunile, în
timp ce dispoziţiile privind obligaţiile sunt puţine, dat fiind tipul de
economie naturală care se practică de către romani în epoca respectivă.
Procedura de judecata prevăzută de lege era formalistă, brutală şi
primitivă, iar formulele de judecată sacramentale pe care le reclamă
judecarea unui proces, erau complicate, nerespectarea lor atrăgând grave
consecinţe28.
Deşi expusă public doar câteva decenii, Legea celor XII Table a
intrat pentru totdeauna în conştiinţa poporului roman considerând că este
simbolul unui mod de viata, o creaţie care dădea identitate proprie culturii
sale. O mărturie în acest sens (Cicero) o constituie faptul că la cca. patru
secole de la publicare, memorarea ei era obligatorie pentru elevi (carmen
necessarium).
Legea celor XII Table a avut parte de comentatori celebri precum
Acilius Sapiens sau Mucius Scaevola ori Servius Rufus.
Legea pe care s-a sprijinit impresionantul edificiu al dreptului roman
nu a fost abrogată niciodată din punct de vedere formal, ea fiind în vigoare
timp de 11 secole.
C. Edictele magistraţilor
La intrarea în funcţiune magistraţii superiori publicau un edict (jus
edicendi) prin care relatau modul cum înţelegeau să-şi îndeplinească
atribuţiile în anul de magistratură. La început, edictele erau rostite (ex.
dicere) în faţa poporului adunat iar mai târziu erau scrise pe o tablă de
lemn albă (album) aşezată într-un loc unde putea fi citită cu uşurinţă.
Dintre edictele date de magistraţi, cel mai important era edictul
pretorului, magistratul care avea, prin excelenţă, atribuţii cu caracter
judiciar.
Aveau dictjurisio pretorul urban, pretorul peregrin, edilii curuli la
Roma şi guvernatorii de provincii şi chestorii acestora.
Edictul pretorului urban va servi de model pentru edictele celorlalţi
magistraţi. Contribuţia pretorilor la dezvoltarea dreptului roman, prin
introducerea de noi instituţii juridice, mai ales în perioada Republicii, deşi
foarte importantă, s-a realizat pe căi indirecte (deoarece “ praetor jus
facere non potest”), prin utilizarea unor mijloace procedurale. Nu
întâmplător romaniştii afirmă că dreptul roman s-a dezvoltat pe cale
procedurală.
În sec. I i.e.n. jurisconsultul Salvius Iulianus dând curs ordinului
împăratului Hadrian va sistematiza şi redacta forma definitivă a edictului
pretorului urban, care se va numi edictum perpetum, în sensul de edict
permanent de la ale cărui dispoziţii pretorii nu se puteau abate.
Edictul nu trebuie confundat cu legea, el fiind temporar şi aplicabil
pe un teritoriu limitat. Pretorul redacta un program şi dădea o porunca
precum legiuitorul.
27
28
E. Molcut. D.Oancea , op. cit. p. 19.
______________________________________________________
Raportul dintre dreptul civil / jus civilae / şi dreptul pretorian (jus
praetorium) este exprimat într-o celebră definiţie înscrisă în Digestele lui
Justinian: “Ius praetorium est quod praetores, introduxerent adiuvandi vel
supplendi, vel corrigendi juris civilis gratia propter utilitatem publicum”.
Dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni in
ajutorul dreptului civil pentru a-l completa şi îmbunătăţi conform binelui
public.
Din definiţie rezultă că pretorul nu are dreptul de a crea drept, cel
puţin în sens formal. Specificul dreptului pretorian se exprima prin faptul
că îşi găseşte identitatea proprie numai în raport cu dreptul civil. În acest
sens trebuie înţeleasă afirmaţia lui Marcianus: Nam et ipsum ius
honorarium viva vox est juris civilis (dreptul pretorian este vocea vie a
dreptului civil).
Ori de cate ori pretorul constata pretenţii sau situaţii noi, pentru
care nu are o sancţiune juridică în dreptul civil, el oferă parţilor o acţiune
sau excepţiune, sancţionând astfel noi drepturi subiective. El introduce
principii sau mijloace procedurale noi, ajungând la soluţii pe care legea nu
le putea avea în vedere în momentul adoptării. Astfel, pretorul proceda la
“suplendi juris civilis gratia” (completarea dispoziţiilor de drept civil).
În cazurile în care reglementările de drept civil erau vădit
anacronice, el le modifica direct, procedând la “Corrigendi juris civilis
gratia”29.
La începutul epocii clasice, distincţia dintre instituţiile de drept civil
şi cele de drept pretorian era clară, dar cu timpul cele două rânduieli
juridice s-au apropiat până la contopire, astfel încât, în epoca lui Justinian
apar instituţii care nu mai pot fi încadrate în sfera vreuneia dintre ele.
D. Jurisprudenţa
Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului creata de către jurist consulţi.
În epoca clasică, ştiinţa dreptului ocupă un loc important în educaţia
romană. Orice om cult interesat să dobândească popularitate şi o poziţie
sociala înalta, trebuia sa cunoască dreptul. La început, aceasta ştiinţa era
monopolizata de colegiul patricienilor: cunoşteau formulele solemne ale
unor acte juridice, la care participau, procedura, calendarul judecătoresc,
deţinând astfel un mare avantaj. Prin secretizarea acestor informaţii,
pontifii îşi menţineau influenţa şi o păstrau în favoarea castei lor.
Secularizarea jurisprudenţei sacerdotale s-a produs când sclavul
dezrobit Geneus Flavius a divulgat formulele acţiunilor şi Tabla Fastelor.
Publicaţiunea acestor formule a luat numele de Jus Flavianum iar Flavius
a ajuns edil curul. Cu timpul, s-a introdus obiceiul de a se da consultaţii
juridice în public, răspunzând întrebărilor puse de orice cetăţean.
Activitatea jurist-consulţilor romani constă în interpretarea legilor
(interpretatio) şi a constituit un însemnat izvor al dreptului în timpul
Republicii.
Cicero afirma că juristul trebuie nu numai să cunoască legile şi
consuetudo ci să şi fie în stare să se manifeste prin:
• agere – să indice solemnităţile de îndeplinit în faţa magistratului;
• cavere – să ştie să redacteze actele juridice;
• respondere – să răspundă la întrebări, să dea consultaţii;
• scribere – scrierea tratatelor sau altor lucrări de drept.
29
E. Molcut, D. Oancea, op. cit. p. 21
______________________________________________________
Juriştii s-au străduit şi au reuşit să găsească în textele de lege
vechi, mijloacele prin care, printr-o interpretare nouă să găsească soluţii in
cazuri neprevăzute, noi. Utilizând resursele oferite de tehnica juridică,
jurisconsulţii au creau un drept care corespundea noii fizionomii a
societăţii romane.
E. Senatus consultele
Senatus consultul este o hotărâre a Senatului. Până la împăratul
Hadrian, nu constituia în mod formal, izvor de drept. În epoca veche
Senatul a influenţat procesul de legiferare prin prerogativa de a aproba
intrarea în vigoare a legilor. Când o lege venea în contradicţie cu
interesele aristocraţiei romane, Senatul, format numai din aristocraţi refuza
să o ratifice. Tot astfel, Senatul ordona pretorului, adeseori, să introducă
anumite prevederi în edictul sau, dispoziţie căreia acesta din urma se
conforma deoarece făcea parte din aceeaşi clasa socială.
După reforma lui Hadrian Senatus consultele au devenit izvoare de
drept şi în sens material.
În vederea adoptării unui Senatus consult împăratul sau un
reprezentant al său prezentau propunerea în faţa senatului după care
Senatul vota automat. Datorită acestei proceduri de adoptare, senatus
consultele au mai fost denumite şi orationes (simple discursuri).
Multe din hotărârile Senatului priveau materii civile, cum ar fi
datoriile de bani ale cetăţenilor sau ale locuitorilor din provincii; dobânda
maximă admisă (ex. Legea Gabinia) ş.a..
F. Constituţiile imperiale
La începutul epocii principatului, edictele împăraţilor aveau un
regim aproape similar cu cel al altor magistraţi, în sensul că erau valabile
numai pe timpul vieţii autorilor lor.
Începând din epoca lui Hadrian constituţiile imperiale capătă putere
de lege. Conform lui Gaius, “Constitutia principis est quod imperator
decreto vel edicto, vel epistuli constituit” (Constituţia imperială este ceea
ce împăratul hotărăşte prin decret, prin edict sau prin scrisoare).
Împăratul folosea dreptul ca un important instrument de guvernare,
mai ales după ce Senatul a acordat lui Augustus puteri constituţionale.
Constitutiile imperiale erau de 4 feluri:
• edicte – cuprindeau dispoziţii generale fie în domeniul dreptului
public fie in cel privat;
• mandate – erau instrucţiuni date înalţilor funcţionari, atât în
domeniul administrativ cât şi in cel penal. În unele cazuri,
asemenea instrucţiuni căpătau caracter permanent, dobândind
valoare de norme sau principii de drept.
• rescripte – ca şi jurist-consulţi, şi împăraţii puteau oferi consultaţii
juridice. Răspunsurile date magistraţilor se materializau sub forma
de scrisori (epistola). Cele adresate particularilor erau scrise chiar
sub textul cererii, pe acelaşi papirus sau tăbliţa
(adnotationes).Unele rescripte cuprindeau şi reguli cu caracter
general si, având o valoare aparte, erau sistematizate şi publicate
(liber scriptorum);
• decrete – hotărâri date de către împărat în diferitele pricini pe care
le judeca.
II. 2. Codificarea dreptului roman

______________________________________________________
2.1. Incercări de codificare înainte de Justinian
Literatura juridica foarte veche precum şi cea provenind din epoca
clasică, este enormă. De asemenea, numărul constituţiilor imperiale era
foarte mare, aşa încât se impunea introducerea unei ordini în această
masă de reglementări şi opinii ale prudenţilor, care făceau autoritate în
faţa instanţelor de judecată.
Pentru nevoile practice se cereau redactate culegeri de dimensiuni
reduse, uşor de copiat şi manevrat.
Redactarea unor astfel de culegeri coincidea cu decăderea rapidă a
culturii juridice, spre sfârşitul sec. III e.n., fenomen care se va adânci in
secolele următoare30.
Preocuparea de a nu pierde valoroasa opera juridica romană, se
materializează în câteva culegeri din perioada sfârşitului de secol III pâna
în sec. V e.n. astfel:
¾ Codex Gregorianus – este o culegere de constituţii imperiale date
între anii 196 şi 291. Se aproximează că a fost publicată în jurul
anilor 291 sau 294;
¾ Codex Hermogenianus – cuprinde constituţiile imperiale date în anii
293 şi 295, fiind redactat în anul următor, după unii autori, dar
majoritatea consideră ca ani de apariţie 314 sau 324.
¾ Codul Theodosian – este o culegere ordonată de împăratul
Theodosiu al II-lea în Orient. Codul cuprindea constituţii din timpul
împăratului Constantin şi a intrat in vigoare în anul 430. A fost
utilizat în partea occidentală a Imperiului roman de Răsărit, chiar şi
după intrarea în vigoare a legislaţiei lui Justinian.
2. 2. Codificarea dreptului roman în timpul lui Justinian
În dorinţa de a revigora societatea romană aflată în ultimul stadiu

de descompunere, împăratul Justinian a iniţiat o vastă campanie de
sistematizare a dreptului roman clasic şi post-clasic, pentru a fi aplicat în
secolul său (VI e.n.) .
Înainte de a iniţia codificarea, Justinian a urmărit scopuri militare.
Imperiul confruntat cu problemele generate de criza generalizată avea de
făcut faţă atacurilor popoarelor migratoare. Statul avea nevoie de
administraţie publică, bazată pe o legislaţie fermă şi precisă.
Legislaţia unificată de Justinian a avut în plan istoric, o importantă
inestimabilă deoarece documentele dreptului clasic şi majoritatea operelor
gândirii juridico-filozofice romane a pierit. Din fericire, Digestele lui
Justinian, cea mai mare lucrare a întregii opere legislative, ne-a parvenit
pe cale directă. Cum ele cuprind numeroase fragmente din opera jurist-
consulţilor clasici, umanitatea a vrut posibilitatea sa cunoască tezaurul
gândirii juridice romane.
Opera legislativa a lui Justinian cuprinde patru lucrări: Digestele,
Codul, Institutele şi Novelele. Primele trei lucrări au fost alcătuite între anii
528-534 iar, ultima este realizată după moartea sa de către particulari, dar
cuprinde o parte din legislaţia împăratului.
* Codul (codex) - a fost publicat în doua ediţii (529 şi 534), fiind
redactat de o comisie condusă de Tribonian, questor sacri palati, o
30
M.V., Jakota, op. cit. p. 62.
______________________________________________________
autoritate in materie de drept. Numai a doua ediţie a Codului a ajuns până
la noi. Lucrarea este împărţită în cărţi care la rândul lor sunt împărţite în
titluri, iar titlurile în constituţiuni. Unele dintre acestea sunt divizate în
paragrafe. Codul cuprinde numai constituţii în vigoare, date din epoca lui
Hadrian până în anul 534. În acelaşi timp, el cuprinde şi norme de drept
public, şi norme de drept privat.
* Digestele (digeste sau pandectae) - constituie o culegere de texte
din operele juriştilor clasici (cca. 2000) aranjate după un plan tradiţional,
împărţită în 50 de cărţi, iar cărţile în titluri, fragmente (sau legi) şi
paragrafe. Pentru fiecare fragment se indică numele autorului, opera din
care provine, textul şi cartea (liber). Pentru a cita un text din Digeste se
utiliza patru cifre, care indica, pe rând numărul cărţii, al titlului, al
fragmentului şi al paragrafului. De exemplu textul lui Ulpian care reda
sensul cuvântului abusus, va fi citit: D.7.5.5.1..
Textele au fost selecţionate de o comisie formata din 15 membri;
avocaţi şi profesori de drept de la Constatinopol şi Beirut. Însuşi Justinian
a stabilit sistemul de lucru al comisiei, prin trei constituţii succesive, care
au devenit prefeţe ale Digestelor.
Deoarece scopul lucrării era ca textele să fie formulate în aşa fel
încât să fie aplicate în practică, iar multe dintre acestea prezentau soluţii
controversate, Justinian a dat 50 de constituţiuni (quinquaginta
decisiones) prin care a pus capăt controverselor şi a desfiinţat instituţiile
depăşite.
Digestele ocupă un loc central în opera legislativă a lui Justinian,
datorită modelului de gândire juridică pe care ni-l oferă iar pe de altă parte,
datorită influenţei pe care a exercitat-o asupra doctrinei juridice şi a
legislaţiei de mai târziu.
Cele mai valoroase colecţii ale Digestetor au fost publicate de
istoricul Theodor Mommsen în anul 1870 şi de către Piero Bonfante şi
colectivul său în anul 1931.
* Institutiones – Institutiile lui Justinian, alcătuite ca un manual de
studiu elementar, dar investite şi cu putere de lege in faţa autoritaritălor,
au fost publicate tot în anul 533. Lucrarea cuprinde Institutele lui Gaius, la
care se adaugă fragmente din manualele elementare ale lui Marcianus,
Florentinus şi Ulpianus, fragmente din res cottidianae aparţinând lui
Gaius.
Pentru a redacta manualul, Dorotheus şi Theophilus, sub
conducerea lui Trebonian au folosit şi cele 7 cărţi de reguli (libri septem
regulanum) ale lui Ulpian ţinând cont şi de reformele legislative ale lui
Justinian.
*Novelae (Novelele) cuprind constituţiunile date de Justinian după
anul 534 (anul publicării celei de-a doua ediţii a Codului) sistematizate într-
o lucrare de sine stătătoare. Lucrarea poartă acest titlu, nu pentru că ar
introduce noi principii de drept, ci pentru că dispoziţiile sale sunt noi din
punct de vedere cronologic, faţă de cele cuprinse in cod.
Răsunetul codificării justiniene a fost imens. Manuscrisele, aduse în
Italia, au fost publicate întâia oară în anul 1489, şi au stat la baza
renaşterii studiului dreptului roman în Europa, la universităţile din Bolonia,
Pavia şi altele.
Ansamblul culegerilor alcătuite din ordinul lui Justinian (Codul,
Institutele şi Digestele) va fi denumit Corpus Juris Civilis – ( culegere a
dreptului civil), in sec. XVI, denumire folosita şi astăzi, reglementările sale
______________________________________________________
fiind preluate într-o măsura diferită de statele europene în cursul Evului
Mediu.
2.3. Dreptul roman după Justinian
Dupa Justinian, dreptul roman a continuat să se dezvolte, devenind

tot mai mult un drept feudal. Autorii îl numesc drept romano-bizantin, sau
drept bizantin. Fiind predat în şcoli a făcut obiectul a numeroase lucrări de
interpretare, dintre care s-au păstrat foarte puţine.
Cea mai importantă lucrare de acest gen este Parafraza Institutelor,
aparţinând lui Theophilus, redactor al codului.
În secolele următoare, legislaţia lui Justinian a devenit caducă, nu
mai corespundea nevoilor noii societăţi. In anul 740 împăratul Leon Isaurul
dispune alcătuirea unei noi colecţii de reglementări, care va purta numele
de Ecloga. Aceasta are numai 18 titluri, ceea ce permite estimarea
nevoilor juridice ale societăţii de atunci.
Între anii 870 şi 879 s-a alcătuit un Manual juris (Prohiron), care are
ca izvor Ecloga lui Leon Isaurul (novelele şi comentariile digestelor).
Între 879 şi 886 este alcătuita o alta culegere, Epanagoga.
Împăratul Leon Filozoful ordona intocmirea unei noi culegeri, care
va fi realizata între anii 888 şi 892. Culegerea va purta titlul de Basilicale,
şi este scrisă în limba greacă. Izvoarele ei sunt institutele, digestele, codul
şi novelele lui Justinian, sistematizate în 60 de cărţi. În fiecare titlu
figurează fragmente din aceste culegeri, în ordinea enumerării de mai sus,
căruia li se aplică regula lex posteriori derogat priori (legea ultima deroga
de la cea dinainte), devenita principiu de drept modern.
În partea răsăriteană a imperiului Basilicalele vor înlocui Corpus
Juris Civilis abia in secolul al XII-lea31.
Pentru noi, românii, Basilicalele prezintă o importanţă extrem de
mare deoarece pe teritoriul Daciei se aplică dreptul roman, (încă în sec, II
e.n., respectiv după cucerirea Daciei de către împăratul Traian), dar
neexistând documente materiale (cu excepţia tablelor cerate de la
Alburnus Major), se admite că până la apariţia statelor feudale româneşti,
s-a aplicat un drept obişnuielnic, o combinaţie de drept roman cu cutumele
locale.
În epoca feudală, prin intermediul Basilicalelor, care conţineau
norme de drept roman adaptate realităţilor societăţii bizantine, se va
exercita o puternică influenţă în formarea dreptului medieval românesc.
Legiuirile feudale româneşti precum Cartea românească de Învăţătura,
Îndreptarea Legii, Pravilniceasca Condică, sunt în mare parte inspirate din
Basilicale.
Codificarea moderna a dreptului civil românesc, înfăptuită din
iniţiativa lui A.I.Cuza, reprezintă al treilea moment de impact al dreptului
roman asupra dreptului românesc prin intermediul Codului Napoleonian
care a inspirat legiuitorul roman în elaborarea unor instituţii juridice care
corespundeau nivelului de dezvoltare a societăţii româneşti din a doua
jumătate a sec. al XIX-lea.
31
______________________________________________________
1. Ce înţelegem prin „forme de exprimare” a dreptului roman?
2. Care sunt izvoarele majore ale dreptului roman?
3. Caracterizaţi legea romană după elementele constitutive.
4. Care sunt principalele momente de codificare a dreptului roman?
5. Cum a influenţat dreptul roman, dreptul naţional românesc?
_______________________________________________
CAP. III. PERSOANELE
CONŢINUT
III.1. Noţiuni generale: începutul şi sfârşitul personalităţii
III. 2.Status libertatis - sclavia
______________________________________________________
III.3.Status civitates – cetăţenii şi necetăţenii
III.4 Status familiae – familia romană
III.5. Incapacizăţile
OBIECTIVE
Studierea acestui capitol va permite:
• explicarea categoriei juridice de personalitate;
• descrierea diverselor statute ale persoanelor;
• identificarea incapacităţilor unor categorii de persoane;
• definirea familiei romane.
III.1. Noţiuni generale: începutul şi sfârşitul personalităţii
În sens juridic, invariabil, persoana este subiectul de drept, cel

înzestrat cu calitatea de a avea drepturi şi obligaţii.
Instituţia persoanei este fundamentala în drept întrucât ea
constituie raţiunea de a fi regulilor şi normelor juridice, persoana fiind
destinatara acestora in calitate de titulara de drepturi şi obligaţii.
Oamenii apar ca subiecte ale raporturilor juridice fie individual
(persoane fizice), fie organizaţi în colectiv (persoane juridice).
La vechii romani persona reprezintă masca actorului care juca un
rol într-o piesa. Prin analogie, persona ar însemna deci, aptitudinea cuiva
de a juca un rol în viaţa juridică.
Ca şi în dreptul actual, dreptul roman a cunoscut concepte de
persoana fizica şi persoana juridică, dar având un alt înţeles, o altă
semnificaţie.
Personalitatea este un atribut firesc al omului, dar la romani, nu
orice om se bucura de personalitate.
Potrivit dreptului roman, pentru ca o persoană fizică să poată
participa la viaţa juridică, trebuia sa aibă capacitate sau personalitate
(caput). Astfel, sclavii deşi fiinţe umane, nu aveau caput şi deci nu puteau
încheia acte juridice în nume propriu, numai oamenii liberi bucurându-se
de acest privilegiu, şi nici aceştia, de capacitate juridică întreagă unitară, ci
diferenţiată în funcţie de categoria socială de originea etnică sau
atitudinea faţă de expansionismul statului roman32. Cu toate că în dreptul
clasic şi post clasic s-a manifestat tendinţa de lărgire a sferei persoanelor,
până în ultimul moment al evoluţiei sale, dreptul roman nu a admis
generalizarea capacităţii juridice.
În statul roman, numai cei care aveau personalitate /caput/ puteau
sa dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii. Personalitatea putea fi
completă sau incompletă. Personalitatea deplină presupunea existenţa a 3
elemente: libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitatis) şi familia
(status familiae), şi de aceasta se bucura numai cetăţenii romani pater
familis. Celelalte categorii de oameni liberi aveau capacitate mai restrânsă
32
E. Molcut, D. Oancea, op. cit. p. 45
______________________________________________________
sau mai extinsă, în funcţie de o serie de factori ce vor fi trataţi in
continuare.
Pentru că personalitatea presupune viaţă, aceasta începe – din
punct de vedere juridic, de la naştere, cu condiţia ca copilul să se nască
viu şi să aibă aspect omenesc, să nu fie monstru (monstrum vel
prodigium). Uneori, în interesul copilului, personalitatea poate începe şi
înainte de naştere, adică în momentul concepţiunii, conform principiului
juridic formulat de Paulus: infans conceptus pro nato haber quoties de
commodis ejus agitur (copilul conceput se considera născut atunci când
este vorba de interesele sale). Conform acestui principiu, copilul născut
după moartea tatălui, venea totuşi la succesiune.
Deoarece viaţa presupune personalitate în principiu aceasta se
sfârşeşte odată cu moartea persoanei. Dar, ca şi în cazul începutului
personalităţii, nu în mod necesar, deoarece personalitatea poate precede
moartea. Este cazul ereditatii jacente, în care se consideră că
personalitatea defunctului subzistă morţii până când moştenitorii acceptă
succesiunea.
Personalitatea poate să înceteze şi în cazul când individul pierde
unul dintre atribute (ex. libertatea), deşi persoana continuă să fie în viată.
Deci, personalitatea nu urma pe cineva până la sfârşitul vieţii,
având loc un fel de moarte civilă: capitis deminutio.
III. 2. Status libertaus – sclavia
Potrivit dreptului roman, oamenii se împart în două mari categorii:

liberi şi sclavia. În lumea antică se considera natural ca unii oameni -
sclavi, să fie supuşi, să aparţină altor oameni, ca simple obiecte. Starea
de sclavie, opusă celei de libertate, are doua cauze: naşterea şi unele
fapte ulterioare naşterii.
În ce priveşte prima cauză opera principiul potrivit căruia copilul
născut din justa nuptiae (căsătorie legala) dobândea condiţia juridică a
tatălui (în funcţie de momentul concepţiunii) în timp ce, dacă era născut în
lipsa unei căsătorii legale, dobândea condiţia juridică a mamei. De
remarcat faptul că între doi sclavi sau între un sclav şi o persoana liberă,
nu putea exista căsătorie legală.
Există, totuşi o excepţie de la aceasta regulă (ceea ce reflectă
perfecţionarea logicii juridice romane) şi anume; copilul conceput de o
sclavă care are respectiva condiţie juridică şi în momentul naşterii, dacă a
fost liberă un timp în perioada cât a fost gravidă, va naşte un liber.
Cea de-a doua cauză a sclaviei îmbracă forme diverse:
¾ Captivitatea - cea mai conformă cu mentalitatea epocii şi cu
frecventele războaie din antichitate: Războiul legitima luarea în
robie a altor ginţi sau triburi, iar vânzarea oamenilor captivi – un
atribut al questorului, se făcea în numele statului roman;
¾ pedeapsa - Cetăţenii care sufereau anumite pedepse puteau fi
vânduţi ca sclavi, dar nu la Roma ci peste hotare (Trans Tiberium).
În această situaţie se aflau: debitorul insolvabil executat asupra
persoanei, hoţul prins în flagrant, dezertorul, nesupusul la
încorporare, sau cel care refuză să se înscrie în cens (incensus).
Cu timpul cauzele sclaviei s-au înmulţit, unele fiind înlocuite cu
altele: sclavul dezrobit care s-a dovedit ingrat faţă de fostul stăpân,
redevenea sclav, liberul care se prezenta sclav pentru a fi revândut, şi
______________________________________________________
care împărţea câştigul cu vânzătorul sau copilul născut de o femeie libera
in urma relaţiilor cu un sclav şi care nu le întrerupea după somaţiile
stăpânului sclavului ş.a.
Neavând personalitate, sclavul era considerat un lucru (res) şi nu
participa la viaţa juridică în nume propriu. El făcea parte din patrimoniul
stăpânului care având aspra lui dominica potestas, îl putea vinde, închiria
sau chiar omori. Tot astfel, sclavul nu putea avea patrimoniu, nu putea
lăsa succesiune, nu putea contracta, şi nu puteau sta în instanţă.
Deşi nu aveau personalitate juridică, sclavii puteau încheia, printr-o
ficţiune juridică împrumutau personalitateajuridică (a stăpânului), acte
juridice in folosul stăpânului, acte care prin efectul lor îmbunătăţeau
situaţia lui dominus. Acest mecanism a funcţionat numai atât timp cât
contractele au fost unilaterale, adică atât timp cât actele juridice făcute de
sclavi nu-l obligau pe stăpân. În perioada Republicii când datorită
dezvoltării relaţiilor comerciale, contractele au devenit bilaterale (părţile nu
puteau dobândi un drept fără a-şi asuma o obligaţie), sclavii nu mai
puteau să încheie astfel de acte juridice. Totuşi, în unele cazuri s-a admis
ca sclavul să se oblige în nume propriu, obligându-l în acelaşi timp şi pe
stăpân. Cu toate acestea, s-a considerat că datoria sclavului nu prezintă
caracterul unei veritabile obligaţii.
Noul sistem a permis extinderea sferei de activitate a sclavului,
fără însă a i se recunoaşte personalitatea.
Statutul juridic al sclavului s-a modificat pe măsura ce societatea
romana a progresat: deşi nu putea lăsa moştenire, putea veni la
moştenirea altuia, putea să aibă un patrimoniu, de care stăpânul putea
dispune dar pe care sclavul putea sa-l folosească pentru a se dezrobi.
De asemenea, din patrimoniul sclavilor puteau face parte alţi sclavi
(vicarii), al căror proprietar de fapt se numea servus ordinarius.
Să mai menţionam şi faptul ca nu toţi sclavii aveau aceeaşi situaţie
juridică: sclavul părăsit sau cel pedepsit cu căderea în sclavie, se află într-
o stare de inferioritate faţă de sclavii privaţi, în timp ce sclavii statului (servi
publici) beneficiau de hrană şi locuinţă asigurate, se puteau căsători cu
femei libere, puteau fi remuneraţi pentru serviciile prestate.
Paradoxal, evoluţia instituţiilor juridice nu a însemnat un progres în
viaţa sclavilor, ci din contra situaţia lor s-a înrăutăţit încât în timpul
Imperiului a fost necesară intervenţia legiuitorului pentru a le acorda o
anumită protecţie. În acest sens sunt legile Iunia Petronia, edictele lui
Claudius şi Domitian.
III. 3. Status civitates – cetăţenii şi necetăţeniiI
Jus civilae a însemnat la origine dreptul cetăţii. Numai cetăţenii

(membrii cetăţii) aveau dreptul de a invoca legea. Străinul, chiar dacă era
liber, avea regimul sclavului: nu avea caput şi putea fi luat sclav de către
oricine, asemenea sclavului părăsit. Acest aspect denotă că potrivit
vechiului jus civilae, numai cetăţenii romani se bucurau de libertate,
libertatea confundându-se în epocă cu cetăţenia.
Ca sa se poată stabili la Roma, un străin trebuia să caute un patron
roman, altfel devenea sclav.
Cuvântul hostis a avut la început sensul de străin, nu inamic. Abia
in sec. VI e.n. hostis avea înţelesul de supus al unui stat aflat în război cu
Roma.
______________________________________________________
La fel, peregrinus însemna la început străin stabilit în împrejurimile
Romei, iar mai târziu locuitor al unei cetăţi care avea foedera (tratat de
alianţă) cu romanii sau supus unui stat învins, devenit locuitor al
imperiului.
Spre sfârşitul epocii vechi şi în epoca clasică, situaţia juridică a
oamenilor liberi era extrem de diversificată.
Şi sensul de jus civilae se schimba treptat ajungând să nu mai
însemne privilegiu pentru cetăţeni. Între cives (cetateni) şi non cives
(necetăţeni) apare o categorie intermediara de persoane (cives minute
jure) care va dobândi o parte din drepturile cele mai importante pe care le
aveau iniţial cetăţenii romani.
Din punct de vedere al conalitiei juridice existau trei categorii de
persoane: cetăţenii, latinii şi peregrinii. Dar pentru romani avea importanţă
şi modul cum au devenit cetăţeni:
• născuţi liberi (ingenui);
• dezrobiţi.
Ingenuitatea pierdută nu se redobândeşte cu excepţia cetăţeanului
evadat din captivitatea duşmanului (teoria postliminiului) sau a dezrobitului
asimilat ingeaiului în baza unui favor al împăratului (restitutio natalium).
Cetăţenii care locuiau in cetate aveau totalitatea drepturilor civile şi
politice. Acestea erau următoarele:
¾ jus commercii ~ commercium - era dreptul de a încheia acte
juridice conform jus civilae;
¾ jus connubii ~ connubium - dreptul de a încheia o căsătorie
valabilă conform dreptului civil;
¾ jus militae – era dreptul de a fi soldat în armata romana;
¾ jus suffragii - era dreptul de a alege şi corespunzător, jus honorum,
dreptul de a candida la o magistratură.
Jus conubii a stat la baza tuturor drepturilor de familie: posibilitatea
încheierii unei căsătorii conform dreptului Quiritilor; rudenia civilă,
drepturile de tutela şi la succesiune.
Jus comercii, care la început însemna dreptul de a înstrăina sau
dobândi un lucru prin “arama şi balanţa” (per aes et libram), ori prin
trecerea unui interval de timp (usu capio), precum dreptul de a încheia
contracte prin aramă şi balanţa (nexum) va deveni cu timpul şi un drept de
a uza de leges actiones, adică de vechile forme de procedura.
Romanii aveau, de obicei, trei nume: praenamen, nomen gentilicum
şi cognomen (ex. Servius Suplicius Refus). Prenomenul era determinativul
prin care individul se individualizează în cadrul societaţii, cognomenul ~
porecla servea pentru individualizarea individului în familie, iar nomen
gentilicum indica ginta căreia îi aparţinea cetăţeanul.
Numele cetăţeanului era compus din cinci elemente; primele trei
având semnificaţia susmenţionată, iar celelalte doua fiind:
• indicaţia filiaţiunii (preciza care este numele tatălui);
• indicaţiunea tribală ( preciza tribul sau cartierul în care cetăţeanul
îşi exercita dreptul de vot. Ex. Marcus Tullius Marci, Filius
Cornelius, tribul Cicero.
Cetăţenia se pierdea prin capitis deminutio iar uzurparea calităţii de
cetăţean se pedepsea cu moartea.
Latinii au fost la origine locuitorii provinciei Latium şi mai târziu
locuitorii coloniilor fondate de romani, latini şi hernici.
______________________________________________________
Cuvântul latin însemna atât condiţia juridică a unei persoane cât şi
originea sa etnică. Latinii se bucurau de jus connubi, jus comercii şi jus
suffragi.
Latinii puteau dobândi cetăţenia fie stabilindu-se la Roma, fie
căpătând o magistratura anuala în oraşul lor, fie făcând parte din ordinul
decurionilor.
Peregrinii - În dreptul clasic, străinii, oamenii liberi, care nu erau nici
cetăţeni, nici latini, intrau în categoria preregrinilor. Regimul lor juridic a
evoluat: dacă la început cădeau automat în sclavie, cu timpul oaspeţii,
clienţii sau locuitorii cetăţilor aliate au putut veni la Roma fără a-ţi pierde
libertatea. Preregrinii erau, în cele din urmă romani de o condiţie juridica
inferioară cetăţenilor şi latinilor. Dintre aceştia, o anumită categorie, aveau
drepturi şi mai restrânse. Este vorba de peregrinii deditici, străini care se
predaseră după cucerirea şi distrugerea cetăţilor lor şi nu mai aparţineau
vreunei cetăţi. În această categorie, intrau şi dezrobiţii care suferiseră o
pedeapsă gravă în timpul sclaviei sau străinii cărora nu li se acordase un
statut local (ex. evreii).
Peregrinarii puteau deveni cetăţeni:
• prin naturalizare, fără a dobândi totdeauna aceleaşi drepturi;
• ca recompensa pentru serviciile militare aduse statului roman;
• prin lege (Legea Acilia acorda cetăţenia celor care denunţau un
magistrat corupt).
O a treia categorie de cetăţeni o constituie dezrobiţii. Ei au în
principiu, aceeaşi condiţie juridica pe care o au ingenui cetăţeni.
Dezrobiţii sunt sclavi eliberaţi de către stăpânii lor în următoarele
modalităţi:
¾ vindicta – Prin aceasta procedura se simula eliberarea (vindicatio
in libertatem) în prezenţa unui adsertor, o persoană înţeleasă cu
stăpânul. Părţile veneau in fata magistratului unde adesertorul
afirma “acet om este liber’ la care stăpânul confirma sau nu spunea
nimic. Magistratul lua act şi recunoştea sclavului calitatea de om
liber, atingându-l cu o nuia (vindicta) când se spuneau cuvintele
solemne ale vindicatiunii.
¾ testamento - eliberarea sclavului se putea face şi printr-un “legat
de libertate” cuprins în testament. Sclavul era eliberat de plin drept
la acceptarea succesiunii de către moştenitor.
¾ Censul – sclavul era înscris, cu acordul stăpânului, în listele
censului ca cetăţean.
De reţinut ca în toate cele trei moduri de dezrobire voinţa stăpânului
trebuia dublată de cea a puterii publice.
Dezrobiţii aveau jus commercii şi, mai târziu jus connubium dar nu
aveau drepturi politice. În dreptul clasic, patronul avea asupra libertului
următoarele drepturi:
• Bona – vocaţie la succesiunea dezrobitului;
• Obsequium – însemna respectul cel datora dezrobitul patronului;
• Operae – erau serviciile făcute de către dezrobit.
În statul roman trăiau şi oameni liberi cu o condiţie juridică specială.
Aceştia îşi păstrau în sens formal libertatea dar, în fapt, se aflau într-o
stare de servitute:
• Persoane in mancipio, erau fii de familie vânduţi de părinţi în
vederea realizării unui câştig; fii de familie delincvenţi, abandonaţi
______________________________________________________
în mâinile victimelor delictului pentru a-şi exercita dreptul de
răzbunare;
• Addicti erau debitorii insolvabili atribuiţi creditorilor lor;
• Auctorati, erau oameni liberi care se angajau ca gladiatori;
• Redempti ab hestibus, erau cei răscumpăraţi de la duşmani;
• Colonii, erau mici agricultori care arendau terenuri în schimbul unor
sume de bani sau parte din recolta.
Situa\ia juridica născută prin efectul contractului de arendă, valabil
de 5 ani, va fi desemnată prin termenul de colonat33.
III. 4. Statutus familiae – familia romană
Instituţia familiei este rezultatul unui proces istoric, al unui progres

continuu. Familia şi relaţiile de familie au evoluat în cadrul general al
dezvoltării societăţii omeneşti, inclusiv a dreptului.
Familia romană este familia patriarhala tipică în toate caracteristicile
ei: autoritatea absolută a părintelui; dependenţa faţă de acesta a soţiei şi
copiilor; rudenia numai în linie paternă.
Aceste trăsături specifice se reflectă chiar în unul dintre cele trei
sensuri atribuite de romani cuvântului familia:
• desemna totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea cuiva;
• un grup de persoane aflate sub aceeaşi putere;
• totalitatea bunurilor şi persoanelor aflate în puterea lui pater familis.
Seful familiei (P.F.) nu depinde de nimeni, este sui juris, în timp ce
membrii familiei, care depind de el sunt alieni juris. Pater familis nu este
întotdeauna şi părintele familiei ci este cel care este stăpân în domus şi nu
se supune altuia. În epoca fondării statului puterea exercitată de P.F.
asupra persoanelor şi bunurilor era desemnată prin cuvântul manus, care
în limba veche semnifica dreptul de proprietate (mancipium).
Puterea părintească (patria potestas) se exercita asupra fiilor,
fiicelor, nepoţilor şi strănepoţilor de fiu. Copilul făcea parte din familie doar
cu încuviinţarea lui P.F. Nu era suficient să fii născut în mod legal dintr-o
căsătorie pentru a face parte din familie. Tatăl trebuia să-l accepte
ridicându-l în braţe (liberum tollere, suscipere), ori să nu-l accepte,
lăsându-l la picioarele sale (liberum negare, repudiare).
Puterea părintească, care însemna dreptul de viata si de moarte
(potestas vitae ac nacis), implica şi protecţia familiei, în sensul cel mai larg
al termenului.
Treptat, această putere tiranică va cunoaşte îngrădiri severe:
dreptul de viata şi de moarte va fi înlocuit cu un drept de corecţie;
vânzarea copiilor şi abandonul noxal sunt interzise; fiul familiei putea avea
anumite bunuri (peculium castrense) dobândite în timpul serviciului militar,
pe care le putea lăsa moştenire; putea, de asemenea, să facă anumite
acte de dispoziţie intervivos în baza aceluiaşi peculium, ori putea moşteni
bunurile mamei sale (bona adventicia).
Rudenia legala izvorăşte din puterea părintească. Potrivit vechiului
drept roman, numai rudenia civila numită agnatiune, producea efecte
juridice, în timp ce rudenia de sânge, cognatiunea, a fost multa vreme
lipsită de astfel de efecte.
33
E. Molcut, D. Oancea, op. cit. p. 47-51; I.M.Anghel, op. cit, p. 46-49.
______________________________________________________
Deosebirile dintre cele doua tipuri de rudenie sunt esenţiale în
special în domeniul dreptului de succesiune, dar vor dispărea în anul 543
e.n. când Justinian va desfiinţa agnatiunea.
Rudenia pe linie directă se calcula pe grade, fiecare generaţie de
descendenţi reprezentând câte o treapta, iar rudenia colaterală se stabilea
prin gradele până la autorul comun.
Cognatiunea sau rudenia de sânge era legătura dintre cei care
aveau un autor (stramos) comun, indiferent dacă se găseau sau nu sub
aceeaşi putere.
Agnatiune era legătura dintre persoanele care se aflau la un
moment dat sub aceeaşi putere, dintre persoane care au fost sub aceeaşi
putere în trecut sau din persoane care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere dacă
P.F. ar fi trăit în momentul naşterii lor. Dreptul civil cunoştea aşadar trei
categorii de agnati:
• I - soţia, copii şi nepoţii de fii aflaţi sub puterea P.F;
• II – fraţii, după moartea lui P.F. deveniţi siu juris;
• III – verii primari după moartea bunicului.
Pe lângă cognaţiunea reală, naturală, romanii cunoşteau şi
cognaţiunea fictivă. Izvorul acesteia se afla în regula că toţi cognaţii sunt
agnaţi, regula ce nu este întotdeauna valabilă în cazul agnaţiunii (ex. sora
căsătorită...)
Indiferent dacă erau sau nu rude de sânge, agnaţii deveneau
automat şi cognaţi (ex. adoptatul devine agnat cu membrii familiei
adoptantului, fiind sub aceeaşi putere dar, fiind agnat, adoptatul devine şi
cognat cu familia adoptiva, deşi nu este rudă de sânge).
Aşadar, dacă toţi agnaţii sânt cognaţi nu toţi cognaţii sânt rude de
sânge (cognaţi fictivi)
La limita exterioară a celei de a treia categorii de agnaţi se afla
gentilii. Aceştia erau persoanele care nu puteau dovedi cu certitudine că
se trag din acelaşi P.F. deşi existau unele indicii în acest sens. Gentilii
poartă acelaşi nume de familie (nomen gentilicum) având un stramoş
comun care nu putea fi indicat cu precizie, fiind uniţi prin rudenie civilă, ca
membri ai aceleiaşi ginţi. Între gentili existau drepturi de tutela, curatelă şi
moştenire.
Căsătoria
La origine, căsătoria romana se realiza prin trecerea femeii sub
puterea bărbatului, reflex al spiritului individualist, generat de proprietatea
privata.
În epoca veche acest tip de căsătorie se practica în exclusivitate.
Juriştii defineau ca pe uniune a soţilor cu scopul de a procrea,
concept care în epoca clasică se va modifica prin considerarea căsătoriei
ca o uniune pe viaţă: “matrimonio est conjunctio mores et faemine”.
Căsătoria era de doua feluri:
a) Cum manu – care se realizează în trei forme:
• Confarreatio - rezervată patricienilor cu prezenţa viitorilor soţi, a lui
pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter şi a 10 martori. Neavând
acces la acest tip de căsătorie, plebeii trăiau în uniuni nelegitime.
• Usus - Pentru a permite şi plebeilor să dobândească puterea
asupra femeii, s-a creat căsătoria numită usus, care consta în
coabitarea vreme de un an a celor doi viitori soţi.
______________________________________________________
• Coemptio - va apare mai târziu, pentru surmontarea
inconvenientelor ce decurgeau din cele 2 tipuri de căsătorie:
confarreatio şi usus.
Coemptio se realizează printr-o vânzare fictivă a viitoarei soţii către
viitorul soţ.
b) Sine manu, era căsătoria care se realiza prin instalarea femeii in
casa bărbatului, urmata de o petrecere. Era frecventă redactarea unui
înscris (instrumentum datale). Fiind mai simpla, a ajuns în cele din urmă
unicul mod de a încheia o căsătorie. Ea a impus idei noi în relaţiile dintre
soţi, inclusiv tendinţa spre egalitate între aceştia.
Condiţiile de fond ale căsătoriei romane erau:
• Connubium, care desemna aptitudinea unei persoane de a se
căsători conform lui Jus civilae . Termenul are două înţelesuri: unul
larg, referitor la capacitatea generală de a contracta căsătoria (jus
nuptiae), şi altul restrâns, referitor la capacitatea relativă, la
aptitudinea legală de a încheia căsătoria (justum matrimonium).
• Consimţământul (affectio maritalis)34 Se cerea consimţământul
soţilor când aceştia erau sui juris; când erau alieni juris (cazurile
cele mai frecvente), se ţinea cont de consimţământul celor doi pater
familis: consimţământul soţilor nu conta. În epoca clasică se va cere
şi consimţământul celor doi soţi, chiar daca erau alieni juris. In
timpul lui Augustus / 736 e.n./, cei doi soţi alieni juris se puteau
adresa magistratului când considerau că refuzul ascendenţilor nu
era motivat (Lex Iulia de maritandis ordibius)35.
• Vârsta, necesară căsătoriei a fost fixată la 12 ani pentru fete şi 14
ani pentru băieţi, în timpul lui Justinian. Anterior, era apreciată de
părinţi (ex habitus corporis), având în vedere finalitatea căsătoriei,
procrearea.
Căsătoria era precedată de logodna (sponsalia) care consta într-o
promisiune solemna (sponsio), o forma de contract verbal. Cel ce rupea
logodna trebuia sa plătească despăgubiri iar mai târziu va pierde numai
darurile de nuntă.
Efectele căsătoriei - erau diferite în funcţie de modul în care
aceasta se încheia.
La căsătoria cu manus soţia rupea relaţiile de rudenie (agnatiune)
cu propria familie şi trecea sub puterea bărbatului, fiind considerată fiica
acestuia. Femeia nu avea bunuri, acestea intrând în proprietatea soţului.
Cognatiunea nu se stingea, femeia păstrând numele gentilic.
Faţă de copiii ei, femeia era considerată ca o soră (loco sororis).
Soţia în manu putea face obiectul revendicării şi a părăsirii noxale.
În căsătoria sine manu femeia nu-si părăseşte propria familie, ea
rămânând şi după căsătorie sub tutela sau autoritatea lui pater familis.
În ambele tipuri de căsătorie femeia era obligată să coabiteze cu
soţul la domiciliul acestuia, îi datora respect (reverentio), credinţă
(pudicitia), iar acesta trebuia să o ocrotească şi să-i apere interesele.
34
C. St.., Tomulescu, Curs de drept privat roman, tiparit la Universitatea Bucuresti, 1958,
p. 170.
35
______________________________________________________
Situaţia copiilor fata de părinţi era aceeaşi în ambele feluri de
căsătorie. Pentru a dovedi agnaţiunea faţă de tatâ, mama trebuia să
dovedească faptul ca l-a născut ceea ce nu era prea greu36.
Stabilirea paternităţii se făcea pe baza a doua prezumţii:
• copilul născut după 6 luni de la căsătorie şi cel mult 10 luni de la
desfacerea acesteia, se considera conceput în timpul căsătoriei (ex
iustis nuptis);
• copilul născut în timpul căsătoriei se presupune că are ca tată pe
soţul mamei.
Adopţiunea, era un mod artificial de creare a puterii părinteşti şi
consta în trecerea unui fiu de familie în puterea altui pater familis.
Instituţia, creată de jurisconsulţii romani prin interpretarea dispoziţiilor din
L.XII.T. privitoare la vânzarea fiului de familie, reflecta preocuparea
romanilor pentru a asigura un moştenitor care să ducă mai departe sacra
privata (sfănta proprietate).
Adopţiunea se realiza prin adopţiunea propriu zisă şi prin
adrogatiune, în doua faze: în prima fază au loc trei vânzări şi două
dezrobiri succesive, iar faza a doua consta într-un proces fictiv (in jure
cessio).
Actul adopţiunii presupunea existenţa unor condiţii de fond:
adoptantul trebuia sa fie pater familis; era necesar consimţământul
adoptantului ca şi al lui pater familis al adoptatului; o diferenţă de vârstă
între adoptant şi adoptat de cel puţin 18 ani.
Adoptatul devenea agnat cu agnaţii adoptantului şi totodată, cognat
fictiv: rudenia civila cu vechea familie înceta păstrându-se doar rudenia
de sânge. Adoptatul dobândea dreptul la moştenire în noua familie, dar îl
pierdea faţă de familia originară.
Legitimarea
În perioada clasică şi postclasică, când credinţa devine monoteistă,
creştină, dreptul creştinesc nu agrea uniunile nelegitime, considerându-le
imorale, şi a dat părintelui posibilitatea să dobândească puterea
părintească (patria potestas) asupra copilului născut din concubinaj, prin
legitimaţiune (legalizarea situaţiei).
Legitimatiunea se realiza prin:
¾ căsătoria părţilor care încheiau instrumentum datale, lipsa de
împotrivire a copilului ce urma a fi legitimat şi condiţia ca justa
nuptiae să se fi putut încheia în momentul concepţiei (copii născuţi
din incest sau adulter erau excluşi);
¾ prin rescript imperial. Justinian a oferit posibilitatea legitimării şi
atunci când nu se putea realiza căsătoria părţilor (mama decedase
sau se recăsătorise cu altcineva);
¾ prin oblatiune făcută în faţa curiei: părintele dăruia fiului 25 iugare
de pământ pentru a se înscrie între curiali sau decurioni, ori
înzestra fiica cu pământ şi o mărita cu un decurion.
Emanciparea
Era unul dintre modurile de stingere a puterii părinteşti. Printre
moduri de stingere a acestei puteri menţionăm:
36
Incă inainte de perioada lui Marcus Aurelius se facea inregistrarea nasterilor (n.a.).
______________________________________________________
- moartea fizica a lui pater familis sau a persoanei in potestas şi
moartea civilă (capitis deminnutio);
- captivitatea;
- căsătoria cu manus a fiicei;
- adopţiunea;
- dobândirea de către copil a unor înalte funcţii civile (consul) sau
religioase (episcop);
- pedeapsa pentru o vină a părintelui;
- părăsirea pruncilor.
Emanciparea se realizează tot în două faze: trei vânzări şi două
dezrobiri, urmate de o dezrobire vindicta.
După emancipare fiul devenea persoana sui jure şi putea încheia
acte juridice, legăturile agnatice cu familia încetau, păstrându-şi doar cele
de sânge. De asemenea, conform lui jus civile pierdea dreptul la
moştenire faţă de autorul său.
Ulterior, pentru a veni în sprijinul emancipatului, pretorul a făcut
anumite reforme, prin care emancipatul va putea fi chemat la moştenire în
calitate de cognat alături de cei rămaşi în puterea părintească.
III. 5. Incapacităţile
Capacitatea deplină presupunea existenţa celor trei elemente:

libertatea, cetăţenia şi familia, care împreună formează caput.
Se putea întâmpla ca o persoană, deşi teoretic întrunea toate
elementele, să nu se comporte normal. Aceasta situaţie se numeşte
incapacitate de fapt.
În situaţia în care unul dintre cele trei elemente ale lui caput se
pierde, persoana este lovită de o incapacitate de drept.
5.1. Incapacitatea de drept – capitis deminutio
Pierderea oricăruia dintre cele 3 elemente ducea la distrugerea

personalităţii, la moartea civilă.
Incapacitatea avea trei trepte:
• capitis deminutio maxima – care intervenea când se pierdea status
libertatis (ceea ce implica pierderea libertăţii);
• capitis deminutio media sau minor – când se pierdea status civitatis
(implica pierderea cetaţeniei);
• capitis deminutio minima – când se pierdeau drepturile de familie.
În concepţia clasica capitis deminutio comparată cu moartea nu
avea numai efect distructiv ci şi unul de schimbare a personalităţii (status
comutando). Cel ce pierdea libertatea, pierdea cetăţenia, devenind
peregrin; cel care îşi pierdea familia îşi crea o noua familie, se rupeau
legăturile de agnatiune şi ca urmare pierdea dreptul de tutelă şi
succesiunea. Ca urmare a pierderii personalităţii se pierdea şi accesoriul
ei, patrimoniul.
Existau şi alte situaţii care aduceau atingere personalităţii,
producea decăderi sau incapacităţi:
• Intestabilis - interdicţia de a fi martor sau a recurge la martori;
• Ignomia sau infama juris – datorată încălcării unei promisiuni sau o
purtare rea;
______________________________________________________
• Turpitudo – era o infamie de fapt (infama facti) în timp ce igmonia
era o infamie de drept.
Turpitudo însemna desconsiderarea unei persoane: nu putea fi
tutore; nu putea depune ca martor.
5. 2. Incapacitatea de fapt
Dacă incapacitatea de drept deriva în mod artificial din voinţa

legiuitorului, incapacitatea de fapt, deriva dintr-o stare naturală. O
persoana liberă, cetăţeană şi sui juris, având toate elementele necesare
personalităţii putea fi lipsita prin lege de exercitarea drepturilor sale.
Era posibil ca un necetăţean să aibă aceleaşi drepturi ca un
cetăţean, dar un minor; un risipitor, sau un nebun să nu poată face acte
juridice.
Pentru aceste categorii de persoane s-au creat instituţii juridice
speciale.
Tutela, instituţie care apăra interesul celui care o exercita; ea nu
proteja pe incapabil, ci era o potestas (putere părintească) şi manus.
Treptat, tutela s-a transformat într-o instituţie de protecţie a celor lipsiţi de
experienţa vieţii, o sarcina impusă cuiva în favoarea incapabilului. Tutela
era de mai multe feluri:
a) Tutela legitimă – cea acordată moştenitorilor legitimi ai minorului
sau ai femeii care moare fără testament (tutela imberbului sui juris şi
tutela femeii sui juris).
b) Tutela testamentară – cea stabilită de părinte sau de soţ prin
testament. Prezenta avantajul ca tutorele era ales de părinte sau soţ.
Fiind cuprinsa în testament, tutela trebuia să îndeplinească
condiţiile de fond şi formă. Tutorele nu putea fi numit decât de pater
familis.
c) Tutela Atiliana (datină) - era stabilită de magistrat în cazul în
care minorul nu avea tutor legitim sau testamentar. Tutorele era numit de
magistrat după o anchetă prealabilă.
d)Tutela fiduciara – era o instituţie legată de procedura de
emancipare şi de cea de coemtio.
Curatela - Ca şi tutela, curatela asigura protecţia incapabililor de
fapt dar, spre deosebire de prima, ea proteja pe cei loviţi de incapacităţi
accidentale. Datorita acestui fapt, numărul curatelelor este foarte mare.
Curatorul era persoana care trebuia să se îngrijească de bunurile cuiva
(nebun sau risipitor, prodig). După persoanele puse sub protecţie
distingem:
¾ curatela nebunului (furiosus);
¾ curatela risipitorului (prodigus);
¾ curatela tânărului de 25 de ani.
Singurul procedeu de administrare a curatelei era negotiorum
gestio, iar în cazul prodigulu,i avea menirea de a păstra patrimoniul în
familie.
În ceea ce priveşte cea de-a treia forma de curatela ea avea scop
protejarea tânărului lipsit de experienţa, pentru a nu cădea victima relei
credinţe a partenerilor de afaceri. Legea Plaetoria a făcut din înşelarea
tinerilor un delict (circumscriptio adolescentium), iar actul întocmit prin
înşelăciune era desfiinţat.
______________________________________________________
Curatela nu se putea institui prin testament Curater testamento non
datur).
1. Ce înţeles dădeu romanii termenului de persoană?
2. Care sunt elementele personalităţii?
3. Care era statutul juridic al străinilor în Roma antică?
4. Care sunt drepturile civile şi politice ale cetăţenilor romani?
5. Definiţi căsătoria de tip roman şi statutul femeii romane?
6. Care erau incapacităţile recunoscute de legile romane?
______________________________________________________
_______________________________________________
CAP. IV.PROPRIETATEA ŞI CELELALTE DREPTURI REALE
CONŢINUT
IV.1.Bunurile: noţiube, clasificare

IV.2.Posesiunea
IV.3.Proprietatea privată
IV. 4 Dobândirea proprietăţii
IV.5. Stingerea proprietăţii
IV.6. Apărarea proprietăţii
IV. 7. Drepturile realw asupra bunurilor străine
OBIECTIVE
Studierea acestui capitol va facilita:
• identificarea elementelor care alcătuiesc această categorie juridică.
• explicarea inţelesului dat proprietăţii
• identificarea şi descrierea elementelor proprietăţii
• enumerarea mijloacelor de apărare a proprietăţii
IV.1. BUNURILE: NOŢIUNE, CLASIFICĂRI
În accepţiunea generală, bunurile sunt lucruri susceptibile de

apropierea sub forma dreptului de proprietate. În terminologia juridică
romană bunurile erau desemnate prin cuvântul res, care era utilizat pentru
desemnarea lucrurilor în general. Prin urmare, sfera noţiunii de lucru este
mai mare decât cea a bunurilor. De exemplu marea, astrale întrucât nu
pot deveni proprietatea cuiva sunt lucruri dar, nu sunt bunuri.
Utilizarea unui singur termen pentru doua noţiuni diferite a dat
naştere sistemului de clasificare a bunurilor ca diferite categorii de lucruri.
Patrimoniul
Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, datoriilor şi
sarcinilor unei persoane care sunt susceptibile a fi evaluate în bani, a avea
valoare pecuniară. Deşi aveau noţiunea patrimoniului, romanii nu au lăsat
o definiţie a acestuia. Fiind menţionat în L.XII. T, pentru romani el avea
înţelesul de totalitate a lucrurilor corporale. Pentru acest patrimoniu
primitiv foloseau termenul de familia sau pecunia ceea ce însemna sclavi
şi respectiv vita de turma, adică lucruri corporale.
În perioada dreptului clasic s-a elaborat noţiunea de patrimoniu
(etimologic, patrimoniu vine de la pater) şi aşa s-a perpetuat până în
dreptul modern. Accepţiunea dată de romani în acea perioadă privea
elementele patrimoniului; drepturile reale şi drepturile personale, deşi
aceşti termeni apar abia în Evul Mediu. Ei se bazează pe două expresii
romane actio in rem (acţiunea relativa la un lucru) şi actio in personam
(acţiunea relativă la o persoană) Dreptul real izvorăşte din raportul juridic
______________________________________________________
stabilit între o persoană şi toţi ceilalţi membri ai societăţii, cum este cazul
dreptului de proprietate. Drepturile reale sunt opozabile faţă de toţi (erga
omnes). Dreptul personal izvorăşte din raportul juridic stabilit între două
persoane determinate, aşa încât este opozabil faţă de o singură
persoană37.
Caracteristicile patrimoniului
¾ patrimoniul este un atribut al personalităţii; o emanaţie a acestuia.
Ca atare numai cei care aveau personalitate juridică aveau
patrimoniu, iar patrimoniu fără titular nu exista, pentru că acesta
trebuie să fie legat de o persoană.
¾ orice persoană are în mod necesar un patrimoniu. Patrimoniul
cuprinde o parte activă (bunurile şi drepturile) şi o parte pasivă
(sarcinile şi datoriile).
¾ fiecare persoană nu are decât un singur patrimoniu. Fiind atribut al
personalităţii, patrimoniul este unic ca şi personalitate juridică.
Din concepţia de unitate a patrimoniului rezultă în consecinţă că
toate bunurile unei persoane făceau parte din unul şi acelaşi patrimoniu.
Totuşi, în cadrul patrimoniului, anumite grupe de bunuri puteau fi afectate
unui anumit scop şi deci să aibă un regim juridic propriu.
Dreptul roman cunoştea instituţia transmiterii patrimoniului atât în
forma mortis causa cât şi inter vivas, care se uzita în cazul adrogaţiunii şi
al căsătoriei cum manu.
Clasificarea lucrurilor şi a bunurilor
O diviziune fundamentală a lucrurilor, menţionată întâmplător în
Institutele lui Gaius, este:
¾ res in patrimonio (lucruri în patrimoniu) – lucruri care pot face
obiectul proprietăţii private;
¾ Res extra patrimonium (lucruri în afara patrimoniului), lucruri care
nu sunt susceptibile de apropiere, atât prin natura lor (aerul,
soarele), cât şi prin destinaţie (zidurile cetăţii, templele).
Această clasificare ocupa un loc important în Instituţiile lui Justinian.
Lucrurile susceptibile de a face parte din patrimoniul unei persoane
erau clasificate după mai multe criterii:
¾ O prima clasificare cunoscută din epoca L.XII.T împarte lucrurile în
mancipi şi nec mancipi. Res mancipii erau mai preţioase decât nec
mancipi, deci era luat în considerare criteriul economic (ex. sclavii,
vitele de muncă, faţă de bani, unelte, datorii (creanţe).
¾ Res corporales şi res incorporales, apreciate după posibilitatea
percepţiiilor. Lucrurile corporale erau cele ce puteau fi atinse cu
mâna, având formă materială, pe când celelalte erau fără formă
materială. În aceastî categorie sunt incluse drepturile subiective.
Întrucât romanii confundau dreptul de proprietate cu obiectul său,
dreptul de proprietate era trecut in categoria lucrurilor corporale.
¾ res mobiles şi res solli (lucruri mobile şi lucruri imobile). Aceasta
clasificare nu este expresă dar ea rezultă din mecanismul unor
figuri juridice care funcţionează diferit. În timp ce bunurile mobile se
pot mişca prin puterea proprie sau pot fi mişcate printr-o forţă
exterioară fără a-şi schimba identitatea, lucrurile imobile îşi schimbă
forma dacă sunt mutate.
37
______________________________________________________
¾ Genera şi species (lucruri de gen şi lucruri individual determinate).
Lucrurile de gen sunt identificate prin trăsături ce aparţin categoriei
din care fac parte (ex. un sclav, o vită oarecare). Species sunt
lucruri care se individualizează prin trăsături proprii numai lor.
Bunurile nu sunt de gen sau individual determinate prin natura lor,
ci în funcţie de convenţia părţilor.
Distincţia dintre genera şi species are o mare importantă în materia
riscurilor. Astfel, dacă bunul datorat dispare în mod fortuit debitorul
continuă să fie obligat conform principiului genera non perent. Dimpotrivă,
dacă lucrul este individual determinat, debitorul este exonerat de
răspundere.
¾ Produse şi fructe - Prin produse se înţeleg, în sens larg atât
produsele propriuzise, cât şi fructele, iar în sens mai restrâns,
numai produsele. Fructele (fructus) sunt produse (create) de un alt
lucru (solul), periodic, în conformitate cu destinaţia lui economică,
fără a-i consuma substanţa. Produsele sunt lucruri cărora le
lipseşte caracterul periodicităţii.
¾ Lucruri care se apreciază după greutate, număr sau măsură (res
quae pondere numero mesurave constant) sunt lucruri care prin
natura lor pot fi înlocuite cu altele. În alţi termeni sunt lucruri
fungibile. Distincţia are importanţă pentru că împrumutul de
consumaţie (mutuum) nu poate să poarte decât asupra acestei
categorii de bunuri38.
¾ res quae primo usu consumuntur (lucruri care se consumă la primul
uz) şi lucruri care nu se consumă (ex. o cantitate de vin se
consumă prin simpla sa întrebuinţare altele nu). Contractul de
împrumut de folosinţă nu poate avea ca obiect decât lucruri care nu
se consumă de la prima întrebuinţare.
¾ lucruri divizibile şi indivizibile. Lucrurile indivizibile sunt cele care
prin împărţire îşi pierd valoarea (un animal, un diamant). Indivizibile
sunt şi drepturile de familie.
IV. 2. Posesiunea
Presiunea este o stare de fapt constând în stăpânirea materială a

unui lucru, stăpânire care este ocrotită de drept. Posesia constă în actul
material de a păstra şi a folosi un lucru, este o stare de fapt care produce
efecte juridice.
De obicei, posesorul este în acelaşi timp şi proprietarul lucrului,
exercitarea dreptului de proprietate implicând şi acte de posesiune. În
practica posesia se confundă cu proprietatea.
La vechii romani posesiunea a fost considerată mult timp o stare de
fapt care nu era ocrotită juridic. Posesiunea ca atare începe să fie ocrotit`
la sfârşitul sec. V î.e.n. chiar atunci când nu era o consecinţă a dreptului
de proprietate.
Pământurile cucerite deveneau ager publicus şi erau date spre
cultivare cetăţenilor, contra unor sume de bani. Între cei ce aveau dreptul
de posesiune se năşteau frecvent conflicte care căpătau un caracter acut
constituind un pericol pentru ordinea publică. În acea perioadă se folosea
încă justiţia privată. Pentru a curma aceasta stare statul a intervenit prin
38
______________________________________________________
intermediul interdictelor (in praecario) care erau date în vederea ocrotirii
posesiunii, mai ales a marilor proprietari de possesiones39.
Elementele posesiei
Romanii considerau ca posesia însemna asocierea a două
elemente: animus şi corpus. Prin animus se înţelege intenţia de a păstra
un lucru pentru sine. Posesorul se comportă faţă de lucru ca un adevărat
proprietar. Cel care împrumută lucrul pentru a-l folosi, cu intenţia de a-l
restitui proprietarului, nu era posesor, deoarece nu stăpânea lucrul pentru
sine, ci pentru altul.
Corpus consta în totalitatea actelor materiale prin care se
realizează stăpânirea asupra lucrului (instalarea într-o casă, cultivarea
unui teren etc.).
Toţi proprietarii sunt în acelaşi timp şi posesori dar nu toţi posesorii
sunt şi proprietari.
Posesiunea se dobândeşte prin întrunirea ambelor elemente
asupra aceleiaşi persoane şi se pierde prin dispariţia unuia dintre ele sau
a ambelor.
Felurile posesiunii
Din punct de vedere al efectelor sale, posesiunea este de trei feluri:
a) possesio ad interdicta – este posesia care se bucura de protecţie
juridică prin intermediul interdictelor;
b) possesio ad usucapione – are ca efect dobândirea proprietăţii prin
uzucapiune;
c) possesio injusta ~ vitiosa (contrara dreptului sau vicioasa) – este o
posesie viciată în raport cu persoana care are ca efect înlăturarea
protecţiei posesiunii faţă de persoana în cauză.
La romani mai era cunoscută şi detentiunea sau possesio naturalis
(corporalis), care era o noţiune opusă celei de possesio civilis
(posesiunea propriuzisă).
d) possesio juris – posesia unui drept.
Plecând de la faptul că posesiunea presupunea acte de stăpânire
materiale, romanii au considerat la origine, ca numai lucrurile corporale
pot fi posedate. Mai târziu, observând ca dreptul de servitute se exercita
prin acte materiale necesare posesiunii au admis că dreptul de servitute
poate fi posedat. Plecând de la acest caz, ideea de posesiune de drept
(juris possesio), s-a generalizat.
Efectele posesiunii
Efectele posesiunii sunt următoarele:
a) posesorul are la dispoziţie un mijloc de protecţie împotriva celor care-i
tulbura posesia: interdictele posesorii;
b) în cazul unui proces, posesorul are situaţia de pârât, ceea ce
înseamnă că reclamantului îi revine sarcina să pozeze că este
proprietar;
c) posesiunea îndelungată are ca efect dobândirea proprietăţii prin
uzucapiune.
Interdictele posesorii
Interdictele posesorii erau ordine date de posesor în vederea
ocrotirii posesiunii.
Interdictele erau de două feluri:
39
Terenuri publice pe care statul le împărţea spre folosinţă patricienilor, fie gratuit, fie
contra unor sume de bani (n.a.).
______________________________________________________
a) interdicta recuperandae possesionis causa – adică interdicte care
aveau ca scop sa redobândească o posesiune pierdută;
b) interdicta retinendae possesionis causa – interdicte care aveau ca
scop păstrarea posesiunii.
a) Interdicta recuperandae possesionnis erau de trei feluri:
1. Unde vi (deoarece prin violenţă) şi se acordau celui care
fusese deplasat prin violenţă. Dacă violenţa era obişnuită
purta denumirea de unde vi cotidiana, iar dacă deposedarea
avusese loc printr-o violenţă gravă, purta denumirea de
interdicta unde vi armata (deoarece prin violenţa armată).
au fost primele interdicte.
2. Interdicta de precario – creată în legătură cu exploatarea lui
ager publicus. Interdictul relativ la precar se acorda celui
care remisese unei persoane un lucru, pentru a intra în
posesiune oricând ar fi vrut. Cu alte cuvinte se transmitea un
lucru cu titlu precar pentru a se putea reintra în posesia lui
tetentorul (deţinătorul) fiind obligat să îl restituie la cerere.
3. interdicta de cclaudestina possesione (interdictă relativ la
posesia claudestina) – se dădea împotriva intrării în
stăpânire a lucrului fără ştirea proprietarului.
b) Interdicta retinendae possesionis causa, date în scopul păstrării
unei posesiuni existente şi, la rândul lor erau de doua feluri:
• Interdictul utrubi (care din doi) – se aplica lucrurilor mobile şi se
acorda celui care posedase mai mult lucrul în cursul anului care a
precedat eliberarea interdictului.
• Interdictul uti possedetis (după cum posedati) – se aplica în cazul
imobilelor şi se acorda parţii care poseda lucrul în momentul
eliberării interdictului.
Acest interdict a fost creat în perioada de înflorire a economiei (sec.
VI î.e.n-) când ritmul afacerilor, inclusiv cele imobiliare a crescut.
Deoarece romanii nu aveau registre în care să fie înscrise tranzacţiile
imobiliare, au apărut numeroase conflicte datorită confuziei asupra calităţii
de stăpân. Pentru a înlătura asemenea situaţii, pretorul a intervenit cu
interdictul uti possidetis în favoarea celui care poseda lucrul la momentul
eliberării interdictului.
Detenţia
Detenţiunea, ca şi posesia presupunea întrunirea celor doua
elemente:corpus şi animus. Dar în timp ce corpus era identic cu cel al
posesiei, animus desemna intenţia de a păstra lucrul pentru altul (ex.
arendaşul care păstra lucrul – terenul pentru adevăratul proprietar).
Crearea acestui titlu juridic, distinct de posesiune, a făcut posibila
efectuarea a unor operaţii juridice precum împrumutul de folosinţa, arenda
sau depozitul.
IV. 3. Proprietatea privată
______________________________________________________
În literatura juridică proprietatea apare fie ca drept subiectiv, fie ca
instituţie a dreptului obiectiv40.
Dreptul de proprietate, în sens obiectiv, cuprinde totalitatea
normelor juridice care reglementează modul de repartiţie a mijloacelor de
producţie precum şi a produselor 41.
Dreptul subiectiv de proprietate reprezintă acea posibilitate de a
stăpâni un lucru prin putere proprie şi în interes propriu. Normele dreptului
obiectiv stabilesc atributele dreptului de proprietate atribuite ce se pot
manifesta în sens mai larg sau mai restrâns în funcţie de condiţiile social-
istorice concrete.
Utilizarea unor termeni romani (pentru aceste atribute) ca jus utendi
et abutendi, jus fruendi, jus possidendi, jus disponendi atât în dreptul
feudal cât şi în dreptul burghez, nu s-a putut explica nici în momentul
recepţionerii dreptului roman în feudalism şi nici cu ocazia preluării unor
formule romane în codurile civile burgheze. Explicaţia recepţionării
dreptului roman de proprietate prin cele trei atribute (jus frutendi, jus
furendi, jus abutendi) este posibilă numai dacă se accepta identitatea
termenului de proprietate cu cel de act de apropiere. Instituţia proprietăţii a
suferit schimbări calitative în trecerea de la o formaţiune socială la alta iar
păstrarea terminologiei (usus, fructus şi abusus) nu epuizează conţinutul
dreptului de proprietate, ci reprezintă doar unele elemente ce ţin de
tehnica valorificării sale42.
În epoca prestatală romana, este unanim recunoscută părerea că
primele lucruri care au intrat în proprietatea privată a familiei au fost
sclavii. În vremea L.XII. T. şi probabil şi mai înainte, exista o proprietate
privata asupra lucrărilor mobile, pecunia. L.XII.T. stabilea regula: cum va
dispune cu titlu de legat asupra lui pecunia şi a tutelei aşa va fi dreptul43.
Proprietatea asupra sclavilor a precedat proprietatea asupra
pământului, heredium şi fundus.
În perioada de aproximativ 200 de ani dintre fondarea Romei (754
î.e.n.) şi formarea statului roman 575 – reforma lui S. Tullius) au existat
următoarele forme de proprietate:
1. Proprietatea colectiva a ginţii – prima formă de proprietate
asupra pământului cunoscuta la romani. Dovada acestei proprietăţi
colective o întâlnim într-o serie de texte ale autorilor latini şi greci şi o serie
de instituţii juridice mai târzii care păstrau reminescenţele vechii proprietăţi
colective.
Astfel, Dionis din Halicarnas afirma ca Romulus a împărţit teritoriul
Romei in 30 de loturi, atribuind fiecărei curii o suprafaţă de pământ.
Conform altor texte, în epoca prestatala era proprietate colectivă tot
pământul cu excepţia celor doua iugare care erau atribuite de Romulus cu
titlu de proprietate privata, familiala.
Varro în lucrarea sa Re rustica, vorbeşte de atribuirea celor 2
iugare de pământ fără să precizeze ce regim s-a aplicat celorlalte fonduri,
pentru ca, în altă lucrare să se refere expres la împărţirea întregului
teritoriu al Romei între cele trei triburi fondatoare.
40
C. Stătescu, C, Bârsan, Drept civil. Teoria generala a drepturilor reale, ed. Academiei,
Bucuresti, 1980, p. 32
41
E. Moculet, D. Oancea, op. cit. p. 62.
42
E. Moculet, D. Oancea, op. cit. p. 63.
43
______________________________________________________
În ce priveşte urmele lăsate în drept sunt de menţionat formele
transmiterii proprietăţii (ex. mancipaţiunea – tinerea lucrului în mâna de cel
ce dobândea) şi formele necesare pentru intentarea acţiunii în revendicare
(ex. formula acţiunii necesita prezenţa lucrului în faţa magistratului).
Pământul, neputând fi înstrăinat, rezultă că proprietatea asupra sa nu
exista decât în forma colectivă (gentilică).
2. Proprietatea familială
Purta numele de heredium şi îşi avea originea în pământul obţinut
la fondarea Romei (1/2 ha pentru fiecare familie). Familia trăia din
produsele obţinute de pe acest teren. La moartea şefului familiei,
pământul nu îi revenea comunităţii ci rămânea familiei. Proprietatea
familială avea un caracter inalienabil, caracter de confirmat mecanismul
mancipaţiunii, mod originar de transmitere a proprietăţii asupra lucrurilor.
Proprietatea asupra lui heredium are şi un caracter indivizibil: după
moartea lui P.F. sui heredes trăiau într-o stare de indiviziune, situaţie
desemnată mai târziu, prin termenul antiquum consortium, L. XII.T. a creat
acţiunea de partaj – actio familiae herciscunde, pentru a permite ieşirea
din indiviziune, acţiune explicata prin apariţia proprietăţii quiritare
(individuale) asupra pământului.
O data cu fondarea statului roman, aceste forme de proprietate
primitiva dispar. Dovada acestui proces relativ îndelungat sunt:
• faptul ca averea era un criteriu pentru a stabili cine face parte din
adunările centuriate;
• în L.XII.T. nu se pomeneşte nimic despre formele de proprietate
primitivă.
Rezultă că proprietatea colectivă a ginţilor a fost înlocuită cu
proprietatea colectivă a statului şi proprietatea individuală a pământului.
Să menţionăm că proprietatea individuală asupra sclavului şi a vitelor mari
exista încă de la întemeierea Romei.
3. Proprietatea privată (quiritară)
În epoca veche proprietatea quiritara (a cetăţenilor romani) numită
dominium ex jure qurritarum, era reglementată cu mare precizie în raport
cu alte figuri juridice.
Dominum ex jure quiritarum se crea în mod solemn, se transmitea
în forme solemne şi tot în forme solemne se reclama în justiţie.
Reglementarea exclusivă şi formalistă a proprietăţii, abundenţa de formule
şi simboluri a făcut din proprietatea quiritară o instituţie accesibila numai
cetăţenilor romani.
Pământurile statului (ager publicus) nu erau susceptibile de
proprietatea privată. Cu toate acestea sub pretextul ca ele aparţineau
poporului aristocraţii si-au însuşit mari suprafeţe de teren pe care le
exploatau ca adevăraţi proprietari. Spre sfârşitul Republicii întregul ager
publicus din Italia s-a transformat într-o veritabilă proprietate quiritara.
Reglementarea proprietaţii quiritare se deosebea sub multiple
aspecte de cea a proprietăţii private evoluate, care era accesibilă tuturor
persoanelor, se aplica tuturor lucrurilor şi se transmitea în principiu printr-
un simplu acord de voinţa.
Proprietatea quiritară ţinea de domeniul dreptului civil şi avea
următoarele caractere:
a) Caracterul exclusiv, în virtutea căruia proprietatea quiritara
aparţinea numai cetăţenilor, putea fi dobândită numai prin anumite
acte de drept civil şi se aplica numai lucrurilor mancipi.
______________________________________________________
b) Caracterul absolut, conform căruia proprietatea quiritara nu
cunostea vreo ingradire (ex. sclavul putea fi ucis sau vândut, tot ce
se afla pe sol sau în subsol aparţinea proprietarului, orice obiect de
proprietate quiritară putea fi exploatat fără limite).
c) Caracterul perpetuu, insemna ca proprietatea quiritara nu se
pierdea cu trecerea timpului şi nici nu putea fi revocată. Dreptul de
proprietate quiritara, ca principal drept real, nu se poate atinge prin
trecerea timpului, dimpotrivă se consolidează, spre deosebire de
drepturile persoanelor care, în momentul valorificării se sting.
Formele de propritateîn dreptul clasic
Proprietatea quiritara în dreptul clasic continuă să existe păstrând
unele din vechile caractere şi dobândind altele noi.
În epoca clasică apar alte trei noi forme de proprietate individuală:
a) Proprietatea provinciala – Cucerind noi teritorii romanii lăsau
locuitorilor dreptul de a se folosi de pământurile lor în schimbul plăţii
unui impozit. Proprietatea provincială constituia o sursa de venituri
pentru statul roman.
b) Proprietatea pretoriană – A apărut din considerente economice şi a
servit interesele negustorilor. Comerţul a luat o amplă dezvoltare,
iar formele solemne de transmitere a proprietăţii lucrurilor erau o
piedică în dezvoltarea lui. În practică de cele mai multe ori părţile
predau lucrul fără a mai recurge la mancipaţiune, care era un mod
solemn de transmitere a proprietăţii. Pentru a apără pe cumpărător
de o eventuala acţiune în revendicare a vânzătorului, rămas
proprietar quiritar, pretorul a acordat o protecţie juridică
cumpărătorului creând în acest mod o proprietate specială pentru
cel care a cumpărat un res mancipi, fără forme solemne. Această
proprietate a fost numită de reformişti proprietate pretoriana.
c) Proprietatea peregrină. La Roma străinii nu puteau dobândi un
lucru potrivit dreptului civil, deci nu puteau deveni proprietari
quiritari dacă nu aveau jus comercii. Pereginii, datorită comerţului s-
au îmbogăţit şi, în aceasta situaţie, romanii au fost nevoiţi să
recunoască partenerilor lor de afaceri, un drept de proprietate
distinct. Această formă de proprietate va purta denumirea de
proprietate peregrină.
Toate cele trei tipuri de proprietate se dobândeau prin tradiţiune. În
epoca postclasică proprietatea provincială a dispărut, ca urmare a
faptului ca şi Italia va deveni provincie, solul ei fiind supus impozitelor.
În epoca lui Justinian, prin unificarea proprietaţii quiritare cu
proprietatea pretoriana, se va naşte o proprietate unică, dominium,
care se va caracteriza prin faptul că proprietarul va dispune de un lucru
printr-o simpla manifestare de voinţă.
Coproprietatea şi coposesiunea
Proprietatea mai multor persoane asupra unui lucru poartă
denumirea de coproprietate (condominium).
Lucrul nu este materialmente împărţit, el aparţine întreg tuturor
proprietarilor. Nici dreptul de proprietate nu este divizat, el aparţine în
întregime coproprietarilor, fiecare dintre ei fiind subiectul întregului drept.
Spre sfârşitul Republicii, această concepţie va fi înlăturată, ajungându-se
la concluzia ca fiecare coproprietar are parte indiviză, care este precizata
fracţionar (1/2, ¼ etc.). Această fracţiune este numai ideală deoarece
dreptul fiecărui coproprietar se întinde asupra fiecărei particule a lucrului
______________________________________________________
în proporţia respectivă. Coproprietatea se poate naşte voluntar (ex. într-un
contract de societate) sau involuntar (ex. succesiune).
Din coproprietate rezulta că:
a) fiecare coproprietar poate să-şi revândă dreptul său, să-l doneze
sau să-l înstrăineze cu orice titlu.
b) fiecare poate cere ieşirea din indiviziune prin actio communi
dividundo. În această situaţie judecătorul va împărţi proprietatea
indiviză în laturi egale (împărţeala în natură) sau în părţi inegale
(dacă bunurile nu îngăduie împărţeala lor materială), cu obligaţia
pentru cei ce au primit mai mult de a despăgubi cu suma
echivalenta pe ceilalţi coproprietari (împărţeala cu sultă), sau va
atribui toate bunurile unui singur proprietar sau chiar a unui terţ,
care va trebui să-i despăgubească proporţional pe ceilalţi (licitaţie).
c) asupra reparaţiilor, folosinţei etc. toţi coproprietarii trebuie să fie de
acord, că şi în privinţa dreptului de a dispune de lucru.
Romanii cunoşteau şi noţiunea de coposesiune (compossesio):
posesiunea unui lucru neîmpărţit poate aparţine mai multora (pro indiviso),
aşa încât fiecare să aibă o anumita fracţiune posesorie din întreg.
IV . 5. Dobândirea proprietăţii
Prin mod de dobândire a proprietăţii se înţeleg acele fapte,

recunoscute de ordinea juridica, a căror realizare face ca în patrimoniul
unei persoane să intre un drept de proprietate.
Romanii, care concepeau diferit dreptul de proprietate, în funcţie de
etapa social istorică în care se afla statul roman, au distins între moduri de
dobândire a proprietăţii conform lui jus civilae şi cele prevăzute de jus
gentium. Primele erau rezervate persoanelor care aveau jus comercii şi
confereau proprietatea quiritură, în timp ce ultimele erau accesibile
necetăţenilor romani şi se aplicau bunurile aflate în patrimoniul acestora.
O alta clasificare privea modurile originare (purtau asupra unui lucru
care n-a fost niciodată proprietatea cuiva şi conferea o proprietate deplină)
şi moduri derivate (priveau un bun transmis de proprietar, deci se
transmitea o proprietate limitată de actele fostului proprietar).
Modurile derivate puteau fi cu titlu universal (se transmitea un
patrimoniu) sau cu titlu particular (o fracţiune din patrimoniu sau un lucru
determinat).
Modurile de dobândire inter vivos difereau de cele mortis causa prin
aceea ca primele aveau loc prin transmiterea de la o persoană în viaţă, în
timp ce în cazul ultimelor bunul se transmitea de la un defunct.
O clarificare importantă şi specifică dreptului roman era aceea în
moduri de dobândire a proprietăţii quiritare asupra bunurilor mancipi şi
asupra bunurilor nec mancipi.
În prima categorie intrau:
a) ocupaţiunea;
b) mancipaţiunea;
c) uzucapiunea;
d) alienaţiunile (înstrăinările) făcute de stat ;
e) legea;
f) adiudicatio;
g) in iure cesio.
Din cea de-a doua categorie făceau parte:
______________________________________________________
a) tradiţiune;
b) specificaţiunea;
c) accesiunea.
Aceste modalităţi de dobândire (cea mai mare parte a lor) se vor
regăsi şi în dreptul modern cu diferenţa însemnată în ceea ce priveşte
efectul transmisiunii proprietăţii. În dreptul modern proprietatea se
transmite prin efectul consimţământului părţilor, chiar dacă lucrul nu s-a
predat, în timp ce în dreptul roman în afara transmiterii titlului era
necesară şi tradiţiunea, adică strămutarea proprietăţii.
a) Ocupatiunea – cel mai vechi mod de dobândire, consta în faptul
de a pune stăpânire pe un lucru care nu aparţine nimănui (pestele, stuful,
nisipul, scoicile etc.) denumite res nullis sau lucruri abandonate de stăpâni
cu intenţia de părăsire. Printre acestea se numărau şi lucrurile abandonate
de duşmani (res hostiles) care după părerea romanilor nu aveau drept de
proprietate.
Cum prada de război revenea statului particularii puteau dobândi
prin ocupaţiune un bun al inamicului doar dacă el rezulta dintr-o incursiune
pe cont propriu în teritoriu inamic.
Controversa cu privire la lucrurile părăsite (res derelictae) a fost
soluţionată de Justinian care a decis că ele se dobândesc prin ocupatiune.
Acest mod de dobândire avea la bază violenţa tradusă prin expresia
juridică de ocupatiune.
b) Mancipatiunea - La început era un model de creare a proprietăţii
(puterea asupra lucrului mancipi), pentru ca ulterior să apară ca un mod
de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunurilor mancipi.
La origine mancipaţiunea se confunda cu vânzarea dar numai că
forma de creare a proprietăţii şi nu operaţiunea de vânzare propriu zisă.
Cel care înstrăina, mancipio dans sau mancipant (cel care transmitea prin
mancipatiune) iar cel care primea lucrul, (accipiens) era cumpărătoriu.
Fiind o foarte veche instituţie juridică romană, va fi preluată de
L.XII.T. confirmându-se, astfel, preexistenta ei încă de la formarea Statului
roman, odată cu apariţia monedei sub forma lingoului de metal ca unitate
de schimb in relaţiile comerciale44.
Mancipatiunea se desfăşura în formă solemnă în prezenţa a 5
martori, a parţilor şi a lui libripens, cel care cântarea cu balanţa metalul
preţios. Accipiens, ţinea lucrul în mână şi pronunţa o formula vindicatorie
(solemnă): afirm ca acest lucru este al meu conform dreptului quiritilor şi
acesta să-mi fie dobândit cu preţul prin această aramă şi balanţă.
Formula putea cuprinde şi clauze (leges mancipi) care arătau
condiţiile în care mancipantul renunţa la bun ( ex. întinderea terenului,
lipsa de sarcini, păstrarea uzufructului etc.)
Muncipaţiunea, a cărei forme au suferit modificări în timp, până la a
deveni simbolice, s-a aplicat la început numai bunurilor mobile, iar apoi s-a
extins şi la celei mobile.
c) Uzucapiunea – era mijlocul prin care se dobândea proprietatea
quiritara prin posesiuneaau lucrului într-un anumit interval de timp. Dreptul
fostului proprietar se stingea ca urmare a faptului ca lucrul său a fost
folosit de o alta persoana (uzucapant). Când uzucapiunea s-a îndeplinit
44
Moneda, sub forma lingoului de metal de obicei pretios sau util, va apare la Roma intre
416-485, ab. U.C. cu peste 100 de ani inaintea L.XII.T. (n.a.)
______________________________________________________
dreptul de proprietate trece la dobânditor, fără a mai fi nevoie să facă
dovada dreptului autorului sau (probatio diabolica).
Uzucapiunea presupunea îndeplinirea următoarelor condiţii:
• posesiunea – lucrul trebuia să fie posedat un anumit interval de
timp. Prin L.XII.T. se cerea însăşi folosirea (usus) lucrului, în timp
ce posesiunea nu necesita folosinţa lui, ci numai păstrarea.
• termenul – lucrurile mobile trebuiau sa fie posedate un an, iar cele
imobile timp de doi ani. Aceasta posesiune se cerea sa fie
neîntreruptă pentru a duce la uzucapiune.
• un lucru susceptibil de a fi uzucapat – Nu puteau face obiectul
uzucapiunii bunurile furate, lucrurile furate şi ascunse, cele luate
prin violenta precum bunurile extrapatrimoniu (drumurile, zidurile
cetăţii, templele).
• justul titlu – actul sau faptul juridic care justifica luarea posesiei (ex.
donaţia este un act juridic care justifica posesia ce duce la
uzucapiune) sau părăsirea lucrului de către neproprietar este un
fapt juridic care duce la dobândirea lucrului prin uzucapiune).
• buna credinţă – convingerea uzucapantului ca autorul sau cel de la
care deţine bunul îndeplinea condiţiile pentru a înstrăina lucrul.
Buna credinţă se prezintă în favoarea posesorului şi producea efect
chiar daca ulterior intervenea reaua credinţă.
Uzucapiunea nu se aplica proprietăţii provinciale şi nu putea fi
folosită de peregrini. În sec. I î. e.n. aceasta lacuna a lui Jus civilis este
înlaturata prin prescriptio longi temporis care imita în parte efectele
uzucapiunii.
d) Alienatiunile – Mod de dobândire foarte vechi, constând în
vinderea de către stat a prizonierilor de război (sclavi) către particulari,
care desemnau proprietari quiritari dacă îndeplineau celelalte condiţii.
e) Legea – Uneori însăşi legea transmitea proprietatea, fie direct,
fie indirect. L.XII.T., recunoştea validitatea unei dispoziţii testamentare prin
care se atribuia un sclav, cuiva, beneficiar al dispoziţiei testamentare.
f) Ajundicatio (atribuire) – Mod de dobândire care se realiza prin
atribuirea de către judecător a părţilor dintr-un bun comun, fiecărei
persoane îndrituite.
g) in jure cessio (recunoaştere în fata magistratului) – era un mod ce
transmitere a proprietăţii quiritare sub forma unui proces fictiv pe care
achizitorul (cel care dobândea lucrul) îl intenta contra celui ce înstrăina
lucrul, părţile înţelegându-se în prealabil. În jure cessio era un act solemn,
în care părţile înscenau un proces în revendicare, pentru a efectua un act
de înstrăinare care nu se putea realiza decât în zilele faste când
magistratul putea pronunţa cuvântul solemn addico.
Toate aceste moduri de dobândire a proprietăţii quiritare s-au
aplicat lucrurilor mancipi.
Dar în timp ce mancipatiunea a rămas aplicabilă exclusiv pentru
astfel de lucruri celelalte moduri au putut fi aplicate şi bunurilor nec
mancipi, atunci când ele au devenit susceptibile de proprietate quiritara.
Modurile de dobândire a proprietăţii quiritare asupra bunurilor nec
muncipi, sunt:
a) Traditiunea – folosită fără solemnitate pentru transmiterea
posesiunii şi detenţiunii. Ea constă în simpla remitere a lucrului, cu
îndeplinirea următoarelor condiţii:
______________________________________________________
- cel care transmitea trebuia să aibă capacitatea juridică de a
înstrăina;
- voinţa reciproca a părţilor (alienator şi dobânditor), de a transfera şi
dobândi proprietatea;
- remiterea lucrului;
- justa cauza sau justul titlu.
În epoca clasică tradiţiunea căpăta o sferă de aplicare foarte întinsă
(se aplica nu numai lucrurilor nec mancipii ci şi asupra proprietăţii
peregrine, proprietăţii pretoriene şi celei provinciale), pentru ca în timpul lui
Justinian să devină modul general de transmitere a proprietăţii.
b) Specificatiunea – consta în actul unei persoane de a confecţiona un
obiect nou cu materialul altcuiva (ex. a construi o barca sau a face vin cu
materialele altei persoane). În acest caz se punea problema cui aparţine
lucrul nou (species nova). Controversa iscată între cele două şcoli de
drept (proculiana şi gabiniana) a oferit soluţia: dacă lucrul putea fi readus
la forma iniţială el va aparţine proprietarului materialului, iar daca nu este
posibil acest lucru, va aparţine celui ce l-a confecţionat, care va trebui sa-l
despăgubească pe proprietarul materiei.
c) Accesiunea – prin care se înţelegea sporirea proprietăţii deja
existente, adică prin absorbirea juridică a lucrului accesoriu de către cel
principal conform principiului “accessio cedit principali”, preluat în dreptul
modern “accesorium sequitur principale” (accesoriul serveşte / urmează
lucrului principal).
Pentru a dobândi proprietatea în acest mod era necesară
îndeplinirea următoarelor condiţii:
- să existe un lucru principal şi unul accesoriu;
- între un bun imobil şi unul mobil să se considere principal cel dintâi
şi accesoriu cel de al doilea. Intre doua lucruri mobile se considera
principal cel care îşi păstra numele sau individualitatea sa;
- lucrul accesor sa fie absorbit de lucrul principal. În această situaţie
se aflau: aluviunile şi avulsiunile; clădirea ridicată pe teren propriu
cu materialele altei persoane; plantaţiile şi semănăturile.
IV. 5. Stingerea proprietăţii
Una din caracteristicile dreptului de proprietate este de a fi

perpetua, a nu se stinge cu trecerea timpului, spre deosebire de drepturile
personale care se sting prin executare.
Ca atare, stingerea dreptului de proprietate este un fapt
excepţional.
Proprietatea quiritara putea totuşi dispare prin:
- distrugerea materiala a obiectului (moartea sclavului);
- prin distrugerea lui juridică (dezrobire);
- scoaterea acestuia din comerţ (ex. devenea res sacra sau res
religioasă);
- prin abandonarea lucrului de către proprietar.
După unii autori (V. Collin şi Capitant) dreptul de proprietate s-ar
stinge chiar prin simpla transferare a acestuia către un alt proprietar).
IV.6. Apărarea proprietăţii
______________________________________________________
Instituiţia proprietăţii fiind o instituţie complexa şi sancţiunile ei vor fi
multiple, corespunzătoare diferitelor feluri de proprietate (quiritara,
pretoriană, provincială ori peregrină), precum şi a diverselor situaţii ale
vieţii juridice, astfel:
- în epoca veche, proprietatea quiritura se apăra prin sacramentum
in rem (forma originara a acţiunii în revendicare), care reprezenta
inconvenientul ca sentinţa nu purta asupra lucrului ci asupra
garanţilor;
- acţiunea în revendicare pentru a cărei exercitare era necesară
îndeplinirea mai multor condiţii:
• pârâtul să fie posesor. Spre sfârşitul perioadei clasice se va admite
ca acesta să fie şi numai deţinător (locatari, comodatari etc.);
• obiectul litigiului să fie susceptibil de proprietate quiritară şi
individual determinat;
• reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu posede lucrul
revendicat. În timpul lui Constantin se va permite detentorilor să
ceară scoaterea lor din cauză, indicând autorul lor, fapt ce era în
folosul posesorului real, acesta având posibilitatea de a se apăra
mai bine decât cel ce deţinea pentru el.
- actiune publiciana (după numele pretorului Publicius) care era o
revendicare ce cuprindea ficţiunea îndeplinirii termenului de
uzucapiune.
În fapt se cerea ca reclamantul să fi îndeplinit toate condiţiile
uzucapiunii mai puţin de a face dovada scurgerii termenului necesar
uzucapiunii (ficţiunea că termenul este îndeplinit). Judecătorul constata
îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii şi dădea câştig de cauză reclamantului.
Dispariţia proprietăţii quiritare în vremea lui Iustinian va duce şi la
dispariţia acţiunii publiciene.
IV. 7. Drepturile reale asupra bunurilor străine
Pentru cazurile în care unele din atributele dreptului de proprietate

sunt separate de dreptul respectiv şi sunt exercitate de altă persoana
decât proprietarul lucrului, în dreptul roman se recunoştea că acesta
exercita un drept real asupra unui lucru străin (jura in alieni). Deci, cu
excepţia dreptului de proprietate, toate celelalte drepturi reale poartă
asupra lucrului altuia.
Aceste drepturi reale sunt:
• Servituţile – sunt sarcini impuse în folosul unui fond (servituti
pradiale) sau în favoarea unei persoane (servituţi personale).
Servitutile prediale sau reale sunt de două feluri: rustice şi urbane,
criteriul de distincţie având în vedere caracterul imobilului dominant.
În cazul celei rustice dominant era terenul, în timp ce, în cazul cele
urbane, era clădirea.
• Servituţi personale – drepturi reale asupra lucrului altuia în profitul
direct al unei persoane anumite, determinate individual. Spre
deosebire de servitutea predială cea personală poate greva nu
numai un imobil ci chiar şi un lucru mobil. Servitutea personală nu
durează atât timp cât durează bunul ci dispare odată cu moartea
titularului dreptului, deci nu este perpetuă ci temporară.
Servituţile personale sunt:
• usus - dreptul de a folosi lucrul altuia fără a-i culege fructele;
______________________________________________________
• habitatio – dreptul de a locui în casa altuia;
• operae servorum – dreptul de a folosi serviciile sclavului sau
animalului de povara al altuia;
• ususfructus – dreptul de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege
fructele, cu obligaţia de a-i păstra substanţa.
Atributele proprietăţii se împart între uzufructuar (titularul dreptului
real) şi proprietarul lucrului grevat cu uzufruct, nud proprietar (nudum
dominium).
Uzufructuarul nu poate vinde sau dona uzufructul deoarece acesta
era legat de persoana sa. El putea totuşi cesiona exerciţiul dreptului
pentru o perioada ce nu putea depăşi pe cea a dreptului de uzufruct
(viager).
Caracterele uzufructului:
- uzufructul poate greva fie un bun imobil, fie mobil, dar întotdeauna
bunuri corporale şi nu un drept;
- dreptul de uzufruct poate să se nască numai asupra unui bun
neconsumptibil;
- uzufructuarul nu poate să consume lucrul ori să-l înstrăineze
întrucât nu are decât jus utendi et fruendi.
Servituţile fiind drepturi reale, au fost ocrotite în funcţie de modul lor
de constituire: civil sau pretorian, deci unele din ele au fost sancţionate
printr-o acţiune reală care se aseamănă cu revendicarea (vindicatio
servitutes), dar mai ales prin acţiunea negatorie (actio negatoria), acţiunea
confesorie utila şi acţiunea prohibitorie.
• Superficia, conductio agri vectigalis, emfiteoza - În afară de
servituţi, dreptul privat roman cunoştea şi alte drepturi reale asupra
bunurilor altuia, drepturi care se năşteau dintr-un contract de
locaţiune-superficia dreptul născut dintr-un contract agri vectigalis şi
emfiteoza. Ddeşi se năşteau pe baza unui contract aceste drepturi
reale erau sancţionate printr-o acţiune similara acţiunii in
revendicare.
a) Superficia - reprezenta dreptul unei persoane la folosinţa
construcţiei ridicată pe terenul altuia, teren închiriat pe veci sau
termen lung, în schimbul plăţii unei sume de bani proprietarului
terenului. Superficiarul avea dreptul să transmită lucrul
moştenitorilor, să-l înstrăineze cu titlu oneros sau gratuit, să-l
ipotecheze, să-l greveze cu servituţi în favoarea lui.
b) Conductio agri vectigalis - însemna locaţiunea unui teren
pentru care se dădea o suma de bani (vectigal). Instituţia a
apărut la începutul imperiului, în scopul atragerii în cetăţi a
colonilor, cărora li se dă în arenda pe termen lung (100 de ani)
terenurile pentru a fi cultivate. Atâta timp cât se plătea
vectigalul acestea nu puteau fi luate înapoi nici de la cesionar,
nici de la moştenitorii lui. Termenul lung dovedeşte ca acest tip
de locaţiune era ereditar.
c) Emfiteoza – Era tot un fel de contract de locaţiune pe termen
lung, cu deosebire de conductio agri vectigalis ca pământurile
nu aparţineau cetăţenilor ci împăratului. Emfiteotul (cel care
contracta) cultiva pământul şi-i culegea fructele, contra unei
sume de bani (canon). Aceasta arenda perpetua a terenurilor
imperiale se va extinde ulterior şi asupra latifundiilor. Emfiteoza
se putea transmite urmaşilor, spre deosebire de uzufruct.
______________________________________________________
1. Ce se înţelege prin termenul de bun în accepţiunea romană?
2. Enumeraţi categoriile de bunuri recunoscute în dreptul
roman.
3. Care este definiţia posesiei?
4. Care sunt felurile posesiei?
5. Definiţi proprietatea privată romană?
6. Care erau modurile de dobândire a proprietăţii romane.
7. Care erau modurile de pierdere a proprietăţii.
______________________________________________
______________________________________________________
CAP. V. SUCCESIUNILE
CONŢINUT
V.1. Noţiuni privind dreptul succesoral

V. 2. Succesiunea ab intestat
V. 3. Succesiunea testamentară
V. 4. Succesiunea deferită contra testamentului
V. 5. Dobândirea moştenirii
V.6. Legate şi şi fideicomise
OBIECTIVE
• definirea termenului de succesiune;
• descrierea tiourilor de succesiuni folosite de romani;
• identificarea diferitelor dispoziţii testamentare.
V. 1. Noţiuni privind dreptul succesoral
Instituţia succesiunilor este strâns legată de cea a proprietăţii

private, ea constituind instrumentul juridic prin care s-a asigurat
perpetuarea sistemului de exploatare sclavagist.
La moartea unei persoane, patrimoniul acestuia se transmite altor
persoane, urmaşilor săi. Moştenirea apare, astfel, ca un sistem juridic prin
care se înlocuieşte o persoană printr-o altă (alte) persoană (e), aparţinând
cel mai adesea aceleiaşi familii sau clase.
Bunurile, drepturile şi obligaţiile defunctului nu rămân fără titular
pentru că urmaşii îi iau locul în aceste raporturi juridice; ceea ce înseamnă
că aceştia devin, după caz, proprietari, creditari sau debitori. Aceşti
urmaşi sunt moştenitorii numiţi şi succesori sau herezi (heres – herus –
stăpân).
Prin succesiune (hereditas) se înţelege transmiterea patrimoniului
unei persoane decedate, către moştenitorii săi. În sensul larg al
cuvântului, prin succesiune înţelegem orice transmisiune de bunuri,
drepturi sau datorii.
Materia succesiunii cuprinde totalitatea normelor care
reglementează transmiterea patrimoniului unei persoane către moştenitorii
săi.
Având în vedere sensurile termenului trebuie făcută următoarea
precizare: pentru ca noţiunea de succesiune să fie echivalentă cu cea de
moştenire, trebuie să menţionăm şi expresia “pentru cauza de moarte”.
Aceasta deoarece prin moştenire se mai înţelege şi modul de dobândire a
bunurilor şi drepturilor de către rude, precum şi patrimoniul cules prin
succesiune (averea succesorală).
Asemenea, succesiunea pentru cauza de moarte (mortis causa) se
deosebeşte de succesiunea între vii (inter vivos), unde intervenea
transmiteri de bunuri determinate, iar în cazul adrogaţiunii însăşi
patrimoniul unei persoane nedecedate.
______________________________________________________
Romanii au ajuns destul de târziu la acest sistem. Iniţial, ei nu
admiteau transmiterea patrimoniului de la defunct către moştenitorii săi,
după cum nu admiteau nici ideea transmiterii proprietăţii între vii.
Pornind de la principiul că nu exista patrimoniu fără titular, romanii
considerau ca acesta (patrimoniul) dispare odată cu moartea persoanei.
Raportul dintre o persoana şi patrimoniul său apărea ca o legătură
materială întemeiată pe ideea de putere, care se stinge odată cu moartea
titularului. Ca atare, dobândirea bunurilor defunctului de către moştenitori
nu implica ideea de transmitere a unui patrimoniu.
Întrucât dreptul defunctului nu se stingea odată cu personalitatea sa
romanii considerau ca moştenitorii dobândesc un drept nou, un drept de
proprietate putere45.
Aşadar succesiunea se întemeia la origine, nu pe transmiterea unui
patrimoniu ci pe stăpânirea asupra bunurilor defunctului, dobândita de
moştenitori.
Romanii au cunoscut trei sisteme de transmitere a bunurilor pentru
cauza de moarte: succesiunea ab intestat (conform legii), succesiunea
testamentară şi succesiunea deferită contra testamentului. Cea din urma
forma este strâns legata de moştenirea testamentară.
Moştenirea ab intestat a apărut odată cu stăpânirea individuală
asupra bunurilor, încă înainte de constituirea familiei patriarhale.
Odată cu aceasta, bărbatul dobândeşte o poziţie dominantă în
familie, o putere nelimitată asupra persoanelor şi bunurilor aflate în
puterea sa şi astfel apare moştenirea testamentara, act juridic menit să
transmită puterea lui P.F. urmaşilor săi.
În cadrul evoluţiei generale a dreptului succesoral roman, se pot
identifica două tendinţe principale: scăderea formalismului şi simplificarea
procedurilor, şi ocrotirea rudeniei de sânge, care tinde să ia locul
agnaţiunii ca fundament al moştenirii.
Principiile fundamentale ale dreptului succesoral roman
Indiferent de modul în care era definită moştenirea existau anumite
principii generale pe baza cărora avea loc devoluţiunea succesorală.
a) Principiul continuitatii persoanei defunctului – conform căruia se
considera ca moştenitorul continua persoana defunctului. Existau două
opinii cu privire la momentul de la care moştenitorul dobândea
succesiune:
• după o concepţie, moştenitorul acceptant devenea titular al
succesiunii în mod retroactiv de la data morţii lui de cujus (Casius),
având drept consecinţă acoperirea întregii perioade dintre data
decesului şi data acceptării moştenirii;
• cea de-a doua concepţie (Iulianus) conform căreia moştenitorul
acceptant devenea titularul succesiunii de la data acceptării, fără ca
acesta să aibă efect retroactiv. De la data decesului şi până la
acceptarea succesiunii, printr-o ficţiune juridică se considera că
defunctul a supravieţuit datorită succesiunii care îl reprezenta:
hereditas jacens personam defuncti sustinent (succesiunea jacenta
sustine persoana defunctului).
Principiul continuităţii persoanei defunctului nu s-a aplicat de la
început, deoarece nu se transmite încă patrimoniul ci numai proprietate
bunurilor defunctului. Patrimoniul înceta să existe odată cu titularul său, de
45
E. Molcuţ, op. cit. p. 74.
______________________________________________________
aceea se transmiteau numai bunurile şi drepturile, succesorul fiind totuşi
ţinut să achite datoriile defunctului conform principiului: nu existau bunuri
decât după ce s-au scăzut datoriile (bona non sunt nisi deducto aere
alieno).
b) Principiul potrivit căruia nimeni nu poate muri în parte prin
testament şi în parte fără testament (nomo pro parte testatus pro parte
intestatus decedare potest). Conform acestui principiu înscris în L.XII.T.
moştenitorii ab intestas vin la succesiune numai dacă nu exista erede
testamentar, deci nu era admisă existenţa simultană a unor moştenitori
testamentari şi moştenitori legali.
c) Principiul odată erede totdeauna crede (semel heres semper
heres), conform căruia dreptul eredelui nu poate fi atins nici prin ajungerea
la termen, nici prin realizarea unei condiţii.
V. 2. Succesiunea ab intestat46
Succesiunea ab intestat (fără testament) se deschidea atunci când

nu existau moştenitori testamentari, fie pentru că defunctul nu lăsa un
testament, fie că testamentul nu a fost valabil întocmit, ori eredele refuza
sau devenea incapabil.
Legea celor XII Table menţiona trei categorii de moştenitori: sui
heredes, agnatus proximus şi gentiles.
Persoanele chemate de legiuitor la moştenire erau indicate într-o
anumita ordine de preferinţa: sui heredes (persoanele care prin moartea
lui pater familis devin sui juris). În această primă categorie intrau: copii şi
descendenţii lor, nepoţii şi strănepoţii aflaţi direct sub puterea lui decuius,
precum şi soţia cum manu.
Rudenia adoptiva era tratata la fel ca cea naturala, iar Legea celor
XII Table nu făcea distincţie pe motiv de sex ori vârsta.
A doua categorie de moştenitori legali era constituită din persoane
care aveau calitatea de agnatus proximus (agnaţii cei mai apropiaţi) adică
persoane ce se aflau in gradul de rudenie cel mai apropiat de defunct:
fraţii, surorile, verii, nepoţii de frate.
A treia categorie o constituiau gentiles , persoane care erau rude
(agnaţi) cu defunctul, dar într-un grad îndepărtat şi fără a putea dovedi
descendenţa din acelaşi pater familis.
Gentiles veneau la moştenirea ab intestat în părţi egale şi doar dacă
nu existau primele categorii de herezi.
În epoca clasică se produc o serie de transformări în succesiunea
legala. Reformele pretorului au vizat ocrotirea rudelor de sânge
organizând în alt mod clasele de moştenitori.
Pretorul acorda bonorum possesio (posesia bunurilor) în
următoarea succesiune:
a) bonorum possesio unde liberi – adică succesiune pretoriana
acordată în calitate de descendenţi. Aici intrau sui heredes chiar şi
cei care suferind o capitis deminutio minimă, au pierdut drepturile
succesorale după jus civilae.
b) bonorum posesio unde legitimi (în calitate de moştenitori legitimi) –
categorie in care intrau agnaţii şi gentilii. Aparent, pretorul nu a
46
Cunoscută şi sub numele de moştenire legală deoarece normele de reglementare sunt
cuprinse in Legea celor XII Table (n.a.)
______________________________________________________
introdus nici o modificare limitându-se să consacre o dispoziţie a
dreptului civil. În realitate a modificat indirect sistemul moştenirii
legale, în sensul ca, daca cel mai apropiat agnat repudia
moştenirea aceasta nu devenea vacanta ci trecea la următoarea
categorie de moştenitori pretorieni, adică la cognaţi.
c) bonorum possesio unde cognaţi (în calitate de cognaţi) – categorie
din care făceau parte rudele de sânge până la gradul al 6-lea, care
nu erau şi rude civile (copii faţă de mama lor căsătorita sine manu
sau alte rude de sânge după mama).
d) bonorum possesio unde vir et uxor (în calitate de bărbat şi soţie) –
În sistemul căsătorie sine manu soţii nu se moşteneau. Inovaţia
pretorului a constat în aceea ca soţul supravieţuitor venea la
succesiunea celui defunct.
Din iniţiativa împăraţilor, prin doua senatus consulte se va extinde
cercul rudelor de sânge chemate la moştenire.
Tertulian va acorda un drept de succesiune mamei faţă de copii ei,
iar prin senatus – consultul Orfitian au fost chemaţi la succesiunea mamei,
copii ei. În ambele cazuri este vorba de copii rezultaţi din căsătorii sine
manu.
Împăratul Justinian va pune capăt definitiv sistemului succesoral
întemeiat pe rudenia civila. El creează patru categorii de moştenitori:
descendenţi; ascendenţi; fraţii şi surorile bune şi copiii lor; fraţii şi surorile
consangvini sau uterini şi copiii lor; ceilalţi colaterali.
V. 3. Succesiunea testamentară
Testamentul este un act solemn prin care o persoană – testator –

instituie unul sau mai mulţi moştenitori în scopul ca aceştia să asigure
executarea voinţei sale după moarte.
Testamentul roman a avut ca scop instituirea de moştenitor, deci
transmiterea bunurilor defunctului. În sarcina celui instituit moştenitor
cădea executarea legatelor şi a altor dispoziţii testamentare. În cazul că
existau mai mulţi moştenitori legali, decuiusul folosea testamentul pentru a
determina cota de drepturi ce revenea fiecăruia, avantajând pe unii în
detrimentul altora. La origine, testatorul instituia ca moştenitori numai pe
erezii săi, dar mai târziu a putut institui şi agnaţi mai îndepărtaţi şi chiar
persoane străine de familia sa.
Forme de testament
Categoriile de testament diferă de la o epocă la alta a dreptului
privat roman:
În epoca veche existau:
a) Testamente calatis comitis (prin convocarea comiţiilor) – consta
în declaraţia solemna a testatorului făcută în fata comiţiilor curiate
prezidate de pontifex maximus sau de rex sacrorum.
În prima perioadă, poporul avea rol activ în perfectarea acestui
testament, pentru ca vota testamentul ca pe o lege; într-o a doua
perioadă, servea numai ca martor colectiv.
Testamentul calatis comitiis era public şi prezenta dezavantajul că
nu putea fi revocat decât tot printr-o lege posterioară, fapt ce-l făcea
nepracticabil, pe de-o parte, că nu era accesibil tuturor oamenilor liberi, iar
pe de altă parte pentru ca testatorul trebuia să aştepte mult până când să
poată revoca testamentul.
______________________________________________________
b)Testamentul in procinctu (în fata armatei gata de lupta) – accesibil
şi plebeilor, este mai recent decât testamentul calatis comittis şi consta
într-o declaraţie făcută de un soldat în faţa camarazilor care îndeplineau
rolul de martori. Acest testament era un act excepţional având în vedere
momentele când se producea. Prezenta inconvenientul ca nu putea fi
folosit decât de persoanele care intrau în compunerea armatei active
(bărbaţi între 17-46 ani) şi inaccesibil bătrânilor, adică persoanele care
aveau nevoie de el.
c) Testamentul per aes libram – apărut pe fondul divergenţilor dintre
plebei şi patricieni, testamentul per aes libram a cunoscut trei faze:
- mancipatio familiae - creaţie jurisprudenţială prin deturnarea
manicipaţiunii, care constă în aceea ca testatorul îşi dă averea unui
prieten (emptor familie) cu rugămintea ca după deces să transmită
bunurile persoanelor pe care i le indicase.
- testamentul per aes et libram public – apărut la sfârşitul Republicii,
reprezenta o aplicaţie a mancipaţiunii. În acest caz emtor familie nu
mai devine proprietarul bunurilor mancipate, ci paznicul bunurilor
pentru ca autorul să-şi poată face testamentul în mod juridic.
Testatorul face o declaraţie nuncupatio, prin care menţionează
numele moştenitorului şi modul de repartizare a averii. Testamentul
per aes et libram era public astfel încât numele moştenitorului era
cunoscut.
- testamentul per aes et libram secret – Întrucât testamentul per aes
et libram public prezenta inconvenientul de a face cunoscuţi
moştenitorii, s-a admis ca testatorul să prezinte un act scris,
menţionând în formula solemnă că actul respectiv reprezintă voinţa
sa, martorii confirmând acelaşi lucru. În epoca clasică, existau
testamente ordinare şi testamente extraordinare.
Ca testamente ordinare erau considerate testamentul per aes et
librum şi testamentul nuncupativ. Testamentul per aes et libram public
putea fi atât în formă secretă cât şi în formă publică.
Testamentul nuncupativ se făcea oral, cu voce tare, în prezenţa a 7
martori.
- Ca testament excepţional se cunoştea testamentul militar, care
dădea soldatului posibilitatea să dispună de averea sa în condiţii
privilegiate faţă de normele generale. El consta într-o declaraţie pe
care o făcea soldatul în timp ce se afla în campanie.
Pentru ca un testament să fie valabil era necesară întrunirea unor
condiţii de forma şi fond. În afara condiţiilor de forma prevăzute pentru
fiecare testament se mai cerea o capacitate specială – testamenti factio,
care putea fi activă sau pasivă.
• Testamentul factio activ - capacitatea de a face testament o aveau
cetăţenii romani sui juris şi preregrinii care aveau jus comercii. Nu
puteau testa femeile sui juris, nebunii, imberbii, latinii iuniani, ereticii
ş.a.
• Testamentul factio pasiv – capacitatea de a veni la succesiune o
aveau persoanele sui juris, persoanele alieni juris (dar bunurile
primite aparţineu lui pater familis), şi sclavii. Nu puteau fi instituiţi
moştenitori persoanele incapabile de fapt sau de drept, persoanele
incerte iar prin legea Voconia se interzice instituirea femeii de către
cetăţenii cu averi mai mari de 100.000 de aşi.
În ce priveşte condiţiile de fond, acestea pretind ca:
______________________________________________________
a) un moştenitor trebuie instituit definitiv şi nu pe termen;
b) instituirea trebuie să fie universală adică nu se poate institui pentru
o parte testamentar, iar pentru rest succesiune legală.
În epoca clasică se putea face instituirea fără a se folosi termenii
solemni, chiar şi în altă limba decât latină.
V. 4. Succesiunea deferită contra testamentului
Acest mod de a succede intervine în două cazuri:

• în cazul dezmoştenirii neregulate sau al omisiunii;
• în cazul dezmoştenirii regulate sau al testamentului inoficios.
În vechiul drept roman, conform principiului libertăţii de a testa,
testatorul putea institui sau dezmoşteni pe descendenţii săi, după cum
credea de cuviinţă, cu condiţia să respecte formele solemne. Deci atât
instituirea de moştenitori cât şi dezmoştenirea presupuneau respectarea
formelor solemne. În cazul în care pater familis vroia să dezmoştenească
un fiu, trebuia sa o facă nominal (Titius filius meus exheres esto)
Fiicele şi nepoţii puteu fi dezmoşteniţi in bloc, potrivit formulei: ceteri
omnes exeredes sunto.
Dacă unul din descendenţi era omis (nici instituit nici dezmoştenit)
sau era dezmoştenit fără respectarea formelor solemne, testamentul era
fie nul, fie rectificat.
Dezmoştenirea neregulată sau omisiunea prezintă cazul cel mai
vechi de succesiune contra testamentului, fiind prevăzut în Legea celor XII
Table.
Testamentul era nul în cazul în care cel omis era fiu de familie, şi
menţinut cu acea corectură în cazul în care persoanele omise de la
succesiune erau o fiică sau nepoţi.
La baza acestei soluţii stă obligaţia testatorului de a nu trece cu
vederea sui heredes care la origina erau coproprietari cu tastatorul, adică
aveau un drept latent asupra bunurilor patrimoniale ale acestuia, încă în
timpul vieţii lui pater familis.
Dezmoştenirea regulată sau testamentul ineficios are la bază ideea
ca testatorul nu poate dezmoşteni fără motive temeinice rudele sale,
pentru ca altfel ar da dovadă de o atitudine contrară datoriei de a-şi iubi
rudele (officium).
La sfârşitul Republicii, în condiţiile în care legăturile de familie
întemeiate anterior pe puterea lui pater familis, ţin să slăbească, practica
dezmoştenirilor creşte alarmant, fapt ce necesită intervenţia organelor de
stat pentru a apără rudele prin crearea acestei forme de succesiune
contratestamentara.
Tribunalul centumvirilor acorda unor categorii de rude posibilitatea
de a ataca testamentul, chiar în condiţiile în care acestea erau
dezmoştenite cu respectarea condiţiilor de formă cerute de dreptul civil.
Cei dezmoşteniţi pe nedrept aveau la dispoziţie o acţiune (querela
inofficiosi testamenti) prin care reclamau tribunalului că defunctul nu a fost
în deplinătatea facultăţilor mintale când a întocmit testamentul, iar
judecătorul constata întotdeauna că testamentul era opera unui nebun,
nebunia fiind pretextul de a desfiinţa testamentul
Ulterior, Justinian a precizat cauzele care justificau o dezmoştenire.
Aceasta acţiune era accesibila moştenitorilor ab intestat.
______________________________________________________
Deoarece querela avea ceva jignitor pentru memoria defunctului,
era acordata în mod subsidiar, când îndepărtatul nu avea alta cale.
V. 5. Dobândirea moştenirii
Dobândirea moştenirii presupune o anumită atitudine subiectivă din

partea moştenitorilor, în funcţie de statutul lor juridic şi de felul moştenirii
care se deschide.
La deschiderea succesiunii pentru succesibil se năştea un drept de
opţiune: avea facultatea să primească sau să repudieze moştenirea.
Astfel, se pot distinge următoarele clase de succesori:
1. sui heredes – moştenitori de plin drept, care veneau la
succesiune în mod necesar. Ei nu puteau repudia
moştenirea întrucât moşteneau o proprietate pe care o
stăpâneau încă în timpul vieţii lui pater familis în
coproprietate. În această clasă intrau descendenţii.
2. heredes necesarii – sclavii instituiţi prin testament, categorie
de succesori cărora succesiunea le revenea de drept fără a fi
nevoie de manifestarea lor de voinţă. Instituirea ca succesor
a sclavului propriu era însoţită de o clauză de liberare a
acestuia.
3. heredes extranei sau voluntari – aceştia erau străini de
persoana defunctului, nu erau moştenitori siliţi şi deci era
necesar ca aceştia să accepte succesiunea, deci având şi
posibilitatea de a o repudia.
Acceptarea succesiunii civile în epoca clasică se realiza în trei
moduri:
a) prin rostirea unor cuvinte solemne (cretio) - mod care a existat şi în
epoca veche. Cretio era un mod solemn de acceptare a moştenirii
(actus legitimus) căruia nu i se putea adăuga nici un termen şi nici
o condiţie.
b) acceptarea tacita (pro herede gestio) - avea loc când moştenitorul
înstrăina un bun care aparţinea succesiunii, actul însemnând în
sine ca heredele a înţeles să accepte succesiunea în mod tacit.
c) acceptarea expresă dar nesolemnă (nuda voluntas), caz în care
succesorul îşi lua calitatea de moştenitor, cu ocazia încheierii unui
act. Faţă de avantajele pe care le prezintă, acest mod de acceptare
a moştenirii a fost generalizat.
Deoarece acceptarea moştenirii aducea succesorului (heredelui) nu
numai avantaje materiale ci şi datoriile lui de cuius, s-a dispus ca numai
cel care are capacitatea de a se obliga poate face declaraţia de acceptare.
Astfel, fiii de familie şi sclavii instituiţi nu puteau accepta moştenirea fără
autorizaţia lui pater familis deoarece ei nu puteau încheia acte juridice
generatoare de obligaţii pentru pater familis.
Pentru ca cel instituit sa poată accepta trebuia să aibă jus capiendi
(dreptul de a culege o moştenire). Jus capiendi a fost creată de Augustus
prin legile Iulia şi Papia Poppaea, ale căror dispoziţii (pars nuptiaria)
impuneau femeilor intre 20 de ani şi 50 de ani, şi bărbaţilor între 25 şi 60
de ani să trăiască în regimul căsătoriei; iar, prin pars caducaria s-a
introdus incapacitatea totala sau parţială de a dobândi o moştenire a
instituiţilor necăsătoriţi (celibes) sau căsătoriţi fără capii (orbi).
______________________________________________________
Cei necăsătoriţi nu primeau nimic iar cei fără copii primeau jumătate
din partea ce li se cuvenea. Partea nedobândită revenea celor instituiţi în
acelaşi testament care aveau copii, iar dacă nu existau instituiţi, partea
caducă, sau după caz întreaga moştenire, revenea statului.
Efectele moştenirii
* Prin acceptarea moştenirii se producea confuziunea dintre
patrimoniul defunctului şi cel al heredelui deoarece era vorba de o
dobândire per universitatem. Ca atare, moştenitorul răspundea de toate
datoriile defunctului, chiar dacă aceste datorii depăşeau activul succesoral
( ultra vires hereditatis). Pentru protecţia herezilor necesari, pretorul a
creat jus abstinendi (dreptul de a se abţine), prin care moştenitorii nu
puteau fi siliţi sa platească creditorii defunctului, dincolo de limitele
activului succesoral.
* Pe de alta parte, confuziunea patrimonilor poate afecta şi
interesele creditorilor defunctului, care pot veni în concurs cu creditorii
heredelui ne mai putând să-şi valorifice în întregime drepturile de creanţă.
Pentru a veni în sprijinul creditorilor, pretorul le dă posibilitatea să ceară
separatio bonorum (separarea bunurilor defunctului de cele ale
moştenitorului) pentru valorificarea drepturilor de creanţă din activul
succesoral, înaintea altor creanţe.
* Un alt efect al acceptării moştenirii era dobândirea dreptului de
proprietate asupra bunurilor succesorale de către moştenitori:
- în ce priveşte datoriile şi creanţele acestea se divid de plin drept
între moştenitori;
- în privinţa bunurilor corporale, comoştenitorii care se află în
indiviziune, fiecare cunoaşte partea ideală care îi revine, dar ea nu
este determinată concret. Comoştenitorii puteau pune capăt
indiviziunii prin înţelegere sau prin intentarea unei acţiuni (familiae
hercisundae).
* Un alt efect al acceptării este collatio bonorum (raportul bunurilor).
Moştenitorii erau obligaţi să aducă la masa succesorală toate bunurile
primite în timpul vieţii lui pater familis, de către fiecare în parte. Era vorba
de bunuri dotale sau bunuri donate unui descendent. Pretorul a creat şi
collatio emancipati, silindu-l pe emancipat să aducă la masa succesorală
toate bunurile dobândite în calitate de sui juris.
Repudierea moşteniriiI
Repudierea moştenirii se putea face numai de către succesorii
voluntari, printr-o simplă manifestare de voinţă.
În epoca clasică, dacă moştenitorul nu se pronunţa într-un anumit
termen (dacă se fixa un termen pentru acceptare), tăcerea sa era
interpretata ca manifestare tacită de repudiere a moştenirii.
Atunci când în acelaşi testament erau instituiţi mai mulţi moştenitori
de acelaşi rang, şi nu existau substituiţi, repudierea succesiunii de către
unul din ei, era în beneficiul celorlalţi prin efectul acrescământului (partea
sa revenea celorlalţi care acceptaseră moştenirea).
Dacă testatorul instituia un singur moştenitor şi acesta renunţa la
moştenire, venea la succesiune substitutul iar, în lipsa acestuia se
deschidea succesiunea legală. Dacă nu existau nici succesori legitimi,
moştenirea revenea statului, conform legilor caduciare.
Sancţiunea dreptului de moştenire
Moştenirea civilă era sancţionata printr-o acţiune numita petiţiune de
hereditae (hereditatis petio), o acţiune generală care se intenta de o
______________________________________________________
persoană în vederea recunoaşterii ei ca moştenitor, referindu-se la
totalitatea bunurilor succesorale. Reclamantul trebuia să îndeplinească
următoarele condiţii:
• sa dovedească titlul sau de moştenitor civil;
• sa nu posede moştenirea;
• pârâtul să posede bunurile succesorale;
• pârâtul sa fie de bună credinţă. El va răspunde numai în măsura în
care s-a îmbogăţit pe seama succesiunii. Pârâtul de rea credinţă
răspundea pentru tot ce lipsea din succesiune.
În cazul succesiunii pretoriene, pentru a obţine interdictul quorum
bonorum, prin care intra în posesiunea moştenirii, succesorul trebuia să
facă dovada că este moştenitor pretorian.
V. 6. Legate şi fideicomise
Legatul este o dispoziţiune formulată în termeni solemni şi

imperativi, grevând pe eredele testamentar, prin care testatorul dispune de
anumite bunuri, individual determinate, pentru a gratifica o persoană
numită legatar.
Pentru a produce efectele legatul trebuie să îndeplinească anumite
condiţii de fond:
- legatar poate fi numai cel care are capacitatea de a primi legatul;
- prin legat numai eredele poate fi grevat;
- legatul trebuie să se poată executa în momentul când a fost
întocmit (regula catoniană), şi condiţii de forma:
- să fie cuprins într-un testament;
- să fie în urma instituirii unui erede;
- să fie formulat în cuvinte solemne.
Aceste condiţii de fond şi formă dau şi caracterele legatului:
• legatul nu poate fi lăsat decât prin testament, regula care s-a aplicat
până în epoca lui Justinian;
• legatul trebuia să fie formulat în termeni imperativi, fiind lege pentru
moştenitori;
• legatul trebuia să fie formulat în termeni solemni, fiecare formă de
legat având termenii lui proprii;
• legatul era pus în sarcina moştenirii, nu asupra averii personale a
moştenitorului;
• legatul era o dispoziţiune cu titlu particular, adică obligaţia
moştenitorului se referea la bunuri individualizate. În mod
excepţional s-a admis şi un legat cu titlu universal, adică acel legat
care avea obiect o parte din moştenire;
• legatul se făcea în scopul de a-l gratifica pe legatar, de a-i face o
donaţie.
Categorii de lagate
a) În epoca veche erau cunoscute două forme:
- legatul per vindicationem – prin care testatorul transmitea direct
proprietatea asupra unui lucru determinat. Testatorul putea dispune
numai de lucrurile asupra cărora avea drept de proprietate quiritară.
Pe baza acestui tip de legat, legatarul avea o acţiune în
revendicare.
______________________________________________________
- legatul per damnationem, prin care testatorul obliga pe moştenitorul
instituit să transmită legatarului proprietate unui lucru.
b) În epoca clasică existau de asemenea două tipuri de legat:
- legatu sinendi modo (cu titlu de permisiune) crea heredelui
testamentar obligaţia de a nu-l împiedeca pe legatar să intre în
stăpânirea unui lucru.
- legatul per praeceptionem (prin luare mai înainte), pentru cazul în
care unul dintre moştenitori primea cu titlu de legat un lucru înainte
de a veni la succesiune ca moştenitor.
Pe baza senatus consultului Neronian, s-a prevăzut că dacă legatul
per vindicationem era nul din cauza întrebuinţării din greşeală a unei
formule improprii, era considerat valabil ca legat per damnationem.
Limita legatelor
Printr-o constituţie din sec. IV e.n. s-a admis o dispensa de la
întrebuinţarea de forme solemne în testament, regulă care s-a aplicat şi
legatelor.
Justinian a reformat sistemul legatelor existente, în sensul că orice
legatar avea la dispoziţie 3 acţiuni:
• o acţiune legală (rei vindicatio) – dacă testatorul nu a legat lucrul
altuia, iar obiectul legatului nu este un fapt;
• o acţiune personală (actio ex testamento) – când acţiunea reală nu
poate fi intentată;
• o acţiune ipotecară – prin testament se putea constitui o ipotecă
asupra bunurilor succesorale care revin eredului grevat, ipotecă ce
conferă legatarului dreptul de urmărire şi de preferinţă faţă de
creditorii personali ai eredelui.
Pentru limitarea libertăţii testatorului, la sfârşitul epocii vechi apar
legea Furia testamentaria (care interzice legatele mai mari de 1000 asi) şi
legea Voconia (care interzice ca legatarul să primească mai mult decât
eredele).
Interesul ca eredele să accepte moştenirea nu era asigurat prin
aceste două legi şi atunci a intervenit legea Falcidia, prin care se asigura
moştenitorului ¼ din moştenire.
Fideicomisul – este o dispoziţie de ultima voinţă, prin care cineva
roagă o persoană să facă ori să nu facă ceva, sa dea un lucru, să întreţină
un mormânt.
Nu a fost sancţionat juridic; îndeplinirea lui rămânea la bunul plac al
persoanei grevate (fiduciar). Denumirea provine de la încrederea (fiducia)
defunctului disponent care o avea în fiduciar pentru a-i îndeplini ultima
voinţă, în favoarea cuiva (fidecomisar).
Efectuarea fiducomisului cădea fie în sarcina moştenitorului, fie în
sarcina legatarului.
În epoca lui Adrian, fidecomisul este sancţionat juridiceşte.
Dispunând fără folosirea de forme solemne, s-a eludat testamentul şi
legatul, dându-se o lovitură formalismului dar şi legilor47
În vremea lui Justinian legatele şi fideicomisele se contopesc.
Fideicomisele erau de doua feluri:
• fideicomisele de familie – era instituţia prin care se asigura
menţinerea bunului în familie. Se lăsa un bun cu condiţia ca
fideicomisorul să-l lase mai departe moştenitorilor săi.
47
I.M.Anghel, op. cit. p. 195
______________________________________________________
• fidecomisele de creditate - purtau asupra unei părţi din moştenire
sau chiar a moştenirii în tot. A fost folosit de negustori şi cavaleri
plecaţi în ţări îndepărtate, pentru că neavând posibilitatea întocmirii
formelor cerute de testament, s-a creat acest instrument juridic prin
care dispuneau de bunurile lor după moarte, fără a mai fi necesare
respectarea vreunor forme.
1. Ce se înţelege prin drept succesoral?
2. Cine putea veni la succesiune în societatea romană şi în ce ordine?
3. Definiţi tipurile de succesiune.
4. Ce se înţelege prin succesiunea ab intestat?
5. Caracterizaţi succesiunea testamentară?
6. Precizaţi cazurile în care intervenea succesiunea deferită contra
testamentului.
7. Cum se dobândea moştenirea.
8. Definiţi termenii de legate şi fideicomise.
______________________________________________________
_______________________________________________
CAP. VI. OBLIGAŢIILE
CONŢINUT
VI.1. Noţiunea de obligaţie: origine, definiţie, elemente, clasificări
VI. 2.Elementele obligaţiunilor
VI.3. Stingerea obligaţiilor
VI.4.Transferul obligaţiilor
VI. 5. Garanţiile
OBIECTIVE
După studierea acestui capitol se va putea:
• defini categoria juridică de obligaţii.
• Identificarea elementelor componente.
• explicarea modalităţilor de stingere a obligaţiilor.
• Descrie tipurile de garanţie folosite de romani.
VI.1. Noţiuneade obligaţie: origine, definiţie, elemente, clasificări
Noţiunea de obligaţie s-a format pe baza unei îndelungate evoluţii,

în procesul tranziţiei de la societatea gentilică la societatea politică.
Asupra originei instituţiei obligaţiilor exista numeroase opinii, care au
născut controverse48, fireşti dacă avem în vedere evoluţia sa: de la simpla
legătură materiala, fizică, la forma spirituală şi juridicizată pe care a
căpătat-o în epoca postclasică a dreptului privat roman, forma preluată şi
de dreptul modern.
Anumiţi cercetători afirmă că originile obligaţiei trebuie căutate în
obiceiurile popoarelor primitive: un grup (clan, familie) făceau daruri altui
grup în cadrul unor ceremonii. Acest din urma grup avea obligaţia de a
face daruri similare. Explicaţia este simplistă, superficială, întrucât nu se
ştie dacă romanii primitivi practicau asemenea obiceiuri şi pe de alta parte,
oferirea unor daruri era lipsită de un acord prealabil, ceea ce nu apropie
faptul în sine de conceptul de obligaţie elaborat de romani.
Alţi autori sunt de părere că originea obligaţiilor trebuie căutată în
raporturile dintre ginţi în perioada anterioară fondării statului. Dacă una
dintre ginţi sau un membru al acesteia erau lezaţi de o alta ginta, fie
colectiv, fie numai de un membru al sau, între ginţi izbucnea starea de
război, leziunea suferită legitimând dreptul de răzbunare, care ducea la o
stare de aservire între ginţi, numită de romani obligatio.
S-a mai susţinut ca originea obligaţiei trebuie văzută în anumite
practici religioase, invocându-se paralelismul care exista la romani între
terminologia juridică şi cea religioasă. De exemplu cuvântul obligare era
folosit uneori şi în sens religios (de a se lega prin votum) . Gaius
menţionează întrebuinţarea jurământului în raporturile de patronat când
48
Vl. Hanga, Tratar de drept privat roman, Bucuresti, 1978, p. 344 şi urm.
______________________________________________________
libertul promite serviciile sale patronului, singurul caz de obligaţie
contractată prin jurământ. Pe de alta parte se admite că primul acord
generator de obligaţie a fost îmbrăcat în formă religioasa49. Fără a
contesta rolul important al religiei în lumea antică şi faptul că în anumite
domenii religia şi dreptul au avut organisme comune, nimic nu
îndreptăţeşte ideea ca dreptul este produsul religiei.
Normele religioase şi normele juridice sunt elemente ale
suprastructurii, generate de condiţiile materiale de existenţă. Aceasta
determinare a instituţiilor juridice este reală, indiferent dacă ele îmbracă
sau nu forme religioase. Ca atare este fundamental greşit să consideram
că religia, parte componentă a suprastructurii, este izvorul instituţiilor
dreptului, la rândul său alt element al suprastructurii societăţii50.
În epoca clasică a dreptului privat roman, schimburile comerciale
căpătaseră o larga răspândire în statul roman. Exploatarea resurselor,
dezvoltarea producţiei şi a căilor de comunicaţie au condus la crearea şi
dezvoltarea unui însemnat şir de raporturi de schimb. Pentru dezvoltarea
comerţului era necesară practicarea împrumutului cu dobândă fapt care a
impus ca relaţiile cămătăreşti să capete o mare extindere la Roma. Toate
aceste operaţiuni comercial-economice se exprimau în plan juridic sub
forma instrumentului creat şi pus la dispoziţia negustorilor, producătorilor
şi creditorilor – instituţia obligaţiilor. Iată mobilul real al apariţiei şi
dezvoltării fără precedent a acestei instituţii juridice.
Definiţia şi elementele obligaţiei
Când s-a studiat instituţia patrimoniului, s-a arătat că drepturile
patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă sau drepturi
personale.
Prin dreptul de creanţă se înţelege dreptul pe care îl are o persoana
de a cere altei persoane să dea, să facă ori să nu facă ceva. Noţiunea de
creanţă este sinonima cu cea de obligaţie.
Exista două definiţii clasice ale obligaţiei în dreptul privat roman.
Una aparţine lui Paulus: “Natura obligaţiei nu consta în faptul că un lucru
devine al nostru sau ne este constituită o servitute ci în faptul că cineva e
constrâns a ne transmitea proprietate unui lucru, a face ceva sau a
îndeplini o prestaţiune”. (Obligationum substantia non in eo constituit, ut
aliquod corpus nostrum aut servitutem nostrum faciat, sed ut alium nobis
abstringat ad dandum aliqud vel faciendum vel praestandum).
Analiza definiţiei pune în evidenţă faptul că Paulus nu dă, de fapt o
definiţie obligaţiei ci mai degrabă opune conceptului de obligaţie, dreptul
real sau actele ce sunt utilizate în scopul dobândirii unor drepturi reale. În
context, natura obligaţiei este denumită prin termenii:
- dare – obligaţia de a transmite proprietatea unui lucru, constituirea
unui drept real sau a plăti o suma de bani51;
- facere - obligaţia de a face orice pentru creditor ca de pildă o
prestare de servicii;
- praestare – obligaţia de a procura folosinţa unui lucru fără a se
constitui un drept real (ex. remiterea posesiunii unui lucru).
De remarcat că în ordinea în care au fost enunţaţi termenii în textul
lui Pauluus, existau nepotriviri în raport cu semnificaţia lor juridică.
49
C.St. Tomulescu, Drept privat roman, T.U.B. 1973. p. 270.
50
E. Molcu , D. Oancea, op. cit. p. 88.
51
Popescu Spineni, Teoria generala a contractelor romane, Bucuresti, 1963, p. 26.
______________________________________________________
Cea de-a doua definiţie, inclusă în Institutele lui Justinian, se
apropie mai mult de accepţiunea moderna a obligaţiei. Potrivit textului,
obligaţia este o legătură de drept prin care suntem siliţi a plăti ceva
conform dreptului cetăţii noastre (obligatio est iuris vinculum quo
necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis
iura).
Deşi definiţia lui Justinian prezintă obligaţia ca un raport de drept
(vinculum juris), are inconvenientul că nu precizează elementele obligaţiei.
Cuvintele vinculum juris, face aluzie la cele două persoane între
care se stabileşte raportul de drept52.
Termenul de plată nu desemnează pur şi simplu obligaţia de a plăti
o suma de bani, ci obligaţia de dare, facere sau praestare, în înţelesul pe
cale l-am precizat mai sus.
De asemenea situaţia debitorului este arătată în mod expres în timp
ce situaţia creditorului este numai sugerata: cealaltă parte către care
suntem constrânşi să facem o plată (care nu poate fi decât debitorul).
Concluzionând, obligaţia formează un raport juridic civil între două
persoane determinate, una numită creditor iar cealaltă debitor, în temeiul
căreia prima poate cere de la cea de a doua săvârşirea unui act (să dea
sau să facă ceva) sau abţinerea de la acest act.
Elementele obligaţiei sunt următoarele:
• părţile raportului - creditorul şi debitorul;
• obiectul obligaţiei;
• sancţiunea.
Creditorul - reus credendi - este subiectul activ al raportului, acea
persoană care are dreptul de a constrânge o altă persoană să-i plătească
ceea ce îi datorează.
Debitorul – reus debendi - subiectul pasiv, este persoana ţinută să
plătească ceva creditorului, la nevoie chiar prin constrângere.
Obiectul obligaţiei - desemnat de Justinian prin termenul plată,
constă în dare, facere sau praestare cu alte cuvinte în prestaţiunea la care
debitorul este obligat.
Pentru ca obligaţia sa fie valabilă, obiectul ei trebuia să
îndeplinească următoarele condiţii:
• obiectul să fie posibil de executat. Exista imposibilitatea juridică
atunci când se promitea transferul proprietăţii unui bun
extrapatrimoniu, şi imposibilitatea fizică în cazul că se promitea să
se dea ceea ce nu exista în natură (ex. hipocentaur).
• obiectul să fie determinat. Nu era valabilă promisiunea de a remite
sclavi fără a preciza numărul lor.
• să existe o prestaţie pe care debitorul o procura creditorului,
întrucât obligaţia este legătura de drept între două persoane
anumite (res inter alios acta).
Efectele actelor juridice se produc numai intre părţi şi nu faţă de
terţi. Ca atare nimeni nu poate promite fapta altuia, după cum nu se poate
promite în folosul altuia (aliis necque nocere necque prodesse potest).
Dreptul de creanţă era sancţionat printr-o acţiune personală.
Caracterele originale ale obligaţiunii romane
Obligaţiunea romana a avut la origine o serie de caracteristici care
nu s-au schimbat nici mai târziu, decât într-o mică măsură.
52
C. Molcu , D. Oancea, op. cit. p. 90.
______________________________________________________
a) Obligaţia era un raport între doua persoane (debitor şi creditor)
definitiv fixate. De aceea era greu şi pe căi ocolite s-a admis
transmisiunea creanţei sau a datoriei;
b) obiectul era definitiv; de aceea cu greu s-a admis novaţiunea
(modificarea unui raport juridic de obligaţii în care se schimba
obiectul obligaţiei iniţiale);
c) crearea unui drept real nu putea constitui obiectul unei obligaţii
(drepturi reale se creau prin mancipatio, in jure cessio sau traditio).
Cu timpul, drepturile reale s-au creat şi prin contracte.
Clasificarea obligaţiilor
În dreptul roman se puteau distinge mai multe categorii de obligaţii,
în funcţie de anumite criterii, astfel:
1. Din punct de vedere al izvoarelor existau obligaţii contractuale,
delictuale, quasi-contractuale şi quasi-delictuale.
Această clasificare cvadripartită provine de la Justinian şi a fost
criticată pentru că lăsa în afară alte izvoare de obligaţii. Gaius a dat o altă
clasificare, considerată mai bună: contracte, delicte şi alte izvoare (includ
şi quasi-delictele şi quasi-contractele).
- obligaţiile contractuale - erau cele izvorâte nemijlocit din contract;
- obligaţiile delictuale – izvorau din delictele civile;
- obligaţiile quasi - delictuale (quasi ex delicto) –erau obligaţii
izvorâte din fapte asemănătoare delictelor. Quasi delictele erau
fapte nepermise ca şi delictele, însă erau săvârşite fără intenţie.
- obligaţiile quasi-contractuale (quasi ex contractu) – erau acele
obligaţii care izvorau din acte juridice ca şi cum ar fi fost contracte.
Quasi-contractele nu erau nici delicte, nici contracte. ele se
asemănau cu un contract (ex. obligaţia tutorelui faţă de pupil
semăna cu cea a mandatarului – gestiunea de afaceri). Era deci un
fapt voluntar şi licit căruia i se recunoştea efecte juridice.
2. Din punct de vedere al sancţiunii se disting:
- obligaţii civile –sancţionate juridic cu o acţiune şi conform procedurii
civile se obţinea o hotărâre care se executa în mod forţat;
- obligaţiile naturale – nu erau sancţionate printr-o acţiune ci printr-o
excepţiune. Debitorul nu putea fi urmărit, dar dacă executase o asemenea
obligaţie, nu putea cere restituirea unei plăţi făcute.
Din cauză că sancţiunea intervenea incidental se spunea că
obligaţiile naturale erau imperfecte.
În epoca veche nu erau cunoscute obligaţiile naturale, ele apărând
în epoca clasică şi s-au dezvoltat în cea posclasică. Prima obligaţie
naturală a apărut în raporturile dintre sclavi şi terţi. Sclavul putea deveni
numai creditor pentru stăpânul său; dacă contracta, pretorul îi recunoştea
angajamentului luat un caracter de obligaţie naturală. Obligaţiile naturale
au fost extinse de la sclavi la P.F. şi apoi la persoanele lovite de capitis
deminutio.
3. Din punct de vedere al numărului de persoane care participa la
raportul de obligaţii, exista pluritatea de subiecte.
Definiţia lui Justinian avea în vedere o obligaţie cu un singur
creditor.
În practică au apărut obligaţii la care participau mai multe persoane,
în ambele calităţi.
______________________________________________________
A - în ipoteza când existau mai mulţi creditori sau debitori şi toţi erau
pe picior de egalitate ne aflam în faţa unor obligaţii conjuncte şi obligaţii
solidare (coreale).
B - în ipoteza când creditorii şi debitorii nu sunt pe picior de
egalitate, avem un creditor principal şi unul accesoriu sau un debitor
principal şi unul accesoriu.
A. * Obligaţiile conjuncte - Dacă mai multe persoane au promis
acelaşi lucru unui creditor sau dacă un debitor a promis acelaşi lucru, în
acelaşi timp, mai multor creditori regula era ca fiecare debitor este ţinut
numai pentru partea sa din datorie, respectiv fiecare creditor are dreptul
numai la o parte din creanţă.
Aceşti creditori şi debitori se numesc conjuncţi iar obligaţia
conjuncta. Caracterul conjunct însemna divizibilitatea obligaţiei, chiar dacă
ea s-a născut în urma unuia şi acelaşi raport juridic. Acest principiu era
înscris încă in Legea celor XII Table.
*Obligaţiile solidare (coreale) reprezintă o excepţie de la principiul
divizibilităţii obligaţiilor. Ele apăsa pro toto (pentru tot) asupra fiecărui
debitor şi în favoarea fiecărui creditor. Caractere:
a) unitatea de obiect - oricare ar fi numărul creditorilor, obiectul este
unul singur;
b) plualitatea de raporturi obligaţionale – aveau atâtea raporturi
juridice câte subiecte active sau pasive exista. Fiind raporturi
distincte nulitatea unuia nu atrage nulitatea celorlalte.
Corealitatea este opusă diviziunii obligaţiilor şi poate fi activă sau
pasivă.
Instituţia corealităţii a fost creata în favoarea creditorilor.
B. Cazurile de inegalitate între creditori sau debitori.
* Ad stipulatio (stipulaţie alăturată) exista în cazul în care un creditor
accesor se alătura creditorului principal. Printr-o stipulaţie creditorul
accesor se numea administrator, care avea pozitia de mandatar fata de
creditorul principal caruia ii restituia partea din creanţă ce i se cuvenea53.
* Ad promisio – era o promisiune prin stipulaţie alături de
promisiunea principala a debitorului. Ad promisioera era un garant, un
debitor accesoriu.
VI. 2. Efectele obligaţiunilor
În mod normal efectul obligaţiilor consta în executarea acesteia de

către debitor (care face sau nu face ceva) în favoarea creditorului. Este
vorba de un act voluntar, pe care de obicei debitorul îl executa de bună
voie. În cazul când refuză totuşi executarea, creditorul are la dispoziţie un
mijloc de constrângere pentru a obţine executarea: îl va urmări şi va
obţine executarea obligaţiei pe calea unei acţiuni. Aceasta reprezenta
efectul accidental, în extremis al obligaţiei.
Efectul accidental al obligaţiunilor consta în dreptul creditorului de a
obţine daune interese (despăgubiri) atunci când obligaţia nu este
executata sau este executata cu întârziere.
1. Efectul normal al obligaţiunilor
53
In epoca veche nu se cunostea contractul de mandat, ad stipulatio fiind folosita pentru
realizarea interesului creditorului principal de a-si incasa creanta (n.a.)
______________________________________________________
Este executarea obligaţiunii însăşi. În acest sens trebuie avut în
vedere:
a) Modul de executare: are loc în conformitate cu procedura civilă,
creditorul obţinând o sentinţa de condamnare pe care o executa
b) Obiectul executării: executarea fiind pecuniară între obiectul
obligaţiei şi cel în care se face executarea exista deosebire.
Executarea purta asupra unei sume de bani şi numai indirect, prin
anumite acţiuni, se ajungea la executarea în natură.
c) Locul executării obligaţiilor: este locul prevăzut în contract. În lipsă
de prevedere, este locul unde creditorul poate intenta acţiunea,
potrivit regulilor de competenţă.
d) Persoanele care participă la executare. În acest sens trebuie
observat dacă cel obligat era sui juris sau alieni juris.
Ipoteza obligatul sui juris survine în trei cazuri:
- în cazul în care chiar sui juris participa la contract;
- în cazul în care la contract lua parte un sclav sau o persoana de
sub puterea lui sui juris;
- la contract lua parte o persoana cel reprezenta pe sui juris.
Ultimele două ipoteze necesită o serie de precizări:
* Când se obliga cineva aflat sub puterea lui pater familis. Pater
familis putea deveni creditor prin cei aflaţi sub puterea sa – liberi sau
sclavi – deoarece se considera că tatăl a vorbit prin persoana fiului.
Dacă în dreptul vechi nu era posibil acest lucru, mai târziu
necesităţile comerţului au dus la crearea acestui procedeu pe baza căruia
fiul sau sclavul puteau să-l facă pe pater familis nu numai creditor, dar şi
debitor. Pretorul a creat anumite acţiuni (5 la număr) in interesul
negustorilor.
Acestea au purtat denumirea actiones adjecticiae, qualitatis,
expresie care aparţine comentatorilor posteriori ai dreptului roman. Sunt
acţiuni alăturate pentru ca fiul obliga pe P.F. (potrivit dreptului pretorian)
dar se obliga şi pe el în acelaşi timp (potrivit dreptului civil). Creditorul
avea astfel 2 debitori.
2.Principiul relativităţii contractelor
Principiul relativităţii efectelor actelor juridice. Contractul încheiat
între unii, nici nu vătămă nici nu profită altora (Res inter alios acta aliis
necque nocere necque prodesse potest) – consta în aceea că un contract
nu produce efecte decât între părţile contractante54.
Părţi contractante erau considerate:
- persoanele care au participat la act;
- moştenitorii acestor persoane;
- creditorii lor chirografari.
Orice alte persoane erau considerate terţi şi de aceea contractele
nu produceau efecte faţă de ele.
Din acest principiu rezulta o serie de consecinţe:
- interzicerea reprezentaţiunii în actele juridice;
- nulitatea stipulaţiunii pentru altul;
- nulitatea promisiunii pentru altul.
3.Principiul nereprezentării
În vechiul drept roman nu exista instituţia reprezentării, iar P.F. nu
putea deveni debitor sau creditor în baza unui contract încheiat de o altă
54
Vl. Hanga, op. cit. p. 441, M Jakota, op. cit. p. 344
______________________________________________________
persoană. Reprezentarea a fost admisă numai în cazuri cu totul
excepţionale.
Reprezentarea era mecanismul juridic prin care P.F. devenea
creditor sau debitor printr-un contract încheiat de un alt P.F. Din punct de
vedere al efectelor sale, reprezentarea era:
- perfecta – în cazul în care raportul juridic se stabilea direct între
reprezentat şi terţ;
- imperfecta – în care caz raportul juridic se stabilea între
reprezentant şi reprezentat pe de o parte şi terţ, pe de alta parte.
În primul caz reprezentantul nu este parte; în cel de-al doilea caz, se
obliga şi are drepturi alături de reprezentat.
Din punct de vedere al calităţii reprezentantului, reprezentarea este
activă (în cazul în care acesta intervine în contract în calitate de creditor)
şi pasivă (în cazul în care intervine în contract ca debitor).
În baza principiului nereprezentării, dacă o persoană însărcinată de
alta să încheie un contract, acesta (contractul) producea efecte numai
între persoana însărcinată de alta să încheie un contract, şi terţ.
Reprezentatul nu era parte în contract; era necesar ca după aceea prin
operaţiuni ulterioare şi distincte, să se treacă asupra lui bunurile
dobândite, în urma însărcinării primite de reprezentant. Evolutiv, s-a trecut
de la principiul nereprezentării la reprezentarea imperfecta şi, mult mai
târziu şi în puţine cazuri, la cea perfectă.
4. Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul (nemo altieri stipulari
potest).
Deşi era interzis se stipula pentru altul (în folosul altuia). Încă în
epoca veche, pe cale indirectă s-a ajuns la acelaşi rezultat cu ajutorul lui
stipulatio poene (stipulaţia unei despăgubiri). Aceasta era o stipulaţie prin
care promitentul se angaja la o sumă de bani mai mare faţă de comitent,
dacă primul contract nu se va executa. Deci se executa chiar un contract
nul.
5. Principiul nulităţii promisiunii pentru altul (nemo alienum factum
promittere potest).
Pe cale ocolită, s-a ajuns la acelaşi rezultat deşi exista acest
principiu: nu a mai promis fapta altuia ci pe a sa (ex. că va face în aşa fel
ca Tertius să-i dea lui Secundus un sclav), ori în aceasta forma contractul
era valabil.
În raport cu principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul, principiul
nulităţii promisiunii pentru altul are o sferă de aplicare mai restrânsă, şi
anume numai la contractele verbale. Mai târziu, în epoca dezvoltării
economiei, la contractele de buna credinţă acest principiu nu s-a mai
aplicat.
6. Actiunile noxale.
În cazul acţiunilor noxale, era angajată responsabilitatea lui P.F. şi a
lui Dominus, prin fapta unei persoane aflate în puterea lor (potestas).
Acestea puteau fi fiul de familie sau sclavul.
Păgubaşul, neputând chema în judecată pe sclav sau pe fiul de
familie, se adresa direct părintelui sau stăpânului, cerându-i ori să repare
paguba, ori să-l abandoneze pe autorul delictului.
Acţiunea noxală putea fi intentată şi pentru pagubele cauzate de
animale.
Situaţia fiului de familie sau a sclavului se prezenta diferit, după cum
era vorba de responsabilitatea contractuală sau cea delictuală.
______________________________________________________
În epoca clasică fiul de familie se putea obliga natural; civil, se putea
obliga numai dacă avea lucruri personale (un peculiu castrense).
Sclavul se obliga numai natural.
În materie delictuală atât fiul de familie cât şi sclavul se obligau
conform dreptului civil. Neavând bunuri ei răspundeau cu persoana lor.
Cum delincventul se afla însă în puterea altuia, s-a pus problema în ce
mod trecea de sub puterea lui P.F. pentru a intra în puterea acelui P.F.
prejudiciat.
Sistemul noxalităţii şi cel al acţiunilor noxale a fost cel care a oferit
soluţia practică .
7. Sistemul noxalităţii
În sistemul noxalităţii P.F. avea două opţiuni:
a) Să părăsească delincventul, care putea să fie luat de victimă şi
supus răzbunării sale. Părăsirea se numea noxae deditio. Stăpânul
nu avea obligaţia de a preda pe delincvent ci era ţinut numai sa-l
abandoneze.
b) Stăpânul putea să păstreze pe delincvent, în schimbul unei sume
stabilite în urma unui acord prealabil cu victima, iar mai apoi prin
lege. Delincventul era astfel sustras răzbunării (vindicta privata).
8. Sistemul acţiunilor noxale
Acţiunile noxale s-au creat pentru a da posibilitate stăpânului să-şi
apere sclavul şi în acelaşi timp să evite plata pagubei. Victima avea la
îndemâna o acţiune împotriva stăpânului, astfel încât cu aceasta ocazie
putea să afle dacă stăpânul îşi apăra sau nu sclavul.
În caz de refuz din partea lui P.F. de a se judeca consecinţa era
aplicarea abandonului noxal.
Categorii de acţiuni noxale:
Acţiunile noxale erau deja cunoscute în Legea celor XII Table.
• acţiuni care nu sunt independente şi care sancţionează în mod
obişnuit delictul comis (ex. actio furti nec manifesti – furtul
neflagrant); acţiunea împotriva lui P.F.- denumita noxaliter.
• acţiuni copiate după acţiunile delictuale, care deveneau autonome.
de exemplu actio pastu (paguba produsă de un patruped ) şi actio
pauperie (pagubele cauzate de păscutul vitelor pe terenul altuia în
sezonul secerisului).
Condiţiile de exercitare a acţiunilor noxale:
- sa fie vorba de un delict privat. În cazul delictului public nu exista
acţiune noxală şi nici răscumpărare;
- delincventul să fie comis de un alieni juri, de o persoană aflată în
potestas, în manu sau în mancipio;
- delicventul să se găsească sub puterea lui P.F. contra căruia se
intentează acţiunea noxală, în momentul lui litis contestatio. Situaţia
se impunea pentru cazul în care delincventul se afla sub o altă
putere în momentul comiterii delictului. În situaţia în care după
comiterea delictului trece sub puterea altui P.F. acţiunea se va
îndrepta asupra noului P.F. deoarece delictul îl urmează pe
delincvent (noxa caput sequitur)
- victima să nu fi avut sub puterea sa pe delincvent, înainte de
intentarea acţiunii, pentru că se presupune că altfel şi-ar fi exercitat
dreptul de răzbunare asupra lui.
Din aceste reguli rezultă următoarele consecinţe:
______________________________________________________
- acţiunea noxală este dată contra lui P.F. care la data procesului are
sub puterea sa pe delincvent;
- acţiunea noxală se stinge prin moartea sclavului;
- dacă sclavul este dezrobit între timp, se dă acţiune directă contra
lui;
- când un liber devine sclav, se dă acţiune noxală contra stăpânului,
iar dacă o persoană sui juris este adrogat, obligaţia revine
adrogantului.
9. Neexecutarea obligaţiilor
Dacă efectul normal al obligaţiilor consta în executarea lor,
neexecutarea obligaţiilor ridica o serie de probleme în legătură cu
răspunderea debitorului. In acest sens, este necesar sa se stabilească
împrejurările care au dus la neexecutarea obligaţiunii şi în primul rând
atitudinea subiectivă a debitorului.
Dacă neexecutarea se datorează vinei debitorului, atunci acesta
trebuie sa plătească despăgubiri care se stabilesc, fie de către parţi (pe
cale convenţională), fie de către judecător, cu ocazia judecării litigiului
(daune interese convenţionale). Din practica cotidiană s-au conturat şase
situaţii care pot apare în legătură cu neexecutarea obligaţiei, situaţii pentru
care romanii au creat şase concepte juridice: cazul fortuit de forţă majoră,
culpa, dolul, mora şi custodia55. Orice debitor care nu şi-a executat
obligaţia se afla într-una din aceste situaţii, pentru care în unele cazuri
răspunde de neexecutare iar în altele este exonerat de răspundere.
I.Cazul fortuit şi forţa majoră
Prin termenul Casus, romanii întelegeau o împrejurare, un fapt
neprevăzut, ce intervenea fără voinţa debitorului. Faptele în acest gen,
enumerate pe larg în Institutele lui Justinian, se împart în două categorii:
a) cazul fortuit (casus minor), intervine fără voinţa debitorului şi duce
la dispariţia lucrului astfel încât, debitorul nu-şi mai poate executa
obligaţia, deşi a luat măsurile obişnuite de pază (ex. furtul sclavului
datorat).
b) forţa majoră (casus major), numită şi damnum fatale sau vis major
este un eveniment căruia nimic nu i se poate opune (cui resisti non
potest). Textele romane indica numeroase cazuri de forţă majoră:
incendii, inundaţii, cutremure, atacul unor bande, atacul inamicului.
Din compararea celor două situaţii rezultă că, în cazul
fortuit se poate evita cauza generatoare de pierdere a
obiectului obligaţiei, prin măsuri excepţionale de pază, în
timp ce forţa majoră nu poate fi prevenită indiferent ce
măsuri se iau.
Oricum în ambele cazuri, obiectul obligaţiei dispare fară vina
debitorului. Această situaţie este desemnată prin termenul “imposibilitate
de executare” şi are ca efect stingerea obligaţiei debitorului. Această
regulă se aplică doar în cazul obligaţiei al cărui obiect este un lucru
individual determinat. Obligaţia nu se va stinge când are ca obiect lucruri
de gen, conform principiului genera non pereunt.
II. Culpa
În materie de obligaţii prin culpă se înţelege neglijenta sau
neîndemânarea manifestată de cineva printr-o acţiune sau abstenţiune.
55
C. St. Tomulecu, op. cit. p. 246.
______________________________________________________
Încă din epoca veche romanii au făcut distincţie între culpa delictuală şi
culpa contractuală.
Conform legii Aquilia, culpa delictuală presupune o acţiune, un fapt
comis din greşeala sau cu intenţia de a produce o pagubă. Deci esenţa
culpei delictuale este provocarea unei pagube prin acţiunea delincventului.
În aprecierea comportării acestuia se ţine seama de cea mai mică
greşeală (culpa levissima)56. În materie delictuală nu se pune problema
răspunderii pentru omisiuni. Până la comiterea faptei păgubitoare, între
părţi nu exista nici o legătură juridică şi prin urmare nici o obligaţie.
Dimpotrivă, culpa contractuală consta în neglijenţa sau în
neîndemânarea celui ce s-a obligat prin contract. În acest caz, ceea ce se
apreciază este comportarea debitorului faţă de lucrul datorat, în intervalul
de timp cuprins între încheierea contractului şi momentul în care obligaţia
trebuia să fie executată. Dacă în acest interval de timp prin acţiunea sau
abstenţiunea sa, neglijentă sau neîndemânatică, debitorul provoacă
dispariţia lucrului datorat, era găsit în culpă şi trebuia sa plătească daune
interese. Se observă că în materie contractuala debitorul răspunde şi
pentru abţinerile sale. Această regulă s-a impus mai târziu, aşa încât la
origine, chiar şi în materie contractuală, culpa se manifestă numai sub
forma unei acţiuni57, şi ca atare, debitorul era ţinut să plătească daune
interese, numai când lucru datorat pierea datorită acţiunii sale neglijente.
Comentatorii romani au considerat că în contractele de drept strict
debitorul era ţinut numai pentru culpa in faciendo nu şi pentru culpa in
omitendo sau in non faciendo. Mai târziu, prin jurisprudenţă s-a impus
treptata răspunderea debitorului pentru omisiunile sale, pentru ca în final
să se contureze regula că în contractele de drept strict (vânzare,
societate) debitorul răspunde numai pentru faptele sale iar în contractele
de bună credinţă (depozit, mandat), el răspunde atât pentru faptele
pozitive cât şi pentru omisiuni.
În dreptul lui Justinian se introduce o noua distincţie în materie,
respectiv:
• culpa lata, vina grosolană, majoră, pe care nu ar comite-o nici cel
mai neîndemânatec administrator;
• culpa levis, este o vina uşoară, care poate îmbrăca, la rândul ei,
doua forme: culpa levis in abstracto şi culpa levis in concreto.
Criteriul de distincţie între cele două forme de culpă stă în aprecierea
vinovăţiei debitorului. În cazul culpei levis in abstracto comportarea
debitorului faţă de bun se compara cu cea a unui bun pater familis
(gospodar), în timp ce la culpa levis in concreto comportarea debitorului se
compara cu modul în care acesta îşi administra celelalte bunuri.
Rezulta ca aprecierea culpei in abstracto are consecinţe mai grave
faţă de debitor căci el este ţinut pentru orice neglijenţă.
În al doilea caz situaţia debitorului este mai uşoară căci nu va fi găsit
în culpă dacă şi în administrarea bunurilor proprii manifesta o uşoară
neglijenţă.
III. Dolul
Dolul este acţiunea sau abţinerea intenţionată a debitorului, de
natura a provoca pieirea lucrului datorat. Criteriul de distincţie între dol şi
56
A.E. Giffard R.Villers; Droit romain et ancien droit francais (obligationes), Paris, 1976,
p. 339.
57
E. Molcut, D. Oancea, op. cit. p. 105.
______________________________________________________
culpa stă în aspectul intenţional. În cazul dolului vinovăţia îmbrăcă forma
intenţiei, pe când în culpă lipseşte elementul intenţional. Debitorul
răspunde pentru dol chiar şi în contractele unde nu are interes (mandat,
depozit). Dacă debitorul are interes în contract (fiducice, comodat) atunci
va răspunde atât pentru culpă cât şi pentru dol. Rezultă că răspunderea
debitorului este stabilită în baza criteriului utilităţii.
IV. Mora
Mora debitoris (întârzierea debitorului) este o alta modalitate de
neexecutare a obligaţiei. Pentru că debitorul să se afle în întârziere, este
necesar ca datoria să fie exigibilă, iar neexecutarea să se datoreze vinei
debitorului. În epoca lui Justinian, pe lângă condiţia întârzierii vinovate a
debitorului, se mai cerea să existe şi o somaţie din partea creditorului
numită interpellatio.
În dreptul feudal, pornind de la un text a lui Papinian, s-a formulat
principiul conform căruia des interpellatio pro homine (termenul somează
pe debitor), adică dacă debitorul nu plăteşte la scadenţă, este considerat
în întârziere de drept. Principalul efect al morei era perpetuarea obligaţiei
(perpetuatio obligationes). Aceasta însemna că pieirea lucrului, chiar în
caz fortuit, nu stingea obligaţia debitorului. În epoca lui Justinian acest
mod de a judeca lucrurile a fost amendat în sensul că, debitorul pus în
întârziere se eliberează de obligaţie, dacă dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi
în mâinile creditorului.
Din momentul executării obligaţiei, efectele morei se sting.
Mora creditores. Creditorul era pus în întârziere atunci când, fără
motiv, refuza să primească plata la termenul şi locul stabilit. Întrucât
refuzul creditorului putea cauza anumite prejudicii debitorului, încă din
vechiul drept i s-a recunoscut celui din urma dreptul de a formula unele
pretenţii faţă de creditor (despăgubiri pentru întreţinerea sclavului, pe care
trebuia să-l reprimească, de exemplu).
Principalul efect a morei creditorului constă în faptul că din
momentul punerii în întârziere debitorul nu mai răspundea pentru culpa sa,
fiind ţinut în continuare sa răspundă doar pentru dol.
De asemenea debitorul nu mai era obligat sa păstreze lucrul aşa
încât îl putea abandona. Mora creditorului avea drept consecinţă stingerea
efectelor morei debitorului.
V. Custodia
Este forma specială de răspundere. Debitorul ţinut de custode
trebuia să plătească daune interese chiar dacă lucrul pierise fără vina lui.
El răspundea pentru cazul fortuit, dar nu şi pentru forţa majoră, în dreptul
clasic debitorul era ţinut pentru custodie în numeroase cazuri (meseriaşii,
comodatarii, pentru că primeau salariu sau realizau profit).
Sancţiunea neexecutării obligaţiei
A. Daune interese judecătoreşti
În cazul în care nu-si executa obligaţia şi nu interveneau situaţiile
care să-l scutească de răspundere, creditorul intenta o acţiune personală
(in personam) prin care cerea debitorului să facă plata. Sentinţa de
condamnare avea un caracter pecuniar, aşa încât, în situaţia ca obiectul
obligaţiei avea alt obiect decât o suma de bani sau izvora dintr-un delict,
judecătorul trebuia să procedeze la o evaluare a creanţei. Suma de bani
pe care debitorul trebuia sa o plătească în baza hotărârii judecătorului, era
desemnată sub numele de daune interese judecătoreşti.
______________________________________________________
Suma de bani la care era condamnat pârâtul era apreciată de
judecător în moduri diferite:
- valoarea reala a lucrului datorat era apreciată fie în momentul lui
litis contestatio, fie n momentul pronunţării sentinţei (de ex.
accesorii care au sporit valoarea lucrului).
- în cazul condamnării subiective, judecătorul aprecia atât paguba
suferita (damnum), cât şi câstigul de care a fost privat reclamantul
(lucrul).
Plecând de la aceşti doi termeni, au fost create mai târziu expresiile
damnum emergens (paguba care se arată) şi Ilucrum cesans (câştigul
care lipseşte).
B. Daune interese convenţionale
Unele părţi încheiau o stipulatio poene (stipulaţiune de pedeapsa)
prin care fixau valoarea despăgubirii pe care debitorul trebuia să o
plătească în cazul neexecutării obligaţiei izvorâtă din stipulaţiunea
principala.
Sistemul evaluării convenţionale a despăgubirilor presupunea
existenta a două stipulaţiuni.
Prima are ca efect naşterea unei obligaţiuni de dare sau de facere,
iar cea de-a doua fixează despăgubirea pe care debitorul trebuie să o
plătească în cazul neexecutării primei stipulaţiuni.
Stipulatie poene oferea mai multe avantaje creditorului:
• în cazul neexecutării obligaţiei creditorul era scutit de a proba
prejudiciul pe care l-a suferit;
• obligaţia nu se stingea în cazul pieirii fortuite a lucrului datorat.
Stipulaţia primă avea şi altă funcţie: ea putea fi utilizată pentru a se
face executorie o stipulaţie nulă (stipulaţie pentru altul). În acest caz
stipulaţiunea se încheia în scopul ocolirii principiului relativităţii
contractelor.
VI. 3. Stingerea obligaţiilor
Obligaţiunile se sting pe mai multe căi: căi voluntare şi căi

nevoluntare. Această clasificare a modurilor de stingere a obligaţiilor are la
bază prezenţa, respectiv absenţa elementului volitiv – voinţa părţilor.
Căile prin care obligaţiunile se sting prin voinţa părţilor (voluntare)
sunt: plata, darea în plată, compensaţiune, remiterea de datorie,
contrarius consensus, termenul extinctiv şi condiţia rezolutorie.
Modurile nevoluntare de stingere sunt: imposibilitatea de executare,
confuziunea, moartea şi prescripţia.
O altă clasificare desinge modurile de stingere a obligaţiilor în
moduri de drept civil (produc efecte ipso iure) şi moduri de drept pretorian
(produc efecte exceptionis ope).
În sfârşit, o altă clasificare mai era şi aceea în moduri formale şi
moduri neformale. Pe baza principiului simetriei, obligaţiile născute din
contracte formale nu se stingeau prin plata, ci necesitau îndeplinirea unei
solemnităţi opuse celei care le dăduse naştere.
1.Plata
______________________________________________________
Prin plata se înţelege executarea prestaţiunii care făcea obiectul
obligaţiei, cum ar fi: transmiterea proprietăţii unui lucru, îndeplinirea unei
lucrări etc.
Pentru ca plata sa fie validată trebuiau îndeplinite anumite condiţii:
a) Cine putea face plata? - Plata o putea face nu numai debitorul ci şi
oricare alta persoană, chiar împotriva voinţei debitorului. În cazul
transmiterii proprietăţii unui lucru, cel care plătea (solvens) trebuia
să fie proprietarul lucrului şi să aibă capacitatea de a înstrăina.
b) Cui trebuia făcută plata? – Plata se făcea creditorului sau
împuternicitului acestuia. Creditorul trebuia să fie o persoană
capabilă să primească plata, astfel acesta nu era valabilă, obligaţia
nestingându-se iar debitorul ar fi fost nevoit să plătească a doua
oara. Împuterniciţii puteau fi legali (tutore, curator) sau
convenţionali (mandatar).
c) Obiectul plăţii, trebuia să fie chiar obiectul obligaţiei, altfel creditorul
nu ar fi putut fi silit să primească altă prestaţiune decât cea
rezultată din obligaţie.
În vechiul drept roman, în care se aplica principiul simetriei, plata se
făcea prin acte formale simetrice celor prin care se crease obligaţia.
Aceste moduri de plata erau:
• solutio per aes et libram (plata prin aramă şi balanţă);
• acceptilatio verbală;
• acceptilatio literală.
Plata făcuta fără respectarea acestor forme nu era valabilă, deci nu
absolva pe creditor care era ţinut să execute obligaţia a doua oara.
La sfârşitul Republicii plata s-a debarasat de aceste forme solemne
şi a devenit liberatoare prin simpla sa efectuare.
2. Datio în solutum (darea în plată).
Consta în operaţia juridică prin care debitorul se elibera de obligaţie
dându-i creditorului un alt lucru decât cel datorat. În principiu, înlocuirea
obiectului obligaţiei avea loc cu consimţământul creditorului (datio in
solutum voluntaria). În timpul lui Justinian a apărut datio în solutum
necesaria. Instituţia dării în plată a apărut în favoarea creditorilor, fiind
mijlocul de a pune stăpânire pe pământurile debitorilor.
3. Novaţiunea
Este un mod de stingere a obligaţiei care consta în înlocuirea unei
obligaţii vechi cu o obligaţiune nouă. Daca novaţiunea avea loc printr-un
contract, ea purta denumirea de novaţiune voluntară (contractuală), iar
dacă se realiza în cazul lui litis contestatio, purta denumirea de novaţiune
necesară.
Deoarece prin intermediul novaţiunii o obligaţie naturală se
transforma într-una civilă sau, obligaţia civilă de bună credinţă se
transforma într-una de drept strict, situaţia debitorului se înrăutăţea în
vreme ce creditorul îşi consolida situaţia.
Întrucât novaţiunea se realiza printr-un contract, pentru validitatea ei
trebuiau satisfăcute toate condiţiile contractului a cărui forma o îmbracă. În
afară de acestea, mai existau şi o serie de condiţii speciale, respectiv:
• existenţa unei obligaţii vechi;
• existenţa unei obligaţii noi;
• aceeaşi datorie (idem debitum). În timpul lui Justinian se admite
schimbarea obiectului obligaţiei vechi (aliquid novi) de fapt
______________________________________________________
schimbarea unuia din elementele raportului de obligaţie. Sub acest
aspect, distingem:
a) novaţiunea între aceleaşi persoane (novatio inter easdem
personas);
b) novaţiunea între noi persoane (novatio inter novas personas).
• intenţia de a nova (animus novandi).
4. Compensatiune
Era un mod de stingere a doua obligaţiuni reciproce, până la
concurenţa celei mai mici, executarea purtând numai asupra diferenţei.
Compensaţiunea intervine deci, atunci când două persoane sunt în
acelaşi timp, una faţă de alta, debitor şi creditor.
Compensaţiunea era de trei feluri: voluntara (recunoscută de
judecător la cererea părţilor), judecătorească (pronunţată la cererea unei
singure părţi chiar dacă cealaltă se opune) şi legală (proclamată de
judecător cu de la sine putere).
În dreptul vechi, compensaţia nu era admisă şi nu a pătruns decât
cu dificultate in practica. În epoca clasică compensare avea loc în cazuri
limitate şi încă nu era bine definită. În perioada de apogeu a dreptului
clasic, compensaţia voluntară a luat o largă răspândire.
5.Remiterea de datorie (iertarea de datorie)
Renunţarea de către creditor la creanţa sa constituie remiterea sau
iertarea de datorie.
Remiterea de datorie avea un caracter convenţional care implica
consimţământul debitorului. Se realizează în două moduri: unul formal şi
altul neformal.
Modurile formale erau: solutio per aes et libram; acceptilatio literala
şi acceptilatio verbală, adică în aceleaşi moduri în care se făcea şi plata şi
producea aceleaşi efecte. Remiterea de datorie era considerată
imaginaria solutio.
Ca mod neformal de remitere a datoriei este cunoscut pactul de non
petendo (ca să nu ceară).
Este o convenţie între debitor şi creditor, prin care ultimul renunţa a
mai cere plata datoriei. Uneori acest pact se forma şi tacit. Această
stingere avea loc exceptionis ope. La început acest tip de convenţie nu
produce efecte dar mai târziu ca urmare a reformelor pretorului, prin
edictul sau de pactes, pactul a fost folosit ca mijloc de remitere a datoriilor.
6. Contrarius consensus (acordul contrar)
Era o convenţie prin care părţile renunţau la un contract consensual.
Acest mod de stingere se aplica numai în anumite ipoteze. Se cerea, ca o
condiţie existentă, unui contract consensual, reciprocitatea
consimţământului extinctiv şi neexecutarea obligaţiei în parte.
Termenul extinctiv (dies ad quem) şi condiţia rezolutorie (condicio
ad quam) au fost elemente accidentale ale contractelor.
În ce priveşte modurile nevoluntare de stingere a obligaţiunilor se
reţin:
7. Imposibilitatea de executare
Obligaţia se stingea când executarea ei devenea imposibilă. Acest
lucru se întâmpla în cazul în care obiectul obligaţiei era un lucru cert
individual determinat. Debitor rei certae interitu rei liberatur (debitorul unui
lucru cert este eliberat prin pieirea lucrului).
Imposibilitatea de executare putea fi materială, fizică (moartea
sclavului) sau juridică (când sclavul a fost dezrobit).
______________________________________________________
Pieirea lucrului nu ducea la stingerea obligaţiei în cazul când
debitorul era pus în întârziere pentru neexecutarea obligaţiei. Totodată,
imposibilitatea trebuia să nu-i fie imputabilă debitorului.
În cazul în care obiectul obligaţiei purta asupra unui lucru de gen,
obligaţia nu se stingea prin pieirea acelui lucru (genera non pereant).
8. Confuziunea
Consta în întrunirea asupra aceleiaşi persoane atât a calităţii de
creditor cât şi a celei de debitor, în acelaşi raport juridic obligaţional (ex.
debitorul moşteneşte pe creditorul său). Acest fapt creează o imposibilitate
de executare care are ca efect stingerea obligaţiei.
9. Moartea
Obligaţiile erau considerate netransmisibile ca urmare a faptului ca
reprezentau o legătură strict personală între creditor şi debitor. Din
aceasta cauză, moartea ducea la stingerea obligaţiei. Pentru a evita
aceasta situaţie creditorul se folosea de dreptul de a se opune cu forţa la
înmormântarea debitorului, silindu-i astfel pe moştenitori să plătească
datoria respectivă.
În timpul lui Justin această procedură a fost interzisă, dar în timpul
împăratului Justinian a fost reintrodusă.
În scopul evitării netransmisibilităţii obligaţiei a mai fost folosit
procedeul pluralităţii de creditori, al debitorilor solidari sau a mai multor
garanţi pentru aceeaşi datorie. Cu toate acestea, consecinţele stingerii
datoriilor erau atât de neconvenabile încât s-a acceptat principiul
transmisibilităţii obligaţiilor58.
Principiul transmisibilităţii nu era totuşi permis în următoarele situaţii:
¾ creanţele născute pe baza anumitor delicte;
¾ creanţa lui ad stipulator (creditorul accesor) nu se transmite
urmaşilor săi.
10. Capitis deminutio
Capitis deminutio stingea datoriile celui lovit de una din formele
acestei incapacităţi. În cazul unei adrogaţiuni, se transmitea la adrogant
numai creanţele adrogatului; în schimb datoriile se stingeau.
Pentru a înlătura aceasta soluţie nefavorabilă creditorilor, pretorul a
intervenit în favoarea lor stabilind că nu se vor putea dobândi bunurile
incapabilului decât după plata datoriilor lui, care avea loc în limita acestor
bunuri.
11. Prescripţia extinctivă
În vechiul drept roman, obligaţiile fiind perpetui, nu puteau fi stinse
prin ajungerea la termen (ad tempus deberi non potest) nu se poate
datora până la termen. Dar odată ajunsă la termen, obligaţia se putea
stinge pe baza legii simetriei inverse a formelor. De la această regula au
existat două abateri:
a) Cazul lui actio auctoritas (acţiunea în garanţie).
Actio auctoritas sancţiona obligaţia de garanţie a vânzătorului
împotriva evicţiunii; această acţiune se stingea prin trecerea a 2 ani,
respectiv un an, începând din momentul când avea loc transmiterea
proprietăţii, după cum era vorba de bunuri imobile, sau mobile.
c) Cazul lui sponsor şi fideipromissor din Italia. Potrivit legii Furia de
sponsu, obligaţia acestor garanţi înceta după trecerea a 2 ani de la
scadenţă.
58
I. M. Anghel, op. cit. p. 234
______________________________________________________
Acţiunile honorarii, care apar în epoca clasică sunt sancţionate
numai 1 an, deoarece atât dura şi puterea (mandatul) magistraţilor care o
acordau.
În dreptul post clasic, încetează aplicarea principiului perpetuităţii
obligaţiilor, astfel încât ele devin prescriptibile.
Printr-o constituţie imperială a împăratului Honoriu şi Theodosiu I,
acţiunile se prescriau în termen de 30 de ani.
VI. 4. Transferul obligaţiilor
Aşa cum, romanii nu au admis transmiterea obligaţiilor pentru

cauza de moarte, tot aşa nu au admis multa vreme, transmiterea
obligaţiilor între vii59. Netransmiterea obligaţiei între vii corespunde
concepţiei romane primitive conform căreia, obligaţia era o legătură cu
totul specială atât de strânsă, încât nu putea fi modificată în nici un fel. În
condiţiile unei economii agrare rudimentare, rigiditatea obligaţiei apare ca
o consecinţă firească. Spre sfârşitul Republicii odată cu dezvoltarea ampla
a comerţului mediteranean, concepţia primitivă devine anacronică.
Datorită creşterii ritmului afacerilor creanţele tind să ocupe un loc din ce în
ce mai important în patrimoniul celor mai bogaţi. De aici interesul acestora
că obligaţiunea să devină mai mobilă, pentru ca şi drepturile de creanţă,
ca şi lucrurile corporale să poată fi vândute, donate sau date în plată60.
Pentru realizarea transmiterii creanţelor şi a datoriilor ei au recurs la
două procedee juridice, pe care le-au deturnat de la scopurile iniţiale:
novaţiunea şi mandatul judiciar.
A. Cesiunea de creanţă
Prin cesiunea de creanţă se înţelege convenţia prin care creditorul
cedează unui terţ dreptul său de creanţă pe care îl are contra debitorului.
Părţile acestui act juridic sunt: cedantul (vechiul creditor), cesionarul (noul
creditor) şi debitorul cedat. Cesiunea de creanţă poate îmbrăca forma unei
donaţii, a unei vânzări sau a unui împrumut, având după caz, caracter
oneros sau gratuit.
În epoca veche, operaţiunea juridică a cesiunii de creanţă s-a
realizat prin intermediul novaţiunii prin schimbare de creditor.
Cesiunea de creanţă se aplica numai drepturilor de creanţă nu şi
drepturilor reale care presupuneau moduri speciale de înstrăinare.
O dată cu acceptarea reprezentării în justiţie, în perioada clasică, s-
a trecut la folosirea procedeului mandatului in rem suam, care putea fi de
doua feluri: cognitio in rem sua şi procuratio in rem suam, după cum era
vorba de un cognitor (reprezentant numit în forme solemne) sau de un
procurator (care nu era numit în forme solemne).
I se spunea in rem suam deoarece cesionarul (mandatarul), nu
trebuia sa dea socoteala cedantului (mandant), el încasând suma
respectivă în interesul sau.
Mandatul in rem suam a cunoscut trei etape în dezvoltarea sa:
1. Sistemul cesiunii de actiune. Mandatarul (cesionarul) nu
dobândea un drept propriu asupra creanţei decât în momentul când
59
Gaius, 4.34 i 2.38, citata de E. Molcut, D. Oancea in op. cit. p. 119.
60 G. Hubrecht, Manuel de droit romain. Les obligations, Paris, 1943, p. 213, citat de E. Molcut,
D. Oancea in op. cit p. 119
______________________________________________________
creanţa ajungea la scadenţă. Între cesiune şi exercitarea obligaţiei exista
un interval de timp în care mandatul putea fi revocat ori ca cedantul sau
cesionarul să decedeze. În acest interval de timp dreptul rămânea mai
departe în patrimoniul creditorului cedant iar cesionarul apărea ca un
simplu mandatar care lucra în numele titularului. În afară de aceasta, se
putea ca debitorul să opună cesionarului o compensatiune.
2. Sistemul acţiunilor utile Spre deosebire de mandatul in rem suam,
unde cesionarul nu avea acţiuni proprii în sistemul acţiunilor utile acesta
are acţiuni proprii (acţiuni intentate în nume propriu). Acestea nu depind
de soarta mandatului, cedantul ne putând să le revoce.
Şi acest sistem prezenta dezavantaje, deoarece acţiunile directe
rămâneau asupra mandantului, fapt ce îi permitea să ceară debitorului
executarea obligaţiei în favoarea sa şi în dauna cesionarului. Totodată,
debitorul avea posibilitatea să plătească datoria executând obligaţia în
favoarea mandantului (cedentului).
Din aceasta cauza sistemul a trebuit să fie perfecţionat. În timpul lui
Justinian sunt înlăturate inconvenientele sistemului acţiunilor utile, printr-o
somaţie făcută de cesionar debitorului cedat, acesta ne mai putându-se
elibera prin executarea obligaţiei în favoarea cedantului. În acelaşi timp,
cedantul nu mai putea intenta acţiune directă împotriva debitorului cedat.
B. Cesiunea de datorie
Cesiune de datorii nu putea avea loc prin procedee directe,
folosindu-se în acest scop novaţiunea prin schimbare de debitor şi
mandatul judiciar (procuratio in rem suam). În ambele cazuri era necesar
consimţământul creditorului.
VI. 5. Garanţiile
Garanţiile sau siguranţele sunt acele instituţii juridice care

corespund masurilor luate de creditori pentru a se pune la adăpost de
consecinţele insolvabilităţii debitorului. Ele sunt de doua feluri:
• garanţii personale – constau în a adăuga debitorului principal unul
sau mai mulţi debitori accesori (garanţi) şi au constituit cel mai
vechi tip de garanţii.
• garanţii reale – constau în afectarea provizorie a unui lucru care
aparţine debitorului, creditorului, în scopul garantării creanţei pe
care o avea. Garanţiile reale apar în perioada de apogeu a
Republicii.
Sub aspectul siguranţei, garanţiile reale erau mai avantajoase decât
cele personale. Daca la garanţiile personale pentru creditorul garantat se
mai adaugă un debitor în plus care, la rândul lui putea fi insolvabil, în cazul
garanţiilor reale, creditorul devenea titular al unui drept real (prin
transmiterea proprietăţii sau constituirea unui drept). Din această
deosebire de situaţii rezultă avantajele creditorului titular al unei garanţii
reale: patrimoniul debitorului constituia gajul comun al tuturor creditorilor
chirografari. În cazul în care bunurile debitorului nu acopereau datoriile,
fiecare creditor primea numai o parte din creanţă sau nimic. Prin urmare
creditorii chirografari erau supuşi riscurilor insolvabilităţii.
Creditorii ale căror garanţii sunt asigurate printr-o garanţie reală,
dispuneau de un drept de preferinţă asupra preţului obţinut din vânzarea
acelor drepturi reale. Pe de alta parte, aceeaşi creditori aveau şi un drept
______________________________________________________
de urmărire a bunurilor înstrăinate de debitor indiferent daca înstrăinarea
se făcea cu bună sau rea credinţă, în timp ce creditorii, chirografari puteau
urmări bunurile debitorului numai dacă acesta le înstrăina cu rea credinţă.
I. Garanţiile personale
Garanţiile personale se realizau prin adăugarea la un debitor a
unuia sau mai mulţi garanţi (debitori accesori). Garanţiile personale erau
trei la număr, fiecare purtând denumirea contractului care intervenea:
A. Sponsio era una din garanţiile care se aplică în epoca veche
romana. Garantul, care se chema sponsor, nu putea fi decât cetăţean
roman. Constituirea lui sponsor avea loc consecutiv încheierii unui
contract numit sponsio (forma veche a stipulaţiunii). Creditorul îl întreba pe
garant dacă promitea acelaşi lucru pe care debitorul îl promisese.
Răspunsul afirmativ spondeo (promit) îl făcea pe sponsor debitor accesor
garant.
B. Fidepromissio era cea de a doua garanţie cunoscută în epoca
veche şi se constituia în acelaşi mod, ca şi sponsio fiind înlocuit doar
acceptul prin termenul fidepromitto (promit cu bună credinţă). Această
formă de garanţie s-a născut în urma extinderii relaţiilor comerciale cu
peregrinii, în favoarea creditorilor peregrini care nu aveau jus comercii.
Ambii garanţi – sponsorul şi fidepromisorul aveau o situaţie grea
întrucât creditorii li se puteau adresa direct, fără ca să ceară, în prealabil
debitorului principal executarea obligaţiei. În plus, ei nu aveau o acţiune în
recurs împotriva debitorului principal a cărui datorie o plătiseră.
În cazul mai multor garanţi, fiecare din ei era ţinut să plătească
întreaga datorie, fără a putea cere celorlalţi partea lor contributivă.
Acest sistem păgubitor pentru debitorii garanţi a constituit subiectul
unei lupe sistematice între patricieni şi plebei, la capătul căreia situaţia
garanţilor a suferit ameliorări prin patru legi consecutive:
• Legea Publilia, a dat dreptul garantului care se obliga prin sponsio,
de a se întoarce împotriva debitorului principal, dacă într-un anumit
termen, acesta din urma nu-i remitea ceea ce a plătit creditorului
pentru el.
• Legea Appuleia, care se aplica atât garanţilor care se obligau prin
sponsio cât şi celor obligaţi prin fidepromissio. Întrucât garanţii erau
obligaţi solidar şi creditorul putea să urmărească pe oricare din ei
pentru întreaga datorie, fără ca cel executat să se poată întoarce
împotriva celorlalţi cogaranţi, Legea Appuleia, a pus la dispoziţia
garantului executat o acţiune prin care le cerea celorlalţi garanţi
partea lor contributiva.
• Legea Furia de sponsu, relativa la garanţiile personale, cuprinde o
dispoziţie prin care prevedea că datoria se va împărţi între garanţi
indiferent dacă sunt sau nu solvabili61. Printr-o a doua dispoziţie
legea prevedea ca obligaţia lui sponsor şi fidepromissor nu se
menţinea decât pentru o perioadă de doi ani.
• Legea Cicereia, prin care creditorul a fost obligat să dea o
declaraţie privitoare la numărul garanţilor şi la valoarea datoriei.
Legea se aplica atât la sponsori, cât şi la fidepromisori şi s-a dat
pentru a facilita aplicarea legilor Publilia şi Appuleia.
C. Fideiussio
61
C.St. Tomulecu, Drept privat roman, T.U.B., Bucuresti, 1973, p. 262.
______________________________________________________
Apărută în epoca clasică alături de celelalte două tipuri de garanţii
personale, ea a fost creată în scopul ocolirii dispoziţiilor legale evocate
anterior, nefiindu-i aplicabile dispoziţiile lor.
Forma era asemănătoare, numai că la întrebarea creditorului dacă
promite acelaşi lucru, garantul dacă aproba, răspundea prin cuvântul
fideiubeo (consimt pe cuvântul meu). Fideussio era un procedeu formal de
garanţie, la fel ca pactul de constituit, receptum argentariorum s.a. care
erau procedee neformale de garanţie.
Cu timpul, în interesul garantului (fideiusorului) s-au creat
beneficiul de diviziune, beneficiul de cesiune de acţiuni şi beneficiul de
discuţiune.
* Beneficiul de diviziune acordat printr-o constituţie a împăratului
Hadrian, în cazul existenţei mai multor cogaranţi (cofideiusori) oferea
posibilitatea celui urmărit de creditor să ceară ca datoria să se împartă
între garanţii în viaţa şi solvabili în momentul lui litis contestatio.
* Beneficiul de cesiune de acţiuni, consta în dreptul garantului care
a plătit datoria, de a cere creditorului să-i cedeze toate acţiunile pe care le
are împotriva debitorului principal, pentru a se putea întoarce împotriva
acestuia din urma. Acest beneficiu s-a realizat prin cererea garantului de a
se înscrie o excepţiune de dol în formula folosită de creditor pentru
executarea garantului: dacă creditorul refuza transmiterea acţiunilor pe
care le avea, garantul paraliza acţiunea acestuia de executare.
Transmiterea acţiunilor avea loc fie printr-o novaţiune, fie printr-un mandat
in rem suam.
* Beneficiul de discuţiune consta în dreptul garantului de a-i cere
creditorului să-l urmărească mai întâi pe creditorul principal şi numai dacă
acesta nu plăteşte să se îndrepte împotriva sa. Până la Justinian acest
sistem nu s-a putut aplica datorită efectului extinctiv a lui litis contestatio.
Creditorul trebuia să aleagă între debitor şi garant, întrucât dreptul său
odată dedus în justiţie, se stingea în întregime62. Dacă creanţă nu era
acoperită în întregime de către cel ales de creditor, el nu se putea întoarce
spre celalalt pentru completarea datoriei.
Desfiinţând efectul extinctiv al lui litis contestatio printr-o
constituţiune dată în anul 531e.n. Justinian a pus capăt acestui sistem
echivoc, oferind posibilitatea creditorului să-i urmărească pe rând, atât pe
debitorul principal, cât şi pe debitorul accesor, până la obţinerea plaţii
integrale a obligaţiei.
II.Garanţii reale
Garanţia reală era un procedeu juridic prin care debitorul atribuia un
lucru creditorului său, fie sub forma transmiterii dreptului de proprietate
sau a posesiunii, fie sub forma constituirii unui drept de ipotecă, cu efectul
ca la scadenţă dacă debitorul nu plăteşte, creditorul săse poate despăgubi
valorificând lucrul atribuit, de preferinţa faţă de creditorii chirografari.
Garanţiile reale erau:
A. Fiducia cum creditore (fiducia cu creditorul) se realiza prin
transmiterea lucrului de către debitor către creditorul său, cu titlu de
proprietate, prin mancipatio sau in jure cessio, transmitere însoţită de o
convenţie prin care creditorul promitea ca la scadenţă să retransmită
debitorului lucrul dacă cel din urmă îşi plătea datoria.
62
E.Molcut, D.Oancea, op. cit. p. 126.
______________________________________________________
Fiducia prezenta marele avantaj pentru creditor pentru faptul că
îl ocrotea în mod desăvârşit prin transmiterea proprietăţii de către debitor.
Pe aceasta îl dezavantaja întrucât pierzându-şi dreptul de proprietate nu
avea împotriva creditorului decât o acţiune personală.
B. Gajul (pignus), forma perfecţionată de garanţie, se naşte din
contractul de gaj; debitorul remite creditorului său posesiunea unui lucru,
prin tradiţiune, transmitere însoţita de o convenţie prin care creditorul se
obliga să retransmită posesiunea supra lucrului dacă debitorul îşi va plăti
datoria la scadenţă.
Prin intermediul contractului de gaj creditorul dobândeşte
posesiunea lucrului dat în garanţie şi în acelaşi timp devine debitorul
condiţional al lucrului.
Debitorul continua să rămână proprietar şi de aceea nu mai este
expus să suporte o eventuală insolvabilitate a creditorului gajist.
Întrucât se transmitea numai posesiunea, debitorul folosea acţiunea
în revendicare pentru a obţine restituirea lucrului.
Gajul era accesibil şi peregrinilor (spre deosebire de fiducie) şi se
aplica şi lucrurilor nesusceptibile de proprietate quiritară.
Gajul nu a fost sancţionat de la început. Mai târziu gajul a fost
sancţionat rin interdictele pretorului care ocroteau dreptul de retenţie a lui
jus possidenti, pe care îl avea creditorul gajist63. După Legea Aebuţia,
gajul a fost sancţionat cu o acţiune personala.
Gajul a devenit garanţie reală abia în dreptul lui Justinian, când s-a
acordat acţiune ipotecară şi creditorului gajist.
C. Ipoteca
Faţă de gaj, ipoteca prezintă avantajul că lăsa lucrul afectat în
posesia debitorului şi numai dacă acesta nu-şi plătea datoria la scadenţă,
creditorul ipotecar avea dreptul de a intra în posesia lucrului şi de a-l
vinde.
Deşi numele este grecesc, instituţia a existat la Roma încă din sec. I
î.e.n. purtând acelaşi nume ca şi gajul (pignus), ca fiind de fapt un derivat
al gajului, o extindere a lui pignus. Dacă fiducia era dezavantajoasă
debitorului, gajul îl dezavantaja pe creditor şi, de aceea, pentru a corecta
cele două situaţii, a fost creată ipoteca.
Prima faza din evoluţia epotecii a constituit-o dreptul de retenţie,
dreptul latifundiarului de a retine inventarul agricol al arendaşului – invecta
et illata (animale mănate şi lucruri aduse), dacă la scadenţă nu plătea
arenda.
Bunurile nu intrau în posesia latifundiarului ci rămâneau în
stăpânirea colonului agricol care lucra pământul cu ajutorul lor, dar
proprietarul pământului avea drept de retenţie asupra lucrurilor dacă
colonul ar fi vrut sa le ia de pe terenul arendat.
Acest drept de retenţie se aplica şi bunurilor chiriaşului unei clădiri.
Având un câmp de acţiune limitat (moşia, casa) dreptul de retenţie
prezintă inconveniente, fapt pentru care sistemul s-a perfecţionat prin
crearea de noi mijloace juridice, de natură să apere interesele
latifundiarilor:
* Interdictul Silvian, dădea posibilitatea proprietarului pământului să
intre în posesia inventarului agricol dacă arenda nu era plătită la scadenţă.
63
C.St. Tomulescu, op. cit. p. 599.
______________________________________________________
Latifundiarul putea intra în posesia lucrurilor chiar dacă erau luate de pe
fond. Acest drept conferit proprietarului se numea hypoteca.
* În faza a III-a, pentru a se putea urmări bunurile de inventar la terţii
achizitori, a fost creată acţiunea serviană (actio serviana). Pe baza
acesteia, proprietarul pământului putea fi pus în posesia bunurilor folosite
de arendaş chiar dacă fuseseră vândute unor terţe persoane .
*Actiunea quasiserviana. Acţiunea serviană opera numai raporturile
dintre proprietarii de pământ şi arendaşi. Prin acţiunea quasiserviana
ipoteca s-a generalizat, aplicându-se raporturilor dintre orice creditori şi
orice debitori, cu condiţia ca părţile să încheie o convenţie speciala in
vederea garantării datoriei. Acţiunea quasiserviana este numită şi acţiune
ipotecara.
Ipoteca s-a dovedit un instrument juridic superior gajului şi fiduciei
înlăturând inconvenintele constatate la acestea. Ipoteca nu lipsea
debitorul de lucrul necesar, pe care îl putea folosi sau pentru a garanta
noii datorii.
În caz de neplată a datoriei, creditorul avea la îndemână o acţiune
reală quasiserviana care putea fi îndreptată chiar asupra terţilor.
Caracteristicile ipotecii
a) Ipoteca este un drept real (jus possidenti), deci creditorul are un
drept de urmărire şi de preferinţă.
b) ipoteca este constituită prin acordul părţilor spre deosebire de
majoritatea drepturilor reale.
c) ipoteca putea sa aibă ca obiect fie un bun mobil, fie un bun imobil.
d) Ipoteca era ocultă (secretă) în sensul că nu exista nici un mod de
publicitate prin care să se facă cunoscut terţilor existenţa unei ipoteci.
Clandestinitatea ipotecii oferea posibilitatea de fraudare: acelaşi
bun era ipotecat mai multor persoane. În caz de concurs, ipoteca se
antedata.
În cazul în care existau mai mulţi creditor ipotecari cu privire la
acelaşi lucru, câştiga acel creditor care avea un drept de ipotecă anterior
conform principiului prior tempore, potior jure (primul în timp mai tare în
drept).
Pentru a se evita asemenea situaţii s-a introdus pedeapsa pentru
cel care vindea sau ipoteca un lucru fără să declare dacă acesta era
grevat de alte ipoteci (delictul de stel ionat).
În timpul împăratului Leon s-a stabilit că ipoteca constituită prin act
public sau un act sub semnătură privată, dacă este subscris de 3 martori,
are precădere faţă de altele. Prin aceasta s-a ajuns la publicitatea ipotecii.
e) Ipoteca este un drept real accesoriu deoarece este creată pentru
a garanta o creanţă.
f) Ipoteca este indivizibilă deoarece ea apăsa în întregime asupra
fiecărei părţi a lucrului ipotecat şi garantează întreaga datorie.
g) ipoteca este generală, în sensul că ea poate fi constituită şi
asupra unor bunuri prezente şi a celor viitoare ale unei persoane.
Categorii de ipoteci
1. Ipoteca convenţională – se formează printr-o simplă convenţie.
2.Ipoteca testamentară - izvorâtă dintr-un testament care greva cu
ipotecă anumite bunuri pentru a se asigura plata unui legat.
3. Ipoteca tacită, lua naştere în virtutea unor dispoziţii ale legii sau în
virtutea obiceiului juridic în situaţii bine determinate. Este cazul evocat
______________________________________________________
anterior, al proprietarului care exercita dreptul de ipoteca asupra
inventarului agricol al arendaşului. În cazul ipotecii tacite voinţa debitorului
de a arenda se prezuma.
4. Ipoteca legală – forma modernă de manifestare a ipotecii tacite
(cu consimţământ prezumat). Aşa era ipoteca fiscului, a bisericii, a
locatorului unui fond urban etc.
5. Ipoteca autentică – este situaţia ipotecii constituite în prezenţa
martorilor.
6. Ipoteca privilegiată - trecea înaintea altor ipoteci, chiar dacă erau
constituite la o dată anterioară, în sensul că titularul unei astfel de ipoteci
poate exercita înaintea altor creditori ipotecari, dreptul de a poseda şi de a
vinde bunul grevat cu ipotecă.
Efectele ipotecii
Lucrul ipotecat rămâne în posesia debitorului până la scadenţă.
Dacă datoria este plătită, ipoteca se stinge ca orice drept accesor. Dacă
însă debitorul nu efectuează plata, se declanşează efectele ipotecii, care
sunt:
a) jus possidendi (dreptul de a poseda) – dreptul creditorului de a fi
pus la scadenţă în posesia lucrului ipotecat;
b) jus distrahendi (dreptul de a vinde) – dreptul creditorului de a vinde
lucrul ipotecat pentru a-şi realiza creanţa.
Dacă jus possidendi nu reprezenta decât un mijloc de constrângere,
în schimb jus distrahendi reprezintă mijlocul de realizare a dreptului
ipotecar.
Rangul creditorilor
În cazul mai multor creditori, se pune problema rangurilor ipotecilor,
adică a ordinii în care acestea pot fi valorificate.
Formal, fiecare creditor are dreptul de a poseda şi de a vinde lucru,
dar în fapt acest drept este exercitat numai de către creditorul cu cea mai
veche ipotecă în dată, conform adagiului prior tempore potior jure.
Acest adagiu nu se aplica ipotecii privilegiate.
Stingerea ipotecii
Fiind un drept accesoriu, ipoteca se stinge odată cu obligaţia pe
care o garantează (calea accesorie).
Pe cale principală ipoteca se stinge în următoarele cazuri:
• pierderea în întregime a lucrului ipotecat ;
• confuziunea calităţii de creditor ipotecar cu cea de proprietar al
lucrului;
• vânzarea lucrului ipotecat făcută de creditorii superiori în rang sau
privilegiaţi;
• renunţarea creditorului ipotecar;
• rezoluţiunea dreptului constituantului ipotecii asupra lucrului
ipotecat;
• prescripţia.
VI. 6. Intercesiunea
Este actul prin care o persoană ia asupra sa datoriile alteia, fără a
avea un interes personal.
Din punct de vedere tehnic intercesiunea îmbracă fie forma unei
garanţii reale sau personale, fie forma unei novaţiuni prin schimbare de
debitor.
Intercesiunea era:
______________________________________________________
• cumulativă, constând dintr-o garanţie (cineva se obliga alături de
debitor – obligaţiune solidară, pasivă);
• privativă, când cineva se obliga în locul debitorului primar. Consta
în novaţiunea cu schimbare de debitor (transcriptio a persona în
personam).
În dreptul roman, intercesiunea a fost întotdeauna reglementată
restrictiv, fiind interzisă militarilor, decurionilor s.a.
Intercesiunea nu era permisă sclavilor şi femeilor.
Prin edictele lui Augustus şi Claudius femeilor le-a fost interzis
dreptul de a intercede pentru soţii lor, iar prin senatus – consultul Velleian
le-a interzis femeilor să interceadă pro-alio (pentru altul).
În ambele cazuri motivul real a fost menţinerea bunurilor în cadrul
aceleiaşi familii.
În timpul lui Justinian acest senatus consult a fost abrogat
revedicându-se la edictul lui augustus, femeiele redobândind dreptul de
interceală pro alio dar şi pro marito suo (pentru soţul său).
1. ce înţelegeau romanii prin termenul de obligaţie?
2. Definiţi instituţia obligaţiei şi elementele acesteia.
3. Care erau efectele obligaţiei?
4. Ce se înţelege prin acţiune noxală?
5. Care sunt situaţiile juridice create de romani pentru cazurile
de neexecutare a obligaţiilor?
6. Care sunt modalităţile de stingere a obligaţiilor create de
legiuitorul roman?
7. Ce sunt garanţiile şi care sunt garanţiile acceptate în dreptul
roman?
____________________________________________
CAP. VII. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
CONŢINUT
VII.1. Noţiune
______________________________________________________
VII 2. Contractele romane: categorii şi caractere generale
VII.3.Caracterele generale ale contractelor
VII.4 Contractele solemne
OBIECTIVE
• identificarea izvoarelor obligaţiilor:
• descrierea categoriilor de contracte romane
• explicarea caracterelor contractelor
VII.1Noţiune
Nooţiunea de obligaţie s-a format încă din epoca veche a dreptului

roman, iar originea ei se confundă cu însăşi originea contractului care este
recunoscut ca fiind cel mai vechi izvor de drept.
Cu toate ca primul contract roman – înţelegerea dintre garant şi
păgubaş, îmbrăcată în forma jurământului religios – a apărut în legătură
cu un delict, în toată epoca veche şi cea de început a clasicismului,
delictul nu a fost privit ca izvor de obligaţii, ci numai ca fapt ilicit, care
dădea naştere obligaţiei legale de a compune (plata unei sume de bani în
locul dreptului de răzbunare a victimei)64.
Delictul, este consacrat de jurisprudenţă ca adevărat izvor de
obligaţii abia în sec. II e.n. Potrivit lui Gaius, obligaţiile izvorăsc fie ex
contractii, fie ex delicto. Această clasificare bipartită, pe care autorul
Institutelor o considera cea mai importantă (summa devisio) s-a dovedit
necorepunzatoare: contracte, delicte şi diferite tipuri de izvoare de
obligaţiuni: quasi contractele, quasidelictele, rudenia, vecinătatea,
detenţiunea, desemnate sub denumirea generica variae consarum figurae.
Cu toate că această clasificare cuprindea în legislaţia lui Justinian,
prin clasificarea cvatdripartita: contractele, delictele, quasicontracte şi
quasidelictele, care prezintă un caracter mai sistematic pentru că oferă
elemente mai sigure pentru încadrarea actelor sau faptelor juridice în
anumite categorii de izvoare.
Nici aceasta clasificare nu este perfectă fiindcă lăsa în afară alte
izvoare de obligaţii e drept mai puţin importante, dacă a fost adoptată o
serie de coduri civile, inclusiv codul civil roman, în secolul XIX, întrucât
permite o mai precisa încadrare teoretică.
VII. 2. Contractele romane: categorii şi caractere generale
În vechiul drept roman, pentru ca un act să producă efecte, trebuia

să fie îmbracat în anumite forme, astfel, simpla manifestare de voinţă era
lipsită de valoare juridică65.
64
E. Molcut, D. Oancea, op. cit. p. 135.
65
V. Popescu – Spineni, op. cit. p. 17.
______________________________________________________
Principiul fundamentalismului, exprimat în dreptul roman prin
utilizarea gesturilor rituale a cuvintelor solemne ori prin prezenţa
martorilor, a fost impus de condiţiile materiale de existenţă a societăţii
romane, dominată de o economie primitivă cu un schimb de mărfuri limitat
şi sporadic.
Noţiunea de contract – Contractul era în perioada de început a
Romei doar o convenţie care îmbracă o anumită formă. Astfel, cel mai
vechi contract roman – stipulaţiunea, îşi are originea în sponsio religioasa,
care se încheia prin întrebare şi răspuns, în forma unui jurământ religios,
invocându-se bunăvoinţa zeilor în sprijinul celor care participau la raportul
juridic.
După apariţia contractelor consensuale (contracte care iau naştere
prin simplul acord de voinţă), noţiunea de convenţie a devenit sinonimă cu
aceea de contract.
Termenul contractus înseamnă a pune la loc. El apare abia în sec. I
e.n. cu înţelesul de simplă convenţie generatoare de efecte juridice.
Deoarece în epoca veche vânzarea-cumpărarea se făcea prin două
acte distincte, operaţiunea a fost definitivă ca o reuniune a cumpărării cu
vânzarea (contractus emptionis venditionisque). Acest cuvânt contract a
fost generalizat.
Corelaţia dintre contract şi convenţie se exprimă în constatarea -
orice contract este o convenţie, dar nu orice convenţie este un contract;
convenţia are deci o sferă mai largă decât contractul.
Contractele solemne care pentru a lua naştere au nevoie de o formă
solemnă, acordul de voinţă trebuie să fie exprimat într-o anumită formă.
Celelalte contracte erau desemnate, la începutul secolului I e.n. prin
termenii de actum re (contracte verbale); actum verbis (contracte verbale,
sau actum literis (contract în formă scrisă).
La contractul verbal stipulaţiunea lua naştere printr-o întrebare:
„spondense nihi centum dare?”, la care se răspundea „spondeo”.
Nexum era contractul intervenit între creditor şi debitor în faţa
magistratului, prin care debitorul se angaja să-i presteze un număr de zile
de muncă. Contractele literale luau naştere prin însemnarea în registrul
bancherului a datoriei şi a numelui debitorului.
Către sfârşitul sec. II e.n. termenul de contractus tinde să se
generalizeze desemnând toate convenţiile generatoare de efecte juridice
indiferent dacă erau sau nu îmbrăcate în forme solemne.
Contractele nesolemne erau: reale, consensuale, sau nenumite.
Contractul real era contractul care lua naştere prin remiterea
materială a lucrului (re). Contractele reale erau: mutuum fiducia, gajul,
comodatul şi depozitul.
Mutuum - era un contract de împrumut pentru consumaţie.
Comodatum – era un contract de împrumut pentru folosinţă.
Fiducia - se folosea în scopul de a împrumuta un lucru de care să
se folosească până la un anumit termen.
Gajul – era un contract care consta în remiterea posesiunii lucrului
de către debitor creditorului său în vederea garantării unei obligaţii.
Depozitul – era contractul în care deponentul transmitea
detenţiunea unui lucru unei alte persoane numită depozitar, pentru a-l
păstra şi remite la cerere.
______________________________________________________
Contractele consensuale - se formau prin simplul acord de voinţă
(solo consensu). Ele erau: vânzarea locaţiunea, societatea, mandatul şi
emfiteza.
Vânzarea – era transmiterea posesiunii liniştite şi utile a unui lucru
în schimbul unui preţ.
Locaţiunea – este contractul prin care o persoană se angajează să
procure altei persoane folosinţa unui lucru, sau serviciile sale ori să
execute o lucrare determinată, în schimbul unei sume ce se plăteşte de
către cealaltă parte.
Societatea – era contractul în care două sau mai multe persoane se
obligau să pună în comun un ban sau activitatea lor pentru a realiza un
câştig.
Mandatul – era un contract în care o persoană însărcina pe alta,
care accepta să îndeplinească ceva gratuit.
Emfiteoza – era contractul între proprietarul unui teren /agricol / şi
arendaş /emfiteot /, cel din urmă, obligându-se să plătească o sumă de
bani anuală /arenda/, în schimbul folosirii terenului.
Contractele nenumite erau recunoscute ca şi contracte dar nu
făceau parte din categoriile menţionate mai sus.
O altă împărţire recunoscută în dreptul roman privat, era aceea între
contractele unilaterale şi contractele bilaterale, împărţire care se făcea în
raport de efectele pe care le produceau fiecare dintre ele.
Cele unilaterale generau obligaţii pentru o singură parte, în timp, ce
contractele bilaterale nenumite şi sinalagmatice, erau contracte în baza
cărora se năşteau obligaţii în sarcina ambelor părţi.
O această clasificare era şi aceea în contracte de strict drept
(sancţionate printr-o acţiune de strict drept, ca de ex. stipulaţiunea) şi
contracte de bună credinţă / contracte consensuale/.
Conform acestor două clasificări contractele unilaterale sunt
contracte de strict drept în timp ce contractele de bună credinţă sunt
contracte bilaterale.
VII.3. Caracterele generale ale contractelor
A. Elementele contractelor
Neavând o teorie generală în materia contractelor, romanii au
formulat această teorie pe baza soluţiilor cuprinse în diverse texte.
Elementele contractului sunt de două feluri: esenţiale şi accidentale.
Elementele sunt cele fără de care un contract nu putea exista
valabil, elementele accidentale sunt cele care pot fi cuprinse sau nu într-
un contract fără ca lipsa lor să aibă vreun efect asupra valabilităţii
acestuia.
1. Elementele esenţiale (essentiallis negotii sau naturalia negoti)
Elementele indispensabile contractului sunt întotdeauna
aceleaşi:obiectul, consimţământul şi capacitatea părţilor.
Spre deosebire de dreptul modern, în dreptul roman cauza nu era o
condiţie de valabilitate a contractului.
Obiectul contractului îl constituia însuşi obiectul obligaţiunii – acea
prestaţie la care debitorul se angajase: dare, facere, prestare (ex. în cazul
contractului de vânzare-cumpărare obiectul contractului constă în
predarea lucrului, plata preţului, garantarea împotriva viciilor ascunse etc.)
Obiectul trebuia să îndeplinească următoarele condiţii:
______________________________________________________
• să fie posibil (ad impassibilum nulla obligatio est) Posibilitatea
fizică şi juridică (nu se putea vinde un res sancta).
• Să fie licit (conform legii sau bunelor moravuri.
• Să prezinte interes pentru creditor.
Consimţământul părţilor era manifestarea de voinţă a fiecăreia în
sensul dorit de cealaltă, deci acordul părţilor (cum + gentire).
Consimţământul presupunea dualitate (o întâlnire de voinţe), concordanţă
(coexistenţă de voinţă la un moment dat) şi seriozitate (nu în jocum).
Pentru ca acordul părţilor să producă efecte juridice, trebuia să fie
exprimat în mod valabil, adică să fie liber exprimat în mod valabil, adică să
fie liber exprimat şi să exprime voinţa reala a părţilor.
În cazul în care consimţământul nu era liber exprimat se spunea că
este viciat sau câteodată chiar inexistent.
Dolul şi teama constituiau vicii de consimţământ în timp ce eroarea
împiedeca contractul de a se naşte. În acest caz nu exista consimţământ.
2. Cazuri de inexistenţă a consimţământului
a) neseriozitatea – o parte nu-şi dădea în mod serios
consimţământul, ci din amuzament, din distracţie, în acest caz nu se putea
realiza acordul de voinţă.
b) eroarea – constituia credinţa greşită ce o avea una din părţi cu
privire la un lucru sau fapt care prezenta interes pentru încheierea
contractului. Eroarea era o prezentare deformată a realităţii. Ea atrăgea
inexistenţa actului şi se putea prezenta sub următoarele inexistenţa actului
şi se putea prezenta sub următoarele forme:
- error în negotio, care purta asupra naturii contractului (ex. o
persoană credea că i se împrumută iar altacredea că i se dă în depozit);
- error în persona – când o parte credea că încheie contractul cu o
persoană anumită dar în realitatea încheia cu o alta (eroare asupra
identităţii persoanei);
- error în corpore (eroare asupra lucrului);
- error în substantia (eroare asupra substanţei) purta aspra materiei
lucrului ori sexul sclavului (o persoană credea că cumpăra aur şi i se
vindea arama etc).
În contractele formale, error în negotio nu era posibilă, datorită
efectuării solemnităţii care înlătura orice echivoc asupra caracterului
actului.
Error i personam afecta valabilitatea contractului numai dacă acesta
era intuitu personae iar error în substantia, numai dacă aceasta constituia
calitatea esenţială a lucrului66.
3. Viciile consimţământului
a) Teama / netus / este produsul violenţei morale ne avându-se în
vedere violenţa fizică / vis physica). Dacă violenţa era fizică, nu exista
consimţământ valabil şi nici contractul nu era posibil. Violenţa morală
(determinarea unei persoane să facă un act juridic inducându-se un
sentiment de teama) nu avea nici o influenţă asupra contractului deoarece
considera că o voinţă constrânsă era totuşi o voinţă exprimată (coacta
voluntas tamen voluntas), deci contractul era valabil.
Ulterior, pretorul a permis debitorului să nu execute obligaţia,
dându-i acestuia o „exceptio metus” cu care paraliza acţiunea
reclamantului.
66
I. M. Anghel, op. cit. vol. Ii, p. 261-262
______________________________________________________
b) Dolul
Dolul era sancţionat ex. o acţiune de dol (actio de dolo) care avea
ca principale caractere faptul că cel condamnat devenea infam şi că
această actio se acorda numai în cunoştinţă de cauză (cognita causa).
Într-un text roman se menţionează că această actio nu se acorda
persoanelor din clasa inferioară. (plebei)
În cazul consimţământului viciat de teamă sau de viol nu intervenea
o anulare directă a contractului ei în mod indirect deoarece nu existau
acţiuni în anulare.
Dolul şi violenţa puteau fi invocate numai de victimă în timp ce
eroarea putea fi invocată de oricine.
Viciile de consimţământ puteau fi înlăturate prin acoperirea lor de
către persoana care fusese în eroare ori constrânsă. Această acoperire
se cheamă confirmare. Confirmarea (renunţarea de a invoca vicii de
consimţământ) era posibilă numai în cazul temerii şi a dolului, nu şi pentru
eroare.
c) Capacitatea părţilor
Constă în aptitudinea unei persoane de a încheia un act juridic în
nume propriu.
În dreptul roman capacitatea constituia regula iar incapacitatea
excepţia.
Incapacităţile puteau fi generate – comune oricăror convenţii (când
persoana nu putea încheia nici un fel de convenţie) sau speciale – proprii
anumitor contracte.
Incapacitatea era de drept atunci când cuiva îi lipsea unul sau toate
elementele personalităţii (libertatea, cetăţenia sau calitatea de pater
famiis).
Incapacitatea de fapt (de exerciţiu) exista în cazul în care cineva,
deşi avea capacitatea de drept, nu avea aptitudinea de reprezentare a
consecinţelor actelor sale.
Incapabili de drept erau:
- sclavii care nu puteau contracta în nume propriu. Abia în epoca
clasică acest lucru a devenit posibil dar şi atunci se năştea doar o
obligaţie naturală în urma contractului încheiat de ei (se obliga
naturaliter).
- Peregrinii care nu aveau jus comercii, nu puteau face acte de drept
civil (contractio litteris, sponsio).
- Persoanele aflate în patria potestas (fiii, fiicele, nepoţii). În perioada
clasică s-a admis ca fiul să poata contracta dar ulterior acest drept
a fost restrâns prin senatus – consultul Macedonian)67.
Incapabilii de fapt erau nebunii şi infantes, loviti de o incapacitate
totală. De asemenea, prodigii, minorii de 25 de ani, femeia puberă siu
juris.
Cauza
Cauza nu a jucat vreun rol în ce priveşte formarea contractelor şi
abia în epoca clasică s-a ţinut seama de acesta, în ce priveşte
executarea unei creanţe.
Cauza are mai multe sensuri, astfel:
- izvor al obligaţiei – faptul sau actul juridic (cauza eficientă);
- motivul pentru care cineva încheie un contract;
67
______________________________________________________
- scopul pentru care cineva se obligă (cauza finala).
În aceeaşi epocă, debitorului unei obligaţii fără cauză sau cu o
cauză ilicită sau imorală, pretorul i-a acordat o excepţiune de dol.
2. Elementele accidentale ale contractelor.
Elementele accidentale ale contractelor sunt:
a) Termenul – un eveniment viitor şi sigur de care depinde
executarea sau stingerea obligaţiei.
* Termenul suspensiv era acel eveniment de care depinde
executarea obligaţiei; aceasta fiind suspendată în ce priveşte
executarea până la împlinirea lui (ex. o anumită scadenţă).
* Termenul extinctiv era acel eveniment prin care realizarea căruia
se stingea obligaţia
Termenul ca atare nu stingea obligaţia, ci era nevoie de un act
simetric invers. Prin intervenţia pretorului s-a ajuns însă la acest
rezultat.
Termenul este cert când data este determinată, şi nesigur (incert)
când nu este determinată.
b) Condiţia – era un eveniment viitor şi nesigur de care depindea
naşterea sau stingerea obligaţiei. Condiţia putea fi suspensivă şi
rezolutorie.
Dacă condiţia suspensivă afecta însăţi naşterea obligaţiei
realizarea condiţiei rezolutorie ducea la stingerea obligaţiei.
Între termen şi condiţie există o serie de asemănări şi deosebiri.
Contractele erau mai multe feluri: solemne, reale şi consensuale.
După cum arăta Gaius, obligaţiile contractuale se năşteau: re, verbis,
litteris ant consensu. Această enumerare nu era completă întrucât la
Roma au mai existat şi contractele nenumite, apoi pactele înzestrate
cu acţiuni.
Contractele solemne sau formale constituiau cea mai veche formă
a contractelor fiind caracterizate prin aceea că pentru a lua naştere,
acordul de voinţă trebuia să fie exprimat într-o anumită formă.
În dreptul roman se aplică regula ex undo pacto, actio no nascitur
(dintr-un simplu pact nu se poate naşte o acţiune.
În dreptul roman au existat patru forme: forma religioasă, forma
verbală, forma autentică şi forma scrisă, fiecare dintre ele
corespunzându-i anumite contracte.
În literatura de specialitate se arată că aceste contracte, denumite
şi formale, fizionomia lor fiind puternic grevată de trăsăturile specifice
formalismului, au fost guvernate de următoarele principii:
a) principiul unilateralităţii actului, contractele solemne
generând obligaţia numai în sarcina uneia dintre părţi;
b) principiul interpretării literale, ceea ce făcea ca aceste
contracte să fie de drept strict;
c) principiul oralităţii contractelor solemne încheindu-se, cu o
singură excepţie, în forma orală68.
Contractele formale erau: nexum, contractul verbal şi contractul
literal, dar acestea nu erau propriu zis contracte ci tipare de contracte.
Contractele formale erau inflexibile, nepermiţând interpretări:
judecătorul nu cerceta intenţia părţilor şi nu interpreta clauzele
contractului
68
______________________________________________________
VII. 4. Contractele solemne
A. Forma religioasă.
Iniţial pentru a deveni contracte convenţiile au îmbrăcat forma
religioasă, căci în epoca veche dreptul roman a stat sub semnul
ideologiei religioase, romanii – primitivi şi superstiţioşi alăturând cultul
legilor cu cultul zeilor a căror bunăvoinţă o invocau pentru buna
desfăşurare raporturilor sociale. Cele mai importante contracte în
această formă sunt:
a) Sponsio religiosa
În condiţiile descompunerii orânduirii gentilice cea dintâi obligaţie
contractuală a rezultat din înţelegerea intervenită între păgubaş şi
garant, înţelegere însoţită de pronunţarea unui învăţământ religios69.
Ulterior, acest mod de contractare s-a extins şi asupra altor cazuri.
Debitorul se obliga prin pronunţarea cuvântului spondeo (promit),
urmată de un jurământ a cărui nerespectare era considerată a atrage
mânia zeilor asupra celui vinovat. Cicero relatează că forţa
jurământului era recunoscută şi în timpul Legii celor XII Table.
b) Jusiurandum liberti (jurământul dezrobitului).
Acesta era un contract intervenit între patron şi dezrobit, prin
intermediul căruia acesta din urmă se obliga să efectueze anual un
număr de zile de muncă în favoarea primului.
Libertul datora patronului obsequim, bona şi operae.
Obiectul contractului îl constituia prestarea unor servicii ce
necesitau o pregătire specială, (operae fabriles). Patronul, pentru a-şi
asigura aceste servicii, îl punea pe libert să presteze un jurământ, atât
înainte cât şi după dezrobire, deoarece jurământul prestat în stare de
libertate îl obliga civil. Jurământul nu era sancţionat printr-o acţiune
civilă, patronul bucurându-se de un judicium operarum (acţiune privind
zilele de muncă). Fizionomia specială a acestui contract este
evidenţiată de Gaius, care arată că era singurul caz în care un
jurământ religios producea efecte pe plan juridic.
Jusiurandum liberti diferă de stipulatio, prin aceea că el consta într-
o declaraţie a libertului.
B. Forma verbală
Continua evoluţie a societăţii romane a condus la o mai clară
delimitare între jus şi fas ca urmare a desprinderii atribuţiilor religioase
de cele laice. Odată cu dispariţia ultimului rege şi instaurarea republicii
pontif ex maximus şi-a pierdut atribuţiile de ordin politic, acestea
revenind principalilor factori de conducere socială: adunările poporului,
senatul şi magistraţii. În acest non context politic, generator de
importante mutaţii sociale, apare firească modificarea fizionomiei
instituţiilor juridice care cunosc un amplu proces de desacralizare70.
Totuşi, patricienii nu au renunţat la formele prin care religia se
impusese, până atunci, în interesul lor. Forma care va lua locul
jurământului pentru a transforma o convenţie într-un contract va fi
sponsio, denumită ulterior stipulatio. Un alt contract verbal folosit în
69
C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1958, p. 471.
70
V. Arangio Ruiz, Bulletino dell’ Instituto di diritto romano “Vittoris Scialoja”, Milan, 42, 1935,
p. 609, citat de E. Moculeţ şi D. Oancea ăn op. cit. p. 139.
______________________________________________________
epocă va fi datis dictio (promisiunea de dată). Contractele verbale sunt
acele contracte care pentru sunt acele contracte care pentru a lua
naştere în mod valabil necesitau rostirea unor cuvinte solemne.
Laicizarea instituţiilor juridice se răsfrânge în planul izvoarelor
obligaţiilor. Relevantă în caest sens este transformarea suferită de
forma originară de a contracta – spansio religioasa, care dintr-un act
sacral devine un act civil, juridic.
a) Spansio laica
Spansio sau stipulatio era principalul contract la romani. Deoarece
stipulaţia era forma tipică de a contracta regulile de fond al stipulaţiilor
se aplicau şi tuturor contractelor. Sponso laica va păstra un element
important din fizionomia antecesoarei sale, faptul că este formată tot
din întrebare şi răspuns: Spandense nihi centum dare? Spondeo!
Un alt element comun este cuvântul spondeo prin care debitorul îşi
asuma obligaţia. Sponsio laica era denumirea contractului verbal atâta
vreme cât nu a fost accesibilă peregrinilo; prin accesul lor la acest
contract spansio a rămas sub această denumire numai pentru cetăţeni
iar, contractul pe care-l puteau încheia şi peregrinii a luat denumirea de
stipulatio.
Stipulaţiunea avea un caracter formal, strict şi abstract. Ambele
părţi trebuiau să folosească cuvintele sacramentale, stipulaţiunea fiind
prin esenţa orală, neputând avea loc decât între persoane prezente (nu
era posibilă nici între surzi sau muţi).
Stipulaţiunea era un contract abstract care năştea obligaţiuni în
sarcina debitorului, fără a arăta şi scopul în care debitorul se obliga.
Această separare a actului juridic de scopul urmărit la încheierea
acestuia, permitea să se ascundă adevăratul motiv al încheierii
contractului.
Cu ajutorul stipulaţiunii se consacra o obligaţie a uneia dintre părţi
(cumpărător-împrumutat etc.), deci avea la bază diverse temeiuri, fără
ca acest lucru să reiasă din ea. În acest mod, era posibil ca cineva să
se oblige a restitui o sumă care nu o primise sau pur şi simplu, nu o
datora. Din moment ce a promis debitorul era ţinut să execute acea
datorie, indiferent dacă avea sau nu temei.
Congruentia (potrivirea) era un alt caracter al stipulaţiunii, care
consta în faptul că între întrebare şi răspuns trebuia să existe o
potrivire, răspunsul să corespundă întrebării. Acest caracter rezulta tot
din formalismul dreptului roman. Congruenţia garanta ratabilitatea
stipulaţiunii.
Stipulaţiunea era un act oral , întrebarea şi răspunsul neputând fi
înlocuite printr-un act scris.
Stipulaţiunea era şi un act solemn, pentru că nu putea să se
încheie valabil decât dacă acordul de voinţă îmbrăca o formă solemnă,
adică prin pronunţarea unui anumit cuvânt – spondeo, iar mai târziu
fidepromitto, dabo, promitto. Nu erau permise cuvinte echivalente.
Stipulaţiunea era un aact continuu, în sensul că răspunsul trebuia
să urmeze imediat întrebării creditorului, pentru că întrebarea şi
răspunsul formau un singur tot
Stipulaţiunea era un act unilateral întrucât crea obligaţii numai
pentru una din părţi.
În epoca veche stipulaţiunea era supusă unui formalism rigid care
în epoca clasică se va atenua. De pe timpul lui Gaius s-a admis să se
______________________________________________________
facă în termeni greceşti, echivalenţi celor latini, cu condiţia ca părţile să
înţeleagă greceşte.
O constituţie din timpul împăratului Leon (472 e.n.) permitea ca
părţile să folosească şi alte cuvinte decât cele solemne, cu condiţia ca
ele să reflecte voinţa părţilor.
De asemenea se renunţa la cerinţa ca răspunsul să fie potrivit cu
întrebarea: se puteau folosi verbe diferite.
Dacă în vechiul drept roman, stipulaţia era orală şi se putea proba
cu martori, încă din timpul lui Cicero se obişnuia să se întocmească şi
un înscris probator iar mai târziu, într-o perioadă neprecizată, nu se
mai recurge la pronunţarea cuvintelor solemne, stipulaţia scrisă
înlocuind-o pe cea orală, în care doar se menţiona că s-au pronunţat
aceste cuvinte. Din sec. III nu s-a mai cerut proba formalităţii orale
decât atunci când nu exista un înscris constatator al datoriei.
În epoca clasică, stipulaţia avea numeroase întrebuinţări: prin ea se
dădea forţă obligatorie celor mai variate promisiuni, dacă obiectul era
licit şi moral.
Pretorul, judecătorul, edilul curul ori guvernatorul provinciei puteau
ordona părţilor sau unei din ele, să facă unele stipulaţiuni (stipulaţiunile
forţate).
Stipulaţiunea avea ca efect naşterea unei obligaţii de drept strict.
În vremea Legii celor XII Table stipulaţiunea era sancţionată printr-o
acţiune a legii per judicis postulationem (probabil numai în materie
bănească).
Mai târziu, în temeiul legilor Sillia şi Calpurnia, dacă debitorul se
obligă la plata unei sume de bani, putea fi urmărit în caz de
neexecutare prin condictio certae pecuniae tar dacă promitea un lucru
determinat, prin condictio certae rei. Dacă promitea un fapt oarecare
creditorul avea împotriva lui o actio ex stipulatii71.
Peregrinii nu se puteau obliga prin nomina transcripticia şi de aceea
au recurs la chirographum – act emanat de debitor, înscris prin care
acesta recunoştea că datorează o sumă, sau la Syngographia – înscris
redactat în termeni impersonali, confecţionat faţă de martori, semnat şi
sigilat de ei.
b) Datis dictio
Promisiunea de dată (datis dictio) era modul în care se constituia
dota (zestrea) unei fete. Anumite persoane se obligau faţă de viitorul
soţ de a-i da bunuri cu titlu de zestre.
La dotis distio singuril care făcea declaraţia solemnă în termeni
sacramentali era constituantul (uno loquente) care puteau fi viitoarea
soţie, debitorul ei la ordinul acesteia sau de către ascendenţii săi pe
linie paternă.
Această formă specială de contract verbal îşi are sorgintea în
obiceiul romanilor de a-şi înzestra fetele cu bunuri în vederea uşurării
sarcinilor viitoarei căsătorii, dar şi în aceea că zestrea era un semn de
distincţie între bogaţi şi săraci, o condiţie de onorabilitate, lipsa datei
atrăgând dezonoarea. În unele cazuri chiar statul era cel care înzestra
pe fetele unor persoane suspuse.
71
M. V. Jakotă, op. cit. p. 372.
______________________________________________________
În epoca post clasică (sub împăraţii Teodosiu şi Valentinian) s-a
admis constituirea datei printr-un simplu pact (pactul legitim de dată)
datis dictio căzând în desuetudine.
c) Forma autentică
Forma autentică constă în prezenţa magistratului la confecţionarea
actului. Singurul contract autentic a fost nexum.
Datorită informaţiilor fragmentare care ne-au parvenit, acest nexum
este una dintre cele mai controversate instituţii ale dreptului privat
roman72.
În general, se admite teza potrivit căreia nexum este o convenţie de
aservire73 încheiat în faţa magistratului, în forma unei declaraţii prin
care creditorul afirma că munca debitorului îi este aservită pentru un
număr de zile, declaraţie ratificată de Magistrat.
În opinia profesorului I.M. Anghel, nexum este un împrumut prin
aramă şi balanţă (per ace set libram). Debitorul se angaja să
muncească pentru creditor un număr de zile în schimbul sumei pe care
nu putea să o plătească la termen.
Părţile se prezentau în faţa magistratului şi-i aduceau la cunoştinţă
învoiala lor iar acesta ratifica declaraţia creditorului – singurul
îndreptăţit să vorbească pronunţând, aţă de tăcerea debitorului,
cuvântul addico. Nexum necesita prezenţa a cel puţin cinci martori,
puberi şi cetăţeni romani, precum şi a unui libripens.
Nexum apare ca o aplicaţie a lui în jure cessio deoarece, pentru
realizarea să, părţile recurg la un simulacru de proces.
Datorită funcţiei sale, nexum apare ca o alternativă pentru debitorul
insolvabil, pe care creditorul putea să-l execute vânzându-l ca sclav în
străinătate (trans Tiberium), dar şi pentru creditor, care îşi putea
procura mâna de lucru de care avea nevoie.
Împotriva abuzurilor sîvârşite de creditori nexii (nexus-singular)
împreună cu plebeii au organizat o serie de mişcări sociale menite să
le îmbunătăţească situaţia. În anul 326 î.e.n. a fost dată legea poetelia
papiria care desfiinţa pe viitor nexum, punând capăt abuzurilor
cămătarilor. Edictarea legii trebuie explicată şi prin faptul că spre
sfârşitul sec. IV î.e.n. romanii inauguraseră epoca războaielor de
expansiune în urma cărora au dobândit un număr mare de sclavi,
făcând să înceteze nevoia acută de forţă de muncă
4. Care sunt izvoarele obligaţiilor în dreptul roman?
5. Ce se înţelege prin contract şi câte tipuri de contracte operau
în dreptul roman.
6. Definiţi elementele contractelor.
7. Ce se înţelege prin contracte solemne ?
8. Care sunt contractele reale?
72
E. Molcţ, D. Oancea, op. cit. p. 144.
73
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956, p. 622.
______________________________________________________
9. Definiţi contractele consensuale.
10. Care sunt contractele nenumite?
11. Cre sunt obligaţiile născute din delicte?
12. Definiţi obligaţiile născute din diverse cauze.
_______________________________________________
CAP. VIII. PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ
CONŢINUT
VIII.1. Procedura civilă romană – scurt istoric
VIII.2. Procedura legislaţiunilor
______________________________________________________
VIII.3. Procedura formular
VIII. 4 Acţiuni
VIII. 5. Efectele sentinţei
VIII. 6. Procedura extraordinară
OBIECTIVE
După studierea acestui capitol va facilita:
• descrierea diverselor proceduri civile din epoca romană
• explicarea diverselor acţiuni folosite în justiţia romană
• descrierea efectelor sentinţelor date în procesele civile
• dezvoltarea procedurii extraordinare.
VIII. 1. Procedura civilă romană – scurt istoric
Orice drept care se recunoaşte unei persoane are valoare practică

numai în măsura în care este sanctionat, pentru că valorificarea lui se face
prin recursul la sancţiune.
Calea urmată pentru sancţionarea dreptului subiectiv o constituie
procedura.
Procedura civila romană cuprinde totalitatea normelor care
reglementează desfăşurarea proceselor cu privire la libertate, la
proprietate, la moştenire şi la valorificarea drepturilor de creanţă.
Normele dreptului procesual au cunoscut o evoluţie extrem de
complicată, care şi-a pus amprenta asupra întregului drept material.
Pentru a înţelege evoluţia dreptului civil, este necesară cunoaşterea
formelor cerute pentru valorificarea drepturilor subiective proprii acestei
materii. Romanii au schimbat finalitatea unor instituţii juridice (vezi cap.
Obligatii), ori au creat institutii noi prin extinderea sferei de aplicare a unor
produceri sau prin crearea de noi mijloace procedurale.
Evoluţia dreptului civil pe cale procedurală nu este întâmplătoare, ci
reflectă anumite realităţi proprii societăţii romane.
La început, dreptatea nu se solicita, ci se lua, conform dreptului
pumnului; după legea talionului; sistemul răzbunarii sângelui. De la
această fază înapoiată, nu s-a ajuns dintr-o dată la procedura civilă, ci s-a
traversat mai întâi sistemul procedurii extrajudiciare.
În acest sistem individul continua să-si facă singur dreptate, dar
acţiona în cadrul anumitor forme, deci pe baza unei proceduri.
În evoluţia sa dreptul privat roman a cunoscut trei sisteme
procedurale: procedura legii sancţiunilor, corespunzatoare epocii vechi,
procedura formulară corespunzatoare, în mare, epocii clasice şi procedura
extraordinară, corespunzatoare epocii postclasice.
Primele două sisteme procedurale se caracterizează prin diviziunea
procesului în două faze: in jure (în faţa magistratului) şi in judicio (în faţa
judecătorului).
În ambele sisteme, magistratul avea rolul de a organiza instanţa de
judecată, stabilind despre ce este vorba în proces. În sistemul procedurii
formulare, judecata are loc pe baza unei formule (o expunere suscintă
scrisă a litigiului) pe care magistratul o face şi o dă părtilor pentru a o
înfăţişsa judecatorului.
______________________________________________________
Faza a doua a procesului se desfăşoară în faţa judecatorului,
persoana particulară, aleasă de către părţi, care conduce dezbaterea
contradictorie, asculta pledoariile avocaţilor, apreciaza probele şi pronunţa
sentinţa. După pronunţare, judecatorul redevenea un simplu particular.
În epoca post clasică, prin introducerea procedurii extraordinare,
dispare divizarea procesului în două faze, dezbaterile fiind conduse de
una şi aceeasi persoană.
Justitia privată îmbrăca o formă agresivă sau defensivă: atunci când
o persoană lua iniţiativa în vederea realizarii pretenţiilor sale prin mijloace
proprii, justiţia privată era agresivă, iar atunci când se apăra împotriva
pretenţiilor cuiva, prin aceleaşi mijloace, era defensivă.
Justitia privată defensivă a fost întotdeauna permisă în statul roman,
potrivit principiului vim vi repellere licet (violenţă poate fi îndepărtata prin
violenţă). Justitia privată agresivă a fost şi ea tolerată multa vreme dar
când realizarea pretenţiilor unor persoane prin mijloace proprii a ajuns să
lezeze interesele clasei dominante, s-au luat masuri de reprimare a ei. În
acest sens, sunt menţionate trei acte normative:
• Lex Iulia de vi publica et privata, data în epoca lui Augustus, prin
care se pedepsea public fapta creditorului care prin violenţă lua un
bun din patrimoniul debitorului său.
• Decretul Merci, dat de catre Marc Aureliu, prin care se pedepsea cu
pierderea creanţei creditorul care, chiar fară folosirea violenţei, lua
un bun de la debitorul sau.
• Constitutiunea lui Valentin al II-lea, din 389 e.n. care pedepsea cu
pierderea dreptului de proprietate pe proprietarul care intra în
stapânirea lucrului sau prin mijloace violenţe.
Atitudinea de tolerare a justitiei private nu trebuie să surprindă,
deoarece ea venea în întâmpinarea intereselor clasei celor bogaţi şi
puternici, care în anumite împrejurări, preferau să-si valorifice pretenţiile
fără a recurge la organele judecatoreşti.
VIII. 2. Procedura legislaţiunilor
Termenul de legisacţiune prin care este desemnat primul sistem

procedural roman, arata că orice acţiune, ca mijloc de valorificare a unui
drept obiectiv se întemeiaza pe lege. Gaius explica astfel numele de legis
actiones; legisactiunile erau prevazute de lege (quod legibus proditae
erant) şi nu puteau fi folosite decât numai dacă erau create de lege
aplicându-se principiul nulla legis actio sine lege.
Pentru fiecare caz în parte legea consfinţea dreptul cuiva, se
compunea de către pontifilor o formulă solemnă corespunzatoare, prin
care se afirma dreptul în instanţă. Formulele sacramentale (procedurile) se
grupau în patru tipuri consacrate de Legea celor XII Table: sacramentum,
judicis postulatio, manus injectio, pignoris capio. A cincea legis actiune –
condictio – a fost introdusă prin legea Silia.
Primele două legisacţiuni plus condictio erau de judecată şi serveau
la recunoasterea unui drept, iar ultimile două erau utilizate în scopul
executarii unei sentinţe de condamnare sau a unui drept recunoscut de
lege.
Caracterele legisactiunilor reflectă condiţiile care le-au generat,
precum şi rolul pe care l-au îndeplinit în infăptuirea politicii clasei
dominante.
______________________________________________________
* Caracterul judiciar, consta în faptul că părtile erau obligate să se
prezinte în faţa magistratului şi să pronunţe anumiţi termeni solemni –
formulele legisacţiunilor.
* Caracterul legal al legisacţiunilor decurgea din faptul că erau
prevazute în legi iar părţile care doreau să-şi valorifice anumite drepturi
subiective foloseau termenii luaţi din legea pe care se întemeia
legisacţiunea corespunzatoare (cuia ipsarum legum verbis accomodatae
erant).
* Caracterul formalist era dat de faptul că atât părţile cât şi
magistratul, trebuiau să pronunte formulele şi termenii întocmai, cea mai
uşoară greşeală atragând pierderea procesului. Termenii solemni erau
formulaţi de către ponitifi ceea ce le-a asigurat, mult timp, dacă nu
monopolul, cel putin rolul dominant în cunoaşterea dreptului şi, deci, în
administrarea justiţiei.
Diviziunea instanţei
În vechea Romă regele deţine singur competenţa de a cerceta şi
judeca litigiile dintre cetăţeni. Din imperium (puterea supremă), decurgea
şi prerogativă de jus dicere (jurisdictiune).
Înlocuira regalităţii cu republica şi dezmembrarea puterii unice, a
permis crearea condiţiior necesare realizarii unei justiţii mai democratice şi
mai accelerate, făcându-se o distincţie esenţială între magistrat (în faţa
căruia se săvârşeau ritualurile şi se pronunţau formulele legisacţiunilor) şi
judecator (simplu particular însarcinat cu judecarea procesului).
Magistratul organiza procesul (judicare iubere) iar judecătorul
dădea o hotarâre – judicare.
Aceasta este trăsătura caracteristică, un principiu fundamental al
procedurii legisactiunilor: instanţa este împărţită în două us şi judicium,
procedura in jure având loc în faţa magistratului, iar cea in judicio înaintea
judecatorului. Acest sistem poartă denumirea de ordo judiciorum
privatorum. Se făcea distincţie între jurisdicţio (care în principiu da
magistratului dreptul a organiza instanţa şi de a participa la solemnitatea
legisacţiunilor), adică jurisdictio contentiosa (jurisdicţia propriu-zisă) şi
jurisdictio gratiosa (voluntaria) care permitea concesii la procesele
simulate în vederea unui scop: in jure cessio, adoptiunea, emanciparea
etc.
Odată cu începutul republicii organizarea proceselor revine
consulilor (judices). Dupa anul 367 e.n. Consulii au cedat pretorului urban
organizarea proceselor litigioase, dar au păstrat jurisdicţia graţioasă.
Questorii se ocupau de cauzele penale, iar pretorul peregrin se
ocupa de procesele dintre cetăţeni şi peregrini sau numai dintre peregrini.
Pretorul organiza instanţa numai în zilele faste, jurisdicţia nu era
permisă în zilele când se adunau comiţiile (dies comitiales) sau se
sărbătoreau anumite datini. Jurisdicţia contencioasă se exercita în
comitium sau în forum, pe când cea voluntară putea fi exercitată oriunde.
În virtutea puterilor pe care le avea, pretorul putea soluţiona anumite
litigii pe cale administrativă, fără a mai trimite parţile în faţa judecatorului.
Mijloacele procedurale utilizate în acest scop erau:
a) Stipulationes praetoriae (stipulatiunile pretoriene). Erau contracte
verbale încheiate din ordinul pretorului, spre deosebire de
stipulaţiunile obişnuite, încheiate din iniţiativa părtilor.
b) Missio in possesionem (trimiterea in detentiunea sau posesiunea
lucrurilor). Reclamantul era trimis în detenţiunea sau în posesiunea
______________________________________________________
bunurilor pârâtului. Pretorul exercita o presiune aspra persoanelor
care încercau să zădărnicească recunoaşterea sau realizarea unor
drepturi de către titularii lor. O asemenea măsură era luată
împotriva pârâtului care refuza să se prezinte în faţa magistratului.
c) Interdicta (interdictele) sunt dispozitii prin care pretorul ordona
părţilor să facă un act juridic sau, dimpotrivă, să nu facă un anumit
act. Interdictele simple se adresau unei singure parţi în timp ce
interdictele duble se adresau ambelor parţi. Acest procedeu a
apărut în procedura legisacţiunilor, dar constituie modelul după
care a fost creată procedura formulară.
d) Restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) este ordinul
prin care pretorul desfiinţa actul juridic păgubitor pentru reclamant,
repunând părţile în situatia pe care o aveau înainte de formarea
acelui act74. Reclamantul redobândea dreptul subiectiv pierdut prin
efectul actului pagubitor urmând să intenteze o acţiune pentru
valorificarea dreptului renăscut. Asadar, pretorul nu îl repunea pe
reclamant în situaţia anterioară în fapt, ci numai în drept, prin
aceea că îi punea la dispoziţie o actiune. Numai după judecarea
procesului şi după executarea sentinţei, reclamantul era pus în
situaţia anterioară şi în fapt.
Desfăşurarea procesului în sistemul legislaţiunilor
a) Procedura in jure
Legisacţiunea avea loc în prezenţa părţilor. O regulă de bază la
proces era ca parţile să fie faţă la proces, fiind imposibilă procedura în
lipsă. Fiind prohibită reprezentarea judecătorească, împricinaţii trebuiau să
se infăţişeze în persoană.
Citarea pârâtului se facea prin utilizarea unuia dintre cele trei
procedee cunoscute: in jus vocaţio, vadimonium extrajudiciar şi condictio.
In jus vocatio consta în somarea pârâtului să se prezinte în faţa
magistratului, prin pronunţarea formulei solemne: in jus te voco (te chem
în faţa magistratului). Dacă pârâtul nu se prezenta, reclamantul putea să-l
aducă folosind forţa, dacă refuzul pârâtului era constatat cu martori.
Pârâtul putea evita această situaţie dacă îşi constituia un garant (vindex).
În cazul în care procesul nu se încheia în cursul aceleasi zile, înfăţişările
ulterioare ale pârâtului erau asigurate prin vadimonium, o convenţie prin
care părţile stabileau data când urmau să se prezinte în faţa magistratului.
Condictio era somaţia prin care reclamantul chema in jure pe pârâtul
peregrin.
Legisacţiunea nu se putea efectua decât în faţa magistratului, care
supravechea strict îndeplinirea solemnităţilor. În faţa magistratului folosind
termeni solemni, reclamantul îşi formula pretenţiile. În faţa acestor pretentii
pârâtul putea adopta trei atitudini: să recunoască acele pretenţii; să le
nege; să nu se apere în mod corespunzator.
a) Recunoaşterea pretenţiilor în faţa magistratului (confessio in
jure), ducea la asimilarea pârâtului cu cel condamnat. Conform Legii celor
XII Table recunoasterea în faţa magistratiului constituia titlu executoriu.
b) Pârâtul contrazicea pretenţiile reclamantului (infitiatio), dându-şi
totuşi concursul la desfăşurarea procesului. În acest caz magistratul
trimitea părţile în faţa judecatorului.
74
Gaius, 4.157, Arangio Ruiz, Institutioni di dorrito romano, Napoli, 1951, p. 14.
______________________________________________________
c) Pârâtul nu se apăra corespunzator (non defensio uti oportet) în
sensul că nu îşi dădea concursul la realizarea formelor proprii legisacţiunii
în cauză. Era iarăşi, asimilat cu cel condamnat. În acest caz, că şi în cel al
recunoaşterii, procesul nu trecea în faza a doua75.
Magistratul nu putea permite intentarea acţiunii în afara legii dar nici
să refuze acţiunea atunci când legea o acorda (denegare legis actionem)
Dacă se uzase de o legesacţiune, nu mai era permis o să
întrebuiţeze a doua oară (bis de adem re ne sit actio). Această regulă care
permitea magistratului să interzică părţilor să procedeze la o nouă legis
actio, avea menirea de a le impiedeca să reia o legiscaţiune nulă din
cauza nerespectării solemnităţilor. Interdicţia a fost explicată şi prin efectul
extinctiv pe care îl producea litis contestatio76 (învoiala părţilor de a
supune litigiul judecătorului – o novaţiune prin schimbarea obiectului
raportului juridic, părtile renunţând la pretenţiile lor anterioare şi
înlocuindu-le cu dreptul de a se preleva de sentinţă). Momentul litis
contestatio cădea între jus şi judicium – deci avea loc o strângere a
acţiunii intentate şi apariţia unei convenţii.
b) Procedura in judicio
Avea loc în faţa judecătorului şi se prezenta mai puţin rigidă decât
faza in jure, în sensul că existau mai puţine limitări aduse libertaţii de
acţiune a părţilor.
Judecatorul îşi desfăşoară activitatea în Comitium sau în Forum,
fară a fi supus restricţiilor calendarul judecătoresc77.
Părţile foloseau un limbaj comun, făceau o scurtă prezentare a
speţei (causae conjectio), urmată de o dezbatere pe larg, fie personal, fie
prin pledoriile avocaţilor. Sarcina probei revenea reclamantului, care
aducea În sprijinul afirmaţiiilor sale fie martori, fie înscrisuri. Întrucât
romanii nu cunoşteau ierarhia probelor un înscris putea fi combatut cu
martori. Era posibilă procedura în lipsă. În acest caz, dacă până la amiază
nu se înfăţişa decât una din părţi, judecatorul îi dădea câştig de cauză
(post meridiem presenti litem addicio). Se admitaeu şi scuze care puteau fi
invocate: boala care a împiedecat partea a se prezenta (morbus santticus)
sau status dies cum hoste, care atrageau amânarea procesului (diffisio
diei).
După ce lua la cunoştinţă de afirmaţiile părţilor, de pledoariile
avocaţilor şi de probele administrate, judecătorul se pronunţa potrivit
liberei sale convingeri.
Şedinta atât a magistratului cât şi a judecătorului se încheia puţin
înainte de asfinţitul soarelui (hora suprema).
În perioada veche şi cea clasică a dreptului roman, judecătorul era o
persoană particulară, aleasă de către părti şi confirmată de magistrat.
Era o persoană particulară în sensul că nu existau judecatori de
profesie şi nu în sensul că oricine putea fi judecator. La început acest
drept îl aveau numai senatorii, dar mai târziu s-a acordat acest drept şi
cavalerilor.
În afara judecătorului unic, la romani funcţionau şi anumite tribunale:
unele nepermanente, iar altele permanente. Tribunalele nepermanente
având compunere impară de judecatori, judecau procesele dintre cetăţeni
75
D. 42.2.1.
76
I.M.Anghel, op. cit. p. 372
77
Anul judiciar – rerum actus – cuprindea o sesiune de iarna şi alta de vara (n.a.)
______________________________________________________
şi peregrini. Tribunalele permanente erau: decemviri litibus judicandis (cei
10 cetăţeni care judecau procesele) competente a judeca procesele cu
privire la libertate şi centrumviri (cei 100 de barbati) care judeca procesele
cu privire la proprietate şi moştenire78.
Judecătorul unic (judex unus) judeca procesele în care avea de
constatat dacă pretenţiile reclamantului erau sau nu întemeiate. În funcţie
de convingerea formată pronunţa o sentinţă de condamnare sau absolvire.
Atunci când nu se pronunţa asupra existenţei dreptului ci numai asupra
întinderii lui (acţiuni de partaj), el purta numele de arbiter (arbitru)79.
Tipuri de legisacţiones
a) Pignoris capio. Este o instituţie veche, creditorului fiindu-i
recunoscut dreptul de a lua un obiect cu titlul de amanet, debitorului. Spre
deosebire de alte legis acţiuni, luarea cu amanet putea fi făcută în afara
zilelor de judecată permise, fără prezenţa părţii interesate şi nici a
magistratului. Instituţia poartă un semn evident care o asociază cu ideea
că una din părţi îşi poate face singură dreptate, evocând ideea de justiţie
privată.
Raţiunea ei de a fi s-a considerat că rezidă în supraveţuirea unei
propriri extrajudiciare.
Pignoris capio a persoanelor private se deosebea de aceea a
statului, pentru că trebuia să se efectueze certis verbis. Creditorul nu
putea să-şi însuşească acel bun sau să-l înstrăineze dar dacă debitorul nu
plătea putea să-l distruga80.
Cel care proceda pe nedrept la pignoris capio se expunea la
pedeapsa aplicată furtului.
b) Mannus inectio, consta în actul creditorului de a lua cu sine pe
debitor spre a-l încarcera şi a-l ucide sau vinde. Acesta legisacţiune
prezinta caracterul unei proceduri extrajudiciare. La 30 de zile de la
scadenţă sau după obţinerea unei senţinte favorabile, creditorul rostea în
faţa magistratului o formulă sacramentală, indicând baza dreptului său
(suma datorată) şi-l apuca pe debitor cu mâna pentru a-l lua cu el. Pârâtul
nu putea opune acestei acţiuni decât plata sau aducerea unui garant care
i se substituia (vindex). Procesul era continuat împotriva lui vindex care
era ţinut la plata dublă a datoriei. Manus inectio îmbrăca trei forme: manus
in ectio judicati, care presupunea o sentinţa prealabilă; manus inectio pro
judicato, care putea avea loc chiar şi în lipsa unei sentinţe de condamnare
(ca şi când ar fi avut loc un proces) şi manus injectio pura, care dădea
debitorului posibilitatea de a contesta singur temeinicia drepturilor
creditoriului, devenind el însăsi vindex. Prin legea PPoetelia Papilia s-a
desfiinţat dreptul creditorului de a-şi ucide sau vinde debitorul.
c) Sacramentum, consta într-un jurământ prestat de fiecare dintre
împricinaţi asupra cărora regele era chemat să se pronunţe, care din ei a
jurat fals şi era pasibil de pedeapsă – bunurile erau confiscate de stat.
Aceată legisacţiune nu mai apare ca o procedură extraordinară.
Sacramentum constituia o legis actio generalis, una din ele aplicându-se
drepturilor reale, iar alta cu privire la drepturile personale.
78
Arangio Ruiz, op. cit. p. 112.
79
G. Dumitriu, Curs de drept roman, Bucuresti, 1948, p. 169.
80
C. St. Tomulescu, Revue internationale des droits de l’antiquite, Bruxelles, 20 1973, p.
355.
______________________________________________________
* Sacramentum in rem presupunea folosirea unor forme solemne;
vindicatio şi contravindicatio. Reclamantul folosea formula hum ego
hominem ex jure quiritium mem este aio secumul suam causam şi punea
mâna pe lucru atingându-l cu o nuia (festuca), ca simbol al proprietăţii
quiritare; iar pârâtul facea aceleaşi gesturi şi o afirmaţie identică. Ambii
puneau mâna pe lucru şi simulau începerea luptei, moment în care
magistratul intervenea ordonându-le să înceteze prin folosirea formulei
mittite ambo hominem, după care urma sancţiunea.
* Sacramentum in personam, era legisacţiunea utilizată în scopul
valorificarii drepturilor de creanţă asupra unor sume de bani sau asupra
unor lucruri81.
Deşi formele acestui tip de proces nu sunt cunoscute în amanunt
se presupune că în faţa magistratului avea loc o dezbatere contradictorie,
după care procesul trecea în faza a doua. Ca şi în cazul anterior, setinţa
se pronunţa indirect.
* Judicis arbitrive postulatio, cererea de judecator sau de arbitru,
intra ca formă unei dezbateri contradictorii în faţa magistratului, urmată de
cererea de a se numi un judecător sau arbitru.
Această procedură era folosită în scopul valorificării creanţelor
izvorâte din sponsio (contract solemn), în scopul ieşirii din indiviziune, ori
în scopul valorificării drepturilor al caror obiect trebuia să fie evaluat de
judecator printr-o litis aestimatio. Este o legisacţiune mai evoluată
deoarece nu se porneşte de la pretextul unui pariu iar partea care pierde
procesul nu este sancţionată cu pierderea unei sume de bani82, iar pe de
altă parte are o sferă de aplicare mai largă decât sacramentum în rem,
care viza numai creanţele cu un obiect bine determinat).
* Condictio, este simplificare a lui S.I.P. şi se aplica în două cazuri:
în materie de certa pecunia (suma de bani determinată) şi în materie de
alia certa res (un alt lucru determinat )
Condictio a fost introdusă mai târziu prin legile Sillia şi Calournia
(sec. II e.n.)83
Activitatea părţilor consta dintr-o dezbatere contradictorie în faţa
magistratilo, dupa care, faţă de raspunsul negativ al pârâtului, reclamantul
îl soma să se prezinte din nou, în jure, peste 30 zile în scopul alegerii unui
judecator. Partea care pierdea procesul trebuia să plătească o sumă de
bani, ca pedeapsă, sumă variabilă în funcţie de valoarea obiectului litigios.
VIII. 3. Procedura formulală
Introducerea procedurii formulare a fost dictată de necesitatea

adaptarii vechilor dispozitii ale dreptului la exigentele vietii sociale şi
economice de la sfârsitul republicii. Romanii au modificat reglementarea
juridica pe căi ocolite, sub aparenţa ca vechile dispozitii au rămas în
vigoare şi că s-au schimbat numai mijloacele de procedură utilizate în
scopul valorificarii drepturilor subiective.
81
C. St. Tomulescu, Curierul judiciar, Bucuresti, 1943, p. 89.
82
E. Molcu\, d. Oancea, op. cit. p. 35.
83
C.St. Tomulescu, Analele Universitatii, Bucuresti, 17, 1968, p. 90
______________________________________________________
Potrivit noului sistem procedural, părţile şi pretorul cooperau în aşa
manieră încât se putea ajunge la soluţii opuse vechiului drept civil.
Procedura formulară a fost introdusă prin Legea Aebutia, dată între
anii 149 şi 126 i.e.n.
Legea nu a suprimat legisacţiunile ci a dat posibilitatea părţilor de a
opta pentru una sau alta din proceduri.
Deoarece în practica concurenţei celor două sisteme nouă
procedura s-a dovedit superioară, împaratul Augustus a dat Legile Iuliae
Judiciarae, prin care, cu unele excepţii, legisacţiunile au fost abrogate.
În procedura formulară, pentru fiecare drept subiectiv exista o
acţiune destinată şi fiecare acţiune avea o formulă proprie.
Formula era un mic program de judecată prin care pretorul arăta
judecatorului cum să soluţioneze litigiul84.
Prin urmare pentru fiecare tip de drept subiectiv exista o formulă pe
care pretorul trebuia să o completeze cu toate elementele specifice
cazului, cu ocazia organizării instanţei.
Dacă pretenţiile reclamantului erau considerate întemeiate iar
pretorul nu găsea un model corespunzator de formulă, el avea dreptul de
a crea una nouă exprimând situaţia de fapt, aratând judecatorului, în
termeni imperativi cum să procedeze în vederea soluţionarii litigiului85.
Formula cuprindea patru părţi principale:
• Intentio, care cuprindea pretenţiile reclamantului. Când obiectul
pretenţiilor era precis determinat, intentio se numea certa iar când
dreptul reclamantului urma să fie apreciat de judecator, intentio se
numea incerta.
• Demonstratio, cuprindea cauza juridică, izvorul pretenţiilor
reclamantului (un contract, un testament etc.).
• Adjudicatio figura numai în formula acţiunilor de partaj. Prin
aceasta, judecatorul era împuternicit să atribuie celor aflaţi în
proces dreptul de proprietate asupra părţii de lucru ce le revenea
prin iesirea din indiviziune.
• Condemnatio, partea prin care judecatorul, simplu particular, era
investit de pretor cu dreptul de a pronunţa o sentinţă de
condamnare sau de absolvire.
Redactarea oricarei formule începea cu formula de numire a
judecatorului: Caius Iulius Judex esto (ex.).
Este de menţionat că, cu exceptia lui intentio, care figura în orice
formulă, celelalte părţi principale erau introduse numai dacă era necesar.
Condemnatio lipsea numai în cazul acţiunilor prejudiciale86.
În cuprinsul formulei puteau intra şi două părţi accesorii: excepţiunile
şi prescripţiunile, ele fiind introduse numai la cererea părţilor.
Prescripţiunile erau aşezate în fruntea formulei, fiind introduse în
interesul uneia dintre părţi.: pentru reclamant – prescriptio pro actore;
pentru pârât – prescriptio pro reo.
Excepţiunile erau mijloace de apărare prin care pârâtul, fără a
contesta pretenţiile reclamantului, invoca anumite împrejurări care
paralizau acele pretenţii.
84
Em. Molcut, D. Oancea, op, cit.,p. 37.
85
C.St. Tomulescu, op. cit. p. 435.
86
______________________________________________________
Excepţiunea era contrară vechiului principiu al unităţii de chestiune,
de aici concluzia că a apărut după Legea Aebutia, fiind introdusă prin
edict, după ce pretorul a fost investit cu puterea de a modifica dreptul civil.
Excepţiunile puteau fi divizate în civile şi honorarii, deşi ambele

emanau de la pretor; în absolutorii (apăra pe pârât de orice condamnare)
şi minutorii (scădea cuantumul pedepsei); excepţiuni bazate pe echitate şi
cele de ordine publică; excepţiuni perpetue sau peremtorii (puteau fi
invocate oricând şi permiteau o restitutio in integrum), şi temporare sau
dilatoii (puteau fi invocate numai într-un termen).
Desfăşurarea procesului
În sistemul procedurii formulare procesul continua să se desfasoare

în două faze, dar au fost introduse unele inovaţii cu privire la citare,
precum şi la activitatea părţilor şi a pretorului.
1. Faza în jure
În materie de citare s-au menţinut vechile procedee, pe lângă care
au fost introduse altele noi. Astfel, pretorul a dat o acţiune specială
împotriva pârâtului care, la somaţia reclamantului, refuza să se prezinte la
proces. De asemenea, împotriva celui care se ascundea pentru a nu
putea fi citat s-a dat o missio in possesionem, în baza căreaia reclamantul
putea vinde bunurile parâtului.
În virtutea caracterului consensual al procesului, era necesară
prezenţa ambelor părţi în faţa magistratului. Dezbaterile se desfăşurau în
limbaj obişnuit, fără formule solemne sau gesturi rituale. Faţă de pretenţiile
reclamantul pârâtul putea adopta trei atitudini: să recunoască pretenţiile,
să nege sau să nu se apere corespunzator. În plus, în procesele având ca
obiect o sumă de bani determinată, litigiul putea fi soluţionat printr-un
jurământ: fie reclamantul jura că are un drept de creantă, fie pârâtul jura
că nu datorează nimic. După dezbateri, în funcţie de natura litigiului şi de
afirmatiile părţilor, pretorul acorda reclamantului acţiunea sau i-o refuza.
Dacă pretenţiile erau întemeiate şi exista o acţiune corespunzătoare,
pretorul îi elibera reclamantului o acţiune civilă, iar dacă nu exista, pretorul
crea una nouă (in factum), redactată potrivit elementelor litigiului, dând
posibilitatea reclamantului să-şi valorifice pretenţiile.
Practic acordarea acţiunii echivala cu redactarea formulei, activitate
intrând astfel în faza a doua, litis contestatio, în faţa magistratului.
Litis contestatio consta în remiterea unei copii de pe formulă sau
din dictarea ei de către reclamant, pârâtului. Ea producea trei efecte:
extinctiv, creator şi fixator.
Efectul extinctiv. După ce avea loc litis contestatio dreptul dedus de
către reclamant în justiţie, se stingea. În anumite procese se stingea în
deplin drept (ipso jure), în altele, prin introducerea unei excepţiuni în
formula (exceptions ope).
Efectul creator. În virtutea acestui efect, în locul dreptului initial se
năştea un nou drept, care purta, invariabil asupra unei sume de bani: acea
sumă la care judecătorul il condamna pe pârât.
Între dreptul initial şi cel nou creat apar deosebiri în funcţie de
natura juridică şi de obiectul dreptului initial:
______________________________________________________
• în ipoteza că dreptul initial era un drept real, după litis contestaţio el
se va transforma într-un drept de creanţă asupra unei sume de
bani.
• Pe când dreptul real (initial) avea ca obiect un lucru (drepturile reale
poartă asupra lucrurilor), obiectul dreptului nou creat este o sumă
de bani.
• Cauza juridică a dreptului iniţial este un act oarecare, pe când
cauza noului drept este chiar litis contestaţio.
Efectul fixator. În momentul lui litis contestaţio se stabileau definitiv
atât elementele reale (afirmatiile părţilor), precum şi elementele personale
(identitatea părţilor şi a judecătorului). Prin aceasta se înţelege că
reclamantul nu putea pretinde în faţa judecătorului altceva decât ce a
pretins în faţa magistratului şi că procesul nu se putea judeca decât între
părţile prevăzute în formulă. În cazul decesului unei părţi după litis
contestatio, moştenitorii acestuia nu puteau să se prezinte în faţa
judecătorului decât după modificarea formulei (translatio judicii).
.2. Faza in judicio
Activitatea părţilor în faţa judecătorului se asemăna în linii mari cu
aceea după regulile cunoscute de la procedura legisacţiunilor. Probele se
administrau în funcţie de poziţia socială a părţilor87. Regula post meridiem
praesenti litiem addicito s-a menţinut dar a primit unele atenuări,
admiţându-se anumite motive de amânare a procesului.
În vechiul sistem procedural lista judecatorilor se confunda cu lista
senatorilor.
În noile condiţii sociale de ascensiune a clasei cavalerilor prin Legea
Sempronia judiciara, dobândesc dreptul de a fi aleşi judecători şi membrii
ordinului equestru. Împaratul Augustus a împartit judecătorii în 4 categorii,
după avere. Lista judecătorilor s-a păstrat până în sec. III e.n. când a
dispărut, în condiţiile modificării radicale a procedurii.
VIII. 4. Acţiuni
În vechea procedură numărul acţiunilor era mic şi se aplicau în

cazurile pentru care au fost create.
În procedura formulară sensul original al noţiunii de acţiune se
schimbă. El ste acela de “cerere” adresată de reclamant magistratului
pentru a i se elibera o formulă.
În noul sistem acţiunea îndeplineşte rolul de mijloc procedural, pus
la îndemâna persoanelor pentru a-şi valorifica drepturile subiective. Pentru
a asigura o protecţie juridică eficientă unor interese extrem de variate,
statul roman a dat acţiunii o vocaţie universală, în sensul că orice pretenţie
legitimă putea, în principiu, să capete o sancţiune juridică.
Clasificarea acţiunilor este variată:
1. Acţiunile in rem şi in personam.
Divizarea acţiunilor în reale şi personale este foarte veche fiind
cunoscută încă din epoca Legii celor XII Table. Potrivit Institutelor lui
Justinian această împărţire este cea mai importantă (Summa divissio).
Acţiunile reale sancţionează drepturi reale care prin excelenţă
poartă asupra unor lucruri (in rem).
87
C.St. Tomunlecu, op. cit. p. 313.
______________________________________________________
Acţiunile personale (in personam) sancţionează drepturi personale
(creanţe), cum sunt, de exemplu cele izvorâte din contracte sau delicte.
Întrucât drepturile reale se deosebesc prin natura lor, de cele
personale, formulele celor două tipuri de acţiuni au o redactare diferită.
In intentio a formulei unei acţiuni reale va figura numai numele
reclamantului, dreptul său fiind opozabil erga omnes.
În intentio a formulei unei acţiuni personale vor figura numele
pârâtului şi al reclamantului deoarece dreptul izvorăşte dintr-un raport
juridic dintre două persoane determinate şi este opozabil numai
debitorului.
2. Acţiunile civile şi acţiunile honorarii..
Această diviziune are la bază originea acţiunilor. Acţiunile civile îşi
au originea în legisacţiuni deşi formula lor era redactată tot de magistrat,
în timp ce acţiunile honorarii erau creaţii originale ale magistraţilor (pretori
şi edili curili).
Acţiunile civile au o intentio in jus concepta prin care judecatorul
este invitat sa răspundă dacă potrivit dreptului, pretenţia reclamantului
este întemeiată.
Acţiunile pretoriene (honorarii) au intentio redactat in factum,
problema ridicată judecătorului nemaifiind de drept, ci de fapt.
3. Acţiuni certe şi acţiuni incerte.
Dacă intentio este certa sau incerta şi adunările vor fi certe sau
incerte.
4. Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună credinţă.
În cazul acţiunilor stricte (actiones stricti juris), formalismul obliga
judecătorul să facă o interpretare strictă şi o apreciere riguroasă a
pretenţiilor pârâtului. Pentru a se lărgi atribuţiile judecătorului, s-a renuntat
la formalism, încheindu-se simple convenţii, iar pentru a i se indica
judecătorului că i se îngăduia o interpretare mai liberă şi mai echitabilă,
formula era însoţită de expresia ex bona fide. În felul acesta au apărut
actiones bonae fidei. Acţiunile de bună credinţă erau personale, in jus şi
incertae şi numărul lor a crescut succesiv în epoca clasica: acţiunile
negatiorum gestorum, depositi iar în Institutele lui Justinian mai sunt citate
acţiunile divizorii, de comodat, de gaj, petiţiunea de creditate şi acţiunea
ex stipulatu în materie de zestre.
5. Acţiunile arbitrare (judici a arbitraria)88 au fost create în scopul
atenuării inconvenientelor ce decurgeau din caracterul pecuniar al
sancţiunii.
În cazul când acţiunea conţinea în formulă o clauză arbitrară,
judecătorul era invitat să nu treacă la condamnarea pârâtului fără a-i
propune în prealabil îndeplinirea unui fapt (o restituire).
În cazul acestor acţiuni judecătorul apare într-o dublă calitate: de
arbitru şi de judecator. Dacă prâtul satisface pretenţia reclamantului litigiul
se încheie, judecătorul fiind doar arbitru între părţi. În caz contrar, se
transforma în judecător propriu zis şi pronunţa o sentinţă se condamnare
la o pedeapsă pecuniară.
6. Acţiuni populare şi acţiuni private
Acţiunile populare puteau fi intentate de oricine, deoarece aveau
rolul de a apara interesele generale, pe când acţiunile private erau utilizate
în scopul protejarii intereselor pârâtului.
88
Institutele. 4.6.31;D.6.1.68.
______________________________________________________
7. Acţiuni penale şi acţiuni persecutorii.
Acţiunile penale aveau ca obiect condamnarea pârâtului la o
amendă bănească, în timp ce acţiunile persecutorii vizau condamnarea la
restituirea lucrului sau la repararea pagubei cauzate.
8. Acţiunile prejudiciale
Erau destinate să elucideze o chestiune în vederea unui proces
viitor nu urmareau condamnarea ci precizarea unui element din care
rezultau anumite conseciţe.
VIII. 5. Efectele sentinţei
Potrivit rolului pe care îl avea în sistemul procedurii formulare,

judecătorul pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire.
Sentinţa de absolvire avea un singur efect, şi anume, forţa juridică
(autoritate de lucru judecat).
Sentinţa de condamnare avea un dublu efect: forţa juridică şi forţa
executorie.
*Forţa executorie era asigurata prin actio judicati pe care
reclamantul o intenta împotriva pârâtului pentru a-l constrânge să execute
sentinţa. Conform mecanismului acestei acţiuni, reclamantul îl aducea pe
pârât în faţa magistratului, arătând că cel din urmă refuza să platească
suma de bani stabilită în sentinţă.
Întrucât în procedura formulară sentinta purta asupra unei sume de
bani, reclamantul era în postura de creditor iar pârâtul în cea de debitor.
Dacă pârâtul recunoştea în faţa magistratului ca are de plătit o sumă de
bani, acesta încheia procedura prin eliberare a unui decret de executare
care putea fie să trimită pârâtul în închisoarea personală a reclamantului,
fie trimiterea creditorului în deteţiunea bunurilor debitorului.
În concluzie, actio judicati ducea fie la executarea asupra persoanei,
sistem preluat din procedura legisacţiunilor, fie la executarea asupra
bunurilor, sistem introdus de pretor în procedura formulară.
Dacă însă pârâtul nu recunoştea justetea cererilor reclamantului,
contestând sentinţa sau afirmând că a plătit, actio judicati dădea nastere
unui nou proces.
Dacă şi acest proces era pierdut de catre debitor, acesta era
condamnat să plătească dublu.
Executarea bunurilor, a apărut în epoca clasică, în dreptul privat
prin preluare din dreptul public. Statul roman practica un sistem prin care
bunurile debitorilor săi erau sechestrate şi lichidate prin vânzare la licitatie.
Sistemul a fost preluat şi utilizat şi în raporturile dintre particulari.
Executarea asupra bunurilor cunoştea două forme:
A. Venditio bonorum, care se realiza în două faze. Mai intâi
magistratul îl trimitea pe creditor în detenţiunea bunurilor debitorului
(missio in possesionem), când acesta recunoştea justeţea pretenţiilor
creditorului.
În această fază creditorul, fără a-l deposeda pe debitor de bunuri, le
supraveghea pentru a-l împiedeca să-şi mărească artifical insolvabilitatea.
Dacă în termen de 30 de zile debitorul nu plătea datoria, trecea la
faza a doua – venditio bonorum.
În scopul vânzării bunurilor cu aprobarea magistratului, unul din
creditori (în situaţia că existau mai mulţi creditori şi un singur debitor), era
______________________________________________________
numit magister bonorum. El afişa condiţiile în care avea să se desfaşoare
lichidarea bunurilor debitorului insolvabil.
Se trecea la vânzarea bunurilor în bloc care erau vândute celui care
oferea un pret mai mare. Cumpărătorul, numit emptor bonorum, devenea
substituitul debitorului insolvabil, şi începea un nou şir de procese cu
creditorii pentru a verifica creanţele acestora.
În funcţie de rezultatele proceselor de verificare a creanţelor emptor
bonorum urma să plătească fie suma promisă, fie o sumă mai mică: dacă
valoarea creanţelor valabile era mai mare decât suma promisă, el plătea
numai suma promisă; dacă valoarea creanţelor era mai mica decât suma
promisă, emptor bonarum plătea numai valoarea creanţelor.
În acest fel, emptor bonorum – care putea fi un speculant – nu risca
să platească mai mult dacât suma promisă, dar avea şanse să platească
mai putin.
Debitorul executat silit prin procedura venditio bonorum devenea
infam, ceea ce aducea o gravă atingere personalităţii.
B. Distractio bonorum
În scopul de a ocoli unele inconveniente ce decurgeau din venditio
bonorum a fost creata distractio bonorum, ca formă de executare mai
evoluată. Astfel, bunurile debitorului insolvabil nu se mai vindeau în bloc ci
cu amănuntul, până la satisfacerea tuturor creanţelor. Existând şansa
păstrării unei părţi de patrimoniu, executarea sentinţei în forma distactio
bonorum, nu atragea infamia pentru debitor.
VIII. 6. Procedura extraordinară
În sistemul procedurii extraordinare, procesul era condus de la

început până la sfârsit de către magistrat.
Dispare diviziunea procesului în două faze, de unde şi denumirea
(extra ordinem).
Procedura s-a generalizat în epoca post clasică, desi a funcţionat, în
unele cazuri, şi în cea clasică.
Procedura îşi are originea, în sensul formal, în activitatea
magistraţilor care soluţionau anumite litigii în virtutea lui imperium, fără a
mai trimite părţile în faţa judecătorului.
Pe de altă parte, procedura este consecinţa acţiunii de centralizare
a puterii de către împrat care şi-a pus amprenta asupra întregului
mecanism de stat.
În dorinţa de a controla întreaga viaţă publică inclusiv activitatea
jurisdicţională, el a interzis persoanelor particulare, aflate în afara
birocratiei imperiale, să conducă procese şi să pronunţe sentinţe89.
Judecarea proceselor a fost încredinţată unor magistraţi judecători
aflaţi la dispoziţia împaratului, care nu mai aveau nici prestigiul şi nici
competenţa din perioada clasică, ci erau simpli funcţionari ai statului
investiţi cu unele atribuţiuni administrative şi jurisdicţionale, în cadrul unor
subdiviziuni teritoriale.
Desfăşurarea procesului
Disparând procesul in doua faze, va dispare şi formula, deoarece
magistratul era în acelaşi timp şi judecator.
89
Em. Molcut, d. Oancea, op. cit. p. 43.
______________________________________________________
Citarea părţilor capată caracter oficial sau cel putin semioficial.
Astfel, în cadrul procedurii prin denuntiatio, pârâtul era citat de către un
funcţionar inferior, iar în cadrul procedurii prin libel, citarea era făcută de
reclamant în baza autorizaţiei magistratului.
Parţile se prezentau personal în faţa magistratului, sau îşi
constituiau reprezentanţi. Procesul se desfasura într-o clădire, în prezenţa
magistratului, a parţilor, a avocaţilor şi a unor funcţionari judecătoreşti.
După desfăşurarea în contradictoriu a problemelor litigioase,
judecătorul putea adresa părţilor anumite întrebări sau le cerea să depun
un juramânt.
În cadrul procedurii extraordinare începe să se contureze o anumită
ierarhie a probleor: înscrisurile – mai ales cele înregistrate de autorităţi –
aveau o putere probantă mai mare decât probele orale. Ca şi în celelalte
doua sisteme anterioare, recunoaşterea pârâtului era considerată
suficientă.
Hotărârea judecătorească
În sistemul procedurii extraordinare s-a generalizat condamnarea în
natură (ad ipsam rem)90.
Sentinţa de condamnare nu mai purta asupra unei sume de bani, ci
chiar asupra obiectului cererii reclamantului.
Generalizarea condamnarii ad ipsam rem constituie un pas
important în direcţia perfecţionării mecanismului sancţiunii drepturilor
subiective, mai ales în cazul drepturilor reale care, prin excelenta, poartă
asupra lucrurilor.
Dispariţia formulei a avut efect şi asupra caracterului excepţiunilor.
Dacă în procedura formulară judecătorul nu putea condamna la mai puţin
(o suma mai mica decât cea pretinsă) în lipsa rigorilor formulei, judecătorul
putea aprecia şi condamna la o sumă mai mică decât cea pretinsă, în
baza excepţiunilor invocate de pârât.
Forţa executorie a sentinţei era asigurată prin intervenţia organelor
de specialitate ale statului - manu militari – ceea ce a contribuit la
perfecţionarea sistemului de valorificare a drepturilor subiectve pe calea
justiţiei spre deosebire de procedurile anterioare. În procedura
extraordinară atât recunoasterea drepturilor cât şi exercitarea sentinţei se
realizau cu participarea nemijlocită a organelor de stat.
1. Care au fost inovaţiile de ordin procedural promovate de
juristconsulţii romani?
2. Câte sisteme procedurale a cunoscut dreptul privat
roman?
3. În ce constă procedura legisancţiunilor?
4. Care sunt fazele procesului în sistemul legisacţiunilor?
5. În ce constă noutatea procedurii formulară?
6. Enumeraţi tipurile de acţiuni din vechea procedură.
7. Caracterizaţi acţiunile în rem şi în pssonam.
8. Care erau efectele sentinţei? În procedura formulară?
9. Definiţi şi caracterizaţi procedura extraordinară.
90
Vl. Hanga, op. cit p. 158.
______________________________________________________
__________________________________________________
BIBLIOGRAFIE
__________________________________________________
C. Tomulescu – Manual de drept privat roman, Tipografia şi

Litografia Ministerului Învăţământului, Bucureşti,
1956;
C. Tomulescu – Drept privat roman, Tipografia Universităţii,
Bucureşti, 1973;
V. Hanga – Drept rivat roman, ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1978;
V. Hanga – Principiile Dreptului privat Roman, ed. Dacia, Cluj
Napoca, 1989;
Gheorghe Danieloolu – Explicaţiunea Instituţiilor lui Justinian,
Bucureşti, 1899;
E. Molcuţ , D. Oancea – Drept Roman, Casa de editură şi presă
„Şansa”, Bucureşti, 1993;
I. M. Anghel – drept privat roman, vol. I şi II, ed. Hyperion, XXI,
Bucureşti, 1991;
M. V. Jackotă – Drept roman, vol. I şi II, ed. Fundaţiei „Chemarea”,
Iaşi, 1992.
______________________________________________________
__________________________________________________
CUPRINS
__________________________________________________
Argumentum ….................................................................................... 1
Capitolul I. Obiectul şi importanţa dreptului privat ……………………. 3
Conţinut …………………………………………………………………… 3
Obiective ……………………………………………………………………. 3
I.1. Obiectul disciplinei …………………………………………………… 3
I.2. Diviziunile dreptului roman …………………………………………. 5
I. 3. Documentele dreptului roman ……………………………………. 7
I.3.1. Privire istorică asupra evoluţiei statului şi dreptului roman ….. 7
Test de autoevaluare …………………………………………………… 16
Capitolul II. Izvoarele dreptului privat roman

Conţinut …………………………………………………………………. 17
Obiective ……………………………………………………………….. 17
II.1. Evoluţia formelor de exprimare a dreptului privat ……………….. 17
II.2. Codificarea dreptului roman ……………………………………….. 23
2.1. Încercarea de codificare înainte de Justinian …………………… 23
2.2. Codificarea dreptului roman în timpul lui Justinian …………….. 23
2.3. Dreptul roman după Justinian …………………………………… 25
Test de autoevaluare …………………………………………………... 26
Capitolul III. Persoanele

Conţinut …………………………………………………………………. 27
Obiective ……………………………………………………………….. 27
III.1. Noţiuni generale: începutul şi sfârşitul personalităţii ………… 27
III.2. Statutus libertaus – sclavia …………………………………. 28
III.3. Statutus civitates – cetăţenii şi necetăţenii ……………………… 29
III.4 Statutus familiae – familia romană ………………………………. 32
III.5.Incapacităţile ……………………………………………………… 36
5.1. Incapacitatea de drept – capitis deminutio …………………….. 36
5.2. Incapacitatea de fapt …………………………………………….. 37
Test de autoevaluare …………………………………………………... 38
Capitolul IV. Proprietatea şi celelalte drepturi reale

Conţinut …………………………………………………………………. 39
Obiective ………………………………………………………………… 39
IV.1. Bunurile: noţiune, clasificări ……………………………………… 39
IV. 2 Posesiunea ………………………………………………………. 41
IV..5. Dobândirea proprietăţii …………………………………………. 47
IV. 5. stingerea proprietăţii ……………………………………………. 50
IV. 6. Apărarea proprietăţii …………………………… ……………… 51
IV. 7. Drepturile reale asupra bunurilor străine … ………………… 51
______________________________________________________
Test de autoevaluare ………………………………………. . .. …….. 53
Capitolul V. Succesiunile
Conţinut ……………………………………………………………. 54
Obiective ………………………………………………………………… 54
V.1. Noţiuni privind dreptul succesoral …………………………….. 54
V.2. Succesiunea ab intestat ………………………………………… 56
V. 3. succesiunea testamentară ……………………………………. 57
V. 4. Succesiunea deferită contra testamentului ………………… 59
V. 5. Dobândirea moştenirii ………………………………………….. 60
V.6. Legate şi fideicomise …………………………………………… 62
Test de autoevaluare ………………………………………………… 64
.
Capitolul VI. Obligaţiile
Conţinut ………………………………………………………………. 65
Obiective ……………………………………………………………… 65
VI. 1. Noţiunea de obligaţie:origine, definiţie clasificări …………. 65
VI. 2 Efectele obligaţiei ……………………………………………… 69
VI.3 Stingerea obligaţiilor ………………………………………….. 76
VI. 4. Transferul obligaţiilor ……………………………………….. 79
VI. 5. Garanţiile …………………………………………………….. 81
VI. 6. Intercesiunea …………………………………………………. 87
Test de autoevaluare ………………………………………………. 87
Capitolul VII. Izvoarele obligaţiilor

Conţinut ……………………………………………………….. 88
Obiective ………………………………………………………….. 88
VII.1. Noţiune …………………………………………………….. 88
VII. 2 Contractele romane: categorii şi caractere generale….. 89
VII. 3. Caracterele generale ale contractelor ………………… 90
VII. 4. Contracte solemne …………………………………… 94
Test de autoevaluare ……………………………………….. 98
Capitolul VIII. Procedura civilă romană

Conţinut …………………………………………………………… 99
Obiective ………………………………………………………… 99
VIII.1. Procedura civilă romană – scurt istoric ………………. 99
VIII.2. Procedura legislaţiunilor ……………………………… 100
VIII.3. Procedura formală …………………………………… 106
VIII. 4. Acţiuni ……………………………………………… 108
VIII. 5. Efectele sentinţei ……………………………………. 110
VIII.6 Procedura extraordinară………………………….. 111
Test de autoevaluare ………………………………….. 112
______________________________________________________

Drept Roman 2008-2009

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Drept Roman 2008-2009

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

DREPT PRIVAT ROMAN

UTILITATEA STUDIERII DREPTULUI PRIVAT RĂMÂN

Dreptul privat roman constituie ramura unui sistem de drept care a

O definiţie concisă a dreptului roman ar fi că acesta cuprinde

I. 2. Diviziunile dreptului roman

Documentele sau izvoarele dreptului roman oferă date

I. 3. 1. Privire istorică asupra evoluţiei statului şi dreptului roman

Începuturile Romei se pierd în negura veacurilor. Relatările privind

1. Ce înţelegem prin dreptul roman?

CAP. II. IZVOARELE DREPTUKUI PRIVAT ROMAN

P. de Francisi, Storia del deritto romano, III , Roma, 1944, p. 60-80.

II.1. EVOLUTIA FORMELOR DE EXPRIMARE A DREPTULUI PRIVAT

II. 2. Codificarea dreptului roman

2. 2. Codificarea dreptului roman în timpul lui Justinian

În dorinţa de a revigora societatea romană aflată în ultimul stadiu

2.3. Dreptul roman după Justinian

Dupa Justinian, dreptul roman a continuat să se dezvolte, devenind

CAP. III. PERSOANELE

III.1. Noţiuni generale: începutul şi sfârşitul personalităţii

În sens juridic, invariabil, persoana este subiectul de drept, cel

III. 2. Status libertaus – sclavia

Potrivit dreptului roman, oamenii se împart în două mari categorii:

III. 3. Status civitates – cetăţenii şi necetăţeniiI

Jus civilae a însemnat la origine dreptul cetăţii. Numai cetăţenii

III. 4. Statutus familiae – familia romană

Instituţia familiei este rezultatul unui proces istoric, al unui progres

Capacitatea deplină presupunea existenţa celor trei elemente:

5.1. Incapacitatea de drept – capitis deminutio

Pierderea oricăruia dintre cele 3 elemente ducea la distrugerea

Dacă incapacitatea de drept deriva în mod artificial din voinţa

CAP. IV.PROPRIETATEA ŞI CELELALTE DREPTURI REALE

IV.1.Bunurile: noţiube, clasificare

IV.1. BUNURILE: NOŢIUNE, CLASIFICĂRI

În accepţiunea generală, bunurile sunt lucruri susceptibile de

Presiunea este o stare de fapt constând în stăpânirea materială a

IV. 3. Proprietatea privată

Prin mod de dobândire a proprietăţii se înţeleg acele fapte,

IV. 5. Stingerea proprietăţii

Una din caracteristicile dreptului de proprietate este de a fi

IV.6. Apărarea proprietăţii

IV. 7. Drepturile reale asupra bunurilor străine

Pentru cazurile în care unele din atributele dreptului de proprietate

V.1. Noţiuni privind dreptul succesoral

V. 1. Noţiuni privind dreptul succesoral

Instituţia succesiunilor este strâns legată de cea a proprietăţii

Succesiunea ab intestat (fără testament) se deschidea atunci când

Testamentul este un act solemn prin care o persoană – testator –

V. 4. Succesiunea deferită contra testamentului

Acest mod de a succede intervine în două cazuri:

Dobândirea moştenirii presupune o anumită atitudine subiectivă din

Legatul este o dispoziţiune formulată în termeni solemni şi

CAP. VI. OBLIGAŢIILE

VI.1. Noţiuneade obligaţie: origine, definiţie, elemente, clasificări

Noţiunea de obligaţie s-a format pe baza unei îndelungate evoluţii,

VI. 2. Efectele obligaţiunilor

În mod normal efectul obligaţiilor consta în executarea acesteia de

VI. 3. Stingerea obligaţiilor

Obligaţiunile se sting pe mai multe căi: căi voluntare şi căi

VI. 4. Transferul obligaţiilor

Aşa cum, romanii nu au admis transmiterea obligaţiilor pentru

Garanţiile sau siguranţele sunt acele instituţii juridice care

CAP. VII. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR