Eros și dragoste sexuală

Privind acest titlu, ne izbim de înțelesul multiplu al termenilor. Înainte de a trece la o

explicare a proceselor ce sunt reprezentate de acești termeni ar trebui să facem un scurt
periplu în istorie să ne deprindem cu evoluția sau cu înțelesul actual al unuia sau al altuia
dintre aceste sintagme dragoste sexuală și Eros.

Pentru a fi mai clară tema noastră de dezbatere, vom acorda câteva repere anticipative.
În primul rând plecăm de la premiza că Eros are o istorie mult diferită față de caracterul
malițios pe care termenul îl prezintă în momentul de față în cadrul social și cultural în care
trăim. Dragostea sexuală este de asemenea o sintagmă ce nu prezintă în nici un fel
promiscuitatea. În coordonatele creștine noi vom vorbi despre dragoste sexuală cu precădere
în cadrul căsătoriei, celelalte aspecte fiind excepții- adică în (1) afara căsătoriei și
(2)experiențele sexuale precoce.

I. Eros

Termenul de eros nu apare în Noul Testament, din cauza rezervei cu care era privit în
secolul I, din punct de vedere mitologic, cultual, filosofic. Eros desemna fructul unei iubiri
pătimașe venită fără voia sufletului, un fel de seducție persistentă, care avea și valențe
iraționale1. Lumea păgână îl întrebuința cu privire la relațiile firești dintre bărbați și femei,
dar și la relațiile dintre bărbați și bărbați. Totuți mai târziu literatura patristică îl folosește.

Eros derivă din sanscritul heros care înseamnă sfânt, deci la bază are un înțeles mult
peste semnificația decentă. Se dezvoltă apoi în direcția sa pasională în sensul de îmbrățișare,
apoi continuă prin maternitate2 după opinia mea cel de-al doilea și al treilea sens nu are cum
să se rupă total de primul sens.

În teogoniile cele mai vechi Eros s-a născut odată cu Pământul. Apoi a fost considerat
fiul Afroditei și al lui Hermes adică personificarea iubirii, în contradicție cu Anteros carte
este dușmanul iubirii fiul Afroditei și al lui Ares. După Platon zeii s-au născut perechi din
Haos, dar Eros a fost marea putere universală ce a pus acestea în mișcare- deci este o mișcare
generatoare (maternă). După Hesiod eros este iubirea ce subjugă mintea și înțeleapta
voință. După Aristotel acesta reprezintă o ființă- plăsmuită după un model sexual și nu o
stare ca haosul sau noaptea, o forță motrice, generatoare prin care el explică nașterile și
însoțirile . Odată cu creșterea culturală a poporului grec eros capătă valențe mult mai sensibile
evidențiate în legenda romanțioasă în care se asociază sufletul cu dragostea prin imaginea

1
Pr.prof.dr.Sorin Cosma, Privire comparativă între eros și agape, în S.T., LII (2000), Nr.3-4 ,pg.199.
2
Ibidem.
1
legăturii dintre Eros și Psihe două personaje mitologice. Legenda aceasta este foarte
importantă deoarece ne pune în față două principii. Legătura dintre Eros și Psihe este de fapt
principiul iubirii afective, iar gelozia manifestată de Afrodita prin întemnițarea lui Psihe, care
alătură astfel lângă iubire- frumusețea fizică reprezintă principiul iubirii trupești3.

După cum vedem anticii vedeau în Eros atât iubirea irațională care sfâșie raționalitatea
și destinul omului cât și iubirea fizică în vederea procreației, acest eros este deci un act cu un
scop sacru, aceste două valențe afectivă și fizică cu o finalitate bine definită sunt foarte
importante.

Cum se explică aceasta?

După cum vedem în cartea Facerii I, 28-porunca dată primilor oameni a fost „Creșteți și vă
înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți..”. care a fost dată înainte de cădere, deci într-o
perioadă de timp sacră în care nu poate spune nimeni că actul înmulțirii era privit ca ceva
josnic atâta vreme cât primii oameni se bucurau de părtășia toatală cu Dumnezeu. Relația de
comuniune paradisiacă era una deplină atât în interiorul primului cuplu cât și între acesta și
Dumnezeu. De aceea este considerat actul Înmulțirii ca ceva sacru și mai ales ca împlinire a
poruncii. Firea umană este din start creată spre a procreea. După căderea omului în păcat
asistăm la tragicul act de a muta scopul de pe procreere pe plăcerea trupească-desacralizându-
l, dar aceasta este valabil doar pentru aceia care nu mai caută restabilirea acelei comuniuni
primordiale. După ieșirea din comuniunea paradisiacă scopul cuplului, care era subiect al
căderii, s-a axat mai mult pe restabilirea acelei comuniuni pierdute. Cu alte cuvinte viața în
cuplu are ca scop comuniunea de iubire, iar refacerea comuniunii paradisiace dintre bărbat și
femeie și a acestora cu Dumnezeu încă de la primirea Tainei Cununiei îl reintegrează pe om
într-o nouă ontologie asemănătoare celei dintâi. În această nouă comuniune porunca dată
primilor oameni începe să recapete valoare, dar pentru că toate s-au înnoit în Hriostos porunca
s-a transformat în iubire rodnică, fiind de fapt un dar. Porunca s-a dat în comuniune odinioară
și se reprimește ca dar și rod tot în comuniune. De aceea după părerea mea scopul cuplului
creștin este plasarea acestuia în ontologia firească a Mântuitorului prin această apartenență nu
vom mai putea spune că scopul este ori nașterea de prunci, ori mântuirea soților, amândouă
sunt la fel de valabile doar în coordonatele expuse mai sus.

Dar după cum afirmă omul încă din antichitate privind la regenerarea continuă a
cosmosului, în acest act de perpetuare a omului și a naturii întregi există deodată sacrul,
minunea nașterii și actul iubirii (atât psihic cât și fizic). Omul antic s-a orientat în urma acestei
deliberări mai mult spre aparatul generator de plăceri decăt pe minunea sacrului și a iubirii
lăuntrice, neglijând chiar frumusețea exterioară. Astăzi atât Psihe cât și Afrodita sunt date la o
parte doar pentru satisfacerea pătimașii plăceri, adică nu se mai ține cont nici măcar de
atracția fizică (Afrodita) ca să nu mai vorbim fiorul ce-ți sfâșie destinul din cauza iubirii
(adică Psihe).

3
Ibidem,p.200.
2
 După cum observăm până și în regnul animal, această ordine primează oarecum,
atracția apoi actul perpetuării. Astfel pe lângă faptul că unele animale au perioade anume
determinate de împerechere, acest fenomen aduce și o schimbare fizică a comportamentului și
înfățișării. Astfel anumiți pești își schimbă solzii, anumite păsări își schimbă penajul fiind
unul foarte colorat, se efectuează anumite dansuri rituale în jurul femelei etc. Pentru ei
climatul acesta este unul cu adevărat de sărbătoare.Acest eros înnăscut poartă denumirea de
eros genuin. Nu putem însă generaliza spunând că frumusețea animală coincide cu simțul
estetic uman. Totuși actul reproducerii presupune frumusețe și bucurie 4.

În ceea ce privește mitologia specialiștii au arătat că erosul este un rezultat al

educației. Astfel la Platon prin mitul androginului , la Strbon care vorbea de Clubul bărbaților,
la Socrate care spunea despre armata invincibilă că este formată doar din perechi de bărbați
animați de erotism și jertfă, forma erosului este prezentată și sub forma iubirii dintre barbat și
barbat, dar este inferioară iubirii dintre barbat și femeie, deoarece în momentul în care
bărbatul își găsește jumătatea acesta refuză să se mai despartă de ea conform lui Platon, mitul
androginului. Astfel vedem cum prin prisma educației în Grecia antică paideia se relizează în
paiderastia , între maestru și învățăcel se crea un fel de eros, de iubire care avea ca scop
deprinderea cu aspirațiile înnalte cum ar fi vitejia, cumpătarea, sacrificiul în luptă, etc.
Factorul cheie prin care noi ne putem lămuri în ce fel priveau grecii antici frumosul este
tocmai lipsa Revelației. Aceasta derivă oarecum și din statutul femeii în societatea de atunci
care era mult inferior bărbatului,ea era incapabilă de a răspunde anumitor chemări înalte și
astfel virtutea se putea cultiva doar între sexele dominante adică între bărbați și bărbați, iar
legătura dintre bărbați și femei este reprezentată de o inexplicabilă atracție firească- fiecare își
găsește jumătatea din care a fost tăiat odinioară de Zeus după mitul androginului la Platon.

Eros- termen cu ipostaze contare în literatură

Erosul este iubirea pentru tot ce e frumos- după cum zice Platon. În viziunea sa acest termen
nu face rabat de la aspirația înaltă pe care o are. Doar în momentul întâlnirii iudaismului în
primă fază și a creștinismului mai apoi cu cultura păgână termenul de eros masculin capătă o
nuanță profun peiorativă, care nu numai că nu poate fi compatibilă cu frumosul dar nu se
include nici măcar în limita firescului ci cade cu mult în nefiresc. Din acest punct își va începe
eros cariera sa cu înțeles peiorativ răsfrântă și în iubiri nelegitime (din afara cuplului) și în
uniri pătimașe. În literatura modernă eros se întâlnește atât cu sensul lui propriu cât și cu
sensul derivatului decadent, pentru a argumenta aceasta vom da două exemple ambele
valabile.

În această direcție modernistă Î.P.S. Andrei Andreicuț face o distincție netă între eros
și agape, cea dintâi fiind iubirea senzuală, iar cea de-a doua fiind adevărata iubire creștină:
Iubirea cea bună agape este greu de definit. Iubirea față de trup și față de lume, dacă se poate
numi iubire, este prezentă la tot pasul în societatea post-modernă. De fapt ea nici nu este
iubire, ci erotism. Literatura duhovniocească face o deosebire netă între dragostea creștină
(agape) și iubirea senzuală păcătoasă (eros) . Între iubirea adevărată și senzualitate este

4
I. Biberi, apud Pr.prof.dr.Sorin Cosma, op. cit., p.204.
3
distanță cât de la cer la pământ5. În încadrarea acestor termeni în cultura secularizată de
astăzi Î.P.S. Andrei îl citează și pe Georges Habra care spune că societatea noastră nu se va
simți lezată de acești termeni duri- referindu-se la sensul deformat al lui eros- pentru că este
prea infuzată de pornografie și trăsături afrodisiace6 .

Privind dintr-un alt unghi Pr. Prof. Vasile Răducă spune că: ..erosul, nu este un
element negativ, care trebuie să dispară în așa-zisa viziune stoică cu privire la
căsătorie.Potrivit învățăturii creștine, dragostea, este acea putere unificatoare care
contribuie la « refacerea firii umane sfâșiate » și reorientarea ei spre Dumnezeu.Iubirea ca
eros se mișcă în două direcții, pe verticală și pe orizontală. Cu alte cuvinte, în ea există o
direcție religioasă, care îl determină pe om la comuniunea cu Dumnezeu și direcția
firească/naturală, care îl îndeamnă pe om spre căsătorie. Iubirea îl îndeamnă pe om spre o
iubire personală și comuniune cu persoana iubită. Aceasta înseamnă că și iubirea firească
dispune de conținut duhovnicesc. Rodul acestei iubiri sunt copiii 7.

Literatura patristică nu vede în eros o piatră de poticneală, astfel este folosit de multe
ori pentru a exprima cele mai alese sentimente corelate la tot pasul cu iubirea și dorul nespus
pentru Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul pornind de la frumusețea sensibilă care culminează în

frumusețea Absolută lasă să se înțeleagă că erosul poate determina extazul sufletului- privind
la frumusețea unei femei, sau ascultarea unei melodii lumești omul poate fi cuprins de o
dragoste nețărmurită față de Creatorul, privire de la care alții ar fi aprinși spre dragoste
trupească8.

Sfântul Grigorie de Nyssa în Viața lui Moise în care vorbește și despre epectază-
creșterea continuă din treaptă în treaptă. După Dionisie Areopagitul acest urcuș anabasis, este
elanul către Dumnezeu imprimat de Eros-ca un element dinamic al sufletului omenesc.Însuși
Sf. Grigorie în comentariul la Cântarea Cântărilor stabilește printr-un dialog simbolic
unitatea dintre eros și extaz.

Sfântul Simeon Noul Teolog folosește cuvântul eros lângă agape. În cateheza Despre
iubire numește dragostea de Dumnezeu cu eros.(mișcat fiind de dumnezeiasca dragoste-
).

II Dragoste sexuală

Un al doilea capitol de care ne vom ocupa îl reprezintă dragostea sexuală care

semnifică unirea trupească dintre bărbat și femeie ca urmare a iubirii dintre ei. Această
dragoste sexuală din punct de vedere al moralei creștine este situată în interiorul căsătoriei și

5
† Andrei Andreicuț Arhiepiscopul Alba Iuliei, Dragosatea fascinantă și nemuritoare, Reîntregirea,
Alba Iulia, 2004, p.9.
6
Idem apud Georges Habra, Iubire și senzualitate, Anastasia, 1994, p.19.
7
Pr Prof. Vasile Răducă, Curs de Teologie Morală- în manuscris, anul IV- Teologie Pastorală, an
universitar 2009-2010.
8
Pr.prof.dr.Sorin Cosma, op.cit.,p.210.
4
este denumită cu sintagma taina unirii fără a atenta la intimitatea cuplului. Această sintagmă
nu se vrea a fi autonomă la fel ca dragostea sexuală, ci prin cuvântul taină se prezintă legătura
misterioasă cu Cel ce cunoaște toate tainele omului . Bioetica creștină a sexualității situează
unirea trupească în interiorul Tainei Nunții, care e o cale spre sfințenie.Accentul este pus pe
o relație întemeiată în rai și care va fi restabilită pentru rai.O descriere biologică ar umbri
finalitatea centrală:Dumnezeu9.

După cum am arătat mai sus erosul corect direcționat slujește binelui, , iar în urma sa
se poate ajunge la o dragoste conjugală autentică dacă este să o numim cu termeni profani.
Căsătoria din punct de vedere creștin luând în calcul natura omului de persoană întrupată
explică taina unirii dintre bărbat și femeie în termeni empirici și deloc indiscreți pentru
condiția de persoană. Adică nu se intră în intimitatea cuplului încercând să facă o împărțire
din punct de vedere biologic. Această unire trupească ține într-o oarecare măsură de anumite
înțelegeri cu privire la firea umană. Păcatul săvârșit de om în trup are repercursiuni
duhovnicești, deci dragostea sexuală prost înțeleasă schimonosește omul moral și mental.

Dragostea sexuală- univers teoretico-științific

În cartea sa Metafizica sexului, Iulius Evola atribuie unui capitol denumirea de

Eros și dragoste sexuală. În acest capitol sunt discutate mai multe deviații de înțelegere ale
firii umane care privesc erosul și dragostea sexuală- ba ca plăcere aflată în nivelul cel mai de
jos al Sinelui-stadiu de inconștiență și dezordine, ba ca instinct de reproducere spre
întreținerea speciei etc.. Darwinismul bunăoară consideră că în urma evoluției naturale a
omului din animal i s-au prelungit și instinctele animalice care au ca finalitate perpetuarea
speciei. Antopologia psihanalitică postulează în existența Sinelui pre-personal și sub-
personal-un univers al inconștientului- în acest fond uman autonom, psihanaliza crede că
poate explica tendința sexuală umană prin plăcere.

Oarecum ironic autorul nostru întoarce invers teoria evoluționistă spunând că nu omul
se trage prin evoluție din maimuță ci maimuța se trage prin involuție din om. Prin această
răsturnare de situație unele situații deviante din viața umană sexuală se explică foarte bine, dar
altele ar ofensa și ar înjosi profund firea animalelor. Cu aceste cuvinte Iulius Evola își anunță
tema de tratare care nu se încadrează în sfera biologicului 10 ci prezintă omul în starea lui
firească și naturală, după pretențiile autorului.

Sub acest concept de dragoste sexuală se ascunde de fapt ceea ce numim în creștinism
taina unirii dintre soți – adică nu reprezintă actul fizic brut și nici dragostea sentimental-
declarativă ci ambele înrâurite într-un act firesc ce atinge în consecință fondul ființei umane .
Termenul are o nuanță profană deoarece încearcă să rezolve relația dintre bărbat și femeie
într-o manieră etică și nu moral-religioasă. Această dragoste pasională se va mistui și se va
împlini numai pe culmile unirii fizice. O inversare a sensului în această dragoste sexuală duce
în istanță la eșec, căci forma fizică nu va trezi nicicând dragostea afectivă. Schiler spunea că

9
H. Tristram Engelhardt jr, Fundamentele bioeticii creștine, traducere de Mihail Neamțu, Cezar Login
și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2005, p.329.
10
Iulius Evola, Metafizica sexului, Humanitas, București, 2002, pp.39-40.
5
Pasiunea zboară, dragostea trebuie să rămână. 11 Dragostea sexuală nu urmărește ca finalitate
nașterea de copii. Autorul aduce în discuție o replică a unei femei așa-zis fericită ca răspuns la
întrebarea dacă nu-și dorește copii? Replica: Nu vreau să am ! Copii sunt buni numai pentru
femeile nefericite!
La om erosul se manifestă mult diferit față de celelate viețuitoare, deci nu merită să
comparăm firea umană cu cea animală în această privință. Omul este liber în actele sale de
dragoste - nu iubește în funcție de sezon, sau nu este constrâns de anumite servituți.La om nu
există niciodată o dorință sexuală fizică ci totdeauna este psihică, dorința fizică nu este decât o
traducție a celei psihice. Instinctul conservării și reproducerii în cadrul perpetuării speciei nu
reprezintă decât o falsă înțelegere a firii umane și un motiv lamentabil al biologilor. La om
instinctul este un fapt conștient, iar dragostea sexuală la om are ca efect nașterea de pruci, și
nu ca scop. În această privință autorul nostru citându-l pe Soloviov spune că există multe
vietăți care se înmulțesc într-o manieră asexuată, caracterul sexual intervine în cadrul
vietăților superioare. Cu cât urcăm pe scara organismelor cu atât scade potența de înmulțire și
sporește atracția sexuală. Dacă la limita inferioară se află înmulțirea masivă a organismelor
fără dragoste sexuală, la limita superioară se află omul ce-și stăvilește erosul în dragostea
sexuală cu un minimum rezultat al înmulțirii.

În acest climat al întrținerii speciei mulți specialiști moderni au încercat să

argumenteze atracția dintre parteneri și iubirea lor , după cum a făcut-o și Schopenhauer, prin
mitul geniului. Un personaj misterios care aducea doi membri din specia umană la o atracție
psihică și fizică unindu-i în vederea procreației, și bucurându-se în urma actului de roadele
acestei amăgiri. Vedem din nou prin acest mit al geniului o reîntoarcere în antichitate, este
aceeași personificare a erosului prin care Aristotel explica nașterile și însoțirile. În capitolul
eros și tendința către plăcere Julis Evola specifică faptul că plăcerea de care este condus
bărbatul către femeie nu are ca scop nașterea de prunci, ci această plăcere decurge din dorința
de a poseda acea femeie până la unirea cu ea care se manifestă în planul inconștientului în
care bărbatul își imaginează tot felul de scene erotice cu femeia respectivă. Dar când această
plăcere prinde conștiență ea denaturează erosul. Astfel în această viziune a plăcerii ce
cuprinde erosul în normalitatea ei se poate vorbi despre o normalitate a desfrâului.12

Ceea ce punctează foarte bine Metafizica sexului, care este o carte imparțială este
faptul că în natura umană se distinge foarte bine bărbatul de femeie astfel încât devierile
sexuale nu au cum să se explice din punct de vedere ființial. Bărbat ești mai întâi în interiorul
tău în fondul tău ființial, și mai apoi în exterior. La fel și sexul, este perceput mai întâi în
interiorul tău după care se manifestă în exterior.

Acestea fiind spuse putem considera că erosul și dragostea sexuală nu-și au ca scop
întreținerea speciei umane ci țelul este mult superior ce amintește de o comuniune edenică,
după părerea mea . Dacă vom judeca lucrurile din această perspectivă nu vom mai căuta nici
scopul și nici originea acestor taine ale iubirii. Dacă ar fi să explicăm scopul iubirii conjugale
din punct de vedere științific cu siguranță ar trebui să explicăm și originea iubirii și a

11
Ibidem, p. 43.
12
Ibidem, p. 53.
6
atracției.Ori această atracție este o seducție inexplicabilă pe care cei din evul mediu o vedeau
ca pe un deochi (mallochio)-o infecție a sângelui după cum zice Ficino,- propria plăcere-
element de care psihanaliza va abuza este o teorie nesatisfăcătoare,iar magnetismul fluidic –
râmâne și el la stadiul de teorie. Autorul nostru ne prezintă într-o manieră sofistă toate teoriile
cu privire la eros și dragoste sexuală, fragmentând fiecare concepție cu ochi critic. Cu toate că
emite multe judecăți congruente cu adevărurile unei morale creștine, nu putem aminti fiecare
teorie științifică deoarece prin acestea ne-am îndepărta de tema noastră care privește din
perspectivă religioasă actul iubirii conjugale-al erosului și al dragostei sexuale.

III Eros și dragoste sexuală-considerații morale

Actul iubirii conjugale în morala creștină după cum am amintit se consumă doar în
Taina Căsătoriei. Erosul fiind acea scânteie a iubirii lui Dumnezeu lăsată prin legea naturală
în firea noastră omenească ce se desâvărșește prin Taina căsătoriei în unirea soților13. Iubire
bărbatului și a femeii este o taină care este asemănată de Sfântul Apostol Pavel cu relația
dintre Hristos și Biserică (Ef. 5,32). În acest caz iubirea soților este asemănată cu iubirea
Mântuitorului pentru oameni, o iubire jertfelnică, evidențiată prin porunca cea nouă a iubirii,
în care cu toții au statut de prieten și nu de slugă (In. 13,15).

Erosul ca iubire nețărmurită se realizează în acest trio- Dumnezeu care consfințește

taina iubirii și soții care răspund la iubirea lui Dumnezeu prin însăși iubirea lor. Deci pentru
fiecare soț în parte erosul are două direcții- pe verticală și pe orizontală. Măsura religioasă a
iubirii este dată de însăși comuniunea cu Dumnezeu, care este un continuu urcuș- elementul
dinamic al sufletului- din opera Sfântului Grigorie al Nyssei. Dar acest element dinamic-eros
în cadrul căsătoriei pornește de la admirarea făpturii minunate care este lângă tine care duce la
extazul sufletului după cum arată Sfântul Ioan Scărarul 14 . Bineînțeles că în teologia
ortodoxă vorbim și despre îndumnezeire, unii mai și făptuiesc, și datorită acestui lucru Sfântul
Grigorie Palama, teologul prin excelență al luminii necreate și al împărtășirii de har arată că
această împărtășire nu este rezervată numai monahilor, ci și familiștilor lucru desprins și din
modelul familiei în care a crescut.

A doua direcție a iubirii îl angajează pe om spre o iubire personală și comuniune cu

persoana iubită. Dragostea naturală îl determină pe om să iasă din egoismul său, să-și
depășească propriul Eu prin unirea cu un Tu care este pe măsura lui 15. Astfel omul este
determinat să iasă din funcția sa egoistă și să se plaseze într-un cadru de comuniune în care
dragostea capătă valențe multiple pe măsura înaintării în iubire. După cum am văzut între eros
și extaz este o legătură profundă, pentru că orice urcuș continuu are o culme ce mulțumește
sufletul și îl însetează totodată. Putem spune că extazul dintre soți în ultimă instanță îl
constitue tocmai taina comuniunii, care mulțumește și însetează sufletul prin iubirea dintre ei
în primă instanță apoi prin iubirea dintre ei și copii, în care relația de reciprocitate este
răsfrântă în multiple valențe. Din punct de vedere ortodox nu putem fi de acord cu Julius
Evola, care spune că dragostea pasională se mistuie pe culmile iubirii fizice, iar după aceasta

13
H. Tristram Engelhardt jr,op.cit., p.329.
14
Vezi mai sus, nota 8.
15
Pr. Prof. Vasile Răducă, op.cit.
7
dragostea este cea care trebuie să rămână. Oare putem diseca dragostea soțului sau a soției
după multiplicitatea manifestărilor? Iar mai apoi poate fizicul să mulțumească spiritul? Dacă
am fi de acord cu aceasta am desconsidera atunci taina unirii dintre soți care odată ce s-au
mulțumit unul de altul intră în rutina creșterii de copii, ce culminează într-o bătrânețe tristă,
fără speranța și bucuria dumnezeieștii comuniuni și după moarte. Viața familiei creștine
înseamnă urcuș continuu spre Dumnezeu, nicidecum nu suferă scădere, chiar dacă uneori
presupune jertfă. Eros este urcuș continuu spre frumos, spre armonie. Unirea trupească
(erosul și dragostea sexuală din punct de vedere profan) este un factor al comuniunii și nu vârf
al acesteia. Când erosul rămâne la simțuri, erosul va fi pus în slujba egoismului, ce va
degenera în forme diferite de comportament ce sunt degradante atât în cadrul căsătoriei și mai
ales în afara ei.

IV Forme patologice de manifestare ale Erosului și dragostei sexuale

Punerea în valoare a iubirii ca eros se realizează numai în comuniunea iubirii pe care o

creează căsătoria. Între formele patologice de manifestare ale erosului sunt: experiențele
sexuale precoce și cohabitarea juvenilă. În aceste acte erosul chiar dacă nu este privit ca
orientare strict simțuală ci se prezintă ca și una afectivă, nu poate fi socotit ca urcuș în iubire
ci se poate numi doar dragoste sexuală. Această sintagmă după cum am mai amintit nu
încadrează partenerii într-o ontologie mai presus de fire, ce-i angajează la o iubire sinceră
potrivit legii Evanghelice, ci se vrea a fi un act cu autonomie. Această autonomie a dragostei
sexuale este și mai riscantă atunci când se manifestă prin experiențe sexuale precoce adică de
timpuriu când fizicul partenerilor poate fi pregătit, dar sufletul nu, moment în care partenerii
își crează singuri traume agresând și brutalizând partea sensibilă a sufletului ce are nevoie de
iubire și consimțământ matur și deplin, mai mult decât de dăruire totală. Cohabitarea juvenilă-
adică înainte de primirea tainei căsătoriei, este o cohabitare ce nu angajează pe nimeni la
nimic, această libertate este foarte păguboasă și egoistă, nu le dă posibilitatea partenerilor să
se autodepășească ci fiecare rămâne robul propriului caracter.

8
BIBLIOGRAFIE

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990.

 † Arhiepiscopul Alba Iuliei, Dragosatea fascinantă și nemuritoare,

Reîntregirea, Alba Iulia, 2004.
 Cosma, Pr.prof.dr.Sorin, Privire comparativă între eros și agape, în
S.T., LII (2000), Nr.3-4.

 Engelhardt jr, H. Tristram, Fundamentele bioeticii creștine, traducere de

Mihail Neamțu, Login Cezar și Ică jr, diac. Ioan I., Deisis, Sibiu, 2005.
 Evola, Iulius, Metafizica sexului, Humanitas, București, 2002.
 Habra, Georges, Iubire și senzualitate, Anastasia, București, 1994.
 Răducă, Pr Prof. Vasile, Curs de Teologie Morală- în manuscris, anul
IV- Teologie Pastorală, an universitar 2009-2010.