Inregistrarea in contabilitate a debitelor se face conform normelor specifice

contabilitatii bancilor, aplicabile in doua faze:

- prima, in ziua lucratoare imediat urmatoare celei in care cererea s -
a inregistrat la instanta judecatoreasca pentru investirea cu formula executorie,
astfel incat creditele si dobanzile aferente contractelor de credit tree in faza
"credite in litigiu". Inregistrarea in contabilitate a creditelor in litigiu se face in
baza unei note transmisa de Compartimentul Juridic al sucursalei la Serviciul
Contabilitate, precum si la gestionarul de credite, nota care se comunica la data
depunerii dosarului civil in instanta.
- a doua, la data investirii cu formula executorie a contractelor de credit,
cand se procedeaza la scoaterea din activul bancii a creantelor si dobanzilor
aferente, fiind trecute in pozitia "extrabilant", avand loc si utilizarea de
provizioane conform normelor BNR.
Toate aceste operatiuni se vor face numai pe baza instiintarilor scrise transmise
Centralei de catre consilierul juridic al sucursalei.
Pentru o raportare corecta la Centrala Bancii si la Banca Nationala a Romaniei a
creditelor in litigiu, cat si pentru urmarirea acestora pana la lichidare, se recomanda a se verifica
in permanenta concordanta dintre suma creditelor in litigiu reflectata in evidentele tehnico-
operative ale diferitelor compartiraente de specialitate si soldul conturilor dedicate, aflate
in gestiunea compartimentelor de contabilitate.
La finele fiecarei zile bancare lucratoare, sucursalele bancii vor raporta Directiei
Credite si DACR din centrala bancii situatia comparativa a recuperarilor de creante.
Datoria extracontabila se va calcula si se va transmite in scris, lunar, in termenul
prevazut, Centralei bancii, respectiv Departamentului Analiza si Control Recuperari si
Directiei de Credite, mentionandu-se numele clientului si datoria extracontabila acumulata.

Pentru recuperarea debitelor se poate recurge la alegerea din urmatoarele variante

de recuperare:
- oprire pe contul clientului sau garantului (in situatia existentei unui titlu
executor);
- vanzarea bunului cu acordul proprietarului sub supravegherea bancii;
- luarea bunului in contul creantei (daca prezinta interes pentru banca), dar
numai cu aprobarea Consiliului de Administratie;
- propunerea de catre banca a unui administrator, in cazurile de reorganizare si
faliment, administrator care sa apere interesele bancii;
- acceptarea rascumpararii ipotecilor, daca prin aceasta cazul se incheie fara
licitatie;
- obtinerea unui mandate autentificat de la debitor (sau garant) prin care acesta
imputerniceste reprezentantul bancii sa vanda bunul la pretul pietei;
- recuperarea treptata, din incasarile saptamanale sau lunare ale clientului prin
deplasarea personalului bancii la sediul acestuia;
- obtinerea unui mandat pentru preluarea incasarii sumelor pe care debitorul le
are de primit de la terte persoane;
- vanzarea la licitatie publica a bunurilor.
Clientul va fi consiliat sistematic cu privire la obligatia sa legala de rambursare a
creditului, conform prevederilor contractului de credit si cu privire la faptul ca prelungirea
perioadei de recuperare prin tehnici juridice, sustinute de cheltuielile mari ocazionate de
angajarea unui avocat, nu folosesc decat la cresterea datoriei si nu la anularea ei.

Corpul executorilor bancari

 In temeiul prevederilor art. 88 din Legea bancara nr. 58/1998, a fost adoptat statutul
pentru organizarea si functionarea Corpului executorilor bancari, iar in temeiul Ordinului
nr. 2628/1999 emis de Ministerul Justitiei, bancile au fost abilitate sa-si organizeze propriul
Corp de Executori Bancari.
Drept urmare, bancile romanesti si-au infiintat corpul propriu de executori bancari
si au elaborat, fiecare, Regulamentul privind organizarea si functionarea unui astfel de
organism bancar.
In conformitate cu art. 2 din statut “Executorii bancari sunt investiti sa
indeplineasca orice activitati legale in scopul realizarii voluntare sau, cand este cazul, prin
executare silita, a obligatiilor stabilite prin titluri executorii ce apartin bancilor”.
Pe tot parcursul executarii silite, executorii bancari au indatorirea sa isi exercite
atributiile sis a efectueze orice act necesar pentru indeplinirea acesteia cu respectarea stricta
a dispozitiilor Codului de procedura civila si a celorlalte reglementari aplicabile in materie.
Contributia executorilor bancari este hotaratoare in ceea ce priveste recuperarea creantelor
restante, operativitatea cu care se finalizeaza fiecare executie silita in parte.

Valorificarea garantiilor reale imobiliare

Demersurile procedurale legale pentru verificarea titlului investit cu formula
executorie vor fi intreprinse de catre compartimentul juridic al sucursalei in maximum 5 zile
lucratoare bancare de la obtinerea titlului executoriu.
Executarea silita se poate face numai in temeiul unei hotarari judecatoresti, ori al unui alt
inscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu. Prin adoptarea noii legi bancare, contractul
de credit reprezinta in esenta sa un titlu executoriu.
In cazul bancilor comerciale romanesti executarea se face de catre executorul bancar
care indeplineste aceleasi proceduri prevazute de lege ca si executorul judecatoresc.
Executorul bancar va solicita instantei de executare incuviintarea executarii silite, careia
li va inainta in copie, cererea creditorului urmaritor si titlul executor.
Dupa incuviintarea cererii, instanta va alcatui un dosar privind executarea, la care
executorul bancar este obligat sa depuna cate un exemplar al fiecarui act de executare, in termen
de 48 ore de la efectuarea acestuia.
In conformitate cu art. 494 din Codul de procedura civila, imobilele urmarite si lit se
valorifica prin licitatie publica, vanzarea directa, precum si prin alte modalitati admise de lege.
Pentru identificarea imobilului urmarit, executorul bancar se va deplasa la locul unde
este situat acesta si va incheia un proces verbal de situatie. Dupa intocmirea acestui proces verbal,
executorul bancar va soma debitorul, pentru ca acesta sa-si achite datoria, iar daca acesta nu se va
conforma, se va trece la vanzarea imobilelor cuprinse in procesul verbal.
Daca in termen de 15 zile de la primirea somatiei debitorul nu isi achita datoria, executorul
bancar va incepe procedura de vanzare. El va stabili de indata pretul imobilului, iar in cazul in
care considera necesar, va cere parerea unui expert.
In termen de 5 zile de la stabilirea pretului imobilului, executorul bancar va intocmi
si afisa publicatia de vanzare a acestuia.
Publicitatea trebuie sa-si atinga dublul sau scop. Primul, acela de a asigura permanent
potentiali cumparatori si, al doilea, de a constitui o metoda de presiune asupra garantului.
In acest sens, este recomandabil a se numi o persoana - pe baza de decizie - care sa tina
permanent legatura cu potentialii cumparatori (oferirea de date, adrese, pret de strigare etc.),
iar intr-un alt plan, sa se realizeze toate demersurile de publicitate in mass-media. Este util, de
asemenea, de a insoti sau a trimite potentialii cumparatori la locul unde sunt situate bunurile.
Termenul stabilit pentru vanzare este de minimum 30 de zile si maximum de 60 de
zile de la afisarea publicatiei de vanzare, la locul unde va avea loc licitatia.
 In cazul in care, la primul termen, nu este oferit cel putin pretul la care imobilul a fost
evaluat. vanzarea se va amana la un alt termen, de eel mult 60 de zile, pentru care se va face o
noua publicatie. La acest termen, licitatia va incepe de la pretul de 75 % din cel la care
imobilul a fost evaluat. Daca nici de aceasta data nu se obtine pretul de incepere al licitatiei,
la acelasi termen, bunul va putea fi vandut la pretul eel mai mare oferit de catre participantii
la licitatie.
In cazul vanzarii prin licitatie, executorul bancar va intocmi procesul verbal de
adjudecare al bunului in favoarea adjudecatorului. Acesta este obligat sa plateasca pretul in
termen de cel mult 30 de zile de la data vanzarii.
Suma de bani realizata prin executarea silita se elibereaza creditorului urmaritor pana
la acoperirea integrala a drepturilor sale, iar suma ramasa se preda debitorului. Daca in urma
licitatiei, bunul s-a adjudecat in favoarea unui licitator, se vor face demersuri pentru inregistrarea
ordonantei de adjudecare in cel mai scurt timp, in asa fel ineat dupa trecerea termenului legal,
sumele consemnate sa poata fi urgent incasate de banca. Sumele rezultate din valorificarea
garantiilor sunt consemnate in cont la banca creditoare si folosite apoi pentru acoperirea debitului.
Daca la primele 3 licitatii organizate pentru vanzarea bunurilor imobile nu se
inregistreaza ofertanti, iar bunurile nu sunt adjudecate, atunci consilierul juridic va prezenta
directorului sucursalei un referat, care va contine date relevante privind aceasta stare de fapt.
In termen de 10 de zile de la data ultimei licitatii, referatul consilierului juridic, completat
cu alte elemente semnificative oferite de catre Comitetul de credit si risc din sucursala si cu
propuneri, va fi prezentat Departamentului Analiza si Control Recuperari, din centrala, cu
scopul de a se gasi noi solutii pentru valorificarea bunurilor.
Valorificarea garantiilor reale mobiliare
Contractul de garantie reala este considerat un titlu executoriu. Daca debitorul nu isi
indeplineste obligatia, garantia reala, ii da creditorului garantat dreptul de a intra in posesie sau
de a retine bunul afectat garantiei si dreptul de a-l vinde pentru a-si obtine plata obligatiei garantate.
Pentru luarea in posesie sau retinerea bunului afectat garantiei nu este necesara vreo
autorizatie sau notificare prealabila si nici a plati taxe sau vreun tarif, daca in contractul de
garan|ie a fost inclusa urratoarea formula, redactata cu caractere majuscule, avand dimensiunea
de cel putin 12 puncte (0,5 cm): «In caz de neexecutare creditorul poate folosi mijloacele
proprii pentru luarea in posesie a bunului afectat garantiei" .
Luarea in posesie a bunului sau bunurilor afectate garantiei, se face de la persoana
care are posesia obiectului garantiei, in mod pasnic, fara a tulbura ordinea publica, fara a antrena
in aceasta operatiune vreun functionar public sau politienesc si fara a face uz de forta sau de orice
alt tip de intimidare, asupra persoanei debitorului, ori sa se recurga la orice alt mijloc de a-1
constrange pe debitor, in momentul luarii in posesie. Printre altele, asa cum releva si alti autori,
debitorul, daca nu a reusit sau a refuzat sa-si indeplineasca obligatia pana la scadenta, nu va ceda
de buna voie bunul in situatia in care garantia este constituita fara deposedarea bunului. Fiind rau
platnic, va depune rezistenta si la cedarea bunului sau, iar daca creditorul va fi insotit de cateva
persoane, posibilitatea nasterii si amplificarii unui conflict este foarte mare. Mai mult, faptul ca
creditorul ar fi insotit, ar putea fi considerat de debitor ca un mijloc de intimidare, pe care legea
il interzice"1.
Daca nu este posibila luarea in posesie a unui bun afectat garantiei in forma. pasnica,
creditorul garantat poate, prin intermediul executorului judecatoresc sau, dupa caz, al
executorului bancar, ori cu sprijinul oricarui alt organ de executare, sa intre in posesia bunului.
In acest scop, cererea creditorului va fi insotita de o copie certificata de pe inscriere la arhiva,
o copie de pe contractul de garantie si o descriere a bunului ce urmeaza a fi luat in posesie. La
solicitarea organului de executare organele de politie sunt obligate sa acorde tot sprijinul pentru
luarea in posesie a bunului.
 Legea permite creditorului sa vanda orice bun afectat garantiei constitute in favoarea
sa, chiar si in cazul in care respectivul bun se afla in posesia debitorului.
Inainte de vanzare, sub sanctiunea nulitatii si a raspunderii pentru pagubele
cauzate, creditorul trebuie sa faca o notificare a vanzarii catre debitor si ceilalti creditori, care
au inscris un aviz de garantie reala fata de acelasi debitor si cu privire la acelasi bun precum si
proprietarului bunului afectat garantiei, daca debitorul nu este proprietarul acestuia.
Notificarea (somatia) se va face prin orice mod care asigura dovada primirii ei, astfel incat sa
fie primita cu cel putin 5 zile libere inainte de vanzare si va cuprinde mentiuni despre locul, ziua si
ora, la care va avea loc vanzarea, precum si conditiile de vanzare.
Daca in termen de 1 zi de la primirea somatiei, debitorul nu plateste datoria, executorul
va proceda la secheslrarea bunurilor mobile urmaribile, chiar daca acestea sunt detinute de un tert.
Pana la vanzarea bunului de catre creditor, debitorul poate plati creditorului totalitatea
sumei datorate, cu cheltuielile rezonabile facute pentru luarea in posesie si vanzarea bunului,
stingand astfel datoria. In aceasta situatie, creditorul este obligat sa accepte plata, sa inceteze
orice masura de executare silita si sa restituie bunul catre debitor.
In termen de 5 zile de la primirea notificarii, debitorul, creditorul sau proprietarul bunului,
daca are interes, poate face opozitie la vanzarea bunului. Opozitia se depune la instanta de
judecata competenta material .
Executorui judecatoresc sau cel bancar poate proceda la valorificarea bunurilor sechestrate
prin vanzare la licitatie publica, vanzare directa, precum si prin alte modalitati admise de lege.
Vanzarea nu va putea fi facuta mai repede de 2 saptamani si mai tarziu de 2 luni de zile, de
la data incheierii procesului verbal de sechestru.
Pretul de la care incepe licitatia este cel prevazut in publicatia de licitatie sau anunturi.
Dupa adjudecarea bunului, adjudecatarul este obligat sa depuna pretul in termen de cel
mult 5 zile.
Dupa finalizarea executarii silite mobiliare, sumele rezultate din valorificarea garantiilor
sunt consemnate in cont la banca creditoare si folosite pentru stingerea debitului.
C- Incetarea relatiei cu clientul
Cazul se considera incheiat daca. sumele recuperate acopera integral datoria care rezulta
din aplicarea stricta a prevederilor contractului de credit si este in conformitate cu solutia instanlei.
Daca sumele recuperate nu acopera integral datoria rczultata din sentinta si contract
(calculata pana la data incasarii efective a creantei), dar acopera datoria evidentiata si calculate
pana la data obtinerii sentintei judecatoresti sau nu acopera nici aceasta datorie, in acest caz,
diferenta intre datoria totala calculata de banca potrivit contractului de credit si suma efectiv
incasata, va face obiectul unei analize aprofundate. Se va actiona, mai intai, pe filiera : -
completarea la zi a Fisei clientului si a Referatului de prezentare a clientului; -analiza efectuata
in Comitetul de credit si risc din sucursala; - proces-verbal, referat cu propuneri. Acest material
va fi expediat, de urgenta, pentru analiza la Departamentul Analiza si Control Recuperari si
va fi sustinut personal de catre directorul sucursalei, in Comitetul de Directie, pentru obtinerea
unei aprobari.
Apoi, in paralel, Referatul de prezentare a clientului, cu propunerile privind modul de
incetare a relatiei cu clientul si cele privind modul de suportare a sumelor nerecuperate, va face
obiectul unei analize distincte, efectuata la sucursala de catre reprezentantii Departamentului de
Analiza si Control Recuperari, din centrala urmarindu-se respectarea intocmai a normelor bancii
in materia creditarii, urmaririi, vanzarii, recuperarii si modului in care Comitetul de credit si risc
a analizat aspectele obiective si subiective ale fiecarui caz aflat in discutie, in momentul in care a
fundamentat propunerile catre Comitetul de Directie si respectiv Consiliul de Administrate al
bancii.
Avizul Departamentului Analiza si Control Recuperari, rezultat in urma acestei analize,
va completa materialul ce va fi inaintat spre aprobare in Consiliul de Administratie al bancii.
 Pentru toate cazurile in care se inregistreaza sume nerecuperate, Comisia de cenzori
poate avansa propriile sale observatii si recomandari, pentru fundamentarea si adoptarea unei
solutii finale corecte in Consiliul de Administratie.
Decizia Consiliului de Administratie va consemna solutia definitiva privind sumele
nerecuperate, respectiv de acoperire prin provizioane, recuperare de la persoanele care se fac
vinovate de aceste pierderi ale bancii, corelat cu atributiile ce revin fiecaruia, renuntarea expresa
la pretentiile aferente debitelor neinca sate si suportarea lor din rezerve, dupa caz.

8.3. Prevenirea, măsurarea şi gestionarea propriu zisă a riscurilor bancare

8.3.1.1. Analiza riscului de creditare

Principala operaţiune efectuată de către băncile comerciale este acordarea de credite,
care se situează, ca pondere, pe primul loc în cadrul plasamentelor totale. Maniera în care
banca alocă fondurile pe care le gestionează poate influenţa, într-un mod hotărâtor, dezvoltarea
economică la nivel local sau naţional. Pe de altă parte, orice bancă îşi asumă, într-o oarecare
măsură, riscuri atunci când acordă credite şi, în mod cert, toate băncile înregistrează în mod
curent pierderi, atunci când unii debitori nu îşi onorează obligaţiile. Oricare ar fi însă nivelul
riscurilor asumate, pierderile pot fi minimizate dacă operaţiunile de creditare sunt organizate
şi gestionate cu profesionalism.
Din acest punct de vedere, cea mai importantă funcţie a managementului bancar
este de a controla şi analiza calitatea portofoliului de credite, deoarece slaba calitate a creditelor
constituie una dintre principalele cauze ale falimentului bancar.
Este necesară existenţa unei informări permanente a conducerii băncii despre rezultatele
procesului de analiză a calităţii creditelor, astfel încât cele cu probleme să fie detectate şi
corectate (în limita posibilităţilor) din timp.
Procesul de analiză a calităţii portofoliului de credite constituie o acţiune care se
repetă, parcurgând mat multe momente, dintre care se detaşează două :
a) momentul ce precede acordarea creditului şi care include, în principal,
analiza financiară a clientului, respectiv analiza internă, la care se aduc în completare şi
aspecte nefinanciare;
b) etapa acordării şi postacordării creditului, care presupune o atentă
supraveghere a clientului beneficiar de împrumut, a modului în care se rambursează ratele
de credit şi dobânzile.
Analiza se concentrează, în principal, asupra eventualelor modificări ale calităţii
portofoliului de credite, faţă de momentul acordării împrumuturilor şi condiţiile iniţiale
stabilite de bancă pentru derularea acestora, datorită unor factori imprevizibili.
Înainte de toate, sunt câteva condiţii reglementate de care orice bancă trebuie să ţină
seama permanent. Ele sunt reglementate fie de către Banca Naţională, în virtutea funcţiei
sale de supraveghere bancară, fie de propriile norme şi proceduri.
Este cunoscut că normele bancare româneşti stabilesc unele restricţii sau condiţii în
acordarea creditului, de care orice bancă comercială ţine seama şi îşi face prin această prismă
propriile verificări de încadrare în aceste prevederi.
Analiza calităţii portofoliului de credite se face în contextul luării în calcul şi a acestor
elemente de expunere, până la bariera reglementată în principal prin normele băncii centrale.
Analiza şi clasificarea portofoliului se fac având în vedere şi evaluarea
performanţelor financiare ale împrumutatului, precum şi de serviciul datoriei acestuia,
respectiv a capacităţii sale de a-şi onora datoriile la scadenţă.
Agenţii economici sunt clasificaţi în cinci categorii (A, B, C, D, E), în vederea
determinării performanţelor lor financiare.
Categoria A - performanţele financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a
dobânzii şi a ratei. Totodată, se prefigurează şi menţinerea în perspectivă a nerfonnanteior
financiare la nivel ridicat.
Categoria B - performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menţine
acest nivel în perspectivă mai îndelungată.
Categoria C - performanţele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendinţă de
înrăutăţire.
Categoria D - performanţa financiară este scăzută şi cu o evidentă ciclicitate în
intervale scurte de timp.
Categoria E - performanţele financiare arată pierderi şi există perspectiva clară că
nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.
Această încadrare a agenţilor economici se face pe baza analizei financiare, ce
permite atribuirea unui punctaj criteriilor cuantificabile care, apoi, se coroborează cu
rezultatelor analizei criteriilor necuantificabile.
În analiza destinată aprecierii serviciului datoriei şi, apoi, a ca lităţii
portofoliului de împrumuturi, băncile se confruntă cu situaţii în care unităţile
beneficiază de mai multe categorii de credite (lei, valută, termen scurt, termen lung
etc.) şi în care trebuie aplicate proceduri acoperitoare pentru unităţile proprii .
Serviciul datoriei unui agent economic faţă de bancă va fi unic şi se va stabili
în funcţie de modul de achitare a datoriilor împrumutatului (credite şi dobânzi),
indiferent dacă acestea provin de la creditele în lei sau de la cele în valută.
De asemenea, serviciul datoriei unui agent economic este determinat de
vechimea cea mai mare a creditelor şi/sau a dobânzilor neplătite.
În politica de creditare, banca utilizează şi restricţii menite să elimine riscul
acestei activităţi.
Astfel, banca nu acordă credite :
- agenţilor economici cu pierderi, iară perspectivă de redresare;
- agenţilor economici care nu contribuie cu capital propriu la finanţarea
mijloacelor circulante sau a investiţiilor;
- unităţilor economice reorganizate sau lichidate.
Trebuie amintit, de asemenea, că persoanele care se află în relaţii speciale cu
banca intră şi într-un regim special de analiză şi aprobare. Pentru asemenea persoane,
deciziile de aprobare a împrumuturilor sunt luate numai de consiliile de admin istraţie, pe
baza unui raport al direcţiilor de specialitate.
În acelaşi timp, normele Băncii Naţionale obligă la asigurarea evidenţei acestor
împrumuturi în "Registrul împrumuturilor acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu
banca" şi la ţinerea evidenţei soldurilor curente şi restante.
Din 2000 însă, categoria de performanţă nu mai stă însă, alături de serviciul datoriei, la
baza clasificării creditelor în funcţie de risc.
Clasificarea creditelor acordate de băncile comerciale în funcţie de risc se face în funcţie
de serviciul datoriei şi iniţierea de proceduri judiciare, rezultând următoarele categorii de
credite:
- standard - acele credite care nu implică deficienţe şi riscuri, rambursarea lor
facându-se la timpul şi termenele prevăzute, respectiv credite acordate unor clienţi solvabili,
pentru afaceri bune.
- în observaţie - acele credite acordate unor clienţi cu rezultate economico-
financiare foarte bune, dar care, în anumite perioade de timp, întâmpină greutăţi în
rambursarea ratelor scadente şi a dobânzilor aferente. Pentru aceşti clienţi, banca
estimează o scădere a profiturilor lor în viitor, ca urmare a unor posibile probleme da natura
aprovizionării tehnico-materiale, a reducerii cererii de produse pe piaţă, a altor probleme de
natură tehnică, organizatorică, de personal.
- substandard - sunt creditele care prezintă deficienţe şi riscuri care
periclitează rambursarea datoriei, ele neputând fi recuperate integral în cazul în care
deficienţele creditului nu sunt corectate pe parcurs.
- îndoielnice - sunt împrumuturile care nu pot fi rambursate, iar garanţiile lor sunt
incerte.
- perdante - sunt creditele care nu pot fi restituite băncii, ceea ce face ca
înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu fie garantată.
Iniţierea de proceduri judiciare se declanşează atunci când sunt adoptate unele măsuri faţă
de debitor sau în ceea ce priveşte contractul de credit încheiat (declanşarea procedurii de
executare silită a patrimoniului pentru persoanele fizice debitoare, investirea cu formulă
executorie a contractului de credit şi a celor de garanţie etc.).
Criteriile de încadrare pe categorii de clasificare a creditelor sunt următoarele:

Tabelul 8.3.
1. pentru sectorul nebancar:
Iniţiere de nu s-au iniţiat proceduri s-au iniţiat proceduri judiciare
proceduri judiciare judiciare
Serviciul datoriei
maxim 15 zile standard pierdere
întârziere
16-30 zile în obsevaţie pierdere
31-60 zile substandard pierdere
61-90 zile îndoielnic pierdere
minim 90 zile pierdere pierdere
Tabelul 8.4.
1. pentru sectorul bancar:
Iniţiere de nu s-au iniţiat proceduri s-au iniţiat proceduri judiciare
proceduri judiciare judiciare
Serviciul datoriei
maxim 3 zile standard pierdere
întârziere
4-15 zile substandard pierdere
16-30 zile îndoielnic pierdere
minim 31 zile pierdere pierdere

O formă de asigurare împotriva riscului este provizionarea. Sistemul de provizioane

în cadrul băncilor comerciale, reglementat de normele în vigoare, este destinat protejării
capitalului băncii, protejării depozitelor persoanelor fizice şi juridice, acoperirii eventualelor
credite cu incertitudini în recuperare.
Provizioanele specifice de risc sunt aferente fiecărui credit aprobat, în curs de derulare
la unităţile băncii, şi sunt destinate acoperirii eventualelor credite care, în urma analizei
performanţelor financiare ale împrumutaţilor şi a serviciului datoriei, prezintă incertitudine în
recuperarea lor.
În vederea determinării provizioanelor specifice de risc, expunerea brută a debitorului,
respectiv soldul creditelor pe termen scurt, mediu şi lung, în lei şi în valută (în echivalent
lei), curente şi restante, şi dobânzile aferente acestora înregistrate la 30 iunie sau 31
decembrie, poate fi micşorată doar cu valoarea unor angajamente cum ar fi: garanţii de Ia
Guvernul României sau de la B.N.R. în cadrul limitelor'de risc acceptate, depozite gajate plasate
la bănci comerciale, garanţii de la alte bănci din România în cadrul limitelor de risc acceptate,
colaterale non-cash acceptate de bancă.
Expunerea netă se determină diminuând volumul creditelor angajate şi al dobânzilor
aferente cu valoarea reală a garanţiilor, stabilită în funcţie de posibilitatea de valorificare a
acestora pe piaţă, chiar dacă, în unele cazuri, aceasta este diferită de valoarea din evidenţa
contabilă.
O atenţie deosebită se acordă evaluării corecte şi reale a riscului de creditare şi a
dobânzilor aferente, precum şi a posibilităţilor certe de valorificare a garanţiilor avute în
vedere la acordarea creditelor, astfel încât volumul provizioanelor constituite să fie acoperitor
pentru creditele şi dobânzile incerte.
"Dacă valoarea reală a garanţiilor constituite este acoperitoare pentru expunerea brută,
expunerea netă va fi zero şi, în acest caz, nu vor fi constituite provizioane.
În vederea administrării riscului general de credite rezultat din activitatea de creditare,
banca are obligaţia să constituie rezerva generală pentru riscul de credit, în limita de 2% din
soldul creditelor acordate existent la sfârşitul anului, în conformitate cu Normele nr. 10/1995
ale B.N.R..
Banca constituie provizioane specifice de risc, în conformitate cu Normele B.N.R. nr
.3/1994, pentru următoarele categorii de credite şi dobânzile aferente acestora:
- credite ''pierderi" - în limita a 100% din soldul acestora;
- credite "îndoielnice" - în limita a 50% din soldul acestora;
- credite ''substandard" - în limita a 20% din soldul acestora;
- credite "în observaţie" - în limita a 5%; din soldul acestora.
Pentru creditele "standard" nu se constituie provizioane.
În vederea limitării riscurilor în activitatea de creditare şi pentru a menţine în permanenţă un nivel
minim de solvabilitate, banca îşi constituie provizioane de risc, în urma clasificării creditelor
în funcţie de calitatea lor.
Ca şi analiza calităţii portofoliului de credite, cea de constituire a provizioanelor
de toate categoriile capătă un caracter continuu şi rezultă, implicit, din evoluţia calităţii creditelor
acordate de bancă.
Dezvoltarea unui sistem performant de analiză şi evaluare a portofoliului de credite,
precum şi de determinare a nivelului optim de provizionare reprezintă un domeniu de interes
deosebit pentru conducerea băncii, cu atât mai mult cu cât volatilitatea mediului economic -
specifică ţărilor de tranziţie - determină necesitatea unor abordări prudente în activitatea
operatorilor pe piaţa financiară.
Considerăm că această clasificare a riscului, practicată de toate băncile comerciale,
este mai puţin operantă în faza de aprobare a creditelor, fiind specifică etapei ulterioare, de
analiză a portofoliului de credite. Astfel, la acordare, toate creditele pot fi cu risc zero (tară
risc), ceea ce nu poate fi real, întrucât inflaţia constituie în sine un factor de risc.
Analiza riscului de creditare, pe baza calităţii portofoliului, se face de către toate
societăţile bancare din România, clasificarea clienţilor ţinând cont de evaluarea performantelor
financiare ale acestora şi capacitatea de a-şi onora datoria la scadenţă (Normele nr. 3/1994 ale
B.N.R.).
In urma acestei analize, se determină creditele neperformante care generează pentru
bănci cele mai mari cheltuieli de gestiune a riscului. Nivelul maxim al costurilor este atins
în cazul creditelor trecute la pierdere, la care nu se mai poate recupera nimic şi care sunt
acoperite din provizioanele constituite.
Putem afirma că urmărirea operativă a calităţii creditelor din portofoliu ar trebui
realizată prin sisteme de evaluare pe bază de punctaj, prin tehnici informatice de gestiune a
datelor, precum şi pe baza unor sisteme expert în vederea gestionării riscului de creditare
individual şi global, pe toate pieţele creditului. Toate aceste tehnici permit, la nivel
naţional, minimizarea inflenţei principalei cauze a falimentelor bancare : proasta gestiune
a resurselor încredinţate.
Studiul Oficiului Controlului Monedei din S.U.A. pentru anii '80 arată că, dintre
băncile americane al căror faliment a fost cauzat de proasta gestiune, patru din cinci au avut
calificative substandard la analiza creditelor, iar trei din cinci aveau proceduri inadecvate de
identificare a creditelor problematice. De aceea, principalele domenii de generalizare a aplicării
procedurilor de prelucrare şi analiză a datelor portofoliului de credite sunt: gestiunea bazelor de
date, sistemele de monitorizare a performanţelor de credite, sistemele expert de analiză a
cererilor de creditare şi sistemele informatice integrate de analiză şi gestiune.
Considerăm necesară utilizarea unui sistem de gestiune a bazelor de date care să
permită monitorizarea rapidă a stării creditelor din portofoliu. Cu un asemenea sistem
performant, personalul băncii poate gestiona şi agrega creditele în funcţie de diverse criterii
(sector de activitate, localizare geografică, tip de proiect).
Sistemul asigură un control superior asupra datelor de bază şi permite lucrul în timp real
cu debitorii, ori de câte ori o actualizare este necesară.
Pentru protejarea faţă de pierderile din credite, băncile folosesc atât provizionarea
(preponderent), cât şi cedarea riscurilor prin asigurare. Astfel, banca poate încheia asigurări cu
instituţii specializate, în vederea acoperirii riscurilor de pierderi la portofoliul de credite.
Creditele cu probleme (nerambursate la scadenţă şi cele îndoielnice) ale băncilor
pot fi tratate, în funcţie de politica de creditare, în mai multe feluri.
Unele bănci menţin creanţele active până când debitorul se redresează, până când sunt
presate de timp sau până când sunt forţate de autoritatea bancară să recupereze pierderea,
înregistrând-o ca atare. Este cazul cel mai frecvent pentru băncile de stat care au clienţi
întreprinderi de stat.
Alte bănci consideră creanţa nerambursată drept pierdere, pe care o acoperă din rezervă
şi, după aceea, încearcă să recupereze cât se poaîe de la debitor.
în analiza creditelor cu probleme, de mare importanţă sunt garanţiile, respectiv tipul şî
mărimea lor. Aceastea sunt solicitate de bănci pentru acoperirea creditelor acordate (în lei şi
valută) şi a altor angajamente (deschideri de acreditive, scrisori de garanţie bancară, avalizări).
Garanţiile sunt folosite în caz de insolvabilitate a debitorului, pentru a acoperi, prin
valorificare, debilul neacoperit de beneficiarul facilităţilor oferite de bancă.
Până în anul 1998, în România, executarea garanţiilor nu avea un caracter obligatoriu.
Trebuia ca băncile să iniţieze acţiuni în justiţie pentru obţinerea titlului executoriu
şi abia după această procedură se putea trece la vânzarea bunurilor constituite drept garanţie
materială a creditului.
Prin.Legea bancară nr. 58/1998, a fost reglementată executarea garanţiilor în cazurile
limită, când numai prin valorificarea acestora se mai pot acoperi pierderile suferite de bănci.
Analiza de risc a creditului este continuă, ajungând până la cuantificarea efectelor
probabile ale evenimentelor de risc, prin determinarea unor indicatori

8.3.1.2 Analiza riscului de lichiditate

Lichiditatea reprezintă abilitatea băncilor de a-şî onora obligaţiile financiare asumate; ea
exprimă capacitatea activelor de a fi transformate rapid şi cu cheltuieli minime în monedă lichidă
(numerar sau disponibil în contul curent)1.
De fapt, lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a pasivelor şi activelor
bancare care au grade diferite de lichiditate. Riscul de lichiditate pentru o bancă este expresia
însăşi a probabilităţii pierderii capacităţii de finanţare a operaţiunilor curente, aspect de o

1
Berea,Zamfirescu,”Riscul si performantele creditului bancar in Romania”,
importanţă deosebită pentru bancă, interesată atât de lichiditatea colateralului oferit de
debitori, cât şi de managementul propriei activităţi.
Un nivel de lichiditate necorespunzător poate duce, în situaţia unei reduceri neaşteptate
a numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare pe fonduri cu costuri mari,
reducând profitabilitatea băncii şi determinând , în ultimă instanţă, insolvabilitatea.2
Pe de altă parte, o lichiditate excesivă duce la scăderea rentabilităţii activelor
(profit/active) şi, în consecinţă, la performanţe financiare slabe.
Menţinerea unei lichidităţi adecvate depinde de modul în care piaţa percepe situaţia
financiară a băncii. Dacă imaginea băncii se deteriorează, ca urmare a unei pierderi importante
în portofoliul de credite, va apărea o cerere mare de lichiditate.
In aceste condiţii, banca va putea atrage fonduri de pe piaţa numai cu costuri foarte
mari, înrăutăţindu-şî astfel şi mai mult situaţia veniturilor. Ca urmare, o deteriorare a imaginii
băncii pe piaţa poate avea consecinţe serioase asupra poziţiei lichidităţii.
Principalele cauze care determină apariţia riscului de lichiditate sunt următoarele:
- situaţia economiei reale;
- indisciplina financiară a agenţilor economici;
- dependenţa de evoluţia pieţei financiare;
- necorelarea scadenţelor la depozite şi credite.
Apreciem că sarcina esenţială a managementului bancar este de a estima şi acoperi în
mod corect nevoile de lichiditate bancară. Pe termen lung, rentabilitatea băncii poate fi afectată
negativ dacă banca deţine în portofoliu prea multe active financiare lichide faţă de nevoile sale.
Dar, pe de altă parte, prea puţine lichidităţi pot crea probleme financiare severe, mai ales pentru
băncile mici, putând genera chiar falimentul băncii.
Menţinerea unui grad adecvat de lichiditate de către toate băncile este, de
asemenea, extrem de importantă şi pentru minimizarea riscului sistemic, datorat
riscului de contagiune prin decontările interbancare.
Analiza riscului de lichiditate se face în teritoriu, în cadrul sucursalelor băncii,
precum şi în centrala băncii, la direcţia de trezorerie. La nivelul sucursalelor se
analizează sursele de lichiditate şi destinaţia acestora.
În cadrul direcţiei de trezorerie din centrala B.C.R., analiza lichidităţii
presupune :
- gestionarea poziţiei monetare;
- gestionarea poziţiei lichidităţii;
- elaborarea şi analiza raportului de lichiditate.
Gestionarea poziţiei monetare presupune evaluarea, la un moment dat, a
activelor lichide. Pentru o înţelegere corectă a poziţiei monetare este importantă
cunoaşterea principalelor sale componente, care sunt :
a) numerarul, format din monedă metalică şi bancnote aflate la ghişee şi
tezaur, care se estimează, respectiv, analizează, pe baza volumului de încasări şi plăţi
zilnice cu numerar (graficul de încasări şi plăţi în numerar);
b) disponibilul în contul de rezervă la bancă, respectiv rezerva minimă
obligatorie;
c) disponibilul la alte bănci, respectiv depozitele constituite de B.C.R. pe piaţa
interbancară;
d) sumele de încasat de la alte bănci, care reprezintă sumele în tranzit la alte
bănci, valoarea instrumentelor de plată (cecuri) onorate de bancă, depuse la băncile
corespondente.

2
Basno,Dardac,”Produse,costuri si performante bancare,Ed.Economica,2002
 În afara de disponibilul în contul de rezervă la B.N.R. şi a disponibilului la alte
bănci, pentru care se bonifică dobânzi, celelalte componente ale poziţiei monetare nu aduc
venituri băncii.
Analiza poziţiei monetare presupune următoarele :
- asigurarea încadrării în nivelul minim al rezervei obligatorii;
- identificarea şi luarea în calcul a tuturor tranzacţiilor importante care
afectează soldul contului curent;
- efectuarea tuturor operaţiunilor necesare pentru contraca rarea influenţei
tranzacţiilor asupra poziţiei monetare.
Actualizarea permanentă, în timp real, a poziţiei monetare a băncii este
esenţială. Chiar dacă valoarea rezervelor minime obligatorii este cunoscută încă de la
începutul zilei, poziţia monetară variază puternic în tot cursul z i l e i , în funcţie de
natura şi volumul operaţiunilor curente. Cererile aleatoare de credite sau fluctuaţiile
depozitelor/împrumuturilor bancare pot impune fie atragerea de fonduri (rezerve) de pe
piaţă, la preţuri peste nivelul optim (când sunt necesare fonduri urgente), fie plasarea
la rentabilităţi suboptimale (când există rezerve excedentare de plasat imediat).
Poziţia monetară este analizată atât la băncile mari, cât şi la cele mici. La
băncile mari, poziţia monetară este influenţată doar de numărul tranzacţiilor zilnice de
valoare semnificativă. In acest caz, actualizarea se poate face în timp real.
Un alt element al riscului de lichiditate, care trebuie analizat şi gestionat corect, este
poziţia lichidităţii, care reprezintă diferenţa între volumul activelor lichide şi cel al pasivelor
volatile. De regulă, se determină poziţia lichidităţii în vederea depistării nevoilor de lichiditate
pe termen scurt.
Pentru a estima poziţia lichidităţii, se pot anticipa două situaţii, şi anume :
- o creştere mai rapidă a nevoilor de credite faţă de volumul depozitelor şi, în acest caz,
rezultă o nevoie suplimentară de lichiditate pe termen lung, care se poate reduce prin
diminuarea marjei lichidităţii sau prin împrumut;
- o creştere mai lentă a necesarului de credite decât cea a depozitelor, rezultând un plus de
lichiditate pe termen lung, care poate fi folosită pentru majorarea marjei lichidităţii sau
pentru finanţarea plasamentelor bancare.
Raportul de lichiditate constituie instrumentul cel mai important al trezoreriei, care
reflectă evoluţia masei monetare. El se elaborează în lei şi în valută, la nivelul centralei băncii,
pe baza informaţiilor transmise de subunităţi, având periodicitate zilnică şi lunară.
Raportul global de lichiditate influenţează în mod direct deciziile cu privire la :
- asigurarea lichidităţii bancare;
- diminuarea riscului de lichiditate şi a altor tipuri de riscuri bancare;
- adoptarea politicii de dobânzi;
- introducerea de produse şi servicii bancare noi, urmărind în permanenţă
concurenţa.
Componentele principale ale raportului de lichiditate sunt structurate pe două grupe,
respectiv :
a) grupa elementelor generatoare de lichiditate - sursele (intrări);
b) grupa elementelor consumatoare de lichiditate - destinaţii (ieşiri).
Elemente generatoare de lichiditate (intrări) sunt :
- rambursări de credite acordate de bancă clienţilor;
- dobânzi de încasat aferente creditelor acordate de bancă;
- depozite plasate de bancă la alte bănci şi ajunse la scadenţă;
- dobânzi de încasat aferente depozitelor scadente plasate la alte bănci;
- contravaloarea în lei a valutei vândute clienţilor prin operaţiuni de
arbitraj;
- contravaloarea în lei a valutei vândute pe piaţa interbancară;
- răscumpărarea certificatelor de trezorerie.
Elemente consumatoare de lichiditate (ieşiri) sunt :
- rezerva minimă obligatorie;
- depozite ajunse la scadenţă ale persoanelor fizice, juridice, precum şi ale instituţiilor
publice;
- certificate de depozit ajunse la scadenţă;
- dobânzi de plătit aferente depozitelor şi certificatelor de depozit ajunse la scadenţă;
- depozite atrase de pe piaţa interbancară, ajunse la scadenţǎ;
- dobânzi de plătit aferente depozitelor atrase de pe piaţa interbancară, ajunse la scadenţă;
- contravaloarea în lei a valutei cumpărate de la clienţi prin operaţiuni de arbitraj;
- contravaloarea în lei a valutei cumpărate de pe piaţa interbancară;
- achiziţionarea certificatelor de trezorerie;
Analizând sursele de lichiditate, banca poate acţiona în vederea unei gestionări corecte a
lichidităţii, utilizând noi tehnici şi instrumente financiare.
Una dintre aceste metode constă în achiziţionarea de titluri (obligaţiuni) emise cu o
opţiune de cumpărare înainte de scadenţă la un preţ fix, cunoscut dinainte. în acest fel se
elimină, practic, riscul de piaţă la lichidarea titlului şi se măreşte lichiditatea obligaţiunilor.
Atunci când se consideră necesar, obligaţiunile pot fi vândute emitentului care s-a obligat să
le răscumpere şi valoarea încasată este certă.
Banca mai poate folosi şi piaţa de capital pentru acoperirea unor nevoi de lichiditate
(mai ales pe termen lung), prin emisiuni proprii de obligaţiuni, sau piaţa monetară în sens larg,
pentru emisiunea de titluri pe termen scurt.
În concluzie, prin gestionarea eficientă a lichidităţii, banca poate diminua riscul de
lichiditate, precum şi influenţele negative generate de interdependenţa dintre acesta şi
celelalte categorii de riscuri.
Printre modalităţile de reducere a riscului de lichiditate pe care le considerăm utile, se
numără următoarele :
- diversificarea sistemului depozitelor;
- utilizarea resurselor complementare;
- obţinerea garanţiilor de stat la creditele problemă;
- urmărirea şi controlul echilibrului active-pasive.
Filosofia managerială este foarte importantă pentru strategia băncii de acoperire a nevoilor
de lichiditate. In baza ei se stabilesc normele interne şi reperele impuse în mod implicit sau
explicit salariaţilor de conducerea băncii. O primă asemenea normă ar fi cea care se referă la
măsura în care banca depinde de surse volatile (împrumuturi de pe piaţă, de exemplu), de fapt,
măsura în care banca este dispusă să depindă de astfel de resurse.
Din acest punct de vedere, se poate aprecia că o bancă ce apelează rareori sau deloc la
surse împrumutate, bazându-se exclusiv pe activele lichide proprii, este o bancă cu o filosofie
managerială conservatoare3.
Sunt şi bănci care adoptă o filosofîe agresivă, utilizând împrumuturile de pe piaţă drept
resursă permanentă, cu o pondere de peste 10% în total bilanţ. In acest caz, banca este
dependentă de piaţă pentru continuarea activităţii. De aceea, conducerea trebuie să fie foarte
prudentă în gestionarea globală a riscurilor, pentru că, în aceste condiţii, imaginea băncii devine
esenţială pentru accesul viitor la sursele de împrumut.
Riscul de lichiditate este asociat cu riscul ratei dobânzii, întrucât activele riscante sunt
"imperfect lichide". Banca nu poate lichida aceste active tară a lua în consideraţie riscul unei
pierderi cauzate de schimbările privind nivelul ratelor de dobândă.

3
Berea Aurel,”Gestiunea riscurilor bancare”,Ed.Expert,Bucuresti,1999
 8.3.1.3 Analiza riscului ratei dobânzii
Modificările neaşteptate ale ratelor dobânzii pot determina schimbări semnificative
în profitabilitatea unei bănci şi în valoarea de piaţă a capitalului său. Depinzând de caracteristicile
fluxului de numerar al activelor şi pasivelor băncii, modificările ratei dobânzii pot determina
creşterea sau scăderea venitului net din dobânzi şi a valorii de piaţă a activelor şi pasivelor.4
Astfel, dacă ratele dobânzilor cresc peste nivelul aşteptat, cheltuielile cu dobânzile
aferente depozitelor unei bănci vor creşte mai mult decât veniturile din dobânzi şi valoarea
băncii scade. Dacă ratele dobânzilor scad sub nivelul anticipat, diferenţa dintre venitul din
dobânzi şi cheltuielile cu dobânzile va fi mai mare şi valoarea băncii va creşte corespunzător.
Riscul ratei dobânzii este acel risc de deteriorare a situaţiei patrimoniale a băncii, sub
influenţa unei modificări adverse a nivelului dobânzilor pe piaţă. De asemenea, putem
considera riscul ratei dobânzii ca exprimând sensibilitatea rezultatelor financiare la variaţia
nivelului ratelor dobânzii.
Apariţia şi dezvoltarea riscului ratei dobânzii se află sub influenţa unor factori endogeni
(importanţi pentru gestionarea riscului, în sensul că, acţionându-se asupra lor, se poate
minimiza expunerea la risc) şi a unor factori exogeni (determinaţi de evoluţia condiţiilor
macroeconomice).
Exemple de factori endogeni care determină apariţia riscului ratei dobânzii sunt:
- strategia băncii;
- structura activelor şi pasivelor bancare;
- volumul şi valoarea creditelor;
- calitatea portofoliului de credite;
- eşalonarea scadenţelor creditelor;
- scadenţa fondurilor atrase.
Printre factorii exogeni care influenţează apariţia riscului ratei dobânzii, putem enumera :
- mediul economic existent;
- politica economică, monetară, financiar-valutară practicată de autorităţi;
- necorelarea politicii băncii centrale cu politica economică a guvernului;
- evoluţia pieţei interbancare;
- factori de ordin psihologic.
În opinia noastră, riscul ratei dobânzii are două componente esenţiale, şi anume:
- riscul venitului, care reprezintă riscul realizării unor pierderi în ceea ce priveşte venitul
net din dobânzi, ca urmare a sincronizării imperfecte a mişcării ratelor dobânzilor la
împrumuturile contractate, respectiv la împrumuturile acordate;
- riscul investiţiei, care este riscul producerii unor pierderi în patrimoniul net ca rezultat al
unor modificări neaşteptate ale ratei dobânzilor.
Analiza riscului ratei dobânzii porneşte de la clasificarea activelor şi pasivelor bancare,
după cum urmează :
- active şi pasive cu dobânzi fixe, care diferă ca scadenţe şi condiţii de remunerare;
- active şi pasive cu dobânzi variabile, care au perioade de reevaluare a dobânzii mai
mari sau baze de indexare diferite.
O atenţie deosebită se acordă şi riscului care poate decurge din structura financiară a
băncii,.respectiv situaţiile în care apare un surplus de pasive sau unul de active, în condiţiile
dobânzilor de piaţă variabile.
Riscul ratei dobânzii poate să evalueze în funcţie de raportul dintre activele purtătoare
de dobânzi şi pasivele purtătoare de dobânzi, în condiţiile actuale ale pieţei româneşti. Tocmai

4
Dardac si Viscu ,”Moneda si credit”,ASE Bucuresti,2001
pentru minimizarea efectului acestui risc este potrivit ca rezultatul raportului de mai sus să fie cât
mai aproape de 1.
De aceea, considerăm că este de o importanţă deosebită elaborarea unor planuri şi
prognoze privind activele şi pasivele purtătoare de dobânzi, pentru asigurarea nivelului
optim dorit de acoperire a pasivelor purtătoare de dobânzi cu active purtătoare de dobânzi.
Riscul ratei dobânzii trebuie gestionat având în vedere obiectivul fundamental, constând
în obţinerea unei marje a dobânzii cât mai mare şi mai stabilă în timp.
Pentru gestionarea corectă a riscului ratei dobânzii, considerăm că ar trebui parcurşi
următorii paşi :
- gestionarea marjei dobânzii;
- calculul şi analiza indicatorilor riscului ratei dobânzilor;
- gestionarea poziţiei băncii.
Şi indicatorii de măsurare a riscului ratei dobânzii vor fi prezentaţi în continuare.

8.3.1.4 Analiza riscului valutar

Riscul valutar (riscul ratei de curs) este probabilitatea ca o variaţie a cursului
valutar pe piaţă să ducă la diminuarea profitului net al băncii sau probabilitatea ca o variaţie a
cursului valutar pe piaţă să influenţeze negativ marja dobânzii bancare.
Situaţia netă pe fiecare valută trebuie revizuită şi modificată în funcţie de condiţiile
din economia internaţională, unnărindu-se să se evite, pe de o parte, expunerea la riscul
valutar datorită necorelării scadenţelor activelor cu cele ale pasivelor şi, pe de altă parte,
situaţia în care ratele dobânzilor în valută ar putea depăşi nivelul pieţei.
Considerăm necesar, pentru diminuarea riscului valutar, să se elaboreze prognoze de
evoluţie, care să permită structurarea adecvată pe valute a activelor şi pasivelor în devize, pentru
asigurarea stabilităţii de ansamblu a portofoliului de depozite şi de plasamente valutare ale
băncii.
În concluzie, analiza riscului valutar presupune, în principal:
- ajustarea periodică a poziţiilor valutare pentru a echilibra poziţiile lungi şi scurte;
- acoperirea riscului valutar prin folosirea unor metode şi tehnici specifice, în special a
instrumentelor derivate (hedging),
Pentru realizarea celor două etape de analiză a riscului trebuie parcurşi următorii paşi :
- definirea şi identificarea periodică a tipurilor de expuneri care pot afecta banca;
- evaluarea riscului prin determinarea valorii absolute a expunerilor nete pentru fiecare valută,
în contextul volatilităţii anticipate a pieţelor valutare;
- controlul riscului valutar prin : formularea politicii valutare a băncii, desemnarea
personelor autorizate să angajeze operaţiunile valutare, determinarea procedurilor de
expunere la risc, stabilirea limitelor de expunere la risc, stabilirea limitelor de expunere;
- executarea tranzacţiilor propriu-zise.
Analiza standard de risc la Banca Comercială Română, de exemplu, este un proces
continuu, care vizează gestionarea globală a riscurilor, impusă de existenţa relaţiilor de
interdependenţă dintre diferite operaţiuni, tranzacţii şi activităţi ale băncii, dar şi de
legăturile- prin cauze şi efecte - dintre diferitele tipuri de risc.

8.3.1.5. Analiza riscului de solvabilitate

Din punct de vedere contabil, capitalul reprezintă diferenţa între totalul activelor şi
totalul obligaţiilor, aceasta concretizându-se în valoarea investiţiei acţionarilor. In sectorul
bancar, conceptul de capital diferă de cel de capital contabil prin aceea că include anumite
surse prevăzute de reglementările bancare internaţionale, preluate şi în normele nr. 2-4/1994
ale Băncii Naţionale a României.
 Brenton C. Leavitt, de la Federal Reserve System Board of Govemors, evidenţia
patru funcţii importante ale capitalului bancar, respectiv :
- protejarea deponenţilor neasiguraţi în caz de insolvabilitate şi lichidare;
- absorbţia pierderilor neanticipate, într-o proporţie suficientă pentru a menţine încrederea în
bancă;
- achiziţionarea de echipament de bază pentru prestarea serviciilor bancare;
- restricţionarea, în termeni de reglementare, a expansiunii nejustificate a activelor.
Alţi specialişti resping consideraţiile lui Leavitt privind prima funcţie a capitalului
bancar, apreciind că aceasta ar consta, de fapt, în asigurarea încrederii în bancă a deponenţilor şi
a autorităţilor de supraveghere, astfel încât să nu fie forţată să intre într-o lichidare costisitoare.
Este probabil arhicunoscut faptul că încrederea este ingredientul vital al succesului unei
bănci. Problema care se pune este însă posibilitatea de exprimare printr-un indicator a
acestei încrederi. Orice măsură privind dimensiunea necesară a capitalului, pentru menţinerea
încrederii în bancă a deponenţilor, beneficiarilor de credite, acţionarilor şi celorlalte părţi
interesate este, în cel mai bun caz, imprecisă şi poate oscila sub impactul condiţiilor economice
şi de reglementare. Managerul unei bănci care încearcă să asigure un capital adecvat pentru
începlinirea acestei funcţii se confruntă, în mod evident, cu o sarcină necuantificabilă. In
concluzie, putem afirma că semnificaţia adecvării capitalului constă în determinarea
confidenţei publicului în bancă, astfel încât aceasta să continue să funcţioneze şi să absoarbă
pierderile pe seama veniturilor viitoare, şi nu a fondurilor proprii.
În conformitate cu normele nr. 2/24.02.1994 ale B.N.R., fondurile proprii ale unei
societăţi bancare sunt constituite din două categorii de capital: capitalul propriu şi capitalul
suplimentar.
Pentru evitarea riscului de capital, conform legislaţiei în vigoare (Norme BNR
nr.4/24.02.1994), băncile trebuie să menţină în permanenţă un grad corespunzător de
solvabilitate. Relaţia dintre capitalurile băncii şi risc este invers proporţională; cu cât acestea sunt
mai mari, cu atât riscul asumat de bancă este mai mic.
În opinia noastră, cauzele majore care determină riscul de solvabilitate vizează: o politică
a dobânzilor necorelate cu realităţile existente în economie (variaţie a ratei dobânzii), un volum
şi o calitate necorespunzătoare a portofoliului de credite.
În vederea evitării, prevenirii şi diminuării acţiunii acestor cauze, considerăm necesară
aplicarea şi respectarea normelor prudenţiale referitoare la :
- asigurarea unui nivel minim al capitalului;
- analiza riguroasă, pe principii ştiinţifice, a dobânzilor băncii;
- asigurarea garantării creditelor;
- calculul şi analiza ratei de acoperire a riscului.
În vederea reducerii influenţei factorilor de risc, îndeosebi asupra activităţii desfăşurate
de trezoreria băncii, un rol important revine gestionării corecte şi eficiente a lichidităţii şi
unei politici de dobânzi echilibrate.
Concluzionând, considerăm oportun a enumera căile principale de reducere a influenţei
factorilor de risc :
- majorarea capitalului propriu;
- diminuarea, pe cât posibil, a riscului de portofoliu;
- crearea de rezerve (provizioane) pentru creanţele îndoielnice.