Professional Documents
Culture Documents
Acest articol se referă la revoluționarul român. Pentru alte sensuri, vedeți Avram Iancu
(dezambiguizare).
Avram Iancu
Date personale
Născut 1824
Vidra de Sus, Comitatul Turda-Arieș
Imperiul Austriac, Marele Principat
al Transilvaniei (astăzi România)
Naționalitate română
Religie ortodoxă
Activitate
Premii
Ordinul Leopold cl. a III-a
Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un
avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la
1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând
armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare
ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.
Cuprins
[ascunde]
1Originea și studiile
3Sfârșitul războiului
4După 1849
5Viața privată
6Sfârșitul vieții
7Decorații
8Notafilie
9Imagini
10Note
11Bibliografie
12Vezi și
În anul 1846, așa cum obișnuiau toți cei care în epocă terminau științele juridice, a încercat să ocupe
o funcție administrativă, solicitând să fie primit într-o slujbă de practicant fără salariu. [11]. Cererea sa
a fost însa respinsă de guvernul din Cluj deoarece provenea dintr-o familie de iobagi, doar nobililor
fiindu-le aprobate asemenea funcții.[11] După câteva săptămâni s-a înscris cancelist la Târgu Mureș,
la Tabla Regească (Curtea de Apel a Transilvaniei).[11] Își ia examenul de avocat în martie 1848.[12]În
perioada când a fost cancelist la Târgu Mureș i-a cunoscut pe cei mai mulți dintre tinerii români care
aveau să îi fie camarazi de luptă în timpul Războiului Național din Transilvania: Nicolae
Bârlea, Iacob Bologa, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Vasile Fodor, Iosif Hodoș, Ilie Măcelariu, Florian
Micaș, Alexandru Papiu-Ilarian, Ioan Oros, Ioan Pinciu, Dionisie Pop Marțian, Samuil
Poruțiu, Nicolae Solomon, Iosif Sterca-Șuluțiu, Dionisie Tobias, Amos Tordășianu.[11] Tot în această
perioadă îl cunoaște pe Nicolae Vlăduțiu, viitor prefect de legiune.[13] și pe Nicolae Mureșan, viitor
tribun[14]
În preajma izbucnirii revoluției pașoptiste maghiare din Ungaria și Transilvania, în luna martie 1848,
Avram Iancu se găsea cancelist la Târgu Mureș, alături alte câteva zeci de tineri români.[14]
Primele informații despre revoluția de la Viena au ajuns în Transilvania la 21 martie 1848prin
intermediul ziarelor din Pesta[15]. La 22 martie, canceliștii din Târgu Mureș (200 de tineri de toate
naționalitățile) au adresat împăratului austriac un memoriu, care, acoperit cu semnături, a fost
prezentat la 24 martie primarului orașului Târgu Mureș.[16] La 25 martie, tineretul maghiar din Târgu
Mureș a organizat o manifestație patriotică, invitați fiind și canceliștii români [16]. Obiectivul principal al
tineretului maghiar era „uniunea cu patria soră” și abia după aceea eliberarea maselor largi din jugul
șerbiei. Cu toate că inițial și tinerii români au fost de acord cu principiile libertăților proclamate de
revoluția ungară, ei au ținut să precizeze următoarele, prin glasul lui Alexandru Papiu-Ilarian:
„Ca român, semnez petiția cu condiția ca, în cazul când s-ar realiza drepturile poporului și egalitatea sa,
să se asigure tuturor națiunilor de limbă felurită din Transilvania și Ungaria existența națională și limba
maternă, iar eliberarea din iobăgie să se îndeplinească fără nici o despăgubire bănească, deoarece
țăranii au plătit destul, chiar prea mult, timp de mai multe secole, de când nobilii le uzurpă nu numai
drepturile civile, ci și pe cele sacre umane.”
iar Samuil Poruțiu, cerând să vorbească în întrunirea canceliștilor, a cerut „să nu li se pretindă a fi
toate numai ungurește... Pentru ce să fie chiar și Dumnezeu ungur? Să jurăm pe
Dumnezeul popoarelor!”,[17] dar a fost întrerupt de canceliștii maghiari, care au cerut „Uniune sau
moarte! Să ne unim cu Țara Ungurească, pentru că altminteri pierim!”[18]. Tinerimea maghiară nu
admite concesii. Replica primită de Poruțiu din partea scriitorului maghiar Urházy, reprezentant de
seamă al generației tinere este sugestivă: „Domnia-ta ai semnat doar uniunea! Domnia-ta,
concetățene Poruțiu, ești de-acum ungur!” La această manifestare a fost prezent și Avram Iancu.
Jigniți de insistența cu care tinerii români își apără opiniile, tinerii maghiari îi vor supraveghea cu
mare atenție pe Iancu și pe colegii săi.
La 26 martie 1848, în casa în care locuia Avram Iancu la Târgu Mureș, a avut loc o întrunire a
tinerilor români, pentru a-l asculta pe Nicolae Bârle care sosise de la Blaj, unde avusese loc o
întrunire a intelectualilor români. Sfatul tinerilor a decis ca în duminica Tomii să țină o adunare
națională la Blaj, cu scopul „de a se face pașii necesari în cauza națională”.[19]
La 1 aprilie 1848, Iancu, alături de alți tineri români printre care Alexandru Papiu-Ilarian, Samuil
Poruțiu și Florian Micaș, a sosit la Blaj, luând parte la consfătuirea politică. [19] De la Blaj, Avram Iancu
a plecat în munți, la moții săi, unde a ajuns la 6 aprilie.[19] La această dată s-a desfășurat adunarea
românilor de la Câmpeni, iar în zilele următoare a luat parte la întrunirile convocate de Simion
Balint și Ioan Buteanu. Au fost convocate întruniri ale poporului la Abrud, Câmpeni și Bistra, pentru a
se dezbate punctele unui memoriu care urma să fie remis guvernului. [20] Iancu a contribuit la aceste
adunări prin informațiile aduse de la Blaj, iar Buteanu prin cele aduse de la Cluj. Avram Iancu,
împreună cu Simion Balint, au pornit prin satele de mai sus de Câmpeni, pe Râul Mare și Râul Mic,
pentru a sta de vorbă și a mobiliza oamenii pentru acțiune politică. [21] În această perioadă, în urma
informărilor venite din partea unor funcționari unguri din zonă, Iancu a fost catalogat de către guvern
drept „primejdios” și s-a ordonat arestarea lui. Invitat la Târgu Mureș de președintele Tablei regești,
Iancu a plecat spre acest oraș. Scapă de arestare deoarece guvernul nu emisese ordinul de
arestare. Nu același lucru se va întâmpla cu tânărul avocat din Cluj, Florian Micaș, care va fi arestat
câteva zile mai târziu. După discuția cu președintele Curții de Apel, Iancu s-a întors urgent spre
casă, făcând pe drum un singur popas, la Blaj, unde s-a pus la curent cu deciziile politice ale
fruntașilor români.[22]. În scurt timp, el a adresat moților săi următorul apel:
Avram Iancu
(portret de Mișu Popp)
„Cereți vârtos să se șteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de vreo zece sute de ani în brazdele
domnilor, ați plătit și de o sută de ori pământul care vă dădea hrana vieții de pe o zi pe alta, cu atât mai
mult că l-ați plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru și pentru el s-a vărsat sângele strămoșilor
voștri... Să caute de aceea cu toții a se uni cu poporul, declarând fără sfială ungurilor că nu se odihnesc
până ce nu se va recunoaște prin lege națiunea română și până ce nu va fi reprezentată în dietă, pentru
a putea judeca în ce chip și sub ce condiții să se unească cu Țara Ungurească”
Tot la Blaj, Iancu a aflat că guvernatorul Transilvaniei, contele ungur Teleki, a interzis ținerea adunării
naționale românești programată pentru data de 30 aprilie 1848, la Blaj. I s-a cerut episcopului român
să întrunească la o altă dată un număr mic de clerici și pe conducătorii laici pentru redactarea unui
memoriu către dietă. Măsura aceasta urmărea diminuarea forței politice a românilor, motiv pentru
care se ia hotărârea de a se continua demersurile pentru adunare.[24]. Episcopul român greco-catolic
Lemeny, cunoscut ca adept al unirii Transilvaniei cu Ungaria, a primit din partea guvernatorului
solicitatea de a pleca în munți pentru a-i liniști pe moți și pentru a pune capăt adunărilor de popor. [24].
În același timp, după Paști, autoritățile ungare din Transilvania au declarat starea de asediu și au
început să ridice spânzurători prin satele românești, pentru a-i intimida pe români și a-i determina să
nu participe la Adunarea Națională de la Blaj din 30 aprilie [24]. Episcopul greco-catolic Lemeny a
interzis preoților români greco-catolici să se prezinte la adunare, iar coloanele de țărani români au
încercat să fie oprite prin diferite metode: amplasarea de trupe pe traseul acestora, interdicția de a
trece podurile, confiscarea tuturor ambarcațiunilor cu care se puteau trece râurile, etc. Întrunirea
românilor din duminica Tomii s-a ținut deci fără aprobarea guvernatorului Transilvaniei. [24] Fruntașii
români au căutat să formuleze revendicările românești și au discutat programul adunării naționale.
Consfătuirile au fost prezidate de Simion Bărnuțiu, cu care Iancu s-a înțeles foarte bine. [25].
La Adunarea Națională de la Blaj din 30 aprilie 1848, Avram Iancu a participat, alături de Ioan
Buteanu, în fruntea a 2.000 moți, fiind primit cu entuziasm de românii prezenți la adunare. [26]. Iancu,
Buteanu și Papiu-Ilarian își asumă riscul și, sfidând samavolnicia lui Teleki, prezintă revendicările
românești. Reprezentanții autorității publice veniți să citească ordinul de dizolvare a adunării sunt
nevoiți să le acorde celor trei tribuni certificate de bună purtare și asigurarea că nu vor suporta
consecințe ulterioare. Lozinca sub care Iancu mobilizase oamenii era „Voi sunteți poporul!”.[26]
La 1 mai 1848, numeroasa ceată a moților s-a întors acasă, condusă de Avram Iancu. În munți,
Iancu a început să mobilizeze românii pentru participarea la a doua Adunare Națională de la Blaj,
programată pentru 3/15 mai 1848.[25]. Moții nu au mai așteptat deciziile politice ale austriecilor sau
maghiarilor, ei încetând din proprie inițiativă să se mai considere iobagi. Au refuzat să mai presteze
slujbe iobăgești și să mai plătească taxele urbariale. Starea lor de spirit neconvenind autorităților
maghiare, șpanul Lazar a fost trimis la 5 mai 1848 la Vidra de Sus, pentru a vorbi românilor. Fiind o
zi de duminică, oamenii erau la biserică. Șpanul a încercat să le vorbească, dar a fost întrerupt de
moți. Aflând că li s-a citit românilor o proclamație, a cerut-o și aceasta i s-a dat și citit de către
Alisandru Iancu, tatăl lui Avram.[27] În încheiere, Avram Iancu a adăugat de la sine: „Românii nu vor
cerși libertatea de la unguri, ei sunt destul de tari ca să și-o stoarcă prin luptă.” [28].
La Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, Iancu a participat în fruntea a 10.000 de
moți, organizați și disciplinați militărește. El a sosit la Blaj în data de 15 mai și a luat parte la toate
discuțiile, iar moții săi au asigurat paza și ordinea adunării, la care au participat zeci de mii de țărani
români, precum și revoluționari moldoveni și munteni.[28] De asemenea, Iancu a vorbit românilor,
expunându-le și explicându-le revendicările națiunii române din Transilvania. [29] La această adunare
s-a decis trimiterea a două delegații românești, una la Viena, pentru a prezenta împăratului
doleanțele românilor, iar alta la Cluj, pentru a le prezenta Dietei Transilvaniei.[30]
La sfârșitul lunii mai 1848, Iancu, alături de fruntașii români din Munții Apuseni, au ținut o consfătuire
la Câmpeni, pentru a decide atitudinea de urmat în privința iobăgiei, care încă nu fusese ștearsă
legal. Iancu a susținut îndeplinirea sarcinilor iobăgești până la clarificarea legală a situației și doar
dacă nu se va rezolva legal, să încerce să își obțină drepturile prin forță. [31]
La 4 iunie, baronul Perenyi a înaintat un raport despre situația din Munții Apuseni, iar ca urmare, la 6
iunie 1848, comisarul guvernului din Pesta a ordonat luarea de măsuri severe împotriva lui Avram
Iancu.[32]. Aflat la Sibiu, Avram Iancu a aflat noile știri despre situația politică din Transilvania:
guvernul Transilvaniei, întrunit în ziua de 29 mai la Cluj, decretase unirea Transilvaniei cu Ungaria,
fără să se dezbată memoriul românilor care constituiau majoritatea în Transilvania (1.250.000
români față de cca 600-700.000 maghiari și 250.000 sași), precum și dizolvarea Comitetului Național
Român de la Sibiu, amenințând cu pedepse aspre pe cei care ar îndrăzni să mai convoace adunări.
[32]
În urma masacrului de la Mihalț, în care 12 țărani români au fost uciși de grănicerii secui și gărzile
naționale maghiare din Aiud, iar alte câteva zeci au fost răniți, Avram Iancu decide să plece la 5
iunie 1848 de la Sibiu în Țara Moților și să strângă moții pentru a se putea apăra în caz de nevoie.
[33]
La 6 iunie Iancu a ajuns în Țara Moților și a ținut la Bucium Cerbu o adunare, informând oamenii
despre deciziile politice maghiare și despre deteriorarea situației generale, mulți țărani români fiind
ținta maltratărilor.[34]
La sfârșitul lunii mai 1848 la Abrud s-a format garda națională maghiară, iar Iancu a fost amenințat
de autoritățile locale și somat să lase românii să continue prestațiile iobăgești și în continuare.
Starea de spirit a românilor era ca atare foarte neliniștită, mai ales că funcționarul Nemegyei ceruse
la 7 iunie să se trimită în munți trupe de secui de la Aiud.[35] Ca urmare, la 9 iunie 1848, la târgul ținut
la Câmpeni, Iancu le-a cerut moților să se înarmeze, dar să rămână liniștiți și să nu atace pe nimeni.
[32]
La 13 iunie 1848 a sosit în Țara Moților o comisie gubernială maghiară, însoțită de o companie de
soldați maghiari, pentru a investiga situația în care se aflau românii și care erau acuzați de
răzvrătire. La 14 iunie comisia a mai cerut 2 companii de soldați, care i s-au trimis imediat din Turda.
[36]
La 18 iunie s-a publicat oficial desființarea iobăgiei de către guvernul ungar. Iancu a asigurat
comisia că țăranii români vor respecta liniștea și ordinea și că își vor revendica pe cale legală
pământurile și pădurile.[37]
La 19 și 20 iunie Avram Iancu a făcut cu moții două exerciții de mobilizare, la care oamenii s-au
prezentat înarmați și disciplinați militărește, organizați pe subunități și cu comandanții în frunte. [38].
Alte trupe au fost solicitate de comisia maghiară, astfel că la 23 iunie se aflau în munți 200 de soldați
imperiali și 300 de secui. Mai mulți fruntași români au fost solicitați să se prezinte în fața comisiei
pentru a da declarații, dar când au făcut-o, au fost arestați, printre ei numărându-se Simion Balint.
[39]
Avram Iancu a fost și el invitat să vină în fața comisiei dar, aflând de soarta celorlalți, nu s-a
prezentat. La 29 iunie a informat comisia de anchetă că nu are de ce să se prezinte în fața ei, pentru
că nu a făcut rău nimănui, iar pe moți i-a înarmat numai în scop de apărare. [40] Iancu a plecat în
munți, ascunzându-se pentru o perioadă în Țara Moților și în Zarand. [41]
La 21 septembrie 1848, Avram Iancu, în fruntea a 6.000 de moți înarmați, a participat la a treia
Adunare Națională de la Blaj, care a ținut 8 zile. La adunare erau prezenți cca 60.000 de români din
toată Transilvania. Comisarul maghiar Vay a încercat să îi determine pe țăranii români să plece
acasă și să renunțe la revendicări, iar pe fruntașii români, printre care și Avram Iancu, să îi mituiască
pentru a-i trimite pe țărani acasă. Atât Iancu, cât și ceilalți fruntași, l-au refuzat pe comisar. [42]Românii
au cerut la această adunare națională încetarea persecuțiilor împotriva lor, care luaseră amploare
mai ales după ștergerea iobăgiei, ridicarea stării de asediu și reintroducerea ordinii prin intermediul
legii, nu al forței.[43] De asemenea, românii nu au recunoscut unirea Transilvaniei cu Ungaria, făcută,
împotriva voinței lor declarate, de către guvernul maghiar de la Cluj, și au solicitat să se înființeze
gărzi naționale românești, înarmate de către armata austriacă așa cum aceasta le-a înarmat pe cele
maghiare, constituite deja de multă vreme.[44] Avram Iancu s-a aflat printre semnatarii procesului-
verbal al adunării, care în final a proclamat „constituțiunea împărătească austriacă”, deci opunerea și
mai dură față de revoluția ungară și revenirea la situația dinainte de 25 aprilie 1848.[44]
La 30 septembrie Iancu a plecat de la Blaj înapoi în munți, însoțit de moții săi. [44]
La 10 octombrie 1848 Kossuth Lajos adresează românilor o proclamație, prin care li se cere să nu
se opună revoluției maghiare și Ungariei, în caz contrar, cei care se vor opune urmând să fie
omorâți, iar averile lor confiscate.[45] Până la această dată, mișcarea românească nu făcuse nici o
victimă și nici un exces.[46]
La 19 octombrie 1848 Avram Iancu a înființat în Țara Moților Legiunea Auraria Gemina. El a fost
numit de către Comitetul Român de Pacificațiune de la Sibiu în rangul de „prefect” (echivalent cu cel
de general), iar Ioan Bălaș și Ioan Constantin Boeriu viceprefecți.[47] Baza juridică a
organizării Landsturm-ului românesc a fost constituită din punctul 10 al Petiției Naționale adoptate
de Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, care „cere înarmarea poporului sau gardă
națională spre apărarea țărei în lăuntru și din afară. Miliția română să-și aibă ofițerii săi români”.
La 17 octombrie 1848 înarmarea românilor este confirmată de comandamentul militar austriac de la
Sibiu.
Primele tabere de instrucție ale Legiunii Auraria Gemina, numite în epocă și lagăre (loagăre de către
țăranii români) au fost înființate la Câmpeni, Bistra, Bucium și Măgina și au fost mobilizate la 19
octombrie 1848.[48].
Tabăra de la Câmpeni a avut rolul de a concentra combatanții Legiunii Auraria Gemina și de a-i
instrui pentru luptă. Comandantul ei, tribunul Nicolae Corcheș, s-a dovedit a fi un bun organizator,
[49]
din această tabără provenind luptători buni care au participat la multe dintre luptele duse în anul
1849.
Tabăra de la Bistra era amplasată la 5 kilometri est de Câmpeni, în locul unde Bistricioara se varsă
în Arieș. A fost înființată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit centurionul Alexandru Bistran.
În această tabără se concentrau și se instruiau combatanții proveniți din peste 25 sate și crânguri
(cătune): Bistra, Aronești, Bălești, Bălăești, Ciuldești, Crețești, Dealul Muntelui, Dâmbureni, Durăști,
Gănești, Hodișești, Hudricești, Gipaia, Lunca Largă, Lunca Merilor, Mihăiești, Novăcești,
Perjești, Poiana, Runcuri, Stefanca, Tomnatec, Tărănești, Vârșii Mari, Vârșii Mici și altele.[50]
Tabăra de la Bucium era amplasată la 8 kilometri sud-est de orașul Abrud, pe Valea Buciumului. A
fost înființată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit vicecenturionul Dionisie Popovici. În
această tabără se concentrau și se instruiau combatanții proveniți din satele Bucium, Bucium-Cerbu,
Bucium-Șasa, Bucium-Izbita, Bucium-Muntari și Bucium-Poieni.[51]
Tabăra de la Măgina era amplasată la 8 kilometri nord-vest de orașul Aiud. A fost înființată în ultima
decadă a lunii octombrie 1848, comandant fiind viceprefectul Simion Probu-Prodan. Numărul
combatanților români din această tabără era mai mic decât în celelalte tabere ale Legiunii Auraria
Gemina. Rolul acestei tabere era de se opune atacurilor care se așteptau din partea trupelor
maghiare staționate la Aiud.[52] După doar câteva zile de la înființare, la 25 octombrie, tabăra de la
Măgina a fost atacată de gărzile naționale maghiare din Aiud, conduse de Kemeny Istvan, și de o
companie de infanterie de linie. Din cauză că în rândurile atacatorilor se aflau soldați imperiali,
combatanții români au refuzat să lupte, pentru că nu voiau să se bată împotriva ostașilor împăratului
Austriei. Ca urmare, tabăra a fost împrăștiată.[53]
Tabăra de la Cacova (azi Livezile) era amplasată la aproximativ 10 kilometri nord-vest de orașul
Aiud. A fost înființată în luna ianuarie 1849 și a fost comandată de viceprefectul Simion Probu-
Prodan. Avea rolul de a interzice accesul trupelor maghiare pornite din Aiud spre centrul Munților
Apuseni.[54]
Ioan Șuluțiu, tribun, se ocupa cu aprovizionarea cu muniție [55].
Singura legiune românească despre care se știe că a avut drapel a fost Legiunea Auraria Gemina.
Acesta era în culorile naționale actuale, albastru-galben-roșu, dispuse orizontal, cu culoarea roșie în
partea inferioară. Hampa sa era în culorile naționale maghiare, roșu-alb-verde, pentru că era captură
de război, fiind luată de la trupele ungare într-una din luptele date împotriva maiorului Hatvani la
Abrud în primăvara anului 1849[56].
La 8 noiembrie 1848, la ordinul General Commando austriac din Transilvania, Avram Iancu, cu 4.000
de combatanți din Legiunea Auraria Gemina, participă la operațiunile militare austriece pe direcția
generală Teiuș-Cluj. La aceste operațiuni a participat armata austriacă și un total de cca 30.000
combatanți români.[57]Legiunea Auraria Gemina s-a oprit lângă Turda, fără a intra în oraș, pentru că
aici se oprise și armata austriacă.[58] Orașul s-a predat fără luptă la 20 noiembrie, iar după câteva zile
Avram Iancu s-a întors cu moți în munți.[58]
La 29 noiembrie 1848 Avram Iancu avea gata de luptă alți 1.500 de moți, la solicitarea armatei
austriece. Cu ei s-a deplasat pentru a lua parte la luptele prevăzute a se da cu armata ungară în
defileul de la Ciucea. La 4 decembrie Avram Iancu a ajuns la Săcuieu, județul Cluj, iar în noaptea de
6 spre 7 decembrie i s-a cerut să atace prin suprindere liniile inamice. Din cauza incompentenței
unui ofițer austriac, care i-a aruncat în luptă pe moți fără a cerceta corenspunzător terenul, atacul a
eșuat, iar la 10 decembrie Iancu a fost obligat să își retragă luptătorii [59]. Ajuns la Câmpeni, a
mobilizat alți luptători, cca 1.500, pe care i-a trimis spre Huedin pentru a coopera cu armata
austriacă[60]. De la Câmpeni, Iancu a plecat la Sibiu pentru a lămuri diferite chestiuni, militare și
politice[61]. O adunare a fruntașilor români, puși în dificultate de generalul austriac Puchner,
comandantul militar al Transilvaniei, se va desfășura la Sibiu la 28 decembrie fără Avram Iancu, care
a plecat înapoi în munți[62]. Generalul austriac, văzând ofensiva secuilor (declanșată la 19 octombrie)
oprită și Clujul cucerit de armata imperială, s-a depărtat de români, lăsându-i în voia sorții, ba chiar
amenințându-i cu forța armată[63].
În munți, lipsit de ajutorul în armament, muniție și hrană promis de armata austriacă, Avram Iancu
organizează apărarea Țării Moților exclusiv prin mijloace proprii[64].
La 19 și 20 ianuarie 1849 Iancu a participat la o conferință la Zlatna, la care au participat toți prefecții
români care au putut, precum și revoluționari români refugiați din Muntenia. Scopul era stabilirea
planului de acțiune în noua situație, când după ofensiva din decembrie a generalul maghiar de
origine poloneză Josif Bem, Transilvania era aproape integral cucerită de armata maghiară [65].
Luptătorii români din Munții Apuseni abia aveau la dispoziție 800 de puști la un număr de câteva mii
de combatanți, iar aprovizionarea cu hrană era problematică [66].
La sfârșitul lunii martie 1849, combatanții români din Munții Apuseni erau complet înconjurați în
munți de trupele ungare[67]. La sfârșitul lunii aprilie 1849, deputatul maghiar de origine română Ioan
Dragoș este trimis de Kossuth pentru a-i convinge pe români să depună armele, pentru că prin
rezistența lor țineau blocate prea multe trupe maghiare, care erau necesare în alte părți ale
Transilvaniei pentru a se opune trupelor austro-ruse, care pregăteau contraofensiva, din Moldova și
Muntenia[68]. Generalul ungur Janos Czecz apreciază în memoriile sale [69] că între decembrie 1848 și
iulie 1849, moții au ținut în șah aproximativ o treime din efectivele armatei maghiare din Transilvania
(cca 10.000 soldați), a căror lipsă a fost puternic resimțită în luptele duse de maghiari împotriva
rușilor și austriecilor.
La 6 mai 1849, în timp ce moții duceau tratative de pace cu Ioan Dragoș, maiorul ungur Hatvani Imre
a intrat prin surprindere cu trupele sale în Abrud, acesta fiind considerat de români un act de trădare
din partea maghiarilor[70]. A doua zi, mobilizarea românilor începuse deja, iar la 8 mai a început prima
bătălie pentru Abrud, condusă de Avram Iancu, care s-a încheiat la 10 mai prin evacuarea orașului
de către trupele maghiare care au supraviețuit[71]. La 15 mai 1848 maiorul Hatvani a ocupat din nou
Abrudul, după ce își completase trupele decimate. A urmat a doua bătălie de la Abrud, care s-a
încheiat la 18 mai 1848 cu înfrângerea gravă a trupelor ungare. În total, maiorul Hatvani a pierdut
cca 5.000 soldați și toată artileria, iar deputatul Dragoș a fost ucis (în prima bătălie de la Abrud) [72].
La 8 iunie 1849 împotriva românilor din Munții Apuseni a pornit cea mai mare forță militară maghiară
care atacase zona până în acel moment, peste 4.000 soldați cu 19 tunuri și 4 baterii de rachete,
condusă de colonelul Kemeny Farkas. A rezultat a treia bătălie de la Abrud, care a început propriu-
zis la 11 iunie și s-a încheiat la 17 iunie (luptele începuseră încă din 8 iunie, pe drumul spre Abrud).
Armata maghiară, suferind de foame și pierzând mulți oameni în luptă, încercuită în Abrud, a fost
silită să abandoneze orașul și să retragă, având cel puțin 500 soldați morți în luptă [73].
La 21 iunie 1849 Avram Iancu a fost contactat prin scrisori de către colonelul ungur Simonffy, care îi
scria din Vașcău, precum și de către deputatul Ioan Gozman, în vederea încetării ostilităților. El le
răspunde la 27 iunie, nerenunțând la scopurile pentru care a început lupta, dar nici refuzând
posibilitatea unor negocieri pentru depunerea armelor [74]. La 2 iulie 1849, colonelul Simonffy îi
expediază lui Kossuth răspunsul lui Iancu[75]. Acesta a răspuns la 5 iulie, dar prea puțin încurajator
pentru români. Răspunsul lui Kosstuh a fost rigid și tăios, nerenunțând nici el la ideile sale și
respingând continuarea unor tratative de pace. El îl somează pe Avram Iancu, și implicit pe români,
să depună armele necondiționat până la 20 iulie și abia apoi să vadă dacă vor primi drepturile
solicitate[76].
La 14 iulie 1849 Kossuth l-a împuternicit pe revoluționarul muntean Nicolae Bălcescu să plece în
Munții Apuseni pentru a-l convinge pe Avram Iancu să facă o înțelegere cu maghiarii și să treacă de
partea lor, în contextul puternicei ofensive austro-ruse din Transilvania, care amenința armata
maghiară cu dezintegrarea. Lui Iancu i se propunea de către Kossuth, în caz de împăcare, gradul de
general în armata ungară și trecerea cu legiunea sa în Muntenia pentru a lupta acolo împotriva
forțelor austro-ruse.[77]. Kossuth a semnat documentele necesare organizării unei legiuni românești
care să lupte în cadrul armatei ungare la 15 iulie 1849[78]. Bălcescu ajunge în munți cu oferta
maghiară la sfârșitul lunii iulie 1849, iar discuțiile cu și între conducătorii românilor din munți au durat
4 sau 5 zile[79]. Avram Iancu i-a răspuns în scris lui Kossuth la 3 augut 1849, arătându-i că în
condițiile date, cu armata maghiară înfrântă și armatele austro-ruse învingătoare și stăpâne în
Transilvania, nicio discuție nu își mai are rostul[80].
În timpul acestor discuții de pace, luptele cu armata ungară nu au încetat. Combatanții Legiunii
Auraria Gemina, comandată de Avram Iancu, s-au ciocnit la 2 și 4 iulie de trupele maghiare conduse
de Velics Karoly, care au încercat să atace munții din direcția Aiud, dar au fost înfrânte de luptătorii
tribunilor Fodor și Șerban. La 22 iulie aceste atacuri maghiare au fost repetate, dar s-au soldat din
nou cu o înfrângere, venită tot din partea tribunului Fodor[81].
La 29 iulie 1849, ministrul-președinte maghiar Szemere ține un discurs în care spune că unul din
scopurile revoluției ungare este libera dezvoltare a naționalităților, adică exact motivul discordiei
dintre maghiari și români în anii 1848-1849. Kossuth Lajos îl însărcinează pe revoluționarul pașoptist
român Eftimie Murgu să meargă în munți la Avram Iancu și să îi comunice acest fapt, pentru a-l
atrage în ultimul moment de partea revoluției maghiare. [82]. Eftimie Murgu însă nu va putea răzbate
în munți, fiind oprit la Ilia. Oricum, totul era prea târziu. Armatele austro-ruse erau în ofensivă în
apropierea Munților Apuseni, armata maghiară în retragere. Iancu va acorda trupelor maghiare o
asigurare că nu le va ataca în aceste momente, lăsându-le să se retragă nestingherite în orice
direcție[83].
Ordinul „Sfânta Ana”, clasa a II-a, conferit de Nicolae I al Rusiei prin generalul rus Alexander
Nicolaevici Lüders, decorație pe care a acceptat-o.[123]
Portretul lui Avram Iancu pe o bancnotă emisă în 1992, cu valoare nominală de 5.000 de lei (ROL), avers
Notafilie[modificare | modificare sursă]
În 1992, Banca Națională a României a emis o bancnotă cu valoare nominală de 5.000 de lei
(ROL), pe aversul căreia a fost reprezentat portretul lui Avram Iancu.
În 1993, Banca Națională a României a emis o bancnotă cu valoare nominală de 5.000 de lei
(ROL), pe aversul căreia a fost reprezentat portretul lui Avram Iancu, cu unele reprezentări
grafice modificate față de emisiunea din 1992.