You are on page 1of 165

Introducere

1
2
Clasificarea masinilor hidraulice

Maşinile hidraulice fac parte din clasa maşinilor care realizează un transfer de energie de la o
formă de energie, denumită energie primară, la o altă formă de energie, denumită energie
secundară. Maşinile hidraulice sunt acele maşini la care cel puţin una dintre cele două forme de
energie este energia hidraulică. Maşinile hidraulice se numesc maşini de forţă (de exemplu: turbine
hidraulice, turbine eoliene) atunci când efectuează lucru mecanic, respectiv se numesc maşini de
lucru (de exemplu: pompe, ventilatoare) atunci când consumă lucru mecanic.

În funcţie de sensul în care se realizează transferul de energie, maşinile hidraulice se clasifică în


trei mari grupe: 
o Generatoare hidraulice, la care energia secundară este energie hidraulică, iar energia
primară este o energie de alt tip. Cu alte cuvinte, generatoarele hidraulice cedează energie
curentului de fluid: Eprimara  Ehidraulica . Pompele, elevatoarele, ejectoarele, ventilatoarele şi
suflantele sunt generatoare hidraulice.
o Motoare hidraulice, la care energia primară este energie hidraulică, iar energia secundară
este o energie de alt tip. Motoarele hidraulice preiau energie de la curentul de fluid: Ehidraulica
 Esecundara . Turbinele hidraulice, roţile de apă şi turbinele eoliene sunt motoare hidraulice.
o Transformatoare hidraulice, care realizează conversia unor parametri ai aceleiaşi forme de
energie, prin intermediul energiei hidraulice: E  Ehidraulica  E′ .Cuplajele volumice şi
turbotransmisiile (turbocuplele, turboambreiajele) sunt transformatoare hidraulice.

În funcţie de natura fluidului vehiculat, maşinile hidraulice pot fi:


o Maşini hidraulice care vehiculează lichide (pompe, turbine hidraulice).
o Maşini hidraulice care vehiculează gaze, la care nu se ia în considerare compresibilitatea
(ventilatoare, suflante, turbine eoliene), raportul presiunilor de la refulare şi aspiraţie fiind pr/pa <
1,3 . De exemplu, compresoarele nu sunt incluse în categoria maşinilor hidraulice, ci în categoria
maşinilor termice, deoarece acestea comprimă şi încălzesc gazul.

3
Fig. Clasificarea multicriteriala a masinilor hidraulice

Raportul dintre energia potenţială specifică de presiune şi energia hidraulică specifică schimbată în
maşină, între secţiunea 1 de înaltă presiune (secţiunea de refulare la pompe/ de aspiraţie la turbine)
şi secţiunea 2 de joasă presiune (secţiunea de aspiraţie la pompe/ de refulare la turbine), se numeşte
grad de reacţiune (sau grad de suprapresiune) şi se notează R. Gradul de reacţiune se exprimă prin
relaţia:

(1)

unde energia hidraulică specifică schimbată în maşină este definită prin relaţia:

(2)

4
iar H este sarcina disponibilă între secţiunea de referinţă de înaltă presiune şi cea de joasă presiune
a maşinii hidraulice.
În funcţie de tipul de energie transformată, maşinile hidraulice se clasifică în patru grupe
distincte:
o Maşini care transformă doar energia potenţială specifică de poziţie, la care relaţia (2) se

reduce la expresia: şi gradul de reacţiune este nul: R= 0 , deoarece presiunea este


constantă şi egală cu cea atmosferică p1 = p2 = pat , iar vitezele în secţiunile de referinţă 1 şi 2 sunt

neglijabile, sau au valori cvasi-egale, deci termenul cinetic din (2) se anulează, În
această categorie se încadrează elevatoarele (de exemplu, şurubul lui Arhimede), roţile de apă
gravitaţionale, respectiv transformatoarele hidraulice pentru pompare utilizate în antichitate
(realizate prin cuplarea unei roţi de apă şi a unui elevator).
o Maşini care transformă preponderent energia potenţială specifică de presiune, numite
maşini volumice sau maşini hidrostatice, la care relaţia (2) se reduce la expresia:

şi gradul de reacţiune este egal cu unitatea: R=1, deoarece se anulează atât

termenul cinetic, cât şi termenul de poziţie din (2): În această


categorie se încadrează pompele volumice, motoarele hidrostatice (de exemplu, servomotoarele),
respectiv cuplajele volumice.
o Maşini care transformă doar energia cinetică specifică, numite turbine cu acţiune, la

care relaţia (2) se reduce la expresia: şi gradul de reacţiune este nul: R= 0 . În


această categorie se încadrează turbinele hidraulice Pelton, Turgo şi Bánki (Ossberger-Michell),
turbinele eoliene, respectiv turbinele marine în curent transversal (de tip Darrieus, de tip Gorlov şi
de tip Achard).
o Maşini care transformă preponderent energia potenţială specifică de presiune şi
energia cinetică specifică, numite turbomaşini, la care relaţia (2) se poate reduce la expresia

În general, în cazul turbomaşinilor, relaţia (2) se aplică netrunchiată.


Gradul de reacţiune al turbomaşinilor este subunitar: 0 < R < 1. În această categorie se încadrează
turbopompele, ventilatoarele, turbosuflantele, turbinele hidraulice cu reacţiune (Francis, Dériaz,
Kaplan, bulb, Straflo şi axială tubulară de tip S), respectiv turbotransmisiile.

5
Elemente de mecanica fluidelor specifice sistemelor hidraulice

Proiectarea raţională a elementelor hidraulice şi asocierea lor corectă necesită cunoaşterea legilor şi a
ecuaţiilor care descriu mişcarea fluidelor în domeniile specifice acestor sisteme.
Evoluţia unei particule fluide într-un domeniu dat poate fi definită complet cu ajutorul a şapte
parametri: coordonatele centrului său de greutate în raport cu un sistem de referinţă arbitrar, presiunea,
densitatea, temperatura şi vascozitatea. Sunt deci necesare şapte ecuaţii independente pentru a exprima
fiecare parametru ca o funcţie de timp sau de ceilalţi parametri. Primele trei ecuaţii - de mişcare - rezultă din
legea a doua a lui Newton aplicată după cele trei direcţii ale referenţialului adoptat. Dacă curgerea are
caracter laminar, se utilizează ecuaţiile Navier-Stokes, iar în cazul mişcării turbulente se consideră sistemul
Reynolds completat cu relaţii semiempirice. A patra ecuaţie - de continuitate - rezultă din legea conservării
masei, iar legea conservării energiei (primul principiu al termodinamicii) furnizează a cincea ecuaţie. Ecuaţia
de stare şi ecuaţia de variaţie a vascozităţii cu temperatura şi presiunea constituie ultimele două ecuaţii ale
sistemului.
Ecuaţiile de mişcare sunt ecuaţii cu derivate parţiale neliniare; condiţiile la limită şi iniţiale complexe,
corespunzătoare curgerilor reale întâlnite în tehnică, nu permit integrarea acestora decât în cazuri particulare
relativ simple. Practic, pentru analiza regimului staţionar şi a celui tranzitoriu din circuitele energetice şi de
comandă ale transmisiilor hidraulice, se utilizează ecuaţia continuităţii şi relaţia lui Bernoulli,
corespunzătoare mişcărilor permanente, respectiv semipermanente, ţinând seama îndeosebi de rezistenţele
hidraulice majore introduse intenţionat în circuite, în scopul reglării parametrilor funcţionali, deoarece
acestea constituie rezistenţele dominante. Pierderile de sarcină relativ mici corespunzătoare elementelor de
legătură (tuburi scurte, coturi, ramificaţii etc.) sunt considerate în special pentru dimensionarea conductelor
de aspiraţie ale pompelor (în scopul evitării cavitaţiei) şi a racordurilor hidromotoarelor amplasate la distanţe
mari de pompe.
Ecuaţiile Navier-Stokes sunt totuşi frecvent utilizate în calculul disipaţiilor volumice prin interstiţiile de mici
dimensiuni ale elementelor hidraulice. Aceste mişcări, realizate între suprafeţele cvasiparalele situate la
distanţe foarte mici în raport cu razele lor de curbură, sunt dominate de forţele de vascozitate şi pot fi
considerate în numeroase cazuri mişcări pseudoplane de speţa a doua (Helle-Shaw), ceea ce permite calculul
distribuţiei presiunii şi vitezei medii în spaţiul dintre suprafeţe prin rezolvarea (de obicei numerică) a unei

ecuaţii de tip Laplace


Ecuaţiile Navier-Stokes sunt folosite şi în calculul pierderilor de presiune corespunzătoare rezistenţelor
hidraulice introduse în circuite pentru amortizarea oscilaţiilor hidromecanice de mică amplitudine.
Efectul temperaturii asupra densităţii şi vascozităţii lichidelor este considerat îndeosebi în cazul
curgerilor cu gradienţi termici mari, specifice lagărelor utilizate în construcţia maşinilor hidraulice volumice.
În cazul mişcărilor cu gradienţi termici mici, influenţa temperaturii este introdusă în calcul numai prin
evaluarea proprietăţilor lichidului la temperatura de funcţionare medie globală a sistemului. Astfel, legea
conservării energiei se reduce la relaţia lui Bernoulli, vascozitatea este considerată constantă, iar ecuaţia de
stare include numai variaţia practic liniară a densităţii cu presiunea.

6
Prezentul capitol tratează particularităţile mişcării lichidelor prin conductele, orificiile şi interstiţiile specifice
sistemelor hidraulice.

MIŞCAREA ÎN CONDUCTE –calculul rezistenţelor

7
Calculul rezistenţelor hidraulice
1. Expresii generale de calcul al rezistenţelor hidraulice
1.1. Noţiuni generale

La baza calcului practic al rezistenţelor hidraulice, numite adeseori pierderi de sarcină, se


află noţiunile, principiile şi ecuaţiile generale expuse în capitolele în care s-au studiat mişcările
laminară şi turbulentă.
Determinarea pierderilor de sarcină, definite anterior ca lucrul mecanic rezistiv datorat
rezistenţelor vâscoase şi turbulente ale fluidelor reale, este o problemă complicată deoarece, pe de o
parte, fenomenele în mişcare în conducte, canale etc.; trebuie studiate în toată complexitatea lor,
iar, pe de altă parte, pierderile de sarcină prezintă ca fenomen şi alte aspecte neincluse în definiţia
anterioară.
În afara disipărilor de energie distribuite uniform în lungul curenţilor de fluid, numite
pierderi liniare sau distribuite, proporţionale cu lungimea curgerii, mai iau naştere şi pierderi
locale, hl, care apar pe porţiunile scurte ale curgerii (numite singularităţi) şi care sunt datorate
variaţiei mărimii sau direcţiei vitezei sau a ambelor elemente ale acesteia. Aceste variaţii ale
mărimii şi direcţiei vitezei sunt provocate de variaţii de secţiune şi de traseu ale curentului, ca de
exemplu, îngustarea sau lărgirea de secţiune, coturi, ramificaţii, vane, etc. Pierderile de sarcină
liniare definite prin ecuaţiile de mişcare laminară şi turbulentă ale fluidelor reale exprimă corect
cauzele interne care le generează, dar cauzele externe, condiţionate de rugozitatea şi natura
pereţilor solizi în contact cu fluidul şi influenţa acestor cauze, cantitativă şi calitativă, asupra
pierderilor de sarcină nu sunt prinse în ecuaţii. Pierderile de sarcină depind în mare măsură de
materialul din care sunt confecţionate conductele, canalele, de felul cum sunt alcătuite din
elementele lor constructive, de calitatea execuţiei, de factorii provenind din exploatare, de uzură,
etc.
Sunt numeroase cazurile tehnice în care determinarea pierderilor de sarcină este cea mai
importantă problemă, ceea ce face ca studiul legăturilor care există între pierderile de sarcină şi
numeroşi alţi factori care se manifestă în mişcările practice ale fluidelor reale să constituie una din
problemele fundamentale ale mecanicii fluidelor aplicate.
Pe baza a numeroase studii şi cercetări, s-a convenit ca pierderile de sarcină să se
raporteze la energia cinetică a fluidului în mişcare, deci să se admită că structural formula
acestora este de forma:
V2
hr   r 2g ( 1)

în care ζr este un coeficient de rezistenţă care depinde de tipul pierderii de sarcină. Coeficientul
rezistenţelor liniare este de forma:  d   Dl , în care l este lungimea, D este diametrul conductei, iar
 coeficientul pierderilor de sarcină liniară, care depinde, la rândul lui, de regimul de mişcare şi de
natura pereţilor conductei sau canalului. Coeficientul rezistenţelor locale  l , denumit coeficientul
pierderilor de sarcină locală, este, în majoritatea cazurilor, un coeficient experimental.
Se introduce noţiunea de pantă hidraulică sau pierdere de sarcină specifică, pe unitatea de
lungime a curentului de fluid, J, definită prin raportul dintre pierderea de sarcină liniară hd , dintre
două puncte 1şi 2 şi lungimea l pe care are loc această pierdere de sarcină
J
hd 
 1
 
V2 / 2g  p1 /   z1  V22 / 2g  p2 /   z2  ( 2)
l l
rezultă de asemenea :
 V2
J ( 3)
D 2g

1
Natura regimului de mişcare influenţează în mod direct asupra rezistenţelor hidraulice liniare prin
influenţa diferită a vitezei V, care variază în cazul celor două regimuri de mişcare, laminar şi
turbulent.

1.2. Principiul compunerii rezistenţelor hidraulice

Acest principiu constă în aceea că fiecare pierdere de sarcină (rezistenţă hidraulică) ia


naştere în mod complet şi independent de acţiunea pierderilor (rezistenţelor) vecine.
Conform acestui principiu, pierderea de sarcină totală este suma aritmetică a pierderilor de
sarcină liniare şi locale. Astfel pentru un curent hidraulic de lungime totală ltot în lungul căruia
apar şi pierderi de sarcină locale,
n
h h   h , ( 4)
r d l
i 1 i

în care hd este pierderea de sarcină liniară de pe lungimea totală ltot şi n


 h
este suma tuturor
l
i 1 i
pierderilor locale de sarcină.

1.3. Formule echivalente pentru rezistenţele hidraulice liniare

O primă formulă fundamentală este aceea a lui H.P.G. Darcy, dedusă ca o aplicare a
metodelor analizei dimensionale
l V2 ( 5)
h 
d D 2g

Această formulă se aplică conductelor cu secţiune circulară constantă. Se poate aplica şi


pentru alte forme ale secţiunii înlocuindu-se diametrul D cu diametrul hidraulic DH = 4R, unde R
raza hidraulică definită ca raportul dintre secţiunea conductei şi perimetrul udat al secţiunii.
Exprimând viteza funcţie de debit, V  4Q  1,275 Q formula ( 5) se mai scrie sub forma
D 2 D2
Q2 ( 6)
h  0,0826 l
D5
d

unde coeficientul 0,0826 corespunde exprimării în sistemul SI.


În general, coeficientul rezistenţelor liniare  depinde de numărul Reynolds al curgerii
VD
Re  , deci de regimul de mişcare şi de rugozitatea pereţilor conductei.

O a doua formulă fundamentală a pierderilor liniare este formula lui A. de Chezy. În
formula ( 5) introducând panta hidraulică J 
hd
l şi raza hidraulică R=D/4, se determină viteza
sub forma : V   2g  D  J  2g  4R  8g
 R  J ; se notează C  şi se obţine formula
hd 8g
l  

lui Chezy,
V  C RJ . ( 7)

Cunoscând coeficientul lui Chezy, C, se poate determina   8 g / C 2 . Formula lui Chezy poate fi
aplicată şi în studiul mişcărilor cu suprafaţă liberă.
Din formula lui Chezy se obţin relaţiile de calcul

2
2 2
Q  A V  A  C  R  J ; J  V ; h  J l  V l ( 8)
C 2R C 2R
d

se introduce modulul de debit K  A  C  R şi se obţine:


Q2 Q2 . ( 9)
Q K J; J ; h  l
K2 K2
d
Modulul de debit K, reprezintă debitul Q pentru panta J = 1 şi are aceeaşi unitate de măsură
ca şi Q. Se introduce mărimea numită modulul vitezei W  C  R , având aceeaşi dimensiune ca şi
viteza V, în formula ( 7) şi rezultă
V W  J , ( 10)
relaţie cunoscută sub numele de formula echivalentă a lui Chezy.

2. Noţiunea de rugozitate
În studiul problemei pierderilor de sarcină în mişcările turbulente în conducte sub presiune
şi în canale cu suprafaţă liberă, este necesară definirea unui nou parametru, anume rugozitatea
pereţilor solizi.
În practică, pereţii conductelor sau canalelor prezintă asperităţi sau neregularităţi distribuite
uniform pe suprafaţa acestora ,cu înălţimi mici în comparaţie cu dimensiunile secţiunii de curgere .
Aceste elemente constituie rugozitatea pereţilor. Influenţa rugozităţii se manifestă în sensul
creşterii rezistenţelor hidraulice deci al mărimii disipărilor de energie şi se datorează atât
eforturilor tangenţiale de frecare vâscoasă cît şi unor tensiuni normale, ambele generate de mişcarea
fluidului în jurul elementelor rugoase .
Rugozitatea conductelor sau canalelor existente în condiţii de uzină sau de şantier se
numeşte rugozitate naturală, iar rugozitatea realizată în condiţii de laborator, prin metode speciale,
se numeşte rugozitate artificială.
În ce priveşte forma asperităţilor sau neregularităţilor se deosebesc rugozităţile de asperitate
şi cele de ondulaţie (fig. 1, a, b).
În general structurile cristaline (fontă, oţel, beton) formează o rugozitate de asperitate , iar
structurile sticloase sau vâscoase (sticlă, plumb, bitum, material plastic) o rugozitate de ondulaţie .
În rugozitatea de ondulaţie este posibil ca filmul laminar să modeleze ondulaţiile fără să se producă
dezlipiri şi ruperi ale acestuia aşa cum se întâmplă în cazul rugozităţii de asperitate .
Datorită mărimii diferite a elementelor de rugozitate , a formei neregulate şi a dispunerii lor
variate, rugozitatea naturală nu permite o exprimare matematică directă, legată de exemplu de
mărimea geometrică şi distribuţia acestor elemente. De aceea în experimentele de laborator se
recurge la rugozităţi artificiale . J. Nikuradse a realizat o rugozitate artificială creată cu ajutorul
granulelor sferice de nisip calibrat fixat cu un lac de pereţii conductei. În acest caz rugozitatea este
exprimată de diametrul k al granulelor (fig. 2).
D-k
k/2
D

a. rugozitate de asperitate;

b. rugozitate de ondulaţie. Fig. 2. Rugozitate artificială realizată cu granule


sferice de nisip.
Fig. 1. Rugozitatea naturală

3
În locul mărimii k se foloseşte în mod obişnuit mărimea   12  k , numită rugozitatea absolută ;
coeficientul 1
2 intervine datorită faptului că granulele nu lucrează decât cu aproximativ jumătate
din înălţimea lor. Raportul / r0 , în care r0 este raza conductei , sau raportul /D, în care D = 2 r0
este diametrul conductei sau raportul /R , în care R este raza hidraulică , se numeşte rugozitate
relativă. Mărimea inversă rugozităţii relative se numeşte netezime relativă. Rugozitatea naturală se
exprimă prin mărimea De, numită rugozitate echivalentă, reprezentând rugozitatea granulară care
produce aceeaşi pierdere de sarcină cu rugozitatea naturală cu care se echivalează. Analog se
definesc rugozitatea relativă echivalentă şi netezimea relativă echivalentă.
În studiul mişcărilor turbulente în conducte este necesară clasificarea acestora în
conducte cu pereţi hidraulic netezi şi conducte cu pereţi hidraulic rugoşi. În prima categorie
intră conductele cu pereţi tehnic netezi şi conductele cu înălţimea elementelor de rugozitate
suficient de mică, încât aceasta să rămână în timpul curgerii în interiorul substratului
filmului laminar. În a doua categorie intră conductele cu înălţimea elementelor de rugozitate
relativ mare, mai mare decât grosimea substratului laminar.

3. Calculul rezistenţelor hidraulice liniare

Modelul clasic al curgerii turbulente în apropierea unui perete rigid constă, după Nikuradse,
Karman şi alţii în împărţirea câmpului de curgere în trei domenii în funcţie de distanţa y de la
perete, y*    y reprezentând exprimarea adimensională a distanţei de la perete. Cele trei
V

domenii sunt: pentru y*  5 , zona substratului (filmului) laminar; pentru 5  y*  30 , zona de


tranziţie ; pentru y*  30 , zona curgerii deplin turbulente (în care se poate aplica profilul de viteză
logaritmic).
Semnificaţia cea mai importantă a valorii y*  5 , respectiv  L  5 obţinut din
0 / 
y  y*  v prin înlocuirea lui y în  L şi v*  0
 , este aceea că se obţine o indicaţie destul
*
de exactă în ce priveşte influenţa rugozităţii peretelui. Într-adevăr , rugozităţile peretelui solid cu o
înălţime mai mică decât  L se află în întregime în substratul laminar şi în acest caz peretele se
comportă ca un perete neted . În practică se consideră peretele hidraulic neted până la valoarea
30
n  0 / 
. Pentru o înălţime a rugozităţii mai mare decât  n , acestea pătrund în zona curgerii
turbulente mărind frecarea vâscoasă. Se consideră peretele hidraulic rugos la valori ale înălţimii
100
rugozităţilor mai mari ca  r  .
0 / 
În cazul curgerii în conducte cu pereţi netezi, hidraulic sau tehnic , coeficientul
 depinde numai de numărul Re. Pentru valorile
Re  105 , coeficientul  se calculează cu formula
lui H. Blasius,
1

 0,3164 Re 4 . ( 11)
Pentru valori Re  105 se poate folosi formula lui Konakov,

  1,8 lg Re  1,52 , ( 12)

4
care dă valori satisfăcătoare pentru 3 103  Re  107 . Pentru curgerile în conducte rugoase se
foloseşte formula lui Nicuradse

2 2
  1,14  2 lg  D  , sau   1,14  2 lg R  , ( 13)
     k
valabile pentru domeniul numerelor Reynolds mari la care coeficientul  nu mai depinde decât de
rugozitatea peretelui.

4. Diagrame practice de calcul ale coeficientului pierderilor de sarcină liniare.

J. Nicuradse a determinat coeficientul pierderilor de sarcină liniare efectuând experienţe cu


conducte având o rugozitate artificială omogenă realizată cu granule de nisip de acelaşi diametru R,
lipite una lângă alta pe peretele interior al conductei. În funcţie de diametrul conductei şi de
mărimea granulelor, rugozitatea relativă K/D a luat valori cuprinse între 1/1014 şi 1/30 . Diagrama
lui Nikuradse centralizează rezultatele experimentale obţinute pentru conducte netede şi rugoase
(fig. 3).
Din diagramă rezultă următoarele:
I. Pentru Re  2000 mişcarea este laminară   64 / Re . În coordonate logaritmice x = lgRe şi
y = lg  , dependenţa dintre  şi Re din mişcarea laminară este dată de dreapta I , numită dreapta
lui Poiseuille , de ecuaţie lg  + lg Re = lg 64.
II. Intervalul 2000 < Re < 4000, corespunde zonei de tranziţie de la mişcarea laminară la
mişcarea turbulentă, II; în această zonă nu se poate preciza valoarea lui  .
III. Pentru Re  4000 în condiţiile tehnice obişnuite mişcarea este turbulentă. Pentru conductele
netede   (Re) este dat de formula lui Prandtl şi Karman Blasius căreia îi corespunde curba III
IV. şi de formula lui Blasius ( 11) căreia îi corespunde dreapta IV.
V. În zona de tranziţie V ,   (Re, k / D ) ,
VI. iar în zona turbulenţei rugoase VI,   ( k / D ) şi graficul lui  devine practic o dreaptă
orizontală (în figura 3 frontiera dintre zonele V şi VI este reprezentată printr-o curbă trasată cu
linie întreruptă).

5
VII.
Fig. 3. Dependenţa coeficientului  de numărul Reynolds şi rugozitatea relativă –
graficul lui Nikuradse.

6
Comportarea diferită a unei conducte rugoase la diferite numere Reynolds poate fi explicată
astfel: în mişcarea turbulentă de-a lungul unui perete se formează în imediata vecinătate a peretelui
substratul limită laminar. Grosimea  a substratului laminar scade odată creşterea lui Re, datorită
intensificării amestecului turbulent. Dacă Re este mic este posibil ca   k şi asperităţile nu
influenţează curgerea ; conducta se comportă ca o conductă netedă.
Dacă Re creşte,  poate fi de acelaşi ordin de mărime cu k şi asperităţile încep să
influenţeze curgerea ; această situaţie corespunde zonei IV . Dacă Re creşte mult, se ajunge la
  k şi influenţa rugozităţii este decisivă în determinarea valorii lui  (zona VI); conducta se
comportă ca o conductă rugoasă.
Diagrama lui Nikuradse are o importanţă principală, deoarece se referă la rugozitatea
omogenă (de nisip) , neîntâlnită în practică. Dacă se introduce noţiunea de rugozitate echivalentă,
se obţine diagrama lui L. F. Moody (figura 4), analogă diagramei lui Nikuradse.

Fig. 4. Diagrama lui Moody.

Cele două diagrame nu diferă în zona pătratică VI, dar diferă în zona prepătratică (de
tranziţie) V. În cazul conductelor cu rugozitate neomogenă asperităţile au înălţimi diferite şi cele
mai înalte influenţează mişcarea de îndată ce se trece de zona laminară I şi de aceea , în diagrama
Moody, desprinderea curbelor corespunzătoare conductelor rugoase de curba III, corespunzătoare
conductelor netede, se produce mult mai repede ca în diagrama lui Nikuradse.
În diagrama lui Moody  variază relativ încet în zona de tranziţie V către valoarea sa
constantă din zona rugoasă VI deoarece în cazul conductelor cu rugozitate neomogenă la mişcarea
grosimii substratului laminar numărul asperităţilor care pătrund în câmpul turbulent de curgere
creşte în mod continuu

5. Rezistenţe hidraulice locale


5.1. Lărgirea bruscă a secţiunii unei conducte

7
Formula generală a pierderilor de sarcină (rezistenţe hidraulice) locale, dată de I.
Weissbach, se scrie sub forma
2
h  V ( 14 )
  2g
unde  l este un coeficient experimental numit coeficientul pierderilor de sarcină locale. La baza
introducerii acestui coeficient se află expresia teoretică a lui J. C. Borda-Carnot , dedusă în cazul
lărgirii bruşte a secţiunii unei conducte . Cazul considerat este reprezentat în figura 5. Liniile de
curent , datorită inerţiei lichidului, nu urmăresc conturul solid, deci tubul de curent îşi măreşte
secţiunea progresiv de la valoarea A1 la A2.
În aval de secţiunea AB între tubul de curent şi conductă se produc vârtejuri , a căror
mişcare se întreţine prin disiparea unei părţi din energia lichidului. În secţiunea CD tubul de curent
are secţiunea A2 egală cu cea a conductei.
Cu ajutorul relaţiei lui Bernoulli, se scrie pierderea de sarcină, considerând coeficientul lui Coriolis,
1   2    1, sub forma
p1  p2 V12 V22
h12  z1  z 2  
 2g
( 15)

Neglijând forţele tangenţiale de frecare pe porţiunea scurtă l12 , se aplică teorema impulsului
pentru suprafaţa de control cilindrică ABCD, sub forma
     
Fl  Q( V2  V1 )  Fp  Fp  Fg . ( 16)
1 2

Această relaţie se proiectează pe direcţia axei conductei, ţinând seama că Fl (forţa de legătură)
este perpendiculară pe axă; rezultă

A
C

A2
1 V1
2 2
V2
2 
A1
z2
z1

B D

Fig. 5. Lărgire bruscă de secţiune.

0  Q( V2  V1 )  ( p1  p2 ) A2  ( A2 l12 ) sin ,


însă l12 sin  z1  z2 ,
iar Q  A2 V2 şi se obţine

V2 V2  V1   V2 V2  V1 
p1 p2 Q 1
 z1  z 2  ( 17)
 gA2 g

8
Folosind această relaţie se poate exprima pierderea locală de sarcină numai în funcţie de
viteze
1 V 2  V22 ( V1  V2 )2
h12  V2 ( V2  V1 )  1  . ( 18)
g 2g 2g

Această ultimă relaţie constituie teorema Borda-Carnot care se enunţă in felul următor:
“pierderea de sarcină la lărgirea bruscă de secţiune este egală cu pierderea de energie cinetică în
această porţiune”.
Expresia anterioară se poate transcrie şi astfel :

2 2
 V  V2  V  V2
h12  1  2   21g   1  1  22g . ( 19)
 V1   V2 

Cu ecuaţia continuităţii V1 A1  V2 A2 , se obţine


V2 V2
h12  ( 1  A1 A2 )2  21g  ( A2 A1  1 )2  22g . ( 20)

De obicei rezistenţa hidraulică locală se exprimă în funcţie de viteza V2 din aval şi deci:
V22
 l  ( A2 A1  1 )2 , hl   l  . ( 21)
2g

Valoarea coeficientului l calculată teoretic cu formula anterioară constituie o primă


aproximaţie, deoarece în realitate, în aval de secţiunea de lărgire bruscă, se produce o uşoară
contracţie care depinde de raportul A2/A1, de repartiţia de viteze la intrare şi de rugozitatea pereţilor.
În consecinţă, expresia lui hl este afectată de un coeficient de corecţie experimental.

5.2. Alte rezistenţe hidraulice locale

Orice tip de singularitate a curentului se caracterizează, ca şi lărgirea bruscă a secţiunii, prin


apariţia unei disipaţii de energie locală datorată deformării profilului de viteză în lungul curgerii şi
creşterii gradului de turbulenţă. Totodată se produce o contracţie a secţiunii de curgere care face ca
în formula de calcul să apară un coeficient de natură experimentală.
Calculul practic al pierderilor de sarcină locală se face prin determinarea experimentală, în
fiecare caz, a coeficientului de pierderi l . Rezultatele se dau tabelar, prin formule empirice, sau în
abace.

5.2.1. Intrare într-un rezervor de dimensiuni mari. La intrarea într-ura rezervor mare
curentul suferă o schimbare bruscă de secţiune. După intrarea în rezervor, viteza din conductă scade
treptat până la zero, ceea ce echivalează cu existenţa unei pierderi de sarcină egală cu înălţimea
cinetică a curentului: hl = Hc=V2/2g, ceea ce dă  =l. În figura 6 este prezentat schematic
aspectul scurgerii la intrarea în rezervor. Pe figură se arată de asemenea linia
energetică l.e şi linia piezometrică l.p.

9
Fig 5.11p165 cioc67

Fig. 6. Aspectul mişcării la intrarea într-un rezervor.


5.2.2. Difuzor. Se numeşte difuzor piesa care face legătura între două conducte de diametre
diferite, realizând o racordare continuă prin mărirea diametrului în sensul curentului (fig. 7).
În difuzor se realizează o transformare treptată a energiei cinetice în energie potenţială, însoţită
de pierderi de sarcină, în general mai mici decât la lărgirea bruscă de secţiune.
Coeficientul de rezistenţă locală l al difuzorului depinde într-o mare măsură de unghiul de
divergenţa al difuzorului şi de dimensiuni (fig. 8). Se observă că pentru  = 60° 80° el atinge
valoarea maximă care este mai mare decât cea corespunzătoare la lărgirea bruscă de secţiune.
Mărirea coeficientului de rezistenţă pentru unghiuri  > 7° 9° se explică astfel: o dată cu mărirea
divergenţei difuzorului, presiunea creşte mai repede spre aval, ceea ce are drept efect crearea unor
curenţi de sens contrar lângă pereţi, cu dezlipirea stratului limită şi formarea de zone de vârtejuri în
care se produce o disipare suplimentară a energiei (v. fig. 7).
O caracteristică importantă a difuzorului este coeficientul de restituire a energiei cinetice sau de
randament al difuzorului:
 p  p
 z     z  
  2   1
dif   . ( 22)
 1V12 / 2 g
5.2.3. Confuzor. Confuzorul realizează o micşorare treptată a secţiunii (fig. 9). De-a
lungul confuzorului viteza creşte, presiunea scade şi curentul se menţine stabil, fără dezlipire.
Coeficientul de rezistenţă locală este practic nul, dacă unghiul  nu este prea mare; în general,
l = 0,005  0,06.
5.2.4. Îngustarea bruscă de secţiune. Curentul suferă mai întâi o strangulare de la
secţiunea A1 la secţiunea Ac, apoi o dilatare de la Ac la A2 (fig. 10), având: Ac/A2=  1.
Mărimea coeficientului de contracţie  depinde de valoarea raportului depinde de valoarea
raportului A1/A2; pentru valori mici rămâne constant. Cauza principală a pierderilor de sarcină
locale la îngustarea de secţiune este disiparea de energie în zona de vârtejuri care se formează în
regiunea

10
Fig. Diagramă pentru calculul pierderii de sarcină
Fig. 7. Mişcarea într-un difuzor. într-un difuzor.

secţiunii contractate. Coeficientul de rezistenţă, raportat la viteza V2, se determină cu formula l =


0,5(1- A2/A1).
5.2.5. Intrarea în conductă. Trecerea din rezervor în conductă se realizează în diverse
moduri, din care cele principale sînt arătate în figura 11.
Cazul din figura 11.a constituie un caz limită al îngustării de secţiune având l = 0,5. Pentru
celelalte cazuri coeficienţii sînt indicaţi pe desenul corespunzător tipului de intrare în conductă.

Fig. 9. Confuzor Fig. 10. Îngustare bruscă de secţiune.

11
5.2.6. Curbe. La trecerea printr-o curbă, curentul uniform suferă modificări importante
(fig. 12). Datorită forţei centrifuge presiunea creşte dinspre interiorul spre exteriorul curbei (fig.
13) ; distribuţia vitezelor se schimbă, deoarece la intrarea în curbă zona centrală a curentului, care
are o viteză mai mare, îşi menţine mai bine direcţia de curgere, obligând firele de curent vecine cu
peretele să-şi modifice direcţia spre interiorul curbei.
În felul acesta ia naştere un curent secundar, dublu elicoidal, care se menţine pe o distanţă oarecare
spre aval şi concomitent se pot produce dezlipiri şi inversiuni ale curentului atât la interiorul, cât şi
la exteriorul curbei. Aceste perturbaţii produc pierderi de sarcină locale, care se adaugă celor

Fig. 11. Intrări în conducte şi coeficienţii de rezistenţă locală corespunzători.

distribuite. Pentru calculul coeficientului de rezistenţă locală se poate folosi formula lui Weissbach
(cu  unghiul la centru ):
 2   D 
0 ,5 3 ,5

 l      0 ,13  0 ,16    . ( 23)


     Re  
valabilă pentru suprafeţe netede, îmbinate cu flanşe, fără discontinuităţi şi D  2Rc 5D.

Fig. 12. Mişcarea într-o curbă a unei conducte. Fig. 13. Variaţia presiunilor în curbă.

12
Valorile lui l|=/2 în funcţie de D/Rc sînt date în tabelul 1. Pentru conductele rugoase, cu D/Rc=1,
l creşte la valoarea 0,5.
Tabelul 1.
D/Rc 0,2 0,4 0,6 0,8 1,0 1,2 1,4 1,6 1,8 2,0
l|=/2 0,13 0,14 0,16 0,21 0,29 0,44 0,66 0,98 1,41 1,98

5.2.7. Coturi. Cotul este o piesă de îmbinare care realizează o schimbare bruscă de direcţie.
Se foloseşte la conducte cu diametru mic.
În cazul codurilor cu rotunjire a conductelor circulare coeficientul  l depinde de unghiul de
deviaţie  şi de raportul dintre raza r0 a conductei şi de raza R de racordare. De exemplu, pentru
  90 0 , l este dat în tabelul 2.

Fig. 14. Organe de obturare şi reglaj; a. robinet cu cep, b. robinete (ventile) diferite.

5.2.8 Ramificaţii. Coeficientul de rezistenţă la ramificaţii depinde în primul rând de


configuraţia geometrică a ramificaţiei şi apoi de raportul debitelor, sensul scurgerii şi de numărul
Reynolds.
Tabelul 2.
r0 /R 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1
l 0,131 0,138 0,158 0,206 0,294 0,440 0,661 0,977 1,408 1,978

5.2.9. Ventile, robinete, vane. Acestea sînt dispozitive de obturare şi reglaj care se
montează pe conducte şi care pot introduce pierderi de sarcină importante. În figura 14 sînt arătate
robinetul cu cep şi ventile sau robinete de diferite construcţii.

5.2.10. Sorburi, clapete inverse. Sorburile sînt piese care se montează la începutul
conductelor de aspiraţie pentru a împiedica pătrunderea corpurilor străine. Coeficientul de
rezistenţă depinde de dimensiunile şi construcţia sorbului.
Pentru ultimele trei categorii de rezistenţe hidraulice locale nu s-au dat formule sau diagrame,
acestea fiind prea complicate pentru a fi prezentate într-un curs. Ele se pot găsi în lucrări de
specialitate, ca de exemplu [2].

13
6. Probleme rezolvate
1. Să se determine pierderea liniară de sarcină într-o conductă de diametru D = 285 mm,
lungime L = 1 200 m şi rugozitate echivalentă e = 0,17 mm pentru un debit de greutate QG=260
tf/oră de petrol cu greutatea specifică  = 0,9 tf/m3 şi viscozitatea cinematică  = 0,28 cm2/s.
Rezolvare. Viteza medie de curgere este
4QG 4  260 103  9,81
V   1,258 m / s
D 2  3600   0,2852  0,9 103  9,81 3600
Curgerea este turbulentă deoarece numărul Reynolds al curgerii este
VD 1,258  0,285
Re    12805  Recr
 0,28  10 4
Presupunând regimul de turbulenţă netedă, se obţine, din formula lui Blasius,
0,3164 0,3164
 0 ,25
  0,0297 .
Re 128050 ,25
Mişcarea turbulentă netedă are loc pentru numere Reynolds
8
 D  7
2300  Re  27  .
2 
 e
Ipoteza regimului de turbulenţă netedă se confirmă, deoarece
8 8
 D  7  0,285  7
27   27 3 
 59197  Re  12805 .
 2e   2  0,17  10 
Rezultă pierderea liniară de sarcină
l V2 1200 1,2582
hd    0,0297  10,087m .
d 2g 0,285 2  9,81
2. Pentru determinarea coeficientului pierderilor locale de sarcină în cazul unui ventil
montat într-o conductă de diametru D = 100 mm prin care curge debitul de apă Q = 15,7 dm3/s se
utilizează un manometru cu mercur (fig. 15). Cunoscând indicaţia manometrului Dh = 50mm,
densitatea mercurului Hg = 13900 kg/m3 şi densitatea apei =1000 kg/m3, să se determine
coeficientul pierderilor locale de sarcină l.
p V2
Rezolvare. În formula pierderilor locale de sarcină hl  l  unde p = p1 - p2 este
 2g
căderea de presiune datorată prezenţei ventilului,  = g este
greutatea specifică a apei, iar V = 4Q/D2 este viteza de curgere
prin conductă. Se observă că p1 = pA+ h1 şi p2 = pC + h2 = pB +
Hgh+ h2. Din condiţia egalităţii presiunilor în planul orizontal O-
O, pA = pB sau
p1  h1  p2   Hg h  h2 
rezultă
Fig. 15. Determinarea coeficientului unei   Hg 
rezistenţe locale. p  p1  p2   Hg h   h2  h1    Hg   h     1h 
  
p 2 g   Hg  2 g 2 4   Hg   2 gD 4
l     1 h  D    1h ,
 V 2    42 Q 2

 
  8Q 2
 13590  3,14 2  9,81  0,14
l    1  0,05  312 .
 1000  8  15,7 2  10 6

14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
Hidraulica conductelor sub presiune

1. Definiţii, clasificare şi probleme generale ale calculului conductelor sub presiune.

Conductele sub presiune sunt sisteme solide ce servesc la transportul sub presiune al fluidului
între două puncte cu sarcini energetice diferite.
Conductele pot fi simple (fără ramificaţii) sau cu ramificaţii, formând reţelele de distribuţie.
Conductele simple sânt alcătuite din tronsoane de acelaşi diametru sau cu diametre diferite, în
care cantitatea de fluid intrată rămâne constantă pe întreaga lungime a conductei (se mişcă prin
tranzit). Conductele simple se clasifică în două categorii: scurte şi lungi.
Conductele de lungime relativ mică la care pierderile de sarcină locale au ordinul de mărime
comparabil cu cel al pierderilor de sarcină liniare sunt numite conducte scurte. Astfel conductele de
aspiraţie ale pompelor, conductele forţate ale hidrocentralelor, golirile de fund ale barajelor, sifoanele
etc. sunt conducte scurte. Rezistenţa hidraulică totală se calculează prin însumarea pierderilor de
sarcină locale şi a pierderilor de sarcină liniare.
Conductele de lungime relativ mare la care pierderile de sarcină locale sunt neglijabile în
raport cu cele liniare sunt numite conducte lungi. Astfel, conductele sistemelor mari de irigaţie,
conductele sistemelor de alimentare cu apă industrială şi urbană, magistralele pentru transportul
petrolului sunt în general, conducte lungi. Rezistenţa hidraulică totală se calculează prin însumarea
pierderilor de sarcină liniare (care se majorează, eventual, cu 3 ... 5%, pentru a se ţine seama şi de
pierderile de sarcină locale).
Conductele cu ramificaţii, reţelele de distribuţie, pot fi reţele deschise, care constau dintr-o linie
principală şi din ramuri laterale şi reţele închise (în bucle, inelare) care reprezintă un sistem închis de
conducte de alimentare care pleacă şi vin în noduri comune; acestea din urmă sunt mai sigure în
funcţionare, în caz de avarie, scoaterea unei bucle (inel) din funcţiune neafectând funcţionarea întregii
reţele.
Mişcările în conducte sub presiune pot fi permanente sau nepermanente. În acest capitol se
studiază mişcările permanente.
În majoritatea cazurilor practice, mişcarea fluidelor în conducte este turbulentă; o categorie
aparte de probleme o formează cele referitoare la mişcările laminare în conducte care au fost studiate
în capitolul 6 (privind modul de determinare a rezistenţei hidraulice liniare).
Calculul conductelor sub presiune se reduce în principiu la calculul rezistenţelor hidraulice
liniare şi locale.
Problemele generale însă, ale calculului conductelor sub presiune sunt următoarele:
••• determinarea diametrului când se cunosc debitul, lungimea, natura pereţilor conductei şi pierderea
de sarcină admisă;
••• determinarea debitului în conductă când sunt cunoscute diametrul, lungimea, natura pereţilor
conductei şi pierderea de sarcină;
••• determinarea pierderii de sarcină pe conductă când se cunosc diametrul, lungimea, debitul şi
natura pereţilor conductei.
În toate cazurile practice de calcul ale unei conducte sau sistem de conducte sub presiune este
necesar să se stabilească în prealabil natura mişcării fluidului, laminară sau turbulentă (netedă, de
tranziţie sau rugoasă, pătratică).
Se impune de asemenea apreciat în ce cantităţi fluidul transportat conţine gaze în diluţie sau în
amestec şi particule fine aflate în suspensie ; în prezentul studiu se consideră că acestea se află în
cantităţi neînsemnate.

1
Se consideră densitatea  şi viscozitatea dinamică  ca fiind constante, iar temperatura,
respectiv căldura, invariabile (fluidul din conductă este tratat ca fluid incompresibil, fără transfer de
căldură).
Principalele relaţii care stau la baza calculului conductelor sub presiune în mişcare permanentă
sunt ecuaţia continuităţii şi relaţia energiei (relaţia lui Bernoulli). Scrierea relaţiei lui Bernoulli pentru
fiecare linie de curent într-o mişcare presupune cunoaşterea repartiţiei vitezei în fiecare punct, deci
integrarea ecuaţiilor de mişcare. Din acest motiv, în studiul practic al mişcării în conducte sub
presiune sau cu suprafaţă liberă, se aplică relaţia lui Bernoulli pentru un tub de curent. Într-un plan
oarecare normal la un tub de curent, repartiţia presiunii este hidrostatică, deci termenii p/ +z din
relaţia lui Bernoulli se pot lua pe axa unei conducte sau pe suprafaţa liberă a unui canal. Termenul
cinetic însă necesită un coeficient de corecţie pentru a putea fi exprimat în raport cu viteza medie în
secţiunea tubului de curent şi anume coeficientul energiei cinetice, numit şi coeficientul lui Coriolis,
care ia în consideraţie neuniformitatea repartiţiei vitezei în secţiunea tubului de curent (§ 6.2.3).
Această neuniformitate este mai mare în cazul mişcărilor laminare, pentru care  are valori mai mari
şi anume:  = 2 pentru conductă de secţiune circulară;  = 1,55 pentru conductă de secţiune inelară; 
= 2,3 pentru conductă cu secţiunea un triunghi echilateral. În mişcare turbulentă, = 1,1 ... 1,05 şi la
viteze mari, adeseori se ia aproximativ   1.

2. Conducte scurte

2.1. Calculul în cazul general

La calculul hidraulic al conductelor scurte, se iau în consideraţie atât pierderile de sarcină


liniare, cît şi cele locale. Dacă rezistenţele locale sunt situate la distanţe una de alta mai mari sau egale
cu 20 D (D fiind diametrul interior al conductei), atunci coeficientul  al unei rezistenţe locale nu
depinde de rezistenţele locale vecine. Dacă aceste distanţe sunt mai mici, atunci calculul hidraulic nu
mai este suficient de precis. În calculul conductelor scurte se aplică principiul compunerii pierderilor
de sarcină, fiecare rezistenţă luând naştere în mod complet şi independent de acţiunea rezistenţelor
vecine.
Calculul conductelor scurte se bazează pe aplicarea relaţiei lui Bernoulli în care se introduc
pierderile liniare şi locale, între punctele 1 şi 2, începutul şi sfârşitul conductei sau sistemului de
conducte considerate

hr 12 
p1  p2
 z1  z 2 
 
 V12  V22  l V
    l 
2

(11.1)
 2g D  2g
sau
0,0826Q 2  l 
hr 12  4    l  (11.2)
D D 

Se poate înlocui fiecare rezistenţă locală printr-o rezistenţă liniară echivalentă având lungimea
D
le, dată de formula le  l sau se poate înlocui paranteza din relaţia (11.2) cu un coeficient al

rezistenţei locale echivalente cu întregul sistem dat de formula

l
 sist    l
D

2
Dacă se cunosc D, Q şi configuraţiile rezistenţelor locale de pe conductă, mai întâi se
4Q VD
calculează viteza medie în conductă V  şi numărul . Re 
D 2

În funcţie de rugozitatea pereţilor şi de valoarea numărului Re, se determină ; apoi,
cunoscând şi valorile coeficienţilor l, se află pierderea de sarcină pe conductă, hr1-2, cu formula
(11.1).
În cazul când se cunosc D, hr1-2 şi configuraţia rezistenţelor locale (deci coeficienţii l),
calculul debitului se face prin aproximaţii succesive. Mai întâi se presupune regimul turbulent rugos,
pentru care se calculează coeficientul  ca o funcţie de diametrul D şi se determină debitul Q în prima
aproximaţie cu formula (14.2). Cu această valoare, se calculează V şi numărul Re, după care se
determină  (Re, /D) în a doua aproximaţie, iar din formula (11.2) rezultă noua valoare a lui Q, care
poate fi socotită cea căutată.
În sfârşit dacă se cunosc hr1-2, Q şi configuraţiile rezistentelor locale de pe conductă, diametrul se
determină astfel: se dau diferite valori lui D şi pentru fiecare valoare se află hr1-2. Se reprezintă grafic
hr1-2(D) (fig. 11.1). Pentru hr1-2 dat, se determină D. De obicei, conducta nu poate fi executată cu orice
diametru, ci este necesar să se aleagă diametrul standardizat superior, cel mai apropiat de cel obţinut
prin calcul, pentru care pierderea de sarcină este mai mică decât cea impusă, iar dacă această pierdere
rămâne fixă, conducta transportă un debit mai mare decât cel cerut.
În continuare, se dă un exemplu de calcul a unei conducte scurte: sifonul.

Fig. 11.1. Curba rezistenţei hidraulice în funcţie de diametrul conductei la debit constant.

2.2. Sifonul

Sifonul (fig. 11.2) este o conductă scurtă prin care lichidul se mişcă gravitaţional din
rezervorul sau bazinul de alimentare A într-un alt rezervor B, a cărui suprafaţă liberă are o cotă
inferioară cu H celei din rezervorul A. Particularitatea sifonului constă m faptul că are pe traseul
curgerii un punct mai înalt decât suprafaţa liberă din rezervorul A. Pentru a funcţiona, mai întâi sifonul
trebuie amorsat (umplut cu lichid). Scoaterea aerului din sifoanele mari se efectuează cu pompe de
vid.

3
Fig. 11.2. Sifonul
În funcţionare este necesar ca în punctul cel mai înalt, situat la distanţa l’ măsurată în lungul
conductei faţă de rezervorul A şi la cota Z deasupra acestui rezervor, să nu se producă fenomenul de
cavitaţie (evaporarea lichidului şi degajarea aerului dizolvat în lichid); deci, depresiunea
p  p`min
H v`  at  H v,ad
`


pat  pmin
Hv   H v ,ad
 (11.3)
Presupunând dimensionat sifonul, din relaţia (11.1) se calculează viteza, punând z1  z2  H ,

 V12  V22 
 0 , ; p1  p2  pa deci
2g
2gH
V (11.4)
l
  l
, D
iar debitul
 D2 2gH
Q (11.5)
l
4   l
D
În prima aproximaţie, se ia  corespunzător regimului turbulent rugos şi cu formula (9,4) se
calculează viteza, apoi numărul Re şi se determină  în a doua aproximaţie, iar cu (11.5) se află Q
căutat.
În punctul 1' situat la cota maximă, trebuie verificată condiţia (11.3). Se scrie relaţia lui
Bernoulli între 1 şi 1' ( p1  pat V12 2 g  0 ; z`1  z1  Z ; p1'  pmin )
pat  pmin V 2 l V
2
Z       l  
 2g  D 
11` 2g

de unde trebuie să rezulte

 l V
2
Z        l    H v,ad (11.6)
 D 
11' 2g

4
2.3. Conducte lungi

2.3.1. Calculul conductelor lungi montate în serie

Se consideră un număr de m tronsoane de conducte înseriate. Conductele fiind lungi, se


neglijează termenul cinetic din relaţia lui Bernoulli şi pierderile locale de sarcină. Diferenţa de nivel H
între rezervoare serveşte pentru învingerea pierderilor liniare de sarcină (fig. 11.3).
Debitul în toate tronsoanele este acelaşi, Q, iar pierderile liniare de sarcină se însumează:
m m
l
H   hdi  0,0826 Q 2  i 5i (11.7)
i 1 i 1 Di

Dacă se cunoaşte debitul Q, pentru fiecare conductă se află viteza medie Vi, numărul Reynolds Rei şi
apoi se determină i. Cu formula (11.7) se află H.

Fig. 11.3. Conducte lungi montate în serie.

În cazul când se cunosc H, li şi D şi se cere Q, se presupune regimul turbulent rugos în fiecare


conductă, pentru care, având Δ/D, se obţin valorile i0  în aproximaţia iniţială. Din relaţia (11.7),
rezultă Q(0). Se recalculează vitezele medii Vi 1 şi numerele Re i1  Vi 1 Di /  şi se obţin valorile
 
i1 Rei1 ,  Di . Apoi, cu formula (11.7) se determină debitul Q(1) în prima aproximaţie. De obicei,
procesul iterativ se poate opri aici: Q  Q(1). Dacă în fiecare conductă regimul este turbulent rugos,
i1  i0  şi deci Q = Q(1) = Q(0).
Uneori, se cere înlocuirea conductelor înseriate cu o conductă echivalentă, deci care să transporte
acelaşi debit Q pentru o sarcină H dată. Scriind pentru conducta echivalentă H = 0,0826 Q2 l/D5
rezultă
l m
 i li
D 5
 
i 1 Di
5
(11.8)
m
Presupunând că lungimea l este cunoscută (de exemplu, l =  li ), se obţine diametrul D al
i 1

conductei echivalente. Coeficienţii i, şi  sunt presupuşi cei din regimul turbulent rugos.
Aceeaşi problemă se poate rezolva şi utilizând formula (8.9) pentru pierderile liniare de
sarcină:
m
l
H  Q2  i2 (11.9)
i 1 K i

Dacă se cunosc li, Di şi Q, pentru determinarea căderii H, se calculează mai întâi viteza Vi şi apoi
numărul Rei pentru fiecare tronson. Dacă pe un tronson regimul este turbulent rugos, valoarea lui K se

5
poate lua din [9], [11], [17] sau se poate calcula cu formula K = ACR1/2 în care coeficientul C rezultă
din lucrările menţionate anterior.
În cazul când se dă H şi se caută Q, procesul iterativ decurge analog, valorile din aproximaţia iniţială
pentru modulele de debite fiind cele corespunzătoare regimului turbulent rugos.
Observaţie: În paragrafele care urmează privind calculul conductelor, pentru scurtarea
expunerii, nu se mai repetă raţionamentele privind determinarea coeficientului  sau a modulului de
debit K; metodele prezentate în acest paragraf se aplică analog.

2.3.2. Calculul conductelor lungi montate în paralel


Se consideră m conducte de diametre şi lungimi date conectate în paralel între nodurile A şi B
(fig. 11.4). în nodul A intră debitul Q şi se ramifică în debitele Q1, Q2, ..., Qm.

Fig. 11.4. Conducte lungi montate în paralel.

Conform ecuaţiei continuităţii,


m
Q   Qi (11.10)
i 1
Acelaşi debit Q iese din nodul B.
Înălţimile piezometrice în punctele A şi B:
p p
H A  A  z A şi H B  B  z B
 
fiind aceleaşi pentru toate conductele montate în paralel, rezultă că pierderea de sarcină este aceiaşi pe
toate conductele
. h1  h2  ....  hm  H A  H B (11.11)

Utilizând formula (8.6), se obţine

 1l1  l  l
0,0826 Q12 5
 0,0826 Q22 2 52  .....  0,0826 Qm2 m 5m  H A  H B (11.12)
D1 D2 Dm

Dându-se parametrii conductelor şi debitul Q, se cere determinarea debitelor Q1, Q2,..., Qm şi a


pierderii de sarcină HA - HB.
Din relaţia (11.12), se exprimă debitele Q2,..., Qm în funcţie de Q1,

6
Di2  1 l1 Di
Qi  Q1 i  2,..., m (11.13)
D12  i li D1

şi, înlocuind în relaţia (11.10), se obţine


Q
Q1  . (11.14)
m
D 2
 1 l1 Di
1  i

i 2 D 1
2
 i li D1

Cunoscând Q1, debitele în celelalte conducte se află cu formula (11.13), iar pierderea de
sarcină pe conductele în paralel rezultă din (11.12). Dacă se cunoaşte, pierderea de sarcină HA -HB şi
se cer debitele, atunci acestea rezultă direct din (11.12), iar cu formula (11.10) se calculează debitul
total.
Aceleaşi probleme pot ti rezolvate şi prin utilizarea expresiei (8.9) pentru pierderea liniară de sarcină.
Relaţiile (11.12) se înlocuiesc cu următoarele

Q12 Q22 Qm2


l1  l 2  .....  lm  H A  H B (11.15)
K 12 K 22 K m2

Dacă se li, Ki şi Q, atunci debitele Q1,...,Qm şi pierderea de sarcină HA - HB se determină astfel:


Din relaţia (11.15)se obţine
K l1
Qi  Q1 i i  2,..., m (11.16)
K 1 li

şi, înlocuind în expresia (11.10), se află


Q
Q1  m
(11.17)
K l1
1  i
i2 K 1 li

Celelalte debite se calculează cu formula (11.16), iar pierderea de sarcină se determină pentru o
conductă oarecare cu formula (11.15).
Dacă se dau li, Ki şi HA - HB, atunci debitele Qi se găsesc direct din relaţiile (11.15), iar debitul
total Q rezultă din (11.10).

2.3.3. Calculul conductelor lungi cu debit uniform distribuit

În practica alimentărilor cu apă, alimentarea consumatorilor poate fi nu numai cu debit


concentrat, ci şi cu debit distribuit. În cel mai simplu caz, se presupune că pe porţiunea AB de lungime
l consumatorii sunt alimentaţi cu debitul uniform distribuit Qd, iar în aval de porţiunea l este cerut
debitul de tranzit Qt (fig. 11.5). Pierderea de sarcină h pe porţiunea AB se determină împărţind
lungimea l în conducte de lungimi elementare. Se consideră porţiunea elementară dx situată la distanţa
x de punctul A.

7
Fig. 11.4. Conductă lungă cu debit uniform distribuit

x
În secţiunea x, debitul este, Qx  Qt  Qd  Qd iar cu pierderea de sarcină elementară pe porţiunea x,
l
 
dh  Qx2 K 2 dx , rezultă
1  1 l 2 Qd2 l 3 
1
Qx2
h dx  
 t
Q  Qd 2
l  2Qd Qt  Qd     ,
0
K2 K2  l 2 l2 3 

1  2 Qd2 
h  Q  Q Q  . (11.18)
K 2  3 
t t d

În cazul particular când există numai debit distribuit (Qt = 0),

1 Qd2
h l. (11.19)
3 K2

Comparând ultima expresie cu relaţia (8.9), se vede că la alimentarea cu debit uniform


distribuit pierderea de sarcină este de trei ori mai mică decât în cazul alimentării consumatorului cu
acelaşi debit, concentrat. Mai departe, punând aproximativ
Qd2
Qt2  Qt Qd   Qt  0,55Qd 
2

3
şi introducând noţiunea de debit de calcul,

Qc  Qt  0,55Qd (11.20)

se obţine formula
Qc2
hl (11.21)
K2
care este valabilă pentru orice tip de alimentare.

8
2.4. Probleme rezolvate

1. Pentru reţeaua din figura 11.6 se cunosc următoarele date: diametrul d = 35 mm şi lungimea
L = 14,4 m; suprapresiunea în rezervorul A, p1 = 3,3 at; nivelele în rezervoare HA = 2,3 m, HB= 6,65
m; coeficienţii pierderilor locale de sarcină 1 = 0,5 (intrare), 2 = 8,3 (robinet), 3 = 0,22 (cot), 4 = 1
(ieşire) şi coeficientul pierderii de sarcină liniară  = 0,033 (conductă). Se cere debitul transportat prin
conductă.
Rezolvare. Relaţia lui Bernoulli între M şi N se scrie sub forma

p1  pa pa  L V 2
 HA   H B      1   2 3 3   4 
   d  2g

Fig. 11.6. Reţea de conducte.


Rezultă viteza în conductă
12
  p1   H A  H B 
V  2 g  
   L d   1   2  5 3   4  = 4,792 m/s
şi debitul
d 2
Q V  4,61110 3 m 3 / s .
4

2. Legătura dintre două rezervoare A şi B între care diferenţa de nivel este h =7,6 m este
realizată printr-o conductă în sifon de lungime totală l = 610 m şi diametru d == 30 cm (fig. 11.7). Să
se calculeze debitul sifonat din rezervorul A în rezervorul B şi distanţa maximă l1 a punctului E situat
la cota hE = 5,5 m, faţă de rezervorul A, pentru ca în acest punct să nu apară cavitaţia. Se cunosc
coeficientul  = 0,03, presiunea de vaporizare pv/120 cm H2O şi presiunea atmosferică pv/ = 10 m
H2O.

Fig. 11.7. Conductă în sifon.

9
pA pB l V2
Rezolvare. Din relaţia lui Bernoulli între A şi B, h  , rezultă viteza în
  d 2g
2 ghd
conductă, V  1,563 m / s . Se obţine debitul
l
d 2
Q V  0,11 m 3 / s .
4
p V 2 pE l V2 p p
Din relaţia lui Bernoulli între A şi E, A    hE   1 şi din condiţia E  v
 2g  d 2g  
rezultă
2 gd  p A  pv  d
l1    hE    255 m .
V 2    

3. Un hidrofor A alimentează cu apă un rezervor deschis B, printr-o conductă formată din două
tronsoane din fontă înseriate (fig. 11.8), care a funcţionat o vreme, dar este în stare bună. Dându-se:
p1- pa = 2 at; HA = 1 m; HB = 10 m; l1 = 50 m; l2 = 50 m; d1 = 200 mm; d2 = 250 mm, se cere să se
calculeze debitul care trece prin conductă şi să se traseze diagramele energetică şi piezometrică.
Rezolvare. Scriind relaţia lui Bernoulli între suprafeţele libere ale vaselor, se obţine

VA2 p1 VB2 pa  l l    
  HA    H B  0,0826Q 2  1 15  2 25  14  C4  24  ; VA = VB = 0.
2g  2g   d1 d 2 d1 d1 d 2 

Pentru conducte din fontă care au fost în exploatare, diametrelor d1 = 200 mm şi d2 = 250 mm
le corespund respectiv 1= 0,0323 şi 2 = 0,03, [7]. Coeficienţii pierderilor locale de sarcină au
2
  d 2 
valorile 1 = 0,5 şi 1 = 1, iar C = 1   1   = 0,1211. Rezultă
  d 2  

Q
 p1  pa    H A  H B = 0,0151; Q  00,0151  0,123 m3 /s .
 l l    
0,0826 1 15  2 25  14  C4  24 
 d1 d 2 d1 d1 d 2 

Cu această valoare a debitului se obţin vitezele

4Q 4Q
V1   3,92 m / s , V2  2  2,51 m / s .
d12
d 2
Diferenţa energiilor de presiune şi de poziţie dintre rezervoare

h   p1  pa    H A  H B = 11 m
se consumă astfel:
V12 l1 V12 V12
hl1   1  0,39 m. hd 1  1  6,3 m. hlC   C  0,100 m.
2g d1 2 g 2g

l2 V22 V2
hd 2  2  3,89 m. hl 2   2 2  0,322 m.
d2 2g 2g

10
fig 10.12 p 200 JF

Fig. 11.8. Reţea de conducte alimentată prin hidrofor.

Cu aceste valori se trasează mai întâi diagrama energetică (cu linie continuă în fig. 11.8) şi
apoi diagrama piezometrică (cu linie întreruptă în aceeaşi figură).

4. Pe o conductă de diametru d = 65 mm care transportă apă ( = 10-6 m2/s) cu debitul Q = 40 1/s


este conectată o derivaţie de lungime l2 = 19 m, având acelaşi diametru (fig. 11.9). Dacă l1 = 13,5 m,
iar  = 12,3, conductele având rugozitatea echivalentă e = 0,24 mm, să se determine debitele în cele
doua ramuri în paralel.


L2, d
Q2

Q l1, d

d A Q1 B

Fig. 11.9 Reţea de conducte ramificate în paralel

Rezolvare. Din egalitatea pierderilor de sarcină între A şi B pe cele doua ramificaţii


2 2
l V2 l V2 V2 l  4Q   l  4Q 
 1 1   2 2   2 ;  1  21     2    22 
d 2g d 2g 2g d  d   d  d 
Q1 l d
rezultă raportul debitelor  2 = 1,883. Presupunând regimuri de curgere turbulent
Q2 l1 l1
1  d 
rugoase, se obţine după Nikuradse  2 lg    1,74 ,  = 0,0277.
  2e 
Din relaţiile Q1/Q2 =1,883 şi Q1 + Q2 = Q = 40 l/s se obţine Q1 = 26,126 1/s şi Q2 = 13,874 1/s.
Se verifică regimul de turbulenţă rugoasă pe ramura 2. Deoarece viteza în conducta este
4Q Vd
V2  22 = 4,181 m/s, numărul Reynolds este Re2 = 2 = 27176. Frontiera inferioară a
d 
191,2 d
turbulenţei rugoase   155 568 este depăşită, confirmându-se ipoteza de curgere admisă.
 2e

11
Pompe hidrodinamice
1. Generalităţi
Generatoarele hidraulice sunt maşini de lucru destinate să transforme energia mecanică în
energie hidraulică. După natura fluidului antrenat, generatoarele hidraulice se pot clasifica în :
1. Pompe — maşini funcţionând cu lichid.
2. Ventilatoare şi suflante — maşini funcţionând cu gaze.
În cazul maşinilor funcţionând cu gaze, dacă fluidul nu suferă comprimări însemnate,
procesele termodinamice au importanţă redusă, iar studiul funcţionării se poate face aplicând
exclusiv legile hidrodinamicii. Maşinile funcţionând cu gaze la diferenţe mari de presiune (de
exemplu compresoarele) sunt tratate în cadrul maşinilor termice deoarece în procesul
funcţionării au loc importante transformări termodinamice.
După principiul funcţional prin care se efectuează transformarea de energie, generatoarele
hidraulice pot fi clasificate în următoarele categorii :
1. Pompe hidrodinamice (turbopompe) — maşini în care transformarea de energie are
loc datorită interacţiunii dintre palete şi fluid (prin modificarea momentului cantităţii de
mişcare); sunt caracterizate prin viteze mari ale fluidului faţă de organele active ale maşinii,
iar debitul variază cu înălţimea de pompare.
2. Pompe volumice — maşini în care au loc deplasări periodice ale unor volume de
lichid dinspre aspiraţie către refulare, cu creşterea corespunzătoare a presiunii; sunt
caracterizate prin deplasări reduse ale fluidului faţă de organele active ale maşinii (rotor,
piston, membrană ETA.), iar debitul variază foarte puţin cu înălţimea de pompare.
3. Pompe cu fluid motor — maşini la care energia lichidului transportat se măreşte
prin transformarea energiei unui fluid motor.
4. Pompe electromagnetice — generatoare hidraulice ce transportă metalul lichid
datorită forţelor care iau naştere prin interacţ iunea dintre curentul electric ce trece prin
metal şi câmpul magnetic respectiv.
5. Elevatoare hidraulice — instalaţii ce ridică apa la o înălţime geometrică fixă,
crescând doar energia de poziţie a lichidului.
În capitolul de faţă vor fi prezentate numai pompele hidrodinamice funcţionând cu apă.
Pompele volumice, ventilatoarele şi pompele funcţionând cu alte lichide vor fi examinate în
capitole separate.

1
Pentru a-şi îndeplini misiunea, pompa trebuie cuplată la o sursă de energie mecanică (de
exemplu motor electric), care transmite la arborele pompei puterea:
P  M (1)
unde cu M s-a notat momentul transmis la arbore, iar cu  viteza unghiulară.
Prin organul său activ pompa măreşte energia curentului lichid care o
traversează (fig. 1), valorificând sub formă de putere hidraulică cea mai
mare parte a puterii primite în arbore; aceasta este puterea utilă realizată
de pompă :
Pu  gQH (2)
unde H se numeşte înălţime de pompare şi reprezintă diferenţa dintre
energia specifică (energia pe unitate de greutate) la ieşirea din pompă
(punctul r) şi cea de la intrarea în pompă (punctul a):
vr2  va2 p r  pa
H  Er  Ea  Z r ,a   (3)
2g g
pr  pa
De obicei în relaţia (3) termenul dominant este g . In cursul
convertirii energiei mecanice în energie hidraulică au loc şi transformări
Fig. 1
ireversibile în energie termică, acustică etc. Datorită faptului că aceste
disipări nu mai pot fi recuperate, în mod curent în tehnică ele poartă
denumirea de pierderi.

2. Clasificarea pompelor hidrodinamice


Domeniile de utilizare fiind extrem de variate, clasificarea generatoarelor hidrodinamice se
poate face după diferite criterii, de exemplu :
După felul fluidului :
o pompe funcţionând cu apă (caldă sau rece);
o pompe funcţionând cu lichide neagresive (ulei, produse petroliere);
o pompe pentru lichide agresive (acizi, baze);
o pompe funcţionând cu lichide foarte vâscoase (nămol, metale lichide, diferite
paste, suspensii);
o ventilatoare.
După numărul de rotoare: monoetajate; multietajate.

2
După poziţia axei : cu axă orizontală ; cu axă verticală ; cu axă înclinată.
Clasificarea cea mai importantă a pompelor hidrodinamice se face după numărul
caracteristic K, turaţia specifică ns sau turaţia caracteristică n0. Aceste mărimi sunt funcţii
caracteristice, obţinute din condiţii de similitudine, şi fac legătura între o anumită geometric a
rotorului maşinii hidraulice şi parametri săi energetici (debit, înălţime de pompare, turaţie).
Relaţia de calcul a numărului caracteristic este :

Q1 / 2
K  2n (4)
gH 3 / 4
La calculul numărului caracteristic, adimensional, se utilizează unităţile de măsură SI, iar
turaţia se exprimă în l/s.
Demonstrarea modului în care s-a ajuns la expresiile funcţiilor caracteristice se face la
paragraful privind similitudinea maşinilor hidraulice din capitolul de turbine hidraulice.
Din relaţia (4) se constată imediat că pentru aceiaşi Q şi H, K variază direct
proporţional cu turaţia. De aceea se consideră că pompa este cu atât mai rapidă cu cât
numărul caracteristic este mai mare. În tehnica actuală sunt utilizate pompe cu numere
caracteristice cuprinse între 0,4 şi 6,2.
Pentru o valoare constantă a parametrilor n şi H, cu cât debitul este mai mare, cu atât
numărul caracteristic are o valoare mai mare. Valori mari pentru Q înseamnă însă valori mari
ale diametrului de intrare în rotorul pompei Do. Pentru o valoare constantă a lui Q şi n, H este
cu atât mai mare cu cât diametrul de ieşire din rotorul pompei, D2 este mai mare. Valori mari ale
lui H înseamnă numere caracteristice scăzute. În consecinţă, la turaţii specifice mici (Q mic şi H
mare), raportul D2 /D0 va avea valori mari. In figura 2 se prezintă configuraţia rotorului şi
mărimea raportului D2/Do pentru valori uzuale ale numărului caracteristic.

3
Fig. 2
3. Construcţia generatoarelor hidrodinamice
Din numeroasele soluţii adoptate în construcţia generatoarelor hidrodinamice se vor descrie
câteva variante caracteristice, în componenţa cărora intră toate organele principale,
reprezentative pentru acest tip de maşini.
3.1. POMPE CENTRIFUGE
Pompe centrifuge monoetajate
Sunt utilizate în industrie, transport, agricultură, alimentări cu apă, cons trucţii, pentru debite
cuprinse între 1 şi 200 l/sec şi înălţimi de pompare de la 3 la 120 m
Pompa centrifugă este cel mai utilizat tip de turbopompă (figura 3). Este caracterizată prin
intrarea axială a apei în rotor şi ieşirea radială după schema:

Principalele elemente componente sunt următoarele (vezi figura 3.b): arborele (1), care
transmite mişcarea de la motorul de antrenare la rotorul pompei; sistemul de etanşare (2), care
împiedică fluidul să părăsească carcasa pompei; camera spirală (3), care preia fluidul la ieşirea
din rotor şi îl vehiculează către flanşa de refulare(difuzor) (4); flanşa de aspiraţie (5); rotorul

4
pompei (6); palele rotorice (7), prin intermediul cărora rotorul cedează energie curentului de
fluid; carcasa pompei (8); blocul de lagăre (9); suportul pompei (10) şi presetupa (11).

Fig. 3. − Pompa centrifugă: (a) vedere de ansamblu; (b) secţiune longitudinală


Rotorul 6 este fixat pe arborele 1 cu ajutorul unei pene. Prin rulmenţi, arborele se sprijină pe
corpul lagărului, care este în acelaşi timp şi batiul pompei. Apa pătrunde în pompă prin

5
conducta de aspiraţie îmbinată cu capacul de aspiraţie 5. Pentru a putea porni, pompa şi
conducta de aspiraţie trebuie în prealabil umplute cu lichid
Prin învârtirea rotorului apa este centrifugată spre periferia acestuia. Aşadar, la intrarea în
rotor se creează vid. Pe suprafaţa liberă din bazinul de aspiraţie acţionează presiunea
atmosferică (fig.4.)

Fig.4
Datorită acestei diferenţe de presiune, între bazin şi intrarea în pompă este generat un
flux lichid continuu. La periferia rotorului apa este colectată în camera spirală 3 şi apoi
condusă prin difuzor spre conducta de refulare. În camera spirală, şi mai ales în difuzor, o parte
din energia cinetică a lichidului se transformă în energie potenţială.
Pompele funcţionând cu apă curată se realizează aproape întotdeauna din Fc20. Numai în
cazuri bine justificate se utilizează oţelul carbon ori inoxidabil, aliaje pe bază de aluminiu sau
bronzuri.
Rotorul (fig. 5) este compus din inelul 1, coroana 2 şi paletele 3. Partea coroanei cu care se
realizează prinderea pe arbore se numeşte buluc. Pompele funcţionând cu apă curată se
realizează aproape întotdeauna din Fc20. Numai în cazuri bine justificate se utilizează oţelul
carbon ori inoxidabil, aliaje pe bază de aluminiu sau bronzuri.
Pentru a micşora pierderile prin curgerea lichidului din zona de presiune înaltă în zona de
presiune joasă, se prevăd labirinţi. Inelul labirintului 4 este realizat, adesea din bronz. In
figura 6 s-au prezentat diferite tipuri de labirinţi, utilizaţi în construcţia pompelor
centrifuge.

6
Fig. 5 rotorul pmpei centrifuge

Fig.6 labirinti

Pompe centrifuge monoetajate cu intrare dublă (cu dublu flux)

Sunt utilizate la alimentarea cu apă a oraşelor, alimentarea obiectivelor industriale, irigaţii,


pentru debite cuprinse între 100 şi 2 000 l/sec şi înălţimi de pompare de 20 pană la 80 m.
Corpul pompei are o formă geometrică complicată, constituind atât camera spirală cât şi
camera de aspiraţie. Racordurile de aspiraţie şi refulare sunt situate la partea de jos a pompei,
unde se prevăd şi tălpile de prindere pe placa de bază. În mod obişnuit, corpul pompei se execută
din două părţi îmbinate prin flanşe, după un plan orizontal care trece prin axa maşinii. Această
soluţie facilitează operaţiile de montaj şi revizie ale pompei. Este o pompă compactă, al cărei
rotor de construcţie specială (cu două spaţii de aspiraţie şi unul de refulare) joacă rolul a două
rotoare cuplate în paralel pe acelaşi ax . Rotorul cu intrare dublă 6 este fixat prin pană pe
arborele 1 sprijinit pe rulmenţii 9, trecerea acestuia prin corpul pompei fiind etanşată cu ajutorul
garniturii 2. Corpul lagărului 9 se sprijină pe corpul pompei 8.

Pentru a asigura intrarea cât mai uniformă a fluidului în cele două spaţii de aspiraţie ale rotorului,
carcasa pompei este prevăzută în părţile laterale cu două camere spirale de aspiraţie (mai mici ca
dimensiuni decât camera spirală de refulare). Principalele elemente componente ale acestui tip
de pompă sunt (vezi figura ): arborele pompei (1), care transmite mişcarea de la motorul de
antrenare la rotorul de construcţie specială; sistemele de etanşare (2), care împiedică fluidul să
părăsească carcasa pompei; camera spirală de refulare (3); flanşa de refulare (4); flanşa de
aspiraţie (5); rotorul pompei (6); palele rotorice (7), prin intermediul cărora rotorul cedează
energie curentului de fluid; carcasa pompei (8), executată din două piese, care se cuplează în plan
7
orizontal, permiţând astfel demontarea uşoară a pompei; blocurile de lagăre (9) şi camerele
spirale de aspiraţie (10).

Fig. 8a

Fig. 8. Pompa cu dublu flux: (a) vedere de ansamblu; (b) secţiune longitudinală

8
Pompa centrifugă multietajată
Necesitatea de a pompa debite reduse la înălţimi mari, precum şi obţinerea unor dimensiuni
de gabarit mici, a determinat apariţia şi răspândirea pe scară largă a pompelor multietajate.
Acestea se utilizează la pomparea apei curate sau cu puţine impurităţi, în cele mai diferite
domenii de activitate.
Este o pompă compactă, care are în componenţă mai multe rotoare cuplate în serie pe acelaşi ax
(figura 8 ). Carcasa pompei este astfel realizată încât să permită fluidului trecerea de la refularea
unui rotor, la aspiraţia următorului rotor. Fiecare rotor, împreună cu porţiunea aferentă de carcasă
şi elementele de ghidare ale fluidului (palele statorice) către aspiraţia rotorului următor, formează
un etaj al pompei. Astfel o pompă multietajată trebuie să conţină un tronson de aspiraţie (pentru
admisia fluidului în pompă), un tronson de refulare (pentru evacuarea fluidului) şi mai multe
etaje cuprinse între cele două tronsoane. Prinderea acestor tronsoane se realizează cu ajutorul
unor tiranţi.
Principalele elemente componente ale unei pompe centrifuge multietajate sunt (figura 8):
arborele (1), care transmite mişcarea de la motorul de antrenare la rotoarele pompei; tiranţii de
prindere (2); camera spirală (3); etajul cu flanşă de refulare (4); etajul cu flanşă de aspiraţie (5);
rotoarele cuplate în serie pe axul pompei (6); palele rotorice (7); carcasa pompei (8) şi palele
statorice (9).

Fig.8 − Pompa centrifugă multietajată (secţiune longitudinală)

9
Conducerea curentului de la ieşirea din primul rotor la intrarea în cel de al doilea se face
prin intermediul unui stator. Ansamblul format din rotor şi statorul consecutiv se numeşte etaj
intermediar. În mod obişnuit, uzina furnizoare livrează pompe de aceeaşi construcţie, realizate
însă cu număr diferit de etaje (de exemplu pompele Sadu 65 se livrează în variante cu 2 pană la
10 etaje). In faţa primului etaj se fixează corpul de aspiraţie 5, prin care pompa se leagă de
conducta de aspiraţie. După ultimul rotor se dispune corpul de refulare 4. Etajele intermediare se
strâng între corpul de aspiraţie şi cel de refulare, cu ajutorul unor tiranţi exteriori 2. Forma
constructivă a etajului intermediar se realizează foarte diferit de la caz la caz. Pentru
exemplificare, se prezintă în figura 9 o variantă de etaj intermediar.
Statorul este compus din difuzorul de conducere 1, prevăzut cu palete a căror configuraţie
se poate vedea în secţiunea perpendiculară pe axă (fig. 9, b) După ieşirea din difuzorul de
conducere, curentul intră în zona de întoarcere a statorului şi apoi în partea de readucere a
acestuia.
Secţiunea A-M

a b
Fig. 9 variantă de etaj intermediar.

Pompa diagonală
este o turbopompă caracterizată prin intrarea axială a apei în rotor şi ieşirea diagonală după
schema următoare:

10
Pompele diagonale pot avea arborele în poziţie orizontală (componentele seamănă cu cele
descrise la pompa centrifugă, cu excepţia rotorului, care este de tip diagonal), sau pot avea
arborele în poziţie verticală.
În continuare, va fi descrisă o pompă diagonală cu arbore vertical (figura 10).
Principalele elemente componente ale unei pompe diagonale cu arbore vertical, monoetajate
(figura 10), sunt:
o arborele (1) care transmite mişcarea de la motorul de antrenare la rotorul pompei;
o blocul de lagăre cu alunecare (2);
o carcasa pompei (3), corespunzătoare unui etaj;
o pâlnia (confuzorul) de aspiraţie (4), piesă specială care permite admisia uniformă a
lichidului în rotor;
o rotorul diagonal al pompei (5);
o palele rotorice (6);
o palele statorice (7);
o tronsonul drept (8) prin care este refulat lichidul (prin spaţiul central al acestui tronson
trece arborele pompei);
o tronsonul de cot (9) prin care este refulat lichidul (arborele pompei iese prin partea
superioară a acestui tronson) şi
o blocul de lagăre de rostogolire (10).
Se subliniază faptul că la acest tip de pompă, datorită construcţiei rotorului, mişcarea fluidului la
ieşirea din rotor este caracterizată de o puternică componentă tangenţială a vitezei, ceea ce duce
la o mişcare elicoidală în aval de rotor, deci la mărirea drumului parcurs de particulele fluide
prin pompă şi prin conducta de refulare şi, în consecinţă, la creşterea pierderilor de sarcină în
zona de refulare. Rolul palelor statorice este, pe de o parte, de a anula cuplul hidraulic existent la
ieşirea din rotor, astfel încât lichidul să aibă o direcţie axială la ieşirea din stator şi, pe de altă
parte, de a susţine blocul de lagăre de rostogolire, care sunt necesare în apropierea rotorului,
datorită lungimii mari a arborelui pompei.
Varianta constructivă multietajată, prezentată în figura .b, include componentele
variantei monoetajate, însă între piesele (4) şi (8) există mai multe etaje montate în serie: fiecare
etaj are un rotor, urmat de un stator. Proiectarea palelor statorice este realizată astfel încât să se
obţină o intrare fără şoc în palele rotorice ale etajului superior.

11
Fig. 10. − Pompa diagonală cu arbore vertical: (a) monoetajată, în secţiune longitudinală; (b)
multietajată (cu 3 etaje), în vedere de ansamblu

12
Pompa axială
este o turbomaşină la care atât intrarea fluidului, cât şi ieşirea acestuia din rotorul pompei se
efectuează axial, după schema:

Elementele componente ale unei pompe axiale cu arbore vertical sunt ( figura 11): arborele
(1) care asigură transmiterea cuplului motor la rotorul pompei; rotorul axial al pompei (2); palele
rotorice (3); palele statorice (4), care au acelaşi rol ca şi cele ale pompei diagonale cu ax vertical;
blocul de lagăre de rostogolire (5); pâlnia (confuzorul) de aspiraţie (6); tronsonul drept (7) prin
care este refulat lichidul (prin spaţiul central al acestui tronson trece arborele pompei); tronsonul
de cot (8) prin care este refulat lichidul (arborele pompei iese prin partea superioară a acestui
tronson) şi carcasa pompei (9).
În general, toate considerentele prezentate pentru pompele diagonale cu arbore vertical se aplică
şi pompei axiale. Diferenţa dintre cele două pompe constă numai în forma constructivă a
rotorului şi statorului. În general, pompele axiale permit vehicularea unor debite importante, cu
înălţimi de pompare mici, în timp ce pompele diagonale vehiculează debite medii, la înălţimi de
pompare medii.
Pompele diagonale şi axiale cu ax vertical nu se pot amorsa şi este necesar ca aspiraţia să fie

efectuată cu contrapresiune (înălţimea geometrică de aspiraţie trebuie să fie negativă Hga < 0 ).

13
Fig 11 − Pompa axială cu arbore vertical

14
Pompa cu canal periferic
este o turbomaşină de construcţie specială (figura 12), care după direcţia curgerii la ieşirea din
rotor este considerată a fi o turbomaşină tangenţială.

Fig.12 − Pompa cu canal periferic

Caracteristic acestei pompe este faptul că particulele fluide, care parcurg traseul dintre aspiraţia şi
refularea pompei, trec de mai multe ori printre palele rotorice, căpătând la fiecare trecere o
anumită cantitate de energie cinetică. Traseul lichidului este marcat în secţiunea transversală a
pompei (imaginea de sus din figura 12).
Elementele componente ale pompei cu canal periferic sunt:
arborele pompei (1);
rotorul pompei (2);
palele rotorice scurte (3), care ocupă parţial canalul periferic (4)
aspiraţia pompei (5);
refularea pompei (6) şi
carcasa pompei (7).
Datorită rotaţiei, fluidul este antrenat de către palele rotorice şi este învârtit în secţiunea
transversală a canalului datorită forţelor centrifuge, aşa cum este ilustrat în imaginea de jos a
figurii 12 (secţiunea A-A). Astfel, un şir de perechi de turbioane se deplasează de-a lungul

15
canalului inelar şi astfel lichidul este vehiculat de la aspiraţie, până la refulare. Din acest motiv,
pompa cu canal periferic este considerată a fi o turbomaşină turbionară.

Toate tipurile de turbopompe prezentate în acest paragraf pot avea arborele în poziţie verticală
sau orizontală, exceptând pompa cu dublu flux, care are întotdeauna arborele în poziţie
orizontală. În general, pompele cu arborele vertical sunt folosite pentru a aspira lichidul direct
din bazine, fără a mai exista un circuit de conducte pe partea de aspiraţie a pompei. Faptul că
arborele este vertical, permite ca lungimea acestuia să fie mult mai mare decât în cazul
poziţionării lui pe orizontală şi, în consecinţă, aceste pompe se montează înecat (sub nivelul
suprafeţei libere a lichidului din bazinul de aspiraţie), iar motorul de antrenare se află deasupra
acestui nivel. Pompele cu arbore vertical pot fi însă şi pompe submersibile, caz în care atât pompa
propriu-zisă, cât şi motorul de antrenare al acesteia se află sub nivelul suprafeţei libere a
lichidului din bazinul de aspiraţie. Indiferent de tipul pompei, toate pompele cu ax vertical
nesubmersibile au câteva caracteristici generale, cum ar fi: piesa specială profilată de aspiraţie
(pâlnie, sau confuzor de aspiraţie), blocul de lagăre de alunecare (care preia greutatea arborelui
pompei), piesa de cot (care permite ieşirea arborelui din conducta de refulare a pompei şi
montarea motorului de antrenare deasupra acesteia), respectiv construcţia modulară a conductei
de refulare, realizată din tronsoane drepte (prin spaţiul central al acestora trecând arborele
pompei), construcţie care permite montarea pompei propriu–zise la diferite adâncimi faţă de
motorul de antrenare.

Etanşarea turbopompelor
O problemă deosebită a turbopompelor o constituie etanşarea acestora. Zonele de etanşare (A şi
B) sunt evidenţiate în figura 13.
La ieşirea din rotor, fluidul posedă o energie mai mare decât cea de la intrare şi, întrucât refularea
şi aspiraţia nu sunt separate etanş, o parte din fluid tinde să revină în zona de aspiraţie, ocolind
rotorul (zona A din figura 13).
Pe de altă parte, fluidul din zona de refulare tinde să părăsească pompa prin spaţiul care există
între arborele pompei şi carcasa acesteia (zona B din figura 13). Pentru obţinerea unor
randamente cât mai bune, cantităţile de fluid recirculat, respectiv pierdut, trebuie să fie minime.
Din păcate însă, spaţiile care permit recircularea, respectiv scăpările, apar între un organ în
mişcare al pompei (arborele sau rotorul) şi carcasa acesteia. Sistemele de etanşare sunt multiple,

16
toate urmărind în principiu mărirea pierderilor de sarcină pe traseele de recirculare, respectiv
de scăpări ale fluidului.

Fig. 13 . − Zonele de etanşare ale unei turbopompe

În unele cazuri practice, etanşarea din zona B este foarte importantă (spre exemplu, la pompele
care vehiculează lichide toxice sau explozive). În continuare, vom prezenta două tipuri de
etanşări deosebite folosite pentru zona B, etanşările clasice cu presetupă fiind, în general,
cunoscute.
În figura 14 este prezentată o etanşare mecanică cu răcire. Pe carcasa pompei (2) este montată,
în afara de materialul clasic de etanşare (4), o piesă (6) care produce răcirea fluidului din acea
zonă. Această răcire duce la creşterea coeficientului cinematic de vâscozitate a fluidului, mărind
astfel coeficienţii de pierderi de sarcină. În afară de acest sistem, arborele pompei (1) este
prelucrat împreună cu presgarnitura (3), în aşa fel încât să creeze un sistem de labirinţi elicoidali
(5). Aceşti labirinţi sunt construiţi astfel încât, în timpul funcţionării, să tindă să readucă fluidul
în interiorul carcasei pompei (bazat pe principiul spiralei lui Arhimede).

17
Fig. 14 − Etanşare mecanică cu răcire
În figura 15 este prezentată o etanşare mecanică udată, cu răcire. În plus faţă de elementele
prezentate în cadrul etanşării mecanice cu răcire, acest tip de etanşare are prevăzut în interiorul
presgarniturii (3) un sistem de injecţie (7) a unui fluid sub presiune. Presiunea fluidului injectat
este mai mare decât presiunea fluidului pompat, acesta împiedicând scurgerea fluidului pompat în
afara carcasei pompei.

Fig. 15. − Etanşare mecanică udată, cu răcire

18
5.Curbe caracteristice
5.1 Generalităţi
Funcţionarea din punct de vedere energetic a unei turbopompe în reţeaua de conducte la care
este cuplată este determinată de legătura ce există între mărimile Q, H sau Y, P, , n, legătură care
poate fi materializată printr-o funcţională de forma f(Q, H) = 0 sau f(Y, P, , n) = 0. Datorită
complexităţii acestei funcţionale, se obişnuieşte reprezentarea în plan a unei dependenţe de două
variabile, purtând numele de curbă caracteristică. Ca variabilă independentă se alege totdeauna
debitul Q, iar ca parametru constant se ia turaţia n. Există astfel următoarele curbe caracteristice:
H(Q) sau Y(Q) - curba caracteristică a înălţimii de pompare; P(Q) - curba caracteristică a puterii
absorbite Q) - curba caracteristică a randamentului. Ansamblul celor trei curbe caracteristice
determină complet funcţionarea pompei la o anumită turaţie. De fapt este suficientă cunoaşterea a
două dintre ele, cea de a treia rezultând în urma relaţiilor de legătură ce există între mărimi.
Curbele caracteristice pot fi determinate teoretic şi experimental. Determinarea teoretică a curbelor
caracteristice este laborioasă şi necesită precizarea unor constante ce intervin la calculul disipărilor.
Din acest motiv, se prefera frecvent determinarea pe cale experimentală a curbelor caracteristice.

5. 2 Determinarea experimentală a curbelor caracteristice energetice

Această determinare se execută montând pompa ale cărei caracteristici trebuie determinate într-o
staţiune de încercări. Schema unei variante de stand pentru încercarea energetică industrială este
reprezentată în figura 1. Standul este în circuit deschis, adică unul din rezervoare este în contact cu
aerul la presiune atmosferică. Pompa 1 aspiră din rezervorul deschis 2 prin intermediul conductei 3
prevăzută cu o vană 4. Apa ajunge apoi în rezervorul tampon 5 cu rolul de a crea condiţii de intrare
hidrodinamice corecte pentru tronsonul de conductă 6 legat la racordul de intrare al pompei. La
racordul de ieşire al pompei este legată conducta 7 prevăzută cu vana de reglaj 8. Pe conducta de
refulare este montat un sistem 9 pentru măsurarea debitului. La intrarea şi ieşirea din pompă sînt
montate un vacuummetru şi respectiv un manometru pentru determinarea presiunilor la intrarea şi
ieşirea din pompă. Pompa este antrenată cu ajutorul unui motor electric 12 tarat (se cunoaşte legătura
între puterea absorbită de la reţea şi puterea dezvoltată la arbore), puterea absorbită de acesta de la
reţea fiind măsurată cu ajutorul unei truse wattmetrice 13, iar turaţia cu ajutorul unui tahometru 14.
Scopul încercării energetice industriale este determinarea dependenţelor H(Q) sau Y(Q), P(Q),
(Q) având ca parametrii turaţia n şi diametrul caracteristic al rotorului D. După montarea pompei în
standul de încercare, se deschide complet vana 4 şi se amorsează pompa. Apoi se porneşte motorul
electric de acţionare a pompei. Se fixează o poziţie a vanei 8 şi se determină indicaţiile
instrumentelor care determină debitul, puterea absorbită de la reţea, turaţia şi presiunile la intrarea şi
ieşirea din pompă. Pe baza acestora se poate calcula înălţimea de pompare H sau Y şi puterea

1
absorbită de pompă (puterea la arborele motorului), în funcţie de curba de tarare a motorului. Se
repetă aceste operaţii pentru alte poziţii ale vanei de reglaj 8. În cazul unor variaţii ale turaţiei faţă de
turaţia constantă la care se doreşte obţinerea curbelor caracteristice, mărimile Q, H sau Y şi P se
recalculează la turaţia dorită, cu ajutorul relaţiilor de similitudine.

Pe baza rezultatelor experimentale, se trasează grafic dependenţele H(Q) sau Y(Q) şi P(Q).
Curbele obţinute se trasează printre puncte, datorită erorilor de măsură inerente care apar. În urma
trasării dependenţelor menţionate, se poate calcula şi trasa şi randamentul în funcţie de debit (Q). În
final se obţine o diagramă de forma prezentată în figura 2, care caracterizează complet funcţionarea
din punct de vedere energetic a pompei. Punctul de funcţionare corespunzător randamentului maxim
este punctul nominal.

Fig. 2. Caracteristicile energetice ale unei pompe


centrifuge.

Fig. 1. Stand de încercări pentru pompe


centrifuge

2
5.3. Funcţionarea pompelor centrifuge în reţea
5.3.1. Generalităţi

Comportarea energetică a unei pompe (parametri de lucru, randamente, consumuri de energie)


depinde şi este definită de reţeaua pe care o deserveşte. Schema din figura 3 ajută la definirea
funcţiilor energetice ale unei pompe. Aplicând relaţia lui Bernoulli pentru principalele puncte ce
definesc funcţionarea în reţea, rezultă:

Fig. 3. Reţea deservită de o pompă centrifugă

 pentru traseul de aspiraţie,


pa va2 pi vi2
za   h  z    H i ; (1)
 2g a i  2g
 pentru traseul de refulare,
prvr2 pe ve2
zr   h  z    H e . (2)
 2g r e  2g
Sarcina efectivă pe care trebuie să o asigure pompa este
pi  p a vr2  va2
H  H e  H i  zr  za   
 2g
(3)
v 2  va2
p
 ha  hr  z   r  h pr .
 2g

S-au notat cu indicii a parametrii corespunzători punctului de aspiraţie, cu r cei ai refulării, cu i -


intrarea în pompă şi cu e - ieşirea din pompă.

3
Din relaţia (3) rezultă că funcţiile energetice ale unei pompe legate la o reţea pot fi: ridicarea
lichidului pompat pe o înălţime z, creşterea presiunii statice între două rezervoare cu mărimea p
=pr - pa sau modificarea nivelului de energie cinetică prin creşterea vitezei de la va la vr; pompa poate
îndeplini una sau toate cele trei funcţii simultan, dar totdeauna cu învingerea pierderilor hidraulice de
sarcină pe traseele de aspiraţie şi refulare, hpr  ha  hr .

5.3.2. Caracteristica instalaţiei

Pentru o reţea, pierderile hidraulice se pot determina cu relaţiile


2
 l v
h pr  ha  hr        . ( 4)
a ,r  d  2g
şi deoarece
Q 4Q
v  , ( 5)
S d 2
rezultă
2
 l  16Q
h pr  ha  hr        2 . ( 6)
 2  g  d
4
a ,r  d
De asemenea,

vr2  va2 Q 2  1 1  8Q 2  1 1 
  2  2   2  4  4  . ( 7)
2g 2 g  Ar Aa   g  d r d a 

Aşadar, sarcina ce trebuie dată de pompă este

p  l  16Q
2
8Q 2  1 1 
H  z         2    
 a ,r  d  2  g  d
4
 2 g  d r4 d a4 
sau

p 8   l  1  1 1 
H  z   2       4   4  4 Q 2 . ( 8)
  g  a ,r  d d  d r d a 
Apreciind că în domeniul de utilizare a reţelei  const. şi  = const., se defineşte drept
caracteristica reţelei sau caracteristica exterioară a unui sistem pompă-reţea, expresia
p p
H  z    hpr  z   Kr  Q2  H s  Kr  Q2 , ( 9)
 
unde Hs = z + p/ este sarcina statică, iar KrQ2 - pierderile de sarcină ale reţelei, constanta K,
având expresia

8   l  1  1 1 
Kr        4   4  4  . ( 10)
 g  a ,r  d
2
d  d r d a 

4
În figura 4 sînt reprezentate grafic formele generale ale caracteristicilor unei reţele hidraulice;
reprezentarea cuprinde atât domeniul normal de utilizare al reţelei în regim de refulare către
rezervorul respectiv (H = Hs + KrQ2), cît şi cazul în care sensul circulaţiei s-ar inversa (la golirea
rezervorului prin reţea, H = Hs - KrQ2). De asemenea, prezenţa unui organ de reglaj sau robinet
poate conduce la modificarea mărimii constantei Kr, iar cele trei curbe prezentate în figura 4
corespund la trei grade diferite de închidere ale unui asemenea organ.
Se numeşte caracteristică interioară (sau caracteristica maşinii) reprezentarea grafică H = f(Q)
pentru maşina hidraulică respectivă şi care poate fi determinată pe cale analitică sau, preferabil, pe
cale experimentală. Cum prin funcţionarea unei pompe racordată la o reţea este evident că acestea
vor lucra în aceleaşi condiţii de debit şi sarcină, punctul de funcţionare corespunzător se va găsi la
intersecţia reprezentărilor grafice ale caracteristicilor interioară şi exterioară.

Fig. 4. Formele caracteristicii unei reţele hidraulice

5
Fig. 5. Determinarea punctului funcţional al unui Fig. 6. Modificarea caracteristicii unei instalaţii
sistem pompă-instalaţie

Din figura 5 se poate deduce modul de determinare a parametrilor de funcţionare ai sistemului


pompă-reţea (punctul F), adică debitul de lucru QF, sarcina HF şi prin raportarea corespunzătoare - a
randamentului F cu care lucrează pompa în momentul respectiv.
Alegerea optimă din punct de vedere economic va avea loc atunci când punctul de funcţionare F se
găseşte în zona de randament maxim al pompei. Dacă această situaţie nu poate fi obţinută direct prin
alegerea unei pompe corespunzătoare, mai există şi o a doua cale şi anume prin modificarea formei
caracteristicii reţelei, operaţie ce se poate face prin schimbarea constantei Kr, procedeul cel mai
simplu este cel al modificării mărimii coeficienţilor de rezistenţă locală  ai organelor de reglaj,
operaţie care conduce la glisarea punctului de funcţionare pe caracteristica pompei, în sensul dorit
(fig. 6).

6
5.4. Cuplarea pompelor centrifuge în instalaţie
Cuplarea a două sau mai multe pompe este des utilizată în practică, fie pentru a spori debitul
sau presiunea într-o instalaţie existentă, fie pentru o mai suplă utilizare a capacităţii de pompare, în
funcţie de cerinţele variabile ale consumatorilor de pe reţea. Deşi alegerea unui agregat de pompare
potrivit cerinţelor unei reţele nu prezintă dificultăţi deosebite, existând un număr ridicat de pompe
disponibile, apar uneori şi situaţii în care, pentru obţinerea unor parametri tehnico-economici optimi,
soluţia cuplării constituie cea mai bună rezolvare.
În principiu, există două moduri de cuplare ale pompelor şi anume în paralel şi în serie sau în
cascadă (fig. 7). Dacă sînt mai mult de două pompe, cuplarea se poate face şi în serie-paralel sau
paralel-serie, acestea fiind montaje destul de complexe dar care permit o apreciabilă supleţe a
grupului de pompare.
5.4.1. Reţea hidraulică cu pompe centrifuge cuplate în paralel
Cuplarea în paralel a două sau mai multe pompe are drept scop principal mărirea debitului trimis pe o
reţea.

a
B

7
Fig. 7. Cuplarea pompelor centrifuge:
a) în paralel; b) în serie sau în cascadă.

Din schema de montaj (fig. 11, a) se observă că în timpul cuplării sarcina grupului este aceeaşi cu
sarcinile celor două pompe, Hc = H1 = H2, iar debitul obţinut prin montaj este Qc = Q1 + Q2 (prima
condiţie este o consecinţă a autoechilibrării sistemului pompe - reţea, a doua - a legii de continuitate a
masei aplicată fluidului în mişcare). Analiza comportării cuplului de pompe se face grafic, cu ajutorul
caracteristicilor interioare ale pompelor şi există două tipuri de cuplare şi anume: pompe identice şi
pompe diferite.
Graficul cuplării a două pompe identice în paralel este reprezentat în figura 8. Cele două pompe fiind
identice, vor avea aceeaşi caracteristică interioară (P1, P2), iar caracteristica ansamblului se obţine
prin însumarea debitelor corespunzătoare la diferite sarcini (curba P1 + P2, obţinută prin dublarea
absciselor curbei de sarcină a unei singure pompe).

Fig. 8b. Influenţa formei caracteristicii instalaţiei


asupra performanţelor grupului de pompe
Fig. 8. Graficul cuplării în paralel a
două pompe identice
În consecinţă, ansamblul de pompe se comportă ca şi cum pe reţea ar funcţiona o maşină unică având
caracteristica de sarcină P1 + P2. Dacă cuplarea pompelor se face la o reţea cu caracteristica
8
cunoscută R1, atunci Cs, este punctul de funcţionare a] unei singure pompe independente pe reţea şi
Fc cel al cuplajului (parametri de lucru Hc şi Qc). Parametrii de funcţionare ai fiecărei pompe în parte
sînt reprezentaţi prin punctul F şi sînt definiţi de condiţia Hc = H1 = H2 şi de Qc = Q1 + Q2; deci, în
timp ce cuplajul lucrează în Fc fiecare pompă măsurată separat va lucra cu parametrii corespunzători
punctului Fs, iar randamentul acestora este 1 = 2.
Rezultatele obţinute prin cuplare sînt direct determinate de forma caracteristicii reţelei deservite
de cuplaj. Din figura 8b rezultă că la o reţea de tipul R2 sporul de debit Q2 este mai mic decât Q1
ce corespunde unei reţele de tipul R1. Deci creşterea debitului livrat unei reţele prin cuplarea în
paralel a două pompe devine rentabilă numai dacă caracteristica exterioară a reţelei este de tip lent,
R1, adică dacă reţeaua dispune de rezistenţe locale mici şi de pierderi specifice liniare reduse. În
acelaşi timp, orice cuplaj în paralel conduce şi la o sporire a sarcinii, definită şi ea de forma
caracteristicii reţelei.
Se defineşte drept randament al cuplului de pompe raportul dintre puterea utilă a grupului
(corespunzător debitului Qc şi sarcinii Hc) şi puterea consumată de cele două pompe:
Qc H c
cp  . ( 11)
P1  P2
Cum în timpul funcţionării în grup cele două pompe lucrează în F, iar debitul livrat de fiecare din ele
este QF = (1/2) QC, iar randamentele sînt 1 = 2 = , rezultă
QF H c 1 Qc H c
P1  P2   , ( 12)
 2 
deci randamentul cuplajului în paralel este
Qc H c
cp   . ( 13)
1 Qc H c 1 Qc H c

2  2 
Aşadar, la cuplarea în paralel a două pompe identice, randamentul grupului este egal cu randamentul
total al tipului de pompă folosit, corespunzător punctului de funcţionare F.
În cazul cuplării în paralel a două pompe având caracteristici interioare diferite, caracteristica
cuplajului se obţine în mod asemănător, prin însumarea debitelor celor două pompe la sarcină
constantă (Hc = H1 = H2 şi Qc = Q1 + Q2). Din diagrama de funcţionare a sistemului (fig. 9) rezultă
că pentru anumite zone (deasupra sarcinii maxime a pompei celei mai mici - punctul Pc),
caracteristica grupului este situată sub caracteristica pompei mai mari. Această situaţie este o
consecinţă a faptului că, pentru sarcini ale cuplajului Hc > Hcritic = HPc, pompa mai slabă P1
funcţionează pe caracteristica de frânare şi apar întoarceri de fluid prin ea. În consecinţă, cuplarea
este raţională numai pentru reţelele ale căror caracteristici întretaie caracteristica cuplajului pe ramura
PcFc, adică pentru sarcini Hc < Hcritic; în caz contrar, punctul de funcţionare se va situa între

9
caracteristicile celor două pompe (Fc’), ceea ce înseamnă că debitul livrat este mai mic chiar decât cel
al unei singure pompe ce ar lucra separat pe reţea.
Randamentul grupului se determină în mod asemănător, ducându-se o paralelă la nivelul
sarcinii H c a cuplajului; F1 şi F2 vor reprezenta punctele de funcţionare ale celor două pompe în
timpul cuplării şi reportarea acestora va conduce la cunoaşterea randamentelor corespunzătoare. În
acest fel, randamentul cuplării în paralel a două pompe diferite va fi
Qc H c Qc
cp   . ( 14)
1 Q1 H c 1 Q2 H c Q1 Q2
 
2 1 2 2 1 2

Fig. 9. Graficul cuplării în paralel a două pompe cu caracteristici interioare diferite.

În concluzie, două pompe cuplate în paralel se comportă ca şi cum ar exista o singură pompă având
caracteristica P1 + P2. Şi aici pot apărea fenomene de funcţionare labilă, pompaj etc., dacă se
realizează condiţiile specifice apariţiei acestora. Caracteristica ansamblului va reflecta
particularităţile fiecărui participant la cuplaj.
Dacă există mai mult de două agregate în cuplate în instalaţie, procedeul de lucru este acelaşi,
adică se însumează debitele tuturor pompelor şi se obţine o caracteristică rezultantă a cuplajului.
O aplicaţie directă a regulilor cuplării în paralel este întâlnită la pompele centrifuge cu rotor
dublu (dublă intrare şi ieşire comună într-o singură carcasă), la care caracteristica agregatului este
rezultatul compunerii caracteristicilor celor două rotoare.

10
5.6. Reţea hidraulică cu pompe centrifuge cuplate în serie

Cuplarea în serie a pompelor centrifuge se face - în principiu - cu scopul de a mări sarcina


hidraulică a fluidului debitat de ansamblu. Agregatele sînt montate unul după altul, ceea ce înseamnă
că debitul ce trece prin pompe este acelaşi (Qc = Q1 = Q2), iar sarcina cuplajului este dată de suma
sarcinilor produse de fiecare pompă în parte (Hc = H1 + H2, vezi fig. 7, b). Şi aici pot fi realizate
două categorii de montaje şi anume cu pompe identice şi cu pompe diferite.
În figura 10 este reprezentată schema determinării caracteristicii cuplării în serie a două pompe
identice. Principiul de construcţie a caracteristicii respective este acelaşi ca mai sus, ţinându-se seamă
că la acest gen de cuplare Hc = H1 + H2, deci se însumează ordonatele aferente fiecărui debit în parte.
Din caracteristica interioară a cuplării rezultă şi aici că eficacitatea montajului depinde de forma
caracteristicii reţelei, reţelele de tipul R2 fiind cele ce vor conduce la rezultatele cele mai eficiente ale
cuplajului (fig. 11); de asemenea, cuplarea în serie - deşi are ca scop principal sporirea sarcinii -
conduce şi ea la o mărire a debitului trimis pe reţea (+ Q2).
Randamentul cuplării în serie este definit asemănător celei în paralel; cum F este punctul de
funcţionare al fiecăreia din pompe în timpul cuplării în cascadă (adică Qc = Q1 = Q2 şi Hc = H1 + H2
= 2H1 = 2H2), iar , se obţine:
Qc H c Qc H c
cs   . ( 15)
P1  P2 Q1 H1 Q2 H 2

 

Fig. 10. Graficul cuplării în serie a două pompe identice Fig. 11. Influenţa formei caracteristicii
instalaţiei asupra performanţelor grupului
de pompe

11
Fig. 12. Graficul cuplării în serie adouă pompe diferite

Cuplarea în serie a două pompe diferite este reprezentată în figura 12. Construcţia caracteristicii
grupului se face după aceleaşi principii, adică sumarea sarcinilor corespunzătoare la diferite debite
(Hc = H1 + H2 şi Qc = Q1 = Q2). De asemenea, şi aici apare un punct critic Pc determinat de un debit
Qcr şi care marchează începutul unei zone unde rezultatul cuplării este neraţional, deoarece sarcina
obţinută prin funcţionarea în cuplu este mai mică decât cea furnizată de o singură pompă ce ar lucra
independent pe reţea. În această zonă, o parte din sarcina furnizată de pompa mai puternică P 2 este
folosită pentru a compensa funcţionarea celeilalte pompe pe ramura negativă a curbei de sarcină, în
domeniul debitelor mai mari decât debitul de sarcină nulă Qmax .
H 0

Randamentul grupului de pompe cuplate în serie este


Qc H c Hc
 cs   ( 16)
Q1 H 1 Q2 H 2 H 1 H 2
 
1 2 1  2
şi depinde, prin urmare, de poziţia punctului de funcţionare a grupului şi de randamentele
respective ale celor două pompe.

Cuplarea în serie se poate efectua şi cu mai mult de două pompe, modul de tratare a operaţiei
fiind asemănător, adică însumarea sarcinilor. O aplicaţie a utilizării acestui gen de cuplaj o constituie
pompele cu mai multe etaje, la care rotoarele înserate au fiecare o caracteristică interioară specifică,
iar caracteristica agregatului rezultă din însumarea acestora.

12
Cspltolul 14
MI$CAREA FLUIDELOR liV .IURUL CORPURTLOR

14.1. NOTIUNI GE|.IBRALII

Dup[ legile generale ale dinamicii, nu existl diferen![ intre miqcarea unui
curent de fluid de vitezl uniform5, D, in jurul unui corp imobil gi intre mig-
carea acestui corp cu viteza u intr-un fluid in repaus. f)in acest motiv, toate
problemele se trateaz[ la fel, considerinclsistemul de referin![ legat de corpul
imobil, intr-un mediu fluid in migcare.
Fie un corp complet imersat intr-un curenb de fluid uniform, a clrui vitezl
constantl in amonte de obstacol se noteaz[ cu uco(fig. la.1). Acliunea fluidului
asupra corpului se reduce la o for![ rezultantl
.F'qi un cuplu, C. Forla F sepoate descompune
dupl €
dou[ direclii : una perpendiculari pe direclia
curentului, numitfl forld. portantd,i qi una para- -t
lel[ cu direclia curentului, numitd rezistenld,rt. €
Cele doul forfe se pot exprima, conform relaliei -r
rezistenlei la inaintare stabilit[ de Newton, sub
forma : tr'ig. 14.1

P : C , $ U \A ; (14.1)

R:C, trL e,

unde C, $i C" sint coeficienlii de portanf[, respectivde rezisten!5,iar A este


aria maximi a suprafefei,oblinutfi prin proieclia cilindric[ a corpului pe un
plan perpendicularpe direclia curentului. ln mod similar se poate exprima
momentul rezultant al forlelor aplicate obstacolului,luat fa![ de un punct
sau o ax6, sub forma :

M:C *$ uz-Al, (r4.2)

unde C * este coeficientul de moment gi / o lungime caracteristic5.Pentru


fluide incompresibile,coeficienfiiC., C, $i C,o, pentru un corp dat, depind de
numflrul Reynolds.

227
14.2.REZISTBNTALA lXAWrlRn

74.2.t. ORIGINEA FORTELOR DE REZISTENTA

Se poate afirma c[ forla de rezistenll este un efect al viscozitelii fluidului.


ln adevar, la curgereaunui fluid ideal in jurul unui cgrp'_forfa de rezisten![
este nuli. ln cazul fluidelor reale acliunea de contact a fluidului pe un element
cle suprafall dS (fig. 14.2) se poate descompuneintr-o_componentl normall
(for!a'de piesiu"e) ,s,o componentl tangenfial[ (forfa de.frecare).Ilezultanta
-a direclia lui u- db rezisten[adepresi-un!,Rr. Rezu[:rn!a'
iortretorde presiunbilupi
aupe aceeagi direclie, forlelor de frecare di rezistenlade,frecare,Rr. Rezis-
tenla totald este suma celor doui,component-e : R:Fn*Rr.
i'{ezistenfade frecare se poate determinadac[ se face o analiz5.a stratului
timiti care inconjoari obstacolul. llezistenla de presiune este mai greu de
cleterminat.Dacl itratul limit[ nu se desprindede corp gi are peste tot aceea;i
grosime,distribulia de presiuni se apropie de.cea din fluidul ideal. Dac[ ap{e
iesprinderea stratului limitd, f_orma9urg91ii jn juru] corpului e_stecomplet
mohificati qi nu se mai poate determina distribulia de presiuni decit pe cale
experimental[.
Cind un obstacolde lungime finiti este introdus intr-un curent nelimita[,
apar la extremit[li migciri secundare,care introduc o rezistenli suplimentarl
numitl rezistenldinduid. De asemenea,dacl un corp se deplaseazd,lasuprafala
liberi a unui lichid el provoacl un sistem de unde care introduc o rezisten!5
suplimentarirnumiti, rezistenldde undd.

14.2.2. REZISTENTA SFEREI

La curgereaunui fluid in jurul unei sfere, migcareae_stesimetric[ fa![ de


axa sferei"paralel5cu clireclia curentului. Acliunea fluidului asupra corpului
se reduce la fortra de rezisten![. Coeficientulde rezistenli se exprimi prin :
A R
I's:
loru' (14.3)

uncle A -+. al sferei


El variazl cu numlrul Re.v-nolds [*.r: Hi
. ln
figura 14.3se prezint[ cimpul hidrodinamicin jurul unei sfere la diferite
vilori ale lui R.r. Considerindc[ numlrul Reynoldsesteun raport al fortelor
de inerlie la forlele de frecare, num6r Reynolds mic
For/adeprcaunc inseamn[ forle de frecaremari. Pentru Rer(1, liniile
u Fonlade de curent inconjoar[ sfera,cimpul hidrodinamicpre-
zentind simetrie qi fa!6 de un plan transversal. In
acestdomeniueste valabil[ Iegea lui Stokesi C*:
2 4 , n
: -"#(sau R :2nVu*D), stabiliti in ipotezaneglijlrii
forlelor de inerfie. Pe mlsurl ce Rea crepte, for-
fele de inerlie cigtig[ din importan![ gi obstacolul
Fie. r4.2 se lnconjoard cu un strat limit[ laminar. Pentru

228
Rer:{, acest strat limit[ se desprinde
dup[ un cerc in spatelesfcrei. In zona
desprins[ se formeaz[ un virtej de forma
unui tor, care se dezvolt[ pinb cind ocupl fiReo< |
toat[ partea din spatelesferei. La valori
ale lui Re, apropiate de 14, virtejul se
detageaz[ gi ia o forml elicoidall. In
acelaqitimp sferaestesolicitat[ de o for!6 Reox4
transversald, care se rotegte ln jurul lui
rr*. Pentru valori ale lui Rer> 100,in aval
de sferdse formeaz[ o dir[ careesteo zon5.
foarte agitat[, unde viteza gi presiunea
variaz[ incoerent,iar coeficientulde rezis-
tenld, care a sc[zut tot timpul, se stabi-
legtela o valoarc Cr=0,45. La valori ale
numdrului Reynolds cuprinse intre 105;i
106 are loc'trecerea de la stratul limitd
laminar la stratul lirniti tuibulent, ceea /4<feo< /00
ce influen\eaz6,zana de desprindere,care
devine mult rnai restrinsd.Coeficientulde
rezisterd[ C" .scadedestul de rapid, atin-
gind valori apropiate de 0,-1,pentru a se
lhfcRco< Fern;1
stabili apoi la C,:0,14. In figura 14.4
s-a reprezentat varialia lui C" cu numi-
rul Reynolds. Valoarea criticd a num5.
rului Reynolds la care are loc cdderea --R"o>
fdcrrl
curbei C" (Re2) depindede gradul de pre-
Iucrar:e al obstacs--.1*lluiqi de turbulenla
curentului. Dac[ turbulenla este pronun-
tatd, trecereade la stratul limit6 laminar Fis. 14.3
la cel turbulent are loc la valori ale num5.-
rului Re1'noldsrnai mici decit in bazul unui curent cu turbulen![ redus[.
Observalie.Efectul trecerii de la stratul limit[ laminar la cel turbulent s-a
utilizat pentru m[surarea gradului de turbulen![ al curentului. ln acest scop
se confecfioneazlo sferi cu perelii foarte bine prelucrali, avind un diametru
d:22 cm, fixat[ pe un suport montat ln axa sferei,in partea opus[ curentului.

Cc'0,*7

/0

Frg. fa.e

229
Se ridicl curba C' (Rep). Se consideri dupl
Dryden c[ numlrul Reynolds critic al sferei
este acela pentru care C":0,3. Relalia lntre
Rep critic ai gradul de turbulen![ al curentului
est.edatd in tabelul din figura 14.5. Deoarece
existl o legltur[ intre presiuneadin dird (mdsu-
rat[ intr-un punct pe sferd foarte apropiat de
suportul de suslinere) gi num[rul Reynolds,se
poate considerac5,Rerr66este acelapentru care
coeficientulde presiuneCp: i" valoarea
Fh ,,-
T
zero(dupi Hoerner)sau Cp: -A,22 (dup[ Platt).
,ss!(
V*
0,5 l0 t 2 t,6 2,3 ln figura 14.5sint date gi curbeleCo:f (Rep)
pentru un curent cu turbulen!5 pronunlatI
t0-5F€oc,t2.7 /,J 2,0 t6 t,3
(curba plin[) gi pentru un curent cu grad de tur'
Fis. 14.5 bulenll redus (curba intreruptl)'

L4.2.3.REZISTENTA UNUI CILTNDRU CIRCULAR $I A ALTOR OBSTACOLE

Acliunea curentului asupraunui corp cilindric de diametru D, cu axa cilin'


drului normal[ la direclia-curentului r.rco se reduce, ca 9i in cazul sferei, la o
for![ de rezisten![. Varialia coeficientului de rezistenli C, cu numlrul Rey-
nolds se face Oupe o curbl foarte asemdnltoarecu cea din figura 14.4, care
pune in eviden!fl domeniulde tre- CurEerefridtaerebna/d
Cuneere bidrmensbnald
cere de Ia strat limiti laminar la (' ois la col lip elindt u.daniaf (bblacal ltp,sfeni)
turbulent. Daci cilindrul este de inlrc otch )
lungime finit6, rezistenla la ina- Forma ci Forma cc
intare scade comparativ cu a l.l7 . 4+5
cilindrului de lungime infinit5'
U@ci/indru kicRerr, !*Qtrrra Re < Rerr)
pentru valori mijloeiiale num[rului f Eemi- n Scmi-
Reynolds.Acest lucru se exPIicI \ cilndru 120 U ,sferti w6
prin aceeacI presiuneamediedin n ,Jemi'
dir[ fiind mult inferioard celei
din amonte, exist[ treceri ale
@[ir;;, u6 U 'tfcrd 442

fluidului pe la capetelecilindrului @Hfr?d tt5 Qc,d q80


(fig. 14.6). Acest fenomen este so'4 60< con 4,r0
ff#fr. t5,t
plocd 2 oi,sc l ,l 7
I I

w,f;w
\ fit-i'
2 f\ Scni-
V ,lfcrd
i nt-i-
lt7

t,+?
J ci/indru 2,3 U ,tferti

ra;;r#!'2,05 fi c,o 1,05

Fis. 14.6 Fig. 14.7

230
Sord de alae Exlrados
/nlrado.r
. - -:_--:*
.>'

6ord defugti

Fig. r4.8

cttnoscut sub denumirea de uentilarea direi gi este cu atit mai intens cu cit
cilindrul este mai scurt. Pentru eliminarea acestui fenomen se plaseaz[ cilin-
drul intre doi pereli plani paraleli.
Fenomenele prezentate in cazul sferei gi al cilindrului sint similare pentru
orice obstacole de tip sfer[ sau cilindru (migcare tridirnensional5 sau bidimen-
sional5). Figura 1,4.7 prezintd sintetic coeficienlii de rezisten![ pentru diferite
tipuri de obstacole, pentru valori ale num[rului Reynolds cuprinse intre 104
;i 1 0 6 .

'
14.3. NOT,IUIII DIN TEORIA ARIPILOR PORTANTE

S-a vdzut c[ rezultanta acliunii curentului asupra unui obstacol se poate


descompune in doud componente : forla portant[, P gi rezistenla R. Un interes
deosebit:in studiul aripii de avion, al elicelor (de nave, de avioane, helicoptere)
al paletelor turboma;inilor, il prezintd acele corpuri care au o portan!il mare
gi o rezisten!5 micI. EIe se numesc aripi portante ;i sint obstacole profilate
de tip cilindric

14.3.1.CARACTERISTICILEGEOMETRICEALE PROFILELOR AERODINAI\,IICE

Secliunea unei aripi portante este un profil aero- sau hidrodinamic (fig. 14.8).
La un profil aerodinamic (fig. 14.9) se distinge linia mijlocie, sau scheletul,
fa!6 de care disbribulia de grosimi este simetricl (locul geometric al centrelor
cercurilor inscrise ln profil). Partea care vine prima in contact cu curentul

/nlrados

Fis. 14.9 Fis. 14.10

231
poart[ numelede borddeatac,iar partea opus[, borddefu-gd.Partea mai curbatfl
i conturului poartd numele de ertrados,cealalt[ intrados.
Conturul profilelor se d[ de obicei prin' coordonate,Iuindu-se ca axir de
referinf[ dreapta care unegteextremitllile scheletului,nirmit6,coard.d.Originea
sistemului de coordonatecaftezian este plasat[ in bordul de atac. In acest
sistem de coordonate,la unele pofile curbate, citeva puncte au abscisenega-
tive (fig. 14.10).
Pentru a evita aceasta,se obignuiegtes[ se ia ca ax[ de referinli coarda
profilului tangentl Ia intrados, origineafiind piciorul perpendicularei tangent[
la bordul de atac (metoda echerului,fig. 14.11).La profile simetrice axa de
simetrie se ia ca ax[ de referinfI.
Forma geometric[ a profilelor se caraeterizeaz[.prin urmltorii parametri
(fig. 14.12):
- curbura sau sdgeata maximl f (exprimatl adimensionalprin raportul
f/l*curba maximl relativi) ;
- pozilia sdgelii maxime rt (xtlr:pozifia relativ6 a s6gelii maxime) ;
- grosimeamaxime, d {dll:grosimea maximl relativi);
- pozilia grosimii maxime ra (ralt:pozifia relativ[ a grosimii maxime) ;
- raza bordului de atac rs;
- unghiul diedru inchis de tangentelela bordul de fug[ 2tu.
Exist6 profile teoretice, a ceror for;ni se poate determina prin mctode
matematice (de exemplu metoda transformlrilor eonforme) ;i tot prin calcul
se poate determina distribulia presiunilor gi vitezelor pe periferia profilelor.
De acesteprofile s-au ocupat in special N.E. Jukovski, Giaplighin' K6rmdn,
Trefftz, Betz, iar Ia noi in !ar[ aead. E Carafoli. Exist6, de asemenea,profile
experimentale,al clror contur este detcrminat prin coordonate,iar oaracteris'
ticile aerodinamiceale lor au fost stabilite pe caleexperimental[,tn laboratoare.
Sint cunoscuteprofilele Gdttingen, NACA (National Advisory Cornmitteefor
Aeronautics),DVL (DeutscheVersuchsanstaltfiir Luftfahrt etc.).taboratorul
'fimi;oara a
de magini hidraulice din studiat citeva profile S'IFIT.
r Primele profile experimentaleau fost studiate in laboratoarcledin Gdttin'
gen.Numerotarealor nu conline un criteriu de clasificare,ci s-a flcut in ordinea
fncerclrii. Profilele NACA au.fost numerotatelinind cont de geometriaprofi-
Iului. De exernplu,la profile NACA cu patru cifre, prima cifr[ indic[ in pro-
cente curbura maxim[ relativh, a doua cifr[ indie6, in zecimi, pozitia relativd
a curburii ; ultimele dou[ cifre dau grosimeamaxim[ relatir'l exprimatI in
procente.

Coardaschilcfulur

282
I)e exernplu,profilul NACA 4412 se caracterizeazS, prin :
- curbura relative 4% ;
- pozilia ei la 40% din coard[ (fa![ de bordul de atac);
- grosimeamaxim6 relative 120,6.

14,3.2, CARACTERISTICIT,E AERODINAil,IICE AI,E PROFILELOR

Introducind o arip[ de lungime infinit5, a clrei secfiuneclreapt6este un


profil aerodinamicoarecare,intr-un curent plan nelimitat, de vitezb uniform[,
u., cimpul hidrodinamicse modificd,liniile de curentfiind deviate(v. fig. 14.S).
Distribulia plesiunilor -apar
pe conturul profilului este determinati de distri-
hufia de viteze. In general suprapresiunipe intrados (unde vitezele sint
mai.mici) $1.$eprgsiunipe extrados (unde vitezelesint mai mari). De exemplu,
peutru profilul Gdttingen 738, varialia presiunii mlsurat[ in. 16 puncte pe
conturul profilului este reprezentatdin figura 14.13, unde in ordonat[ esle
mlsurat coeficientulde presiune,definit prtn relalia :

Cp*ffi, (r4.4)
T t *
iar in abscisilcoarda profilului (sau proieclia corzii clupi direelia curentului).
ln reJafia_(t4.{) Poogi u6 reprezint[ presiunea,respectiv viteza curentului
neperturbat.Distribulia presiunii depindecleunghiul db ineidenld sau de atac i
(sau cr),
.uli^ghipe _careil inchide direcfia curentului cu coardi profilului. ln
figura 14.13 sint date mai multe curbe de distribu!.iea presiuniior pe profil,
corespunz6toarediferitelor unghiuri de incidenll
Rezultanta F a forlelor de presiuneeste reprezentat[ in figura 14.14.Ea
acfioneazfilntr-un punct C, numit centru de presiune.Forfa rezultant6 F se
poate descompuneln cele doul compo-
nente : forla portanti P, care menline irr
aer aripa de avion, pi rezistenla R. Cele
Profr/ 60 7JB doui componente se pot exprima prin
"p relaliile (14.1), in care, in cazul aripilor
portante seia d :lL, undeL esteIungimea
t tronsonului pentru care s-au calculat for-
I lele P $i R, tronson care face parte dintr-o
I arip[ de lungime infinitl (fig. 14.8).
***n*
z =7 7 "

'F

G:P

?---+
<#*

a*

Fig. 14.18 Fig. 14.14

2E3
i\Iomentul forlei F fa![ de punctul .f se poate exprima prin rela\ia M:
:Fle :+ ,f*LI (Cnl), sau in funcfie de C, $i Co :

i f Cnsini).
IVI:Te+ ,'" u (C"cos (14.5)
La unghiuri mici de inciden![ se poate neghla momentul forlei ]l cotnpa-
rativ cu al forlei P qi ln acest caz C*:Cr+.
Coeficien\iiC", C" $i C*, definiti prin raporturile :
C - _ P . d ,

a'* Lt
I
t,s:
l a R

(14.6)
+ ,'Jrt
tu
c--

sint caracteristici ale profilului hidrJ;lJ funclionlnd intr-o arip[ de lun-


gime infiniti. Ei reprezint[ criterii de similitudine ale migc[rii in jurul profi-
lului, avlnd valori egalepentru toate profilele geometricasemenea.
Forfa rezultantl F, care acfioneaz[ asupra aripii portante, depinde de para-
rnetri aripii portante (geometria profilului, lungimea aripii, gradul de prelu-
crare al suprafefei) qi de calitdlile curentului (numirul Reynolds, numd.rul
Mach, gradul de turbulenll). Ea variazl cu unghiul de atac sau de inciden!6,i,
carese poate determinafie fa![ de coardascheletului,fie fa!5 de coardatanqentS
la intladosul profilului.
Pentru un profil dat (functionind intr-o aripl de lungime iiifinit[),.variafia
coeficientuluide portanll ;i de rezistenlI in funclie de unghiul de incidenll i
se poate vedea in figura 14.15; Se
observ[ c[ portanla cregtecu incidenla
pin[ la un maximum,C, ,io*, carepoate
atinge valori cuprinie intre 0,9 ,si1,5,
ln funclie de geometriaprofilului. Aceste
valori maxime corespundunor unghiuri
de inciden![ de circa 10 . . . 15o.La inci-
denle mai mari se produc desprinderi
ale curentului de pe profil (fig. 1a.16)
care duc la o sc[dere a portanlei qi o
cregterea rezistenlei.
La unghiuri de incidenli foarte mici
distribulia de presiunipe profil se modi'
ficl gi forla portant[ igi schimb[ semnul.
Pe figura 14.15se remarcb incidenla
; ie, nuffrit[, ineidenld de portan{d nuld'la
Fis. 14.15 care portanla igi,schimbl sensul.

234
Coeficientul de rezisten![, C *, are nurnai valori pozitive, prezentlnd un minim
in zona incidenlelor mici.
In figura 14.15 s-a reprezentat qi curba C,lC,:f (i), raportul CrlCo repre-
zentincl finelea profilului. Maximul acestei curbe indici unghiul de incident[
pentnr care raportul portan![/rezisten![ este maxim.
In cataloagele de profile, caracteristicile energetice ale profilelor se dau sub
forma unor curbe: Cr:f (C*), pe carc sint marcate incidenlele corespunz[-
toare (fig. 1,4,17).Ele poarti numele de cttrbe polare, deoarece segrnentul de
dreapt[ care unegte un punct al curbei cu originea sistemului de coordonate
reprezint5, la incidenla datd, coeficientul forlei rezultantl Cu, ale c[rei com-
ponente sint coordonatele C, gi C, ale punctnlui considerat, in sistemul res-
pectiv de reprezentare. Finelea maximl, (CrlC*) rru*, este egal6 cu tangenta
trigonometrich a unghiului inchis de axa absciselor';i tangenta dus[ prin ori-
gine Ia curba polar5. Pe aceeapi diagram[ sint trecute gi curbele C,:f (C*).
Alura acestor curbe depincle exclusiv de forma profilului.

14.3.3.ARIPA DE AI"{VERGURAFNITA

Dac[ lungimea aripii este finit5, migcarea in jurul ei este o miqcare in trei
dimensiuni. ln adevHr, extremiffilile aripii fiind libere, apare aici un curent
de pe fala de suprapresiune spre cea cu depresiune, forminclu-se turbionii mar-
ginali (fig. la.18) care se propag[ pini departe in aval de aripI. Acegti turbioni
constituie cauza unor pierderi de energie gi duc la o cregtere a rezistenlei profi-
lului. Astfel, rezistenla unei aripi de anvergurl finitl (O: *J se poate exprima
in funclie de rezistenla aripii de anvergur[ infiniti (].: oo), prin relalia :
R i ,:R . * R u , Q4.7)
sau C"7u:Cr.*Cr, unde Ra poart[ numele de rezisfen{dindusdgi a fost definitl
de Prandtl. Rezistenla R* este rezistenla profilului de anvergurd infinitd. Pe
de altl parte, datorit[ turbionilor marginali, forta
portantl este mai mic[ la o inciden![ dat[ decit
portanla care aclioneaz6. pe aceea;i lungime L
clintr-o arip[ de anvergur[ infinith. Aceasta, s
pentru cE portanla devine zero la capetele aripii
de anvergur[ finit5, curba de varialie a ei cu
lungimea aripii fiind reprezentatl iu figura 14.19.
Influen!a anvergurii asupra caractelisticii
C,:f (i) rezult[ din figura 14.20. Se observi c[

Fig. 14.16 Fis. 14.17

235
drepfunghtu/ard

c c
c c
c C
c c
c C
It'is. 14.19

'ffi
L
lr$
'00
[l i/ T
,M{
if{5d'
d\6

.* io

8tA
l- 75

til
=Cr- ,l ,ft
AW I

v
I
I
I
l i t --rf
t{-
. l

4
0 to. t, i, loo lfo Etlo

l-l 1 7l
Fig. 14.20

236
cI
R
I

12,5
-+/00ca

Fis. 14.21
pentru a obline
realizeaz{,cu o arip6.cq_o- arip[ de anverqul[ finitd aceeagiforfl portant[ core se
qt glvetsur[ infinitl, (C3n:Cr*), trebuie -etite incidenla
aripii de anvergure-finit[. S]au notat pe'figur5-c6te dou[ incidenle cu i?u,
respectivi-. Se vede cd:
itu:i- *io (14.g)
Inde f1 este incidenla autoindus[ definiti de prandtl.
Il figura. 14.2: este reprezentatd
,."
diferite lungimi. Se vede si din ac-eastE 9.grla polard C,:f (cr)
'de pentru aripi de
figui[ cE o iripa "nrrurgur[ tinite
opule rezisten![ mulb rnai mare decit aripa de anverguri infinit6]
Toate acestecurbe s-au stabilit pe cale experimentite. Realizarealn labo-
rator a unei alipt^ de. anvergurl infinit[ se fice fixtnd aripa lntre doi perefi
plani paraleli- ln tetut acesti se eliminl turbionii rnarginnfi,'iur aripa fuicjiri-
neazd in condiliile aripii de anvergurI infinit[.
l-e1dinla actual[ este ca ln cataloagelede profile s[ se dea caracteristicile
profilului (funcfionind intr-o arip[ de I:oo) su-bforma curbelorpolare. Exist[
cataloagecare dau curbele polare ale profilului funclionind tnir-o aripi de
anvergurr finit[ aleasl in mod convenfion* {au exemplu laboratoarele
l -
Gdttingengi alte laboratoare
din Europaincearclprofileleeu )\: :S] .
+

14.4.RETEAUA DE PROFTIE

Profileleaerotlinamice
se utilizeazifrecventla paletajelernaginilorhidrau-
1i...: pompq ventilatoare,
compresoare, turbine niarautice,turiinu au1ot"J,
turbine cu abur saugazetc. Figuru!4,22, a prezintfi schemauneiturbinehi_

237
'Pa/efd
apara/

-F dbeclar

Po/e/a
ralor

,fccy'uneaa/r'ndnbddes/aiure/d
h
Fis. t4.22

draulice axiale. Efectuind o secliune cilindricd la raza r prin rotorul turbinei,


se obline o refea axial[ de profile identice, dispusela o distan![ egal6,f, numitl
pasulrefelei. Refeaua axial[ de profile este infiniti, tn sensulc[ fiecareprofil
este situat intre altele dou[. Prin desf5gurareain plan a relelei rrxiale se ob[ine
o relea pland de profile, caracterizatddin punct de vedere geometric prin :
geometriaprofilului, pasul relativ t// pi unghiul de instalare p, inchis de coarda
profilului cu axa relelei (fig. 14.22,b). Reteaua planl de profile poate fi stu-
diatl in spaliul cu doud dirnensiuni,considerlndneglijabilS.conrponentavitezei
dupl direclia radiall.
Deosebireaesenliall dintre curgereain jurul profilului izolat ;i curgerea
prin releaua planl de profile consti in urmltoarele :
1. La trecereaprin relea curentul suferi o devialie de la direclia vitezei u1
din amonte de relea la direclia vitezei ru2din aval (in eazul profilului izolat
direclia curentului din amonte gi aval de relea este aceeagi).
2. La trecereaprin relea se produce o pierderede energiehidraulic[.
Avlnd in vedere faptul c[ refeaua planl modeleazl o relea rotitoare, s-au
luat in considerarevitixele relative, notate cu ur1gi wz. S-a respectat, de ase-
menea, convenlia referitoare la indici din studiul maginilor hidraulice : se
afecteazl cu indicele I toate m[rimile de la intrarea in rotor (din amonte de
releaua de profile) $ cu indicele g mirimile de la iegirea din rotor (din aval
de retea). Viteza de antrenare a relelei axiale la taza r este r:rol (or:viteza
unghiular[ de rotatie). Viteza absoluti a curentului fa![ de un sistem de refe-
rinfl fix este 0:u*w.
In figura 14.22,b s-au reprezentat triunghiurile de viteze din amonte gi
aval de refea. Figura 14.23 prezintl componentelevitezelor relative w1 gi wg
dup[ direclia axei relelei wu1:lor cos Fr pi wwz:tDzcosps gi dupl o direclie
perpendicular[pe axa refelei orn:LlLsin p1:Da sin B2,unde uo, poart[ numele
de uitezameridionald.Din figura 14.23 rezultl gi convenlia admis[ referitoare
la notarea unghiurilor de intrare gi iegire lntr-o relea de turbin[ (relea acce-
leratoare), respectiv de pompl (refea deceleratoare).

2?8
I

i
ji
rt
l i

u-=w,,rnp1.ry,lrhpVtLsnQn
''rB,
Felea dece/era/aore
(ryr*z)
ftefta acce/era/aare
( we,ry)
Fig. 14.23

14.4.7. VTTEZA W@ COEtrTCrENTIDE INFLUENTA

Pentru a putea utiliza in proiectareamaginilor hidraulice


rezultatele cer-
cetlrilor efectuate asupra profilului i2olat (cercet[ri care s-au
dezvoltat dato-
riti avialiei), a fost necesarsE se introducd o vitezl de
calcul, viteza m-, defi-
nit[ ca medie vectorialfl a vitezelor ur1$i ros (fig. la.23). pentru
un unghi A*
incidenlI, iooinchis de viteza u)* cu coardaprofilului, acliunea
curentuluiasupra
profilului funclionind tn relea poate fi exprimat[ prin doul componente
: por-
tanla P' perpendicularl pe viteza uro, $i rezistenlaR' paralel[
cu aceasta.
Prezenfa.profilelor invecinate face ca portanfa
profilului funcliontnd in relea s6 difere d; cea a
profilului izolat. Calitativ, acest lucru este redat
in figura 14.24.Influenla relelei se poate exprima
fie prin coeficientul de influenl6 /c,' definit ta un
laport al coeficientului de _portanll al profilului
dispus in relea la cel al profilului iiolat :'

* :f f , (14.e)
prig coeficentulX definit ca un raport intre cre$-
fie
l.I.l portanlei profilului in relea la cea a profi-
lului izolat:
Iac,,l
l?E-li-:o (14.10)
X:
ldc,l
I ai-lr-e Frs. 1.4,24

239
titeratura de specialitate oferd date foarte sumare referitoare la alegerea
coeficientilor de influentE, deoarecepractic nu dispune de mlsurltori sistema-
tice care s[ pun6 ln evident[ influenla geometriei relelei asupra acestora.
Coeficientul de influent6 k s-a putut determina teoretic pentru releaua de
pl[ci plane. Diagrama lui Weinig (fig. 14.25)prezint[ curbe de forma k:f (tlD
cu unghiul p ca parametru, pentru releaua de pl6ci plane.

14.4.2.CARACTERISTICILE AERODTNAMTCE ALE RETELET PLANE DE PROFILTI

Tendinla actual[ in studiul relelelor plane de profile const[ in a gisi o


form[ potrivit[ de exprimare a caracteristicilor de funclionare ale acestora,
in cares[ apar[ cele dou[ componenteesenliale: componentaulild:deviafia
curentului gi componentanefauorabllfi:pierdereahidraulic[ prin refea.
Deuialiacurentului poate fi exprimatE.fie sub forma devialiei unghiulare:
A9:9t -9a, fie sub forma coeficientuluide deviafie :

s,: :'ctg 9e-ctg Pr' (14.11)


*
Pierdereahidraulicdsau c[derea de presiunetotald Lpror:ptot,t-ptrtz
poate fi exprimatd adimensional,raportind-o la o presiunedinamicl de referin![
ln expresiac[reia pot fi luate in considerareoricare din vitezele arr, tnssa;rru p.
Dup[ SpeidelL. li ScholzN., coefientulde pierderese exprim[ prin:

*:F.
? Ptott-Ptotz
(14,12)

15
cS

t'u,
.lc

t5 43
rJ\
{
I o,z
Ft=60o
fft=475
4/
\ J
!oI 4+ 08 I2
*tu
Fis" I 4 . 2 6

244
\
s
$
ll
\ t
$t- N\-
\"

$ss N
N
$$s
\
ao
6\l
:i,
\ : ,i
"-*.::i Ntr
t

2SB\.1
\ l
-'g-Ei

;'.4,k'rtffi
\'l
I l
- *s*ti
\'
*rt/
a
\r
g <
\.
a +
\.
.
\
\r
\ \.
\
\.
*s,
s $ \ . \ \ \f
1Hv=ng

N \ s F

$Su
F$*
t5
o!
rF
F{

t!
FI

16 - fildr.su[el qt mrgtnl hl<traultec


24t
Dependenla funclionall tntry-cei doi_coeficienti,exprimati sub forma unei
rotm t-(Du) numitd,'palara relelei,caracterizegz6, din punet.deve,{ep.gnulg.ti:
.o*poitirea unei relele de prqfile definitl-de o pereche,de.valori 9" $i tll
aceste- m*[rimi variazi eu-unghiql a: intrare- B1, carac'
tfig.'f +.26). Deoarece
i"r-irtiril. ieielelor de profile pgt fi exprimate-qi sub alte folme' de exemplu
curbe ( (pi $i Ap 1pr).t"fr-gutg l4.Tsil!_ller.entate asemeriea curbe,
fi;.hdde - pt:it_tllli:
ientru patrureleletieirat.tbffia la Sazi profilulMHT-1 r20/o ll
patru unghiuii de instalare : p,,:$!o, 60o, 90'_9i tZ9l: O repqezentare
i1t:t si -a
sintetici caracteiisticilor de funcllonare ale relelelor de profile, pentru un pas
relativ dat, o constituie diagramauniaersald;oblinutl prin suprapunereapeste
cutl.t. Su (9J a unor curde de egal (.^Figura 14.28prezinti. di^aglam"a univel
satearetelei6ideprofileMHT-i-LZ%Iaptulrelativ-tft:0'75'rn-figur[
;p;t gi curbe de egat coeficient de.qortanl.il-.(C"r:const) 9i- de eg.al k,p man2t
,r'ur.rrr. pentru stidiul comportdrii-la oavitalie a relelelor de profile'

i
I
I

:
Turbomaşini hidraulice

11.1. Caracteristicile generale ale maşinilor hidraulice


11.1.1. Definirea şi clasificarea maşinilor hidro-pneumatice
Maşinile hidro-pneumatice reprezintă sisteme tehnice alcătuite din organe de maşini rigide,
cu mişcări relative determinate, care transformă energia hidro-pneumatică în energie mecanică,
energia mecanică în energie hidro-pneumatică sau o formă de energie mecanică în altă formă de
energie mecanică, prin intermediul energiei hidro-pneumatice. Aceste maşini sînt caracterizate
prin faptul că transformarea energiei se efectuează prin intermediul unui fluid, acesta putând fi
lichid (apa, uleiul) sau gaz (aer, abur, gaze oarecare).
Maşinile care transformă energia hidro-pneumatică în energie mecanică se numesc maşini
de forţă sau motoare, cele mai importante fiind turbinele. Maşinile care transformă energia
mecanică în energie hidro-pneumatică se numesc maşini de lucru, sau generatoare (pompele,
ventilatoarele şi compresoarele). Maşinile care transformă o formă de energie mecanică în altă
formă de energie mecanică, prin intermediul energiei hidro-pneumatice se numesc
transformatoare (cuple şi ambreiaje).
Clasificarea generală a acestor maşini se face pe baza sensului transformării precum şi al
criteriului de formă a energiei hidro-pneumatice preponderentă în desfăşurarea transformării:
energie poten ială de pozi ie, energie poten ial de presiune şi energie cinetică. Clasificarea
maşinilor hidro-pneumatice este dată în tabelul 11.1, iar schi ele principalelor maşini hidro-
pneumatice sânt prezentate în tabelul 11.2.
Maşinile hidraulice care în cursul transformării prelucrează sau produc numai energie
hidraulică poten ială de pozi ie nu prezintă decât un caracter istoric, construc ia lor în prezent
fiind doar artizanală. Maşinile hidro-pneumatice care prelucrează sau produc, în cursul
transformării, în mod preponderent energie poten ială de presiune se numesc maşini statice sau
volumice (tabelul 11.2, A, B). Aceste maşini se folosesc în special în cadrul sistemelor de
ac ionări hidraulice şi pneumatice.
Maşinile hidro-pneumatice care prelucrează numai energia cinetică a fluidului motor C2/2g (în
teoria hidrodinamică a maşinilor hidro-pneumatice viteza absolută se notează cu C) şi la care
presiunea la intrarea în rotorul maşinii p1 este egală cu presiunea la ieşirea din rotor p2,
transformarea energiei bazându-se pe lucrul mecanic al for elor de impuls (ac iune), se numesc
turbine cu acţiune. Dintre ele fac parte turbinele hidraulice Pelton (tabelul 11.2, C) şi Bánki şi
turbinele cu abur Curtis.
Maşinile hidro-pneumatice care prelucrează sau produc, în cadrul transformării energiei,
atât energie poten ială de presiune (p/) cît şi energie cinetică (C2/2g) şi la care transformarea
energiei se efectuează în rotor, se numesc turbomaşini. Rotorul turbomaşinii este un organ în
rota ie, alcătuit dintr-un butuc (sau coroană) prevăzut cu palete. În afară de rotor, turbomaşinile
mai au ca păr i componente un aspirator, un aparat director şi o carcasă spirală; la unele din
turbomaşini, unul sau mai multe dintre aceste organe, pot lipsi. Dintre turbomaşini fac parte
turbinele Francis, Dériaz, Kaplan şi bulb, pompele centrifuge şi axiale, ventilatoarele şi
turbocompresoarele (tabelul 11.2, D...I). Raportu1 dintre mărimea energiei poten iale de presiune
şi întreaga energie

1
Clasificarea maşinilor hidro-pneumatice Tabelul 11.1
Energia specifică Maşini de for ă Maşini de lucru Transformatoare
transformată [J/N] (motoare) (generatoare)
Poten ială Ro i de apă Elevatoare hidraulice Transformatoare
de pozi ie z pentru pompare
(antichitate)
Poten ială de Motoare statice (volu- Pompe şi compre-
presiune mice): soare volumice:  Ciocane, cricuri şi
p  cu piston (hidraulice  pompe şi compre- prese,
 şi cu abur; soare cu piston;  Transmisii sonice,
 cu mişcare continuă  pompe şi compresoa-  Cuple volumice.
de rota ie. re cu mişcare de rota ie
Cinetică Turbine cu ac iune
C2  hidraulice (Pelton, - -
2g Bánki)
 cu abur (Curtis)
Poten ială de pre- Turbine cu reac iune Pompe, ventilatoare  Convertizoare
siune şi cinetică  hidraulice: radial- şi compresoare cen- hidraulice de cuplu
p C2 axiale (Francis); dia- trifuge; (turbocuple, turbo-
+ gonale (Dériaz); axiale  Pompe diagonale; ambreiaje) ;
 2g
(Kaplan, bulb); Pompe, ventilatoare  Turbotranstorma-
 cu abur. şi compresoare axiale toare pentru pompare
Turbine-pompe: radial-axiale, diagonale şi
axiale.

hidro-pneumatică transformată în rotor se numeşte grad de reacţiune () definit prin rela ia

p1  p2
0  , (11.1)
H

în care p1 reprezintă presiunea la intrarea în rotor, p2 - presiunea la ieşirea din rotor, iar H[J/N] -
energia specifică (raportată la unitatea de greutate) transformată în turbomaşină. Se obişnuieşte să se
noteze (fig. 11.1) cu 0 un punct situat imediat în amonte de intrarea în rotor, cu 1 un punct situat
imediat în aval de intrarea în rotor (foarte aproape de 0 ), cu 2 un punct imediat în amonte de ieşirea
din rotor şi cu 3 un punct imediat în aval de rotor, foarte aproape de 2.

Fig. 11.1. Definirea punctelor


caracteristice în rotorul
turbomaşinilor.

2
Schiţele principalelor maşini hidro-pneumatice Tabelul 11.2

Energia pe care o cedează fluidul în turbo-maşinile de for ă se consideră pozitivă (H>0), iar energia
pe care turbomaşinile de lucru o cedează fluidului se consideră negativă (H<0); expresia energiei
specifice H este de forma

3
pI  pE CI2  CE2
H   z1  z E , (11.2)
 2g

I fiind un punct la intrarea în maşină, iar E un punct la ieşirea din maşină.


Puterea (N) la arborele unei maşini hidro-pneumatice este dată de rela ia

N  QH   1 (11.3)

în care  este greutatea specifică a fluidului, Q - debitul volumic trecut prin maşină iar  -
randamentul; datorită energiei specifice (sarcinii) H, care este pozitiv la maşinile de for ă şi negativă
la maşinile de lucru, şi puterea este pozitivă la maşinile de for ă (N > 0), fiind o putere utilă şi este
negativă la maşinile de lucru (N < 0), fiind o putere consumată.

11.1.2. Randamentele maşinilor hidro-pneumatice


Transformarea energiei în maşinile hidro-pneumatice se face cu pierderi de energie, acest
fenomen fiind pus în eviden ă de randamentul maşinii . În cazul maşinilor de for ă puterea utilă este
puterea mecanică la arborele maşinii N, iar puterea consumată pentru producerea acesteia este
puterea hidraulică cedată de fluidul motor (QH), deci exponentul randamentului în expresia puterii
(11.3) este pozitiv (+1). La maşinile de lucru puterea utilă este puterea hidro-pneumatică cedată de
maşină fluidului (QH), iar puterea consumată este puterea mecanică la arbore (N), care trebuie să
fie mai mare pentru a acoperi şi pierderile; deci în cazul maşinilor de lucru, în expresia puterii (11.3)
exponentul randamentului este negativ (-1).
Randamentul  se datorează existen ei unor pierderi în cursul transformării energiei. Aceste pierderi
sânt:
••• pierderi hidraulice, reprezentând pierderile de sarcină pe care fluidul le are la curgerea prin
maşină şi care se notează cu hr; energia specifică disipată hr, fiind o energie cedată de fluid, va fi
considerată pozitivă atât în cazul maşinilor de for ă cît şi în cazul maşinilor de lucru (hr >0);
••• pierderile volumice, reprezentând scăpări de debit, notate cu Q, prin neetanşeită ile dintre
rotor şi carcasă; la maşinile de for ă scăpările Q nu participă la schimbul de energie, evitând
rotorul, iar la maşinile de lucru scăpările Q se întorc de la refulare la aspira ie după ce au primit
energie de la rotor; la maşinile de for ă acest debit este considerat pozitiv (Q>0), deoarece trece
prin maşină împreună cu debitul util Q (are acelaşi sens), iar la maşinile de lucru este considerat
negativ (Q Ţ 0) deoarece nu trece prin întreaga maşină, formând un circuit în jurul rotorului, în
afara acestuia, având sens contrar lui Q (fig. 11.1);
••• pierderi mecanice, reprezentând pierderi de putere datorită frecărilor existente în lagărele
maşinii, între păr ile în mişcare ale maşinii şi fluidul motor şi între păr ile în mişcare şi aerul
înconjurător; puterea mecanică disipată prin frecări se notează cu Nf şi la maşinile de for ă este
considerată de semn contrar puterii utile N, iar la maşinile de lucru de acelaşi semn cu puterea
cedată fluidului şi cea consumată de la motorul de antrenare, în ambele cazuri Nf fiind deci
considerată negativă (Nf < 0).
Existen a acestor pierderi este pusă în eviden ă prin randamentele par iale : h - randamentul
hidraulic, v - randamentul volumic şi m - randamentul mecanic, ale căror expresii sânt:
1 1
 H  hr 
1
 Q  Q   N 
h    , v    , m    . (11.4)
 
 H   Q   N  N f 

Semnele exponen ilor sînt plus pentru maşini de for ă şi minus pentru maşini de lucru ; de asemenea
trebuie inut seama de conven ia de semne anterioară : la maşinile de for ă H, N şi Q sînt pozitive,
iar la maşinile de lucru H, N şi Q sunt negative.
inând seama de acestea, puterea la arborele maşinii se scrie sub forma
4
 Q  Q  H  hr 
N   Q  Q H  hr   N f  QH     N f
 Q  H 
sau
 Q  Q  H  hr   N  N f   Q  Q  H  hr 
N  N f  QH   , N    QH   
 Q  H   N   Q  H 
de unde rezultă
Q  Q H  hr N
N  QH    . (11.5)
Q H N  N f

Comparând rela iile (11.3) şi (11.5) se observă că randamentul unei maşini hidro-pneumatice se
poate scrie
H  hr Q  Q N
 1    ,
H Q N  N f

cu semnul plus pentru maşini de for ă şi minus pentru maşini de lucru şi inând seama de rela iile
(11.4) rezultă
  h v m , (11.6)

 fiind randamentul maşinii hidro-pneumatice, care este un produs al celor trei randamente par iale.

11.2. Relaţia fundamentală a turbomaşinilor

11.2.1. Mişcarea în interiorul rotorului


Elementul prin intermediul căruia se realizează transferul energetic la turbomaşini este rotorul,
prevăzut cu palete. Ca exemplu, se prezintă forma caracteristică a unui rotor de pompă centrifugă
împreună cu sensul de circula ie al lichidului şi cel de rota ie (fig. 11.2). Rotorul este realizat din
două discuri profilate, între care sînt dispuse paletele. Discul care este fixat pe arbore poartă numele
de coroană, iar discul cu orificiul central pentru accesul lichidului se numeşte inel. Muchiile de
intrare ale paletelor sînt dispuse pe o suprafa ă de revolu ie numită suprafaţa de intrare, iar muchiile
de ieşire ale paletelor sînt dispuse tot pe o suprafa ă de revolu ie numită suprafaţa de ieşire (fig.
11.2, a). Dacă se intersectează rotorul cu un plan meridian se ob ine imaginea reprezentată în figura
11.2, b. Intersec ia planului meridian cu suprafa a de intrare şi ieşire determină meridianele
suprafe ei de intrare şi respectiv ieşire. Meridianele suprafe ei de intrare şi ieşire delimitează în
planul meridian, între inel şi coroană, proiec ia în plan meridian a suprafe ei paletei. Proiec ia
rotorului cu inelul scos, pe un plan perpendicular pe axa de rota ie, este prezentată în figura 11.2, c.
Se consideră două sisteme de referin ă: un sistem de referin ă iner ial considerat fix şi un
sistem de referin ă neiner ial, legat de rotor, care execută o mişcare de rota ie cu viteza unghiulară

 , în raport cu sistemul iner ial. Mişcarea fluidului prin rotor, raportată la sistemul de referin ă
iner ial, este mişcarea absolută şi va fi caracterizată prin viteza absolută

5
Figura 11.2. Rotorul unei pompe centrifuge.

v . Mişcarea fluidului prin rotor, raportată la sistemul neiner ial legat de rotor, este mişcarea relativă

şi va fi caracterizată prin viteza relativă w . Se va considera că rotorul se mişcă cu o viteză

unghiulara  constantă în jurul axei sale, iar mişcarea relativă este o mişcare sta ionară.
Executând o sec iune cilindrică prin rotor, coaxială cu axa acestuia la o rază r, aşa cum este
reprezentat în figurile 11.2, b şi c, şi desfăşurând-o în plan, se ob ine imaginea din figura 11.3. În
această figură se observă canalele interpaletare. Pe aceeaşi figură sînt reprezentate varia ia vitezei
relative şi a presiunii în spa iul dintre palete. Distribu ia vitezelor relative rămâne invariabilă în
timp, deoarece s-a presupus mişcarea relativă sta ionară.

Figura 11.3. Secţiune cilindrică desfăşurată prin rotor.

Se consideră un punct fix în spa iu în sistemul de referin ă iner ial, situat la distan a r fa ă de axa
de rota ie a rotorului. Conform regulii de compunere a vitezelor, pentru viteza absolută se poate
scrie
  
v  wu , (11.7)
  
unde u este viteza de transport. Deoarece viteza unghiulară  este constantă în timp, rezultă că şi u
este constant în timp la raza considerată. Viteza relativă la raza r variază după graficul prezentat în
figura 11.3, ceea ce determină ca viteza absolută în punctul considerat, calculată cu rela ia (11.7), să
fie variabilă în raport cu timpul; mai mult, este o mărime cu o varia ie periodică. Mişcarea absolută
în rotor este deci o mişcare nestaţionară, periodică:

v
 0. (11.8)
t

6
11.2.2. Momentul de interacţiune între lichid şi rotorul paletat
Stabilirea expresiei momentului de interac iune între lichid şi rotorul paletat se va face pentru
cazul unui rotor de pompă centrifugă. Pentru determinarea momentului de interac iune între lichid şi
rotorul cu palete, se aplică teorema momentului cantită ii de mişcare:

 
 
 R  v        
D t d  S R  v v  n dA  D R  fd  S R  pn dA , (11.9)


R reprezentând vectorul de pozi ie în raport cu originea sistemului de referin ă iner ial. Aceasta se
aplică lichidului cuprins în suprafa a de control fixă (fig. 11.4), compusă din suprafa a de intrare Si,
suprafa a de ieşire Se, şi suprafa a interioară Sint care la un moment dat mărgineşte paletele. Se
utilizează sistemul de coordonate cilindrice indicat în figura 11.4.
Deoarece interesează exclusiv momentul în raport cu axa de rota ie, se consideră proiec ia
rela iei (11.9) pe axa Oz:

rvu   
 d   rvu v  n dA   rfu d   rpnu dA , (11.10)
D
t S D S

unde r este distan a de la un punct la axa de rota ie, indicele u caracterizează componenta mărimii
corespunzătoare după direc ia vitezei tangen iale. Pentru simplificare s-a considerat un fluid
 
nevâscos, astfel încât pn   pn .

Datorită simetriei rotorului într-un câmp de for e cu f ţ const., rezultă

 rf d  0 .
D
u (11.11)

Momentul corespunzător for elor de suprafa ă se poate scrie, inând seamă de suprafa a de control
aleasă, sub forma

 rpn dA   rpn dA   rpn dA   rpn dA .


S
u
Si
u
Se
u
Sint
u (11.12)

Pe suprafa a de intrare Si şi pe cea de ieşire Se, datorită faptului că acestea sînt suprafe e de
revolu ie, proiec ia versorului normalei pe o direc ie tangentă la un cerc paralel este nulă şi deci

 rpn dA   rpn dA  0 .
Si
u
Se
u

Pe suprafa a interioară Sint se ob ine

 rpn dA  M
Sint
u L P ,

unde ML-P este momentul cu care lichidul ac ionează asupra rotorului cu palete. Aceasta se

7
Fig. 11.4. Suprafaţa de control pentru rotorul analizat.

datorează faptului că versorul normalei considerat pozitiv este îndreptat spre exteriorul volumului de
control, deci spre suprafa a paletelor, iar însumarea momentelor elementare care ac ionează în sensul
versorului normalei dă momentul rezultant al ac iunii lichidului asupra paletelor. inând seamă de
aceste observa ii, rela ia (11.12) se scrie

 rpn dA  M
S
u L P . (11.13)

 
Pentru evaluarea integralei  rv v  n dA , se descompune integrala într-o sumă de trei integrale
S
u

corespunzătoare suprafe ei de control admise:


       
 rv v  n dA   rv v  n dA   rv v  n dA   rv v  n dA .
S
u
Si
u
Se
u
Sint
u (11.14)

 
Mărimea v  n dA reprezintă un debit volumic elementar dQ, astfel încât se pot scrie următoarele
rela ii:

 rv v  n dA    rv dQ  Qrv  ,


 
u u u i (11.15)
Si Si

 rv v  n dA   rv dQ Qrv  .


 
u u u e (11.16)
Se Se


în rela iile (11.15) şi (11.16) s-a inut seamă că pe suprafa a de intrare Si, versorul normalei n şi
viteza v formează un unghi mai mare decât 90°, iar pe suprafa a de ieşire Se unghiul este mai mic
decât 90°. Prin bara pusă deasupra mărimilor rvu se în elege că este vorba de o mărime medie pe
sec iunea corespunzătoare. Indicele i afectează mărimile corespunzătoare sec iunii de intrare, iar
indicele e - pe cele corespunzătoare sec iunii de ieşire din rotor. Se poate demonstra că termenul
 
 rvu v  n dA are valoarea
S int
  rvu 
 rv v  n dA  
S int
u
D
t
d . (11.17)

Prin înlocuirea termenilor evalua i (11.15), (11.16) şi (11.17) în rela ia (11.13), se ob ine:

8
rvu 
 rv v  n dA   Qrv   Qrv   
 
u u i u e d . (11.18)
S D
t

Rela ia (11.10), luând în considerare expresiile (11.18), (11.11) şi (11.13), devine

 
M LP  Q rvu i  Q rvu e .  (11.19)

Momentul cu care rotorul paletat ac ionează asupra lichidului, conform principiului ac iunii şi
reac iuni, este MP-L= - ML-P, deci

   
M PL  Q rvu e  Q rvu i . (11.20)

11.2.3. Ecuaţia fundamentală a turbomaşinilor


În cazul unui lichid nevâscos, deoarece nu există disipări în maşină, puterea utilă teoretică
corespunzătoare puterii transmise de rotor lichidului este egală cu puterea primită de lichid la
trecerea sa prin maşină (transferul energiei este concentrat numai pe rotor):

      Quv   uv  .
Put  M PL  Q rvu e  rvu i u e u i (11.21)

Puterea utilă reprezintă puterea transferată lichidului

Pu  gQH  QY , (11.22)

în care Y ţ gH [J/kg] este energia corespunzătoare unită ii de masă de lichid.


Conform însă rela iei (11.22), puterea utilă teoretică este

Put  gQHt  QYt . (11.23)

Din cele două rela ii, (11.21) şi (11.23) rezultă

   
gH t  Yt  uvu e  uvu i , (11.24)

ceea ce exprimă ecuaţia fundamentală a turbomaşinilor, aplicată în cazul generatoarelor hidraulice.


Indicele t, care afectează mărimile H şi Y ce caracterizează transferul de energie, arată că
valorile sînt teoretice, întrucât s-au neglijat disipările (fluidul a fost considerat nevîscos).
În cazul turbinelor hidraulice (motoarelor hidraulice), printr-o demonstra ie analogă se ob ine
următoarea expresie pentru ecuaţia fundamentală a turbomaşinilor:

   
gH t  Yt  uvu i  uvu e , (11.25)

Legătura între mărimile teoretice şi cele reale se stabileşte luând în considerare disipările care apar.
Astfel, pentru o pompă, înăl imea reală de pompare este mai mică decât cea teoretică, deoarece apar
disipările (pierderile de sarcină sau de energie unitară) în pompă:

H  H t   hr sau Y  Yt   ghr , (11.26)

ceea ce permite introducerea no iunii de randament hidraulic, ca fiind raportul între înăl imea de
pompare reală şi cea teoretică:

9
h 
H Y
  1
 hr  1   ghr . (11.27)
H t Yt Ht Yt

Randamentul hidraulic caracterizează mărimea disipărilor de natură hidraulică din maşină.


În cadrul turbinelor, din energia totală cedată de lichid la trecerea sa prin maşină numai o parte
este transformată în lucru mecanic util, datorită disipărilor. Se poate deci scrie

H  H t   hr sau Y  Yt   ghr , (11.28)

Pentru turbine, randamentul hidraulic se defineşte ca raportul între căderea teoretică


(corespunzătoare energiei transferate efectiv rotorului) şi căderea reală:

h 
H t Yt
  1
 hr  1   ghr . (11.29)
H Y H Y

11.2.4. Modelul teoretic de rotor cu număr infinit de palete


În teoria turbomaşinilor se introduce no iunea de rotor cu număr infinit de palete de grosime
infinit mică. Datorită numărului infinit de palete, reparti ia vitezei relative în spa iul interpaletar este
constantă. Aceasta arată de fapt că transferul energetic este realizat prin intermediul unui câmp de
for e, echivalent ca efect sistemului de palete. În cazul numărului infinit de palete, ecua ia
fundamentală a turbomaşinilor, aplicată pompelor, se poate scrie sub
forma
gH t  Yt  uvu e  uvu i , (11.30)
 
v w
  deoarece valoarea mediată pe sec iunea de intrare sau sec iunea
v 
u  de ieşire este egală cu valoarea curentă: uvu  uvu . S-a
Fig. 11. 5. Triunghiul vitezelor
considerat că meridianul suprafe ei de intrare şi ieşire este
paralel cu axa de rota ie.
Rela ia de compunere a vitezelor se poate reprezenta grafic purtând denumirea de triunghiul
vitezelor (fig. 11.5). Evident, există două triunghiuri de viteză importante: cel corespunzător intrării
în rotor şi cel corespunzător ieşirii din rotor.
Dacă se aplică, teorema lui Pitagora generalizată în triunghiul vitezelor, din figura 11.5 rezultă
w2  u 2  v 2  2uv cos   u 2  v 2  2uvu , (11.31)

de unde rezultă
u 2  v 2  w2
uvu  . (11.32)
2

Prin înlocuirea rela iei (11.32) în ecua ia (11.30), se ob ine

ue2  ui2 ve2  vi2 we2  wi2


gH t  Yt    , (11.33)
2 2 2

ceea ce reprezintă forma în viteze a ecuaţiei fundamentale a turbomaşinilor, aplicată pompelor.


Pentru turbine, forma în viteze a ecuaţiei fundamentale a turbomaşinilor se ob ine în mod
analog şi este
ui2  ue2 vi2  ve2 wi2  we2
gH t  Yt    , (11.34)
2 2 2

10
11.3. Curbe caracteristice
11.3.1. Generalităţi
Func ionarea din punct de vedere energetic a unei turbopompe în re eaua de conducte la care
este cuplată este determinată de legătura ce există între mărimile Q, H sau Y, P, , n, legătură care
poate fi materializată printr-o func ională de forma f(Q, H) = 0 sau f(Y, P, , n) = 0. Datorită
complexită ii acestei func ionale, se obişnuieşte reprezentarea în plan a unei dependen e de două
variabile, purtând numele de curbă caracteristică. Ca variabilă independentă se alege totdeauna
debitul Q, iar ca parametru constant se ia tura ia n. Există astfel următoarele curbe caracteristice:
H(Q) sau Y(Q) - curba caracteristică a înăl imii de pompare; P(Q) - curba caracteristică a puterii
absorbite Q) - curba caracteristică a randamentului. Ansamblul celor trei curbe caracteristice
determină complet func ionarea pompei la o anumită tura ie. De fapt este suficientă cunoaşterea a
două dintre ele, cea de a treia rezultând în urma rela iilor de legătură ce există între mărimi.
Curbele caracteristice pot fi determinate teoretic şi experimental. Determinarea teoretică a curbelor
caracteristice este laborioasă şi necesită precizarea unor constante ce intervin la calculul disipărilor.
Din acest motiv, se prefera frecvent determinarea pe cale experimentală a curbelor caracteristice.

11.3.2. Determinarea experimentală a curbelor caracteristice energetice


Această determinare se execută montând pompa a cârei caracteristici trebuie determinate într-o
sta iune de încercări. Schema unei variante de stand pentru încercarea energetică industrială este
reprezentată în figura 11.11. Standul este în circuit deschis, adică unul din rezervoare este în contact
cu aerul la presiune atmosferică. Pompa 7 aspiră din rezervorul deschis 2 prin intermediul conductei
3 prevăzută cu o vană 4. Apa ajunge apoi în rezervorul tampon 5 cu rolul de a crea condi ii de intrare
hidrodinamice corecte pentru tronsonul de conductă 6 legat la racordul de intrare al pompei. La
racordul de ieşire al pompei este legată conducta 7 prevăzută cu vana de reglaj 8. Pe conducta de
refulare este montat un sistem 9 pentru măsurarea debitului. La intrarea şi ieşirea din pompă sînt
montate un vacuummetru şi respectiv un manometru pentru determinarea presiunilor la intrarea şi
ieşirea din pompă. Pompa este antrenată cu ajutorul unui motor electric 12 tarat (se cunoaşte legătura
între puterea absorbită de la re ea şi puterea dezvoltată la arbore), puterea absorbită de acesta de la
re ea fiind măsurată cu ajutorul unei truse wattmetrice 13, iar tura ia cu ajutorul unui tahometru 14.
Scopul încercării energetice industriale este determinarea dependen elor H(Q) sau Y(Q), P(Q),
(Q) având ca parametrii tura ia n şi diametrul caracteristic al rotorului D. După montarea pompei în
standul de încercare, se deschide complet vana 4 şi se amorsează pompa. Apoi se porneşte motorul
electric de ac ionare a pompei. Se fixează o pozi ie a vanei 8 şi se determină indica iile
instrumentelor care determină debitul, puterea absorbită de la re ea, tura ia şi presiunile la intrarea şi
ieşirea din pompă. Pe baza acestora se poate calcula înăl imea de pompare H sau Y şi puterea
absorbită de pompă (puterea la arborele motorului), în func ie de curba de tarare a motorului. Se
repetă aceste opera ii pentru alte pozi ii ale vanei de reglaj 8. În cazul unor varia ii ale tura iei fa ă de
tura ia constantă la care se doreşte ob inerea curbelor caracteristice, mărimile Q, H sau Y şi P se
recalculează la tura ia dorită, cu ajutorul rela iilor de similitudine.

11
Fig. 11.12. Caracteristicile energetice ale unei pompe
centrifuge.

Pe baza rezultatelor experimentale, se trasează grafic dependen ele H(Q) sau Y(Q) şi P(Q).
Curbele ob inute se trasează printre puncte, datorită erorilor de măsură inerente care apar. În urma
trasării dependen elor men ionate, se poate calcula şi trasa şi randamentul în func ie de debit (Q). În
final se ob ine o diagramă de forma prezentată în
figura 11.12, care caracterizează complet func ionarea din punct de vedere energetic a pompei.
Punctul de func ionare corespunzător randamentului maxim este punctul nominal.

11.4. Funcţionarea pompelor centrifuge în reţea


11.4.1. Generalităţi
Comportarea energetică a unei pompe (parametri de lucru, randamente, consumuri de energie)
depinde şi este definită de re eaua pe care o deserveşte. Schema din figura 11.13 ajută la definirea
func iilor energetice ale unei pompe. Aplicând rela ia lui Bernoulli pentru principalele puncte ce
definesc func ionarea în re ea, rezultă:
 pentru traseul de aspira ie,
p V2 p V2
za  a  a  ha  zi  i  i  H i ; (11.48)
 2g  2g
 pentru traseul de refulare,
pr Vr2 pe Ve2
zr    hr  ze    H e . (11.49)
 2g  2g
Sarcina efectivă pe care trebuie să o asigure pompa
este
p  pa vr2  va2
H  H e  H i  zr  za  i  
 2g
S-
p vr2  va2
 ha  hr  z    h pr . (11.50)
 2g
au notat cu indicii a parametrii corespunzători
punctului de aspira ie, cu r cei ai refulării, cu i -
Fig. 11.13. Re ea deservită de o pompă centrifugă intrarea în pompă şi cu e - ieşirea din pompă.
Din rela ia (11.50) rezultă că func iile energetice ale unei pompe legate la o re ea pot fi: ridicarea
lichidului pompat pe o înăl ime z, creşterea presiunii statice între două rezervoare cu mărimea p
=pr - pa sau modificarea nivelului de energie cinetică prin creşterea vitezei de la va la vr; pompa
12
poate îndeplini una sau toate cele trei func ii simultan, dar totdeauna cu învingerea pierderilor
hidraulice de sarcină pe traseele de aspira ie şi refulare, hpr  ha  hr .

11.4.2. Caracteristica instalaţiei


Pentru o re ea, pierderile hidraulice se pot determina cu rela iile

2
 l v
h pr  ha  hr        . (11.51
a ,r  d  2g
)
şi deoarece
Q 4Q
v  , (11.52
S d 2
)
rezultă
2
 l  16Q
h pr  ha  hr        2 . (11.53)
 2  g  d
4
a ,r  d

De asemenea,
vr2  va2 Q 2  1 1  8Q 2  1 1 
       . (11.54)
2g 2 g  Ar2 Aa2   2 g  d r4 d a4 

Aşadar, sarcina ce trebuie dată de pompă este

p  l  16Q
2
8Q 2  1 1 
H  z         2  
2  4
 4 
 a ,r  d  2  g  d
4
 g  dr da 
sau
p 8   l  1  1 1 
H  z   2       4   4  4 Q 2 . (11.55)
  g  a ,r  d d  d r d a 

Apreciind că în domeniul de utilizare a re elei  const. şi  ţ const., se defineşte drept


caracteristica reţelei sau caracteristica exterioară a unui sistem pompă-re ea, expresia

p p
H  z    hpr  z   Kr  Q2  H s  Kr  Q2 , (11.56)
 

unde Hs = z + p/ este sarcina statică, iar KrQ2 - pierderile de sarcină ale re elei, constanta K,
având expresia
8   l  1  1 1 
K r  2       4   4  4  . (11.57)
 g  a ,r  d d d
 r d a 

În figura 11.14 sînt reprezentate grafic formele generale ale caracteristicilor unei re ele
hidraulice; reprezentarea cuprinde atât
domeniul normal de utilizare al re elei în
regim de refulare către rezervorul respectiv
(H = Hs + KrQ2), cît şi cazul în care sensul
circula iei s-ar inversa (la golirea

13
rezervorului prin re ea, H = Hs - KrQ2). De
asemenea, prezen a unui organ de reglaj sau
robinet poate conduce la modificarea
mărimii constantei Kr, iar cele trei curbe
prezentate în figura 11.14 corespund la trei
grade diferite de închidere ale unui
asemenea organ.
Se numeşte caracteristică interioară
(sau caracteristica maşinii) reprezentarea
grafică H = f(Q) pentru maşina hidraulică

Fig. 11.14. Formele caracteristicii unei re ele


hidraulice
respectivă şi care poate fi determinată pe
cale analitică sau, preferabil, pe cale
experimentală. Cum prin func ionarea unei
pompe racordată la o re ea este evident că
acestea vor lucra în aceleaşi condi ii de
debit şi sarcină, punctul de func ionare
corespunzător se va găsi la intersec ia
reprezentărilor grafice ale caracteristicilor
interioară şi exterioară. Din figura 11.15 se
poate deduce modul de determinare a
parametrilor de func ionare ai sistemului
pompă-re ea (punctul F), adică debitul de
lucru QF, sarcina HF şi prin raportarea
corespunzătoare - a randamentului F cu
care lucrează pompa în momentul respectiv.
Fig. 11.15. Determinarea punctului func ional Alegerea optimă din punct de vedere
al unui sistem pompă-instala ie economic va avea loc atunci când punctul
de func ionare F se găseşte în zona de
randament maxim al pompei. Dacă această
situa ie nu poate fi ob inută direct prin
alegerea unei pompe corespunzătoare, mai
există şi o a doua cale şi anume prin
modificarea formei caracteristicii re elei,
opera ie ce se poate face prin schimbarea
constantei Kr, procedeul cel mai simplu este
cel al modificării mărimii coeficien ilor de
rezisten ă locală  ai organelor de reglaj,
opera ie care conduce la glisarea punctului
de func ionare pe caracteristica pompei, în
Fig. 11.16. Modificarea caracteristicii unei instala ii sensul dorit (fig. 11.16).

14
TRANSFORMATOARE HIDRODINAMICE

1.1. GENERALITĂŢI

Pe lingă motoarele şi generatoarele hidrodinamice, în ultima vreme capătă o răspândire tot mai mare
o a treia categorie de maşini hidraulice, denumite transformatoare hidrodinamice deoarece realizează
una din transformările :
a) energie mecanică — energie hidraulică — energie mecanică;
b) energie hidraulică — energie mecanică — energie hidraulică.
Transformatoarele de tipul a se numesc în circuit închis, iar cele de tipul b, în circuit deschis. Până în
prezent, pe scară largă sunt utilizate numai transformatoarele în circuit închis. O asemenea maşină are în
componenţa sa două tipuri de organe :
—primarul, destinat să absoarbă energie (la circuitul închis, primarul îl constituie unul sau mai multe
rotoare de pompă);
—secundarul, destinat să debiteze energie (la circuitul închis, secundarul îl constituie unul sau mai
multe rotoare de turbină).
Avantajele transformatoarelor hidraulice sunt: realizează viteze oricât de mici la arborele
secundarului; împiedică transmiterea şocurilor de la maşina condusă la motorul de antrenare, ceea ce
prelungeşte durata de funcţionare a acestuia; amortizează oscilaţiile arborelui primar şi ale celui
secundar, uniformizându-le mişcarea; dau posibilitatea unei variaţii continue a turaţiei la arborele
secundar.
Dezavantajele acestor maşini sunt: cost de fabricaţie ridicat, sensibilitate la variaţiile temperaturii
exterioare şi exploatare ceva mai dificilă. Cu toate aceste dezavantaje, transformatoarele sunt de ne-
înlocuit atunci când trebuie micşorată foarte mult turaţia între primar şi secundar (de exemplu tehnica
navală) sau când maşina condusă funcţionează cu şocuri mari (de exemplu forajul petrolier). În mod
frecvent, transformatoarele hidrodinamice mai sânt utilizate la maşinile de transport terestru (automobile
uşoare şi automotoare), la aparate de ridicat şi la antrenarea maşinilor unelte.

1.2. AMBRE IAJUL HIDRAULIC

Scopul ambreiajului hidraulic este de a cupla arborele maşinii conducătoare cu cel al maşinii conduse,
fără contact rigid, transmiţînd integral momentul şi permiţînd variaţia turaţiei n2 a arborelui secundar, în
timp ce arborele primar funcţionează la turaţie constantă n1.
În principiu, un ambreiaj hidraulic (fig. 1) se compune dintr-un rotor
primar 2 cu rol de pompă, montat pe arborele conducător 1, şi un rotor secundar 4
cu rol de turbină, montat pe arborele condus 3. După cum rezultă din figură, în
interiorul ambreiajului hidraulic există o cavitate de formă toroidală. Această
cavitate este umplută în proporţie de 85% ... 90% cu lichid de lucru. Dacă
umplerea este integrală, dilatarea lichidului, ca urmare a ridicării temperaturii, are
drept consecinţă solicitarea excesivă a pereţilor, putînd duce uneori la deteriorarea
ambreiajului. Cînd, datorită punerii în funcţiune a motorului de antrenare, pompa
începe să se învîrtească, lichidul aflat între paletele sale este antrenat în această
mişcare de rotaţie. Asupra sa se exercită forţe centrifuge care tind să-1 evacueze
din rotor. Cum în acest moment turbina este nemişcată, asupra lichidului cuprins

Fig. 1 1
între paletele sale nu acţionează forţa centrifugă. Deci lichidul din pompă pătrunde în turbină prin
secţiunea de la periferie şi forţează lichidul aflat iniţial în repaus să treacă în pompă prin aria inelară din
apropierea arborelui. Circulaţia are loc în acest fel (de la a, prin b, c, d şi înapoi la a) atîta vreme cît
turaţia pompei este mai mare decît a turbinei şi constituie modul normal de funcţionare a ambreiajului.
Determinarea cantitativă a acestei diferenţe de turaţie se face cu ajutorul unei mărimi denumite
alunecare, definite astfel :

Dacă turaţia turbinei devine egală cu cea a pompei (s = 0), asupra lichidului din secundar se exercită
o forţă centrifugă egală în mărime cu cea din primar, iar circulaţia lichidului încetează. Dacă turaţia
turbinei depăşeşte pe cea a pompei, lichidul circulă dinspre turbină către pompă, efectuînd asupra
primarului o acţiune de frînare.
Variaţia momentului cantităţii de mişcare, la circulaţia lichidului prin ambreiaj, în condiţii normale
de funcţionare, se poate scrie după cum urmează.
— la trecerea prin pompă, lichidului i se transmite momentul :

M1 =ρQ [(r2Vu2) p - (r1Vu1)p];

— la trecerea prin turbină, lichidul cedează momentul:

Prin construcţia ambreiajului rezultă :

Scăzînd cuplul M2 din M1 se obţine :

Aşadar:
M1= M2.

În consecinţă, ambreiajul hidraulic este un agregat capabil să transmită integral momentul.


Randamentul ambreiajului este raportul dintre puterea arborelui condus şi cea a arborelui conducător :

Notînd cu i raportul între turaţia de la intrare şi turaţia de la ieşire (raportul de transmisie),


randamentul devine a = 1/i. Rezultă că randamentul ambreiajului hidraulic este o funcţie liniară de
raportul turaţiilor, prezentîndu-se în coordonatele (1/i;a) ca prima bisectoare. Cum în realitate apar
pierderi în interiorul agregatului, la turaţii mari ale secundarului, curba reală se abate faţă de cea
teoretică (fig. 2). Randamentul ambreiajului hidraulic atinge la funcţionarea normală valori a = 95 .. .
97%.
Ambreiajul hidraulic normal (fig. 3) se compune din rotorul primar 1, legat solidar cu carcasa mobilă
3, rotorul secundai 2 şi carcasa fixă 4. Alimentarea cu fluid de lucru se face de către o pompă exterioară,
ce refulează în spaţiul 5. De aici, prin intermediul robinetului 7 şi al camerei 6, fluidul pătrunde în spaţiul
dintre rotorul secundar şi carcasa mobilă, iar prin orificiile 9 pătrunde în interiorul spaţiului toroidal al
ambreiajului hidraulic. În carcasa mobilă sunt practicate orificiile 8, prin care o parte din lichidul de
lucru este evacuat în carcasa fixă 4, datorită acţiunii forţei centrifuge. De aici este colectat, eventual
filtrat şi răcit, iar apoi trecut din nou prin pompa de alimentare.
Debreierea arborilor se face prin închiderea robinetului 7. În acest caz se continuă evacuarea
lichidului prin orificiile 8, iar secundarul se va opri datorită reducerii considerabile a debitului.
De foarte multe ori, în literatura tehnică ambreiajele hidrodinamice sunt denumite turboambreiaje.
Pentru anumite scopuri se realizează transformatoare de tipul descris, la care însă nu există

2
posibilitatea de a varia gradul de umplere în timpul funcţionării. În acest caz agregatul transmite integral
momentul, efectuează modificarea de turaţie necesară, însă nu poate îndeplini funcţia de debreiere a celor
doi arbori. Aceste maşini poartă în general denumirea de cuplaje hidrodinamice sau turbocuple.

Fig. 2 Fig. 3

1.3. VARIAT0RUL HIDRAULIC

Variatorul (fig. 4) este un agregat asemănător cu ambreiajul, diferenţa constand în aceea că la


variatoare momentul secundarului diferă de cel al primarului. În literatura de specialitate maşinile din
această clasă sunt uneori denumite şi convertizoare hidraulice de cuplu.
In principiu, un variator se compune din (fig. 4): rotorul primar 1 cu rol de pompă, rotorul secundar 2
cu rol de turbină (secundarul variatorului din figura 4 are o turbină cu două etaje, 2a şi 2b) şi reactorul 3
ce face corp comun cu carcasa 4. Succesiunea elementelor din profilul circuitului depinde de forma
constructivă. Astfel poate exista succesiunea : pompă - turbină - reactor sau pompă - reactor - turbină.
Variatoarele pot fi construite cu sau fără posibilitatea de inversare a turaţiei arborelui secundar.
Variaţia momentului cantităţii de mişcare în cele trei elemente ale variatorului din figura .4 se poate
scrie în felul următor :
— în pompă lichidului i se transmite momentul:

— în turbină se preia de la lichid momentul:

— în reactor, datorită modificării produsului rVu de la intrare pînă la ieşire apare o variaţie a
momentului cantităţii de mişcare; aşadar, reactorul poate prelua de la curent momentul:

Acest moment M3 se transmite fundaţiei prin intermediul carcasei. Deoarece turaţia reactorului este
zero, puterea preluată de acesta de la curent, dacă se neglijează frecările, este nulă
deoarece
Construcţia este astfel realizată încît:

Fig. 4
3
Aşadar, este satisfăcută relaţia :

Paletajul reactorului poate fi astfel executat încît deci M3 va fi negativ ; aşadar este
posibilă şi relaţia între momentele din cele trei părţi constitutive ale variatorului.
În consecinţă, la variatoare, între momentul secundarului şi cel al primarului se poate scrie relaţia :

Randamentul variatoarelor este de obicei cuprins între 80 şi 90% şi poate fi determinat prin raportul între
puterea de la secundar şi primar:

În sistemul de coordonate (1/i;VH), curba de variaţie a randamentului variatorului are o alură


parabolică (fig. 5), atingînd maximul în intervalul n2/n1 = 0,45 .. . 0,65. Făcînd diferenţa între
randamentul variatorului şi al ambreiajului, se obţine :

Se pot ivi trei cazuri distincte de funcţionare :

Reprezentînd în acelaşi sistem de coordonate atît randamentul ambreiajului cît şi cel al variatorului
(fig. 6), se pot face următoarele observaţii :
-- în punctul D, curba variatorului întretaie curba ambreiajului, deci randamentele celor două maşini
sînt egale ;
—între D şi 0, randamentul variatorului este mai mare decît al ambreiajului, deci κ>l ;
—peste punctul D, randamentul variatorului este mai mic decît al ambreiajului, deci κ <l.
Aşadar, variatorul funcţionează economic atunci cînd coeficientul de transformare a momentelor
este supraunitar (κ >l), ceea ce înseamnă moment reactiv pozitiv, adică acţiunea reactorului asupra
fluidului este astfel orientată încît ajută mişcarea. Au fost realizate variatoare la care statorul este astfel

Fig. 5 Fig. 6

dispus încât să-i fie permisă rotirea liberă, în situaţiile pentru care κ < l. Dacă există o diferenţă mare
între turaţia primarului şi secundarului, se face o convertire de momente, statorul rămâne nemişcat,
iar agregatul funcţionează ca un variator. Atunci când κ > 1, sensul momentului aplicat reactorului se
inversează, acesta se învârte ca o roată liberă, iar agregatul funcţionează ca un cuplaj hidraulic. Se
asigură în acest fel randament maxim pentru toate condiţiile de funcţionare ale agregatului.

4
1.4. TRANSFORMATOARE ÎN CIRCUIT DESCHIS

Scopul acestor maşini este de a transforma energia hidraulică primară caracterizată prin debitul
Q1 şi căderea H1 tot în energie hidraulică însă cu alţi parametri, Q2 şi H2. De obicei, drept primar se
utilizează un rotor de turbină Francis sau Kaplan, iar drept secundar un rotor de pompă centrifugă
sau axială, amândouă fixate pe acelaşi arbore. Turbotransformatoarele în circuit deschis sunt utilizate
în hidroamelioraţii când este disponibilă o cădere redusă H1 cu debit Q1 mare (râuri de şes) şi se
necesită un debit Q2 mic, însă la o diferenţă de cote H2 mare. În consecinţă, maşinile din această clasă
servesc la pompare, fără a avea nevoie de antrenare prin motoare din exterior.
Cu câteva decenii în urmă au fost utilizate turbine care antrenau prin intermediul unei curele
pompa centrifugă, ceea ce constituie fără îndoială un transformator hidraulic, însă nu de formă pură,
deoarece între energiile hidraulice s-a intercalat o dublă transformare mecanică şi o transmisie prin
curea. Din această cauză randamentul global ( 1- randamentul turbinei ; 2 - al
pompei; 3 - al transmisiei).

Fig. 7

Primul transformator hidraulic în circuit deschis a fost construit în anul 1925. În figura 7 se prezintă o
asemenea maşină, de tip perfecţionat.
Rotorul primar, de tip axial, poartă la periferie rotorul centrifug al secundarului. Carcasa comună
cuprinde şi camera spirală de refulare. Arborele grupului este foarte scurt, fiind sprijinit pe două lagăre,
montate în ogivele fixate rigid de carcasă. Curgerea prin rotorul primarului este asemănătoare cu cea de
la turbinele axiale. Rotorul pompei centrifuge este favorizat faţă de pompele obişnuite, deoarece intrarea
apei se face cu presiunea dată de căderea primară H1 şi beneficiază de viteza din faţa rotorului primar. De
aceea randamentul transformatorului este relativ ridicat, ajungând la Dimensionarea
constă din calculul unei turbine axiale, al unui rotor de pompă centrifugă şi al unei camere spirale.

5
TURBINE HIDRAULICE
1.ăENERGIAăHIDRAULIC ăDISPONIBIL .ăTIPURIăDEăAMENAJ RI
Circuitul natural al apei (datorat energiei solare) determină pe un râu oarecare curgerea unor debite
variabile în timp. Intre două puncte A şi B ale râului (fig. 1) există o diferen ă de energie, care, pe unitatea
de greutate, se poate exprimă sub forma:
 p v2   p v2 
H AB  H A  H B   z A  A  A    z B  B  B 
 g 2 g   g 2 g 

inând cont de faptul că p A  p B  pat , iar vitezele în cele două sec iuni sunt aproximativ egale

v A  v B , se ob ine :
H AB  z A  z B
adică diferen a de energie specifică este aproximativ egală cu diferen a de cote dintre cele două
puncte. Utilizând pentru debite valori medii în timp (de pildă debitul mediu anual), se poate determina
puterea corespunzătoare:
PAB  gQH AB
In albia naturală energia se iroseşte prin frecarea cu pere ii (provocând erodarea solului) şi prin
frecările şi ciocnirile dintre particulele lichide.
Valorificarea unei păr i din această energie este posibilă numai prin realizarea unei amenajări
hidroenergetice, al cărei scop principal este ob inerea unei căderi concentrate. Deşi amenajările
hidroenergetice reclamă cheltuieli de investi ie ridicate, exploatarea energiei hidraulice este convenabilă,
deoarece se face fără poluarea mediului înconjurător şi fără consumarea unor substan e energetice (apa este
integral şi nealterat restituită ciclului natural), ceea ce duce la cheltuieli de exploatare extrem de reduse.

Fig. 1

Pentru evaluarea resurselor energetice ale unui curs de apă se utilizează trei categorii de indicatori.
Potenţialul teoretic al unui curs de apă reprezintă suma produsului, gQH de la izvoare până la
vărsare. Deoarece atât panta cât şi debitul variază în lungul râului, calculul se face pe sectoare. Gradul de
concentrare al poten ialului se pune în eviden ă prin determinarea poten ialului specific (în kw/km sau
Gwh/an.km).
Potenţialul tehnic amenajabil reprezintă puterea ce ar putea fi ob inută prin amenajarea poten ialului
teoretic, în măsura în care aceasta se poate realiza în condi iile tehnice actuale, inând seama şi de
1
pierderile ce apar la transformarea energiei hidraulice în energie electrică (aceste disipări ating 20 ... 25%
din poten ialul teoretic). In general sunt tehnic amenajabile sectoarele râului ce au poten ialul specific mai
mare decât 300 kw/km.
Potenţialul economic amenajabil corespunde capacită ii de producere a energiei prin centralele
prevăzute în cadrul poten ialului tehnic şi care pot fi amenajate în condi iile considerate economice într-o
anumită etapă de dezvoltare. Orientativ, se poate considera că poten ialul economic amenajabil reprezintă
18 ... 22% din poten ialul teoretic.
În afară de energia cursurilor de apă, energia hidraulică mai este disponibilă în natură şi sub forma
mareelor, valurilor şi a curen ilor marini. Deşi există propuneri de amenajări pentru transformarea tuturor
acestor forme de energie, pană în prezent au fost realizate amenajări doar pentru captarea energiei mareelor
şi în foarte mica măsură a energiei valurilor .
inând seama de modul în care se ob ine concentrarea căderii, se disting trei tipuri principale de
amenajări hidroenergetice:
—amenajarea uzină - baraj (fig. 2);
—amenajarea cu deriva ie (fig. 3);
—amenajarea mixtă, cu baraj şi deriva ie.
Amenajareaăuzin -baraj. Pentru utilizarea căderii râului între A şi B, se construieşte în apropiere de B
un baraj care ridică nivelul apei, astfel încât remuul (varia ia înăl imii apei) format de baraj să se termine în
punctul A. Posibilitatea de ridicare a nivelului apei cu ajutorul barajului este determinată pe de o parte de
condi iile topografice ale bazinului din bieful amonte, iar pe de altă parte de valoarea suprafe elor inundate.
În cazul unor pante dulci ale malurilor, suprafa a inundată creşte foarte mult, iar daunele cauzate prin
submersarea căilor de comunica ie, întreprinderilor industriale şi aşezărilor omeneşti, ridică uneori atât de
mult costul amenajării încât aceasta devine ne-avantajoasă economic.

Fig. 2 Fig. 3
Amenajarea cu derivaţie. Fig. 3 Pe râu se instalează un baraj de mică înăl ime, ce are rolul de a
devia apa într-un canal de deriva ie care realizează căderea amenajării. Canalul este săpat pe traseul cel mai
scurt, urmând cu aproxima ie o linie de nivel. Viteza de circula ie a apei în canal este foarte mică. Canalul
de deriva ie este cu atât mai convenabil cu cât panta longitudinală a râului este mai mare, deoarece la o
lungime anumită a canalului se ob ine o cădere mai mare. Aşadar, acest tip de centrală este avantajos în
2
sectorul muntos al râului.
Amenajarea mixtă. Această schemă întruneşte avantajele ambelor tipuri de amenajare. Lacul
barajului poate fi utilizat pentru regularizarea debitului râului, adică pentru acumularea debitului de
primăvară şi utilizarea lui în timpul secetos al anului; canalul de deriva ie dă solu ia convenabilă pentru
mărirea căderii fără înăl imi mari pentru baraj.
De obicei, deriva ia se realizează cu ajutorul unui canal. În cazul când, datorită condi iilor locale,
canalul nu poate fi construit, se aplică alte tipuri de deriva ie mult mai scumpe : galerii, conducte de
aduc iune etc. Galeria care străbate masivul muntos poate fi săpată pe direc ia cea mai scurtă dintre lac şi
centrala hidroelectrică, ceea ce este uneori avantajos fa ă de canalul deschis, care trebuie să ocolească
muntele după o curbă de nivel. In practica amenajărilor hidroenergetice se aplică atât galerii cu scurgere
liberă, care lucrează cu umplere incompletă cât şi galerii sub presiune.
În interesul ob inerii unor avantaje maxime pentru economia na ională, cursurile de apă trebuie
amenajate şi folosite pentru scopuri multiple: energetică, transport fluvial, hidroameliora ii, alimentări cu
apă, canalizări, folosin e sanitare, piscicole şi sportive. O asemenea utilizare poartă denumirea de folosire
complexă.
2.ăELEMENTELEăCONSTRUCTIVEăALEăAMENAJ RILORăHIDROENERGETICE
Barajul. Are rolul de a ridica nivelul apei în măsura necesară pentru a putea fi derivată într-o
aduc iune, sau de a concentra căderea şi a acumula apele în vederea regularizării debitului. Barajele de
deriva ie au înăl imi mici, de obicei sub 10 m. Barajele de acumulare au înăl imi foarte mari, ajungând
uneori până la 300 m. După modul în care rezistă împingerii apei, barajele pot fi grupate în două categorii:
baraje de greutate şi baraje arcuite.
Barajele de greutate sunt construc ii masive, executate din beton, pământ sau piatră. Ele rezistă
împingerii apei prin ac iunea greută ii proprii, care asigură stabilitatea la răsturnare, prin momentul creat
fa ă de piciorul aval, şi la alunecare, prin for ele de frecare ce ac ionează de-a lungul suprafe ei de funda ie.
În cazul barajelor de pământ sau piatră, etanşarea trebuie asigurată prin mijloace speciale. Elementul de
etanşare poate fi dispus în interiorul corpului, în care caz poartă denumirea de diafragmă, sâmbure sau
nucleu, sau pe paramentul amonte, când poartă denumirea de ecran sau mască. Etanşarea poate fi realizată
din materiale rigide (metal, beton) sau plastice (pământuri argiloase, materiale bituminoase, materiale
plastice etc). În figura 4 este prezentat profilul tipic al unui baraj de greutate, cu elementele sale
caracteristice.
Barajul în arc transmite sarcinile la care este supus atât după verticală cât şi după orizontală. Se
consideră că barajul este constituit dintr-o serie de console verticale, încastrate la bază în roca de funda ie,
şi dintr-o serie de arce orizontale, încastrate în versan i. Dacă sarcinile sunt preluate în mai mare măsură
după verticală, barajul este de tipul de greutate în arc; dacă sarcinile sunt preluate în principal după
orizontală, barajul este de tipul în arc. Datorită încărcărilor mari pe care barajele arcuite le transmit
terenului, rocile versan ilor şi fundul văii trebuie să fie rezistente, nedeformabile sub sarcină, etanşe şi
nedegradabile în contact cu apa. Printre avantajele barajelor în arc se înscrie volumul redus al materialelor
3
necesare pentru realizarea lor. In figura 5 este prezentat profilul barajului în arc Vidraru, realizat pe râul
Argeş în anii 1962 ... 1966.

Fig.4. Fig.5
Descărcătorii de apă. Evacuează apele mari, men inînd nivelul lacului la cota dorită. Se realizează
atât sub forma unor deversoare de suprafa ă, situate pe baraje sau pe versan i, cît şi sub forma golirilor de
fund. Sunt prevăzu i cu instala ii hidromecanice, ca: stavile, vane, mecanisme de ac ionare, dispozitive de
disipare a energiei. În figura 6 este prezentat profilul barajului de greutate, din beton, de la Por ile de Fier,
prevăzut cu deversor şi stavile dublu cârlig, capabil să deverseze debite foarte mari. La barajele de pământ
sau anrocamente, unde deversarea apelor mari peste corpul barajului nu este posibilă, creasta deversorului
este plasată în lungul versantului, apa fiind preluată de un canal care o conduce în aval. Uneori au fost
utilizate deversoare pâlnie plasate chiar în lac, apa fiind evacuată printr-un pu vertical şi o conductă scurtă
orizontală.
Golirile de fund îndeplinesc următoarele func ii: permit scăderea nivelului în lac; permit spălarea
aluviunilor din fa a barajului; contribuie la evacuarea viiturilor; asigură golirea rapidă în caz de avarii.
Aceste elemente pot fi amplasate în corpul barajelor, sub formă de conducte de golire, sau în versan i, sub
formă de galerii de golire.
La descărcarea viiturilor, apa ajunge în aval cu o mare energie cinetică, care determină eroziuni
importante. Se citează de exemplu barajul Mareges (H ţ89 m), fundat pe granit, la care după 15 ani de
exploatare groapa de eroziune din aval a atins adâncimi de peste 20 m. Limitarea eroziunii se realizează
prin prevederea unor construc ii speciale, care au rolul de a disipa prin frecări interioare energia apei
deversate. Solu iile de disipare frecvent utilizate sunt: radiere disipatoare, bazine, praguri, ciocnirea
curen ilor.

4
Fig. 6
Prizele de apă. Dispuse fie în baraj fie pe versan i, sunt destinate să capteze debitele de apă necesare,
împiedicând totodată pătrunderea aluviunilor, a ghe urilor şi a obiectelor plutitoare mari. In general,
constau din dispozitive care asigură admiterea în canalul de deriva ie a straturilor superioare ale apei care
nu con in aluviuni sub forma unor particule mari. Adesea, prizele con in şi instala ii care asigură spălarea
aluviunilor de fund. Intrarea corpurilor plutitoare în priza de apă este împiedicată prin dispunerea unui
grătar, executat din şine verticale sau oblice. Dacă râul transportă particule solide în suspensie, dăunătoare
instala iilor hidromecanice, pentru depunerea acestora se amenajează bazine decantoare.
Aducţiunile. Au rolul de a conduce debitul de la priza de apă până la camerele de echilibru. Pot fi
executate atât sub forma unor canale cu fa a liberă, cât şi sub forma unor conducte sau galerii sub presiune.
Camerele de echilibru. Constituie trecerea dintre aduc iuni şi conductele for ate, având rolul de a
limita suprapresiunile dinamice determinate de modificarea debitului turbinat. În cazul aduc iunilor având
canale cu fa ă liberă, ele poartă denumirea de camere de încărcare, fiind constituite dintr-un perete frontal
în care sunt prizele conductelor şi doi pere i de legătură cu canalul. Camerele de încărcare sunt prevăzute
cu vane care permit efectuarea repara iilor conductei la uscat. In cazul aduc iunilor sub presiune, instala ia
poartă denumirea de castel de echilibru, fiind executată sub forma unui bazin vertical cu nivel liber. Unda
creşterii de presiune, care ia naştere în conducta for ată în urma unei eventuale lovituri de berbec, se va
reflecta în dreptul nivelului liber. Astfel, castelul de apă pe de o parte înlătură creşterea de presiune în
galerie, pe de altă parte, prin reflectarea undei, determină condi iile loviturii indirecte, micşorând creşterea
de presiune in conducta for ată.
Conductele forţate. Conduc apa de la camera de echilibru până la turbina hidraulică, pe o diferen ă
de nivel importantă. Datorită solicitărilor statice şi dinamice mari, conductele for ate se realizează din
o eluri de înaltă rezisten ă (σa>1 700 daN/cm2). De obicei grosimea tronsoanelor este diferită, fiind mai
mare în apropiere de centrală.
Vanele conductelor forţate. Au rolul de a reduce debitul sau de a opri curgerea. De obicei vanele
sunt montate la capătul amonte al conductei. Uneori se dispun vane şi la capătul aval, pentru a avea
posibilitatea de a închide accesul apei în turbină fără a goli conducta. Vanele inferioare sunt obligatorii

5
când se alimentează mai multe agregate de la aceeaşi conductă for ată. La conductele scurte, de diametru
mare, de obicei nu se mai instalează vanele inferioare. Vanele de la partea superioară sunt dispuse într-o
clădire special amenajată, denumită casa vanelor, care asigură protec ia vanelor şi a dispozitivelor de
manevră împotriva intemperiilor. Vanele de la partea inferioară sunt aşezate fie înainte de clădirea
centralei, când au o încăpere proprie, fie chiar în clădirea centralei.
Centrala hidroelectrică. Reprezintă ansamblul de echipamente electromecanice, Împreună cu
clădirile aferente, în care se realizează succesiv transformarea energiei hidraulice în energie electrică.
Echipamentul electromecanic cuprinde: turbinele hidraulice, generatoarele electrice, vane, regulatoare de
viteză şi presiune, instala ia de ulei sub presiune, instala ia de aer comprimat, sta ia de transformare (poate
fi situată în clădirea centralei sau alături de ea) etc. în func ie de pozi ia centralei fa ă de suprafa a
terenului, centralele pot fi aeriene (amplasate la suprafa a solului )şi subterane.
Pentru o anumită putere instalată în centrală sunt posibile diferite solu ii în ceea ce priveşte numărul
agregatelor. In general, există tendin a de a se prevedea unită i de putere cît mai mare, deoarece în acest fel
se reduce volumul construc iei. Această tendin ă este limitată pe de o parte de posibilită ile de uzinare ale
pieselor de gabarit şi tonaj ridicat, iar pe de altă parte de posibilită ile de transport ale acestor piese între
uzina producătoare şi centrala hidroelectrică.
Canalul de fugă. Transportă debitul turbinei spre punctele de restitu ie în cursurile de apă. Deşi
canalele pot fi realizate şi în umplutură fa ă de terenul natural, în mod obişnuit sunt executate în săpătură.
Pentru reducerea pierderilor prin infiltra ie, în func ie de natura solului, se iau măsuri de căptuşire şi
impermeabilizare.

3. CLASIFICAREA MOTOARELOR HIDRODINAMICE


Solu iile constructive adoptate la realizarea turbinelor fiind foarte variate, clasificarea acestora se poate
face după mai multe criterii.
Clasificare după gradul de reacţie. Sediul transformării energiei hidraulice în energie mecanică este
rotorul. Dacă la intrarea în rotor întreaga energie hidraulică apare sub formă cinetică, presiunea curentului
în această sec iune este egală cu cea atmosferică, iar viteza teoretică se exprimă prin v1  2 gH . Evident,
presiunea la ieşirea din turbină trebuie să fie egală tot cu cea atmosferică. Aşadar, energia stereomecanică
este ob inută exclusiv prin transformarea energiei cinetice, iar viteza absolută la ieşirea apei din rotor
trebuie să fie mult mai mică decât cea de la intrare. Mărimea vitezei relative rămâne însă neschimbată de la
intrare până la ieşire, deoarece nu există varia ii de presiune care să producă accelerarea sau decelerarea
curentului. Viteza relativă îşi schimbă doar direc ia, conform curburii paletei. Turbinele de acest tip se
numesc turbineăcuăac iune,ădeăegal ăpresiune, sau turbine cu impuls.
Dacă până la rotor, doar o parte a energiei hidraulice a fost transformată în energie cinetică, viteza apei
 v12 

în sec iunea de intrare este v1  k v 2 gH unde kv< 1, iar presiunea p1  g  H  2 g  .
 

6
La acest tip de turbine, rotorul debitează energie mecanică atât pe seama transformării presiunii, cât şi
prin transformarea energiei cinetice. Acestea se numesc turbineăcuăreac iune. Motoarele hidraulice care ar
furniza lucru mecanic doar pe seama transformării presiunii ar purta denumirea de turbine cu reac iune
totală. Până în prezent nu au putut fi realizate asemenea turbine.
În decursul ultimelor două secole au fost realizate o serie de turbine cu ac iune (Zuppinger, Girard,
Banki, Turgo etc). Actualmente, dintre turbinele cu reac iune, pentru centralele de putere mare se
construiesc doar turbine de tip Pelton. Dintre turbinele cu reac iune par ială realizate, singurele care se mai
construiesc în etapa actuală sunt: Francisc, Deriaz, Kaplan. În trecut au mai fost realizate şi turbine cu
reac iune par ială, de tipurile : Jonval, Fourneyron, Henschel.
Clasificare după direcţia curentului în interiorul rotorului
—axială (Kaplan, Henschel, Jonval);
—radial-axială (Francis, Zuppinger);
—tangen ială (Pelton).

4.ăCONSTRUC IAăMOTOARELOR HIDRODINAMICE


4.1. TURBINA PELTON
Sub denumirea de turbină Pelton se grupează motoarele hidraulice cu ac iune totală. Construite pentru
prima dată în anul 1880, de către Pelton, au cunoscut o largă aplicare şi sunt frecvent utilizate în tehnica
actuală. Datorită tura iei specifice joase, domeniul de utilizare este restrâns în zona căderilor mari (între
400 şi 2000 m) şi a debitelor scăzute; aşadar, se întâlnesc centrale echipate cu turbine Pelton exclusiv în
zonele muntoase (singura formă de relief cu diferen e de nivel atât de mari). La aceste turbine, într-un
domeniu extins, randamentul variază foarte pu in cu încărcarea. Din acest motiv, turbinele Pelton sunt
potrivite în cazul încărcărilor variabile.
In general, turbinele Pelton se compun din trei organe principale: rotorul, injectorul şi carcasa. In
figura 7 a şi b sunt prezentate două sec iuni prin turbina Pelton din CHE Crainicel (RESITA)

7
Fig. 7.
Solu ia acestei maşini reprezintă o premieră mondială, pe acelaşi arbore 1 fiind fixate două rotoare (2a şi
2b) cu parametri hidraulici deosebi i. Rotorul are forma unui disc, pe a cărui periferie sunt dispuse paletele.
Pentru ca apa ce părăseşte paletele să nu se răspândească în clădirea centralei, rotorul este îmbrăcat în
carcasa 3. La partea inferioară se găseşte canalul de fugă, prin care apa turbinată părăseşte centrala. În
interiorul spa iului în care este închis rotorul, presiunea nu diferă de cea atmosferică. Pentru facilitarea
opera iilor de montaj şi revizie, partea superioară a carcasei este demontabilă. La trecerile arborelui prin
pere ii laterali, pentru a împiedeca ieşirea apei, se dispun labirin i. Apa este trimisa spre rotor sub forma
unui jet compact de către injectorul 4, prevăzut cu acul 3.

Fig. 7b

8
Fig. 8 Fig. 9

În figura 8 se prezintă configura ia spa ială a unei palete de turbină Pelton. Linia 1, după care
paletele sunt atacate de jet, se numeşte muchie de intrare. Linia 2, de-a lungul căreia curentul
părăseşte cupele, se numeşte muchie de ieşire. Datorită configura iei paletei jetul fluid îşi modifică
direc ia cu aproape 180°, realizînd o for a hidrodinamică maximă.
Paletele sunt greu solicitate în timpul func ionării, atât prin for ele de impuls cât şi prin efectul
corosiv şi abraziv (apa con ine particule solide în suspensie, de exemplu nisip) a1 fluidului de lucru.
Din acest motiv, pentru confec ionarea rotorului se utilizează materiale speciale, de pildă o el cu
0,1% C, 13% Cr, 2...5% Ni.
Injectorul are misiunea de a crea un jet compact, de debit şi direc ie date. În figura 9 este
reprezentată o sec iune printr-un asemenea organ. Apa este condusă spre duza 1 prin conducta
curbată 2. Pentru reglarea debitului, s-a prevăzut acul 3. Deplasând acul spre duză, sec iunea prin
care iese apa din injector se reduce; cum viteza rămâne constantă (căderea H nu se modifică), debitul
scade propor ional cu reducerea sec iunii. Când acul atinge pere ii duzei (situa ia din figură),
sec iunea de ieşire este complet obturată, oprindu-se accesul apei la rotor. Mişcarea acului este
comandată de tija 4 şi pârghiile mecanismului de manevră, din care în figură se pot vedea doar
verigile 5 şi 6.
Acul şi duza sunt supuse unei uzuri însemnate, mai ales datorită particulelor solide în
suspensie. Din această cauză pentru confec ionarea lor se aleg materiale foarte dure: o el cu 0,8% C,
şi 18% W; uneori se protejează chiar prin cromaj dur. Forma constructivă se alege astfel încât
înlocuirea lor cu piese de schimb să se facă cu uşurin ă. La construc iile din ultimii ani s-a eliminat
cotul conductei de aducere, ob inându-se astfel jeturi mai compacte prin anularea tendin ei de rota ie
a curentului. Mecanismul de manevră al acului este plasat într-un bulb fixat prin palete de ghidaj în
interiorul conductei de aducere.

4.2. TURBINA FRANCIS


Denumirea Francis a fost acceptată de majoritatea uzinelor constructoare, pentru a desemna o
varietate mare de turbine hidraulice, care îndeplinesc următoarele condi ii:
- sunt turbine cu reac ie;
9
- alimentarea se face pe toată periferia rotorului:
- în zona rotorului curentul intră radial, îşi schimbă direc ia şi iese axial;
Evident, numeroasele ameliorări au făcut ca maşinile din această grupă să capete forme care se
deosebesc mult de prototipul construit în anul 1884 de către Francis.
La turbinele cu reac ie, în mod obligatoriu curentul de la intrare are o presiune mai mare decât cea
atmosferică. Datorită acestei suprapresiuni, prin întrefierul dintre rotor şi păr ile fixe trece un anumit
volum de apă. Fa ă de turbinele cu ac iune, la care asemenea pierderi nu apar, acest fapt este evident
un dezavantaj.

Fig. 10
Pe de altă parte, viteza relativă a curentului în interiorul rotorului este mai mică. Aşadar,
pierderile hidraulice se vor reduce considerabil. Randamentul total al turbinelor Francis este în
general mai mare decât al turbinelor Pelton.
Agregatele echipate cu turbine Francis pot fi dispuse atât cu axă orizontală cât şi cu axă
verticală. La puteri mici, investi iile sunt mai reduse la solu ia cu axă orizontală. In cazul unită ilor
cu axă orizontală de dimensiuni mari, pentru aşezarea camerei spirale şi a tubului de aspira ie sunt
necesare funda ii atât de complicate, încât se anulează orice avantaj economic în procesul de
fabrica ie al turbinei. La solu iile cu ax vertical, o mare parte din organele turbinei sunt îngropate în
beton, asigurându-se o rezemare fără încovoieri şi distorsiuni, precum şi o mare rezisten ă la vibra ii.
In figura 20.11 se prezintă schematic un ansamblu de turbină Francis cu ax vertical. Apa este
condusă împrejurul turbinei prin camera spirală 1. Prin statorul 2 apa trece către aparatul director 9
şi rotor. Statorul este un organ de rezisten ă, care transmite funda iei sarcinile datorate greută ii
proprii a păr ilor superioare ale turbinei. Paletele sale sunt fixe şi profilate hidrodinamic. Pentru a
împiedica accesul apei, la partea superioară este prevăzut capacul turbinei 3. Evacuarea apei
turbinate se face prin tubul de aspira ie. Rotorul 5 este prevăzut cu paletele 6. Rotorul este fixat prin
buloane de flanşa arborelui 7, care se roteşte în lagărul de ghidare 8. Aparatul director 9 este compus
din inelul superior, inelul inferior şi paletele directoare, ce se pot roti simultan, provocând reducerea
debitului admis în rotor. Mişcarea paletelor este efectuată de către servomotorul 10, prin intermediul

10
unui mecanism de manevră.

Fig. 11
Comanda deplasării servomotoarelor este dată hidraulic de către regulatorul turbinei, prin
intermediul uleiului sub presiune furnizat de o gospodărie de ulei. Prin lagărul axial 11, păr ile
rotitoare sunt sprijinite de piesa 12, numită steaua inferioară. Deasupra lagărului axial se dispune
generatorul electric, nefigurat în schemă.
Organele cele mai importante ale turbinei Francis sunt: camera de aducere, aparatul director,
rotorul şi tubul de aspira ie. Rotorul (fig. 11) este organul care transformi energia hidraulică în
energie stereomecanică. El se compune din: coroană, palete şi inel.
Paletele fiind curbate deviază curentul fluid, în acest fel producându-se o varia ie a momentului
cantită ii de mişcare. Construc ia este realizată de aşa manieră, încât momentul impulsului este mai
mic la ieşire decât la intrare. Deoarece diferen a este preluată de către palete, acest moment
învârteşte rotorul în jurul axului său. Dimensiunile ce caracterizează rotorul sunt:
b1 — înăl imea muchiei de intrare;
D1 — diametrul de la intrare (pentru muchiile de intrare înclinate în plan axial, diametrul
muchiei de intrare, măsurat în diverse puncte, este diferit; în mod conven ional se consideră D1
diametrul măsurat lângă inel) ;
D2 — diametrul de la ieşirea din rotor; z — numărul de palete.

4.3. TURBINA KAPLAN


Pentru căderi reduse, la care costul maşinilor reprezintă un procent însemnat din cheltuielile de
investi ie, creşterea tura iei specifice are drept urmare reducerea pre ului pe kW instalat. Din acest
motiv, proiectan ii de maşini hidraulice şi-au îndreptat aten ia încă din primele decenii ale secolului
trecut către turbine cu tura ie specifică mare. Ca rezultat al studiilor şi încercărilor efectuate, a apărut
turbina elicoidală.
Profesorul ceh Kaplan, în urma a numeroase experien e efectuate cu aceste turbine, ajunge la
concluzia că performan ele cele mai bune se ob in dacă unghiul de aşezare al paletelor poate fi
modificat în timpul func ionării.
Turbinele Kaplan se caracterizează prin: tura ie specifică foarte mare, intrare şi ieşire axială a
curentului din rotor, spa iu mare şi lipsit de palete între aparatul director şi rotor, număr redus de

11
palete rotorice şi dispari ia inelului rotoric, palete rotorice profilate şi mobile în jurul axei proprii,
viteze mari ale apei la trecerea prin turbină.
In figura 12 se prezintă o sec iune printr-o turbină Kaplan. Din camera spirală de sec iune
poligonală, curentul trece prin statorul I şi aparatul director 2 către rotor. Pentru a împiedica accesul
apei, în partea superioară s-a prevăzut capacul turbinei 3. Arborele turbinei 7 este îmbinat cu flanşe
de cel al generatorului 5, care se sprijină pe lagărul axial 4. La această construc ie corpul lagărului
axial se sprijină direct pe capacul turbinei. La partea superioară a arborelui generatorului este
dispusă construc ia de admisie a uleiului 6 la servomotorul rotorului. Paletele directoare sunt puse în
mişcare de către servomotoarele 8, prin intermediul mecanismului de manevra. Arborele turbinei 7
se învârteşte în lagărul de ghidare 9. Flanşa sa inferioară 10 constituie în acelaşi timp şi capacul
servomotorului rotorului. Atât arborele generatorului cât şi cel al turbinei trebuie să fie tubulari,
pentru a permite introducerea coloanelor de alimentare cu ulei a servomotorului. Paletele rotorului
11 sunt mişcate de către pistonul diferen ial 12.

Fig. 12 Fig. 13

Rotorul turbinei Kaplan (fig. 13) se compune din butuc şi palete. Desfăşurând o sec iune
cilindrică concentrică prin rotor, se ob ine re eaua de profile hidrodinamice de la raza respectivă.
Paleta este compusă din câteva profile hidrodinamice, racordate de aşa manieră încât suprafa a să
nu prezinte inflexiuni. Profilele trebuie astfel dispuse încât intrarea apei să se facă la bordul de atac,
iar fa a pe care se produce depresiunea să fie orientată spre tubul de aspira ie. În figura 13 se
prezintă comparativ aşezarea paletelor la rotoarele de pompă şi turbină.
Deoarece paletele se pot roti în timpul func ionării şi în jurul unei axe proprii cu un unghi de circa
±15°, butucul şi camera turbinei (în zona de plasare a paletelor) se fac sferice, pentru ca intersti iul
dintre cele două organe să fie constant la orice unghi de aşezare a paletelor. Mecanismul de manevră

12
a paletelor este de tipul patrulaterului articulat (fig. 13). In calitate de verigă motoare se constituie
ansamblul format din pistonul servomotorului /, tija de reglare 2, steaua de reglare 3 şi cercelul 4.
Regulatorul turbinei comandă accesul uleiului pe o fa ă sau alta a pistonului servomotorului. în
func ie de aceasta, întregul ansamblu se ridică sau se coboară. Cercelul fiind îmbinat printr-un bol
cu pârghia 5, face ca aceasta să se deplaseze antrenând lenkerul 6 şi paleta în mişcare de rota ie.
Cercelul, pârghia şi lenkerul, numerotate în figura 14, ac ionează asupra paletei care se află în
spatele planului de sec ionare. Mişcarea stelei este ghidată de butuc, pentru a împiedica rotirea
mecanismului în jurul axei turbinei sub ac iunea for elor tangen iale. Întregul spa iu din interiorul
butucului este umplut cu ulei, pentru a favoriza mişcarea articula iilor.
La turbinele cu reac ie, în imediata apropiere a flanşei inferioare a arborelui turbinei, este
amplasat lagărul de ghidare.

Fig. 14
4.4. TURBINA BULB
Amenajările hidroenergetice din zonele de şes dispun de debite foarte mari şi căderi extrem de
reduse (de ordinul metrilor). La înăl imi atât de limitate, dispunerea turbinelor Kaplan clasice, cu axă
verticală, ridică numeroase dificultă i constructive, fiind totodată excesiv de costisitoare. Pentru
evitarea acestor deficien e s-a încercat dispunerea rotorului turbinei cu axă orizontală renun ându-se
la camera spirală, la cotul tubului de aspira ie şi efectuându-se concomitent modificările necesare
aparatului director.
In figura 16 se prezintă sec iunea unei centrale hidroelectrice echipată cu turbine bulb. Clădirea
centralei 1 este încorporată în barajul ce realizează concentrarea căderii (amenajare uzină-baraj).
Generatorul electric este închis într-o capsulă metalică (bulb) 2 din care, în partea aval, iese rotorul
turbinei 3. Principalul reazem al capsulei îl constituie statorul turbinei 4, realizat de obicei din două
virole conice, coaxiale, unite între ele prin 10 ... 14 palete statorice. Uneori în amonte de generatorul
electric se instalează câ iva (4 ... 6) tiran i, care centrează bulbul fa ă de axa statorului însă nu
13
împiedică deplasările axiale. Pentru a putea controla interiorul bulbului în timpul exploatării, se
realizează un pu vertical de acces, profilat hidrodinamic 5. Prin acest pu sunt realizate conexiunile
electrice (cablaje de for ă şi comandă) şi cele hidraulice (conducte de ulei).

Fig. 16 Fig. 17

Conducta hidraulică 6 ce asigură trecerea apei prin baraj, de obicei, este metalică numai în zona
centrală, cele două extremită i fiind realizate din beton. Deasupra păr ii metalice, în beton se lasă un
gol necesar trecerii pieselor in timpul demontajelor pentru repara ii. Pentru oprirea debitului In cazul
defectării aparatului director, care este organul normal de reglaj, sau pentru punerea la uscat a
grupului, în vederea între inerilor, conducta hidraulică este echipată atât înspre amonte cât şi înspre
aval cu câte două nişe. In nişele mai apropiate de rotor pot fi introduse vane plane, prevăzute cu
gale i ce se rostogolesc pe şine metalice şi cu garnituri de etanşare. In caz de ambalare, oprirea debi-
tului se efectuează numai cu stavila din aval. Datorită toleran ei la ambalare a turbinelor bulb, de
obicei, nu este necesară automatizarea manevrării stavilelor. In vederea punerii la uscat a turbinei se
închide şi stavila amonte, iar conducta hidraulică este pusă în comunicare cu galeriile de drenaj 7,
paralele cu axa longitudinală a barajului. Galeria debuşează în bazinul de aspira ie al unor pompe de
epuisment (evacuare). Cea de-a doua pereche de nişe, realizate numai din beton, este destinată să
primească batardouri din elemente suprapuse şi este utilizată în perioadele când trebuie reparate
stavilele.
O reprezentare schematică a construc iei agregatului turbină-generator electric este prezentată
în figura 17. Rotorul maşinii hidraulice 1, de acelaşi tip ca şi al turbinelor Kaplan, este cuplat cu
arborele 2, fixat la rândul său în lagărele radiale 3 şi 4 precum şi în lagărul axial 5. Tot pe arbore este
fixat şi rotorul generatorului electric 6. Etanşarea frontală 7 are misiunea dificilă de a împiedica
intrarea apei în interiorul capsulei.
Studiul turbinelor bulb a arătat că acestea prezintă importante avantaje economice fa ă de
turbinele Kaplan clasice la căderi cuprinse între 2 şi 16 m şi nsţ 800 ... 1 000 (uneori pre ul de
revenire al kW instalat se poate reduce cu circa 15%). Reducerea investi iilor apare mai cu seamă
14
datorită renun ării la camera spirală şi orientării axiale a agregatului. Lă imea de instalare a agre-
gatului (cota perpendiculară pe firul râului) este cu 25% mai redusă ; de asemenea, execu ia tubului
de aspira ie cere mai pu ină manoperă decît a tubului curb. Chiar şi randamentul hidraulic al turbinei
Kaplan este ceva mai scăzut, deoarece curentul este supus schimbărilor de direc ie în camera spirală,
în zona dintre aparatul director şi rotor precum şi în cotul tubului de aspira ie.
Printre problemele dificil de rezolvat la turbinele bulb se include asigurarea fiabilită ii etanşării
dintre bulb şi rotorul turbinei (piesa 7 din fig. 17), precum şi asigurarea evacuării căldu ii produse de
generatorul electric. Un alt dezavantaj al turbinelor bulb îl constituie iner ia lor redusă, ceea ce
impune func ionarea acestora în sisteme energetice mari, în care reglarea frecven ei este efectuată de
a l t e centrale.
In efortul de a căuta solu ii pentru amenajările de cădere mică au fost aplicate şi alte solu ii
decât turbina bulb. Astfel, la unele construc ii dispunerea axului este orizontală pentru turbină şi
verticală pentru alternator. In această situa ie generatorul electric poate fi dispus la etajul superior al
centralei, unde nu ajunge apa. Necesitatea introducerii unui organ de transmisie între arborele
vertical şi cel orizontal determină însă reducerea randamentului şi a siguran ei în func ionare. La alte
construc ii alternatorul este dispus în prelungirea arborelui turbinei, însă este închis într-un pu
cilindric în interiorul căruia nu poate intra apa. Configura ia centralei este complicată, iar răcirea
generatorului electric constituie o problemă dificil de rezolvat. Analizele economice au arătat că
dintre solu iile aplicate până în prezent, la amenajări de cădere mică, avantajele maxime le oferă
turbina bulb.
Turbinele bulb au fost aplicate şi pentru exploatarea energiei maree motrice. Dificultatea
exploatării acestui t i p de energie constă înfăptui că într-o anumită perioadă de timp (perioada de
flux) un debit extrem de mare, la o cădere relativ redusă, trece dinspre ocean către estuar, iar în
perioada următoare (perioada de reflux) sensul se inversează, masele de apă deplasându-se dinspre
estuar către larg. In consecin ă, trebuie aplicată o maşină capabilă să func ioneze cu dublu sens de
curgere, ceea ce reclamă lipsa camerei spirale şi a cotului tubului de aspira ie, deziderate îndeplinite
de turbina bulb.

15
MAŞINIăHIDRAULICEăVOLUMICE

1.1 GENERALIT I
Condi iileă principaleă careă seă ceră maşiniloră hidrauliceă volumiceă sunt:ă gabarită minim,ă greutateă redus ,ă
presiune de refulare mare (p ajunge uneori la 1000 daN/cm2),ăpoluareăsonor ăredus ă(subă75ădB),ăpre ă
de costăredusăşiăfiabilitate mare.
Schemeleăconstructiveăsuntăextremădeăvariate,ăproblemeleăcareăseăpunăsuntăîns ăaceleaşiăpentruăunănum ră
mareădeăsolu iiăconstructive.ăAnalizaădiverselorătipuriădeăpompeăseăfaceă inândăseamaădeăcâ ivaăparametriă
fundamentali, careăpermităevaluareaăperforman elor.ăInăceleăceăurmeaz ăseăanalizeaz ăaceştiăparametri.
Presiunea maximă. Reprezint ă ceaă maiă mareă presiune,ă laă careă pompaă poateă func ionaă corect.ă Spre
deosebire de pompele centrifuge, la cele volumice, debitul şi presiunea sunt mărimi independente.
Oricâtădeămareăarăfiăpresiuneaăînăconductaădeărefulare,ăpompaădebiteaz ăacelaşiăvolumădeălichid.ăEvident,ă
dac ăputereaăhidraulic ăaăfluxuluiărefulatădep şeşte capacitatea motorului de antrenare,ăacestaăseăavariaz ;ă
dac ă presiuneaă în pomp ă sauă înă re eaă induceă eforturiă specificeă maiă mariă decâtă rezisten aă admisibil ă aă
materialuluiă diferiteloră organeă deă maşini,ă acesteaă seă potă rupe.ă Oă regul ă bun , dat ă deă experien ,ă esteă
utilizarea pompelor volumice la presiuni cu 25 ... 30 % mai mici decâtăpresiuneaămaxim ăposibil .
Înălţimea de aspiraţie.ă Seă calculeaz ă ină acelaşiă modă caă laă pompeleă centrifuge. Seă ineă seamaă atâtă deă
faptulăc ăuneoriăpresiuneaădeălaăsuprafa aăliber ăaărezervoruluiădeăaspira ieăesteămaiămic ădecâtăpresiuneaă
atmosferic ănormal ă(deăexempluălaăaeronave),ăcâtăşiădeătemperaturaădeălucruăaăfluidului.
Debit şi cilindree. Debitulă esteă volumulă deă fluidă peă careă îlă furnizeaz ă pompaă în unitatea de timp.
Cilindreeaăreprezint ăvolumulărefulatădeăpomp ăîntr-un ciclu. Majoritatea pompelor fiind antrenate prin
mişc riădeărota ie,ăcilindreeaăînseamn ăvolumulărefulatăîntr-oărota ie.ăLeg turaăintreăcilindreeăşiădebităeste:
n 
Qt  q q ,
60 2 (1)
unde : QT este debitul teoretic, în m3/sec;
q - cilindreea, în m3;
n - tura ia,ăîn rot/min;
 - vitezaăunghiular ,ăînăs-1 .
Rela iaă(1)ăaăfostăob inut ăînăipotezaăpierderilorăvolumiceănule.ăDebitulăefectivăfurnizatădeăpomp ,ăQăesteă
mai mic decâtăcelăteoretic,ădatorit ăurm toarelor cauze :
 întoarcerea lichidului, prinăjocuri,ădinăzonaădeărefulareăinăzonaădeăaspira ie;ă
 umplereaă incomplet ă cuă lichid,ă datorit ă unuiă debită insuficientă peă conductaă deă aspira ieă sauă aă
întârzierilor la închiderea si deschiderea supapelor ;
 existen a,ăuneori,ăînăzonaădeăaspira ieăaăunuiăamestec aer-lichid.
Notând debitul pierdut prin Qp= Qt - Q se poate exprima randamentul volumic :
Q Qp Q
v   1 
QT QT 
q
2 (2)

Pentruăuneleăcircuiteăhidrauliceăesteăimportantăcaăpompaăs ăfunc ionezeăcuădebiteăvariabile,ălaătura ieădeă


antrenare constant .ă Ină acestă scopă auă fostă realizateă solu iiă constructiveă careă s ă permit ă modificareaă
cilindreeiăinătimpulăfunc ion rii.

Putere, moment, randament global. Putereaăteoretic ăabsorbit ădeăpomp ăesteădat ădeăprodusulădintreă


debitulăteoreticăşiădiferen aădeăpresiuneălaăcareălucreaz ăpompaă:

PT  pQT  pq
2 (3)

Leg turaăîntreămomentăşiăputereăfiind PT  M T  rezult :

1
1
M T  pq
2 (4)

Putereaă efectiv ă Pă careă seă aplic ă laă arboreleă pompeiă esteă maiă mareă decâtă ceaă teoretic ă P T, deoarece
trebuieă s ă acopereă urm toareleă pierderiă :ă prină frecareaă înă lag re,ă prină frecareaă lichiduluiă cuă pieseleă ină
mişcareăaleăpompei,ăprinăfrecareaălichiduluiăînămişcareăcuăp r ileăfixeăaleăpompei.ăRaportulăîntre puterea
teoretic ăşiăceaăefectivăaplicat laăarboreăseănumeşteărandamentămecanică:
pq
PT M T 
m    2
P M M (5)

Randamentul global al pompei este :


pQ pQ
 
P M (6)

1.2. CURBE CARACTERISTICE

Examinareaă func ion riiă pompeloră volumice,ă laă regimuriă deosebiteă deă celă nominal,ă seă face cu ajutorul
curbelorăcaracteristice.ăDup ăcumăs-aăv zutăînăcapitolulă15, la pompele centrifuge se utilizeaz ăpeăscar ă
larg ă leg turaă func ional ă grafic ă întreă în l imeaă deă pompareă Hă şiă debitulă Qă laă tura ieă constant .ă Laă
pompele volumice, teoretic, debitul nu depindeădeăîn l imeaădeăpompareă(relă.ă1) Deci în planul H – Q,
debitulăteoreticăseăreprezint ăprintr-oădreapt paralel ăcuăaxaăordonateloră(fig.ă1). Debitul efectiv livrat se
micşoreaz ă îns ,ă odat ă cuă creştereaă presiuniiă deă func ionare.ă Într-adev r,ă deşiă dimensiunile diferitelor
rosturi,ă jocuriă etc.ă r mână constante,ă vitezaă deă trecereă aă debituluiă pierdută dinspreă refulareă spreă aspira ieă
variaz ăcuăr d cinaăp trat ăaădiferen eiădeăpresiune,ăceeaăceăconduceălaăoăvaria ieădeăacelaşiăfelăaădebituluiă
pierdut (fig.ă1).ăEvident,ălaătura iiămaiămariădebitulădatădeăpompaăesteămaiămare.ăMen inereaăconstant ăaă
debituluiăpompat,ăindiferentădeăvaloareaăîn l imiiădeăpompare,ăesteăoăproprietateăimportant ăaăpompeloră
volumice, mai cu seam ăînăaceleăsitua iiăînăcareăvâscozitateaăfluiduluiăseămodific ămult,ădatorit ăvaria ieiă
temperaturii de lucru.

Fig. 1 Fig, 2

În figura 2,ăpeălâng ăQţf(H),ăs-aăreprezentatăvaria iaărandamentuluiăşiăaăputeriiăabsorbite,ăînăfunc ieădeă


în l imea deăpompare,ăpentruătura ieăconstant .ăRandamentulăpompeiăr mâneăconstantăşiăridicatăpentruăoă
gam ă larg ă deă în l imiă deă pompare.ă Valoarea sa scade sensibil atât la valori mici ale lui H (mersul în
gol),ădinăcauzaăponderiiămariăaărandamentuluiămecanicălaăacesteăregimuri,ăcâtăşiălaăvaloriămariăaleălui H,
când randamentulăvolumicăseăînr ut eşteăbrusc.ăPutereaăabsorbit ăcreşteăcontinuuăcuăm rireaăîn l imiiădeă
pompare.

1.2.1 Concluzii privind caracteristicile statice ale pompelor rotative

Cunoaştereaă familiiloră deă caracteristiciă permiteă apreciereaă calitativa si cantitativa a


performan elor pompelor si motoarelor rotative, construirea pe baza lor a modelelor matematice necesare
2
studiilor maiă aprofundateă deă analiz aă comport riiă loră înă instala iiă complexeă şi apoi, trecerea la
proiectarea acestora împreunaăcuăîntreagaăinstala ieădinăcareăfacăparteădup ăcriteriiăoptimale.ăConsiderateă
individual, familiile de caracteristici statice permit cunoaştereaăşiăcomparareaăperforman elorăpompelorăşi
motoarelorărotativeăsimilare,ăînăvedereaăop iuniiăînăalegereaăunit iiăcareăcorespunde instala ieiăproiectateă
precumăşi pentruăutilizareaălorăeficient .

1.3. POMPE CU PISTON


Principiulă func ională const ă înă realizareaă varia ieiă deă volumă prină mişcareaă deă du-te-vino a unui piston
într-unăcilindru.ăDup ămodulăînăcareăseăcomand ămişcareaăpistonului,ăacesteăpompeăseăpotăclasificaăînă:
a. pompe cu piston clasice;
b. pompe cu pistoane radiale;
c. pompe cu pistoane axiale ;
În prezent grupa a areăoăaplicareălimitat ,ăpompeădeăacestătipăîntâlnindu-se laăre eleleăruraleădeăalimentareă
cu ap ăpotabil ă(maiă cuă seam ă acoloă undeărazaăsta ieiădeăpompareăesteădeă30ă...ă40ăkm)ăşiă înă industriaă
petrolier ă (laă forajulă sondelor).ă Grupele b şi c suntă extremă deă r spânditeă înă sistemeleă hidrauliceă deă
comand ăşiăac ionare,ădeoareceăpotăfiăuşorărealizateăînăsolu iaăcuăăcilindree variabila.

1.3.1. POMPE CU PISTON CLASICE

În figura 3 s-aă reprezentată schematică oă pomp ă cuă pistonă ac ionat ă ă prină intermediulă unuiă sistemă biel -
manivel .ăCândăpistonulăseădeplaseaz ădeălaăpunctul mort interior PMI c treăpunctul mort exterior PME,
peăfa aăpistonuluiăseăcreeaz ăoădepresiuneăcareăînchideăsupapaădeărefulareăr şiădeschideăsupapaădeăadmisieă
a.ăDatorit ăfaptuluiăc ălaănivelulăliberăalăapeiădinăbazinulădeăaspira ieăac ioneaz ăpresiuneaăatmosferic ,ă
cilindrul pompei se umple treptat cu lichid. Înăaceast ăperioad ,ăpeăconductaădeărefulareănuăseălivreaz ă
lichid.

3
Fig. 1.3

Cândămişcareaăpistonuluiăseăinverseaz ,ăsupapa a seăînchideăiarăpistonulăexpulzeaz ălichidulăaflată


în cilindru prin supapa r.
Cilindreea este :
D 2
q s (7)
4
unde D este diametrul pistonului, iar s cursa lui.
Debitul mediu teoretic este :
n   D2  s  n
QT  q 
60 60

iar debitul mediu efectiv :


Q   v QT
Laăpompeleăbineăexecutateăşiăîntre inuteăcorespunz tor,ăăv = 0,98...0,96.ăDac ăv  0,92ăînseamn ă
c ăpompaăareăsc p riămariăprinăneetanşeit i.

Dinăanalizaăcinematic ărezult ăpulsa iiămariăaleădebituluiă(ăsinusoidale),ăd un toare,ăşiădeăaceeaăseăaplic ă


urm toareleăm suriăpentruăaăleăreduce:
- amplasarea unui acumulator hidraulică(hidrofor)ăpeăconductaădeărefulare,ădeăaspira ieăsauăpeă
ambele conducte
2
- cuplareaăpeăaceeaşiăconduct ăaănăpompeăavândăciclulădeăfunc ionareădecalatăcuă .
n
- Ambele metode.

2. POMPE HIDRAULICE ROTATIVE

2.1 Pompe cu pistonaşe axiale

Sunt cunoscute trei principii constructiv-functionale, si anume: cu disc înclinat, cu corp înclinat si
cu disc fulant, toateăputândăfiăcuăpozitieăfix ăsauăreglabil a discului sau corpului.

4
1) Pompe cu corp înclinat
Figura 2.1 a prezint ăoăschemaăde principiu pe care se vor analizaăatâtăp r ile constructive
esen iale aleăpompeiăcâtăşi func ionarea acesteia.

Fig. 2.1, a

În urma rotirii din exterior a arborelui 3 cu frecventa de rota ie , discul 2 este antrenat în
mişcare de rota ie si odat cu acesta pistonaşele 4 prin intermediul bielelor cuă dublaă articula ieă 6.ă
Pistonaşeleăoblig ătotodat ăşiă bloculă1ăs ăefectuezeăoămişcare de rota ie, acesta fiind sus inut prin axul
cardanic 5 de discul 2, iar prin arborele 8 de discul 7.
Ca urmare a acestui ansamblu de mişc ri întreă pistonaseă şi corp apare o mişcare relativ de
rototransla ie,ăfiecareăpistonaş parcurgând, dup o rota ie a corpului 1 cu  radiani, un spa iu liniar h. În
consecin a, pe un spa iu unghiular (0, ) radiani,ăpistonulăieseădinăcorpăşi, întrucât creeaza o depresiune în
volumul din stânga sa, fluidul din zona de aspiratie A, p trunde în corp realizând astfel aspira ia; pe
cealalt lungime unghiulara (, 2) radiani pistonaşulăintr în corp expulzând fluidul în zona de refulare
R.
Discul 7 este imobilăfa de corpul 1; el are rolul de a lega succesiv cu aspira ia şi cu refularea
zona din spatele pistonasului, realizând astfel o distribuite a fluidului. Din acest motiv este numit disc de
distributie.
M rimea cursei maxime este determinata cu expresia:
hmax  2  R  tg .
O mare parte din gama de pompe si motoare de fabrica ie româneascaăsuntăconstruiteădup acest
5
principiu.ăÎnăfiguraă2.1,băseăprezint ăoăsec iuneătransversal ăprintr-o astfelădeăpomp .

Fig. 2.1, b

2) Pompe cu disc înclinat

În figura 2.2 se prezinta schema de principiu, unde s-auăpozi ionat:


1 – corp; 2 – disc; 3 – arbore; 4 – pistonaş;ă5ă– ax cardanic; 6 – biel ădubluăarticulat ;ă7ă– distribuitor; 8 –
fus(ax). Cu  s-a notat unghiul reglabil.

Fig. 2.2, a

Principiul functional este acelasi ca la pompa cu corp înclinat, deosebit fiind numai modul de
reglare a ungiului , care aici se face prin intermediul discului 2 rotitor si în jurul articulatiei din dreapta
axului cardanic 5.

6
Pistonasele executa miscari de translatie cu amplitudine dependent ăădeăunghiulă; pentru  = 0,
cursa h = 0. Distribuitorul (colectorul) 7 asigura aspiratia în cilindri, respectiv preluarea lichidului sub
presiune.
Relatia debitului, aceeasi pentru ambele tipuri de pompe descrise, se deduce dupa cum urmeaza.
Un cilindru refuleaza la o cursa completa a pistonului debitul unitar:

d 2 d 2 d 2
q s   D  sin    2 R  tg ,
4 4 4
unde D este diametrul discului.
Cilindreea pompei este:

d 2 d 2
qz  q  z   z  D  sin    z  2 R  tg ,
4 4
unde z este numarul de pistonase. Debitul mediu se determina cu relatia:

d 2 d 2
Q  qz  n   z  n  D  sin    z  n  2 R  tg ,
4 4

unde n este viteza de rotatie în s-1.


Remarcam la pompele cu disc înclinat o inertie mai mica la reglarea înclinarii, întrucât în acest
scop nu trebuie rotite corpul si pistonasele (ca la pompa cu corp înclinat), ci doar discul care are un
moment de inertie mai mic. Aceasta implica proprietati mecanice mai bune, motiv pentru care se
recomanda a se folosi cu prioritate în sistemele de servocomanda.
O sectiune longitudinala prin pompa cu disc înclinat este prezentata în figura 2.2 b.

spre conducta
de refulare

de la conducta
deăaspira ie

Fig. 2.2, b

3) Pompe cu disc fulant


În figura 2.3 a, este prezentata schematic o pompa cu disc fulant unde s-auăpozi ionat:
1 – disc; 2 – rulment; 3 – arbore de antrenare; 4 – pistonaş;ă5ă– arc.

7
Fig. 2.3, a
Pompa func ioneaz ă dup un principiu asem n tor pompelor cu corp sau cu disc înclinat.
Denumirea de disc fulant provine de la faptul ca inelul descoperit al rulmentului executa o mişcare de
rotatie în plan înclinat,ă l sândă senza iaă uneiă mişc ri fulante. În mişcarea sa de rota ie, discul obliga
pistonaseleă s execute o mişcare rectilinie alternativa în interiorul corpului. Exista îns variante
constructive la care aspiratia-refularea seăfaceăsiăprinăparteaăcilindric (fig. 2.3 b).

Fig. 2.3, b

Criterii de alegere a pompelor si motoarelor rotative cu pistonase axiale


Folosirea unui generator de energie de un anumit tip într-o instala ie hidraulica, trebuie f cuta cu
discern mânt.
Pentru alegerea unuiămotorărotativ,ăcuplulămotorăşi tura iile maxima si minima sunt preponderente
în apreciere, în timp ce pentru alegerea unei pompe intereseaz debitul si presiunea nominala si maxima.
În scopul alegerii unei pompe sau a unui motor care s satisfac cerin ele impuse de o func ionare
corespunz toare, trebuie cunoscu i parametrii lor principali, precum şiă performanteleă loră staticeă şi
dinamice. Odat cunoscute aceste performant, alegereaă seă faceă dup ă criteriiă staticeă sau/şi dinamice pe
care proiectantul le doreşte a se realiza în func ionare.
Pentruăfacilitareaăstabiliriiăunit ii hidraulice corespunz toare cerin elor instala iei proiectate, de
obicei produc torii deă pompeă şi motoare furnizeaz un grupaj de caracteristici statice prezentate sub
formaădeătabeleăşi de curbe determinate teoretic sau experimental pentru pompe etalon sau din seria de
prototipuri.

8
2.2 POMPE CU PISTONAŞE RADIALE

Principiul funcţional şi elemente constructive

Spreădeosebireădeăunit ile cu pistonase axiale,ălaăacestămodelăpistonaşele, sub care se afla fluidul


ce este mai întâi aspirat si apoi comprimat, nu executa înărotorămişc riăaxiale,ăciămişc ri radiale. De aici
rezida si numele pe careăîlăauăacesteăunit i. Reprezentarea schematica este prezentata în figura 2.4.
Datorita plas rii în pozi ie excentrica a rotoruluiă 1ă fataă deă statorulă 3,ă pistonaşeleă 2ă execut ă peă
lungimeaă unghiular (0, )ă aă mişc rii rotorului sprijinit pe axul 4, o deplasare spre exterior, iar pe
lungimea unghiulara (, 2) o deplasare spre interior. Prin ieşirea pistonaşelor, volumul închis în cilindri
seă m reşteă şi are loc aspira ia,ă iară prină mişcarea inversa volumul scadeă siă fluidulă esteă obligată s ă
p r seasc incinta realizând astfel refularea.
Axul central 4 asigura prin construc ia sa leg tura succesiva a camerelor cilindrilor cu conductele
de aspira ie A si de refulare R, ale pompei. În func ionarea ca motor, fenomenul circula iei energetice în
unitateăseăschimb , puterea fluidului în mişcare: pQ, seătransformaăînăputereămecanic M.ăDup ăcumă
reieseădinăfigur , la modelul descris aspira ia şi refularea se fac prin interiorul rotorului.
Înăfiguraă2.5ăesteăprezentat ăoăschem ăconstructiv la care aspira ia şi refularea se realizeaz prin
exterior.

Fig. 2.5
Fig. 2.4

La modelele descrise, principiul func ional asigur o aspira ie şi o refulare le o rota ie complet .ă
Existaăîns construc ii la care sunt realizate mai multe aspira ii si reful ri pentru o rota ie. În acest caz
este necesar ca, fie rotorul (la aspira ia exterioara), fie statorul (la aspira ia interioara),ăs ăaib ămaiămulteă
proeminen eăcuăsupra-în l area "e".
O alta parte de interes din construc ia pompelor o constitue sistemul de ghidare a pistonaselor. La
sistemele cu aspira ie interioara, ghidarea se face pe stator, cu care pistonul trebuie s ămen in ăunăcontactă
continuu:ăob inerea acestuia se faceăfieăprinăîmpingereaăfor at a pistonului printr-un arc, prin ghidarea în
locaşuri special amenajate în stator sau în capetele laterale.
Dinăpunctădeăvedreăalăposibilit ii de a modificaădebitulăfurnizatăînăfunc ionareaăcaăpomp ăsauăînă
func ionareaă caă motor,ă suntă cunoscuteă dou ă tipuriă deă unit i:ă cuă debită constantă şi cu debit reglabil.
Reglarea debitului se face în principiuăprinămodificareaăexcentricit ii "e", dintre stator si rotor. Aceasta
excentricitate,ă inut laă valoareaă maximaă deă ună resort,ă poateă fiă modificat ă înă urmaă ac iunii asupra
statoruluiăcuăoăfor F, de regul printr-un mecanism şurub-piuli .
9
Elemente de calcul
Debitul teoretic mediu al pompei are expresia:
d 2
Qth  q  z  n  q z  n0   2e  z  n0  k p  e
4
putând lua orice valori între Qmax = kpemax şiă–Qmax = - kp emax dac ăparteaăconstructiv ăpermiteă
sensulădeăcircula ieăaălichiduluiăînăpomp .
Cuplul teoretic mediu are expresia:
qz D 2 d2
M th med   p   z  2e  p   z  e  p .
2 4  2 4
2.3 POMPE CU PALETE

Principiul funcţional şi elemente constructive

Unit ile cu palete pot fi utilizate atât ca generatorădeăenergieăhidraulic ăcâtăşi ca motor. Privite
subădiferiteăaspecteăsuntădeăre inut trei criterii de clasificare ale acestor pompe:
1o dup ăvariabilitateaăcapacit ii:ăcuăcapacitateăvariabil ăşiăcuăcapacitateăconstant ;
2o dup ăfelulăaspira iei:ăcuăaspira ieăexterioar ăşiăcuăaspira ieăinterioar prin rotor;
3o dup ă num rul de cicluri aspira ie-refulareă peă oă rota ie:ă cuă ună singură cicluă şi cu mai multe
cicluri.
Înăfiguraă2.6ăesteăreprezentat ăpompaăcuăaspira ieăexterioar ,ăiarăînăfiguraă2.7,ăpompaăcuăaspira ieă
interioar .

Fig. 2.6 Fig. 2.7


Principiul func ionarii ca pomp ăesteăurm torul:ădatorit ăplas riiăexcentriceăaărotoruluiăă3ăfa ăădeă
axaăgeometric a statorului 1, prin învârtireaărotoruluiă1ăîmpreun cu arboreleă4ăcuăvitezaăunghiular ,
paletele 2 sunt obligate de un sistem de ghidareăadecvat,ăsaăias ădinărota ie pe lungimea arcului unghiular
(0, )ăşiăs intre în rotor pe lungimea arcului unghiular (, 2).ăPrinăieşirea din rotor, volumul cuprins
întreădou palete succesive, rotorstatorăşi capaceleălateraleă(nefigurate)ăcreşte,ăproducându-seăaspira ia.
Fluidulă p trundeă înă aceast ă cup , fie prină exterioră (laă pompaă cuă aspira ieă exterioa ), fie prin interiorul
axului 4, construit special în acest scop. La intrarea paletelor în rotor, volumul cupei transportoare,
definit ămaiăsus,ăseămicşoreaz ,ăproducându-se evacuareaăînăzonaădeărefulareăexterioar ăsauăinterioar R.
Func ionarea pompeloră cuă dou , respectiv cu trei cicluri aspira ie-refulare la o rota ie, este
asem n toare celei descrise anterior,ă cuă particularitateaă c aspira ia si refularea se fac prin buzunarele
special prev zute în stator.
Pompeleă şi motoarele cu paleteă auă gradă ridicată deă dificult i tehnologice datorate ajustajelor
complexe care trebuie createăîntreădiferiteleăpieseăînămişcareărelativ . Realizarea lor necesita o tehnologie
ridicat ăşiăoăpreg tireătehnologic ăadecvat .ăUrmareăaăacestorădificult i presiunile de lucru sunt relativ
coborâte (60...150) bari.

10
2.4 POMPE CU ANGRENAJE EVOLVENTICE

Pompeleăsiămotoareleărotativeăcuărotiădin ateăevolventiceăsunt,ădatoritaăcompacit iiăsiăsimplit iiă


lor constructive,ădintreăceleămaiăfolositeăînătehnicaăac ionarilorăhidraulice,ăînădiferiteădomenii.ăEleăofer ă
în plus avantajul unei mari siguranţe în funcţionare precum şi preţ de cost mai redus.
Clasificare:
Din multitudinea de modele constructive şiăfunc ionale pot fi identificate câteva tipuri distincte,
clasificate astfel:
1)ădup ătipulăprofiluluiădanturiiăfolosite:ăprofilăevolventic,ăprofilăcicloidal,ăetc.;
2)ădup ătipulăangrenajului:ăangrenareăexterioar ;ăangrenareăinterioar ;ădantur ădreapt ; dantur ă
înclinat ; etc.;
3)ădup ăcaracterulăcapacit ii:ăcuăcapacitateăconstant ;ăcuăcapacitateăreglabil ;
4)ădup ănum rulăro ilorămotoare:ăcuăunărotor;ăcuămaiămulteărotoare;
5)ădup ăvaloareaăpresiunii nominaleăsuntăcunoscuteăpompeăşiămotoareăcareăfunc ioneaz ălaă
presiuni: înalte; medii; joase.

Principiul constructiv - funcţional

Laăacestătipădeăpompeăşi motoare (fig. 2.8), rolul de transportor al fluiduluiăsubăpresiuneăîntreăaspira ieăşi


refulareăîlăauăcupeleăconstituiteădinăgolulădintreădin iiăpinioanelor,ăcarcasaăşi capacele laterale,ăcircula iaă
fluiduluiăînăpomp întreăaspira ieăşi refulareăavândălocădup ăcumăarat ăs ge ileădinăfigur .
Aspira iaăesteădeterminataădeădepresiuneaăcareăiaănaştereăălaăieşireaădin ilorădinăangrenareăînăzonaă
deă aspira ie.ă Refulareaă fluiduluiă seă produceă laă intrareaă din iloră înă angrenareă înă zonaă B.ă Eficacitateaă
ac iuniiă deă transportă esteă influen ataă deă valoareaă jocuriloră radialeă careă existaă întreă din iă şiă carcasaă
exterioar ,ă precumă şiă deă valoareaă jocuriloră axialeă peă suprafa aă plan ă frontal ă dintreă ro iă şi capacele
laterale.
Antrenareaăesteăasigura a de pinionul dinăparteaădeăjosăcare,ădatorit angrenajului antreneaz ăînă
mişcareaă deă rota ieă şiă roataă deă sus.ă Datorit existenteiă aă douaă zoneă cuă presiuniă diferite,ă aspira iaă Aă deă
joas presiuneă şiă refulareaă Ră deă înalt presiune, apare un puternic dezechilibruă ală for eloră înă pomp
(respectiv în motor), rezultanta fiind dirijata dinspre R spre A.

Fig. 2.8. Fig. 2.9


.Înă absen aă unoră m suri de compensare,ă existen aă acestoră for e marcate prin rezultanta F, conduce la
uzuraăprematur ăaălag relorăşiăstatoruluiăînăparteaăopus . În scopulăcompens riiăacestorăfor e, se duce prin
canaleăspecialăconstruite,ăfluidulăsubăpresiuneăînănişteăcamereăaflateăînăzona diametralăopus celui în care
ac ioneaz ăfor eleăF.ăÎnăaceastaăseăcreeaz ăoăfor ăFe,ăcareăac ionândăpe aceeaşiădirec ieăcuăF,ădarăînăsensă
opus,ăechilibreaz ăradialălag releăpompei.
În fig. 2.9ăesteăreprezentat ă schematicăoăconstruc ieăînă treiă angrenaje, pinionul conduc torăfiindă
montatăcuăpan pe un arbore de angrenare.
11
Elemente de calcul

Înăfunc ionareaăcaăpompa,ăintereseaz ădebitulăfurnizatălaăoătura ieăn,ăsiăputereaăabsorbita,ăînătimpă


ceă înă func ionareaă caă motoră intereseaz ă momentulă careă seă poateă ob ineă cuă oă presiuneă P,ă corelataă cuă
m rimileăconstructiveăsiătura iaăn,ăceăseăpoateăob ineăcuăunădebităQădat.
Calculul debitului la pompe
Debitulăuneiăpompeăesteărezultatulătransport riiăfluiduluiădeăc treăcupeleătransportoareăaleătuturoră
ro iloră din ateă întreă aspira ieă siă refulare.ă Elă esteă determinată deă volumulă transportată laă oă rota ie.ă Dină
volumulăcuprinsăîntreăcapaceleălaterale,ăcarcasaăsiădanturaăpeăîn l imeaă0,5(de –di)
seă extrageă volumulă careă reprezint ă oă cantitateă deă fluidă strivit,ă extrasă dină pompaă laă fiecareă rota ieă prină
intrareaă înă angrenareă aă din ilor.ă Prezentaă acestuiă lichidă altereaz ă nuă numaiă debitul,ă dară siă func ionareaă
pompei,ădinăacestămotivăînăcapaceleălateraleăseăpracticaănişteăcanaleăfrontaleăcareăpermităfluiduluiă"strivit"ă
sa traverseze zonaădeăangrenareăîntreărefulareăsiăaspira ieăprinăspa iulăspecialăcreatăînăacestăscop.
În literatura de specialitate sunt calculate: debitul teoretic Qth, debitul teoretic instantaneu
Qth,ins,ăşiădebitulăteoreticămediu.ăOărela ieăacoperitoareăaăcapacit iiăVth sau a debitului mediu pentru
unit iăcuăz1 = z2 = z esteăurm toarea:
Vth = 2.b.f.z ,
undeăbăesteăl imeaădin ilor,ăiarăfăţă0,5p2m, în care p = măreprezint ăpasulădanturii,ăiarămăreprezint ă
modululădin ilor.
Vth = 2.b.p.m.z = 2. .m2.b.z, Qp = 2. .m2.b.z.n.
Tura iaăarboreluiăunuiămotorăalimentatăcuăunădebităăoarecareăQM are expresia:
QM QM
nM  
Vth 2  m 2  b  z

2.5 Alte tipuri de pompe rotative

2.5.1 Pompe cu excentric

Înăinstala iileădeăac ionariăhidrauliceăăseăîntâlnescăfrecventăpompe cu excentric. În figura 2.10 se


prezint ă oă pompaă cuă pistonaseă cuă excentric,ă laă careă efectulă aspira ieă şiă ală reful riiă eă realizată deă c treă
pistonaşeleăceăseăsprijin ăpeăcameăaflateăînămişcareădeărota ie;ăsupapeleămontateăcorespunz tor,ăasigur
accesul fluiduluiăsuccesivălaăconducteleădeăaspira ieăşiădeărefulare.ăPistoaneleăpotăfiămontateăşiăînăopozi ieă
sau în stea.

Fig. 2.10

12
2.5.2 Pompe cu membrana

Se utilizeaz ă atunciă cândă seă ceră condi iiă specialeă ca:ă etanşeitate perfect , transportul unor
substan e inflamabile, agresive sau radioactive.

Fig. 2.11

Principiulăconstructivăesteăar tat în figura 2.11. Elementul principal este membrana 1 ce închide


ermetic camera supapeloră 2.ă Membranaă seă execut din materiale moi (cauciuc, mase plastice) sau
metalice (otel,ăbronzăfosforos)ăînăfunc ie de presiunea de lucru.
Func ionarea:ăpistonulă3,ăac ionat prin mecanismulăcuăexcentrică4,ăcomprim lichidul auxiliar în
cavitatea 5, determinând prin aceasta deformarea membranei. Pierderile de lichid auxiliar (de obicei ulei)
sunt compensateă deă laă rezervorulă ă 6.ă Distribu ia se face cuă ajutorulă supapeloră deă aspira ieă şi refulare.
Debitulăseăcalculeaz ăcuărela ia:
n d 2 n
Q  V   h
60 4 60
în care V este volumul deschis de pistonul de diametru d, pentru o cursa h.

2.5.3 Pompe cu inel de lichid

Pompele de acest tip sunt destinate pentru crearea vidului necesar in diverse procese tehnologice,
fiindăutilizateăînăindustriaăchimic ,ăalimentar ăprecumăşiăînăinstala iileădeăpompare,ăpentruăamorsare.
In figura 2.12 este reprezentat ăschemaădeăprincipiuăaăuneiăastfelădeăpompe.ăPieseleăcomponenteă
principaleăsunt:ăcarcasaăcilindric ă1,ăprev zut ăcuădou ăcapaceăfrontaleăînăcareăsuntăpracticateăorificiileă2
şiă 3,ă ă înă comunicareă cuă conductaă deă aspira ie,ă respectivă deă refulare.ă Ină interiorulă carcaseiă seă învârteşteă
rotorul 4, prev zutăcuăpaleteăradiale.ăElăesteădispusăexcentricăfa ădeăcarcas .ăÎnainteădeăprimaăpunereăîn
func iune,ă pompaă seă umpleă par ială cuă lichidă
auxiliar.ă Imediată dup ă pornire,ă lichidulă esteă
proiectat, datorit ă for eiă centrifuge,ă peă periferiaă
carcaseiăşiăformeaz ăunăinelădeălichidă5,ăconcentrică
cu axa carcasei. Astfel între paletele rotorului se
formeaz ă spa iiă libereă deă diferiteă dimensiuni.ă
Acesteă spa iiă sunt delimitate de butucul rotorului,
paletele învecinate,ă inelulă deă lichidă şiă capaceleă
frontale.ăUrm rindăsensulădeărota ie,ăseăconstat ăc ă
între punctele A şiă B volumul interpaletar se
m reşte,ăceeaăceăcreeaz ăoădepresiuneăpeăconductaă
deă aspira ie,ă iară întreă puncteleă B şi A volumul se
micşoreaz ,ă ceeaă ce provoac ă evacuareaă fluiduluiă
Fig. 2.12 prin conducta de refulare.
Vidulămaximăcareăpoateăfiăcreatădeăc treăoăpomp ăcuăinelădeăap ănuătrebuieăs ăscad ăsubăpresiuneaă
13
de vaporizare a lichidului auxiliar.
Ină cazulă înă careă lichidulă auxiliară esteă ap ă laă 20ă °Că (pv =2,38 kN/m2, ceea ce corespunde
aproximativ la 17,53 mmăcoloan ădeămercur) vidul maxim va fi:

Pompele cu un singur etaj pot atinge 95 % dinăvidulăteoretic.ăAstfel,ălaăoătemperatur ăaăapeiădeă


20°Căseăpoaleăatingeăunăvidădeă92,7%.ăDac ăesteănecesar ăob inereaăunui vid mai avansat seărealizeaz ă
pompeăcuădou ăetaje,ăiarălichidulăauxiliarăvaăfiămaiăputernicăr cit.

3. MOTOARE HIDRAULICE VOLUMICE

3.1 Generalităţi

Motoareleăhidrauliceătransformaăenergiaăpoten ial ăaălichidului,ădeăputereăhidraulicaăPhăţpQ în


putere mecanica Pm=Fvă pentruă mişcareaă deă transla ieă şiă PmţM pentruă mişcareaă deă rota ie,ă f cândă
parte din grupul generatortransformator de energieăhidraulica.ăDup ănaturaăfizic aămişc riiărealizateăseă
distingăurm toareleătipuriădeămotoare:
1 motoareă cuă mişcareă deă rota ieă  mişcareă ceă poateă fiă realizat ă înă modă ă continuuă (cuă
autoinversare)ăşiădiscontinuu, alternativă(f r ăautoinversare).ăPrinăautoinversareăseăîn elegeăposibilitateaă
motoruluiă deă aă realizaă oă rota ieă completaă deă 360;ă prină compara ieă seă în elegeă c un motoră esteă f r ă
autoinversareă dac ă nuă esteă capabil,ă datorit particularit iloră saleă constructiveă s ă realizezeă oă rota ieă
complet .ăMotoareleăhidrauliceărotativeăsuntărareoriăfolositeăcuăelementeăbipozi ionale;ălaăputeriămiciăsunt
folositeăînăac ionariăcuăvitez ăconstant ,ădarălaăputeriămari,ăservescăşiălaăac ionariăcuăviteze variabile.
2 motoareăcuămişcareădeătransla ie,ăcareăpotăfi:ă

bipozi ionale
pentruăreglareaăcontinu aăpozi ieiăsauăvitezei.

Înă primaă categorieă scopulă ac ionariiă const ă înă realizarea cursei complete cu învingerea unei
anumiteărezisten e,ădarăf r ăcaăvitezaăsauăstabilitateaămişc riăs reprezinte criterii importante ce se au în
vedereăînăproiectareăşiăutilizare;ăpentruăceaădeaădouaăcategorie,ăînăafaraărealiz riăcursei, caracteristicile
cinematiceă şi dinamiceă constituie,ă dină contr , criteriiă valoriceă deă performan .ă Înă ceeaă ceă priveşteă
ansamblulăinstala iilorăînăcareăîşiăg sescăaplica ieăsistemeleăhidrauliceădeăexecu ie,ăacesteaăpotăfiăgrupateă
înăfunc ieădeăobiectivulăurm rit,ăastfel:
a  înă instala iileă dină industriaă materialeloră deă construc iiă ,ă laă ac ionarea alimentatoarelor cu
band ,ăcuăşurubămelcatăetc.ăînăscopulăregl riiăcantit ilorădeămaterialăsolid.
b  în instala iileă dină industriileă chimice,ă aerospa ialeă etc.ă Înă scopulă regl riiă debiteloră fluideloră
cândăac ioneaz ăventile,ăclapeteăetc.,ăpentruăreglareaăcantit ilorădeămaterialălichid.
c--Înă instala iileă meâaiă complexe,ă pentruă reglareaă direc ieiă sauă pozi ieiă (ă instala iiă deă cârm ă laă
avioane,ăvapoare,ăsistemeădeăurm rireăînăgeneral);
d--Înăalteăinstala iiădinăindustriaăconstructoareădeămaşini,ăutilajeăpentruăconstruc iiăetc.

3.2 Caracteristici şi performanţe ale motoarelor hidraulice

Caracteristicile motoarelor hidrauliceă definesc,ă indiferentă deă solu iaă loră constructiv ,ă regimulă
tranzitoriuăşi,ăîntr-oăanumit ăm sur ,ăregimulăsta ionarăalăfunc ion riiălor.ăCeleămaiăimportanteăsunt:
1 --caracteristicileăstaticeăhidrauliceăcareădefinescăleg turileăceăseăstabilescăîntreăm rimileăpresiuneă
şiădebit;
2 --caracteristiciă staticeă mecanice;ă seă definescă caă leg turiă întreă m rimileă for ă (cuplu)ă şiă vitez ă
(vitez ăunghiular )ălaăieşireaădinăelementăpeătoat ăgamaădeăvitezeăpeăcareăleăpoateăfurniza;
14
3 --caracteristici de pierderi mecanice sau hidraulice.

Performanţele motoarelor hidraulice

1 --Preciziaă cuă careă motorulă deplaseaz ă organulă deă lucruă intereseaz ă înă uneleă cazuri,ă cumă ară fiă
sistemeleă deă urm rireă deă diferiteă tipuriă şiă eaă esteă asigurat ,ă pentruă sistemeă deă ac ionareă înă circuit
informa ionalăînchis,ădeăansamblulămotorăhidraulică- traductorădeăpozi ieă- comparator.
Pentruăsistemeădeăac ionareăf r ăreac ie,ăpreciziaăac ion riiănuăconstituieăunăparametruăimportantăîntrucâtă
nuăsuntăfolositeălaămişc riădeăpozi ionare.
2 --Frecven aă deă ac ionareă limit ă sauă deă t iereă esteă oă caracteristic ă important ;ă eaă esteă frecven aă
proprieăaăorganuluiăac ionat,ăpentruăcareăacestaăareăasigurat ăfunc ionareaăînăcondi iileăimpuseăaprioric.
3 --Performan eleătranzitorii,ăconstauăînărealizareaăuneiădurate a regimului tranzitoriu, tr la trecerea
deă laă ună regimă sta ionară deă lucruă laă altul,ă fieă datorit ă uneiă comenziă dateă prină debit,ă fieă datorit ă uneiă
perturba iiădeterminateădeămodificareaăfor eiăsauăcupluluiărezistent.
4 --Stabilitateaăstatic ,ăreprezint ăcapacitateaămotoruluiăhidraulicădeăaăstabiliăunănouăregimăsta ionară
laămodificareaăfor eiăsauăaăcupluluiărezistentăf r ăcaătimpulăs ăjoaceăunărolăimportant.
5 --Stabilitateaă dinamic ,ă reprezint ă proprietateaă motoruluiă deă aă restabiliă prină ac iuneaă sa,ă ună nou
regimă sta ionară atunciă cândă aă fostă scosă dintr-ună regimă sta ionară anterior,ă atâtă dină cauzaă comenziiă prină
debităsauăm rimeădeăcomand ,ăcâtăşiădinăcauzaăperturba ieiădeătipăfor ăsauăcuplu,ăindiferentădeălegeaădeă
varia ieăaăacestora;ăînăacestăcazătimpulăareăoăsemnifica ieăimportant .

3.3 MOTOARE HIDRAULICE ROTATIVE

Motoareleăhidrauliceărotativeăutilizateăînătehnicaăac ion rilorăhidrostaticeăsuntădeădou ăcategoriiăşiă


anume:
a)ă motoareă deă tura iiă mediiă şiă înalte,ă numiteă şiă clasice,ă careă deriv ă deă obiceiă din pompe hidraulice
rotative;
b)ămotoareădeătura iiăjoaseăşiădeăpozi ionare,ăcareăsuntăconstruc iiăspecialăstudiateăpentruăaăasiguraăacesteă
performan eămaiădeosebite.

Motoare hidraulice rotative clasice

Din punct de vedere teoretic toate pompele hidrostatice cu rotor, pot fi folosite ca motoare
rotative,ădac ăseăinverseaz ăsensulătransform riiăenergieiăînăinteriorulălor.ăDatorit ăîns ăcalit ilorăpeăcareă
leă posed ,ă celeă maiă folositeă motoareă suntă celeă cuă pistonaşe,ă axialeă sauă radiale,ă precumă şiă cuă angrenaje
exterioareă şiă interioare.ă Caracteristicileă constructiveă şiă func ionaleă prezentateă laă pompeleă deă tipulă celoră
ar tate,ăr mânăvalabileăînăfunc ionareaăcaămotoare.

Motoare hidraulice rotative de construcţie specială

Din categoria motoarelor hidraulice rotativeă deă construc ieă special ,ă facă parteă motoareleă deă tipă
Hartmann, de tip Rollstar, de tip electrohidraulic pas cu pas, motoarele lente comandate prin
servodistribuitoare,ămotoareădeătipăDonzelliăşiăHydromatic,ămotorulădeătura iiăjoaseăorbitalăDanfos.

15
ACŢIONARI HIDRAULICE

1.1. Generalităţi asupra sistemelor de acţionare hidraulice şi pneumatice

Acţionările hidraulică şi pneumatică reprezintă ansamblul de operaţii prin care o instalaţie execută un
lucru mecanic, pentru învingerea unar forţe sau cupluri rezistente active şi/sau pasive, prin conversie
mecano-hidro-mecanică, respectiv mecano-pneumo-mecanică, în mişcare după traiectorii de translaţie sau
de rotaţie, cu anumite caracteristici cinematice staţionare şi dinamice, conform unui program dat.
Dezvoltarea actuală a construcţiilor de maşini este marcată tot mai pregnant de prezenţa acţionărilor
hidraulice şi pneumatice, care intervin la mijloace de transmitere a energiei de la sursă la organul de lucru,
cu avantajul de a realiza uşor, pe lângă nivelul valoric ridicat şi deplin controlabil al energiei, şi
posibilitatea realizăriii unei variaţii continue, precise şi în limite largi a forţelor, cuplurilior, vitezei şi
poziţiei.
În principiu, un sistem de acţionare hidraulic presupune o generare de energie hidraulică şi apoi o
transformare a acesteia în energie mecanică, deci o transformare de tipul: MHM, cu avantajul
posibilităţii efectuării unui control uşor şi precis a energiei hidraulice intermediare. O instalaţie de acţionare
hidraulică (figura 1) conţine o pompă hidrostatică, Ph care aspiră dintr-un rezervor Rz, aparatură de
distribuţie, reglare şi control, ADRC şi un motor hidraulic, Mh , pentru mişcarea de translaţie sau de rotaţie.

Fig. 1

O primă divizare a sistemelor de acţionare se face analizând componentele energiei specifice a


fluidului de lucru. Dacă acesta este lichid şi are energia specifică preponderent sub forma energiei de
presiune, sistemul de acţionare este HIDROSTATIC. Dacă fluidul este gaz, energia sa fiind de asemeni
preopnderent potenţială, sistemul de acţionare este PNEUMATIC (PNEUMOSTATIC). În cazul în care
energia fluidului este preponderent de natură cinetică, sistemul de acţionare este HIDRODINAMIC.
Cronologic, primul şi cel mai simplu sistem de acţionare hidrostatic, a fost presa hidraulică a lui
Blaise Pascal (1623- l 662), după care asemenea maşini încep să fie perfecţionate în epoca de glorie a
maşinilor cu aburi. Cu dezvoltarea tehnicii şi industrializarii, în secolul nostru, încep să crească treptat
pretenţiile în ceea ce priveşte puterea transmisă, greutatea redusă, precizia de execuţie, rapiditatea
răspunsului. Apariţia şi dezvoltarea automatizărilor, a constituit un nou impuls a cărui consecinţă este o
dezvoltare uriaşă a acţionărilor hidraulice şi pneuniatice, care se manifestă în zilele noastre.
Deşi folsirea energiei hidraulice în acţionari presupune generarea ei, cu consecinţe inerente
(necesitatea unei alte surse de energie, electrică sau termică), există numeroase avantaje de ordin tehnic şi
economic care determină extinderea sistemelor de acţionare hidraulice. Se menţionează:
1)Capacitatea de a furniza forte specifice şi momente deosebit de mari, în mod curent 30.. .40 MPa
(300.. .400 daN/cm2) şi excepţional 100MPa (1000 daN/cm2) (în timp ce forţa specifică a unui
electromagnet de c.c. ajunge la aproximativ 2,2 MPa);
1
2) Inerţia redusă: la motorul hidrostatic rotativ de exemplu, raportul dintre momentul transmis
şi momentul de inerţie, Mt/Mi este aproximativ 100, în timp ce la motorul electric, acelaşi raport este de
ordinul 4....6. Aceste însuşiri sunt consecinţa gabaritelor reduse ale motoarelor hidrostatice, rezultate la
rândul lor din valoarea mare a presiunii de lucru.
3) Elementele componente ale sistemelor de acţionare hidrostatice sunt mai uşoare şi uneori mai
ieftine, la performanţe egale, comparativ cu elementele componente ale altor tipuri de sisteme de acţionare;
4) Uşurinţa realizării unor rapoarte foarte mari de amplifîcare ale vitezelor, forţelor, deplasărilor;
5) Uşurinţa schimbării sensului de deplasare, fară eforturi şi solicitări dinamice mari;
6) Funcţionarea fără şocuri şi vibraţii, cu efecte favorabile asupra cinematicii şi uzurii instalaţiei;
7) Uzura redusă, datorită ungerii permanente, prin însăşi lichidul de lucru;
8) Comanda uşoară a mecanismelor acţionate, posibilitatea reglării continue şi uşoare a vitezei în
timpul funcţionării după un ciclu prestabilit şi uşurinţa modificării ciclurilor de lucru în cazul sistemelor
hidraulice automate;
9) Posibilitatea largă de tipizare a elementelor componente.
Clasificarea acţionărilor hidraulice se poale face după numeroase criterii, în cele ce urmează se
prezintă cîteva dintre clasificările cele mai importante:
După funcţia îndeplinită :
—transmisii hidraulice, sisteme ce au drept scop transmiterea energiei la organul de lucru ;
—comenzi hidraulice, sisteme ce au drept scop transmiterea unui semnal de comandă.
După tipul energiei mecanice la ieşirea din motorul hidraulic :
—cu mişcare rectilinie ;
—cu mişcare de rotaţie.
După interdependenţa dintre sistemul de acţionare şi organul acţionat:
— autonome (cu lanţ deschis), la care dirijarea mecanismului acţionat este independentă de evoluţia
acestuia;
— aservite (cu lanţ închis), la care dirijarea este influenţată de evoluţia mecanismului acţionat.

1.2. Scheme de acţionare hidraulică

Funcţionarea unei acţionări hidraulice autonome poate fi urmărită în figura 2 (în fig. 2, a este făcută o
reprezentare sugestivă care se poate analiza fără a cunoaşte semnele convenţionale standardizate, în timp ce
fig. 1, b prezintă schema acţionării respective).

Fig, 2

2
Motorul hidraulic 8 este de tip liniar şi are drept scop menţinerea obiectului reglat în una din cele
două poziţii extreme. Generatorul hidraulic 2 este o pompă volumică. Circuitul hidraulic, pe lîngă
conductele de legătură, conţine şi o serie de organe necesare realizării funcţiei propuse, şi anume: supapa
de sens 3, filtrul 4, acumulatorul 5, regulatorul automat de descărcare a pompei 6, distribuitorul 7 şi supapa
de siguranţă 9. Cînd sertarul distribuitorului este aşezat în poziţia de ridicare a obiectului reglat (poziţia din
fig. 1), uleiul livrat de pompa 2 prin supapa antiretur şi filtrul de ulei, împreună cu cel preluat din
acumulatorul 5, pătrunde sub piston cu presiunea px. Spaţiul de deasupra pistonului fiind pus în comunicare
cu rezervorul de ulei, diferenţa de presiune PM = P1 – P2 determină ridicarea sarcinii. Cînd pistonul a ajuns la
punctul mort superior, în conformitate cu principiul de funcţionare al pompelor volumice, presiunea p1
creşte brusc şi pune în funcţiune regulatorul automat de descărcare al pompei 6. Presiunea sporită ce
acţionează asupra pistonului a îl împinge în jos, permiţînd uleiului să pătrundă deasupra pistonului c. Forţa
ce ia naştere determină comprimarea resortului şi coborîrea pistonului r. Tija acestuia deschide supapa d şi
determină o scădere bruscă a presiunii în amonte de supapa e, determinînd închiderea ei. în acest fel pompa
va lucra la o diferenţă de presiune minimă, egală cu pierderea hidraulică din circuitul de descărcare, în timp
ce sub piston se menţine o presiune ridicată. Pentru coborîrea obiectului reglat, se modifică poziţia
sertarului distribuitorului de comandă, ceea ce are drept efect inversarea valorilor presiunii pe cele două
feţe ale pistonului.
Schema prezentată în figura 2 este relativ complexă şi reprezintă sistemul hidraulic de escamotare a
trenului de aterizare al avioanelor. Adesea transmisiile hidraulice autonome au o construcţie extrem de
simplă. Pentru exemplificare, în figura 3 este prezentat sistemul hidraulic de frînare al autovehiculelor
uşoare.
Generatorul hidraulic îl constituie pompa centrală de frînă 2, acţionată direct de către pedala de
comandă 1. Se pune astfel sub presiune lichidul din conductele flexibile 4, ce duc la cele patru roţi, precum
şi cel din interiorul cilindrilor receptori 5, care joacă rol de motoare hidraulice. Pistonaşele cilindrilor se
îndepărtează, acţionînd asupra saboţilor 6. Cînd comanda de frînare încetează, arcurile de rapel 7 şi 3
readuc în poziţie iniţială saboţii, respectiv pedala de frînă.
În figura 4 a fost reprezentată schematic o acţionare hidraulică aservită de cea mai simplă
construcţie. Pentru simplificare s-a reprezentat numai motorul hidraulic şi distribuitorul. Restul circuitului
este identic cu cel din figura 2. Deplasînd punctul 1 al tijei 2 cu o distanţă oarecare x spre dreapta,
pistonaşele sertarului de distribuţie deschid canalele 3 astfel încît lichidul sub presiune livrat de pompă
pune în legătură spaţiul 6 cu 4 şi deplasează pistonul motorului hidraulic 5 spre dreapta. Tija din stînga a
pistonului fiind rigid legată de corpul distribuitorului, pe măsură ce pistonul se deplasează spre dreapta
canalele distribuitorului sînt treptat închise.
Cînd punctul 7 s-a deplasat spre dreapta cu distanţa x, canalele 3 fiind complet închise, mişcarea
se opreşte, Aşadar punctul 7 efectuează aceleaşi deplasări ca şi punctul 1, forţa creată în punctul 7 fiind
însă mult mai mare decît cea aplicată în punctul 1. în cazul analizat, mărimea de ieşire controlată este
deplasarea x. Există însă sisteme hidraulice automate, care controlează altă mărime de ieşire, de exemplu
viteza mecanismului acţionat (liniară sau unghiulară), presiunea sau debitul.

Fig. 3 Fig. 4

3
1.3 Aparatajul instalaţiei hidraulice

1.3.1. Rezervoare de fluid


Rezervoarele au rolul de a alimenta pompele cu lichidul necesar sistemelor hidraulice în circuit
deschis si de compensare a pierderilor de lichid pentru sistemele hidraulice în circuit închis.
Rezervoarele se construiesc din tabla sudata sau din fonta prin turnare. Capacitatea rezervorului
trebuie sa acopere întreaga cantitate de lichid necesara instalatiei hidraulice. Aceasta capacitate trebuie sa
întreaca de câteva ori cantitatea de lichid debitata de pompa într-un minut. O alta conditie pe care trebuie
s-o îndeplineasca rezervorul este evacuarea caldurii acumulate în timpul functionarii, mentinând
temperatura constanta sub valoarea de 5560 C.
Supraîncalzirea uleiului duce la variatia vâscozitatii si la oxidarea mai intensa a uleiului.
Deasemenea, micsorarea vâscozitatii duce la cresterea pierderilor volumice în sistem, deci la variatia
debitului si a vitezei de deplasare a organului de lucru. Pentru evitarea supraîncalzirii uleiului se iau
urmatoarele masuri:
1. - proiectarea rationala a schemelor hidraulice prin folosirea de pompe pentru avans de lucru si separat
pentru deplasarile rapide, cu debit minim;
2. - proiectarea rezervorului sa permita circulatia intensa în lungul rezervorului a uleiului încalzit,
prevazându-se o distanta maxima între conducta de aspiratie si cea de evacuare;
3. - în cazuri speciale se impune racirea fortata a uleiului prin folosirea de schimbatoare de caldura cu apa
sau cu aer.
O alta conditie pe care trebuie s-o îndeplineasca rezervoarele este pozitia accesibila montarii
aparatajului hidraulic, umplerii si curatirii sale.
O solutie constructiva frecvent utilizata este aratata în fig. 5:

Fig. 5 Fig. 6
1. filtru grosier de umplere;
2. perete despartitor între camera de aspiratie a) si camera de deversare b);
3. conducta de deversare;
4. conducta de aspiratie;
5. robinet golire;
6. filtru ecran.
In fig. 6 este prezentata schita unui rezervor cu mai multi pereti despartitori, creându-se astfel
conditii mai bune de separare a uleiului de aerul continut si de decantare a impuritatilor.

4
1.3.2 Filtre
Filtrele au rolul de a reduce nivelul de contaminare cu impuritati a fluidului de lucru sub valoarea
admisa de elementele instalatiei. Diversele impuritati din lichid micsoreaza siguranta în exploatare si
durata de serviciu a sistemelor hidraulice.
Impuritatile din mediul hidraulic pot fi:
- de natura mecanica (praf, span.), care ajungând la suprafetele active favorizeaza ruperea plicului de ulei,
înrautatesc regimul de ungere, înfunda diferite fante la drosele si supape, sau provoaca întepenirea
pistonaselor diferitelor elemente hidraulice;
- de natura chimica (namoluri, parafina, vopsea), care provoaca coroziunea si oxidarea uleiului;
Incluziunile cele mai des întâlnite provin din mediul ambiant, din interiorul componentelor
sistemului sau sunt agenti chimici proveniti din degradarea uleiului prin reactia chimica cauzata de apa,
aer, caldura sau presiune si care produc acizi si mâl.
Durata de viata a uleiurilor hidraulice este o functie directa de conditiile de exploatare.
Gradul de poluare este împartit, conform normelor SAE, în sapte clase (0;1...;5;6) pentru fiecare fiind dat
numarul maxim de particule admise în 100 cm3 de fluid.
Finetea filtrarii se măsoara în unitati [m] sau în procente, adica în unitati absolute si relative. Finetea
absoluta de filtrare este valoarea care corespunde diametrului celei mai mari particule sferice solide care
nu poate trece prin filtru.
In unitati absolute filtrarea poate fi: grosiera, medie, micronica si submicronica, dupa dimensiunea
"d" a particulelor (200, 50-60, 10-15, 2-5 [m]).
Filtrele de suprafata sau ecran pot retine particule pe suprafata lor si au în general grosime mica
fiind constituite din tesatura metalica, hârtie, fibra metalica. Filtrul de suprafata îsi recapata partial
capacitatea de filtrare prin inversarea sensului de curgere a fluidului sau prin suflare.
Două construcţiide montaj de filtre cu pânză metalică sunt reprezentate în figura 7, circulaţia
fluidului în interiorul filtrului fiind sugerată de săgeţi. Protectia instalatiei în cazul îmbâcsirii este
asigurata de supapa de presiune Sp. In figura 8 este aratata constructia unui filtru cu elemente filtrante din
pâsla. Inelele de pâsla 1 sunt introduse pe teava 2 si sunt strânse apoi cu piulita 3.

Fig. 7
Elementul filtrant poate fi executat sub forma unui cilindru din pâsla prins între doua capace
strânse cu tije filetate aşa cum se poate vedea în figura 9.

Fig. 8 Fig. 9
5
Elementele filtrante ale filtrelor ecran pentru filtrare foarte fina sunt formate din membrane
poroase din esteri de celuloza, acetat de celuloza, clorura de polivinil, nylon, teflon etc.

1.3.3. Aparataj de reglare a presiunii

Aparatajul folosit pentru reglarea presiunii în sistemele hidraulice poartă denumirea de supape şi
relee. Reglarea presiunii se realizează, în general, prin reglarea cantităţii de fluid care trece prin supapă,
astfel încât variaţia acestuia este folosită ca impuls de comandă pentru intrarea în funcţiune sau pentru
deconectarea supapei respective.
Supapele (valvele sau ventilele) au forme constructive diverse în funcţie de modul de funcţionare
şi destinaţia lor, însă sunt cazuri, în care supape de aceeaşi construcţie au destinaţii diferite.
Supapele prin construcţia lor se află sub acţiunea unor forţe ca: greutatea proprie, forţa elementului
elastic (arc), forţe de frecare, forţa de presiune a fluidului etc. Unele din aceste forţe, ca de exemplu forţa
de presiune, forţele de frecare (variabile în timp), la care se mai adaugă şi prezenţa elementului elastic,
dau naştere la oscilaţiile forţate ale supapelor. Oscilaţiile îngreuiază reglarea şi menţinerea constantă a
parametrilor reglaţi iniţial, ceea ce impune luarea de măsuri speciale pentru amortizarea şi reducerea la
minimum a efectului dăunător al vibraţiilor supapelor.
Supapele se pot clasifica în două mari categorii:
— supape normal închise;
— supape normal deschise.

Fig 10 Fig 11

În prima categorie intră: supapele de siguranţă (valvele maximale) şi cele de deversare (fig. 10, a).
Ele sânt închise (reprezentarea din stânga) atât timp cât presiunea p1 nu atinge întâmplător o presiune p1’
mai mare decât presiunea maximă p1max admisibilă, moment m care supapa se deschide, deplasându-se pe
o distanţă h (reprezentarea din dreapta), astfel că prin trecerea uleiului de obicei spre rezervor p1’ se
micşorează, supapa închizându-se.
Din categoria supapelor normal deschise face parte un număr mai mare de tipuri funcţionale:
supapele de reţinere, supapele de reducţie, supapele cu destinaţie specială. Sub acţiunea presiunii normale
de lucru p1, secţiunea lor de trecere este funcţie de ho (fig. 10, b, secţiunea din stânga). La variaţia lui p1,
în sens crescător, ho creşte cu o mărime h, astfel că prin creşterea debitului de fluid, care trece prin supapă,
se restabileşte presiunea iniţială. Fenomenul are loc în sens invers, când p1 se micşorează.
Din punct de vedere constructiv, elementul mobil al supapei poate fi sferic, conic sau cilindric.
Supapele normal închise pot fi utilizate ca supape de siguranţă (fig. 11). În acest caz, se menţine în
sistem o anumită presiune maximă pentru care a fost reglată şi pentru care a fost calculat întregul aparataj
hidraulic. Dacă la un moment dat presiunea în sistem creşte la o valoare mai mare decât cea stabilită,
supapa se deschide, lăsând să treacă în rezervor o anumită cantitate de fluid până când presiunea iniţială se

6
restabileşte. Deci, în acest caz supapa are rolul de a înlătura suprasarcinile din sistem şi a evita astfel
deteriorarea organologică a sistemului.
În cazul reglării vitezei prin drosel, aceste supape au rolul nu numai de a proteja sistemul hidraulic
ci şi de a menţine în circuit o anumită presiune constantă necesară funcţionării sistemului, returnând spre
rezervor cantitatea suplimentară de fluid rezultată în urma variaţiei secţiunii active a droselului, în acest
caz supapa îndeplineşte rolul de supapă de deversare (fig. 11, b),
Construcţia unei supape de siguranţă cu comandă pilotată, tipizată la noi în ţară, este prezentată în
figura 12, a, iar în figura 12, b este prezentată reprezentarea convenţională.

Fig. 12

1.3.4. Acumulatorul hidraulic

Un acumulator pneumohidraulic sau mecanohidraulic este un rezervor de energie hidrostatica.


Energia este înmagazinata sub forma de energie de compresiune a unui gaz si sub forma de energie
potentiala a unui element elastic ori a unor greutati. Inmagazinarea de energie hidrostatica este necesara
din urmatoarele considerente:
1. - din motive de siguranta. Un acumulator conectat la o instalatie si încarcat automat de functionarea
acesteia permite asigurarea unora dintre functiuni de durata secundelor sau chiar a minutelor care urmeaza
unei pene subite a pompei. Este cazul acumulatoarelor folosite în circuitele de frânare ale unui avion ori
ale unui vehicul terestru.
2. - din motive economice. Atunci când consumul de energie al instalatiei este variabil în timp si
mai ales daca apar vârfuri de consum de scurta durata (cazul sistemelor de servopilotare, servodirectie
etc.); a dimensiona pompa hidraulica pentru a furniza debitul maxim ar fi o solutie neeconomica.
In sistemele de actionare hidraulica se folosesc acumulatoarele mecanohidraulice si pneumohidraulice.
Acumulatoarele mecanohidraulice pot fi, dupa modul de înmagazinare a energiei, cu greutati sau cu
resorturi, la care presiunea este o functie de energia înmagazinata în arc. Aceste tipuri de acumulatoare se
folosesc din ce în ce mai rar datorita gabaritului mare pe care-l au, volumului de lichid mic si presiunilor
reduse.
Acumulatoare pneumohidraulice sunt aparate destinate sa acumuleze energii hidrostatice pe o durata
de timp mai mare sau mai mica, dupa transformarea acesteia într-o energie pneumostatica. Lichidul sub
presiune din instalatia hidraulica comprima în faza pasiva (de încarcare) gazul din acumulator, gaz care se
destinde la faza activa (de descarcare), evacuând lichidul înmagazinat între cele doua faze. Procesul de
acumulare-descarcare se bazeaza pe înalta compresibilitate a mediului gazos.
Acumulatoarele pneumaohidraulice pot îndeplini urmatoarele functiuni:
7
a) - generatoare de energie hidrostatica, destinate sa acumuleze într-un timp relativ lung energii relativ
mici si de a restitui într-un timp scurt o energie mare pentru: generarea de debite instantanee mari (evitând
astfel instalarea de pompe supradimensionate); mentinerea în functiune a instalatiei pe o perioada de
securitate, dupa defectarea pompei; asigurarea partiala sau integrala a energiei de demarare.
b) - amortizare de pulsatii ale debitului pompelor în scopul uniformizarii acestuia;
c) - amortizoare de socuri hidraulice sau mecanice, prin absorbirea energiilor în exces.
Acumulatoarele pneumohidraulice se pot împarti dupa modul de separare dintre mediul lichid si
cel gazos în: acumulatoare fara separare si acumulatoare cu separare prin camera elastica.(figura 13, a,b)
Acumulatoarele cu contact direct lichid-gaz cu
avantajul de a lucra practic fara inertie si fara uzura. Ca
dezavantaj este pierderea permanenta de gaz care este
antrenat de circulatia lichidului. Acest tip de acumulatoare
sunt totusi folosite la presiuni scazute, dincolo de care
cresterea temperaturii aerului provoaca pericol de explozie
prin efectul Diesel.
Acumulatoarele hidropneumatice cu element de
separare se realizează în variantele: cu piston, cu
membrana si cu membrana elastica.
Fig. 13

Fig. 14. 1 – incintă cu lichid; 2 - incintă cu gaz; 3 – piston; 4 – supapă de umplere.

Acumulatoarele cu piston (figura 14) sunt robuste, pot functiona cu presiuni mari (32 MPa), dar au
inertie, frecari si uzuri relativ mari. Sunt putin adaptate sa lucreze ca amortizoare de vibratii.

Fig. 15. 1 – membrană; 2 – supapă de


umplere cu gaz; 3 – incintă cu gaz; 4 – Fig. 16
incintă cu ulei.

Acumulatoarele cu membrana (figura 15) separa camera de lichid de camera de gaz printr-o
membrana executata din cauciuc sintetic special si fixata în corpul acumulatorului. In stare de functionare
membrana are pozitia din dreapta, în timp ce în stânga este pozitia membranei atunci când acumulatorul

8
nu este cuplat la instalatia hidraulica, dar este încarcat. Membrana este blindata la mijloc cu o pastila
metalica pentru a se evita obturarea orificiului inferior prin vulcanizare.
In figura 16 sunt aratate doua constructii asemanatoare, calotele sferice fiind asamblate cu suruburi
(figura 16, a) sau prin filet (figura 16, b). Umplerea cu gaz se face prin orificiul superior. Aceste
acumulatoare se fabrica pentru capacitati mici ( 2 litri) si presiuni pâna la 21 MPa. Functionarea este
practic lipsita de inertie.

Fig. 17. 1 – burduf; 2 – supapî de gaz; 3 – cameră cu gaz; 4 – incintă cu lichid.

Acumulatoarele cu balon (burduf) utilizeaza o camera de cauciuc în locul membranei (figura 17).
Se fabrica pentru capacitati de pâna la 50 de litri si presiuni de 32 MPa. Au o functionalitate lipsita de
inertie.
Gazul folosit este azotul, care evita aparitia efectului Diesel si a coroziunii la suprafetele fin
prelucrate. Folosirea aerului se face cu prudenta, iar folosirea oxigenului este strict interzisă.

1.3.5 Aparatajul de distribuţie

Dirijarea fluidului prin conducte de la şi spre diferitele elemente componente ale sistemului
hidraulic se efectuează cu ajutorul distribuitoarelor hidro-statice. Din punct de vedere constructiv acestea
se clasifică în distribuitoare cu sertar, rotative, plane şi cu supape.
Aparatajul de distribuţie trebuie să asigure o inversare liniştită, fără şocuri, un timp minim. de
inversare, pierderi minime de putere şi o poziţie precisă a organului inversat în punctele finale.
Distribuitoarele cu sertar sânt cele mai răspândite elemente de comandă a maşinilor-unelte,
preselor, instalaţiilor etc. Acestea sânt folosite pentru game largi de debite şi presiuni, precum şi pentru
frecvenţe mari de inversare.
Un distribuitor cu sertar (figura 18) se compune din corpul 1 şi sertarul 2, prevăzut cu două sau
mai multe pistonaşe 3. Dacă maneta de comandă 4 se află în poziţia I (figura 18, a), fluidul refulat de către
pompa hidraulic PH intră prin orificiul P în distribuitor şi iese prin orificiul A şi conducta 5 pătrunzând în
camera din stânga a motorului hidraulic MH, deplasând pistonul spre dreapta cu viteza v1. Fluidul din
camera din dreapta a motorului este evacuat prin conducta 6, orificiile B şi R2 ale distribuitorului în
rezervorul R. Pentru a inversa sensul de deplasare a motorului hidraulic MH, se comută maneta 4 pe poziţia
II (figura 18, b). Fluidul debitat de pompă va intra în camera din dreapta a motorului hidraulic pe traseul:
orificiile P, B ale distribuitorului şi conducta 6, în timp ce fluidul din camera stângă a motorului va fi
evacuat pe conducta 5, orificiile A şi R1 ale distribuitorului spre rezervor. Există o gamă foarte mare de
distribuitoare, ca rezultat al combinaţiei dintre numărul de căi şi poziţii. Canalul interior care leagă între
ele două orificii, de exemplu P şi A constituie o cale de curgere. În reprezentarea convenţională a
distribuitoarelor, numărul de poziţii ale aparatului se simbolizează prin mai multe căsuţe. Orificiile active
se simbolizează prin conductele de legătură racordate la aceste orificii în dreptul căsuţei care reprezintă
poziţia iniţială sau de repaus a aparatului.
Pentru fiecare poziţie a distribui-torului se stabilesc anumite căi de comunicare între orificiile
active, respectiv între conductele legate la distribuitor. Aceste căi şi sensul de curgere al fluidului sânt
marcate prin săgeţi (figura 18, c).
9
Fig. 18

Deplasarea sertarului distribuitorului pentru trecerea dintr-o poziţie în alta este necesară pentru
pornirea, oprirea sau inversarea sensului de mişcare a mecanismului de execuţie. Această deplasare se
poate realiza manual, mecanic, electric, hidraulic, pneumatic sau combinat.

Fig. 19
Acţionarea manuală a distribuitoarelor hidrostatice se foloseşte în cazul în care frecvenţa, precizia
de oprire a elementului acţionat şi puterea vehiculată în sistem sânt mici. Acţionarea manuală se face cu
ajutorul unor manete, roţi de mână etc., distribuitorul fiind prevăzut cu un sistem de poziţionare şi de
menţinere în poziţia acţionată (bilă cu arc) a sertarului.
Distribuitorul cu sertar cilindric din figura 19 are numai două căi, P şi A şi două poziţii: I închis,
uleiul ne-putând trece de la P la A, şi II deschis, când circulaţia de la P la A este posibilă. Datorită arcului
1 care menţine sertarul distribuitorului 2 în poziţia I, dacă maneta 3 nu este acţionată, el este normal
închis. Se observă că prin orificiul R se dirijează la rezervor scăpările de ulei din camera arcului şi din
camera din dreapta, ulei care trece prin canalele 4, 5, 6, numai în poziţia II a manetei 3. Deoarece în
această poziţie sertarul se află deplasat spre stânga el intră în camera arcului ca un piston plonjor ceea ce
asigură crearea presiunii necesară evacuării acestui ulei.
Acţionarea mecanică a distribuitoarelor cu sertar este rar folosită deoarece viteza de deplasare şi
timpul afectat trecerii dintr-o poziţie în alta depind de viteza organului în mişcare pe care se află cama,
precum şi de forma acesteia.
Acţionarea electrică a distribuitoarelor cu sertar se realizează cu unul sau doi electromagneţi de
construcţie specială, care sânt fixaţi pe unul (figura 20) sau pe ambele capace. Când electromagnetul 1
este alimentat, sertarul 2 este împins spre stânga şi uleiul circulă de la P la A, Când se întrerupe curentul
de alimentare al electromagnetului, sub acţiunea arcului 3, sertarul este adus în poziţia indicată în figură,
10
întrerupând circulaţia uleiului de la P la A. Eventualele scurgeri de ulei care ar pătrunde în camera 4 sânt
eliminate prin orificiul R la rezervor.

Fig. 20

Acţionarea electrică prezintă avantaje în ceea ce priveşte construcţia şi economicitatea.


Electromagneţii de comandă pot fi alimentaţi în curent continuu (24 V) sau în curent alternativ (220 V)
având caracteristici adecvate, putând lucra sau nu în ulei. Timpul necesar trecerii sertarului dintr-o poziţie
în alta este de (0,04 ... 0,09) [s], funcţie de presiunea şi debitul uleiului, plus circa încă de două ori atâta
timp pentru intrarea în funcţiune a electromagnetului.
Comanda hidraulică se realizează prin introducerea succesivă a fluidului în capetele
distribuitorului (figura 21).

Fig. 21

1.3.6 Aparataj de reglare şi control a debitului

Reglarea vitezei motoarelor hidraulice se face prin variaţia cantităţii de lichid care trece prin
motorul hidraulic în unitatea de timp. Variaţia cantităţii de lichid (sau a debitului) se poate realiza prin
două metode:
a) prin variaţia regimului de lucru al pompei hidraulice, adică variaţia debitului acesteia, fiind denumită
metoda volumică.
b) prin variaţia rezistenţei locale în conducta de circulaţie a fluidului sau reglare prin drosel cum este
denumită această a doua metodă.
Metoda de reglare a vitezei motoarelor hidraulice se alege în funcţie de tipul pompei, de mărimea
vitezelor şi presiunilor din sistem, de caracterul de variaţie a sarcinii la motor etc.

11
1.3.6.1. Reglarea volumică

Viteza motorului, hidrostatic rotativ sau liniar depinde de mărimea debitului QM, pe care acesta îl
primeşte de la pompă. Dacă pompa este cu debit reglabil, atunci variind debitul pompei prin acţionarea
asupra caracteristicii de reglare (excentricitatea e sau unghiul ) se va regla viteza motorului.
Prin variaţia vitezei după metoda volumică, puterea dezvoltată de către motor şi deci şi viteza sânt
proporţionale cu debitul la sarcini constante. În acest caz, motorul rotativ va da un cuplu de răsucire
constant, iar motorul liniar o forţă constantă. Prin urmare această metodă de reglare poate fi folosită în
cazul în care este nevoie ca la pornirea maşinii, cuplul de răsucire sau forţa de lucru să fie maxime.
Întrucât la reglarea volumică, lipsesc pierderile prin laminarea fluidului (ca în cazul reglării prin
drosel) randamentul acestui sistem de reglare este superior. Această metodă de reglare se recomandă în
special la puteri mari, când se cere un domeniu mare de reglare a vitezelor.

1.3.6.2. Reglarea rezistivă

În cazul pompelor cu debit constant, debitul de ulei QM trimis motorului reprezintă numai o parte
din debitul pompei QP, restul QRz fiind trimis în rezervorul Rz prin intermediul supapei unei supape, astfel
că:
QP = QM + QRz
Pentru reglarea debitului câre intră în motor şi deci şi a vitezei acestuia se foloseşte un drosel,
reglabil de obicei manual. Ca urmare debitul primit de motor este debitul QDR al droselului.
Construcţia acestor drosele este apropiată de aceea a unor robinete sau sertare care permit variaţia
secţiunii de trecere fluidului, prin aceasta mărind sau micşorând rezistenţa de trecere a fluidului şi odată
cu aceasta şi debitul prin fanta droselului. Reglarea debitului se va face cu atât mai precis cu cât variaţia
secţiunii de trecere a fluidului va fi mai fină.
Îmbâcsirea droselului, direcţia de curgere a fluidului, constanţa şi stabilitatea debitului prin drosel
sânt probleme de care se ţine seama la alegerea droselului.
Din punct de vedere constructiv, cel mai simplu drosel este cel cu ac (fig. 22, a). Droselul cu ac nu
poate însă asigura debite mici şi constante, deoarece din punct de vedere hidraulic la micşorarea secţiunii
de trecere prin introducerea vârfului conic raza sa hidraulică creşte.
În figura 22, b este reprezentat un drosel cu canal triunghiular circular (sau cu crestătura
transversală), care spre deosebire de droselul cu ac este descărcat de acţiunea forţei de presiune, deoarece
fluidul care intră în drosel acţionează simultan pe două suprafeţe egale ale piesei care trebuie rotită
manual.

Fig. 22

Pentru rezistenţe hidraulice mari şi stabilizarea caracteristicii debitului la variaţii de viscozitate se


recomandă utilizarea unui drosel cu diafragme înseriate a cărui rezistenţă se formează prin laminare şi
destindere multiplă. Reglarea rezistenţei se face variind numărul de diafragme în pachet.

12
CURBELE CARACTERISTICE ALE TURBINELOR
Pentru a garanta obţinerea în exploatare a performanţelor specificate pentru o anumită maşină, este
necesară încercarea acesteia. La turbinele hidraulice încercările se efectuează în mod obişnuit în două etape.
In prima fază sunt realizate încercări de laborator pe modele reduse, într-o gamă largă de condiţii
funcţionale. Soluţia optimă se determină ca rezultat al studierii experimentale a mai multor variante.
In cea de-a doua fază, condiţiile de garanţie stabilite pe baza încercării modelului se verifică la probele de
recepţie a execuţiei industriale în câteva puncte caracteristice.
In vederea cunoaşterii modului de comportare a maşinilor hidraulice, precum şi a performanţelor acestora,
se obişnuieşte reprezentarea grafică a dependenţei funcţionale între diferiţi parametri.
1.1. PARAMETRII FUNDAMENTALI
În general, la turbinele hidraulice drept parametri fundamentali se consideră : căderea turbinei H, debitul
ce trece prin maşină Q, turaţia sau viteza unghiulară (n sau ), momentul la arborele maşinii M,
puterea absorbită de maşină P, puterea cedată de maşină Pu, turaţia specifică ns, deschiderea
paletelor aparatului director (α), deschiderea paletelor rotorice la maşinile hidraulice axiale ().
Fiecare dÎntre mărimile enumerate depinde de toate celelalte. în mod convenţional, în cazul turbinelor
hidraulice se aleg drept variabile independente ;
— căderea H;
— turaţia n ;
— deschiderea paletelor directoare α.
Cum oricare dÎntre ceilalţi parametri fundamentali depind simultan de toate cele trei variabile
independente, se pune problema reprezentării legăturii funcţionale grafice într-un spaţiu cu patru
dimensiuni, de exemplu P = f(H,α,n). O astfel de reprezentare, chiar dacă nu este principial imposibilă,
rămâne practic foarte dificilă. Cea mai comodă reprezentare se face în plan (adică în două dimensiuni). In
acest caz cercetările experimentale trebuie astfel conduse încât două dÎntre variabilele independente să se
păstreze constante.
În general, la turbine se aplică următoarea soluţie :
— menţinerea constantă a căderii H pentru toate încercările efectuate asupra unui model;
— variaţia parametrică a deschiderii paletelor directoare.
Curbele plane obţinute în acest mod se numesc curbe caracteristice de func ionare.
1.2. CURBE CARACTERISTICE DE FUNC IONARE
În mod obişnuit se reprezintă următoarele curbe caracteristice:
Debit funcţie de turaţie. La turbinele Pelton şi Francis normale, debitul rămâne aproape constant
indiferent de mărimea turaţiei (fig. 1.1); la turbinele Francis lente, cu cât turaţia este mai marc cu atlt
debitul absorbit de turbină va fi mai mic, iar la turbinele Francis rapide şi Kaplan, cu cât turaţia este mai
mare cu atât prin turbină trece un debit mai însemnat. Evident, cu cât deschiderea aparatului director va fi
mai pronunţată cu atât debitul va fi mai mare (α1 < α 2 < α 3 < α 4).
1
Fig. 1.1
Moment funcţie de turaţie. Cu creşterea turaţiei momentul se
micşorează, variaţia fiind aproximativ liniară (fig. 1.2). Turaţia pentru
care momentul este nul se numeşte turaţie de ambalare. Cunoaşterea
acestei valori este importantă în exploatare, deoarece, dacă nu sunt luate
precauţii speciale, se poate ajunge la turaţia de ambalare atunci când
generatorul antrenat de turbină este brusc deconectat de pe reţea iar
paletele directoare sunt deschise. Turaţia de ambalare este cea mai mare
turaţie pe care o poate atinge grupul, funcţionarea în această situaţie fiind
Fig. 1.2
periculoasă pentru securitatea agregatului. In general, sistemul de reglare
al turbinei se concepe astfel încât turaţia de ambalare să nu fie atinsă.
Puterea cedată de turbină funcţie de turaţie. Această putere este denumită adesea putere u t i l ă sau
putere la arbore. Puterea u t i l ă se obţine făcând produsul între moment şi viteza unghiulară Pu=M.
Aşadar, pentru turaţie nulă (=0), puterea utilă va fi şi ea zero. De asemenea, la turaţia de ambalare
momentul fiind nul (M=0), puterea utilă este zero (Pu=0). Între aceste două puncte puterea variază
aproximativ parabolic, existînd o turaţie bine definită, pentru care se atinge valoarea maximă (fig. 1.3).
Randament funcţie de turaţie. Deoarece în expresia randamentului, puterea utilă intervine Ia numărător,
pentru t u r a ţ i i l e la care puterea utilă este zero randamentul devine zero (fig. 1.4). Se menţionează că
acest mod de reprezentare al dependenţelor nu este unicul posibil; în cazuri speciale pot fi făcute şi alte
reprezentări, cum ar fi de exemplu Pu=f(Q) pentru n = constant si H = constant.
Pentru încercările obişnuite asupra turbinelor hidraulice, staţia de încercare este astfel realizată încât să se
poată menţine căderea constantă în limite cât mai restrînsc. Se instalează apoi paletele directoare la o
deschidere cunoscută α1 şi se porneşte instalaţia

Fig. 1.3 Fig. 1.4


.
2
Se stabileşte un regim de funcţionare, astfel incât turaţia să aibă o anumită valoare n1 câtindu-se simultan
valorile lui Q, n şi M. Ceilalţi parametri se determină prin calcul. Se obţine astfel un punct al curbelor din
figurile 1.1 ... 1.4 pentru α1 = constant. Determinarea întregii curbe se face prin circa 10 . . . 20 de puncte,
pornind de la n = 0 şi mărind treptat turaţia până la atingerea turaţiei de ambalare. Pentru a modifica
turaţia, turbina este cuplată cu o frână (mecanica, hidraulică sau electrică), care constituie consumatorul
energiei produse de motorul hidraulic. În continuare se modifică unghiul paletelor directoare, repetîndu-se
toate operaţiile pentru obţinerea curbelor al căror parametru este α2. În general se ridică legăturile
funcţionale pentru patru până la opt deschideri ale paletelor directoare.
1.3. CURBE CARACTERISTICE UNIVERSALE
Din necesitatea comparării calităţilor modelelor de turbine, încercate în diferite staţii în care scara de
reducere a machetei este diferită, iar căderea în staţie este şi ea diferită, se preferă reprezentarea
curbelor caracteristice pentru un model imaginar avînd diametrul de 1 m şi căderea de 1 m. Se
observă că realizarea unei staţii de încercare cu asemenea valori pentru H şi D nu este posibilă practic.
Obţinerea mărimilor reduse (pentru D = l m şi H = l m) se face, convertind mărimile măsurate într-o staţie
oarecare, prin aplicarea relaţiilor pentru maşini hidraulice asemenea.
Pe de altă parte, în vederea obţinerii unei imagini de ansamblu asupra funcţionării maşinii hidraulice
încercate, se obişnuieşte reprezentarea în aceeaşi diagramă a tuturor caracteristicilor funcţionale. O
asemenea diagramă poartă numele de curbă caracteristică universală. în cazul turbinelor, planul de
reprezentare al caracteristicii universale îl constituie fie sistemul de coordonate Q11, n11 fie sistemul P11,
n11. Dacă în afară de acestea două se încearcă reprezentarea unei a treia mărimi (de exemplu randamentul
), se obţine o suprafaţă în spaţiu.
Din geometria descriptivă se ştie că este posibilă reprezentarea în plan a unei suprafeţe spaţiale prin
trasarea curbelor de nivel. Altfel spus, trebuie să se proiecteze în planul de bază, curbele rezultate din
intersecţia suprafeţei spaţiale cu plane paralele la cel de bază. Practic se procedează în felul următor (fig.
1.5) :
— În diagrama  = f(n11) se duce o dreaptă de randament constant, de exemplu  = 1. Această dreaptă
intersectează curba caracteristică pentru α1 = const. în punctele a căror turaţie este n11 = a şi n11 =e.
— În diagrama Q11 = f(n11) se determină abscisele n11 = a şi n11 = e. Se ridică verticala din aceste puncte
până când intersectează curba Q11 = f(n11) pentru α1 =constant (punctele A şi E).
- Se procedează în mod similar pentru abscisele b, f, c, g, d, h, obţinându-se punctele B, F, C, G, D, H.
Punctele notate cu majuscule arată în planul Q11 = f(n11) locurile unde funcţionarea se face cu randamentul
1. Unind punctele A, B, C, D, H, G, F, E, se obţine curba de randament constant 1. Adoptînd aceeaşi
metodă pentru mai multe valori ale lui  se obţine o familie de curbe de egal randament.

3
Fig. 1.5
Aplicând procedeul descris şi pentru alţi parametri (obişnuit pentru putere şi turaţia specifică), se pot
suprapune şi aceste familii de curbe în diagrama Q11 = f(n11), obţinându-se curbele caracteristice universale
(fig. 1.6).

Fig. 1.6
Curbele caracteristice universale determinate pentru H = 1m şi D = 1m sunt valabile pentru toate turbinele
geometric asemenea. Aşadar, ele sunt deosebit de utile pentru alegerea variantei optime dintr-un întreg set
de turbine încercate. De asemenea, se poate studia abaterea punctului optim de funcţionare faţă de punctul
de proiectare.

1.4. CURBE DE GARAN IE


În exploatarea unei centrale hidroelectrice, puterea la care funcţionează agregatele depinde simultan de
energia hidraulică disponibilă şi de energia electrică cerută de consumator. Aceşti factori impun turbinelor
să funcţioneze mare parte din timp la puteri deosebite de cea de proiectare. Aşadar, este necesară
cunoaşterea variaţiei randamentului în funcţie de putere. Reprezentarea grafică a acestei dependenţe poartă

4
numele de curbă de garanţie.
Curba de garanţie se poate construi utilizând simultan curbele  = f(n) şi P = f(n) (fig. 1.7). În planul acestor
curbe se trasează dreptele n = nR (nR este turaţia de regim a maşinii). Punctele a, b, c, d şi f, g, h, i, în care
această dreaptă intersectează cele două curbe, se transpun în abscisa, respectiv ordonata planului P ;  .
Ducând orizontalele şi verticalele corespunzătoare, se obţin punctele A, B, C, D, prin care trece curba de
garanţie.

Fig. 1.7
În figura 1.8 sunt prezentate, pentru diverse tipuri de
turbine, curbele de variaţie a randamentului in
funcţie de debitul relativ (curbe asemănătoare cu
cele de garanţie). Caracteristica cea mai plată este
oferită de turbina Pelton. Deşi randamentul maxim
este ceva mai scăzut decât Ia celelalte tipuri de
turbine, maşina funcţionează bine chiar la debite
foarte mici. în acelaşi mod se comportă şi turbinele
Kaplan cu palete reglabile. în cazul turbinelor
Kaplan cu palete fixe şi al turbinelor Francis,
secţiunile de trecere rămînînd constante, vitezele

Fig. 1.8 relative variază odată cu debitul, în timp ce vitezele


de antrenare menţinîndu-se neschimbate,
triunghiurile vitezelor se modifică şi determină
variaţii mari ale randamentului.
2. REGLAREA TURBINELOR HIDRAULICE
În mod obişnuit, turbinele hidraulice sunt destinate antrenării generatoarelor electrice ce furnizează energia
necesară unei anumite reţele. Consumatorii branşaţi în reţea vor cupla sau scoate din funcţie diferite
receptoare de curent, in conformitate cu nevoile lor individuale. Aşadar, puterea generatorului electric se
modifică in permanenţă, în timp ce puterea hidraulică disponibilă rămine aproximativ aceeaşi. Dacă energia
hidraulică disponibilă este mai mare decât cea necesară la generatorul electric, turaţia întregului grup creşte,
într-adevăr, din dinamica se ştie că pentru masele în mişcare de rotaţie perfect echilibrate static şi dinamic,
rezultanta forţelor centrifuge este nulă iar momentul forţelor de inerţie tangenţiale trebuie să fie egal cu
5
suma cuplurilor aplicate :
d
I  Cm  Cr (2.1)
dt
unde : I este momentul de inerţie al maselor în rotaţie;
 - viteza unghiulară ;
Cm — cuplul motor, determinat de puterea hidraulică disponibilă;
Cr — cuplul rezistent, determinat de puterea cerută de consumatori.
Când Cm = Cr, d/dt = 0, adică  = constant, ceea ce înseamnă funcţionare la turaţie constantă.
Daca dinlr-un motiv oarecare cuplul rezistent creşte la valoarea C'r în timp ce cuplul motor rămtne constant,
, turaţia agregatului scade.

Dimpotrivă, când C'r este mai mic decât Cmf , , turaţia agregatului creşte. Pentru ca tensiunea şi

frecvenţa în reţea să rămînă constante, condiţie necesară funcţionarii receptorilor de energie, turaţia trebuie să
rămînă constantă.
Aşadar, în componenţa agregatului trebuie să existe un organ care să modifice în permanenţă cuplul motor în
conformitate cu variaţia cuplului rezistent. Acest organ se numeşte controler (regulator) automat de viteză şi
acţionează în sensul modificării cuplului motor. Variaţia acestuia se poate face numai prin micşorarea sau
mărirea debitului, ceea ce presupune acţionarea asupra aparatului director.
Evident, în funcţie de puterea hidraulică disponibilă există un cuplu motor maxim posibil. Dacă Cr depăşeşte
valoarea acestuia, consumul din reţea nu mai poate fi asigurat cu grupul respectiv. Pentru satisfacerea
consumului trebuie pornit un alt agregat. Dacă centrala nu mai dispune de nici un agregat liber, trebuie branşată
la reţea o a l t ă centrală electrică.
Pentru aceeaşi valoare a diferenţei Cm - Cr variaţia turaţiei este cu atât mai mică, cu cât momentul de inerţie I
este mai mare. Pentru a mări momentul de inerţie, în anumite situaţii, agregatul se completează cu un volant. In
practică, volantul se caracterizează prin produsul GD2, unde G este greutatea, iar D este diametrul de giraţie.
Legătura cu momentul de inerţie este dată de expresia :
GD 2
I (2.2)
4g
Existenţa unui moment de inerţie mare în cazul turbinelor hidraulice este deosebit de importantă, deoarece
reducerea debitului (în vederea micşorării cuplului motor) nu se poate face brusc. O reducere rapidă a debitului
poate provoca suprapresiuni dăunătoare, mai ales atunci când există conducte lungi şi viteze mari. Volantul
are aşadar rolul de a întîrzia variaţia de turaţie, permiţînd intervenţia lentă a controlerului în vederea restabilirii
noului echilibru.
În general, se pot imagina controlere cu acţiune directă, constituite dintr-un organ ce sesizează variaţia
turaţiei (denumit îndeobşte tahometru) şi acţionează printr-un mecanism de comandă asupra vanei de distribuţie
a fluidului care intră în rotor.
La turbinele hidraulice, unde sunt necesare forţe mari pentru închiderea aparatului director, trebuie aplicate
6
controlere cu acţiune indirectă. Aceste controlere se compun de asemenea dintr-un tahometru şi un organ de comandă,
care însă pun în funcţiune un organ de execuţie special, denumit servomotor, ce acţionează asupra
aparatului director. Prin introducerea servomotorului, forţa necesară şi mai ales viteza cu care se face
închiderea este independentă de viteza de mişcare şi forţa dezvoltată de către tahometru.
În compunerea controlerului cu acţiune indirectă, mai există de obicei:
▪▪▪ sistemul de readucere, cu misiunea de a amortiza oscilaţiile ce se produc în cazul intrării controlerului în
funcţiune în vederea anihilării unei perturbaţii ;
▪▪▪ sistemul de compensare, al cărui scop este de a face ca turaţia după perturbaţie să revină la valoarea
iniţială;
▪▪▪ instalaţii auxiliare: gospodărie de ulei, aparate de măsură, dispozitiv de manevră manuală etc.
Controlerele de viteză pot fi izodrome, la care după efectuarea reglajului turaţia revine exact la valoarea
nominală, sau neizodrome, la care după înlăturarea perturbării turaţia nu coincide cu valoarea nominală. La
uzinele hidroelectrice care funcţionează în paralel pe o reţea a unui sistem energetic, fără a avea rolul de a
regla frecvenţa curentului în jurul celei de regim (f = 50 Hz), acest rol fiind rezervat altor uzine electrice,
pot fi folosite controlere neizodrome. Aceste controlere sunt mai ieftine şi mai uşor de întreţinut decât cele
izodrome.
În cele ce urmează se examinează două scheme de controlere neizodrome cu acţiune indirectă, aplicate
turbinelor hidraulice.

2.1. REGLAREA TURBINELOR PELTON


După cum s-a arătat la construcţia turbinelor hidraulice, reglarea debitului unei turbine Pelton se realizează
prin închiderea sau deschiderea acului injectorului. Deoarece închiderea bruscă a injectorului poate provoca
supra-presiuni deosebit de periculoase, turbinele Pelton sunt prevăzute în partea din faţă a injectorului cu un
organ ce poartă numele de defleclor. În figura 2.1 se prezintă diferite soluţii constructive pentru realizarea
deflectorului. Când puterea cerută de generatorul electric scade brusc, deflectorul, comandat de către
controler, intră în jetul de apă producând o deviere parţială sau totală, în scopul de a reduce debitul ce
acţionează asupra rotorului, respectiv puterea turbinei. Această manevră se produce în timp scurt (1 ... 2 s,
pentru a reduce debitul de la valoarea maximă până la zero). Deoarece nu se obturează secţiunea de trecere
a fluidului, nu există pericolul loviturii de berbec. După aceasta se începe închiderea l e n t ă a acului, pentru
a reduce progresiv debitul care trece prin stator; durata obturării complete este uneori mai mare de zece
secunde, ceea ce evită lovitura de berbec. Concomitent cu închiderea acului, deflectorul se retrage din vînă,
astfel încât în noua poziţie de funcţionare să fie complet scos din vînă, însă în imediata apropiere a acesteia.

7
Fig. 2.1
Aşadar, controlerul de viteză al turbinelor Pelton trebuie să acţioneze atât asupra deflectorului cât şi asupra
acului, efectuînd un reglaj dublu. În figura 2.2 se prezintă schema unui astfel de controler. Dacă la un
moment dat puterea cerută de generatorul electric scade, vom avea Cr<Cm,, , adică o creştere a

turaţiei. Forţa centrifugă dezvoltată de greutăţile a crescând, acestea se vor îndepărta de axa de rotaţie
ridicând concomitent punctul 7. Cum în acest moment presiunea uleiului pe ambele feţe ale pistonului b
este aceeaşi, articu laţia 2 rămîne nemişcată iar 3 este silit să coboare, deplasînd în jos sertarul c.

Fig.
2.2
Uleiul sub presiune, livrat de pompa f, pătrunde prin orificiul e sub pistonul servomotorului deflectorului.
S i m u l t a n , spaţiul de deasupra pistonului b este pus în comunicare cu evacuarea prin orificiul d. Aşadar,
presiunea din acest spaţiu va fi aproximativ egală cu cea atmosferică. Diferenţa de presiune va deplasa
pistonul în sus, rotind deflectorul în jurul punctului fix 5. O parte din vîna de apă va fi deviată de către
deflector, nemaiajungînd pe rotor. Simultan cu mişcarea deflectorului, punctele 6 şi 7 se deplasează spre
stînga, ceea ce roteşte cama S în sens antiorar. Rola ,9 se va deplasa către stînga, iar articulaţia 10 fiind
8
momentan fixă, 11 se va deplasa către dreapta, mişcând în acelaşi sens sertarul h. Uleiul sub presiune livrat
de pompa g ajunge în spatele pistonului k. Spaţiul din faţa acestui piston fiind pus în comunicare cu
atmosfera, pistonul servomotorului se va deplasa către stînga, în sensul închiderii injectorului.
Poziţia punctului 1 fiind determinată de noua turaţie a agregatului, în timpul deplasării în sus a pistonului b
acest punct va rămîne nemişcat. Ridicarea articulaţiei 2 atrage după sine ridicarea lui 3 şi închiderea cu
ajutorul sertarului a orificiilor d şi e, oprind în poziţia cuvenită pistonul b. Lucrurile se petrec în acelaşi
mod şi pentru pistonul k. Pentru oricare regim de încărcare, după anihilarea perturbaţiei, sertarul trebuie să
ocupe aceeaşi poziţie, pentru care orificiile e şi d sunt închise. Aşadar, în regim permanent punctul 3 va
ocupa întotdeauna aceeaşi poziţie. Acul, deflectorul, pistoanele b şi k pot ocupa orice poziţie între închis
complet şi total deschis. Deci, în timp ce 3 rămîne mereu în aceeaşi poziţie, articulaţia 2 poate ocupa orice
punct în limita cursei pistonului servomotorului, ceea ce atrage după sine modificarea poziţiei lui 1. Poziţia
punctului 1 trebuie să fie însă în acord cu turaţia aparatului, ceea ce înseamnă că pentru fiecare regim de
încărcare există o turaţie deosebită de funcţionare a agregatului (controler proporţional). In vederea
respectării condiţiei de eliminare a erorii statice, schema trebuie astfel modificată încât în regimuri
permanente, indiferent de poziţia punctului 2, atât 3 cât şi 1 să ocupe întotdeauna aceeaşi poziţie.
Mişcarea acului şi a deflectorului sunt astfel corelate între ele încât în momentul restabilirii echilibrului
între cuplul motor şi cel rezistent, deflectorul este complet ieşit din jet, pentru a nu afecta randamentul
turbinei; trebuie însă să fie neîncetat pe punctul de a atinge jetul, pentru a putea intra neîntîrziat în acţiune,
dacă se produce o nouă perturbaţie. Funcţionarea schemei s-a descris în cazul unei descărcări. Dacă
perturbarea constă dintr-o creştere a încărcării generatorului, toate mişcările descrise se inversează, însă
principiul funcţional rămîne acelaşi.
2.2. REGLAREA TURBINELOR KAPLAN ŞI FRANCIS
Turbinele Kaplan au atât paletele rotorului c â t şi cele ale aparatului director mobile. În acest fel se poate
asigura pentru orice valoare a debitului un randament ridicat.
La turbine Kaplan curba  = f(P), pentru o anumită poziţie a paletelor rotorice, are forma unei parabole şi
admite un maxim (fig. 2.3). Aceasta înseamnă că pe ramura stîngă cu cât deschiderea paletelor directoare
este mai mare, cu atât randamentul este mai bun (evident pentru o deschidere mai mare a paletelor
directoare, debitul şi puterea sunt mai mari). Creşterea de randament are loc până la deschiderea 5 ( î n
cazul din fig. 2.3), unde randamentul atinge un maxim. În acest punct, paleta directoare are o astfel de
poziţie faţă de paleta rotorului încât pierderile hidraulice sunt minime. Dacă se deschid în continuare
paletele aparatului director, pierderile hidraulice cresc, iar randamentul scade.
Trasînd curbele  = f(P) pentru valori parametrice ale unghiului  de aşezare a paletelor rotorului, se obţine
familia de curbe prezentată în figura 2.4. Funcţionarea optimă a turbinei se face după curba înfăşurătoare.
Aceasta înseamnă că dacă paletele directoare au fost deschise la valoarea 5, paletele rotorului trebuie să se
afle în poziţia  l lui 6 corespunzîndu-i 3 ş.a.rn.d. Derivă de aici necesitatea reglajului dublu şi în cazul
turbinelor Kaplan.
9
Fig. 2.3 Fig. 2.4

În figura 2.5 se prezintă schema unui astfel de controler. Dacă turaţia creşte, prin intermediul unei pîrghii
tahometrul deplasează articulaţia 1 în poziţia 1’. Cum punctul 2 rămîne pe loc, articulaţia 3 se va deplasa în
3', mişcând către dreapta sertarul a.

Fig. 2.5
Se admite ulei sub presiune pe faţa din dreapta a servomotorului aparatului director, faţa din stingă f i i n d
pusă aproximativ sub presiune atmosferică. Pistonul b se va deplasa către sttnga, efectuînd închiderea
aparatului director. Simultan se va deplasa spre stingă şi punctul 4, ceea ce mişcă spre dreapta cama, rola 7
ridicându-se. Punctele 9 şi 10 vor coborî iar 12 şi 13 se vor deplasa spre dreapta. Articulaţia 15 va coborî,
acţionînd asupra sertarului de admisie a uleiului la pistonul servomotorului paletelor rotorice, în sensul
închiderii acestora. Corelarea poziţiei paletelor directoare cu cele rotorice este asigurată prin profilarea

10
corespunzătoare a camei de sub rola 7, denumită în mod curent cama combinatorului.
Pentru reglarea turbinelor Francis se pot aplica controlere de acelaşi tip, la care însă dispare cama
combinatorului şi întregul mecanism necesar deplasării sertarului de comandă al servomotorului rotoric.
În vederea exploatării corecte a centralelor hidroelectrice, în afară de menţinerea constantă a turaţiei,
funcţie îndeplinită de controlerul automat de viteză, mai trebuie respectate şi alte condiţii, cum ar fi:
▪▪▪ limitarea cursei admisiei, deci a puterii, după anumite necesităţi ale planului de exploatare;
▪▪▪ funcţionarea grupurilor hidroelectrice în raport cu nivelul apei în lac sau debitul disponibil;
▪▪▪ repartiţia încărcării cerute de reţea, asupra grupurilor din centrală, după anumite condiţii impuse;
▪▪▪ limitarea mărimii loviturilor de berbec, create în conductele forţate, datorită variaţiei admisiei;
▪▪▪ oprirea întregii instalaţii în caz de pericol;
▪▪▪ automatizarea sau semiautomatizarea centralei.
Pentru îndeplinirea unora dintre aceste cerinţe, în centrală trebuie să existe şi alte controlere, ca de pildă :
▪▪▪ controlere automate de nivel;
▪▪▪ controlere de presiune ;
▪▪▪ controlere de închidere în caz de avarii;
▪▪▪ instalaţii de telecomandă.

11

You might also like