FANTASTICA ISTORIE A FAMILIEI BORGIA

Carti

Sa facem o îndepartata calatorie în timp. Sa întoarcem filele trecutului si sa intram în fluviul întâmplarilor si vietii
secolului al XV-lea si începutul secolului al XVI-lea, din Italia. O vreme în care au trait, activat si gândit niste oameni de
curând eliberati de chingile si lanturile dure ale feudalismului sau ale cetatii. Pâna unde au mers acesti oameni cu faptele
si nazuintele lor? Unde au ajuns unii dintre oamenii clasei dominante, lipsiti de frâna morala si de echilibrul în viata?
Raspunsul la aceste întrebari nu poate fi usor formulat. Pe cai uneori ocolite, dar prin exemple documentate din viata
familiei Borgia, cititorul va putea trage o serie de concluzii cu privire la felul cum a fost înteles noul curs al vietii de
catre clasele înalte ale societatii romane.
Punctul de plecare a raspunsului asupra vietii oamenilor secolului al XV-lea este o scurta discutie asupra Renasterii si
umanismului si a influentei ideilor acestui curent în viata de toate zilele a oamenilor. Renasterea si umanismul constituie
o miscare culturala de mare anvergura, care a pornit din orasele-republici ale Italiei nordice si centrale. F. Engels, în
lucrarea sa, Dialectica naturii, nota pe buna dreptate ca aceasta epoca "a fost cea mai mareata revolutie progresista pe
care a trait-o pâna atunci omenirea, o perioada care necesita titani si a dat nastere la titani, în ce priveste forta gândirii,
pasiunea si caracterul, în ceea ce priveste multilateralitatea si eruditia". Renasterea a însemnat o revolutie în gândire, în
conceptia despre lume si despre om. Ea nu a fost numai o întoarcere ia spiritul rational si uman si la modele antice, fata
de gândirea scolastica a Evului Mediu: Renasterea a însemnat mai ales o reînnoire în toate laturile vietii societatii si
individului, un nou mod de a concepe lumea, viata si societatea, o teorie noua cu privire la morala si viata publica, un
punct de plecare spre o noua libertate în raporturile omului cu statul, cu biserica, cu ceilalti indivizi.
Italiei i-a fost dat sa porneasca pe aceasta noua cale, dând omenirii marile creatii ale perioadei Renasterii si umanismului,
perioada cuprinsa între secolele al XlV-lea si al XVI-lea. Descoperirile geografice, expeditiile comerciale îndepartate,
începuturile cuceririlor coloniale, toate acestea deschideau un nou orizont omului acestei
- IP maselor populare si ale epoci. Viata agitata, luptele de clasa aie orientare apriga si
comunelor împotriva stapânilor si seniorilor aauea realista vietii politice. ^mtkte outernic centralizate,
Prinsa între monarhiile feudale absolutiste P^1"' din
cum ar fi Spania si Franta, dar si hrapareata monarhie habst«urgicamn Austria, si între realitatile violente si haotice din
interior, ixaiid sa dezvolte calitati deosebite de suplete în politica si sa pun serviciul ei tot ce' putea oferi spiritul uman.
Pentru prima data se manifestau trasaturi moderne în aceasta societate înconjurata de medievalism, adeseori crud,
sângeros si primitiv.
în Italia au aparut în vremea Renasterii oameni al caror spirit era pregatit de secole prin razboaie civile si prin violenta
pasiunilor, oameni capabili sa-si gaseasca prin eforturile personale propria lor orientare în materie de creatie, de afirmare
a spiritualitatii si a personalitatii.
Trecerea mai mult sau mai putin gradata, mai mult sau mai putin brutala de la expresia colectiva medievala la expresia
individuala, nu era ceva cu totul nou. Istoria este ca o inima care bate. La anumite ore, energia populara ajunsa la o
culme cere concentrarea momentana a tuturor ideilor morale, sociale etc. în Caldeea, în Egipt, în India sau în Grecia se
întâlnesc asemenea momente. Ele nu ajung la atare dimensiuni ca în Renastere, caci în Italia se gaseau concentrate forte
spirituale si tehnice mai avansate si ele permiteau omului secolelor XIV-XVI sa aiba o viziune si o capacitate de creatie
mult mai înalta, mai înaintata. Omul acestei epoci putea sa ceara mai mult de la viata si sa dea mai mult vietii si
societatii. Renasterea era necesara cu suflul ei umanist, de aceea a fost recunoscuta si iubita. Ca un copil minune al
omenirii.
Carapacea închisa a celor zece secole de dogme, de rituri, de interdictii, de oprimari si formule medievale, cu aparatul
social si teologic care tinea lumea în ignoranta, fusese sfarâmata. Individul cu personalitatea lui îsi facea loc tot mai
puternic. Individualismul se manifesta cu energie. Omul acestei epoci apare ca un gigant plin de forta si curaj. Este
individualitatea care se afirma în creatie, în politica, pe toate planurile vietii. Numai în arta el accepta subordonarea sa
unei sarcini colective. El o face cu placere. Ceea ce nu se întâmpla în politica, unde se afirma tiranul.
Fata de omul Evului Mediu, omul Renasterii si-a schimbat soarta. A disparut monotonia medievala. în locul ei a aparut o
lume care este altceva, dar care înca nu este totdeauna cea mai buna.
în viata politica, statele italiene contau mai mult pe diplomatia lor1), decât pe fortele militare pe care le-ar fi putut
concentra. Fiecare statulet avea în capitalele celorlalte state italiene un trimis special, agenti secreti, spioni.
în general, politica unui asemenea stat depindea de caracterul si interesele principelui, de simpatiile si de urile lui. De
aceea diplomatul italian al secolului al XV-lea cauta sa descopere sufletul tiranului pe lânga care era acreditat. îi judeca
fizionomia si cuvintele, îsi organiza o "casa" cu clientela oficiala care îi vindea secretele principelui. Rapoartele
ambasadorilor sunt pline de relatari care privesc viata de toate zilele a persoanelor importante. La Florenta trebuie sa se
stie daca Cezar Borgia este bine dispus. Venetia e tinuta la curent cu sanatatea papei Alexandru al Vl-lea Borgia. în
consiliul papei fiecare ambasador are oamenii lui, de obicei doi cardinali din regiunea sa. Cu acestia are întâlniri si
discutii secrete, îi plateste bine. Face vizite cardinalului unui stat rival. Asista la ceremoniile papale, cere audienta papei,
se strecoara în apartamentele acestuia si pretutindeni trage cu urechea.
Dispacci pe care le-a lasat Antonio Giustiniani, plenipotentiarul Venetiei pe lânga papa Alexandru al Vl-lea, cuprind o
perfecta prezentare a starii bisericii catolice si a psihologiei sefului ei. O scena relatata de Giustiniani are în ea toate
elementele unei bune comedii: Giustiniani, primit de papa, se mentine în generalitati, in generalibus, dar încearca sa-l
sileasca pe papa sa discute cu el de particularibus. Daca vrea sa obtina vreun lucru deosebit sau vreo confidenta de la
suveranul pontif, face elogiul lui Cezar. Papa surâde si începe sa vorbeasca deschis. Dar daca simte ca este ceva la
mijloc, Alexandru al Vl-lea ia pozitia "nobila" si exclama: "Vorbiti deschis, ambasadorule, caci de fata nu vom fi decât
Dumnezeu, eu si dvs."
Diplomatii, cu ochii si urechile în permanenta atentie, sunt de o activitate deosebita. Machiavelli îl urmeaza calare pe
Cezar în campania de iarna a acestuia din Romagna. Giustiniani, în ultimele zile ale papei Alexandru al Vl-lea care era
grav bolnav, tinea necurmata legatura cu cardinalul de Neapole, reprezentantul efectiv al regelui spaniol, atunci arbitru al
Italiei, si trimetea câte trei sau patru depese pe zi Venetiei, despre starea sanatatii papei.
Orizontul politic al acestor diplomati era destul de limitat. în Roma ei puneau toata arta diplomatiei lor în intrigi de palat
sau de alcov, cautau sa împiedice micile aliante, sa se alieze împotriva unui confrate italian, sa nimiceasca sansele unui
cardinal care voia sa devina papa. Numai Machiavelli a stiut sa vada dincolo de granitele micului sau stat, ale republicii
Florenta, ba chiar si ale Italiei, având o viziune politica limpede asupra problemelor europene. El vedea clar cum ar
trebui sa actioneze diplomatia italiana pentru a da tarii sale un loc pe arena politica a Europei.
in "ana acestei epoa iârgirea orizontului poli*=nui eraposibil^ Tiranul era prea atent cu si pentru interesele saie "d,u ■ t
permite orice abatere de la legea sa. Mecenatul aparea ni iiai a secolelor XV-XVI ca o masura de precautie a tiraniei
împotriva iiDerrain spiritului. Tiranul, om nou al epocii Renasterii italiene, grupa in jurul ui aristocratia noua a spiritului:
artisti, poeti, umanisti de toate categoriile. El le asigura bunuri si chiar glorie. Sistemul mecenatului mentinea in jurul
principelui o numeroasa si devotata clientela, care era gata sa laude pe tiran si sa încerce a câstiga bunavointa si
adeziunea opiniei publice în favoarea acestuia. Despotismul din Italia, la fel ca cel din toate tarile, a luat masuri de
siguranta împotriva libertatii spiritului. Toate statele italiene si-au avut pictorii, sculptorii si arhitectii lor, arta desenului
capatând aici dimensiuni revolutionare. Numai în Venetia se simteau liberi scriitorii, filosofii, umanistii. Imprimeria
Aldinilor a adunat în jurul ei, din întreaga Europa, pe acei oameni care gândeau si se exprimau liber. Ferdinand de
Neapole si Lodovico Moro, în Milan, nu protejau decât poeti si cronicari mediocri. La Florenta, Lorenzo Magnificul
proteja filosofia platoniciana, care nu avea nimic comun cu realitatea, miscându-se doar într-o lume a viselor inofensive;
ea nu ataca problemele acute ale pietei publice. în schimb, Medicii l-au alungat pe Machiavelli.
în situatia în care se gaseau, pictorii si poetii erau de acord sa preamareasca pe stapânii lor în operele ce le creau pentru
acestia. Pinturicchio dadea unei madone imaginea Lucretiei Borgia. Ariosto sprijinea actiunile familiei d'Este. Rafaei, în
acord cu seninatatea scolii umbriene, picta pentru Leon al X-lea imagini ale unui crestinism surâzator. Numai titanul
Michelangelo îndraznea sa picteze în Sixtina gravitatea Sibylelorsi tristetea profetilor, pentru papa luliu al ll-lea. însa
acest papa n-a înteles nimic din simbolurile genialului sculptor.
Nu se poate întelege corect viata Borgiiior fara a cunoaste, fie si în linii mari, atmosfera si viata Italiei si a Romei în
secolul al XV-lea, dar mai ales la sfârsitul acestui secoK E necesar, deci, sa stim ca secolul al XV-lea italian este plin de
crime politice, ca atmosfera acelor vremi era impregnata de intrigi si ambitii. Michelet spune ca Vaticanul era în acest
timp "un bancher înconjurat de zarafi", referindu-se în primul rând la papa Alexandru al Vl-lea, care tinea în mâinile lui
cheile bisericii catolice. Adevarat este ca nici cheile apostolice si nici hermina papala nu puteau înfaptui în Borgia un
miracol. Sub noua mantie, Alexandru al Vl-lea ducea viata pe care o traise odinioara când era cardinalul Rodrigo, la fel
ca multi oameni ai secolului. Noul Papa, atunci când intra în palatul Vaticanului, în calitate de "vicar al lui Hristos",
aducea cu el toate moravurile pe care le suportase acel secol si pe care le purta în el si fostul cardinal Rodrigo di Borja.
Alexandru al
Vl-lea a fost unul din vârfurile acelora care au întrecut masura în toate laturile vietii lor. Cert este ca Alexandru al Vl-lea,
ca si Cezar Borgia, a depasit mult, prin vicii, regulile si legile comune ale secolului al XV-lea. în bataliile politice si
diplomatice ale secolului al XV-lea, Alexandru al Vl-lea si Cezar îsi au un loc al lor. Ca multi oameni ai secolului, erau
lipsiti de ceea ce numim loialitate, omenie, bunatate, nefiind persoane care sa faca deosebirea între bine si rau.
Activitatile lor tinteau numai spre realizarea dorintelor, planurilor si intereselor lor familiale. Ca vârf al piramidei
sociale, Alexandru al Vl-lea apare prin faptele lui cu atât mai negativ, cu cât - în teorie - el reprezenta idea de bine, de
moral, de puritate etica. Trasaturile caracteristice ale lui au fost excelent prinse de un editor al operei lui N. Machiavelli,
C. Ferrari, care, între altele, spune: "Alexandru al Vl-lea se slujea de arme spirituale si vremelnice pentru a întemeia un
regat fiului sau: otrava, cutitul, închisoarea erau pentru el atâtea mijloace cu care gasea bani..."; sau, mai departe: "Epoca
de rusine, în care vedem un papa aliindu-se cu Baiazid, împaratul turcilor, pentru a lupta împotriva Frantei si în care se
vede chipul Vanozzei, acea concubina pontificala, pusa în chip de Sfânta Fecioara, în biserica Santa Maria del Popolo... '
Tirania a aparut si s-a manifestat si la Roma sub forma cea mai originala. Curia papala era prin excelenta cea mai veche
imagine a autoritatii. Cu timpul, puterea papala se modificase sub imperiul transformarilor din societatea laica. în cursul
Evului Mediu, papii fusesera despuiati de puterea lor, devenind niste principi ecleziastici stapâni pe feudele lor, dar
supusi tot mai mult influentei partidelor feudale romane. Papa pierdea din primatul sau religios. O serie de evenimente
marcau aceasta permanenta scadere a puterii papale: Frederic al ll-lea si Filip al IV-lea cel Frumos cu violentele lor
actiuni antipapale, prizonieratul de la Avignon, schisma lui Wylcliff, Jan Hus si conciliile din secolul al XV-lea, esecul
actiunilor întreprinse de curia papala (printre care planul readucerii bisericii bizantine sub ascultarea Romei, cruciadele
împotriva turcilor) au grabit aceasta prabusire a puterii mondiale a papilor. Caderea va deveni fapt odata cu reformele
religioase din secolul al XVI-lea.
Papii au început sa se margineasca la puterea temporala, creând un principat italian la fel ca si alte principate din
peninsula. Detinând o pozitie centrala în Italia si mai existând amintirea vechii puteri a papilor asupra statelor crestine
europene, curia papala ar fi putut juca un rol important în problemele interne si externe ale Italiei, însa, alesi dintre
pretendentii batrâni, papii erau obligati sa se plaseze pe o pozitie defensiva. Cardinalii care pretindeau sa fie alesi papi,
nobilimea romana care astepta schimbari favorabile sub forma unor drepturi si privilegii, principii italieni cu interesele
lor, toti se antrenau în
9
"^♦antânri din clipa în clipa intrigi împotriva sefului bisericii catolice, asteptanu u. r schimbarea papei. El, la rândul lui,
trebuia sa duca opolrticsa ncena, schimbatoare, urmarind interesele proprii si arareori interesele iwmsi e. Pentru a avea
puterea la Roma, el trebuia sa stapâneasca cu mami ferme colegiul cardinalilor, cu ajutorul unei politii bine pusa la
punct, sa cumpere o puternica infanterie elvetiana cu care sa zdrobeasca in sânge pe dusmanii sai - nobilimea feudala
anarhica. Acestia erau fie cei din familia Colonna, fie Orsinii sau micii tirani din statul papal, care încercau sa iasa de sub
jugul curiei papale, sa lege si sa dezlege ligi, aliante, sa tradeze pe aliatul de ieri, pentru a putea duce o politica de
manevre între Imperiu, Spania si Franta. Papii, începând mai ales cu Pius al ll-lea si pâna la Paul al IV-lea, au antrenat în
furtuna politicii lor întreaga Italie.
Din vremea papei Sixt al IV-lea, s-a instituit plaga nepotismului, în Italia divizata în numeroase principate, dominate de
principii care se "afirmau" prin bogatie, maretie princiara sau chiar regala, papii au creat în profitul lor aparenta unei
dinastii. si-au largit suzeranitatea spirituala asupra regatului Neapole, asupra republicilor Florenta si Venetia. Nepotismul
a lovit grav Italia în vremea papilor Sixt al IV-lea, Alexandru al Vl-lea, Leon al X-lea, Paul al lll-lea si Paul al IV-lea. El
putea duce la pieirea bisericii catolice. Pietro Riarios, fiul lui Sixt al IV-lea, a avut ideea de a-si asigura tiara papala, cu
titlu ereditar, sub forma încercarii de a crea din statul papal, cu Romagna, Sienna si Perugia, un stat suveran al Italiei
centrale.
Se întelege ca în aceste împrejurari, colegiul cardinalilor si-a pierdut orice autoritate, iar cardinalii s-au aruncat si ei în
politica. Ei tineau cu una din familiile feudale mai importante, de obicei cu rudele lor: Orsini, Colonna, Rovere, Borgia,
Medici, Farnese sau Moro. Manevrau conspiratii de anticamera sau de conclav si, adunati în colegiu, nu se gândeau decât
sa-si vânda cât mai scump votul lor. Alegerea papei facea din candidati niste buni clienti ai "colegilor" lor, cardinalii. Cel
ales trebuia sa plateasca gras electorilor, iar altora sa le asigure demnitati "productive". Uneori interveneau diferite
interese externe. Astfel, Borgia a fost ales ca urmare a intrigilor cardinalului Sforza si ale cardinalului Orsini, ambii
devotati Spaniei, împotriva lui Rovere care sustinea Franta si Genova. Sforza primea o multime de bani, un palat cu tot
mobilierul, vicecancelariatul bisericii si numeroase beneficii. Orsini primea un mare numar de fiefuri. Col 20520m1218u
onna primea abatia din Subiaco cu toate castelele din regiune. si altii, si altii. Fiecare dupa puterea si rolul lui în colegiu
si în Italia.
Multi pontifi din perioada Renasterii, reducându-si activitatea la o politica de familie, au intrat în conflict cu cardinalii
invidiosi si lacomi. La fiecare alegere, papa jura sa respecte o serie de capitulatiuni fixate de conciliile din Konstanz
(1414-1418) si Basel (1431-1437), crezând ca astfel vor putea crea un fel de "monarhie ecleziastica parlamentara". Se
încerca sa se precizeze ca atunci când papa nu va respecta canoanele capitulatiunilor, va trebui sa abdice. însa odata
încoronat, papa uita repede juramintele si instaura puterea lui absoluta. Cardinalii, la rândul lor, se considerau eliberati de
sub autoritatea papei, ca urmare a nerespectarii juramântului prestat de acesta. Fiecare cardinal se considera capabil si
cauta patroni între puternicii zilei din statele italiene sau chiar în strainatate, conducând adeseori reusite conspiratii
împotriva stapânului lor. Acesti cardinali, închisi în palatele lor fortificate, având fiecare la îndemâna o mica armata, ba
chiar si artilerie, sute de valeti si adeseori numerosi bravi3\ aminteau întru totul de vechea feudalitate anarhica romana.
Circulau calari, cu spada la sold, acoperiti cu zale si armuri, escortati de nepoti si de spadasini. Hraneau o adunatura de
oameni gata la orice, protejau pe criminali folosindu-se de dreptul de azil. Bandele cardinalilor Savelli si Colonna se
bateau cu bandele altor cardinali. "Principii bisericii", încarcati cu beneficii, cautau sa mai acapareze mereu alte bunuri si
averi pentru a face fata serbarilor si petrecerilor. De multe ori pierdeau sume considerabile la jocurile de noroc.
Asa aparea Roma papala pe la sfârsitul secolului al XV-lea, când începea domnia familiei Borgia. Clerul de jos nu mai
tinea nici el seama de prescriptiile religioase. Nu mai avea încredere. în general, italienii nu sufereau prea mult din cauza
decaderii curiei papale si a bisericii lor. Se obisnuisera sa ia contact direct cu... Dumnezeu. Doar ultramontanii francezi,
spanioli, germani erau îngrijorati de aceasta decadere a "sanctuarului catolicismului". Ei simteau marea efervescenta a
spiritelor, opozitia fata de catolicism si apropiatul asalt al ereziilor reformatoare.
Dupa decaderea autoritatii lor politice în Europa, papii si-au concentrat întreaga activitate asupra intereselor imediate din
statul papal si din principatele italiene. în acest fel erau asemanatori celorlalti principi, servindu-se de aceleasi mijloace
de guvernare. Curtea din Roma deveni o curte mondena, tot atât de putin scrupuloasa ca si celelalte curti princiare. Papii,
fiind alesi la batrânete, încredintau puterea rudelor lor apropiate, îmbogatindu-le. Acest abuz era nepotismul. Papa Sixt al
IV-lea îsi propunea sa creeze principate pentru "nepotii" sai, Riario si della Rovere. Nepotismul facea parte din politica
obisnuita a papilor, dar în secolul al XV-lea aceasta plaga s-a extins la maximum. Papii trebuiau sa-si apere neamurile,
aliatii. Trebuiau sa lupte pâna la sacrificiu, pentru ca altfel erau înfrânti de tiranii altor state italiene, rivalii lor vecini sau
mai îndepartati. Porneau ofensiva, pentru a nu fi loviti mortal. Atacau, omorau, pentru a nu fi atacati si omorâti.
Era un fel de practica politica generala a secolului. Sorgii a u . dus un asemenea razboi crud, fara nici un fel de
menajamente, tara sorupuie, remuscari sau respectul drepturilor omului.
De altfel, tiranii italieni nu faceau nici o deosebire jntre ei si puterea papala, care la rândul ei se considera si o putere
laica. A ocupa postul de papa însemna a profita de putere pentru a-si ridica prestigiul personal cu ajutorul statului
propriu. De aceea ar parea ca nici scandaloasele petreceri, nici recunoasterea unui numar mai mic sau mai mare de copii
de catre papi, în mod public, oficial, precum si alte treburi cu totul lumesti, n-ar trebui sa ne mire.
Renasterea facea o mare bresa în conceptiile medievale, în ascetismul si în scolastica religioasa. în schimb, pasiunile,
afirmarea violenta a individualismului, alte forme de manifestare a "libertatii", înteleasa ca libertinaj, s-au aruncat asupra
societatii, asupra vietii oamenilor. Clasele dominante au întors spatele la tot ce parea sacru, moral, bun. Literatura laica
arunca pe piata lucrari lipsite de valoare, atacând - este drept - vechile si învechitele formule feudalo-religioase.
Epigrame, satire, comedii, povestiri fara perdea au umplut Italia, neglijând opera si privirea severa a lui Dante Alighieri.
Comedii, cum ar fi cele ale lui Piccolomini, atacau principiile familiale vechi, elogiind adulterul. Curtezanele au devenit
muzele poetilor si au fost puse alaturi de sfinte. Un manuscris din vremea lui Alexandru al Vl-lea, dupa ce cânta pe
Fecioara Maria si înca un numar de sfinte, continua cu glorificarea hetairelor notabile ale epocii. Sfintele din paradis sunt
puse alaturi de preotesele zeitei Venus, sub denumirea comuna de "femei celebre". Comedii "tari", cu personaje feminine
goale, se jucau în prezenta si cu binecuvântarea papei; în restnl Italiei multe din ele au fost prezentate numai în fata
barbatilor. Gusturile si moravurile acestei epoci au devenit instrumente de petrecere ale înaltelor fete papale, care le
punctau cu elemente si gusturi specifice lor. Alexandru al Vl-lea si familia lui au fost simbolul pasiunii si imoralitatii
acestor vremi. Interesul personal si exploatarea nemiloasa a împrejurarilor si a oamenilor n-au fost mai uluitor afirmate
ca în unele tiranii italiene, printre care stralucea ca un far lugubru tirania Borgiilor, la Vatican.
Machiavelli opineaza ca raspunderea pentru decaderea morala a Italiei revenea bisericii si clerului în frunte cu papa. într-
un pasaj din Discorsi, Machiavelli prezinta cu o mare franchete morala epocii. El vorbeste despre papa luliu al ll-lea care
pornea împotriva Perugiei, unde Giampolo Baglione, intimidat, a predat orasul, desi s-ar fi putut apara Machiavelli
observa si condamna "lasitatea lui Giampolo". Adauga ca nimeni n-a înteles de ce a lasat sa-i scape ocazia "de a câstiga o
glorie nemuritoare dintr-o lovitura, zdrobind pe dusmanul sau si îmbogatindu-se cu prada luata, caci toti cardinalii
încarcati cu bunurile lor pretioase întovaraseau pe papa". Nimeni n-a putut crede ca a facut acest act din bunatate sau din
vreun scrupul. Caci Giampolo era si el un mare cardinal si un mare imoral; traia în relatii incestuoase cu sora lui, dupa ce
sugrumase pe verii si nepotii pe care-i avea, pentru a ramâne singur stapân al averilor familiale. înteleptul Machiavelli
tragea concluzia ca "oamenii nu stiu, uneori, sa fie nici macar criminali pâna la capat, pentru a culege avantajele crimelor
lor". Sângele rece al scriitorului, în atari ocazii, de a surprinde ceea ce îi pare ca este mai important ca fapt în sine, este
probabil acela care l-a determinat sa aprecieze "virtuoasele" crime si actiuni imorale ale Principelui sau, în persoana lui
Cezar Borgia. Despre Giampolo, Machiavelli a spus ca acesta n-a avut nici un scrupul de a fi incestuos si de a-si fi
omorât în mod public parintii, dar n-a îndraznit sa zdrobeasca niste clerici pacatosi, fapt pentru care probabil ar fi devenit
celebru si ar fi fost apreciat de multa lume...
Este în aceasta apreciere o anumita conceptie despre morala si virtute, totul reducându-se la ideea de glorie, succes si
marire. Dupa moarte, papa Alexandru al Vl-lea si fiul sau Cezar au fost numiti de unii scriitori italieni drept "oameni
celebri", "mari", desi mai târziu, fapte imorale de genul celor facute de ei n-ar fi fost acceptate de nimeni. Oamenii
Renasterii erau plini de initiative, de o energie si de o ardoare pe care cu greu le putem întelege. Cei mai multi
reprezentanti ai clasei stapânitoare nu aveau nici un fel de scrupule, mai ales ca abia ieseau din obscura lume a
feudalismului. Nu aveau alte modele mai bune. De aceea, chiar eforturile spre o viata politica noua erau adeseori mai
primitive si mai pline de violenta decât cele din Evul Mediu. Drumul multor oameni din Renastere spre o noua civilizatie
era înca plin de barbarie.
Exista astazi opinia ca Alexandru si Cezar Borgia s-au plasat în afara legilor comune oamenilor epocii. S-a spus ca ei au
depasit prin actele si viciile lor masura decaderii morale cunoscuta la sfârsitul secolului al XV-lea în Italia. Raul s-a
dezlantuit în ei ca un fel de bucurie bolnavicioasa si o voluptate perversa pentru imoral. Aceste aspecte cu totul deosebite
au atras pe istorici si mai ales pe scriitori. Poate de aici si dimensiunile trasaturilor negative atribuite acestei familii, care
a fost si în realitate plina de defecte morale. Ele au fost oarecum supradimensionate de o anumita literatura. Borgii au
fost figuri extraordinare. Nero ne uimeste prin absurditatea râului pe care l-a facut, prin amestecul de ferocitate, luxura,
rafinament si ironia unui comediant lugubru. Dimensiunile Borgiilor sunt mai reduse. Nu exista un dezacord între viata
lor de tirani italieni si politica tiraniei lor. Orice violenta a lor poate fi explicata prin nevoi politice, necesitati valabile
astazi, contrazise mâine. O politica egoista si empirica asociata cu mijloace violente, sângeroase, dar cu o perfecta logica.
Caligula a numit consul calul sau favorit. Papa Alexandru al Vl-lea a adus multe femei usoare în jurul tronului din
Vatican, însa n-a pus pe capul calului sau de vânatoare palaria rosie de cardinal. Asa opineaza Gebhart întru apararea lui
Alexandru al Vl-lea. însa uita sa spuna ca unele sunt acte ale unui dement de facto sau in spe, în timp ce actiunile
sângeroase si imorale ale papei erau facute de un om considerat sanatos mintal.
Tocmai de aceea, istoria acestei familii, a acestui papa, si parinte, si om este cu adevarat neobisnuita. Borgii au fost unul
papa, Alexandru al Vl-lea, altul, Cezar, fiul, la început cardinal si apoi duce de Romagna. Câmpul lor de actiune a fost
Italia. Pe aceasta scena îsi joaca ei tragedia. Imoralitatea lor a fost asimilata de unii cu legea tiraniei italiene. Fiind
exercitata de un papa, ea se afla cu câteva trepte mai sus. Era mai grava. în timp ce stralucea Renasterea, pentru Borgii
nu exista notiunea binelui, a loialitatii, a bunatatii, a pudoarei.
însa atentatul cel mai grav pentru secolul al XV-lea era, dupa cât se pare, actiunea noului principe - asa cum îl prezenta
Machiavelli - împotriva libertatilor comunale, a privilegiilor feudale si mai ales a vietii omului. Papii se antrenasera de
un secol în aceasta politica de exterminare a marilor feudali, a familiilor feudale din Roma si în acapararea domeniilor si
averilor acestora. De la Sixt al IV-lea, Italia devenea o prada a nepotismului papal. Ţinând seama ca principii nu-si
puteau mentine puterea familiilor lor si pozitiile câstigate prin violenta decât tot prin violenta si crime, papii din epoca
Renasterii au recurs si ei la o politica nemiloasa, cruda, pentru a-si consolida ambitiile lor materializate. Machiavelli
spunea ca principele trebuie sa fie vulpe si leu: pentru a-si asigura situatia si granitele fata de aliati, fata de dusmani si
rivali. Tiranii italieni, la fel ca si papa, trebuiau sa se apere împotriva conspiratiilor, intrigilor, violarii tratatelor,
împotriva celor fugiti care se întorceau pentru a se razbuna, împotriva rascoalelor populare. Fiecare principe avea în
spatele sau un stat european care-i apara interesele. Dar exista republica venetiana care ura pe tirani si mâna ei se vedea
mereu în spatele cadavrelor tiranilor nimiciti. Probabil de aceea principii socoteau ca nu au la îndemâna alte mijloace de
aparare decât teroarea si sperjurul. La fel ca si Borgii, care nu au cunoscut nici un scrupul si au dus un razboi salbatic cu
dusmanii lor. Au lovit crud si cu perfidie si în aceia de la care puteau acapara bunuri, averi. Au lovit în morala
elementara a vietii omului. Raul nu era o surpriza pentru acea vreme, dar raul împins la limitele extreme de catre Borgii
i-a facut urâti si detestati. Imoralitatea lor aparea mai mare si mai evidenta pentru ca unul era papa, iar celalalt principe al
bisericii. Nimic nu scuza mijloacele si nici actele întreprinse de aceasta familie. Orice demnitate si rusine disparusera. Cu
stupoare au vazut contemporanii cum cardinalii si papii îsi recunosteau odraslele nascute în ilegitimitate. Djem, fratele
sultanului Baiazid, era tinut "în pensiune" la Vatican, pentru suma de 40.000 de ducati anual, unde statea cu ienicerii si
cântaretii sai. Cum scaunul apostolic devenise un târg, fiecare cardinal spera totul de la orice conclav. Acesti înalti
prelati, care aminteau de cele mai rele si mai anarhice vremi ale feudalismului medieval, îsi mentineau influenta prin cele
mai nefaste mijloace: la portile palatelor lor hraneau o multime gata la orice, protejau cu dreptul azilului pe oricine,
criminal sau bandit, iar cu trupele lor împiedicau executarea hotarârilor papilor, ba chiar omorau pe calau. Trupele
cardinalilor luptau adeseori între ele. în timpul carnavalului, care începea la Craciun, treceau prin Roma care alegorice
încarcate cu muzicieni, împodobite cu armele cardinalilor, care voiau sa dea spectacole marete si gratuite poporului
roman ca în vremea împaratilor. Multa si nebuna închipuire în mintea lor. Erau candidati la scaunul papal. Fiecare!
Luxul acesta costa scump, dar ei aveau venituri imense pe care le obtineau prin simonieA\ prin crime sau furturi. Jucau
jocuri de noroc. Cardinalul Tiario a câstigat într-o noapte 14.000 de ducati de aur!
Fiecare cardinal se considera un fel de papa in petto. Iesea din hotarârile papei, ura pe confratii cardinali ca pe niste rivali
si dusmani de moarte. Papii si cardinalii se comportau dupa imaginea tiraniei italiene. în spatele lor se aflau mai ales
Franta si Spania, care dirijau cea mai numeroasa clientela. Restul revenea împaratului, Venetiei, Aragonului si Sforzilor.
Consistoriul era un fel de arena în care se disputa marea lupta pentru tiara papala. Vicecancelarul bisericii, Rodrigo
Borgia, seful partidului Spaniei, se întâlnea acolo cu La Ballue, seful partidului francez. Ultimul îl înjura pe primul,
tratându-l drept marrano5), nerusinat. Inocentiu al Vlll-lea, care asculta cuvintele pline de furie ale cardinalilor ce-l
socoteau mort si se certau mojiceste pentru mostenire, le spunea plin de calmul mortii: "Eu va voi mosteni pe voi toti."
Dar lui, pe patul de moarte, i s-a introdus în vene sângele a trei copii care fusesera omorâti... Respectul pentru ceea' ce
erau si reprezentau în lumea spirituala si laica pierise de mult. Calugarii s-au batut cu tortele la funeraliile cardinalului
Estouteville pentru a pune mâna pe mantaua lui de brocart. Constiinta si vocea populara spuneau ca în curând se va
prabusi puterea papala, iar calugarul dominican Savonarola întarea cu glasul lui furios si profetic aceasta credinta. Regele
Ferdinand de Neapole denunta scandalurile din Vatican si cerea împaratului si regelui spaniol sa intervina.
Acestea erau unele din imaginile care prefatau alegerea papei Alexandru la 1492. Pe carari pline cu spini si cu sânge
pornea spre scaunul papal cardinalul Rodrigo Borgia.
I. PAPA ALEXANDRU AL VI-LEA BORGIA
Navala familiei Borgia în Italia
La 1417 se termina "marea schisma" din interiorul bisericii catolice, iar papa Nicolae al V-lea (1447-1455) avea sa vada
caderea Constantinopolului. Urmasii sai, Calixt al lll-lea (1455-1458), Aeneas Sylvius Piccolomini, ajuns papa sub
numele de Pius al ll-lea (1458-1464), si Paul al ll-lea (1464-1471), au încercat zadarnic sa ridice o cruciada antiotomana,
mai ales pentru ca uitau sa duca o politica legata de obligatiile lor de papi. Cu Calixt al lll-lea începuse, iar Sixt al IV-lea
(1471-1484) agrava acea perioada în care papii nu s-au ocupat decât de bunastarea familiilor lor, de marirea statelor lor,
o politica de amestec marunt în intrigile micilor state italiene. Nu exista nici un interes pentru problemele religioase,
lasând impresia ca papii au parasit domnia spirituala si ca se ocupa doar de cele lumesti. în acesti papi zacea si se
manifesta tot mai aprig spiritul tiranului italian al Renasterii. Desigur ca o asemenea Roma papala oferea un rau exemplu
pentru imensa majoritate a catolicilor. Iar printre acesti catolici se gasea si Luther, care se nascuse în 1483.
Tronul papal începuse a fi ocupat si de persoane din afara Italiei. în secolul ai XV-lea navalea în Italia familia Borgia,
originara din Spania. Se povesteste ca împotriva maurilor, în vremea reconquistei spaniole6) au luptat 8 cavaleri Borja,
sub conducerea lui don Jayme si ca la 1238 se auzea pentru prima data strigatul de lupta: Borja, Borja... Cei opt Borja au
daruit manastirii cistercenziene Veruela din apropiere de Xativa trofeele luate de la mauri: sabii, turbane, pumnale,
bratari. O bratara apartinuse maurei Noa, pe care dupa ce o violasera în cort, cel din urma din cei opt o sugrumase din
gelozie,... pentru ca fusese ultimul...
De origine spaniola, familia Borja, în pronuntare italiana Borgia a dat multi oameni renumiti Italiei, si nu Spaniei. Erau
frumosi, puternici, dotati cu inteligenta si o vointa plina de energie. Veneau în Italia ca un fel de cuceritori. Aici vor
obtine putere, onoruri si o influenta considerabila asupra destinelor Italiei si în favoarea Spaniei în aceasta parte a
Europei.
Adevaratul întemeietor al acestei familii (în Italia) a fost Alfonso Borgia, al carui tata se numea Juan dupa unii,
Domenico dupa altii, iar mama, Francesca. Acest Alfonso Borgia s-a nascut la Xativa, nu departe de Valencia, în anul
1378. Se gasea în serviciul regelui Alfonso al Aragonului, în calitate de secretar, iar apoi ajunse episcop de Valencia. si-a
urmat stapânul în Italia atunci când acest principe aragonez a urcat pe tronul regatului Neapole. La 1444, Alfonso Borgia
primea palaria de cardinal.
Era un moment istoric important, caci Spania obtinea un loc de frunte între statele europene. Pusese mai demult piciorul
în Sicilia, iar la 1442 ocupa regatul Neapole, alungând pe francezi. Plasându-se ferm în Italia, Spania socotea ca aici se
afla un centru de greutate al politicii si civilizatiei europene. Regatul spaniol începu sa duca, dupa unificarea de la 1479,
o vasta politica religioasa catolica dar si laica. Ocuparea tronului papal de catre un spaniol facea parte din aceasta
politica. Peste mai putin de jumatate de secol, un spaniol habsburgic, Carol I, devenea împarat al Sfântului Imperiu
Roman de natiune germana (la 1519). Un alt spaniol, Ignatiu de Loyola, întemeia ordinul Iezuitilor (1540), ordin semi-
religios, semi-laic-politic. Tronul papal va fi si el ocupat destul de repede de un numar de spanioli.
La 1455, Alfonso Borgia devenea papa sub numele de, Calixt al lll-lea. Era un dusman aprig al consiliului de la Basel si
al oricaror reforme în biserica, deci împotriva propunerilor facute de împaratii germani. Calixt al lll-lea îsi adusese multe
rude la Roma înca din timpul cardinalatului sau. Aceste rude se compuneau mai ales din membrii a trei familii spaniole
înrudite: Borgii, Mila (sau Mella) si Lanzolii. Calixt al lll-lea a adoptat doi nepoti, iar unul dintre ei, Rodriguez, cunoscut
în Italia sub numele de Rodrigo Borgia, ajungea cardinal la 1456.
Se stie ceva din genealogia lui Alexandru al Vl-lea Borgia? Cam putin. Exista niste discutii în jurul acestei probleme.
Multi istorici afirma ca nici numele nu-i apartine si ca unchiul sau Calixt al lll-lea (fostul Alfonso Borgia),
încredintându-i mantaua de purpura la vârsta de 25 de ani, i-ar fi dat si numele. Astfel ar fi parasit vechiul si
necunoscutul nume sub care traia cardinalul Rodrigo. însa nici unul dintre cronicarii contemporani nu face aluzie la
adoptarea lui Rodrigo de catre papa Calixt al lll-lea.
Platina, în biografia Calixti III papae vita, îl numeste pe cardinal, de la început, Rodericus Boria; Gaspard de Verona,
care a fost preceptorul lui Rodrigo spune doar ca papa Calixt al lll-lea i-a fost "avunculus" (adica unchi dupa mama). în
legatura cu istoria vietii si originii lui Rodrigo, se vorbeste de o emblema care era a familiei Lanzoli si careia i-ar fi
apartinut si Rodrigo. Numai Ceaconius, în lucrarea sa Vitae et res gestae Pontificum romanorum et S. R. E. cardinalium
(II), spune ca lui Rodrigo, nepot de sora a lui Calixt al lll-lea, i-a dat papa numele unchiului, deci cel de Borgia '.
Se pare ca Juana sau Isabella, sora luí Calixt al lll-lea si mama lui Rodrigo s-ar fi casatorit cu un Jofré Borgia, care dupa
obiceiul spaniol a adaugat numelui sau si numele mamei: Doms, identic cu cel de Lanzoli. De aici si discutiile în legatura
cu semnele heraldice de pe stema papei. în Rivista Âraldica din 1911 si anii urmatori, contele Pasini-Frassoni spunea ca
adevaratul patronimic al ascendentilor lui Calixt al lll-lea si Alexandru al Vl-lea ar fi fost acela de gil, iar numele si
emblema Borgiilor ar proveni de la faptul ca ei posedau casa familiei la Borja, o localitate care avea ca emblema un bou,
comun si altor familii al caror nume începea cu Bo si care avea comun si opt podoabe dispuse în cerc, podoabe care au
fost luate drept snopi de orz (orja în limba spaniola). A. van de Putt, în The Arsgonese double crown: the Borgia or Borja
device (London, 1910), le-a interpretat ca fiind "coroane duble" (la duble coruña), cea a fiicei lui Juan I de Aragón
casatorita la 1390 cu Ludovic de Anjou, regele Siciliei, care avusese si senioria pamânturilor de la Borja. Alaturi este
taurul. De aici "dubla coroana", pe care o foloseste ca stema Alexandru al Vl-lea. Blazonul lui Calixt al lll-lea reproducea
fidel localitatea Borja din Spania. Pe scutul lui Alexandru al Vl-lea se gaseau în plus linii orizontale.
în Rivista Araldica din 1915 se preciza ca spicele de orja (orz) care înconjurau pe Bo (taurul), pictate de Pinturicchio în
camerele papei Alexandru al Vl-lea ar fi niste motive si simboluri care nu au nici o legatura cu ideea "coroanelor duble"
(desi Bo si orja ar reconstitui numele acestei familii).
Oricare ar fi situatia trecutului mai îndepartat, la 1456 Rodrigo era citat în documente ca un Borgia propriu-zis. Papa
Calixt al lll-lea îl noteaza într-o scrisoare din 1445 numindu-l Magister Rodengus de Borgia. în Dispensatio si în
approbatio pentru examenele de drept canonic de la Universitatea din Bologna, datate din august 1456, el este numit
Rodericus Borza. într-o bula a papei Nicolae al V-lea din 31 martie 1448, se confirmau niste bunuri eclesiastice lui
"Ludovic Juan de Mila si lui Rodrigo de Borgia", nepot al cardinalului de Valencia (spune Gaspar de Verona). într-un
document din 3 august 1465, scris de varul sau Ludovico Mila, citim: "dominus Rodericus Borgia".
Nu exista date absolut precise cu privire la familia Doms, Lanzoli si nici chiar asupra stramosilor papei Calixt al lll-lea
(Borja sau Gil). Multe din lucrarile mai vechi sau mai recente asupra genealogiei familiei Borgia nu tin de istorie ci de
roman, de literatura beletristica. în aceeasi categorie se situeaza multe lucrari católico-apologetice, care încearca sa
salveze moral pe Alexandru al Vl-lea si familia Borgia în general8^. Rivista Araldica din Roma e cunoscuta prin
numeroase articole de acest fel, cele mai vehemente în sensul catolic si apologetic (din categoria scriitorilor falangisti)
fiind semnate de Pasini-Frassoni.
Exista si un numar destul de mare de lucrari care vadesc o orientare critica, acestea fiind de mare folos pentru o corecta
prezentare a problemei9^.
Bule papale, acte de notariat, articole din jurnalele cronicarilor sau scrisorile contemporanilor, notite si rapoarte
diplomatice sau alte documente de epoca au fost interpretate tendentios, falsificând adevarul. Metresa cardinalului
Rodrigo Borgia, Vanozza, a fost transformata într-o sora a lui Alexandru al Vl-lea, iar mama celor sase copiii ai sai
devine o presupusa Giulia Farnese. Dar aceasta nu este La Bella (Frumoasa) citata de documente, care a fost una din
pasiunile batrânului Alexandru al Vl-lea si cu care a avut trei sau patru copii, ci una imaginara care s-ar fi nascut pe la
1454.
Cu toate aceste încercari de a repune într-un plan moral pe Alexandru al Vl-lea si familia lui, poate mai putin pe Cezar,
asupra caruia sunt aruncate toate anatemele si vinovatiile, adevarul despre viata privata a Borgiilor, în frunte cu papa,
ramâne un trist si sumbru adevar acoperit.
Izvoare care sunt destul de sigure ne arata ca tatal lui Calixt al lll-lea era un oarecare proprietar care locuia nu departe de
Xativa, din provincia Valencia. Una din cele trei surori ale lui Calixt al lll-lea, cea care se numea Juana sau Isabella, se
casatorea cu Jofre Borgia (y Doms), un om destul de bogat. Ea dadea nastere la doi baieti: Petro Lodovico si Rodriguez,
ultimul nascut la 1431. Alta sora se va casatori cu un Mila si va naste pe Lodovico-Juan, pe care unchiul îl va face mai
târziu cardinal. A treia sora, Theccla, murea la 1459. De la aceasta si de la alte rude vor mai aparea la Roma numerosi
nepoti, dintre care unii deveneau cardinali (Juan, Jofre - care era tatal altor doi cardinali -un alt Juan si un alt Lodovico).
Al cincilea cardinal Borgia era Francesco (fiul lui Calixt al lll-lea), al saselea era Rodrigo, iar ultimul era Cezar. Multi
dintre acesti cardinali Borgieni au ramas în umbra, altii au iesit la multa, prea multa lumina! Ramân impresionante fazele
ridicarii Borgiilor, care cresc si'înfloresc în vremea papei Alexandru al Vl-lea, într-o Roma ce se gasea într-o totala
decadenta morala la acel sfârsit al secolului al XV-lea.
Din grupul numeros al Borgiilor, se profileaza un personaj care a jucat un rol însemnat în cultura epocii. Este papa Calixt
al lll-lea, care înca din tinerete se bucura de faima unui adevarat savant si excelent jurist. El ajungea papa abia în 1455, la
vârsta de 77 ani, dupa Nicolae al V-lea, care la rândul lui fusese un adevarat Mecena al Renasterii romane. Calixt al lll-
lea se consacrase întru totul studiilor juridice. El aducea la Vatican Digestele si Decretaliile lui Justinian. Izgonea în
schimb pe Horatiu, Catul si Vergiliu. în ce priveste studiile umaniste atât de raspândite în Italia acestei epoci, Calixt al
lll-lea a fost cam indiferent fata de ele. A sprijinit doar arta renascentista. Simtul rapace al neamului sau l-a împins sa
scoata legaturile de aur si argint ale vestitelor colectii adunate la Vatican, cu explicatia ca metalele pretioase vor folosi în
lupta împotriva turcilor. De fapt el nici nu trebuia sa se atinga de ele, caci ar fi avut alte mijloace daca ar fi taiat ceva din
uriasele venituri pe care le acordase nepotilor si rudelor spaniole, si chiar nerudelor care navalisera la Roma. însa,
încercarea unei cruciade si înarmarea unei flotile de 15 trireme n-a avut nici o importanta istorica. Papa Calixt al lll-lea s-
a dovedit si el un tenace sprijinitor al nepotilor si a vânturat ideea unei dinastii papale a Borgiilor, care sa domneasca la
Roma. îmbracarea cu purpura de cardinal a celor trei nepoti - Lodovico, Juan si Rodrigo -, carora le-a dat si venituri
imense, explica tocmai acest lucru. Multi cardinali s-au opus acestor alegeri, fara nici un succes. Pentru alt nepot, Pietro-
Lodovico, Calixt al lll-lea a pregatit chiar o coroana regala la Neapole, ba chiar se gândea sa-l urce pe tronul Bizantului.
Calixt al lll-lea murea la 1458, fara sa-i fie îndeplinite maretele lui planuri.
Papa Sixt al IV-lea, ales papa la 1471, a sprijinit îmbogatirea rudelor si mai ales a nepotilor sai, Riario si Rovere. La
moartea lui în 1484, populatia Romei a jefuit si ars palatele acestor nepoti, în timp ce partidele Orsini si Colonna se
masacrau pe strazi. A fost ales papa un genovez, cardinalul Cibo, sub numele de Inocentiu al Vlll-lea (1484-1492),
datorita votului cumparat de la cardinalul Rodrigo Borgia. Alegerea era condusa de Giuliano della Rovere, nepotul lui
Sixt al IV-lea si care fusese timp de doua pontificate personajul cel puternic si mai periculos al conclavului cardinalilor.
însa Inocentiu al Vlll-lea era prea slab, fiind dominat de fiul sau Franceschetto si de nepotii sai car° aveau spirite
câmatâresti. Ei cautau doar sa se îmbogateasca, indiferent de mijloace si cât mai repede. întrucât la Roma se înfaptuiau
multe crime, ei au creat un tarif pentru asasinate, ba chiar abonamente, care asigurau linistea criminalilor. Franceschetto,
feciorul papei, încasa câte 150 de ducati de fiecare omor. Pentru a oferi acestui fiu un apanaj, papa Inocentiu al Vlll-lea a
initiat omorârea lui Girolamo Riario, tiranul din Forli. Vaduva acestuia, Caterina Sforza, despre care ambasadorul
Sanudo spune ca era virgo crudelissima, o femeie foarte cruda, s-a aparat pâna i-au venit în ajutor Bologna si Milano.
Franceschetto a trebuit sa se multumeasca cu o nevasta bogata, fata lui Lorenzo de Medici, cel mai puternic bancher din
Italia.
Unii papi au lasat sa se înteleaga ca fiii lor erau de fapt niste nepoti. Inocentiu al Vlll-lea, printre altii, si-a recunoscut
deschis copiii. Imoralitatea era împinsa departe. Lorenzo de Medici, trimitând la Roma pe fiul sau, tânarul cardinal loan
în vârsta de 17 ani, îi atragea luarea aminte: "Vei merge într-o cloaca a tuturor viciilor de pe lume si vei avea multa
bataie de cap sa te mentii acolo cât mai decent." Era aici o asemenea atmosfera, încât Ferdinand de Neapole cerea
insistent împaratului Frederic al lll-lea, ca si preacatolicilor regi ai Spaniei, sa intervina cu armatele la Roma, pentru a
salva biserica catolica.
Tot ce era mai vicios în Italia la sfârsitul secolului al XV-lea a fost ilustrat prin faptele familiei Borgia. Numele de
Borgia apare concomitent în istorie si legenda si a devenit sinonim cu acelea de sânge, otrava, crima. El este legat de
batrânul papa Alexandru al Vl-lea, de un fiu sângeros, condotier las si perfid, Cezar Borgia, si de al unei fete a carei viata
nu o poate nimeni plasa într-o lumina adevarata, Lucretia Borgia.
Multe din lucrarile scrise cu privire la viata celor din familia Borgia nici nu pot fi luate în serios. Multe din acestea s-au
aruncat numai asupra crimelor familiei pontificale, în timp ce câtiva apologeti ai bisericii catolice au încercat sa stearga
orice pata neagra de pe memoria numelui Borgia. Cartea lui F. Gregorovius despre Lucretia Borgia este o asemenea
lucrare apologetica, în timp ce Lucrezia Borgia a spaniolului Villa-Urrutia (Madrid, 1922) cauta sa desparta adevarul
istoric de fantezie. Ludwig von Pastor, în marea sa lucrare Histoire des papes, marturiseste dificultatea de a închega
istoria familiei Borgia.
De altfel, curiozitatea pe care o trezeste numele de Borgia nu este numai de ordin istoric. Actele, cinismul, trasaturile
morale îngrozitoare ale acestui papa si ale familiei lui au determinat pe multi cercetatori si istorici seriosi sa-i
categoriseasca în rândul "monstrilor umani".
Papa Alexandru al Vl-lea si familia lui ofera largi posibilitati de a face numeroase investigatii psihologice. Asa cum au
procedat unii istorici si biografi ai familiei Borgia.
Cumpanirea faptelor si prezentarea multiplelor fete ale papei Alexandru al Vl-lea si ale familiei lui ar trebui sa se faca în
mod corect si critic, utilizând notele lasate de Burchard în al sau Diarium, ca si în rapoartele asupra starilor de lucruri de
la Vatican, lasate de ambasadorii Venetiei si Florentei.
Emile Gebhart, în cartea sa Moines et papes. Essai de psychologie historique, socoate ca marturisirile unui om mediocru
si egoist, lipsit de orice sentiment delicat, cum era Johannes Burchard, ramân o sursa exceptionala de informare. Opera
lui este un fel de "oglinda si ecou" a evenimentelor din vremea negrelor pontificate ale lui Sixt al IV-lea, Inocentiu al
Vlll-lea si Alexandru al Vl-lea. Abilul diplomat Giustiniani a stiut sa surprinda si sa patrunda caracterele oamenilor si
mai ales ale lui Alexandru al Vl-lea si Cezar Borgia. Giustiniani a intuit viata psihica a personajelor vazute si prezentate
de el, în timp ce Burchard ne da un fel de film al faptelor. Lipsa de inteligenta si cea de sentiment moral ale acestuia îl
fac sa ramâna doar la suprafata fenomenelor, faptelor oamenilor. El repeta adevarul, fie el cât de brutal sau de murdar, cu
o seninatate miraculoasa. De aici si imensa valoare documentara a Jurnalului sau. întreaga literatura transfigurata în
romantic sau în legenda s-a nascut din istoria adevarata a familiei Borgia, istorie care a aprins mult imaginatia
scriitorilor. Prezentata exagerat sau fara grija pentru adevar, existenta Borgiilor n-a parut interesanta pentru istorie si a
trecut pe fagasul literaturii beletristice.
Un mare numar de documente ne informeaza ca viata acestei familii s-a petrecut într-un mod de neimaginat. Tocmai
acest adevar fantastic trebuie prezentat la rece, pentru a avea o imagine adevarata atât asupra Italiei secolelor al XV-lea si
al XVI-lea, cât în mod deosebit a acelor personaje în mâna carora s-au aflat destinele oamenilor din Roma, din statul
papal sau chiar din Italia. De aceea trebuie evitate furiile lui Guicciardini, apologia lui Pere Olivier si a altor apologeti,
sau falsurile istorice ale altor scriitori. Mai cu seama ca pâna în zilele noastre numele de Borgia trezeste ecoul unor
legende cu totul sinistre.
Notele zilnice ale lui Johannes Burchard, capelan si maestru de ceremonii la Vatican, concentrate în al sau Diarium,
pentru anii 1483-1506, redau cu detalii viata intima a papilor din aceasta perioada, deci si a papei Alexandru al Vl-lea si
a familiei lui. Scrisorile si rapoartele ambasadorului venetian Antonio Giustiniani faciliteaza controlul notelor lui
Burchard. Giustiniani adauga si fine observatii psihologice asupra personajelor creionate de el. împreuna cu scrierile lui
Machiavelli, îndeosebi rapoartele sale catre signoria florentina, ni se ofera o ampla si rotunjita imagine a Borgiilor si a
societatii epocii. Tatal si fiul au fost multi ani teroarea Italiei, iar dupa moartea misterioasa a lui Alexandru al Vl-lea, au
urmat roadele funeste ale pontifilor urmatori: luliu al ll-lea, Leon al X-lea, Clement al Vll-lea.
Simtim ca Borgii mint si parca întelegem de ce mint. Ne dam seama în ce conditii îsi mentin puterea, prin ce mijloace si-
o consolideaza pentru a ramâne în vârful piramidei sociale, unde au urcat prin voia întâmplarii si viciul societatii. Papa
Alexandru al Vl-lea pierea în timp ce zeul lui norocos i-a mai pus la îndemâna câteva zeci de mii de ducati, iar Cezar se
prabusea odata cu tatal care stia sa manevreze mai bine firele complicate si încâlcite ale diplomatiei, într-o Italie
farâmitata politic, în care se întretaiau interese spaniole, franceze, imperiale.
De la Guicciardini pâna în zilele noastre s-au facut rechizitorii pline de pasiune cu privire la familia Borgiilor. S-au gasit
si avocati catolici care au încercat sa linisteasca lucrurile, alterând adevarurile, întâmplarile nenorocite sau chiar starea
civila a copiilor lui Alexandru al Vl-lea. Lucrezia Borgia a lui Gregorovius sau Cezare Borgia a lui Alvisi au trecut
dincolo de documente, mergând spre o interpretare mai curând catolica. Lucrezia Borgia. La sua vita e i suoi tempi, de
Maria Bellonci, este o foarte personala si feminina interpretare, lasând la o parte ceea ce este sau pare neconvenabil
Lucretiei, prezentând-o ca pe un personaj care se zbate între bine si rau, dar înclina spre bine.
De fapt, izvorul principal ramâne Diarium-ui lui Burchard, pentru ca, spirit limitat, mediocru, fara capacitatea de a
interpreta, a notat ceea ce a vazut, uneori, în termeni foarte tari, mai tari decât în literatura naturalista renascentista sau
moderna. Criticile ce i s-au adus lui Burchard nu sunt deloc întemeiate, caci el nu scrie cu nici un fel de invective sau
ura. El scrie tot ce vede cu o seninatate prosteasca. O singura data el pare emotionat. Atunci când patrunde în Roma
regele Frantei, Carol al Vlll-lea, Burchard asista la ceremonie. Cineva a pus sa se scoata la poarta, în ploaie, catârcele
maestrului de ceremonie al Vaticanului, iar în acest timp caii francezilor "mâncau fânul meu", "fenum meum
consumebant". în fata regelui francez el face din aceasta întâmplare o afacere de stat. Bineînteles ca regele Carol al Vlll-
lea a dispus sa-i fie eliberata imediat, casa lui Burchard, iar magaritele plasate si ele în grajdul lor. Orizontul lui era
limitat doar la ritualul ceremoniilor sale. însa ceea ce vede si noteaza el este clar si demn de crezut. Burchard nici nu
credea ca lumea crestina este indignata de ceea ce se petrecea la Vatican. Era multumit ca luminile ard bine în
candelabre, ca papa a pus la timp o tiara potrivita la culoare... Giustiniani, în schimb, a vazut lucrurile din culise si prin
prisma unui ochi patrunzator si viclean, surprinzând oamenii si întâmplarile mai adânc, mai fin, cu un mare simt al
observatiei.
Pe aceste materiale se întemeiaza majoritatea afirmatiilor, caracterizarilor si prezentarii evenimentelor din lucrarea de
fata. Pentru ca ele sunt sau par mai veridice.
Rodriguez di Borja y Doms din Spania la Roma. Cardinalul Rodrigo Borgia sub cinci papi
"II piu carnale uomo..." Lucrezia Bogia, Maria Bellonci
La 1455 se urca pe tronul papal spaniolul Alfonso Borgia, sub numele de Calixt al lll-lea. Avea acum 77 ani, o fire
posaca si era bolnav de stomac. Era banuitor. A atras dupa el, la Roma, un mare numar de spanioli. Au aparut pe strazi,
în cârciumi, în palate, vorbind spaniola si aruncând câte un cuvânt italian. Roma s-a înfuriat, caci ei aduceau multa
îngâmfare, otrava, suparare, sabii încrucisate. Multimea înfuriata a aruncat într-o zi în Tibru un tânar spaniol care fusese
prins în cartierul Ponte, la o fetisoara de numai 14 ani. Cel aruncat era Rodriguez Borgia, un tânar de 24 de ani. Era
momentul când Rodriguez devenea cardinalul Rodrigo. îi statea bine plutind pe apele Tibrului... Dar el stia sa înoate. Ca
si ceilalti spanioli oplositi si aranjati bine de catre unchiul-papa.
Rodriguez avea o figura cu totul deosebita. Era om al bisericii, dar si un tânar bine. Femeile tremurau în fata veselului
cardinal. Se spunea ca si sfintele de pe icoane îsi aplecau privirile rusinate când cardinalul Rodrigo Borgia trecea prin
fata lor, facând cu voiosie semnul crucii... Nu-i placea sa oficieze slujba religioasa. îi placea sa oficieze altfel de slujbe...
Lipsea deseori de la liturghii. Sili repede pe unchiul Calixt al lll-lea sa-l numeasca vicecancelar al bisericii. Pentru orice
eventualitate. si mai ales pentru întarirea pozitiei, influentei si posibilitatii de a câstiga avere si putere.
Calixt al lll-lea se stingea la 1458. Satui de lacomia spaniolilor, romanii au ars casele multora dintre ei, bucurându-se de
moartea acestui papa. Unul din nepotii papei, Pedro Lodovico, fugea la Civita Vechia, unde murea curând în vârsta de 35
de ani, lasând imensele lui averi fratelui mai mic, lui Rodrigo. Bolnavicios, Calixt al lll-lea încredintase rolul de
conducator al averilor Vaticanului lui Rodrigo Borgia. Acest tânar adus din Spania era dotat cu un deosebit simt
diplomatic, dar si cu o mare lacomie de bani, cu sentimentul profund ai nepotismului si chiar cu visul unei coroane regale
pentru un Borgia. Era cam nesimtitor fata de Renastere, desi devenise peste noapte cel mai bogat dintre cardinali.
Unchiul Calixt al lll-lea îi mai daduse un exemplu pe care Rodrigo îl va urma întocmai: acela al copiilor naturali. Calixt
al lll-lea avusese un copil natural, pe Francesco (Franceschetto), pe care-l încarca cu tot felul de onoruri si bunuri, iar
Alexandru al Vl-lea îl va face cardinal în 1501. în salile de la Vatican, Antonio de Viterbe, un elev al lui- Pinturicchio,
fixa acest moment într-o fresca destul de interesanta. Franceschetto sta în genunchi, are o figura vulgara, iar parul îi cade
în dezordine peste frunte. El a trait la curtea varului sau Rodrigo, în obscuritate si zgârcenie. A stat în umbra acestuia si
abia dupa moartea lui Rodrigo, el s-a amestecat în intrigile ce se teseau în jurul alegerii lui luliu al N-lea. închis si
eliberat de luliu al ll-lea, Franceschetto încerca un complot împotriva acestuia, motiv pentru care a fost scos din
cardinalat si excomunicat. A murit odata cu amintirea neamului Borgiilor la 1511.
Daca pentru copilaria lui Rodrigo-Alexandru al Vl-lea nu prea avem date - etapa petrecuta departe, în Spania -, pentru
perioada tineretii sunt destule pentru a ne crea o imagine despre el. Atunci când Calixt al lll-lea era ales papa, el chema
pe Rodriguez si pe alt nepot, Lodovico-Juan Mila din Spania. Pe Rodrigo îl trimitea sa studieze dreptul canonic la
Bologna. Un contemporan care l-a cunoscut pe Rodrigo, atunci în vârsta de 24 ani, noteaza ca era un "tânar foarte
frumos".
Gregorovius (în Historie de Rome au Moyen-Âge, IV) crede ca Rodrigo a stat la Bologna sapte ani pentru studii. în
realitate el a stat numai 16 luni (de la 29 iunie 1455 pâna la 18 octombrie 1456), primind approbatio pentru care i-ar fi
trebuit cinci ani de studii. Spre sfârsitul anului 1456, Rodrigo era ales cardinal, iar un an mai târziu era numit
vicecancelar al bisericii catolice. Era o functie înalta, imediat urmatoare dupa papa. Important pentru Borgia era faptul ca
aceasta functie era foarte "productiva", foarte manoasa... Iar el nu avea atunci decât ceva peste 26 de ani.
Rodrigo urcase repede treptele scarii puterii: fusese facut arhiepiscop de Valencia înca de la vârsta de 20 de ani, peste
câtiva ani cardinal, apoi vicecancelar. Fiind bolnav si lipsit de vointa, Calixt al lll-lea cazu pe mâna lui Rodrigo, care,
lipsit de orice scrupule si mai ales lacom de bani, acorda, în schimbul unor plati grase, slujbe si beneficii bisericesti, în
numele papei. Atunci când considera ca papa i-ar refuza semnarea bulelor sau ca acestea ar fi contrare legilor canonice,
el falsifica semnatura superiorului sau.
în legatura cu aceste falsuri se poate aminti unul citat adeseori, într-o zi, contele Jean d'Armagnac, însotindu-l la
vânatoare, îi povesti lui Rodrigo dragostea lui înflacarata pentru... sora sa, Yvonne. Avea nevoie urgenta de dispensa
pentru casatorie, întrucât lucrurile ajunsesera foarte departe. Pentru 25.000 de ducati, Borgia aranja aceasta treaba cu
ajutorul secretarului papal Giovanni de Voltera, fara ca papa Calixt al lll-lea sa stie. în loc de "prim grad de rudenie", el a
notat "al patrulea grad". Despre acest lucru s-a discutat cu multa aprindere în vremea lui Pius al ll-lea.
La 1458, când murea Calixt al lll-lea, s-a încercat un atentat împotriva lui Rodrigo. însa atentatorul a fost gasit el însusi
mort. Rodrigo dovedea înca de acum multe aptitudini, nelipsindu-i nici acelea de bun mânuitor al sabiei sau pumnalului
si chiar de maestru în a otravuri. Facea exercitii pentru mai târziu. La 1458, când multi Borgia si alti spanioli au fugit din
Roma, Rodrigo a ramas si si-a pastrat pozitiile.
Numerosi membri ai familiei Mila se stabilisera la Roma în 1455, capatând tot felul de privilegii. Don Pedro se gasea si
el aici, iar fiica sa, Adriana Mila, se afla în bune relatii cu casa lui Rodrigo. Mai târziu ea se va ocupa cu educatia
Lucretiei, fiica lui Rodrigo.
în timp ce Rodrigo era numit vicecancelar al bisericii la 1457, fratele sau Pedro-Lodovico, cu un an mai vârstnic, a fost
ridicat de catre papa Calixt al lll-lea la rangul suprem de nepot (=nepos); din acest moment se stabilea la Vatican titlul de
cardinal-nepot, numind în acest post pe un apropiat care trebuia sa-l ajute la întarirea puterii laice a papei. Acest cardinal-
nepot era condotierul papei, omul sau de actiune, aparatorul tronului papal, mostenitorul bunurilor sale. El putea acapara
feude sau îsi putea crea un principat în statele bisericii, nimicind pe tiranii sau republicile vecine ca un... "înger
exterminator" al dusmanilor papei. Pedro-Lodovico era deci numit capitan al bisericii catolice, prefect al Romei, conte de
Spoleto si altele. în istoria nepotismului papal, acesta era primul nepot spaniol al papei, care beneficia de atâtea bunuri,
cariera pe care o va avea mai târziu Cezar Borgia, acoperit de asta data de mantia de purpura a tatalui.
Spaniolii care veneau din tinutul Valenciei cautau sa-si gaseasca norocul la Roma, la curtea papei, ca scribi, capitani,
guvernatori. Cât a trait Calixt al lll-lea, ei au fost atotputernici la Roma. Când murea acesta, la 6 august 1458, nobilimea
romana, condusa de familiile Colonna si Orsini, s-a ridicat cu violenta împotriva strainilor. Pedro-Lodovico abia a scapat
cu viata dar a murit peste un an. Rodriguez, devenit Rodrigo, plângea moartea singurului frate, dar mostenea cu placere
imensele averi ale acestuia. Alegerea unui nou papa nu i-a deranjat situatia de vicecancelar al bisericii catolice. în aceasta
calitate, el locuia în cartierul Ponte, în unul din cele mai frumoase palate din Roma. Constructia era în forma unui castel
întarit.
Tânarul cardinal nu s-a lasat oprit din impulsiunile lui nici de haina bisericeasca, nici de functia pe care o detinea în curia
papala. Era bine cunoscut printr-o senzualitate excesiva. La Valencia, unde statuse pâna la vârsta de 24 de ani, avea
reputatia unui "cuceritor irezistibil" si deseori Rodrigo facea sarje devastatoare în rândurile femeilor. Aceasta reputatie a
crescut la Roma. Plin de temperament senzual, el nu s-a putut abtine niciodata. Nici macar la batrânete. Pius al ll-lea l-a
admonestat adeseori chiar în plin conclav. De multe ori i-au fost adresate observatii "tari", dar fara nici un rezultat. în
schimb, rezultatul legaturilor lui cu femeile s-a concretizat în aproximativ zece copii.
Viata particulara a cardinalului Rodrigo, vicecancelar al bisericii, sub pontificatul urmasilor lui Calixt al lll-lea, adica
Pius al ll-lea, Paul al ll-lea, Sixt al IV-lea si Incentiu al Vlll-lea, este acoperita de umbra. Au ramas putine date din
aceasta lunga epoca. Toata lumea este de acord ca Rodrigo Borgia a fost si a ramas pâna la moarte un om frumos si
puternic, la fel ca si taurul heraldic al familiei. A pastrat si trasaturile morale: sclav al patimilor lui pentru femei si
petreceri. Adevarate furii senzuale l-au consumat pâna la sfârsitul vietii. stim din tineretile lui petrecarete ca papa Pius al
ll-lea i-a trimis o severa mustrare scrisa la 11 iunie 1460. Traind ca un senior laic, a fost admonestat sever pentru
libertatea moravurilor lui si pentru petrecerile prea decoltate cu femeile din Sienna sau din alta parte. La 1460, papa îi
scria de la baile din Petriolo astfel: "Iubite fiu,
Acum vreo saptamâna, în gradinile lui Signor Giovanni de Bichi a avut loc o serbare la care a participat si un mare
numar de femei din Sienna, cunoscute ca usuratice, abandonându-se, în prezenta eminentei voastre, unor desfatari al
caror nume mai potrivit ma împiedica rusinea sa-l scriu. De la al saptesprezecelea pâna la al douazeci si doilea ceas,
eminenta voastra, fara a tine în seama înaltul rang ce detine, a luat parte la aceasta necrestineasca bachanala. Ca
nerusinarea sa fie desavârsita, sotii, fratii, parintii si verii tinerelor doamne au fost exclusi de la ospat, pentru a nu tulbura
placerile eminentei voastre si ale câtorva putini alesi. Aproape ca nu gasesc cuvintele potrivite nemultumirii si mâniei
mele. Aici, la Petriolo, niste bai foarte cautate în acest timp al anului de clerici si de mireni, purtarea desfrânata a
eminentei voastre, nedemna de un print al bisericii, este subiectul convorbirilor de fiecare zi. Clericii sunt rusinati de
tovarasia eminentei voastre, iar laicii trag, din frivola voastra conduita, concluzii asupra vietii întregului cler. Noi,
loctiitorul lui Hristos pe pamânt, chiar suntem în primejdie de a deveni prada dispretului general, a râsului si a batjocurii,
fiindca se crede ca toleram actele imorale ale eminentei voastre. Dar masura indulgentei noastre a fost întrecuta, si rugam
de aceea pe eminenta voastra, pentru cea din urma oara, sa se reculeaga si nu numai sa tagaduiasca pocainta, ci sa se si
pocaiasca... Eminenta voastra este tânar, 29 de ani, dar nu asa tânar încât toata ziua sa nu se gândeasca decât la placeri.
Va trimitem deci mustrarea noastra severa dar parinteasca, si semnam." (Scrisoarea e citata chiar de Gregorovius, unul
dintre aparatorii papei Alexandru al Vl-lea.)
Fiind vorba despre imaginea acestui cardinal vestit prin activitatea lui extrabisericeasca, sunt interesante câteva relatari
despre Rodrigo, lasate de Gaspard de Verona. El ni-l descrie în vremea pontificatului lui Paul al ll-lea astfel: "Este
frumos, figura lui este placuta si surâzatoare, se exprima cu eleganta si farmec. Nu are decât sa arunce o privire asupra
unei femei frumoase pentru a o cuprinde dragostea într-un fel miraculos si a o atrage spre el cu mai multa putere decât
magnetul atrage fierul." A fost un fel de Casanova al epocii. Frumusetea lui a fost prezentata de multi contemporani chiar
în vremea când era papa. Hieronymus Portius îl descrie astfel la 1493: "Alexandru este de talie înalta, fata lui arata între
doua vârste; are ochi negri si buzele cam pline; sanatatea lui este înfloritoare; de câte ori apare în public, el ia toate
masurile posibile pentru a arata ca atare. Este foarte elocvent..."
Trasaturile lui exterioare exprima un fel de seninatate, de echilibru interior. O adevarata nepasare fata de lume si opiniile
ei. Era sumbru si diform, cum se spune de obicei? Nu era sumbru. Dar era diform moralmente. O mare si grava
diformitate, datorita insensibilitatii lui fata de normele morale elementare.
Cardinalul Rodrigo Borgia era asadar un barbat foarte atragator. Acestei atractii i-a cazut jertfa inima unei prea frumoase
femei romane, care ne este cunoscuta pâna astazi sub numele de Vanozza Catanei. Se nascuse la 1442, iar prin 1466, sau
mai sigur prin 1467, cadea în mrejele periculosului cardinal. Nu se cunosc date precise asupra originii familiei ei. Dupa
parerea celor mai multi cercetatori ai istoriei Borgiilor, Vanozza ar fi diminutivul de la Giovanna. în perioada respectiva
sunt citate multe femei cu numele de Vanozza.
Prin Roma, Ferrara sau Genova se gasea numele de Catanei, care provenea din titlul Capitaneus. De altfel, într-un act
notarial din 1502, numele "prietenei" papei Alexandru al Vl-lea apare înscris sub forma lui arhaica: Vanotia de
Capitaneis.
Nici un observator sau scriitor din vremea aceea nu ne-a aratat prin ce mijloace sau calitati extraordinare a putut Vanozza
sa tina legat pe cel mai libertin dintre cardinali si prin relatii îndelungate sa dea nastere unui mare numar de copii, pe care
Rodrigo i-a recunoscut ca fiind ai sai.
Se pare ca Vanozza era dotata si cu frumusete dar si cu robustete si voluptate, un fel de reunire a farmecelor Junonei si
ale frumoasei Venus:. Cam în genul idealului feminin al lui Titian si Veronese, la care domina o carnatie frumoasa. Fara
cultura, dar destul de inteligenta pentru a-l retine prin farmecele si prin puternica ei energie.
Dupa cele relatate de istoricul spaniol Mariana, Vanozza ar fi fost si mama fiului mai mare al lui Rodrigo Borgia, pe
numele sau, Don Pedro Luis, care, într-un act notarial din 1482, era trecut fiu al cardinalului, având atunci 14 sau 15 ani.
Cine va fi fost Vanozza atunci când a cunoscut-o cardinalul, nu stim. Poate una din distinsele hetaire ale vremii, ale
Romei. Pentru a masca întreaga situatie, cardinalul a casatorit-o pe Vanozza cu un oarecare Domenico d'Arignano. Este
mentionat acest fapt de catre multi cronicari ai epocii, printre care si de Infessura. Era un sot oficial. Adevaratul sot era si
ramânea în continuare tot cardinalul Rodrigo Borgia. La 1480, Vanozza avea ca sot pe Giorgio de Croce, pe care
cardinalul reusise sa-l numeasca secretar apostolic pe lânga papa Sixt al IV-lea. Vanozza locuia în actuala piata Sforza
Cesarini, în apropierea palatului cardinalului Rodrigo Borgia.
La 1480, Vanozza era mama mai multor copii, recunoscuti de catre cardinal ca bastarzii sai. Se numeau Juan, Cezar si
Lucretia, în afara de Pedro Luis, despre care se afirma ca ar fi avut aceeasi mama. Data nasterii nu este prea bine
cunoscuta si a fost mult discutata. Cezar s-a nascut în aprilie 1476, iar Lucretia la 18 aprilie 1480. Data nasterii lor a fost
precizata mai târziu de catre tatal lor. Juan avea probabil doi ani mai mult decât Cezar. Se nascuse, se pare, la 1474.
Se stie bine ca sotii Vanozzei erau "pregatiti" de catre Rodrigo, ca ei au fost foarte "indulgenti" si cardinalul le-a dat în
schimb functii oneroase în administratia bisericii. Ea a trait discret în umbra pontificatului fostului ei "prieten". Burchard
o mentioneaza doar o data. însa ea, desi mai tânara cu 11 ani decât Borgia, a îmbatrânit repede...
Atins si el de ideea maretiei, cardinalul a început sa scoata pe ai sai din mediocritate, dându-le posturi bune si
împingându-i spre lumina. El însusi a parasit locuinta din cartierul Ponte. La 1482 locuia în palatul din cartierul Perione,
care astazi se numeste palazzo del Guverno Vecchio. Aflam acest lucru dintr-un act notarial prin care se încheia casatoria
lui Gianandrea Cezarini cu o fata naturala a cardinalului Rodrigo, care se numea Girolama Borgia si e mai putin
cunoscuta. Acest act din ianuarie 1482 este primul document autentic ce se refera la date intime din viata cardinalului. în
document se mentioneaza în mod expres ca el recunoaste a fi tatal "nobilei domnisoare Girolama", care este sora
"nobilului adolescent Pedro-Luis de Borgia si Juan de Borgia, înca un copil". Vulpoiul cardinal tace în legatura cu alti
copii: Cezar care avea aproape sase ani si Lucretia aproape doi ani.
Girolama avea atunci 13 ani si Borgii se înrudeau astfel cu nobila familie Cezarini. însa tânara mireasa murea la 1483.
Nu se stie precis cine era mama ei. Cum nu se stie cine era mama altei fete a lui Borgia, cu numele de Isabella si care se
casatorea la 1 aprilie 1483 cu nobilul roman Piergiovanni Mattuzi.
Rodrigo a avut grija sa-si acopere copiii cu tot felul de bunuri si onoruri. Când împlinea vârsta de sapte ani, Cezar era
numit trezorier al Cartaginei, dându-i-se toate veniturile episcopatului Valencia.
Scriu contemporanii ca Rodrigo trecea si pe la Vatican în calitatea lui de cardinal, dar ca mai mult a avut grija de sexul
frumos din Roma. Relatiile cu Vanozza s-au prelungit pâna pe la 1482, când ea a mai nascut pe Jofre, recunoscut de
cardinal ca fiind al lui. Vanozza trecuse de 40 de ani. Pasiunea cardinalului pentru ea se stinsese. în schimb, se pare ca
cinstea în ea pe mama copiilor lui si-i încredinta multe secrete. Ea se ocupa acum cu diferite afaceri. Cumpara o vie la
Santa Lucia în Selce, din cartierul Subura. si astazi, palatul din cartierul Subura este numit al Vanozzei sau al Lucretiei
Borgia.
Sub cinci papi, de la 1457 pâna la 1492, Rodrigo Borgiaa fost vicecancelar al bisericii catolice. Nimeni nu-l putu doborî.
Statea si clocea viitorul neamului Borgia. Statea si astepta, în timp ce papii treceau unul dupa altul. Calixt al lll-lea s-a
stins repede. Umanistul Pius al ll-lea cauta sa-l converteasca la crestinism, prin scrisori, pe sultanul Mahomed
Cuceritorul... si el muri repede. Paul al ll-lea, un înfumurat care stia o latina de mahala, facea colectii de monede si
tablouri. Se stinse repede. Sixt al IV-lea a dus razboaie cu Florenta, puse sa construiasca frumoasa capela Sixtina, apoi
muri. Rodrigo Borgia deveni atent. Oare nu i-a venit vremea? Care dintre cardinalii actuali i-ar fi de folos? începu sa le
faca daruri. Papa Inocentiu al Vlll-lea era un fricos. Vindea indulgente cu nemiluita, absolvind de pacate si acordând
iertare chiar pentru omor, pentru crime si tâlharie. Dar muri si el. Rodrigo, veghind la capatâiul lui, simti ca i-a venit
vremea.
Desi el a fost timp de 35 de ani cardinal si vicecancelar al bisericii catolice, n-a ramas nimic creator de pe urma acestor
înalte functii chiar daca era perioada de înflorire a Renasterii. Rodrigo a ramas departe de cultura clasica, de rafinamentul
estetic. Prefera muzica usoara. Ciaconius noteaza în Comentariile (II) sale ca în palatul cardinalului paradisus quidam,
videretur suavibus plena sonis et cantibus... Palatul lui plin de cântece, situat în apropiere de Campo di Fiori, l-a
împodobit cu covoare deosebit de frumoase si de scumpe, l-a umplut cu vesela din aur si din argint. Mai putin însa cu
opere de arta. Cu prilejul sarbatorilor bisericesti, el nu oferea poporului roman turniruri cavaleresti, ci corridas spaniole.
Rodrigo stralucea prin avere printre ceilalti cardinali. A primit în vizita pe papa Sixt al IV-lea într-un mod princiar. Avea
cu ce! Frumos, senzual, plin de fast, corupt, bun vorbitor, el se lasa cu totul prada placerilor lumesti. Nu prea participa la
ceremoniile religioase, dar astepta cu rabdare sa-i cada în mâna tronul papal. La moartea lui Calixt al lll-lea era prea
tânar pentru a pretinde sa fie ales papa. în schimb, îsi vându scump votul. Când muri Pius al ll-lea, la 1464, Rodrigo era
bolnav si veni la vot cu mare greutate. La moartea papei Paul al ll-lea (1471), cardinalul Rodrigo facea prima încercare
de a acapara tronul papal. Efortul lui a fost si mai mare la moartea lui Sixt al IV-lea (1484). înconjurat de un grup de
cardinali credinciosi, el promisese totul în schimbul votului. Grupul era prea mic si Rodrigo vându votul lui si al
prietenilor viitorului papa, Inocentiu al Vlll-lea. La moartea acestuia, în 1492, Rodrigo a înteles ca e ultima încercare.
Trecuse de 60 de ani. Numerosi bastarzi asteptau la spatele lui sa se înfrupte din bucatele alese ale nepotismului... Batalia
pentru tiara papala parea nesigura.
Adversarii, cardinalii Costa si Caraffa erau puternici. Plati bine pe cei mai multi dintre cardinali si abia la scrutinul al
treilea a fost ales, luând numele de Alexandru al Vl-lea. Viitorul papa, Leon al X-lea, atunci cardinal de Medici, i-a soptit
la ureche cardinalului Inocentiu Cybo: "Sa fugim; suntem în gura lupului; ne va mânca pe toti..."
Omul care urca pe tronul papal avea realmente dintii foarte ascutiti si o foame de lup. Se arunca deci cu puteri primitive
si brutale pentru a sfâsia totul, a înfuleca totul...
Jurist cu o pregatire mediocra, Rodrigo asteptase nerabdator tronul papal. în schimb, era de multa vreme cel mai bogat
dintre cardinali si se comporta ca un senior monden. Ajuns papa, el si familia lui vor deveni spaima si teroarea italiei.
înca de decenii papalitatea luase si ea forma unei tiranii politice laice, iar nepotismul câstiga teren, devenind extrem de
periculos. Epoca aceasta este îngrozitoare pentru curia papala care s-a lepadat de puritate, de cinste; biserica si religia
devenisera instrumente pentru îmbogatire, iar coruptia nu avea limite.
Renasterea si umanismul care înfloreau în secolul al XV-lea nu anulasera înca toate formele de viata medievala. Multe
aspecte vechi, întarite cu elemente noi, individualiste, tiranice îsi faceau loc în mod sângeros în toata Italia. Nepotilor sau
rudelor care conspirau li se taiau capetele, dupa torturile din închisori; trupurile celor banuiti de tradare erau rupte în
bucati de patru cai sau li se taiau capetele cu securea în mijlocul pietei; spânzuratii erau aruncati în santuri sau putrezeau
în streang. Se scoteau ochii din gelozie. Se scotea un ochi si se taia o mâna celor banuiti de conspiratie. Pasiunile erau
salbatice. La fel ca si cruzimile. Subsolurile palatelor erau pline cu cei închisi. Dusmanilor, ca si celor socotiti vinovati, li
se scoteau ochii sau mai curând erau pusi la cazne, erau jupuiti de piele, trupul rupt în bucati era pus sa putrezeasca la
portile palatelor. Pentru învatatura! în aceste moravuri se simtea înca puternic pulsul brutal al Evului Mediu. Oamenii
acestia traiau mai aproape de trecut. Sotiilor adultere li se taia capul, împreuna cu cel al favoritelor sau confidentilor.
Dupa lege. Nimeni nu îndraznea sa protesteze. Nici macar familia femeii adultere nu se ridica împotriva unei asemenea
sentinte. Acestea erau manifestarile vârfurilor societatii secolului al XV-lea din Italia. în acelasi timp, un principe, un
cavaler, trebuia sa stie a comanda cu dibacie trupele, a lupta cavalereste în duel, a ridica palate sau întarituri nascocite de
el si chiar a improviza versuri pentru iubita lui, dupa gustul epocii.
Societatea italiana din secolul al XV-lea era înca departe de idealurile umanismului. Analele acestui secol sunt pline de
crime, dupa cum sunt proverbiale cruzimile tiranilor acestor vremuri. Unii regi aragonezi din Neapole îsi invitau rivalii la
masa, îi prindeau, îi
(felBLIOTECA JUDEŢEANĂ I MO/:^ 11
închideau în custi de fier, îi omorau si-i îmbalsamau tinându-le mumiile în palat. Chiar Lorenzo Magnificul tinea
spânzurati sub ferestrele palatului pe cei care-i omorâsera fratele. Cadavrele putrezite erau scoase din morminte, târâte pe
strazi, iar oasele aruncate la câini. Piesele populare, un fel de drame religioase (Le Sacre Reppresentazioni) prezentau
scene în care victimele erau jupuite, rupte cu clestele, trase pe roata, înecate în plumb topit, dupa ce li se smulsesera
inima, dintii, limba, sânii. Piese imaginate dupa modelul vietii. Cruzimile erau la fel de obisnuite si în Franta.
Deci multe din crimele si cruzimile înfaptuite de cei din familia Borgia erau crimele si cruzimile epocii. Cu ceva în plus.
Asasinatele se faceau de obicei din razbunare. Borgii omorau pentru satisfacerea unor interese, din lacomia de bani si
putere.
Nici viata femeilor nu era mai buna. Maritate cu tineri de vârsta lor, erau crescute mai departe de socri sau de fratii mai
mari ai sotilor, când tinerii lor soti erau plecati. Uneori sotiile erau duse la manastire sau încredintate unor prieteni.
Ispitele le pândeau pretutindeni, aflându-se în mari primejdii conjugale, fie din partea fratilor sotului, fie adeseori din
partea bastarzilor socrului sau a prietenilor sotului. De aceea, atunci când sotii se abateau pe acasa, scenele de gelozie
degenerau în acte de violenta.
Traind în aceasta societate, fiind ei însisi firi cu totul pasionale, psihologia lui Alexandru al Vl-lea si a lui Cezar Borgia
era mai complicata. Faptele lor marturisesc multe din laturile acestei psihologii, dar multe elemente mai ramân ascunse,
necunoscute contemporanilor, noua si viitorului.
Cardinalul Kodrigo nu era monstruos pe dinafara. Dimpotriva. Cei care l-au cunoscut ni-l prezinta jovial, robust, o fire
optimista, elocvent ca un iezuit. Nu-si punea probleme si nici nu punea nimic la inima. Cardinalul a dus o viata
desfrânata, ca multi printi laici si ecleziastici din Italia acestei epoci. Ispravile lui erau cunoscute si au ramas pâna astazi
sub numele de "bachanale borgiene".
Oricâte facuse Rodrigo în timpul cât a fost cardinal sub cei cinci papi, desi era urât de multa lume, destinul lui de om
norocos îi surâdea. La 1492 ajungea pe tronul papal. si se va numi Alexandru al Vl-lea.
Cardinalul Rodrigo Borgia cumpara postul de papa. Probleme politice italiene si europene. Alexandru al Vi-lea si
Savonarola
în timpul bolii papei Inocentiu al Vlll-lea, cabinetele puterilor italiene discutasera cu aprindere necesitatea unei alegeri
corespunzatoare pe scaunul papal. Se stia ca Ascanio Sforza se baza pe sapte voturi ale colegilor din_ conclav, iar
Giuliano della Rovere pe noua voturi, din totalul de 23. însa nici unul nu avea majoritatea de doua treimi. De aceea se
mai rosteau si alte nume posibile care ar fi aparut în vedere pentru alegere. Spre sfârsitul lunii iulie 1492, intrigile în
legatura cu alegerea viitorului papa au crescut. Se vorbea de Caraffa, de Zeno, de Piccolomini si putini aminteau de
Borgia. Nobilimea romana si statele italiene cautau sa influenteze alegerea pentru propriile lor interese. Se spunea ca
regele Frantei ar fi depus sume considerabile pentru a fi ales cardinalul Giuliano della Rovere, iar genovezii sperau si ei
sa fie ales un compatriot. Ultimul pe lista parea sa fie Rodrigo Borgia. însa si acesta avea aliante puternice si dispunea de
fonduri pentru a recompensa pe cei ce l-ar vota.
Ca mijloace materiale, Rodrigo dispunea de functia de vicecancelar al bisericii catolice, care echivala cu postul de al
doilea papa, de papa secund. Avea orasele Civiti Castellana si Nepi, o abatie la Aquila, alta la Albano, doua abatii foarte
bogate în regatul Neapoie, episcopatul Porto, abatia de Subiaco cu 22 de castele, în Spania, 16 episcopate si numeroase
abatii, fara a mai vorbi de alte venituri imense. Socotelile facute în preajma alegerilor din 1492 aratau ca nu prea exista
un candidat cu sanse serioase de alegere. Candidatura lui Borgia nu era luata în considerare deoarece era spaniol, iar
cardinalii italieni nu voiau sa aleaga un papa strain.
Despre alegerea cardinalului Rodrigo Borgia ca papa ne vorbeste cu prudenta Pastor în a sa Histoire des Papes (III). El
constata ca Rodrigo avea împotriva lui faptul ca era spaniol. Insa bogatia si marile sale calitati de intrigant vor hotarî
destinele alegerii. O alegere prin excelenta simoniaca. Cu ea începea era de scandaluri provocate de un papa care în alte
conditii nu ar fi fost acceptat nici în cel mai mic rang clerical. Dar acum el se afla în fruntea bisericii catolice.
Vara anului 1492 trebuia sa aduca mari schimbari în viata familiei Borgia. Inocentiu al Vlll-lea fusese coborât în
mormânt în iulie. Cine va fi noul papa? Rodrigo s-a opintit: acum ori niciodata! La Roma se aflau din familie numai
Lucretia si Jofre, amândoi în casa Adrianei, matusa lor. Vanozza mergea spre 50 de ani si uitase viata frenetica de
odinioara. Nu avea alte ambitii decât sa-si vada "prietenul" pe scaunul papal, iar copiii aranjati cât rriai bine. Rugaciuni
fierbinti erau adresate cerului, în acelasi sens, de catre Adriana, Lucretia si Giulia Farnese: un cor feminin bine
reprezentat, îndeosebi prin tineret, care putea convinge chiar batrâna "piatra" pe care se afla sfântul scaun.
La 6 august 1492, cei 23 de cardinali au deschis conclavul în capela Sixtina, sub paza ambasadorilor si a nobilimii din
Roma. în jurul Vaticanului au fost plasate trupe. Apoi a început batalia pentru tiara papala. Erau multi concurenti si
fiecare avea sprijinul unei puteri europene sau italiene, sau îsi aroga niste "drepturi" de a primi coroana pontificala.
Ascanio Sforza era fratele celui mai puternic tiran italian. Giuliano della Rovere si Riario fusesera recomandati de Sixt al
IV-lea. Lorenzo Cibo se declara urmas al lui Inocentiu al Vlll-lea. Borgia se referea la Calixt al lll-lea. Orsini si Colonna
se mândreau cu vechimea familiilor lor. Cardinalul della Rovere era sprijinit de Franta, mai târziu si de Genova. Rodrigo
Borgia i-a opus acestuia pe cardinalul Ascanio Sforza. Ascanio, simtind ca sansele lui sunt reduse, a început cabala
pentru alegerea vicecancelarului Borgia. El era spaniol, iar Spania tocmai învinsese maurii în Granada si, unindu-se cu
regatul Neapole, devenise cea mai mare putere crestina. De acest lucru trebuia sa se tina seama, socoteau grupul
spaniolilor si sustinatorii lor. Orsinii s-au alaturat lui Ascanio Sforza. Dar pâna la 10 august urnele n-au dat nici un
rezultat. Mai multe sanse pareau sa aiba Caraffa si Costa. în acest moment a intervenit marea schimbare. Ascanio Sforza
si-a aplecat urechea la oferta seducatoare a lui Rodrigo Borgia, care-i promitea: bani, propriul palat cu tot ce se afla în el,
castelul din Nepi, episcopatul din Eralu, toate beneficiile sale si pe deasupra vicecancelariatul bisericii romane. Lui
Orsini i-a promis fiefuri, lui Colonna si familiei i-a fagaduit abatia din Subiaco cu toate castelele, si altora alte bunuri,
toate pe socoteala bisericii catolice si a curiei papale. si-a asigurat 14 voturi. Mai era nevoie de unul. Ceilalti l-au refuzat.
Ramasese doar cardinalul Gherardo de Venetia, în vârsta de 95 de ani. Capul acestuia tremura astfel încât facea impresia
ca spune mereu "da". Unii spun ca i-a dat doar 5.000 de ducati. Altii, care cunosc mai multe detalii, afirma ca Rodrigo s-
ar fi întrebat: ce i-ar trebui acestui batrân? Bani, beneficii? Obiecte de arta? Ar râde batrânul de orice oferta. Poate ceva
viu...? Rodrigo îi sopti ceva batrânului la ureche, mosneagul a fost de acord, dadu votul si Rodrigo fu ales papa. în
noaptea de 11 spre 12 august 1492, numele lui iesea din pocalul electoral cu majoritate de voturi. în zorii zile de 12
august, de la o fereastra a conclavului, s-a strigat catre orasul adormit alegerea lui Alexandru al Vl-lea Borgia. Apoi papa
s-a îndreptat spre biserica Sf. Petru. Cardinalul Sanseverino, care avea o putere de Hercule, l-a ridicat pe brate pe noul
papa si l-a asezat pe tron. Alexandru al Vl-lea a binecuvântat multimea, orasul si lumea. Biserica si multimea erau vesele
ca Isus are un asemenea vicar pe pamânt...
Când noul papa a fost condus în sala conclavului pentru a primi cele dintâi omagii, el a zarit în multimea care se
înghesuia în jurul lui, pe toti ai sai. Nu lipseau cele doua flori ale inimii sale: Giulia Farnese si Lucretia, dulcea lui fetita.
Desigur ca Italia a primit cu inima cernita vestea alegerii lui Borgia. Cu toate acestea, principii statelor italiene i-au
trimis omagii pline de excese. Emblema lui Borgia, taurul la pasune, a prilejuit reluarea subiectului sub forma de versuri,
scrieri în proza sau satirice, astfel încât lasa impresia ca la Roma a fost descoperit Apis, taurul-zeu. Bos-Borgia a devenit
mai târziu subiectul multor satire violente, fara perdea. Atunci când intra în palatul Latran, un tânar declama versuri:
"Vive diu, bos, vive diu celebrante per annos, Inter Pontificum gloria prima choros!"
Poate era unul din tinerii iubiti ai papei, caci se spunea ca Alexandru al Vl-lea avea si acest obicei.
Cu prilejul încoronarii, papa fagadui lui Cezar episcopatul de Valencia. Atunci Cezar avea 16 ani. Ferdinand Catolicul a
confirmat investitura ceva mai târziu. Cezar era atunci student la universitatea din Pisa. La 1493, el înca nu sosise la
Roma, caci papa voia sa confirme declaratia lui solemna ca nu va face... nepotism. Numirea lui Cezar ca episcop de
Valencia, chiar în ziua încoronarii ca papa, vadea lipsa de seriozitate a declaratiei pontificale.
Având ca stindard nepotismul - mostenire de la Calixt al lll-lea, alt Borgia - noul papa pornea cu avânt si cu aceleasi
teluri de îmbogatire ale copiilor si ale rudelor. Rodrigo Borgia se îmbogatise în cursul anilor, adunase multe bunuri
având pozitia lui la Vatican ca vicecancelar al bisericii. în aceasta calitate se aratase un prelat magnific, elocvent, amabil,
activând ca un al doilea papa. Despre viata stricata si afacerile acestui cardinal stiau toti cei cinci papi sub care
"activase". La alegerea sa, în 1492, pornea cu sentimentul ca este alesul norocului. Despre el vorbeau ca despre un om cu
o mare putere de atractie si de convingere, fiind dotat cu un fel de emanatie spirituala si prestanta fizica, ce i-au stat în
ajutor. Avea pricepere în afacerile de stat si o remarcabila intuitie politica.
Cu aceste trasaturi recunoscute, el nu-si putea tine cuvântul dat. La nici o luna dupa alegere, la 1 septembrie 1492,
Alexandru al Vl-lea numea pe nepotul sau, Juan, fiu al surorii sale, Juana, episcop de Monreale. Vaticanul s-a umplut
repede cu spanioli, rudele si prietenii Borgiilor, ochind cu lacomie posturi, venituri si onoruri. Camerierii secreti ai papei
si prietenii lui intimi erau câtiva spanioli: Juan Lopez, Pedro Caranza, Juan Marades, în timp ce capitan al garzii papale
era un "nepotel" al papei, care se numea tot Rodriguez Borgia.
Unii contemporani afirma ca Alexandru al Vl-lea si-a tinut Promisiunea data cu prilejul alegerii ca papa unuia din
cardinalii care l-au votat. La câteva zile dupa victoria lui Alexandru Borgia, se Povesteste un fapt de necrezut. Era la
sfârsitul lunii august 1492.
Batrânul Gherardo statea singur într-un jilt în una din camerele sale. Usa s-a deschis. Lucretia, fata noului papa, o tânara
de 12 ani trecuti, frumoasa ca o floare, a pasit în camera. Avea pe ea o mantie usoara. Mosneagul s-a ridicat în picioare.
Ea si-a desfacut mantia si a ramas... goala. Ca o floare usor îmbobocita. Cardinalul a ramas mut de uimire, apoi a cazut în
jiltul lui si a încremenit pe veci. Fata si-a închis mantia, apoi s-a apropiat si a luat de pe masuta talgerul de argint cu
cofeturile pregatite pentru ea si a iesit tot atât de usor precum venise. Papa Alexandru al Vl-lea se tinuse de cuvânt...
Alegerea lui a produs o deceptie generala în Italia. Rezultat al intrigilor si simoniei, aceasta alegere se anunta de rau
augur, caci Rodrigo era cunoscut prin activitatile, trasaturile si ambitiile lui. Savonarola avea un subiect gras pentru
predica sa antipapala.
Pe de aita parte, unii îl socoteau pe Rodrigo foarte inteligent, excelent cunoscator al dreptului canonic (desi facuse niste
studii mediocre), mânuitor abil al firelor politice în conditiile acelei epoci. Altii închideau ochii în mod constient la ceea
ce nelinistea punctul de vedere al bisericii, adica morala. Un contemporan, care l-a cunoscut în timp ce era cardinal,
spunea ca era abil, de o vie inteligenta naturala, priceput în materie de afaceri, cunostea eticheta si avea o figura
maiestoasâ.
Desi în acea vreme opinia publica din Italia, Franta, Spania era de o indulgenta de necrezut, Alexandru al Vl-lea a reusit
s-o socheze, în secolul al XV-lea, libertinajul claselor dominante era ceva obisnuit. Italia oferea în aceasta privinta un
aspect cu totul dezolant. Depravarea de la Neapole a fost prinsa atât de realist de Boccacio în al sau Decamerone.
Principii ecleziastici imitau si chiar depaseau exemplul celor laici. Pentru italienii Renasterii, toate acestea constituiau
ceva normal. Daca lui Rodrigo Borgia cardinalul i se mai iertau multe din faptele neobisnuite, papei Alexandru al Vl-lea
lumea nu i le ierta!
La început, lumea l-a privit ca pe ceva nou, desi un notar roman putea sa scrie: "O, doamne, desigur din cauza pacatelor
noastre, alegerea vicarului nostru pe pamânt s-a facut într-un mod atât de nedemn."
La încoronare, totul s-a petrecut normal. Cei ce se bucurau aveau motivele lor. Dar cei mai multi au înghetat.
Guicciardini arata teroarea care a cuprins mai ales pe romani când au aflat despre alegerea acestui papa. în a sa Storia
d'ltalia (1.1), el spune ca regele de Neapole a varsat lacrimi amare. Cei din alte tari nu prea stiau cine îi va pastori.
Din nefericire pentru Alexandru al Vl-lea, în afara de defectele si pacatele lui personale, mai avea si multe rude care se
adunasera la Roma într-o clica puternica, facând totul pentru a folosi norocul de a avea pe Borgia al lor ca sef al bisericii.
De fapt, papa avea la inima lui de parinte mai ales pe Juan si pe Lucretia, mai târziu si pe Cezar. Un rol deosebit îl va
juca Lucretia, fiica favorita a papei. Scriitorii de mai târziu au facut din ea, probabil pe nedrept, eroina pumnalului si a
otravii, rusinea sexului ei.
împotriva lui Alexandru al Vl-lea, ca om si politician, opozitia s-a întarit. Printre altele, pentru faptul ca nu-si respecta
promisiunile facute cu prilejul alegerii. Unul din dusmani era Giuliano della Rovere, care avea o fortareata la Ostia. Aici
fusese vizitat de Frederic de Aragon, dusmanul papei. Ostia era considerata inexpugnabila. Se afla la gurile Tibrului,
dominând întreaga regiune si putând împiedica aprovizionarea Romei. Avea armament si fortificatii puternice. Aflându-
se în mâna lui Giuliano, citadela de la Ostia era o amenintare directa împotriva papei Alexandru al Vl-lea. Infessura
povesteste ca într-o zi Alexandru Borgia s-a dus sa viziteze oraselul Magliana. Auzind bubuitul unui tun care tragea în
chip de salut, el a fost cuprins de o asemenea frica, încât s-a întors în fuga la Vatican. Se temea ca va cadea într-o
ambuscada a partizanilor cardinalului Giuliano si îsi închipuise ca loviturile de tun pe care le auzise erau semnalul
convenit între dusmani pentru a-l ataca. Infessura, secretar al senatului Romei, era bine informat. Imediat, papa a dispus
sa fie întarita Civita-Vecchia, ceea ce însemna frica de un atac al dusmanilor. în mai 1493, cheltuielile pro munitione
arcis Civitavetulae se ridicau la 26.383 de ducati. Temându-se si de alte atacuri, a ascultat de sfaturile prietenilor,
încheind o liga defensiva cu Venetia. Regele Ferdinand I de Neapole, Ferrante (1458-1494), a facut totul pentru a
împiedica aceasta alianta periculoasa pentru el. Pentru a anihila liga, el ? propus casatoria unei printese de Aragon fie cu
Cezar, fie cu Jofre, baiatul mai mic al papei. Cum aceasta încercare a esuat, Ferdinand a început sa adune trupe în
Abruzzi. Cardinalul Giuliano statea închis la Ostia, în citadela sa, sfidând pe papa. Cardinalii s-au opus propunerilor
papei de a numi o noua promotie de cardinali, având asigurat sprijinul militar al regelui de Neapole. Ferdinand I trimitea
un raport violent la Madrid, prin care aducea acuzatii grave lui Alexandru al Vl-lea. Papa era acuzat câ «strica pacea". Ca
politica lui provoaca disensiuni si scandaluri în Italia si ca face noi posturi de cardinali, pentru a le vinde pe bani. încheia
raportul sau atacând "tare" pe seful bisericii catolice, care nu tine seama de locul pe care-l ocupa în ierarhia bisericii. El
insista asupra faptului ca papa nu are alta grija decât sâ-si înalte copiii prin orice mijloace. Ca Alexandru al Vl-lea e gata
sa provoace un razboi în Italia, Roma având mai multi soldati decât preoti. Cu trei luni în urma ceruse mrudirea cu
Borgii. Acum îi defaima. Acesta era nivelul moral al secolului, al epocii. în acest spirit "moral", peste câteva luni, regele
de Neapole se declara mare prieten al papei.
Dupa alegere, papa Alexandru Borgia intra la griji cu privire la casatoria Lucretiei. Nu-i mai convenea un oarecare nobil
spaniol cu care-si logodise fata. Avea nevoie de un principe important. Lodovico Moro si Ascanio Sforza i l-au propus
pe Giovanni Sforza, iar papei îi venea bine un asemenea ginere. în primul rând era un suveran independent la Pesaro si
apartinea faimoasei case a familiei Sforza. Giovanni Sforza avea la 1492 vreo 26 de ani. Era vaduv dupa Madalena
Gonzaga, care murise la 3 august 1490. Giovanni cam ezita. Veni în secret la Roma pe 31 octombrie 1492. Ambasadorul
Ferrarei informa guvernul sau ca Giovanni se afla la Roma, dar îsi ascunde prezenta. Un spaniol, contele Gasparo,
tocmai venise la Roma pentru a-si cere cu fermitate logodnica, pe Lucretia, mai ales ca tatal ei era acum papa. Lucretia,
atunci în vârsta de doisprezece ani si jumatate, se vazu solicitata de doi pretendenti. Gasparo era gata sa provoace un
mare scandal public si facea tot felul de bravade ca un catalan ce era. Spunea ca se va plânge principilor si potentatilor
crestini, pentru ofensa ce i se face de a fi obligat sa desfaca logodna. Mai aparea înca un spaniol, furios de esecul
celorlalti compatrioti, un conte de Prada. Avea si el nevoie de sprijinul papei pentru a deveni cineva. Desigur, prin
intermediul mâinii Lucretiei...
Urmarind sa-si întareasca legaturile de familie, Alexandru al Vl-lea casatorea pe Lucretia, la 12 iunie 1493, cu Giovanni
Sforza, nepotul ducelui de Milano. Casatoria se efectua cu mare pompa. Alexandru al Vl-lea era înconjurat de 12
cardinali, având alaturi câteva femei frumoase, între care nu lipsea Giulia Farnese, "prietena" papei. La sfârsit, femeile au
dansat si s-a prezentat o comedie cu cântece si muzica. "Bine am petrecut noaptea si lumea sa judece daca e bine sau
râu", scrie ambasadorul de Ferrara în raportul sau.
Dar numai peste sase zile de la nunta sosea la Roma, Diego Lopez de Haro, trimisul preacatolicului rege al Spaniei,
Ferdinand Catolicul. Infessura ne informeaza câ în audienta cu papa din 19 iunie 1493, Haro ar fi expus nemultumirile
regelui sau cu privire la transformarea Italiei într-un teatru de neîntelegeri si lupte, nelasând pe maiestatea sa regala sa
lupte nestingherita împotriva maurilor. îsi mai exprima nemultumirea ca a adunat la Roma prea multi marrani si cerea sa-
i expulzeze. Ferdinand Catolicul mai cerea ca papa sâ-i cedeze veniturile bisericilor din Spania, ceea ce facea mai mult
de 100 de ducati de biserica, aratând câ va folosi acesti bani în razboaiele cu "necredinciosii". Regele Spaniei mai
protesta si împotriva simoniei care se practica la Vatican, vânzându-se tot felul de posturi.
în acelasi timp, ambasadorul Spaniei oferea si mâna Mariei de Gandia pentru Juan Borgia, fiul mai mare al papei. Maria
era nepoata de var a regelui Ferdinand Catolicul. Alexandru al Vl-lea mai trebuia sa se împace cu Giuliano della Rovere
si cu Virginio Orsini, pentru a se putea angaja într-o înrudire atât de înalta si atât de promitatoare pentru casa sa, pentru
dinastia Borgiilor. împacându-se cu papa, cei doi veneau la Roma la 24 iulie 1493, iar la 2 august, Juan Borgia pleca în
Spania, unde se casatorea si astfel devenea duce de Gandia.
Alexandru al Vl-lea a început sa se socoata un om norocos. Dar numai peste câteva zile, peste capul lui se revarsa un dus
rece. Trimisul regelui Frantei venea sa ceara învestitura pentru regatul Neapole. Regele de Neapole, abia cu o luna
înainte, cautase sa se împace cu papa, reluând diferite proiecte de casatorie. Papa s-a sucit, s-a învârtit, fara sa dea un
raspuns definitiv solului francez. O audienta privata a ambasadorului n-a scos nimic de la papa. Regele de Neapole era
fericit, crezând ca a scapat de furtuna. La 10 august 1493 se încheia actul de casatorie al lui Jofre cu Sancia, fiica lui
Alfonso de Aragon._
însa raporturile dintre papa si regele de Neapole s-au racit repede. La 20 septembrie 1493, Alexandru al Vl-lea numea un
lot de cardinali, dar nu dadea nici un loc pentru Neapole. Cu acest prilej aparea printre cardinali si Cezar Borgia. Era
prima promotie de cardinali ai noului papa. Unii erau oameni cumsecade. Altii nu aveau ce cauta aici, cum era Hipolit
d'Este, un copil de 15 ani sau Cezar de 16 ani. Aparea si numele lui Alexandre Farnese. Se întelege ca istoria cu ultimul
cardinal pornea de la legaturile care existau între Alexandru Borgia si Giulia Farnese, la Bella, sora cardinalului Farnese.
Alegerea noilor cardinali întarea gruparea aderentilor Borgiilor în colegiul cardinalilor. Vestea a fost primita cu neliniste
la Neapole. De suparare, Giuliano della Rovere a gemut, s-a zbuciumat si a cazut bolnav. Alexandru al Vl-lea putea sa
jubileze si sa petreaca linistit cu lumea si cu femeile lui.
în schimb, regele de Neapole era nelinistit si neîncrezator în papa. "Cu actualul papa, care mai este si originar din tara
noastra (Spania, n.n.), nu exista nici un mijloc de a trai o singura zi linistita." El banuia ca papa pregateste un atac al
francezilor împotriva Neapolelui si ultimele lui zile au fost pline de griji. Vestea mortii lui sosi la Roma la 27 iunie 1494.
Alexandru al Vl-lea nu stia ce pozitie sa ia fata de Ferdinand al M-lea, urmasul lui Ferdinand I la tronul regatului de
Neapole. Papa lr|susi era amenintat de Carol al Vlll-lea, regele Frantei, întrucât acesta feînnoise alianta si legaturile cu
Giuliano della Rovere, pe care-l considera un vajnic dusman al Borgiilor. Pentru a se mentine pe tron,
Ferdinand al ll-lea facuse totul sa intre în gratiile papei. In afara de banii pe care-i dadea, el promitea sa intre cu totul în
vasalitatea papei. Câstigat, papa anunta pe ambasadorul Frantei (februarie 1494), ca el vede "cu totala neplacere" un atac
al Frantei împotriva Neapolelui. Adresându-se lui Carol al Vlll-lea, papa se mira diplomatic de faptul ca regele francez e
gata sa atace un principe crestin, în timp ce el socotea necesara o unire a fortelor europene crestine împotriva pericolului
otoman. La 14 martie 1494, o ambasada aragoneza venita din Neapole presta juramânt de fidelitate fata de papa. Acesta
dadea o bula la 12 martie, prin care declara ferm ajutorul sau pentru casa de Aragon. La 18 aprilie, papa trimitea un legat
papal la încoronarea lui Ferdinand al ll-lea, cu toate protestele si amenintarile franceze.
Fata de interesul aratat de Spania regelui de Neapole, Alexandru al Vl-lea s-a gândit ca ar fi bine sa-si întareasca pozitiile
din aceasta parte. Asa se dezvolta proiectul matrimonial pentru Jofre, cu o printesa din casa de Aragon. Jofre era cam
tânar, având abia 12 de ani. Baiatul fusese recunoscut de papa ca fiind al sau, printr-o bula în toata regula. La fel ca si
ceilalti bastarzi. Desi spun unii ca în cazul lui Jofre, papa ar fi putut sa o acuze pe batrâna lui amanta Vanozza de tradare,
de necredinta. Nimeni n-a stiut daca papa are rezerve în acest caz. Pentru Jofre solicitase mâna frumoasei Sancia de
Aragon, fiica naturala a lui Frederic al ll-lea, mostenitorul regatului de Neapole.
Cei din familia Sforza s-au gândit prea târziu sa ofere o nevasta pentru Jofre. Multa vreme, chiar Giuliano della Rovere
cautase sa convinga pe napolitani de a se înrudi cu Borgii, pentru a lovi în familia Sforza. Sancia primea ca zestre
principatul Squillace si zece mii de ducati renta anuala. Marea grija a lui Alexandru Borgia era Juan cel frumos, Juan cel
iubit, Juan însasi inima tatalui. Juan putea sa se gândeasca la cele mai mari onoruri si mariri pe care le-ar fi putut primi
cu ajutorul papei. Era acoperit de favorurile papei, dar si el satisfacea "micile placeri" ale papei, cum ar fi o tânara
spaniola sau italianca sau... Viitorul lui Juan era deschis tuturor orizonturilor, iar prin casatoria cu Maria Enriquez,
ducesa de Gandia, se înrudise chiar cu regele spaniol. Se gasea, deci, sub înalta protectie regala. Juan avea posibilitatea
de a deveni un mare condotier, comandant de osti mercenare. Tatal sau se gândea cu placere la aceste perspective. Tânar,
frumos, bogat, Juan Borgia, duce de Gandia, avea însa mai multa placere sa petreaca cu doamnele decât sa se gândeasca
la tot felul de probleme plicticoase. Era un temperament cam dezordonat care l-a împins mai mult spre aventura care îi
dadea iluzia ca a învins într-o mare batalie. Cauta admiratia publicului si era fidel unor manifestari spre snobism. Pentru
el, principele Djem, ostaticul turc de la Vatican, era personajul cel mai interesant. Djem nu avea o fata atât de diabolica
dupa cum l-a prezentat Andrea Mantegna, însa avea trasaturile unei cruzimi asiatice cu totul deosebite. Atractia ducelui
de Gandia pentru lucruri deosebite, pentru orgii si placeri, l-a facut sa creada ca i-ar sta cel mai bine imitând
îmbracamintea turceasca a lui Djem. Romanii au fost scandalizati, vazând pe papa, miscându-se prin oras si vizitând
biserici, pazit de o puternica unitate de ostasi, în fruntea carora era purtata crucea, în timp ce în fata ei calareau doi
barbati îmbracati turceste: Juan de Gandia si turcul Djem. Atât prizonierul cât si paznicul aveau vesminte orientale, iar pe
cap turbanele dusmanilor crestinatatii. în mijlocul acestei cete pestrite, calarea papa. Era mai curând exotismul unei
cavalcade neobisnuite, decât vizita unui papa la bisericile catolice ale Romei. Femeile veneau sa se închine asteptând
binecuvântarea papei; ele se uitau curioase si înfiorate la figura cruda a lui Djem, dar priveau si zâmbeau cam mult
frumoasei figuri a lui Juan si nu arareori aruncau zâmbete dulci si înaltei figuri a papei, care, la rândul lui, era extrem de
atent, si binevoitor, si plin de zâmbete în fata sexului slab.
Casatorit cu nepoata regelui Spaniei, una din cele mai mari case domnitoare din Europa, Juan avea în mintea papei locul
cel mai înalt. Lui îi prevedea cele mai glorioase perspective, prin care neamul Borgia trebuia sa urce foarte sus în istoria
politica a Italiei sau poate chiar mai mult. însa acest fiu, menit sa fie "mare", nu avea calitati decât pentru placeri
marunte. Nici dupa însuratoare nu-si tinea rangul si nici nu respecta regulile casatoriei cu o nepoata regala. Scrisorile din
1494, trimise de papa fiului neascultator, sunt aspre si adeseori pline de blânda furie parinteasca.
Toate acestea l-au determinat pe Alexandru al Vl-lea sa duca un timp o politica vadit prospaniola, proaragoneza. în
Franta, pozitia politica a papei a provocat o mare consternare. Se discuta ca toate beneficiile papale din Franta sa fie date
cardinalului Ascanio Sforza.
în anul 1494 se simtea vântul unei invazii dinspre nord. Savonarola anunta la Florenta ca va veni trimisul lui Dumnezeu,
Carol al Vlll-lea, regele Frantei, care trebuia sa pedepseasca pe principi, poporul de rând si biserica, pentru pacatele lor.
Carol al Vlll-lea era aliatul natural al lui Lodovico Moro, tiranul din Milano, dar putea fi si complicele lui Alexandru al
Vl-lea. Atât papa cât si Lodovico încercau sa scape de primejdie pe socoteala regatului de Neapole, care era mostenirea
lui Carol de Anjou, alungat de spanioli.10' Alfons al V-lea, rege de Aragon si Sicilia (1413-1458), a cucerit Sicilia
peninsulara (regatul Neapole) de la francezi (1433-1442), devenind rege al Celor doua Sicilii. Apoi va urma Ferdinand I,
Ferrante (1458-1494). Nici papa n<J renuntase la ideea unei suzeranitati pontificale asupra Neapolelui. Acest mare fief,
dorit de papii secolului al XV-lea si mai ales de Alexandru al Vl-lea, putea fi împartit între nepotii si fiii lor. însa nici
Spania lui Ferdinand Catolicul si a Isabellei nu voia sa scape printre degete mostenirea aragoneza din Italia. Alexandru
Borgia era spaniol, era jurist si om politic, întelegea prea bine sansele si importanta acapararii regatului de Neapole.
La un an dupa alegerea lui ca papa au aparut numeroase probleme extrem de grave pentru Italia. Puternicele state
nationale vecine, bine închegate, porneau sa cucereasca bogata, dar farâmitata Italie. Suna ceasul fatal pentru tiraniile
italiene. Carol al Vlll-lea spusese ca va plasa pe tronul din Istanbul pe principele Djem, turcul ce se afla în "custodia"
papei. Alexandru al Vl-lea se pierduse în fata multelor pericole externe, de aceea ajunsese sa ceara ajutor de la sultan.
Sultanul i-a trimis papei o scrisoare notata de Burchard si de Sanudo, în care preciza:
"Pentru linistea si onoarea sf. parinte si propria sa linistire, este bine ca mai întâi sa moara printul Djem, care este de
altfel muritor si prizonier al sanctitatii sale, iar aceasta cât mai curând posibil si în modul în care îi va face placere
sanctitatii sale." Djem putea iesi din nelinistile acestei vieti, iar sufletul lui putea trece într-o lume mai fericita. Drept pret
al sângelui, sultanul promitea papei 300.000 de ducati, prietenia lui eterna si pace pentru crestinii din Orient.
Ciudata prietenie între seful bisericii crestine si seful statului "necredinciosilor"! Ciudata întelegere pusa la cale de papa
de la Roma!
Alt pericol pentru Alexandru Borgia îl constituiau manevrele politice ale lui Giuliano della Rovere, care era gata sa
paraseasca partida regelui de Neapole si sa se alieze cu regele Frantei, pentru a putea ataca cu toate fortele pe Alexandru
al Vl-lea pe tarâm religios. în aprilie 1494, Giuliano se îmbarca si lasa Ostia unui nepot. Desi citadeia era bine înarmata
si aprovizionata, Ostia s-a predat în mai 1494 papei Alexandru al Vl-lea, care o asaltase împreuna cu regele de Neapole.
Astfel, papa crea o legatura pe mare cu Neapole. Cu putin timp înainte avusese loc nunta lui Jofre cu Sancia. Familia
Borgia primise numeroase beneficii si fiefuri din partea regelui de Neapole.
între timp, cardinalul Giuliano della Rovere ajunsese în Franta. Aici luase contact cu Carol al Vlll-lea, care, la 17 martie
1494, anuntase expeditia sa în Italia. începeau razboaiele pentru Italia si pentru echilibrul politic european (1494-1559).
Alianta lui Giuliano cu regele Frantei era un mare pericol pentru Alexandru Borgia. Giuliano insista sa fie convocat un
conciliu care sa-l judece pe papa. Carol al Vlll-lea abia astepta si el momentul întrevederii la Roma, pentru a ridica
problema reformei bisericii. Alexandru al Vl-lea ar fi dorit ca nimeni, si în acest sens facea apel la cardinalii din opozitie,
sa nu ridice problema alegerii simoniace a lui, fapt care ar fi întarit necesitatea unei reforme. Mai ales ca acestui fapt i se
adaugau si tendintele miscarii galicane (de creare a unei biserici nationale franceze eliberata de autoritatea papei),
exprimata ferm în Franta, extrem de periculoasa pentru puterea spirituala si materiala a Romei papale. Se prea poate ca
papa sa fi avut o mare frica de conciliu. Când au aparut ambasadorii lui Carol al Vlll-lea, în mai 1494, exprimând
drepturile si cerând învestitura regelui francez pentru regatul Neapole, papa nu stia cum sa scape de ei. Alexandru al Vl-
lea a cautat sa evite raspunsul, cerând timp pentru "a analiza" problema. însa ambasadorii au fortat nota, angajând pe toti
dusmanii papei în solda regelui Frantei. Printre ei se afla si Fabricio Colonna. Multe state italiene vasale papei
manifestau tendinte suspecte. Papa ajunsese la limitele disperarii.
Aliatul sau, Ferdinand al ll-lea, regele de Neapole, avea relatii bune cu sultanul Baiazid al ll-lea. Papa însusi îl
recomandase sultanului printr-o scrisoare din 12 mai 1493. El mai scria sultanului ca regele Frantei intentioneaza sa-l ia
pe Djem, care se afla "în pensiune" la Vatican, si sa-l ridice pe tronul sultanilor. în aceste împrejurari, papa solicita
sprijinul sultanului, pentru ca prin presiunile lui diplomatice si militare, Venetia sa i se alieze împotriva lui Carol al Vlll-
lea. întrucât Venetia a refuzat, papa se gasea singur cu Ferdinand al ll-lea în fata invaziei franceze. împreuna cu regele de
Neapole, papa a facut un plan de bataie, organizând trupele de care dispuneau si asezându-le pe pozitii. Dintre cardinali,
Ascanio Sforza fugise la prietenul sau Colonna, iar Giuliano se afla în Franta.
în august 1494, Carol al Vlll-lea venea la Grenoble, având asigurata cooperarea lui Lodovico Moro si neutralitatea
Venetiei. La 3 septembrie 1494 trecea granita Savoiei, hotarât sa puna în aplicare "drepturile" lui la coroana regatului de
Neapole. Avea o artilerie foarte buna si numeroasa si o armata de 31.500 de oameni pe uscat, iar pe mare 10.400 de
oameni. Tânarul rege al Frantei era mic de statura si slab. Avea cap mare si picioare subtiri. Zaccaria Contarini,
ambasadorul Venetiei, adauga faptul ca avea nas mare, buze groase, gura permanent deschisa. Era foarte sensibil la
frumusetea fizica. Avea Planuri mari, acest rege mic. Unii îi atribuie si dorinta de a face o cruciada antiotomana, de a
elibera Ierusalimul. Deocamdata începea un razboi de cucerire a Italiei.
La apropierea francezilor, Florenta lui Pietro de Medici si Venetia s-au închis într-o prudenta neutralitate. Micii tirani
erau atrasi de simpatia pentru familia Sforza si pentru francezi.
Carol al Vlll-lea cuceri usor Torino, Pavia. La 18 octombrie 1493 primea un trimis al papei care-i transmitea dorinta lui
de a renunta la Neapole. Atunci când Catarina Sforza si fiul ei, Ottaviano, au trecut de partea Frantei, întreaga Romagna s-
a rasculat împotriva papei. Alte orase au fost cucerite de francezi, care se apropiau de posesiunile florentine. Mergea
vorba ca francezii sunt niste oameni uriasi, de natura feroce si bine înarmati. Carol al Vlll-lea anunta ca membrii casei
Colonna se afla sub protectia sa. Alexandru al Vl-lea gândea sa se apere cu armele. A luat o serie de masuri preventive,
printre care aceea de a-l închide pe Djem în castelul Sant-Angelo. Carol al Vlll-lea înainta fara nici o opozitie.
"Dumnezeu însusi protejeaza expeditia noastra", exclama Philippe de Commines. Regele Frantei patrunse în Toscana.
Descompusa politic, Italia zacea la picioarele cuceritorilor, înfrânta din cauza neprevederii si egoismului principilor
statelor italiene.
La Florenta poporul se rascula, Medicii fugeau si glasul de tunet al calugarului Savonarola chema pedeapsa lui
Dumnezeu asupra celor rai, prin mâna lui Carol al Vlll-lea si a francezilor lui. Regele francez refuza sa primeasca pe
trimisul papal. "Voi merge singur în orasul etern pentru a discuta cu papa", spunea Carol al Vlll-lea. Iar cardinalul
Piccolomini, care fusese primit de regele Frantei, adauga faptul ca acesta spunea sus si tare ca "va reforma biserica".
La 9 noiembrie 1494 era ocupata Pisa, iar la 17 noiembrie francezii intrau în Florenta, în strigate de Viva Francia! Aici,
Carol al Vlll-lea alcatuia un manifest în care se putea citi printre rânduri o amenintare evidenta la adresa papei: va fi
convocat un conciliu, care va depune pe papa. Alexandru al Vl-lea refuza cererea lui Ferdinand al ll-lea de Neapole de a
excomunica pe Carol al Vlll-lea si pe Lodovico Moro. Plin de furie, Ferdinand al ll-lea se plângea, într-o scrisoare
trimisa ambasadorului sau din Florenta, de zgârcenia, de nepotismul si de lasitatea papei. în realitate, Alexandru al Vl-lea
se gasea într-o situatie foarte grea. Toti dusmanii sai erau concentrati în jurul regelui Frantei. Feudalii rebeli se razboiau
cu trupele papale în jurul Romei. Regele Frantei putea convoca un conciliu care sa pronunte demiterea papei. Cardinalul
Giuliano della Rovere, care se afla în preajma lui Carol al Vlll-lea, putea fi un martor periculos cu privire la alegerea
simoniaca a lui Alexandru al Vl-lea. Sanudo noteaza ca papa astepta în fiecare zi ca regele Frantei sa se prezinte la
portile Romei cu un antipapa.
în noiembrie 1494, Ascanio Sforza îl sfatuia pe papa sa ia o pozitie de neutralitate fata de campania franceza. Papa nu fu
de acord încerca totusi sa aiba o întâlnire cu regele Frantei. Acesta refuza si comunica papei câ-l va întâlni la Vatican.
Carol al Vlll-lea declara unei alte delegatii ca va petrece Craciunul la papa si atunci vor discuta toate problemele care-i
intereseaza pe amândoi. Trimisul papei, cardinalul Sanseverino, venea în fuga cailor pentru a raporta papei un asemenea
raspuns. Dar si francezii veneau repede pe urmele lui. Papa îsi pierdu capul. Lasa sa treaca prin Roma trupele napolitane
care plecau împotriva francezilor. Vedea cu groaza trecând de partea francezilor familiile Orsini si Colonna. Fortificând
Sant-Angelo, oferi arme spaniolilor. îsi ascunse averile si tiarele la Sant-Angelo. Pregati caii pentru fuga. Dar unde? El
însusi nu stia. Cardinalii care calareau în cortegiul regelui francez, pregateau actul de acuzare de simonie si de depunere
a papei Alexandru Borgia.
Invadând statul papal, o companie franceza reusi sa captureze pe Giulia Farnese, metresa papei, pe Adriana si alte
personaje din anturajul sanctitatii sale, nu departe de Viterbe. Giulia era "inima si ochii papei". Carol al Vlll-lea nici nu
dori sa o vada, dar ceru drept rascumparare 3.000 de ducati. Aceasta întâmplare tragicomica era lovitura de gratie pentru
papa. Pentru Italia, aventura romantica ce se petrecea a fost un moment de emotie. însa scandalul public n-a putut fi
evitat, în centru! batjocurii aflându-se papa. Regele Frantei trimise femeile sub o escorta de 400 de calareti pâna la
portile Romei. Ambasadorul Trotti al Ferrarei informa guvernul sau ca femeile prinse si restituite sanctitatii sale erau
totul pentru papa, iar cei care le-au predat ar fi putut cere tot ce si-ar fi dorit pentru a le restitui. Francezii nu au primit
nici macar cei 3.000 de ducati, desi papa ar fi fost dispus sa le dea 50.000 pentru a o reprimi pe Giulia. Alexandru al Vl-
lea le întâmpina îmbracat în negru, cu o bereta de catifea la moda, cu cizme spaniole, înarmat cu pumnalul si cu sabia.
Galant, e drept, dar tare ridicol. Un adevarat costum de trubadur medieval.
La 19 decembrie 1494, papa vedea de la ferestrele Vaticanului galopând cavaleria franceza, în apropiere de câmpia din
fata fortaretei Sant-Angelo, si a trimis tot felul de emisari la regele francez. Abia în noaptea de Craciun au aparut trei
trimisi ai regelui Frantei. Erau cam neciopliti. Se asezau unde nu erau poftiti. Maestrul de ceremonii, Burchard, a avut
mult de suferit de pe urma nerespectarii protocolului. Au început discutiile. Foarte grele si greu de rezolvat. Carol al Vlll-
lea cerea sa-i fie predat imediat Djem. Papa sustinea ca-l va preda la sfârsitul cruciadei. S-a ajuns totusi la o întelegere.
La 27 decembrie, armatele franceze intrau în Roma. Papa se predase cu totul în mâinile lui Carol al Vlll-lea. Dadu ordin
sa se deschida portile Romei si oferi acestuia guvernamântul militar al orasului. Papa îsi retragea armatele sale la Borgo.
Binecuvânta dreptul de cucerire si ura victorie asupra tiranului din Neapole; oferi regelui francez coroana celor doua Sici
Iii si mai multe orase din patrimoniul statului papal, renunta la alianta cu turcii si declara ca-l va preda pe Djem. Drept
zalog pentru credinta sa, Papa oferi pe fiul sau, cardinalul Cezar. în aceste conditii, Carol al Vlll-lea îi lasa cheile
Vaticanului, pe blonda Giulia si nu ridica nici o obiectie.
în acest timp, Ferdinand fugea în Sicilia, iar de aici în Spania. Iar Lodovico Moro astepta zadarnic la Milano vesti "bune"
despre "prinderea si decapitarea" papei Alexandru Borgia.
în seara zilei de 31 decembrie 1494, papa privea din fundul Vaticanului cum trecea infanteria franceza, cu tunurile (36 de
tunuri din bronz), în aclamatiile poporului roman, care se bucura pentru Franta, pentru familia Colonna si cardinalul della
Rovere. Totul parea maret, fascinant si... îngrozitor.
Papa se temea ca va fi convocat un conciliu care sa-l depuna. Tocmai Ascanio Sforza primise de la el cei mai multi bani.
Acesta sa fie acuzatorul? însa Carol al Vlll-lea nu se gândea la depunerea papei. Un asemenea act ar fi ridicat obiectii din
partea marilor puteri, care si asa nu erau de acord cu actiunea pe care o întreprindea Franta. Prin amenintari si teroare, de
la Alexandru Borgia putea primi orice ar fi dorit. Acest papa era mai maleabil si mai gata la concesii decât oricare altul.
La 10 ianuarie 1495, papa a cedat definitiv si s-a încheiat o conventie între el si Carol al Vlll-lea. Printre altele se
prevedea: Cezar va fi "atasat" timp de patru luni armatelor franceze în calitate de legat, dar de fapt era ostatic; în timpul
"cruciadei", Djem va fi predat regelui francez, urmând ca papa sa continue a primi cei 40.000 de ducati pentru
întretinerea lui; se dadea amnistie generala pentru cei ce s-au aliat cu Franta. Papa acorda libera trecere prin statele sale
armatelor franceze. Cheile orasului vor fi restituite papei, când regele va pleca spre Neapole. Nu se vorbea despre
investitura pentru regatul Neapole. Papa nu pierdea nimic.
La 18 ianuarie 14Q5 avu loc ratificarea tratatuiui, iar Carol al Vlll-lea se conforma uzantelor: îngenunche de trei ori dupa
regula, saruta mâna si pantoful papei, dupa care papa îl îmbratisa. în discursurile lor, regele Frantei si presedintele
Parlamentului din Paris recunosteau pe Alexandru al Vl-lea ca "adevaratul vicar al lui Hristos si urmasul apostolului
Petru..." Usuratica femeie si politica!... La 25' ianuarie, papa si Carol al Vlll-lea s-au dus de la biserica Sf. Petru pâna la
biserica Sf. Pavel. Lumea trebuia sa stie despre alianta celor doi.
însa între populatie si armatele franceze s-au ivit repede certuri, neîntelegeri, batai. Hrana nu ajungea. Armata nu avea ce
mânca. Se fura. Se faceau violuri, crime. Carol al Vlll-lea astepta investitura papei pentru Neapole. Pleca abia la sfârsitul
lunii ianuarie, luând cu el pe Cezar si pe Djem. La Neapole ramasese un fiu al lui Ferdinand al ll-lea, lipsit de orice
experienta. în drumul spre Neapole, ambasadorii regelui Spaniei veneau sa protesteze împotriva presiunilor lui Carol al
Vlll-lea fata de papa si a atacului îndreptat spre Neapole. Ei cereau eliberarea fortâretei Ostia si a lui Cezar Borgia,
precum si renuntarea la actiunea fata de Neapole. O surpriza neplacuta pentru Carol al Vlll-lea a fost fuga lui Cezar din
lagar si refuzul papei de a-l înlocui. în cuferele lui Cezar, asezate pe cei 30 de catâri, nu s-au gasit decât paie si bolovani.
Orasele si fortaretele din regatul Neapole s-au predat fara rezistenta. Localitatea Monte San Giovanni, care s-a opus, a
fost distrusa, iar populatia omorâta. Vestea aceasta a determinat pe soldatii napolitani sa se predea. Nici spaniolii, nici
turcii nu veneau în ajutor. La sfârsitul lunii februarie 1495, Carol al Vlll-lea intra în Neapole, în aclamatiile populatiei.
La 25 februarie, Djem a murit subit la Neapole. Se spunea ca "a baut si a mâncat ceea ce nu convenea stomacului sau".
Au ramas destule documente care arata amestecul subtilelor otravuri ale Borgiilor. Papa primea în schimb o suma
frumoasa de la sultanul Baiazid al ll-lea. Era recompensa promisa.
Neapole fusese ocupat fara lupta. Carol al Vlll-lea, omul acela mic si meschin, cu frunte tesita, fu apucat de un acces
subit de dragoste. Dar dupa o noapte petrecuta cu cea mai frumoasa pescarita din Santa Lucia, tânara si frumoasa Laura
se întoarse acasa, la Capri, si de dezgust se arunca în mare...
Curând dupa ocupatie, bolile, si mai ales sifilisul, "boala frantuzeasca", s-au întins odata cu armatele regelui. Populatia
nu mai era de acord cu ocupatia franceza care nu adusese nimic bun. Dimpotriva, stari mai grave în ceea ce priveste viata
de toate zilele, boli, hrana, mizerie. Statele italiene se miscau. în spatele francezilor, papa, ducele de Milano, Venetia,
regele Spaniei si împaratul formau o liga, în martie 1495. Termenii tratatului vorbeai- despre "protectia crestinatatii
împotriva turcilor si apararea demnitatii sfântului sediu si a drepturilor Sfântului Imperiului Roman". Aliatii se angajau
mutual sa-si apere statele fata de orice atac din afara. Fiecare venea cu fortele militare proprii, chiar papa aducea trupe,
însa promitea si "armele sale spirituale".
Furios, Carol al Vlll-lea a hotarât sa se retraga, înainte de concentrarea fortelor ligii. Dar înainte de asta, el se încorona în
catedrala din Neapole. La 20 mai începu retragerea. Alexandru al Vl-lea s-a vazut primul expus pericolului. în urma
examenului situatiei, Papa s-a hotarât sa ramâna la Roma. înainte de a iesi din viesparul italian, Carol al Vlll-lea a promis
papei un tribut anual de 50.000 de ducati si un dar de 100.000 de ducati, ramasi neplatiti de catre Ferdinand al ll-lea, în
schimbul investiturii pentru regatul Neapole. papa raspundea evaziv si la 27 mai 1495 pleca cu trupele si cu 20 de
cardinali la Orvieto.
La 1 iunie 1495, Carol al Vlll-lea intra din nou în Roma. Mai spera sa aiba o întrevedere cu papa. însa acesta fugea din
loc în loc si refuza sa ia contact cu trimisii regelui francez. Carol a înteles ca nu mai are ce astepta si s-a grabit sa se
retraga. O scurta batalie s-a dat la trecerea prin Apenini. Trupele italiene nu au putut opri trecerea celor franceze, care
însa pierdeau bagajele si prada adunata de-a lungul drumului prin Italia. într-un acces de patriotism, multi preoti italieni
au vorbit despre "victoria de la Farnua", pe când în realitate nu era tocmai asta. Abia la 27 iunie 1495, papa reintra în
Roma. El a fost insistent invitat sa dea un avertisment de excomunicare regelui francez. însa Borgia trasese învataminte
din lectiile istoriei si a refuzat.
Italia era plina de ruine. Ferdinand al ll-lea, iar apoi Frederic I de Aragon (1496-1501) rezistau greu la Neapole, doar cu
ajutorul Spaniei. Numai Roma si Venetia îsi mentineau situatia politica în Italia. Celelalte statulete italiene decâzusera cu
totul. Tirania pontificala suferise cel mai putin de pe urma invaziei franceze. Curând, dinastia Borgia s-a vazut în fata
unor situatii noi, cu totul speciale. Rolul si ambitiile papei crescusera. Politica ezitanta si contradictorie a lui Alexandru
Borgia a facut loc unui plan ferm: de a crea un stat nou, o monarhie, pe ruinele tiraniilor italiene decazute, descompuse.
Expeditia ridicola a împaratului Maximilian I împotriva Florentei arata slabiciunea Imperiului. Socotind ca Franta e
departe si netinând seama de apropierea Spaniei, Alexandru al Vl-lea începu a se gândi la ale sale. Invazia franceza îi
demonstrase ca el nu poate sa aiba încredere în marii sai vasali. Cei mai puternici îl parasisera în momentele cele mai
grele, facusera aranjamente separate si trecusera de partea dusmanilor. Cei mai rai pareau a fi Orsinii, care îl aruncasera
pe papa în bratele francezilor. Ei trebuiau vânati si exterminati. Gândurile papei se opreau la Juan de Gandia, a carui
încoronare o dorea. Acestuia a început sâ-i acorde o mare atentie, sâ-i cedeze teritorii ale bisericii sau fiefuri ale vasalilor
bisericii: Ostia, Corneto, Civita-Vecchia, Viterbe. Printr-o bula din februarie 1496, castelele Orsinilor erau confiscate de
papa. Numea pe ducele de Gandia în calitate de gonfalonier11) al bisericii. Apoi l-a trimis cu trupele papale, împreuna cu
ducele de Urbino, cu Fabrizzio Colonna si Antonio Savelli, sa ocupe Bracciano. însa armatele papale au fost respinse, iar
într-o batalie crunta dusa sub zidurile Romei, pontificalii au fost grav înfrânti, ducele de Urbino a fost luat prizonier,
ducele de Gandia a fost ranit. Prin intermediul regelui spaniol se încheia o pace nu prea onorabila pentru papa. Prima
încercare politica familiala a lui Borgia esua. Orsinii reprimeau bunurile acaparate de papa. La 15 martie 1497, Gonzalvo
de Cordova si Juan de Gandia reintrau în Roma. Primul era un bun razboinic si un om de stat, al doilea un biet principe
de comedie acoperit cu aur si bijuterii. Continua înflorirea nepotismului. Un cardinal spunea ambasadorilor Florentei:
"Când ma gândesc la viata papei si a unor cardinali, mi-e rusine ca fac parte din curie..." La Roma domnea o mare
nemultumire fata de Alexandru al Vl-lea. în afara de ura împotriva Borgiilor, se mai adauga si ura fata de domnia
spaniolilor, caci politica acestora dirija curia papala, mai ales dupa ce Alexandru al Vl-lea mai numise un mare numar de
cardinali de origine spaniola.
Juan de Gandia era la Roma. Jofre, care se afla la Neapole în 1495, urma toate peripetiile familiei de Aragon, în fuga si
reîntoarcerea de la si la Neapole. Dupa retragerea lui Carol al Vlll-lea, el se gasea cu Sancia la Neapole, de unde venea la
1496 la Roma. Sancia nu era prea încântata de sotul oferit de destin, dar va gasi consolare destula. Cu ai sai 16 ani, ea era
deja cunoscuta ca una din frumusetile vremii. Cu plete negre, cu ochi meridionali umbriti de gene mari, o frumusete
puternica ce te facea sa-ti amintesti de cântata insula Capri, Sancia avea sa impresioneze puternic pe cei de la Vatican.
Mai ales pe cumnatii ei cu care va avea legaturi foarte... intime. Ce putea reprezenta pentru ea un baietas de 13 ani, fata
de cei 16 ani ai ei. si înca ce 16 ani! Dar în fata deziluziilor se ridicasera si ambitiile ei. Era doar fiica (nelegitima, e
drept!) unui rege de Neapole. Probabil fusese îndragostita de un oarecare Onorato Caetani, dar acum trebuise sa se marite
cu un baietas. Nunta începuse la 6 mai 1494, la Castel Nuovo. Parca si-a mai schimbat gândurile când au aparut nuntasii
îmbracati în aur, acoperiti cu diamante si rubine. Instinctul ei a simtit ca va fi dorita, ca va naste pasiuni. Ca nu se va
simti rau, ca femeie, în lumea noua a Vaticanului, unde nu se gaseau numai calugari. La Neapole era mai multa viata
eroica si cavalereasca, dupa moda spaniola. Acolo fusese ridicat si Jofre la rangul de cavaler. Dupa regulile medievale,
Jofre îngenunchiase în fata regelui Ferdinand I, iar acesta îl atinsese cu sabia pe umarul stâng pronuntând formula
consacrata: "Eu si Sfântul Gheorghe te facem cavaler." si iata-l pe tinerelul Jofr6 cavaler si mire. Devenea principe de
Squillace. Dupa nunta si petrecere, seara, cei doi miri au fost condusi în camera nuptiala, acolo unde nu numai mireasa ci
si mirele au fost dezbracati si asezati în pat, dupa ceremonialul prescris de moravurile epocii.
Aflam în primavara anului 1496 pe toti bastarzii adunati în jurul Papei. Fiecare din acesti parveniti dorea cu aviditate
onoruri, putere, bunuri. Tineri, frumosi, plini de vicii, aveau între ei relatii amiabile si destul de delicate. Nu era vorba de
niste brute salbatice. Erau si ei niste criminali privilegiati, ca si alti principi si seniori ai epocii, întrebuintând, cu mai
multa maiestrie decât altii, pumnalul si otrava. înlaturau pe oricine statea în calea dorintelor si profitului lor.
Desigur ca între copii trona tatal. El avea cuvântul ultim. In jurul lui se aflau cele doua tinere frumoase, fiica si nora,
avide de placeri, carora li se alaturau adeseori multe femei de moravuri usoare sau îndoielnice din Roma. La 1496,
Vaticanul primea omagiul nobilimii romane, în prezenta Lucretiei care avea 16 ani, a Sandei, care avea 17 ani si a
Giuliei Farnese, care se gasea sub protectia directa, imediata, a papei... în salile Vaticanului, romanii stiau ca aceste
femei nu duceau o viata virtuoasa. Muzica, dansul, serbarile, mascaradele umpleau de zgomot Vaticanul. Numeroase
cavalcade au traversat Roma în acesti ani de stapânire a dinastiei Borgia. Plin de senzualitate, papa nu era un gurmand,
un mâncau. Multi cardinali se fereau sa ia masa cu el, pentru ca ramâneau flamânzi.
întâmplarile din Vatican capatau proportii uriase în afara. Se povesteste ca în octombrie 1496, Juan i-a adus tatalui o
tânara spaniola. Multi au vorbit de o "aventura criminala" a papei. Iar Sancia, care venea de la cea mai vicioasa curte,
disputata de cei doi cumnati, Juan si Cezar, a avut legaturi amoroase cu amândoi. Ba chiar si cu alti feudali romani.
Savonarola avea exemple de viciu, imoralitate, decadere grava, nepotism si tot ce poate fi mai condamnabil în acest
centru al crestinatatii.
Cu toti bastarzii în jurul lui, papa îsi facea mari planuri. E cam greu de definit caracterul politicii lui Alexandru al Vl-lea.
într-un om exista atâtea varietati de caracter, de complexitati psihice! Despre Alexandru al Vl-lea, contemporanii
spuneau: "Papa are zece inimi." Dar si pentru a-si consolida o pozitie sigura, de ce n-ar crea o puternica dinastie
borgiana, careia sâ-i asigure un stat laic corespunzator? în acest scop, figura principala menita a rezolva aceasta
problema era ducele de Gandia. Desigur ca papa avea o apreciere subiectiva si mult prea optimista cu privire la Juan, la
valoarea si capacitatea politica si militara a acestuia. între anii 1494 si 1495 el refuzase sa vina din Spania, unde petrecea
admirabil. Lasându-si nevasta acasa cu micul Juan al ll-lea, ducele de Gandia venea la Roma în 1496, cu nepasarea celor
20 de ani ai sai. La 10 august, Juan îsi facea intrarea în Roma. Cardinalii asteptau la Civita-Vecchia. Cezar, cardinal si el,
îl astepta sâ-l conduca cu toate onorurile la palatul apostolic, la Vatican. îmbracat bogat, plin de perle si ornamente, Juan
a reusit sa înmarmureasca lumea adunata.
Pus în fata unei sarcini concrete, Juan s-a dovedit cu totul incapabil. Trimis sa pedepseasca pe Orsini, el a început ca un
mare condotier sa cucereasca zece castele. S-a oprit în fata unui castel puternic condus de una din femeile razboinice pe
care le-a oferit Renasterea italiana. Era Bartolomea Orsini. împreuna cu sotul ei, un valoros om al epocii, alcatuiau un
cuplu redutabil. Din înaltimile turnurilor, steagul francez sfida planurile papei. Sub îmbracamintea lui stralucitoare, Juan
a suspinat, gândindu-se cât de greu este razboiul si ce frumoase si interesante sunt aventurile galante. Atunci a început sa
plateasca, pentru a gasi tradatori în rândurile aparatorilor. Dar o armata a Orsinilor veni în ajutorul asediatilor si trupele
papale au fost nimicite. Asa se încheia cunoscuta înfrângere a lui Juan.
La Roma s-a stiut ca incapacitatea lui Juan a fost cauza dezastrului. însa acesta, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic, a
luat de la capat serbarile, petrecerile si legaturile galante. Se gândea ca, dupa ce aventura razboiului se sfârsise rau, era
mai bine sa ramâna în lumea carnavalurilor si ca ar fi pacat sa nu-si petreaca viata dupa gustul lui. Semana mult cu gustul
augustului sau tata. Chiar îi adusese tatalui o tânara si frumoasa aragoneza. La Vatican îl pândeau si pe el câteva perechi
de ochi. Mai întâi ochii Sanciei de Aragon, nevasta micului Jofre. Dupa spusele repetate ale epocii, nu era vorba numai
de un joc!
Cezar si-a dat seama ca Juan a pierdut mult în ochii papei, dupa înfrângerea suferita. Desi Cezar era si el iubit de
parintele-papa, totusi Juan avea menirea de a duce la glorie familia Borgia. Cezar mai era lovit profund si de "prietenia"
dintre Juan si Sancia si chiar dintre Juan si Lucretia, sora lor. Era prea mult. Trebuia îndreptata eroarea destinului. Asa se
anunta anul 1497.
Papa facuse planul de a crea un stat, cu o suveranitate sprijinita de biserica catolica, stat care sa fie arbitrul peninsulei
italice. Nu prea astepta ceva din afara. Esuata expeditie a împaratului Maximilian I împotriva Florentei în 1496 îi
demonstrase incapacitatea imperiului german. Considera ca Franta e departe, iar Spania nu va interveni. Cu aceste
perspective daduse lui Juan numeroase posesiuni din bunurile bisericii si din feudele Orsinilor tradatori. Era la începutul
anului 1497. Papa întâlnise o puternica opozitie si dezaprobari pentru recompensarea acestui "general" incapabil. Insa
asta nu era totul. Cezar avea sa dea, la rândul lui, un spectacol unic crestinatatii.
în vara anului 1497, ginerele papei, Giovanni Sforza, fugea la Pesaro. Totusi, în aceste momente, papa se simtea puternic
si Pregatea manifestarea primelor semne ale gloriei lui Juan. La 7 iunie 1497, Alexandru al Vl-lea anunta pe cardinali ca
va preda iubitului sau fiu, Juan, Benevento cu toate fortaretele si dependintele. Cardinalii au csdat, stiind ca rezistenta lor
e inutila. Multi dintre ei au cautat sa câstige prietenia marelui favorit al papei. Atunci când, într-o seara, la o Petrecere în
casa lui Ascanio Sforza i s-a spus lui Juan, care se obraznicise cu ifosele lui, ca este o nerusinare care evidentiaza -
originea lui bastarda", Alexandru al Vl-lea trimise în aceeasi noapte trupe papale care l-au arestat si omorât imediat pe
îndraznetul -vinovat", aruncându-i cadavrul în Tibru. Era vorba de un nobil roman.
Dupa aceasta dovada de putere a tatalui, fiul a devenit mai violent în vorbele si faptele lui necuviincioase, stiind ca în
spatele lui se afla marele ocrotitor: papa crestinilor. Se manifestau din plin egoismul si vanitatea acestui bastard papal,
care nici macar nu era destul de inteligent pentru a le acoperi.
La 8 iunie 1497, papa numea pe Cezar legat papal la Neapole, cu misiunea de a-l reprezenta la încoronarea lui Frederic I,
noul rege al Neapolelui (1496-1501). Dar în aceste zile cadea un doliu asupra familiei Borgia. La 14 iunie, seara, avu loc
un dineu la Vanozza, unde participau cei doi frati, Juan si Cezar. Juan cadea lovit de invidia si interesele lui Cezar. Iar
papa stia si tacea. Cercetarile care au început în primele zile au fost întrerupte total. O scrisoare a lui Giovanni
Bentivoglio, din 20 iunie 1497, spunea: "Sunt doua zile de când se pronunta public, drept ucigas, numele seniorului de
Pesaro; astazi nu mai crede nimeni acest zvon. Se emit parerile cele mai diverse. Iar cum în asemenea cazuri este greu
sa-ti faci o idee, si cum fiecare cuvânt poate fi periculos, las lucrurile asa cum sunt... La 19 iunie a fost anuntata oficial
moartea ducelui de Gandia. Noi nu cunosteam nici autorul, nici motivul acestei crime..." Papa era îndurerat realmente,
caci pe Juan îl iubea cel mai mult. îsi pusese mari sperante în fiul mai mare. Poate chiar planul de a-i da o coroana în
Italia. Pentru a salva aparentele, papa lasa sa se înteleaga ca el banuieste pe Orsini, care ar fi trecut la crima pentru a se
razbuna pe Borgii. însa tacerea continua a papei în legatura cu acest eveniment era si un indiciu. Criminalul era cunoscut,
dar numele lui nu era pronuntat. Cezar Borgia, prin propria lui comportare, a facut ca acuzarea de crima împotriva lui sa
fie admisa de toata lumea. Unii afirma ca el stârnise atâta ura în italia sl la Roma, încât acuzarea de înca o crima nu
însemna nimic. Cronica scandaloasa a evenimentelor s-a transmis repede si în alte tari. si ea a fost crezuta asa cum s-a
transmis. Documentele si marturiile din epoca ne fac sa credem ca singurul om vinovat de moartea lui Juan ramâne
Cezar, fratele sau. Putini nu gasesc nici un motiv în acest fratricid. Altii' vorbesc despre avansul pe care-l primea Juan
sub forma imenselor posesiuni din Italia, cu evidenta intentie de a i se pregati o coroana. Acum venea rândul lui Cezar la
onoruri. Cei mai multi adauga si relatiile cu Sancia, cumnata lui. Prea strânse pentru gradul lor de rudenie...
în primele clipe de dupa evenimentul tragic, papa declara ca este gata sa renunte la tronul papal. Vorbea sa faca o
reforma a bisericii catolice, sa puna capat politicii lui în interes de familie. însa Alexandru al Vl-lea nu era stapân pe
propria lui vointa.
Pentru el, aceasta grava întâmplare familiala era un avertisment teribil. Murea una din persoanele în care îsi pusese mari
ante. Nadejdile trebuiau reînnoite pentru alti oameni din familie. Tot ^ a declarat papa atunci, în ceasurile întunecate ale
verii anului 1497, au fost doar cuvinte rostite în niste momente de slabiciune. N-a ramas nimic din aceste declaratii si
nimic n-a devenit realitate. Dimpotriva, începeau actiunile pentru dezvoltarea intereselor de familie. L-a facut De Cezar
un fel de executor testamentar al lui Juan, dupa ce îl retragea din biserica, anulându-i alegerea de cardinal. Facu chiar un
proiect extravagant de a-i da în casatorie pe Sancia de Aragon, cumnata lui (desi Jofre traia). Cezar stapânea ocult si
încarca cu o grea tiranie Renasterea italiana. în cei sase ani care au urmat, adevaratul rege si conducator al Romei a fost
Cezar. De la 1498, singura preocupare politica a lui Alexandru al Vl-lea a fost sa faca din Cezar marele despot al Italiei.^
în acele împrejurari tragice, papa trebuia sa rezolve si alta problema dificila: divortul Lucretiei de Giovanni Sforza, care
se încheia de fapt în decembrie 1497. Motivul parea sa fie casatoria sterila de care se facea vinovat Giovanni. Dupa
omorârea lui Juan, papa a luat în mâna aceasta afacere care nu se mai termina. La 20 decembrie 1497, o comisie de
cardinali pronunta divortul. Sforza era silit sa restituie Lucretiei dota de 31.000 de ducati. La rândul lui, Giovanni Sforza
îl acuza pe Alexandru al Vl-lea ca a pornit divortul pentru motive foarte rusinoase: adica de a avea relatii incestuoase cu
Lucretia. S-a nascut un mare scandal, caci, chiar într-o societate corupta, asemenea fapte ale papei ar fi întrecut orice
masura. Populatia Romei si din întreaga Italie a sesizat actele imorale din viata Borgiilor. Acestea erau incredibile, chiar
pentru acea epoca întunecata, stapânita de o crasa imoralitate. Ambasadorul Venetiei nota în raportu1 sau catre signorie
în septembrie 1497: "...ramâne un fapt sigur si anume acela câ papa permite lucruri extraordinare si intolerabile."
însa Alexandru Borgia nu stia ascunde caracterul sau impetuos care se manifesta sub forma unor pasiuni adânci si
rudimentare, iar accesele lui de furie, de orgoliu sau de frica, le dezvaluia cu o franca naivitate. Este senzual, scriu cei
care l-au cunoscut, în sentimentele si interesele lui (Giustiniani). De obicei era vesel, foarte sau prea vesel. Când dorea
sâ-si însele interlocutorul, i se vedea minciuna pe buze. Dar continua sa minta cu convingere si cu pasiune. Vorbind cu
Giustiniani si încercând sa-l convinga de dorinta lui sincera de a încheia 0 alianta cu Venetia, îi spunea ca "el vrea sa-si
plaseze inima în mâna Republicii". si spunea aceste cuvinte cu atâta convingere, încât lasa impresia ca "pieptul lui se va
deschide, în timp ce cuvintele îi vin din inima si nu de pe buze". înjura în limba italiana pe Cezar. Manifesta crize scurte.
Violenta îi trecea repede. Pleca pentru doua sau trei zile în Romagna si mai departe, pentru a vâna si "a-si curata
melancolia", cum spune Burchard. Adeseori se folosea pentru aceasta de slabiciunile din vremea cardinalatului:
împotriva tristetii, un balet voluptuos prezentat de fete foarte tinere. Lasând la o parte faimoasele orgii, una din ele e cu
totul cunoscuta si vestita, cea din 31 octombrie 1501, când a participat împreuna cu Lucretia si cu Cezar. Ajuns la
Piombino, a cerut un balet, si cele mai frumoase femei si fete au dansat sub ferestrele palatului în care se afla papa. Sau,
într-o slujba solemna, a fost vazut între papa si cardinali un grup de fete tinere, care nu erau calugarite. Bolnav la 1500,
papa a fost îngrijit de niste tinere si foarte frumoase femei, printre care si Lucretia, nora sa, Sancia, si o domnisoara de
onoare, che e favorita del papa.
Alexandru al Vl-lea nu poate fi acuzat de ipocrizie religioasa. El nu era interesat nici de slujbele religioase, nici de
liturghii. Slujbele nu le facea cum trebuie, nu îl interesa niciodata disciplina. în timpul calatoriilor, îngurgita orice fel de
carne sau alte mâncaruri oprite de biserica.
Diferite împrejurari ale vietii ni-l arata oscilând între lasitate, frica, teroare si curaj neobisnuit. Frica aparea în fata unui
pericol infim, iar curajul în fata unuia mare.
Alexandru Borgia a pierdut cu timpul trasaturile specific spaniole. A eliminat severitatea, gravitatea, aroganta clasei
dominante a natiei sale. A devenit mai... italian. Vadea o exuberanta nedisciplinata a cuvântului si a gestului înca din
vremea cardinalatului. Era stapânit de un caracter instinctiv, spun contemporanii. Grijile nu durau la el mai mult de o
noapte. Are temperament vesel, adauga ei. Lumea îi este indiferenta, cu exceptia femeilor si a copiilor sai. Este profund
preocupat de a-i face bogati si a-i ridica în maririle pcestei lumi pe copiii sai. Ferdinand de Neapole îl portretizase bine
spunând ca Alexandru Borgia "nu are alta dorinta decât sa creeze, împotriva oricarui drept, maretia copiilor lui... însala,
se preface si scoate bani din orice poate vinde..." Iubea pe Juan, dar si-a transferat dragostea paterna asupra lui Cezar,
pentru a crea prin el gloria familiei. Iubea pe Lucretia, dar s-a folosit de casatoriile ei pentru satisfacerea planurilor lui
Cezar. Pentru acest fiu, Alexandru si-a daruit ultimii ani, amestecându-se într-o politica sângeroasa, concentrând într-o
etapa scurta toata viclenia si toata zgârcenia cu care îl dotase natura. S-a folosit de metoda inventata de Lodovico Moro:
apelul la interventia straina. A cautat sa descopere sansele cele mai mari, mergând sub patronajul Frantei sau Spaniei.
Daca îi parea ca una din cele doua puteri sau ambele au o pozitie echivoca fata de el, se îndrepta spre Venetia. Prin
aceasta politica urmarea un tel bine determinat: o coroana italiana pentru Cezar.
în Italia mai fusesera si alti tirani. Ba înca niste tirani de "mare rasa", ca Francesco Sforza, Lorenzo Magnificul,
Lodovico Moro, Ferdinand de Aragon. însa orice ambitie ar fi avut în politica lor, ei au tinut seama de un echilibru
italian. Au urmarit hegemonia, dar nu un regat al Italiei. Ei încercau sa reduca puterea vecinilor lor, dar nu sa-i distruga.
Borgii au fost niste exterminatori. Ei nu s-au oprit din actele lor de piraterie, decât atunci când erau prezenti strainii
francezii sau spaniolii. începutul razboaielor italiene la 1494 demonstra ca pentru Cezar nu mai ramasesera prea multe
teritorii în Italia. în Lombardia erau francezii, în regatul Neapole, spaniolii luptau cu francezii.
Apoi papa a avut dificultati cu Savonarola. Sprijinind actiunile lui Cezar, papa avea nevoie de bani. Crimele, tradarile,
masurile cu totul arbitrare luate fata de cardinali sau fata de bogatasii romani au început sa fie demascate în lumea
crestina de Savonarola.
Ajuns papa, Alexandru al Vl-lea, împreuna cu neamurile lui de "lupi flamânzi", cu amantele si curtezanele sale, a dus o
politica duplicitara, sovaitoare. S-a apropiat de aragonezii din sud, s-a certat cu Lodovico Moro, apoi s-a împacat, dar a
tradat pe altii si s-a încurcat în propriile lui intrigi marunte. Ambasadorul florentin de la Paris îl caracterizeaza la putina
vreme dupa urcarea pe tronul papal, într-un fel cu totul defavorabil: la santità di nostro Signore, il quale di sua natura è
vile, et è conscius criminis sui...
Când intra Carol al Vlll-lea în Italia, papa nu stia ce sa faca. Mai întâi încerca sa reziste, apoi sa trateze. Când tunurile
franceze ameninta castelul Sant-Angelo, unde se refugiase el, accepta toate conditiile: îi da bani lui Carol al Vlll-lea,
aproba libera trecere prin Roma si cucerirea Neapolelui. Slujba religioasa pe care o slujeste papa însusi este atât de prost
facuta, încât uimeste pe toti cel prezenti.
Lui Savonarola, calugarul dominican care stapânea Florenta cu glasul lui de tunet, în timpul cotropirii franceze, papa
Alexandru al Vl-lea îi oferea toate exemplele posibile^ pentru a ataca curia papala. Pentru Savonarola, Roma era
Babilonul. într-o predica el spunea: "...Ce faci, Doamne? De ce dormi? Desteapta-te! Vino de scapa biserica de mâna
tiranilor si clericilor rai... O, Roma! Pregateste-te! Pedeapsa asupra ta va fi groaznica... O, Italia! Esti bolnava, ai o boala
grea, iar tu, Roma, esti si mai bolnava, usque ad mortem... Daca vrei sa te faci Dine, lasa-te de hrana ta obisnuita, de
trufie, de ambitie, de luxurie, de avaritie..."
Renasterea, cu spiritul ei anticrestin, manifesta din plin tendinta de a transforma pe papi si pe înaltii clerici în principi
laici. Alexandru °°igia afost o adevarata personificare a acestui proces.
în stralucitoarea Florenta, plina de filosofi pagâni, de artisti, de bancheri, politicieni, critici, istorici, Savonarola,
asprul calugar dominican, cerea vehement o întoarcere la "bunele moravuri", dorind o reforma a Romei, a curiei papale.
Dupa ce-l vazuse facând slujba religioasa si dupa ce statuse de vorba cu noul papa, Fra Girolamo, calugarul Savonarola,
s-a întors la Florenta unde si-a început discursul împotriva "marei curtezane", "mocirla relelor de pe lume", Roma
papala. îsi începuse predica într-o ulita, apoi continua în piata, apoi în San Marco, iar de aici în Domul din Florenta. Nu
mai încapea lumea. Situatia era grea. Timpuri nepotrivite si rele pentru negot. Negustorii dadeau faliment. Mestesugurile
nu mergeau. Recolta era proasta, iar taranii fugiti în oras nu aveau de lucru. Preturile si foametea cresteau împreuna.
Predicile apocaliptice ale lui Savonarola au împins multimea la rascoala, fugarind pe Pietro de Medici, stapânul
Florentei.
Predicile lui Savonarola loveau mai ales în papa Alexandru Borgia, în Antichrist. Iar papa era ocupat cu navalirea
franceza, cu acuzarea de a nu fi facut nimic pentru biserica. Se gândea mâhnit ca a daruit totusi un altar si o orga bisericii
Santa Maria del Popolo, ca a renovat tavanul de la Santa Maria Maggiore, ca a întarit castelul Sant-Angelo cu turnuri
mici si mari, cu santuri si metereze: ce buna închisoare pentru nevrednici. Castelul Sant-Angelo, devenind inexpugnabil,
devenea inima Vaticanului, stânca apostolului Petru, ce nu putea fi doborâta. Poate tocmai de aceea, la curtea lui Borgia,
aproape nimeni nu se sinchisea de limbajul violent al calugarului. Alexandru al Vl-lea era indiferent. Atunci când
Savonarola a început sa atace probleme cu caracter politic, lucrurile s-au schimbat. Când parea ca va trece sa preia
puterea cu prietenii lui, s-au miscat si dusmanii din Florenta. Savonarola se facuse avocatul neobosit al aliantei cu Franta.
Cerând alianta cu Carol al Vlll-lea, calugarul pretindea ca în felul acesta se face interpretul lui Dumnezeu. El spunea ca
în afara de libertatea Italiei, Carol al Vlll-lea va mai aduce si reforma bisericii si pedeapsa lui Dumnezeu împotriva
infamiei curiei papale. Era un fel de amenintare cu depunerea papei, un mijloc de presiune de care se folosea si regele
Frantei împotriva sanctitatii sale. Savonarola se credea de neînvins, încrezator în sprijinul populatiei de jos: /'/ popolo
minuto.
La 25 iulie 1495, papa l-a chemat pe Savonarola la ascultare, cerându-i sa se prezinte la Roma. Calugarul a refuzat.
Atunci când Savonarola si-a întarit atacurile, Alexandru al Vl-lea s-a înfuriat si i-a cerut sa înceteze orice predica. Altfel
îl ameninta cu excomunicarea. Un timp, Savonarola s-a oprit. Dar în februarie 1496 a reînceput, aducând noi puncte de
vedere în predicile lui, unele din ele atingând si probleme religioase, care se apropiau de cele exprimate de Jan Huss.
Declara ca papa nu este nici macar un pastor al bisericii, ca nu reprezinta biserica romana si ca se afla în totala "eroare".
Deci ca el,
Savonarola, nu este obligat sa asculte de papa, ci numai de evanghelie. Apoi blestema viciile Romei, unde multi barbati
si femei fac din prostitutie o meserie. Alexandru al Vl-lea a ramas destul de calm. însa el a simtit pericolul purtat de
predicile lui Savonarola, pericol care avea doua laturi: una politica pentru Italia în legatura cu invazia lui Carol al Vlll-lea
si alta personala, întrucât de la atacurile calugarului Savonarola se putea ajunge la o depunere a lui. în Germania erau
aprobate toate cele sustinute de Savonarola, ba chiar se spunea ca însusi sultanul din Istanbul a dispus sa fie traduse în
limba turca o parte din predicile calugarului dominican.
în noiembrie 1496, papa publica o bula de reorganizare a congregatiei dominicane din Lombardia. Opunându-se,
Savonarola nu se amesteca prea mult în problemele religioase, dar ataca problemele politice. El nu se atingea de dogme,
însa înfiera scandaloasa viata a lui Alexandru al Vl-lea. Papa a încercat sa-l linisteasca pe acest fulminatore di false
dottrina. îi dadu a întelege ca l-ar face cardinal, numai sa înceteze. însa dominicanul ataca si mai violent. Papa, care
trimisese atâtia cardinali si nobili pe cealalta lume, se credea atotputernic si era furios pe calugarul care îl batjocorea si îl
umilea. A interzis din nou lui Savonarola sa mai predice, dar acesta a continuat, cerând sa se convoace un conciliu pentru
a îndeparta pe simoniacul si atât de nedemnul papa. Pentru rezolvarea tuturor problemelor, Savonarola chema din nou pe
Carol al Vlll-lea în Italia. Dominicanul declarase razboi papei.
Alexandru al Vl-lea s-a plâns ambasadorului florentin de faptul ca guvernul din Florenta permite unui calugar sa
vorbeasca atât de injurios fie la adresa papei, fie în probleme politice. Generalul ordinului dominican si cardinalul
Caraffa au renuntat sa mai apere pe Savonarola. Cauza acestuia era pierduta la Roma. însa el pierduse terenul chiar si la
Florenta. La 12 mai 1497, papa l-a excomunicat.
Dupa ce Carol al Vlll-lea s-a retras din Italia fara succes, papa se putea rafui cu Savonarola. Mai întâi îl acuza ca fiind
"propovadaitor al unor erezii diavolesti", ca e un calugar nebun care asmute lumea la rascoale. Scrisoarea, plina de
substraturi diplomaticesti, a avut influenta la Florenta. Cu atât mai mult cu cât, în lupta cu Carol al Vlll-lea, papa iesise
biruitor. Descurajarea, îndoiala au început sa cuprinda pe florentini. îsi spuneau ca probabil papa o fi gresind ca om, dar,
fara îndoiala, ca papa, nu! Poate aparitia ciumei la Florenta se datora chiar ereziei nelegiuite a lui Savonarola!? Caci
ciuma aparu la F|orenta îndata dupa citirea în bisericile Santo Spirito si Santa Maria ^ovella a excomunicarii, a anatemei
contra lui Savonarola. Legendele au început sa circule intens. Oamenii mureau pe ulite. Chiar diavolul ar aparut noaptea,
cu trup de vulpe, dar umblând pe doua picioare, iar coada lunga si stufoasa era aruncata elegant peste piciorul drept,
chiar ca o trena.
Savonarola încerca o reactiune în Florenta. Scrise împaratului Maximilian, regilor Frantei, Angliei, Spaniei, Ungariei,
cerând sprijin împotriva Antichristului cu numele de papa Alexandru al Vl-lea Borgia. Dar papa spunea ca Savonarola se
facuse vinovat de rebeliune împotriva sefului sau: fie ca se sustragea "datoriei" lui de ascultare, fie ca ataca violent pe
papa. încercarea ambasadorilor florentini de a-l salva a esuat. La 26 iunie 1497, papa comunica ambasadorilor Florentei
ca va aplica acestui calugar rebel masurile prevazute de dreptul canonic fata de aceia care nu asculta de hotarârile
bisericii. Desi excomunicat, la 11 februarie 1498, Savonarola s-a urcat din nou pe amvon. Signoria florentina încercase
sa evite scandalul si interzisese clericilor sa participe la predicile dominicanului înfuriat. în aceasta vreme, atacurile
calugarului la adresa curiei si a papei au fost deosebit de puternice si de veninoase. Spunea ca papa sprijina regatul
satanei, ca este un eretic si trebuie scos din comunitatea crestina. Ca fiecare cleric din Roma are concubina sa. Ca otrava
este atât de raspândita la Roma încât au fost infestate si apa si aerui. si predicile de acest fel au continuat în martie si în
aprilie 1498. "Datoria noastra de pastor ne interzice sa toleram mai mult comportarea acestui calugar nesupus", a spus
papa. Iritarea lui Alexandru al Vl-lea pornea si de la faptul ca atunci când cerea signoriei sa ia masuri împotriva
calugarului care îl ultragia în mod public, guvernul florentin raspundea papei ca "predicatorul face mult bine", ca este
"un adevarat reformator" si ca Florenta nu poate asculta de ordinele papei.
Nepotismul tot mai rau disimulat al papei, dupa moartea fiului sau Juan, provoca o vie si reala iritare în Italia si în alte
tari europene. Alexandru Borgia se simtea periclitat. Trebuia sa ia masuri, si înca foarte severe. Se temea foarte mult,
poate cel mai mult, de alianta dintre regele Frantei si Savonarola. Calugarul nu s-a aratat dispus sa faca o încercare cu
proba focului pentru a demonstra caracterul divin al misiunii sale. Pe de alta parte, noua signorie aleasa la 1498 voia
pacea, de aceea sacrifica pe Savonarola. Papa trimisese la Florenta alti predicatori, care se ridicau împotriva lui
Savonarola. în cele din urma dominicanul a fost trimis la închisoare.
Papa se bucura ca va pune mâna pe calugarul afurisit si ceru Florentei sa-i fie predat ereticul pentru a fi judecat la Roma.
Dar Florenta refuza sa-l predea. Pentru demnitatea ei, îl va judeca ea însasi. Ce putea signoria sa impute lui Savonarola
care luptase doar pentru interesele Florentei? Savonarola reusise sa alunge pe Medici. De pe amvon strigase împotriva
abuzurilor bisericii, a scandalurilor înaltului cler, a coruptiei curiei romane. Propagase periculoasa idee a instaurarii unei
democratii teocratice. însa slabiciunea lui zacea în însasi natura vederilor sale religioase. Prea vorbea despre sfârsitul
apocaliptic al secolului al XV-lea unei populatii care citea Decameronul. Vorbea despre viziuni în fata unui auditoriu
între care se afla Machiavelli, Pico della Mirandola si altii. Blestema grozaviile vietii si faptelor Borgiilor si credea în
urcarea unui sfânt pe tronul papal. Facea apel la mistici. Dar el nu întelegea ca între italieni si scaunul apostolic nu
existau neîntelegeri de ordin religios, ci probleme si interese laice si de echilibru politic. Calugarul îsi alesese rau câmpul
de bataie. El predica împotriva simoniei, a luxului palatelor, a rusinii Babilonului pontifical. însa acest calugar se irita si
începea sa adreseze cuvinte urâte si grele celor prezenti: femeilor care nu aveau o îmbracaminte decenta, tinerilor care
aveau o comportare usuratica, vechilor libertini, bancherilor, clericilor. Imensa catedrala gemea de lume. Dominicanul
revenea mereu la papa, la Roma, care pentru el era marea prostituata biblica. El jura ca e profet. însa papa îl declara
eretic si curând a sosit timpul ca Savonarola sa fie ars... cu ajutorul lui Dumnezeu.
Adevarata lui erezie consta în aceste cuvinte scrise la 1497 principilor Europei: "Va jur, în numele Domnului, ca acest
Alexandru nu este papa si nu poate fi socotit ca atare, pentru ca, lasând la o parte pacatul lui criminal de simonie - prin
care si-a cumparat scaunul papal -lasând la o parte alte vicii dovedite ale acestuia, eu afirm ca el nu este crestin si nu
crede ca exista un Dumnezeu, ceea ce depaseste limitele oricarei necredinte..."
Cum Florenta întârzia procesul, papa trimise doi emisari "apostolici" care aveau misiunea de a condamna la moarte
calugarul dominican, "chiar daca ar fi un sfânt loan Botezatorul". Judecat, Savonarola trebuia condamnat la moarte,
spânzurat si apoi ars pe rug.
Papa sfatui, înainte de plecare, pe spaniolul Francesco Remolino cum sâ procedeze pentru a-l prinde si a-l omorî pe
calugar. Acolo, la Florenta, Savonarola a fost chinuit în toate felurile, l-au fost strânse picioarele, încheieturile mâinilor
cu suruburi. Au urmat toate torturile dupa prevederile inchizitiei. N-au lipsit tortura gleznelor, a degetelor mari de la
picioare, tortura cu nuiele, cea a încorsetarii, a frânghiei. Dupa ordinea cuvenita. Cu frânghia inchizitoriala, Savonarola a
fost ridicat în sus de 14 ori, în timp ce de picioare erau legati bolovani. Sângele izbucni din gura, din nas si din urechi.
Marturisi tot ce-i cereau fratii întru Domnul, dominicanii inchizitiei... Scapa astfel lr,ca de o proba: niste capre "angajate"
special, lingeau talpile delincventului, ranite artificial si presarate cu sare. Savonarola se acuza de buna voie. Marturisi
cele sapte pacate capitale prin care sMea diavolului...
Apoi î! parasira toti. si prietenii. S-a ridicat un rug în Piazza della Signoria, cu locuri rezervate, ca la teatru. Pentru un loc
în fata se platea o lira. în spate mai putin, iar pentru locurile în picioare, calaii au facut cheta. Acum nu mai îndraznea
nimeni sa spuna macar un cuvânt în favoarea lui. Dus în mijlocul rugului, a fost legat de un trunchi gros. Au fost aprinse
vreascurile. Din înaltimi începu sa cada ploaia, dar Savonarola continua sa arda... Cenusa "marelui pacatos" a fost
aruncata în Amo, din ordinul papei.
Asa disparea Savonarola si cei doi prieteni ai sai, torturati, desfigurati, apoi spânzurati si, în fine, arsi pe rug, la 23 mai
1498. Papa era multumit. La consfatuirea cu Cezar, îsi arata bucuria de a fi scapat de doi dusmani din afara: Carol al
Vlll-lea cel urât si cu miros si mai urât, si de Savonarola. Ramâneau dusmanii dinlauntru: feudalii din Romagna, Orsini
si Colonna. Amenintarea celui omorât, ca nu va intra în Rai, nu l-a nelinistit pe Alexandru al Vl-lea. îi ajungea faptul ca
glasul de tunet al calugarului dominican era, în fine, amutit. Papa arata crestinilor cum trebuie pedepsit acela care asculta
de glasurile misticilor si ale textelor evanghelice. Asa sfârsea Savonarola, care în teorie ramasese atasat bisericii catolice,
dar în practica exprimase tendinte ostile cu privire la organizarea bisericii, la puterea de a pedepsi pe care o folosea
papalitatea, si mai sustinea proiectul cu privire la superioritatea Consiliului fata de papa. Erau pacate cardinale si capul
pacatosului trebuia sa cada.
însa era un facut. Alexandru al Vl-lea nu mai scapa de amenintari. Noul pericol venea din Franta. La 7 aprilie 1498
murea Carol al Vlll-lea. Urmasul sau, Ludovic al Xll-lea, sub pretext ca aescinde dintr-un Visconti, adauga titlului sau nu
numai pe cel de rege al Ierusalimului si al celor doua Sicilii, dar si pe acela de duce de Milan. Florenta si Venetia
sprijineau aceste pretentii ambitioase ale regelui Frantei. Ludovic al Xll-lea îl asigura pe papa de bunele sale intentii,
împotriva traditiei, papa trimitea la 4 iunie 1498 o ambasada la regele Frantei, pentru a-A felicita si a-l îndemna la razboi
împotriva... turcilor. Cu privire la Neapole, ambasada trebuia sa comunice ca papa studia drepturile regelui francez
asupra acestui regat. Regele trebuia sa fie sfatuit sa lase la o parte ideea cuceririi ducatului de Milano. în mod deosebit
trebuia sa insiste ca regele sa nu se alieze cu familiile Orsini si Colonna si sâ-si retraga protectia asupra lui Giuliano della
Rovere, fugit în exil în Franta.
Cam în aceeasi vreme sosea la Roma o ambasada a lui Ludovic al Xll-lea care "ruga" pe papa sa-i fie anulata casatoria cu
Jeanne, fiica lui Ludovic al Xl-lea. Regele Frantei sustinea, sub prestare de juramânt, ca "actul casatoriei n-a fost
consumat". Plin de mila, papa trimitea, la 13 decembrie 1498, actul de desfacere a mariajului si permitea lui Ludovic al
Xll-lea sa se casatoreasca cu Anne de Bretagne, vaduva predecesorului sau. Papa solicita si el, în schimb, "o înalta
situatie" pentru fiul sau iubit, Cezar. Socotit odinioara ca adversar, papa încheia acum o trainica alianta cu regele Frantei.
Noile raporturi ale papei cu Franta au dus la înrautatirea legaturilor Borgiilor cu statele italiene, la ruptura cu Ascanio
Sforza si cu Lodovico Moro. Frederic de Neapole arata o atitudine dusmanoasa. Timorat, Alexandru al Vl-lea mergea la
biserica însotit de o numeroasa escorta înarmata.
La 27 noiembrie 1497, ambasadorii Portugaliei, nelasându-se impresionati de puternica garda pontificala, patrunsesera la
papa si-i facusera aspre mustrari cu privire la nepotism, la politica profranceza atât de periculoasa pentru pacea din Italia.
L-au amenintat cu un conciliu. Era ceva foarte neplacut pentru papa, care simtea în spatele lor mâna cuplului suveran al
Spaniei, Ferdinand si Isabella. Poate de aceea, Alexandru Borgia astepta cu nerabdare vesti din Franta, cu privire la
trainica alianta promisa de Ludovic al Xll-lea.
însa papa abia scapa de acuzatorii portughezi, când, în decembrie 1497, soseau la Roma si ambasadorii spanioli, care
cântau pe acelasi ton. Ei îl acuzau pe papa, în numele lui Ferdinand Catolicul, de a fi facut numeroase acte politice - nu
religioase! - contrare intereselor Italiei si Spaniei. Roma încheiase cu Franta o alianta care de fapt însemna influenta
puternica a Frantei în Italia si încercarea de nimicire a "drepturilor" si planurilor spaniole cu privire la Neapole.
Ambasadorii observau de la început ca felul în care a fost ales el papa constituie un "scandal notoriu". Alexandru Borgia
i-a întrerupt violent, observând la rândul lui ca Ferdinand si Isabella nu au nici un drept asupra coroanei spaniole. Câ de
fapt, ei sunt niste intrusi, în timp ce el a fost ales papa "aproape" prin vot unanim... Acuzat de nepotism, de simonie si cu
un conciliu reformator, papa a replicat ca rapoartele ambasadorului spaniol sunt false, la fel ca si acuzatiile ce i se aduc.
Linistit din partea lui Ludovic al Xll-lea, papa a început sa se teama de amenintarile venite prin ambasadorii spanioli
uniti cu cei portughezi. Mai grava era amenintarea cu conciliul si cu depunerea. în ianuarie 1499, ei declarau în fata unor
cardinali ca Alexandru Borgia nu este seful legitim al bisericii catolice. Mai întâi, papa a raspuns furios ca va arunca în
Tibru pe acei obraznici, dupa cum aveau obiceiul el si familia lui. Apoi a demonstrat ca întelege pentru ce se amesteca
suveranii spanioli în afacerile bisericii. Erau niste scene cu totul Penibile.
Divortul Lucretiei de Giovanni Sforza fusese dus la capat de catre Alexandru Borgia si îl pusese în situatia de a se înrudi
cu casa de Aragon, fiica sa casatorindu-se cu Alfonso, fiul regelui de Neapole, membru al dinastiei aragoneze. în schimb,
Charlotte, fiica regelui de Neapole, refuza sa accepte casatoria cu Cezar. Acesta nu-si gasise nici la Paris o nevasta
potrivita pe masura pretentiilor lor, o printesa. Papa a început a vorbi de "perfidia" regelui francez, de faptul ca Borgii
devenisera ridicoli în lume, întrucât Parisul nu putuse gasi o nevasta dupa dorintele lui Cezar si ale sale. Temându-se
totusi de Spania, papa încerca sa determine pe regele de Neapole sa accepte alianta propusa. Pentru a-l recâstiga pe papa,
Ludovic al Xll-lea oferea lui Cezar mâna dragutei printese Charlotte dAIbret.
Pozitia papei se schimba de la o zi la alta. Era foarte îngrijorat de atitudinea ostila a Spaniei si a Germaniei, care vorbeau
de denuntarea juramântului lor de ascultare fata de papa. în aceste tari se manifestau puternice tendinte ostile curiei
papale si papei în special. în mai 1499, Alexandru Borgia promitea ca va îndeparta pe copiii sai din Roma si va face o
serie de reforme. Pentru a linisti pe regii spanioli, el le dadea dezlegare de a lua orice masuri cu caracter religios în
posesiunile lor. Astfel, relatiile papei cu Spania intrau din nou pe un fagas normal, iar regii spanioli îsi întareau
cognomenul de "catolici", ba chiar de "preacatolici". La 24 mai 1499, papa primea alta veste mare pentru el si pentru
dinastia Borgiilor: Cezar capata de sotie o principesa franceza. în acel moment, papa nu s-a jenat sa se declare în
favoarea Frantei si Venetiei si ca a venit vremea sa rupa relatiile Romei cu familia domnitoare din Milano, ba chiar cu
Neapole. De frica, Ascanio Sforza fugea la Milano, iar mai apoi fugeau cardinalii Colonna si Sanseverino, în timp ce
Alfonso, sotul Lucretiei, fugea la Neapole. Dupa el pleca si Sancia cu tânarul ei sot, Jofre. în vara anului 1499, copiii
papei nu se mai afiau în Roma, dar erau în jurul orasului etern, fiecare într-o situatie excelenta.
între timp, papa continua manevrele si intrigile lui politice. Obtinuse o victorie prin casatoria lui Cezar cu o printesa
franceza, fapt care îl punea în raporturi directe cu regele Frantei. Dar Ludovic al Xll-lea nu renuntaseja pretentiile lui
asupra ducatului Milano si asupra regatului Neapole. în iulie 1499, francezii intrau din nou în Italia. Lodovico Moro,
tiranul din Milano, împreuna cu prietenii lui, fugea în Tirol, caci împaratul Maximilian nu-i putea ajuta. La 6 septembrie
1499, armatele franceze intrau în Milano, iar la 6 octombrie intra si Ludovic al Xll-lea în oras, salutat cu vii aclamatii de
catre popor. Atunci, principii italieni s-au aruncat cu oferta lor de prietenie asupra regelui Frantei. în suita acestuia
puteau fi vazuti marchizii de Mantua, de Montferrat, de Saluzzo, ducii de Ferrara si de Savoia, nu lipseau Cezar Borgia si
un mare numar de cardinali.
Alexandru al Vl-lea se credea în totala siguranta. Spera ca nu se va repeta istoria cu Carol al Vlll-lea, asa cum îl
preveneau mereu cardinalii sai. Pregatea cu mult zel terenul pentru crearea regatului lui Cezar. însa Roma nu era scutita
de pericole. si mai rau se simtea regele de Neapole. El stia despre fuga ducelui de Milano si observa cu neliniste calmul
papei. îsi dadea seama cu disperare ca nu are unde sa ceara sprijin. Constata ca Alexandru al Vl-lea sprijina pe francezi.
însa papa avea destule tertipuri în sacul de Craciun, pentru a crea tot felul de iluzii. Ca urmare a acestor iluzii, se întorcea
si Alfonso la Roma, în septembrie 1499. Parasea Neapole în tovarasia unui om de încredere si se ducea mai întâi la
Spoleto, unde Lucretia fusese numita regenta, la 8 august 1499. Dupa patru zile de veselire împreuna cu Alfonso,
Lucretia pleca cu el spre Nepi, caci fusese numita de papa guvernator al orasului. Lasa deci Spoleto pe seama a doi
delegati ai sai si se îndrepta spre alte frumoase tinuturi italiene. Nepi cazuse pe mâna papei. Totul începuse sa mearga dn
plin. Papa se simtea foarte bine. Cezar se simtea si el asemenea. Pornise si el sa-si rotunjeasca un teritoriu al sau, dar nu
în sud, spre regatul Neapole, unde regele Frantei nu admitea nici o concurenta, ci spre Romagna, frumoasa si bogata
provincie din Italia centrala.
Alexandru al Vl-lea era fericit de succesele francezilor, pentru ca în ele vedea maretia si ridicarea fiului sau favorit,
Cezar. Ambasadorii portughezi îl blamau foarte pe papa, în august 1499, pentru actele lui politice si mai ales pentru
alianta cu francezii. Desi amenintat cu un conciliu, papa n-a renuntat la sprijinirea ferma a proiectelor care priveau
înaltarea si îmbogatirea fiilor sai. în septembrie 1499 calatorea la Nepi, unde se întâlnea cu Lucretia. Aici a tinut un
consiliu de familie si s-a hotarât cucerirea Romagnei, comanda actiunii fiind încredintata lui Cezar, care urma sa devina
monarhul teritoriilor cucerite. înainte de a se întoarce în Franta, Ludovic al Xll-lea lasase o parte din trupele sale la
dispozitia fiului papei.
Din punct de vedere juridic, situatia ajunsese cam încurcata. Seniorii care guvernau orasele din Romagna erau feudatari
de secole ai Vaticanului, cu care aveau raporturi juridice atât de complicate, încât nici una din parti nu îndraznea sa le
violeze. Dupa ce-si plasase fata în Posesiunile de la Nepi, papa, întors la Roma la 10 octombrie 1499, declara decazuti
din feudele lor pe seniorii din Pesaro, Imola, Forli, Urbino si Camerino. El publica o serie de bule prin care îi declara
decazuti din fiefurile lor pentru neplata obligatiilor vasalice. Era deci o 'ncalcare a contractului vasalic. Cezar, care
astepta acest moment, a Pornit cu trupele sale, pe care le concentrase la Milano, direct spre Romagna.
Papa facea noi si mari planuri pentru familia sa. La 11 noiembrie 1500, el aprobase un tratat secret încheiat între Franta
si Spania. Tratatul prevedea împartirea regatului de Neapole între Franta si Spania, adica între Ludovic al Xll-lea si
Ferdinand Catolicul. Ludovic primea titlul de rege de Neapole, iar Ferdinand, titlul de duce. Amândoi primeau teritoriile
ca fiefuri ale Vaticanului. La 25 iunie 1501 se încheia în mod public liga între papa, Franta si Spania. Urmau sa alunge
pe Frederic de Neapole pentru niste pretinse relatii ale acestuia cu turcii. Frederic si-a dat seama dupa publicarea bulei de
tradarea regelui spaniol. Mai întâi a fugit spre sud, apoi s-a predat regelui Frantei care i-a dat în compensatie ducatul de
Anjou si o grasa pensie anuala. Francezii si spaniolii au împartit regatul Neapole pentru putina vreme.
Anul 1500 a fost pentru Alexandru al Vl-lea si pentru familia lui un an foarte încarcat. Din toate punctele de vedere. în
vreme ce Cezar actiona în Romagna cu succese remarcabile, papa sarbatorea cu mare fast jubileul anului 1500. însa
întâmplarile si starea de lucruri din Roma nu erau în armonie cu sarbatorile religioase. Dimpotriva. în Roma nu exista
nici o siguranta. Pe strazi se petreceau tot felul de crime. De altfel, ca si în celelalte orase. Cu toate masurile foarte severe
care se luau. Pe lânga acestea, faptele si viata privata a Borgiilor nu erau numai discutate, dar si imitate în mare masura.
Iar în acest an al jubileului, Roma era plina de pelerini. Printre ei se gasea si tânarul Martin Luther, care va provoca peste
câtiva ani marea schisma în biserica catolica. într-o zi, în timp ce se odihnea, papa a fost acoperit de zidaria unui camin
care s-a rasturnat peste el si peste tronul papal. Multi au rasuflat usurati sperând câ papa a fost omorât. Dar taurul spaniol
a rezistat, alegându-se doar cu câteva rani usoare. Lucretia a fost îngerul pazitor si sora de caritate a papei.
în aprilie 1500, Alexandru al Vl-lea pronunta o sentinta care avu ecou scandalos în întreaga lume crestina: divortul între
regele Ladislau al Ungariei si Beatrice de Aragon. Aceasta principesa era una din fiicele regelui Ferdinand de Neapole;
plecase de tânara în Ungaria, ca nevasta a lui Matei Corvin. La moartea lui, pornind de la calcule, ambitii si sperante, ea
crezuse ca va pastra tronul casatorindu-se cu Ladislau, succesorul la tron. Nemultumit de aceasta casatorie, Ladislau
obtinu divortul, cu toata opozitia regelui spaniol si a regelui din Neapole. Alfonso, nepotul repudiatei regine Beatrice, sot
al Lucretiei, a sustinut cât a putut cauza matusii sale. Ba a fost auzit vorbind cu ambasadorul regelui de Neapole, chiar în
camera învecinata cu apartamentul papei, exprimându-si cu voce cam tare nemultumirea cu privire la nedreptatea ce s-a
facut rudei sale. Contemporanii notau ca acest lucru însemna o mare imprudenta din partea sa. Se arata prea legat de
familia sa si mai putin de interesele familiei Lucretiei.
Vara anului 1500 a fost furtunoasa în viata familiei Borgia. Papa anunta pe ambasadorul Venetiei ca fiul sau Cezar
trebuie sa faca si va face ordine în Romagna. Venetia sa nu-si faca nici o grija din acest punct de vedere. Mai existau
Spania si Neapole care se opuneau, desi la curtea papala traia un aragonez: Alfonso de Bisceglia, sotul Lucretiei. Era un
tânar simpatic, o încarnare a tineretii frumoase, însa era fiul unui dusman. Pe de alta parte o mare gelozie îl cuprinsese pe
Cezar. Era o gelozie complexa care l-a facut sa-si urasca cumnatul si sa-l condamne. Alfonso a fost mai întâi grav ranit
pe scarile bisericii Sf. petru, apoi omorât chiar în apartamentul papei. S-a stiut precis ca adevaratul asasin a fost Cezar.
Sanudo scrie ca a lovit "aceeasi mâna care a omorât pe ducele de Gandia". Cronicarul napolitan Notar Giacomo observa
ca acest lucru a fost facut de Cezar "din invidie". Multi pronuntau numele lui Cezar, desi acest fapt constituia un mare
pericol. La 18 august 1500 au fost arestati toti cei care se aflau în camera lui Alfonso, din ordinul lui Cezar. Tot din
ordinul sau, Micheletto îl sugrumase si-l lovise cu pumnalul pe Alfonso, dupa ce Lucretia si Sancia fusesera alungate din
camera. Cezar a avut apoi nerusinarea sa strige pe salile Vaticanului ca Alfonso a cazut si, lovindu-se grav, a murit fara a
mai putea fi ajutat. De fapt au fost ura si furia borgiana care nu ierta.
Ambasadorul Neapolelui, împreuna cu cel spaniol si cu cardinalul Costa, care se prezentasera pentru a solicita papei
"justificarile" si a-l întreba despre cauzele asasinatului lui Alfonso, au ramas stupefiati de "marea durere" pe care o
simula Alexandru. Nici unul din ei n-a putut da un atac direct. Teatrul jucat de papa era prea bine pus la punct. Ei au fost
constrânsi sa asculte cainarile prefacute, iar apoi sa se retraga fara a fi obtinut ceva. Prietenii si apropiatii lui Alfonso
fusesera arestati si depusi în carcere la Sant-Angelo. Ei au fost torturati, fiind acuzati ca au complotat la asasinarea lui
Alfonso. Unii au scapat, însa multi au fost gasiti morti, fara nici un fel de judecata.
în acest timp, Lucretia era în mare favoare la papa, care manifesta o dragoste netarmurita pentru fiica lui. O dragoste
enorma. Mai ales ca Giulia Farnese trecuse pe planul al doilea. Alexandru acorda Lucretiei noi seniorii confiscate de la
altii.
Suntem înca în anul 1500, când papa Alexandru al Vl-lea 'mplinea 70 de ani. Ca un adevarat Borgia, papa socotea ca,
având «sprijinul lui Dumnezeu" si al unor sfinti mari, poate continua viata pe care o dusese în tinerete. Sprijinea cu bani
pe Cezar care tocmai lncepuse sa cucereasca Romagna, în vederea crearii regatului planuit. papa lua tot felul de "masuri"
fata de posesorii de bunuri, clerici si Mireni, trimitându-i pe lumea cealalta prin tot felul de mijloace, pentru a le acapara
bogatiile. La începutul anului 1502, cuceririle lui Cezar erau terminate si papa dadea o bula prin care acorda fiului sau
titlul de duce de Romagna, dându-i în proprietate cea mai întinsa provincie a statului Papal, care trebuia sa fie nucleul
statului ereditar al unei dinastii Borgia.
Cam indiferenta fata de întâmplarile prin care trecea, Lucretia se întorcea la Roma în toamna anului 1500. înmormântase
pe Alfonso si venise la Vatican unde era asteptata de familie si mai ales de papa. Sanudo ne informeaza ca papa îi
propusese ca sot pe ducele de Gravina, Francesco Orsini, dar ea l-a refuzat pe motiv ca "toti barbatii mei sunt decapitati".
Aspiranti la mâna ei se gaseau multi. însa papa cugeta, se sfatuia cu Cezar. Aveau nevoie de un nume mare si puternic,
capabil sa sprijine actiunile începute atât de bine de Borgii. Trebuia întarita dinastia. Traficul pentru buna vânzare a
Lucretiei a continuat. Ludovic al Xll-lea râdea de planurile pe care le facea papa, atunci când discuta viitoarele aliante
posibile. Cutarui conte sau marchiz îi promitea ca-l va face duce pe niste terenuri din valea Padului superior. Altuia îi
promitea altceva. Ludovic se întreba: pe ce se întemeia papa când facea asemenea promisiuni?
în orice caz, Lucretia trebuia sa se casatoreasca. Asa a început lunga disputa pentru casatoria Lucretiei cu Alfonso d'Este,
fiul ducelui de Ferrara.
Excesivul nepotism practicat de Alexandru al Vl-lea si politica lui inspirata din consideratii pur laice au creat
contemporanilor multe si motivate îndoieli cu privire la intentiile acestui papa, iar printre ele si problema razboiului
împotriva turcilor. Pare totusi ca la sfârsitul secolului al XV-lea sa se fi ocupat de proiectul unei cruciade antiotomane.
Cât a trait Djem, relatiile cu Poarta erau chiar "amicale". Dupa omorârea acestuia, turcii au reluat marsul asupra Europei
apusene, care fusese întrerupt temporar. Un atac turcesc asupra posesiunilor venetiene ajungea pâna în apropiere de
Vatican. De aceea papa convoca cobsistoriul pentru organizarea cruciadei. El a cerut grabnic bani de la clerul din Franta,
Germania, Ungaria. Cardinalii trebuiau sa dea câte 10% din câstigul lor. Papa încerca sa explice într-o bula din 1500 ca
turcii vor sa ocupe Roma, deci întreaga Italie, de unde rezulta obligatia tuturor principilor italieni de a participa la
expeditia proiectata. în Franta, impozitul pus pe veniturile oamenilor bisericii a ridicat protestele clerului nemultumit. Se
spunea ca expeditia proiectata este o afacere a "unora". în Ungaria, clerul n-a dovedit nici un spirit de sacrificiu. în anii
1502 si 1503 se ajungea la un armistitiu si cruciada se termina fara nici un rezultat. Doar papa profitase de noile biruri.
Lumea stia ca papa folosise banii pentru actiunile militare ale lui Cezar. Cu acesti bani, Cezar cucerea Romagna. în
decembrie 1501, Lucretia se casatorea cu Alfonso Ferrara. Iar Vaticanul cunostea în continuare nesabuite momente de
orgie si de viata lipsita de orice frâu moral. La 15 noiembrie 1501 aparea un pamflet care biciuia familia Borgiilor,
acuzându-i de toate crimele si viciile care se petreceau la Roma si în palatul papal.
Alexandru al Vl-lea a citit pamfletul din curiozitate, caci manifestarile opiniei publice îl lasau indiferent. Se stie ca fara
presiunea lui Cezar, papa n-ar fi restrâns la Roma, nici libertatea cuvântului si nici a scrisului. Multe placarde au fost
afisate pe portile Vaticanului, în palatul papei, în diferite puncte importante ale Romei. Versurile satirice si epigramele
de buna calitate apareau si ele curând. Cele scrise în jurul anului 1500 erau pline de venin si de violenta, demna replica la
toate "activitatile" familiei Borgia.
Prin februarie 1502, papa vizita, împreuna cu fiul sau, orasul Piombino, cucerit de Cezar. Acum se gasea în reconstructie.
Se întareau fortificatiile sub conducerea unui inginer, prenumele sau era Leonardo da Vinci. Peste o luna, papa se
întorcea la Roma, dupa ce vizitase Civita-Vecchia, Corneto, Insula Elba. Calatoria la Piombino avea un scop politic.
Certurile dintre Florenta si Sienna si luptele din Pisa îi ofereau posibilitatea de a face din Piombino o baza de operatiuni
în zona Toscanei. Papa era asigurat în acest sens de regele Frantei. Feudalii romani erau deocamdata anihilati. Regii
Frantei si Spaniei nu se mai gaseau în relatii bune. Papa, aliat cu Ferrara, cu Venetia si cu regele Frantei, putea sa
manevreze în Italia centrala puterea conform dorintelor si intereselor lui.
Treburile mergeau bine pentru Borgii pâna în vara anului 1503. Se îndeplineau toate planurile alcatuite cu atâta grija si
ardoare de Alexandru al Vl-lea. Dar undeva pândea destinul cel rau al acestei familii.
Legaturile de rudenie
Papii care mai avusesera copii îi numeau de obicei "nepoti". Alexandru al Vl-lea i-a numit direct fii sau fiice,
recunoscându-i ca ai sai prin acte publice. I se cunosc cu destula siguranta sapte copii. Mama celor mai multi dintre ei a
fost romana Vanozza'Catanei. Cu ea a dus casa buna din vremea când era cardinal. De atunci i s-au nascut patru copii,
care au avut rolul lor în istoria zgomotoasa a Italiei si a curiei Papale la sfârsitul secolului al XV-lea si începutul
secolului al XVI-lea. Juan, duce de Gandia, n-a jucat un rol prea important. Cezar, duce de Romagna, // Valentino al lui
Machiavelli, si Lucretia vor avea un rol de seama în istoria Borgiilor.
Patimile papei Alexandru al Vl-lea erau multe. în afara «dragostei nepermise" pentru tot ce înseamna "placeri lumesti",
papa ^ai avea o lacomie nemasurata pentru bani, o patima ce se dezvolta în epoca Renasterii. Alaturi de acestea se
adauga dragostea pentru copiii lui- Era un fel de iubire patimasa, bolnava, care l-a facut sa treaca peste orice masura întru
împlinirea dorintelor si nebuniilor odraslelor sale. De aceea, pentru a îndeplini aceste nebunii, el era de acord cu orice
crima sau fapta blestemata. Nepotismul transpus sub forma "paternismului", în cazul lui Borgia, l-a împins pe Alexandru
al Vl-lea la tot felul de acte si manevre obscure, înca din vremea când era cardinal. Ca papa, avea la îndemâna si alte
arme.
Dintr-o întâmplare istorica, unele dorinte "paterniste" se împleteau cu anumite necesitati politice. Papii din secolul al
XV-lea, întorsi din "captivitatea babilonica" de la Avignon (1308-1377), încercau sa-si întareasca autoritatea pontificala
sub forma unor actiuni laice si nu spirituale. Aveau nevoie de suveranitatea lor laica cel putin în Italia centrala. Papii
reîntorsi la Roma aflasera comunele înlocuite cu tiranii, iar micile provincii devenisera statulete de sine statatoare. Un
oficiu bisericesc central fara bunuri pamântesti ar fi fost repede înghitit de una din puterile italiene sau vecine mai
însemnate. Pentru a exista, pentru a-si perpetua rolul de putere spirituala, papalitatea trebuia sa se adapteze realitatilor
istorice, adica sa devina o forma de dominatie tiranica, la fel ca în restul Italiei. Pentru a continua sa fie din nou stapânii
spirituali ai lumii, papii trebuiau sa reduca la tacere si neputinta mai întâi marile familii feudale din statul papal. Era
vorba de familiile Orsini, Colonna, Savelli, ca si de proprii vasali rebeli.
S-a creat o formula de aparare a papalitatii sub forma nepotismului, adica a rudelor plasate în fruntea fortelor care stateau
la dispozitia papei, rude declarate "aparatori ai bisericii catolice". Mai întâi acestia au fost numiti sefi ai armatelor
papale, apoi principi ai unor state italiene. Alexandru al Vl-lea nu s-a deosebit prin nimic pozitiv de alti pap1 Dimpotriva,
el a urmarit cu patima realizarea acestor principii importante pentru permanentizarea ideii de conducere suprema a
bisericii catolice. Patimas din fire, el nu a precupetit nici un efort pentru a lega pe fii sai prin casatorii stralucite cu cele
mai reprezentative familii din viata politica a Italiei. Dar pentru a îndeplini aceste visuri, papa trebuia sa manevreze prin
forta sau abilitate diplomatica. De aceea, aparitia tiraniei în statul papal a fost o formula politica necesara. Pentru a da
viata planurilor sale, tirania trebuia sa foloseasca teroarea, violenta, crima, tradarea. Multi istorici cauta în aceasta
"necesitate", originea si explicarea faptelor blasfemiate ale papei Alexandru Borgia, pentru ca el însusi sa poata face fata
politicii tiraniilor italiene. De multe ori acesti istorici se cam fac a uita pe omul Alexandru Borgia.
Instinctul legaturilor de sânge a fost "un al doilea demon" al acestui papa, primul fiind femeia. Spiritul de familie a
însemnat mult pentru Alexandru Borgia. Interesul pentru biserica era total redus. înca la 1493, regele de Neapole scria
regelui spaniol ca Alexandru ai Vl-lea nu are nici o consideratie pentru biserica si ca singura lui grija este "de a asigura
prin toate mijloacele înaltarea copiilor. Aceasta este singura |Ui dorinta." Zece ani mai târziu, ambasadorul venetian
informa signoria sa ca singurul gând al papei este "de a asigura averea copiilor lui si ca el nu se preocupa de nimic
altceva".
Aceasta pasiune a lui Alexandru Borgia a mers foarte departe, folosind metode imorale pentru a si-o satisface. Au aparut
si unele elemente afective si perversiuni care ne-au dezvaluit natura lui psihopatica. Când examinam nepotismul din
sanctuarul lui familial, constatam multe aspecte cu totul tulburi.
Imediat ce a fost ales papa, grija principala a lui Alexandru al Vl-lea a fost "înzestrarea" copiilor, înaltarea lor economica
si politica. Fiul cel mai mare e numit duce de Gandia, apoi gonfalonier si capitan general al statului papal. Pregatindu-i o
coroana, îl casatoreste cu Maria Enriquez, nepoata regelui Ferdinand al Spaniei. Acesta, Juan, trebuia sa fie "politicul".
Al doilea fiu, Cezar, a fost destinat bisericii. Atunci când avea circa 15 ani, Rodriguez, în calitate de cardinal, obtinuse de
la papa Inocentiu al Vlll-lea numirea ca protonotar al bisericii si episcop de Pamplona. In ziua alegerii lui ca papa,
Alexandru al Vl-lea îl numea pe Cezar arhiepiscop de Valencia, cu titlu de primat al Spaniei, cu tot felul de beneficii. La
1493, Cezar era "ales" cardinal si papa îsi vedea progenitura pe scaunul pontifical. Dupa doua logodne socotite
nepotrivite, Lucretiei i se dadea ca sot pe Giovanni Sforza, nepotul lui Lodovico Moro. Jofre era casatorit cu o bastarda
din casa de Aragon si devenea principe. Era prima distributie importanta de onoruri si bogatii pentru copiii papei.
Alexandru al Vl-lea pusese întreaga lui putere la dispozitia odraslelor sale.
Politica lui de nepotism nu putea duce decât la o mare decadere morala si la un spectacol grotesc. Ducele de Gandia,
întorcându-se din Spania, îi aducea o frumoasa andaluza, sporind si reînnoind numarul favoritelor la Vatican. Lucretia,
care în copilarie asistase la întâlnirile adulterine ale tatalui cu Giulia Farnese, iar apoi la alte scene indecente (faimosul
bal al celor 50 de curtezane goale), nu era nici ea mai buna. La Vatican, fiecare dadea curs liber propriului erotism. Când
caile obisnuite nu ajungeau sa satisfaca pasiunile, se trecea peste orice limite, ajungându-se la legaturi cu totul
nepermise.
Papa însusi nu se putea opri din a-si satisface pasiunile. Nici în fata copiilor si nici în fata strainilor. El apare în fata
istoriei asa cum era: sPerjur, falsificator, criminal. Combina cu copiii planuri de frauda, de Prada si de suprimari violente.
Se sfatuieste cu Cezar si Lucretia la castelul din Nepi, dupa care urmeaza furturi si crime.
Alexandru al Vl-lea era atasat mai ales fata de Juan. Prefera sa lipseasca de la cina, temându-se si de acuzatia pe care i-ar
putea-o aduce Vanozza ca nu-l sprijina pe Cezar. Lui însusi îi era cam frica de Cezar. Poate si pentru motivul ca-l prefera
pe Juan, care era mai frumos, mai amabil, mai plin de focul Borgiilor si mai putin de ambitii si diplomatie. Era vesel,
fiind pentru tatal sau un tovaras de petreceri.
Fara simt moral, papei îi lipsea si adevaratul sentiment parintesc. Avea un devotament cam de suprafata pentru copiii sai.
Marile tragedii familiale au lasat un ecou destul de slab în sufletul sau. Cum a fost, de pilda, asasinatul lui Juan. în timp
ce cadavrul era înca neîngropat si papa se caina prin scrisori trimise regelui Spaniei, el crea o comisie de cardinali pentru
divortarea Lucretiei. Curând uita cu totul moartea prea iubitului sau fiu, omorât de Cezar.
Peste trei ani, încercarea lui Cezar de a omorî pe printul de Bisceglia, al doilea sot al Lucretiei, îl lasa cu totul indiferent
pe papa. Ramânea neafectat când, peste câteva zile, printul era strangulat chiar în camera pontificala.
Nimeni nu arata ca Alexandru al Vl-lea ar fi avut vreo remuscare, un gest de revolta sau de reprobare în fata unei crime.
Dimpotriva, el stia sa profite de pe urma acestora. Dupa moartea lui Juan, papa s-a aruncat din plin în politica
nepotismului. Cezar era îndraznet, ambitios, lipsit de scrupule. Nu era lipsit de vointa ca ducele de Gandia. Cezar semana
cu Rodriguez cel din tinerete.
Patru ani Cezar a asteptat. Acum el simtea ca a venit timpul. La 14 iunie 1498, Vanozza dadea o petrecere de familie.
Voia sa împace pe cei doi frati, pe Juan, duce de Gandia, si pe Cezar, arhiepiscop de Valencia si cardinal. Peste doua
zile, Cezar trebuia sa plece, în calitate de delegat apostolic, la încoronarea lui Frederic, ca rege de Neapole. Vanozza
prefera pe ambitiosul Cezar, care era mai aproape de inima ei. Când intrasera soldatii lui Carol al Vi ll-lea în Roma,
palatul ei fusese jefuit de francezi. Când ceruse sprijin, ceilalti îi raspunsesera ca acestea sunt accidente posibile în
razboi. Numai Cezar luase masuri energice si readusese bunurile furate. Atasamentul ei crescu enorm pentru acest fiu
caruia îi scuza, ba chiar îi încuraja, intentiile criminale.
în familie fusese mare încurcatura. Casatoria cu Giovanni Sforza trebuia desfacuta chiar în mod violent. Acesta scapa de
stiletul lui Cezar datorita ciudatei fantezii a Lucretiei de a-l anunta pe Sforza de pericolul care-l ameninta. El reusi sa
fuga la Pesaro.
si acum se întâlneau toti în casa mamei, afara de tatal lor.
La miezul noptii au plecat împreuna, Cezar cu Juan. Juan explica despartirea de ceilalti pe motivul întâlnirii cu o fata.
Poate chiar cu Lucretia, spun unii. în timp ce acesta se îndrepta linistit spre placerile lui, Cezar galopa pâna la Vatican,
discuta cu papa si primea de la el ordinele pentru a doua zi, când trebuia sa plece la Neapole.
Apoi, dupa ce termina aceasta treaba, tot în galop s-a întors la oamenii lui condusi de Micheletto.
A doua zi, Cezar se afla în drum spre Neapole. Micheletto, ramas la Roma, trebuia sa îndrepte pe alte cai o eventuala
misiva a papei spre a-l reîntoarce pe Cezar la Roma pentru a lamuri disparitia lui Juan, desi acesta avea obiceiul sa
lipseasca multe nopti, petrecându-le în aventuri galante. însa dupa petrecerea în familie, Juan nu s-a întors nici a doua zi,
lipsind si lacheul care avea obiceiul sa revina, lasându-si stapânul la vreo amanta. Acum servitorul fusese gasit aproape
mort. Ridicat de oamenii papei, el nu avusese timpul sa-i numeasca pe asasini.
Ducele de Gandia nu era de gasit. Papa a înteles ca nu a fost omorât numai lacheul. La Roma se dadea repede o lovitura
de pumnal. Mai ales ca Borgii aveau atâtia dusmani. în ziua de joi, Vaticanul si romanii erau siguri ca Juan a fost omorât.
Nu se gasise cadavrul. Politia papala începu sa faca cercetari si perchezitii pâna si în cele mai nenorocite bordeie. Papei
nu-i trecea prin cap ca aici s-ar fi amestecat Cezar, pe care-l vazuse noaptea târziu plecând la culcare. Socotea ca vreun
dusman s-a razbunat cumplit, omorându-i copilul drag, cel mai drag.
Negasind nici o urma, cercetarile s-au îndreptat spre Tibru. Papa anunta ca daca cineva stie ceva si nu marturiseste va fi
condamnat la cele mai grozave chinuri. înspaimântat, barcagiul Giorgio Schiavoni se prezenta vineri la papa si-i
marturisi cele vazute în noaptea de miercuri spre joi. Târziu, dupa miezul noptii, în timp ce dormea în barca lui, a fost
trezit de un galop. El nu s-a ridicat din luntre atât din cauza oboselii, cât si de frica. Calaretul a venit în goana pâna pe
tarmul Tibrului, la locul unde se varsa canalele orasului. Dintr-o ulicioara au aparut imediat alti doi oameni înarmati care
mergeau pe jos. S-au oprit si ei lânga apa si au facut un semn, dupa ce s-au asigurat ca nu este si nu-i vede nimeni.
Atunci au iesit alti doi din umbra caselor. Erau1 mascati. Unul înalt, altul scund. Cel înalt avea manusi lungi de cavaler.
Cel scund a facut alt semn si un calaret a Pornit spre râu, ducând calul de-a-ndaratelea. La spatele calaretului se vedea
atârnând un cadavru. Când copitele din spate ale calului au ajuns la apa, l-au leganat si i-au facut vânt în Tibru, chiar
acolo unde se varsa canalele. Cavalerul care era în fata privi spre apa. Mascat, nu i se vedea chipul, însa harnasamentul
calului arata ca este stapânul care comanda. Barcagiul a auzit întrebând ce pata neagra se vede plutind. sPunându-i-se ca-i
mantaua mortului, au fost aruncate spre ea pietre mari care au târât-o la fundul apei. Când totul s-a terminat, cei cinci s-
au pierdut în umbra caselor.
Papa Alexandru al Vl-lea a ascultat cu gura larg deschisa, îngrozit, toata istoria crimei ce se petrecuse. Barcagiul nu
recunoscuse figura mortului. Dar în urma insistentelor papei, el declara ca putea sa fie chiar ducele de Gandia. Papa a
urlat furios si chipul i s-a schimonosit de ura si neputinta. Cine a avut îndrazneala sa înfrunte pe reprezentantul lui
Dumnezeu pe pamânt, pe marele pontif al crestinilor, preaputernicul Alexandru al Vl-lea Borgia?
Luntrasul nu mai stia altceva. Putea sa repete ceea ce mai spusese. Papa întelegea ca seniorul care condusese grupul
crimei era cavaler. Dar de ce nu venise luntrasul sa povesteasca întâmplarea imediat dupa crima, daca recunoscuse pe
mort? Batrânul luntras nu mai raspunsese: stia ca multe crime se înfaptuiesc chiar între membrii înaltelor familii si
oamenii de jos au de pierdut când se amesteca în asemenea treburi.
Papa recunostea în luntras un martor care nu trebuia sa mai vorbeasca. în loc sa-l recompenseze, l-a trimis la închisoare,
pe motiv ca e singurul martor al unei afaceri misterioase.
în timp ce clopotele sunau iar tunurile de la Sant-Angelo bubuiau spre cinstea mortului, papa se zbatea ca un taur furios.
Lovea pe cardinalii si pe camerierii care apareau în preajma lui. Trei zile a refuzat sa manânce. Pierduse pe fiul preaiubit.
Venea la rând Cezar. Papa se gândi sa faca din acest fiu unul dintre cei mai puternici principi din Italia. Cezar renuntase
la purpura. Se casatorise în Franta cu printesa d'AIbret, iar acum pornea pe drumul deschis si pregatit de tatal lui.
împotriva lui Lodovico Moro, ducele Milanului, se organiza o liga. Exista o întelegere secreta între Alexandru al Vl-lea
si regele Frantei, în legatura cu regatul de Neapole. Viitorul lui Cezar parea asigurat.
Cardinalul Ascanio Sforza, când simti furtuna ce se apropia, fugi din Roma, la 13 iulie 1499. Papa ordona sa se încuie
portile Romei. Pericolul ameninta si pe printul Bisceglia, care la 8 august 1499 parasi în secret pe Lucretia si ajunse la
Neapole. Papa nu se emotiona de aceste fugi si încredinta Lucretiei guvernarea orasului si a teritoriului Spoleto. Fara a
tine seama de amenintarile ambasadorilor Portugaliei si Spaniei, el mai împarti si alte bunuri si privilegii rudelor
apropiate.
Lodovico Moro fugi si el din Milano, care fu ocupat la 6 octombrie 1499 de Ludovic al Xll-lea, în suita caruia se gasea si
Cezar. Planul crearii unui stat italian pentru Cezar era netezit. Cezar ocupa si câteva teritorii din ducatul Milano. Multi
feudali din Romagna au fost declarati decazuti din drepturile lor.
De aici începea prima campanie a lui Cezar, care se încheia cu ocuparea oraselor Imola si Forli. Moro fu luat prizonier.
Actiunile militare ale lui Cezar continuará. Papa, foarte vesel, dadu 100 de ducati curierului care-i aducea aceasta veste si
alta suta aceluia care-i anunta arestarea cardinalului Ascanio.
Din partea lui Cezar, papa avea vesti bune la 1499. Se casatorise cu folos si papa îsi facea mari planuri si iluzii. Existau
însa si alte lucruri care se petreceau la Vatican si la Roma, care nu erau prea placute. Sancia începuse sa se nelinisteasca.
Tinerelul Jofre crescuse. Ca atare începuse sa se trezeasca în el mostenirea borgiana. Urma lectiile pe care le primise de
la fratii lui. Umbla noptile urmat de spaniolii lui obraznici si molesta populatia orasului. într-o noapte, trecând peste
podul de la Sant-Angelo întovarasit de 25 de spanioli, a insultat astfel garzile de paza, încât, spune un cronicar, putin a
lipsit ca soldatii sa-l trimita pe Jofre "sa regaseasca pe ducele de Gandia în Tibru".
Sancia l-a asaltat pe papa cerându-i sa ia masuri, întrucât Jofre fusese amenintat cu moartea. însa papa observa ca Jofre a
meritat-o. Sângele napolitano-spaniol al Sanciei s-a razvratit si furia ei s-a dezlantuit. în fata unui papa mare, greoi,
îmbracat în mantia lui pontificala, mica doamna bruna cu ochi aprinsi a spus cuvinte tari. De fapt, cuvinte "putin
onorabile s-au spus si de o parte si de alta".
Alt necaz aparea în familie, desi Alexandru nu voia sa arate acest lucru. Alfonso de Bisceglia fugise la Neapole. Furia lui
Alexandru s-a îndreptat împotriva celor din familia de Aragon. Lucretia simtea ridicolul situatiei, caci sotii ei fugeau
plini de groaza. Regele de Neapole chema îndarat si pe Sancia. Jofre îsi urma nevasta.
Anul jubiliar 1500 a fost folosit de Alexandru al Vl-lea pentru consolidarea situatiei copiilor. Pentru Lucretia, papa
manifesta o afectiune cu totul deosebita, ta primea ca bunuri personale Sermoneta si alte teritorii. Pentru Cezar pregatea
o noua campanie cu fonduri obtinute din vinderea biletelor de cardinal, precum si din banii adunati de la lumea crestina
cu prilejul jubileului. "Saraca tara a Moldovei", câte sperante îsi punea în a primi ajutoare împotriva turcilor de la acest
papa!?
Papa ramânea senin la încercarea de asasinat a lui Alfonso, ginerele sau. Din Neapole soseau misive usturatoare. Dar el
surâdea. Dupa terminarea anului jubiliar, Alexandru reîncepea actiunea pentru Cezar. în afara titlului de duce de
Romagna, îi mai acorda si teritorii, Provincii ale statului papal. Dar Cezar nu era satisfacut. El voia Florenta si Bologna.
Papa, la rândul lui, se gândea sa împarta regatul de Neapole cu regii Frantei si Spaniei.
în timp ce Cezar înainta cu armatele lui pentru a acapara teritoriile oferite de papa si eventual a le depasi, Alexandru
începu la Roma spolierea marilor seniori din Latium. Familiile Colonna, Savelli, Caetani si altele au fost expulzate si
excomunicate, multi au fost luati prizonieri, iar bunurile lor sechestrate. Otrava, apele Tibrului, toporul calaului, o celula
cu podele miscatoare au facut sa dispara multi seniori bogati si puternici în folosul Borgiilor. Vizitând peste câteva zile
posesiunile familiei Colonna, papa se bucura de noile bogatii acaparate. La Castel Gandolfo, papa statea în barca, în timp
ce multimea striga: "Borgia! Borgia!" La Roma, conducerea bisericii fusese încredintata în acest timp Lucretiei. A fost o
perioada vesela. Papa calarea alaturi de Cezar în Latium. El concentra diferite teritorii în doua ducate: Sermoneta si
Nepi. Primul i-l dadea lui Rodrigo, fiul Lucretiei si al nefericitului Alfonso, iar al doilea, misteriosului Infante roman,
quem in pontificatum habuit, zice Burchard. Pe care Alexandru l-a avut în timpu! pontificatului!
O întâmplare întuneca seninatatea papei. O scrisoare anonima, în limba latina, raspândita în Roma, cazuse în mâinile
sale. Era adresata unui Pavelli care se afla la curtea împaratului Maximilian. în culori negre si într-un stil sever erau
prezentate nelegiuirile politice si morale ale lui Alexandru al Vl-lea. Cu toate acestea, papa reveni la seninatatea lui si
pregati fara griji vestitul "bal al castanelor" si a treia casatorie a Lucretiei. Ca zestre îi dadea Cento si Pieve di Cento,
putin importante pentru statul papal, dar care asigurau lui Cezar posesiunea Romagnei si-i deschideau drum liber spre
Bologna si Florenta.
Din ordinul papei au fost întarite fortaretele si castelele, s-au facut noi constructii militare. Aduna alti bani pentru trupele
lui Cezar, aranja alte domenii pentru ceilalti bastarzi sau rude spaniole. Multi bani proveneau de pe urma unor oameni
care dispareau misterios. Un cardinal murea pe neasteptate, un bogatas disparea în apele Tibrului sau p'erea în tacuta
închisoare Sant-Angelo. Se vindeau posturi si beneficii bisericesti, dispense. Pentru Infantele roman, care avea 5 ani,
papa construi un castel nou. Uneori se oprea prin statul papal pentru o vânatoare sau o petrecere vesela... Vesel papa!
Pentru o cruciada antiotomana se adunasera sume considerabile. Giustiniani voia sa-l întâlneasca pentru a-i vorbi în
numele Venetiei, evita întâlnirile, caci banii luasera drumul planurilor lui Cezar. "Papa petrece cu femeile, nu are timp de
audiente", raporta Giustiniani catre signoria sa.
Italia se ruina. Biserica catolica pierdea bunuri în folosul Borgiilor. în aceasta familie domnea spiritul anarhic si un
nestapânit libertinaj. Fraude, tradari, crime misterioase, sperjur, erotism lipsit de orice rusine, incest sunt trasaturi
prezente în viata si activitatea familiei Borgia. Este fantastica istorie a familiei Borgia, rezumata în câteva cuvinte. Lipsa
de rusine, de sentimente nobile, de dragoste de om sau de parinte. Papa îsi conducea copiii, familia, o trupa hamesita
dupa prazi bogate. Daca unul din ei cadea lovit chiar de mâna unui frate, papa uita sângele care a curs si continua munca
lui pentru întarirea si îmbogatirea celor ramasi în viata. Membrilor familiei se adauga falanga rudelor, a marelui numar
de catalani care invadasera Roma. Printre ei se remarcau familiile Doms, Mila, Lansol. Cinci Borgia purtau hlamida de
purpura a cardinalilor. Alti 20 ocupau scaune episcopale sau alte functii grase în biserica. Episcopul Gian Andrea
Boccacio, reprezentantul ducelui de Ferrara, scria înca la 1492 ca "nici zece papi n-ar fi putut satisface lacomia tuturor
neamurilor lui Alexandru al Vl-lea", a acestor "gâtlejuri nesatioase".
Iar papa facea totul ca sa dovedeasca trainicia legaturilor de sânge si sa umple burtile flamânde si lacome ale copiilor si
ale rudelor.
Crima - mijloc de stapânire si îmbogatire
Dupa socul primit la moartea ducelui de Gandia, Alexandru al Vl-lea si-a revenit curând. Mai ales dupa ce a avut
convingerea ca asasinul este Cezar. Cercetarile politiei cu privire la moartea lui Juan au fost întrerupte, caci toate
drumurile anchetei duceau spre Cezar. Seniorii romani au dovedit usor ca nu au avut nici un amestec în aceasta crima.
Era cunoscuta invidia lui Cezar pe Juan, care pe lânga faptul ca era un principe laic, mai cucerise si inima Sanciei si pe a
Lucretiei. Papa mai afla ca Vanozza primise cu inima usoara moartea lui Juan. Nici nu venise la înmormântarea acestuia.
Natura puternica si lipsita de bun simt a lui Alexandru al Vl-lea a învins repede. Avea nevoie de multi bani. Cezar
trebuia sprijinit ferm în intentiile lui de a-si crea un principat sau poate cniar de a stapâni întreaga Italie. Pentru a obtine
bani erau necesare noi masuri dure. Datorita firii lui, papa privea linistit înainte si facea planuri. Daca unii cardinali stiau
sau banuiau ceva, gura acestora trebuia închisa pe veci. Mai ales ca majoritatea cardinalilor adunasera bani buni. Sute de
mii de ducati!
E drept, crima si imoralitatea erau o caracteristica a epocii. Iar e[e au încarcat întreaga viata si istorie a Borgiilor, cu atât
mai mult cu cât ei reprezentau o treapta "superioara" în societatea epocii. Fie ca a fost vorba de bani, fie de cucerirea de
teritorii, mijloacele de forta au [ost instrumente frecvente ale familiei Borgia. Crimele s-au savârsit fie ln Penumbra
Vaticanului, fie în celulele castelului Sant-Angelo, fie pe strazile Romei sau chiar în casele celor sortiti pieirii. Sumbre
crime acopera rapacitatea si setea de bani, de putere, de razbunare sau de violente testamentare.
Cardinal la 25 ani si vicecancelar al bisericii catolice la 26 ani, Rodrigo Borgia urmarea avid îmbogatirea de pe urma
slujbelor cu care fusese învestit de unchiul sau, Calixt al lll-lea. Inca din tinerete, în goana dupa aur, s-a vazut tentat
adeseori sa accepte sau sa foloseasca crima drept mijloc de realizare a planurilor lui. Batrânetea si slabiciunea unchiului-
papa l-au împins la afirmarea puterii lui prin acte cu totul necugetate. Falsificarile de bule, de acte, care i-au adus multi
bani sunt numai unele din activitatile lucrative ale cardinalului Rodrigo Borgia.
Atunci când a ajuns în vârful piramidei sociale, nimic nu l-a mai retinut de la tot ce i-a intrat în cap, lansându-se într-o
etapa de spoliatiuni violente si misterioase. Ambasadorul Giustiniani scria ca orice om bogat din Roma si statul papal
simtea în spate chipul calaului. Papa Alexandru al Vl-lea înlaturase orice urma de scrupul. Victimele sale nu erau numai
feudalii din Roma sau Latium, ci si prelati care faceau parte din colegiul cardinalilor. Otrava era un mijloc la îndemâna
papei.
Desigur ca înainte de a ajunge aici, papa Alexandru al Vl-lea a folosit mijloace "legale" pentru a despuia de bunuri pe cei
vizati de el sau de familia lui. Avea la îndemâna nenumarate mijloace ale înaltei sale functii, care-i stateau la dispozitie
pentru aceasta. Biserica, a carei conducere o cumparase, îi oferea largi posibilitati de compensare a eforturilor si
asteptarilor lui. Vindea indulgente, dispense, sceptre abatiale, mitre episcopale, palarii de cardinal. Era ceva ce putea face
deschis si în mod curent.
Acest "comert" cu slujbe grase s-a întins repede si pe scara larga. La 1500, împartind purpura la 12 cardinali, aduna
120.000 de scuzi. Cam aceeasi suma la 1503 pentru numai noua palarii de cardinal. Epigramele timpului surprindeau
aceste bogate "negoate" ale papei, care era gata sa vânda altare, biserici sau orice. în acelasi scop, papa nu numai ca
admitea uniri incestuoase, dar se ocupa si cu desfacerea unirilor legale. Dupa patru ani de casatorie, el a despartit-o pe
Lucretia de Giovanni Sforza, pentru a-i gasi un sot cu o situatie politica mai buna si totodata mai bogat. Pentru anularea
casatoriei regelui Ludovic al Ungariei cu sotia sa Beatrice, a primit pentru "osteneala" suma de 30.000 de ducati!
Curând dupa alegerea ca papa, Alexandru al Vl-lea s-a antrenat într-o actiune neplacuta. E vorba de afacerea cu
pretendentul turc Djem. Acesta fugise de la Constantinopol în anul 1482, la Rodos, pentru a scapa de fratele sau, Baiazid
al ll-lea care voia sa-l omoare. De aici ajunsese în Franta, la marele maestru al cavalerilor Sfântului loan. Pentru paza
acestui fugar, sultanul platea 45.000 de ducati. Marele maestru al ordinului, dAubusson, îl cedase papei Inocentiu al Vlll-
lea, în schimbul palariei de cardinal. Aducea un venit frumos papei. Primit ca un print la Roma, în martie 1489, Djem a
fost plasat cu suita lui la Vatican. Papa se folosea de prezenta lui Djem la Roma, scriind monarhilor si principilor din
Europa ca trebuie organizata o cruciada antiotomana pentru a instala pe Djem pe tronul imperiului otoman, acesta
promitând retragerea armatelor turcesti pe tarmul asiatic si eliberarea Constantinopolului. Baiazid al ll-lea era informat
despre aceste promisiuni ale fratelui sau si de aceea îi pregatea sfârsitul. S-au gasit multi asasini, cei mai multi nobili,
care, în schimbul unei "recompense", trebuiau sa otraveasca fântâna din care se aducea apa ia masa lui Djem. Tentativa
de crima a fost descoperita si complotistii omorâti. Pentru a linisti pe papa, Baiazid i-a trimis drept "cadou" niste relicve
religioase valoroase.
în vremea lui Borgia, Djem se gasea tot la Vatican si au fost vazuti amândoi, dar mai ales cu Juan sau cu Cezar,
plimbându-se calare sau chiar în timpul procesiunilor religioase. Juan era amator de tot felul de exotisme, astfel ca de
multe ori se îmbraca în costume orientale (pagâne), peste care îsi atârna cruci sau diferite însemne pontificale (crestine).
La 1494, atunci când trupele lui Carol al Vlll-lea amenintau statul papal, Alexandru al Vl-lea a scris sultanului o lunga
scrisoare, în care arata pericolul pe care-l prezinta navalirea franceza nu numai în regatul Neapole, un fief al scaunului
papal, dar chiar pentru turci. Mai scria papa ca regele Frantei era pregatit sa plece cu o flota spre Constantinopol, luând
cu dânsul si pe Djem, dupa ce va cuceri Regatul Celor doua Sicilii. De aceea, papa cerea sultanului ca sa-i trimita imediat
cei 45.000 de ducati, pentru a angaja soldati pe care sâ-i opuna lui Carol al Vlll-lea. Sultanul însusi sa se pregateasca sa
vina în ajutorul papei si al Neapolelui. Iar în final, papa se ruga lui Dumnezeu, ca nu cumva ostile lui Carol al Vlll-lea sa
loveasca într-un fel sau altul în supusii sultanului si credinciosii lui Allah...
Trimisul papal, genovezul Giorgio Bocciardo a ajuns repede la Constantinopol si de acolo se întorcea cu trimisul turc
Cassim Bey, aducând cei 45.000 de ducati si o scrisoare pentru papa. Abia facusera vreo 10 km de la Ancona, unde
debarcasera, când ceata ambasadorilor a fost atacata de dusmanii papei. Cassim a fugit, dar Bocciardo a fost Prins de
Giuliano della Rovere. La prizonier s-a gasit scrisoarea papei catre sultan, dar si scrisoarea lui Baiazid al ll-lea catre
papa. S-a spus de catre unii din cei ce s-au ocupat cu aceasta problema ca scrisoarea era un fals. Sultanul îl poftea pe
Borgia sâ-l ajute pentru a "ridica pe DJem deasupra mizeriilor acestei lumi" si "sa-i procure o viata mai buna", angajându-
se sa dea papei un cadou de 300.000 de ducati de aur si sa acorde asistenta "mutuala si perpetua".
Se discuta daca acest document este autentic. Exista istorici ca Ranke, Brosch, du Bulais, care-l considera apocrif. Pieper
si Creighton considera adevarat, la fel ca si Thuasne si Celani, care-l gasesc înregistrat în manuscrisul nr. 5632 al
Diarium-u\u\ lui Burchard. Cipola (în Le Signorie dai 1300 al 1530) socoate ca si în cazul în care scrisoarea lui Baiazid
al ll-lea este adevarata, ea nu agraveaza cu mult moralitatea lui Borgia, întrucât n-a primit banii si deci nu l-a omorât pe
Djem.
Desigur ca exista si opinii subiective cu privire la scrisoare, dupa cum istoricii s-au împartit în doua tabere: pro sau
contra lui Alexandru al Vl-lea. Indiferent de opinia unor istorici moderni, agentii diplomatici raportau guvernelor lor
despre aceasta scrisoare, iar cancelarul Raymond Perault spune ca a avut-o în mâinile sale.
Cei care-l cunosteau pe Alexandru al Vl-lea nu erau deloc surprinsi de un asemenea schimb de scrisori între papa si
sultanul turc. Acest papa, care a trimis înainte de vreme "în ceruri" pe atâtia oameni, printre care o multime de cardinali,
nu si-ar fi facut scrupule sa mai trimita si pe Djem lui Allah si profetului sau Mahomed...
Din cauza înaintarii lui Carol al Vlll-lea, Alexandru al Vl-lea a semnat un tratat secret cu Ferdinand de Aragon, la 25
septembrie 1495. Borgia primea dreptul sa se stabileasca în oricare oras al regatului în cazul ca va trebui sa paraseasca
Roma, iar Cezar capata orasul si fortareata Gaeta, unde putea pastra ostaticul turc. Aceasta întelegere este importanta
pentru ca se vede ca tatal încredinta fiului sau o "posesiune" foarte productiva. Papa pierdea pensia anuala platita de
Baiazid al ll-lea în favoarea lui Cezar.
Oricum a fost, peste doua luni Djem trecea în sânul lui Mahomed. Cu învoirea lui Alexandru al Vl-lea, regele Frantei
intrase în Roma, iar apoi plecase cu Cezar spre Neapole. Dupa câteva zile, Cezar rugea din tabara franceza deghizat si
ajungea in Roma. Djem murea si el pe neasteptate.
S-a scris mult despre moartea lui Djem: a murit de moarte naturala sau din cauza otravei strecurate în mâncarea sau
bautura lui, de catre trimisii papei si ai lui Cezar? Se vehicula ideea ca ar fi murit de "indigestie", ceea ce spune destul de
multe. Burchard, întrebuintând eufemismele lui obisnuite, spune ca moartea s-ar datora ex esu sive potu naturae suae non
convenienti et consueto. S-a presupus deci interventia bauturilor papei, care voia sa puna mâna pe grasa recompensa
fagaduita de sultanul Baiazid al ll-lea, deoarece era în mare pericol sa-i scape prada odata cu sosirea lui Carol al Vlll-lea
în Italia.
Cadavrul nefericitului turc a fost trimis la Constantinopol unde fratele, Baiazid al ll-lea, l-a primit cu multa bucurie,
platind bine pe cei ce l-au adus. Se spune ca n-a ramas cu mâna goala nici papa, caci multi contemporani arata ca el avea
în depozit la Genova suma de 200.000 de ducati, pe care i-a pastrat pentru zile grele. Se presupune ca este vorba de
ducatii promisi de sultan. Frumoasa afacere între seful crestinatatii catolice si seful imperiului otoman...
Papa a gasit si alte mijloace de câstig rapid. între altele nu respecta prevederile testamentare, acaparând banii si
mostenirea celor morti sau omorâti. Când a murit cardinalul Giovanni Scafenato, în octombrie 1497, lasând ca executor
testamentar pe cardinalul Ascanio Sforza, papa a acaparat toate bunurile mortului, lasând pe executor sa faca
înmormântarea pe socoteala lui.
Atunci când murea episcopul Egerd Duerkop, despre care se spunea ca era foarte bogat, papa Alexandru al Vl-lea a
dispus ca toate bunurile acestuia sa fie sechestrate împreuna cu banii depusi în bancile din Roma. Burchard, numit unul
din executorii testamentari, a protestat în fata papei, nestiind ca acesta a ordonat sechestrul, aratând ca e vorba de o
violare a drepturilor omului. însa guvernatorul Romei a adus papei tot ce a gasit de pe urma celui mort.
Anulând testamentul episcopului de Cortona, Alexandru s-a declarat mostenitor pe sine însusi, dând dispozitii
guvernatorului Romei sa-i aduca la Vatican, omnia bona peripsum episcopum derelicta.
Putin timp înainte murise la Padova cardinalul Zeno. Acesta lasase la dispozitia papei mai mult de o suta de mii de ducati
pentru organizarea unei cruciade antiotomane, iar alte sume pentru institutii de binefacere. Alexandru al Vl-lea a scris
Venetiei sa anuleze testamentul defunctului cardinal, cerând ca toate bunurile mobile sa-i fie aduse la Roma. La refuzul
Venetiei, papa a trimis o bula de excomunicare. Nici o amenintare nu a speriat Venetia si nici n-a clintit-o în hotarârea ei.
Alexandru al Vl-lea a trebuit sa renunte. Dar a auzit ca un valet al mortului a ascuns doua lazi cu 20.000 de ducati în
manastirea din Ancona. Papa a trimis oameni de încredere, care i-au adus repede lazile cu banii dositi.
Când era vorba de cardinali nici nu astepta sa se deschida testamentul. Când a murit cardinalul Fregoso, în martie 1498,
Alexandru trimitea la palatul mortului pe ofiterul din garda sa, pentru a inventaria si sechestra toate bunurile de valoare
mai mica sau mai mare.
în cele din urma a interzis cardinalilor sa mai faca testamente, singurul mostenitor legal ramânând papa.
în fata acestei situatii, unii cardinali au predat sau au cedat bunurile lor familiilor în momentul când se îmbolnaveau.
Altii îsi construiau marete monumente funerare pentru a cheltui sume mari, în asa fel încât sa nu ramâna nimic papei.
Aici se afla secretul maretiei descoperite în fastul neasteptat al monumentelor ordinalilor din vremea lui Alexandru
Borgia.
Acest papa lacom se arata gata a despuia pe vii si pe morti de 0rice bun. El le-a impus cardinalilor si clericilor sa
plateasca 10% din veniturile lor catre curia papala. Numai cardinalul Corner care "nu avea nici un venit" nu platea nimic.
Cardinalul de Modena a fost otravit cu ajutorul favoritului papei, Sebastian Pinzon, recompensat de papa fa premium
sanguinis. Papa ramânea mostenitorul cardinalului otravit. Cardinalul venetian Michello a fost si el otravit. Cadavrul nici
nu se racise bine si papa "s-a închis în odaile lui pentru a numara argintii" pe care-i gasise în lazile mortului. Era vorba
de 23.632 de ducati, pe care papa îi arata ambasadorului Venetiei. Dupa numararea banilor, papa a plecat la Porto, pentru
a mai gasi si alte bunuri ale cardinalului mort, De acolo s-a întors "foarte vesel". N-a întârziat sa cada si un Borgia,
cardinal de Monreale, cu ajutorul si cu vointa membrilor propriei familii.
Vechile si noile dari au ramas sa creeze în continuare un vast câmp de culegere a unor venituri. Printre cele mai mari era
si birul jubileului (1500) pentru o cruciada antiotomana. Papa avea deci mijloace bune pentru a pregati un regat lui
Cezar. Crease o bogata garderoba si adunase numeroase bunuri pentru Lucretia, un lux princiar pentru sine si pentru
bastarzii lui.
Unele din aceste mijloace pareau pentru unii a fi destul de... "legale", desi multe averi au provenit din despuierea celor
închisi sau omorâti din voia si cu stirea papei. Venetianul Giustiniani scria ca toti romanii bogati simteau în spatele lor
umbra gâdelui. Simteau moartea fâlfâind din aripi. Se petreceau fapte care nu fusesera cunoscute în metropola
crestinatatii. Daca un patrician roman ratacea prin Roma dupa ce-i fusese omorât un fiu sau rapita o fiica sau fusese
pradat din ordinul papei, nici o usa nu se deschidea la chemarea lui disperata.
Giustiniani, Burchard si alti martori contemporani au notat despre marele numar al celor omorâti, more subitanea sau
repentinum accidens, dar adaugând aproape totdeauna formula: de quo fuit valde dubitatum, adica îndoiala ca ar fi fost o
moarte naturala.
Castelul Sant-Angelo, restaurat de Alexandru al Vl-lea, devenea închisoarea si mormântul multor victime, care cadeau în
fata "setei criminale" a Borgiilor. La 14 septembrie 1497, dupa ce l-a poftit la Roma pe Bartolomeo Florea, episcop de
Cosenza, l-a închis în fortareata împreuna cu alte persoane. Era acuzat ca ar fi falsificat acte, cum ar fi aprobari de
casatorie între clerici si calugarite. Burchard nota ca papa se folosea doar de un pretext pentru a pune mâna pe banii si
obiectele pretioase ale episcopului.
în aprilie 1498 acuza pe episcopul Calahorra Pietro de Aranda ca a ramas credincios vechii lui credinte ebraice. Pentru a-
i lua averile, acest episcop spaniol trebuia sa moara. Ambasadorul florentin Aoderini aprecia câ este vorba de "inventii"
ale papei, pentru a pune mâna pe banii si bunurile episcopului. într-o celula vecina cu a episcopului era sugrumat ducele
Jacopo Gaetani, în iulie 1500. Bunurile acestuia au fost de asemeni luate de Borgii.
Povestea familiei Gaetani e deosebit de tragica. în octombrie-noiembrie 1499, Ludovic al Xll-lea, regele Frantei, trecea
în Italia si reusea sa ocupe Milano, oras parasit de Lodovico Moro, care fugise la împaratul Maximilian I. Ca urmare a
tratatului încheiat cu papa, regele Frantei trimitea un numar de soldati lui Cezar pentru a ocupa Romagna si a îndeparta
pe vasalii si vicarii curiei papale, ca Malatesta din Rimini, Sforza din Pesaro, Riarii din Imola si Forli, Varano din
Camerino, Manfredi din Faenza, pe care papa îi declara scosi din fiefurile lor.
Cezar venise la Roma în 18 noiembrie 1499, unde s-a oprit doar trei zile, pentru a se sfatui cu papa. Apoi se întorcea la
armatele lui care asediau Imola. Urma sa asedieze Forli, unde se pregatea pentru rezistenta Catarina Sforza, suverana
celor doua orase.
în timp ce se pregateau sau se desfasurau aceste evenimente de razboi, papa cauta sa puna mâna pe bunurile ereditare ale
feudalilor romani, tot în folosul lui Cezar. Mai întâi porni împotriva familiei Gaetani, cu numeroasele ei ramuri, unele
aflându-se în regatul Neapole ca mari demnitari. Punctul central al domeniilor Gaetanilor în câmpia romana era vechiul
oras Sermonetta, întarit cu un castel feudal. Seniorii acestor teritorii erau urmasii printului Hororat al ll-lea, care murise
la 1490. Vaduva lui, Catarina Orsini, avea grija de aceste bunuri si de cei trei copii: o fata, Giovanella, sotia unui
Farnesse si mama Giuliei ("prietena" papei Alexandru al Vl-lea), Niccolo, care se casatorise cu Eleonora Orsini, dar
murise la 1494, si protonotarul Giacomo, care ramasese seful casei din Sermonetta.
Papa l-a chemat la Vatican si l-a bagat la închisoare în castelul Sant-Angelo. Un fiu al lui Niccolo, cu numele de
Barnardino, a fost sugrumat din ordinul papei. Sermonetta a fost luata cu asalt.
La 9 martie 1499, camera apostolica autoriza pe Alexandru al Vl-lea sa vânda domeniul Gaetanilor fiicei sale Lucretia,
pentru suma de 80.000 de ducati. Papa motiva ca aceste bunuri apartin în felul lor... bisericii. Un numar de 18 cardinali
semnau actul respectiv. Vânzarea se facea în februarie 1500 si Lucretia, care poseda Spoleto si Nepi, devenea suverana si
peste Sermonetta. Giacomo Gaetani protesta din fundul celulei sale. La 5 iulie 1500 era otravit.
Giulia Farnese nu-si putuse salva propriul ei unchi. Giacomo si Niccolo fusesera martorii Giuliei, când ea se casatorise
cu tânarul Prsini, chiar în palatul familiei Borgia. Nu se stie ce legaturi mai existau între Alexandu Borgia si Giulia, dar
se pare ca ele mai continuau.
Cezar, reîntors la 1 decembrie 1499 de la Imola, vedea cum cresc averile Lucretiei ca si puterea ei la Vatican. Era furios
pentru ca ar fi vrut ca Vaticanul sa cunoasca doar vointa si puterea lui.
în schimb, papa se credea pe drumul cel bun al întaririi definitive a dinastiei Borgia. El însusi se credea nemuritor. Un
mic accident ne arata caracterul lui meschin. La 27 iunie 1500, Alexandru al Vl-lea statea în fata unui camin urias.
înainte cu ceva vreme tot acolo statuse si papa Calixt al lll-lea încalzindu-si spatele. Trecusera de atunci 50 de ani. Foarte
multi ani. De necrezut pentru acela care fusese cardinalul Rodrigo Borgia si care acum statea pe scaunul înaintasului
spaniol. Deodata pamântul se cutremura si placile caminului se rasturnara peste papa cu vuiet mare. Lucretia, camerista,
soldati din garda îl scosesera pe papa de sub darâmaturi. Un gând fulgerator trecu prin capul Lucretiei: ar fi vrut sa fie
mort, pentru felul în care îi murdarise viata acest om care era tatal ei. însa greutatea caminului nu reusise sa zdrobeasca
pe taurul-papa. Avea câteva zgârieturi mai mari la cap. îngrijit de Lucretia se înzdraveni repede. Când se simti salvat,
facu o slujba religioasa punând în potir 300 de ducati de aur, pe care-i rasturna în fata altarului fecioarei Maria.
Trei sute de ducati jertfea pentru salvarea lui. Dar în timpul noptii începura a-l zdruncina gândurile. Mai ales ca seara
înghitise o mâncare cam greu de digerat: un pateu de langusta. Nu-si putea îndeparta gândul de la cei 300 de ducati.
Poate ajungeau 150. Dar când facu nod la cearsaful patului pentru aducere aminte, hotarî ca dimineata sa ceara sa i se
aduca îndarat... 200 ducati. Sfintei Maria del Popolo îi ajungeau 100 de ducati...
în noptile când nu dormea, papa regândea toate planurile menite sa întareasca dinastia Borgia. Blestemul papal nu
ajungea pentru nimicirea dusmanilor. Trebuiau zdrobiti si Orsinii, si Colonna, si altii. Familia d'Este din Ferara trebuia
adusa în sprijinul Borgiilor, casatorind pe Lucretia cu Alfonso, fiul ducelui Hercule d'Este. Orice mijloace erau bune
pentru întarirea si "îngrasarea" familiei Borgia.
Dupa plecarea Lucretiei la Ferrara, Alexandru al Vl-lea trimise o scrisoare lui Cezar aflat în plina înaintare în Romagna,
în care papa insista asupra pedepsirii exemplare a Orsinilor care au tradat cauza Borgiilor; trebuiau nimiciti si condotierii
care au uneltit împotriva lui Cezar. îsi încheia scrisoarea cu îndemnul de a-i prinde pe toti. "Iar când îi vom avea pe toti
în palma, vom închide palma, si acolo se vor înabusi si vor pieri cu totii." Idilic, frumos si înalt gând al unui papa!
Alexandru Borgia dadea o mare "lovitura" în ianuarie 1503, când aresta pe Antonio de Santa Croce, arhiepiscop de
Florenta si pe fratele acestuia, Jacopo, pe abatele Bernardino, pe Carlo Orsini si pe cardinalul Giovanni-Battista Orsini.
Ultimul traia departe de Roma, tocmai de teama de a nu fi omorât de careva dintre Borgii. Atunci când Paolo Orsini,
Oliveretto si Vittellozzo si-au reluat serviciul sub comanda lui Cezar, Alexandru al Vl-lea a chemat prin scrisori pline de
afectiune pe cardinalul Giovanni-Battista Orsini. Cu toata împotrivirea familiei, el a venit la Roma cu vestea buna ca
Paolo si ceilalti doi Orsini au reusit sa ocupe Sinigaglia, pentru Cezar. Cardinalul nu stia ca întreaga actiune fusese pusa
la cale de papa si de Cezar, pentru a-i atrage pe toti Orsinii în mâna lor si ca o parte din ei deja platisera cu viata
încercarea de împacare si încrederea pe care o acordasera lui Cezar.
Cardinalul Giovanni-Battista Orsini pornise spre Vatican, fiind sigur ca va fi reintegrat, mai ales ca si ceilalti Orsini îsi
declarasera credinta fata de Borgia. Intra în Vatican calare pe un catâr alb. Dar abia se arata, ca fu apucat de oamenii
papei si vârât într-o celula din Sant-Angelo. în aceeasi zi, Cezar atragea în capcana pe condotierii Paolo si Fabio Orsini,
pe Vittellozzo si pe Oliveretto, si-i omora în serie.
Toate bunurile celor încarcerati au fost sechestrate din ordinul si în favoarea papei. Mama cardinalului încarcerat a fost
alungata din casa ei împreuna cu câteva servitoare, iar nefericitele femei rataceau pe strazile Romei si nimeni nu
îndraznea sa le primeasca în casa. Mama cardinalului Giovanni Orsini a cerut sa fie primita în audienta la papa. Acesta a
refuzat, dar i-a îngaduit sa-si viziteze fiul o data pe zi. Putea sa-i aduca dejunul. Papa îsi motiva bunavointa pe faptul ca
lui Giovanni nu-i placea bucataria locului. Batrâna mama a cardinalului venea în fiecare zi si întindea printre gratiile de
fier mâncarea pregatita de ea. La un moment dat, Alexandru Borgia i-a cerut, pentru aceasta favoare, suma de 10.000 de
ducati si o perla foarte scumpa pe care cardinalul o daruise cândva metresei lui. Dupa câteva zile, mama a reusit sa adune
suma, iar concubina cardinalului închis a dus singura perla pe care a predat-o papei împreuna cu banii. Atunci când
ajunse din nou la închisoare, mama fu oprita de paznicul temnitei. Giovanni nu mai avea nevoie de mâncare. Murise
noaptea trecuta din cauza unei indigestii. însusi papa îi daduse "sfânta ostie". Se vede ca nu i-a priit. Burchard rezuma
sumar faptul: biberat calicem ordinatione et jussu papae paratum (Diarium, II, 350). Tot pocalul papei... Iar batrâna
alerga pe strazi plângând, racnind si blestemând. Dar usile ramâneau zavorâte si ferestrele astupate, caci lumea se temea
de orice. Nimeni nu voia sa vada, nici sa stie nimic.
Dupa moartea cardinalului Orsini, în Roma s-a vorbit mult si zgomotos despre sinistrele crime ale Borgiilor. Pentru a-si
acoperi fapta, papa a convocat doi medici, oamenii sai, care au declarat ca moartea cardinalului se datora unor "cauze
naturale". Peste putine zile, Papa scria lui Cezar ca "trebuie terminat repede... cu aceasta casa... Sa apucam tot ce vom
putea si sa nu avem mila nici de femei, nici de copii." Era o masura de exterminare a familiei Orsini.
Jacopo de Santa Croce, care fusese si el arestat, se vedea amenintat cu moartea daca nu va da 10.000 de ducati. Familia a
adunat în graba banii, dar a doua zi, corpul neînsufletit al întemnitatului putea fi vazut pe podul de la Sant-Angelo. Toate
bunurile mobile si imobile ale celui omorât au fost luate de Borgii.
Cam în acelasi timp, în alte celule ale fortaretei Sant-Angelo intrau episcopul de Cesena si protonotarul apostolic Andrea
de Spiritibus, "pentru singura crima ca erau prea bogati"! Alexandru Borgia punea mâna pe toate averile lui. Giustiniani
nota ca toti tremurau: feudalii romani si înaltul cler care aveau ceva bani. Nimeni nu se simtea în siguranta. Unii fugeau,
altii se ascundeau. Episcopul de Cesena scapa din închisoare în iulie 1503, dupa ce varsa papei înca 10000 de ducati.
în casele cardinalilor care fugeau din Roma aparea imediat papa care sechestra toate bunurile. Putini au reusit sa-si puna
la adapost averile. Cei mai multi le pierdeau în favoarea papei si a hraparetei lui familii. Desigur, ca totdeauna, spionii si
tradatorii anuntau din timp pe papa, care reusea sa prinda pe fugari si sa le stoarca averile prin toate mijloacele. în iunie
1501, în timp ce cardinalul Ascanio Sforza fugea ascunzându-si averile în subteranele unei manastiri, papa afla prin
oamenii sai totul si numai la patru ore dupa fuga cardinalului, bunurile acestuia erau carate la Vatican. Iar papa începea
din nou numaratul banilor...
De multe ori Alexandru si Cezar nici nu-si închideau victimele pentru a le omorî în închisoare. Aveau oamenii lor prin
care le trimiteau în ceruri.
La 11 iulie 1502, Giustiniani raporta guvernului sau ca bietul cardinal Ferrari de Modena e grav bolnav, câ nu mai e
nadejde de scapare, deoarece e "vorba de otrava". Bogatiile acestuia crescusera an de an, caci slujise ca vistiernic al
curiei papale. Cardinalul avusese mâna lunga si suflet hapsân. Papa a numarat vreo 15.000 de ducati pentru el, iar alte
bunuri le-a dat familiei sale. Pentru ca se întorceau tot în buzunarul lui. Rudele decedatului cardinal Ferrari l-au
transportat si înmormântat la Modena, punând pe mormânt emblema heraldica a papei Alexandru Borgia, adica semnele
calaului pe mormântul victimei, în procesul intentat pentru crima, în vremea papei Leon al X-lea, Pinzon a marturisit ca
l-a otravit pe Ferrari din ordinul papei Alexandru al Vl-lea. Pentru crima lui, Pinzon a fost decapitat.
Un proces asemanator avu loc la 1504, în vremea papei luliu al ll-lea, cu privire la moartea mult prea bogatului cardinal
Michiello, omorât în aprilie 1503. Giustiniani arata cu precizie câ era vorba de otravirea acestui cardinal. Guvernatorul
Romei a adus papei frumoasa suma de 150.000 de ducati. A doua zi papa a stat mult în camera lui si a numarat banii. El
a mai luat în primire si domeniile mortului, din episcopatul Porto, aratându-se vesel multe zile dupa aceea. Cardinalul
fusese omorât de propriul sau secretar, diaconul Asquino de Collorado. judecat în vremea papei luliu al ll-lea, diaconul
arata ca a îndeplinit un ordin care pornise de la Alexandru Borgia. Diaconul a fost ars în piata Sf. Petru din Roma, la 16
martie 1504.
Actiunea tacuta a "pocalului" a trecut chiar pragul casei Borgia. în august 1500, un accident neprevazut lovea pe
cardinalul de Capua si în curând el murea. Burchard pune la îndoiala moartea naturala a acestuia. Este vorba de
cardinalul Juan, fiu al lui Jofre Borgia, nepot de sora al paPei Alexandru al Vl-lea. A fost otravit din ordinul papei si al lui
Cezar sau a murit de moarte naturala? întrucât a fost transportat în secret la Roma si nici nu i se cunoaste mormântul,
neexistând macar un semn, concluziile istoricilor pun de asemenea pe seama lui Alexandru si a lui Cezar moartea acestui
Borgia.
Numai cu 16 zile înainte de moartea papei Alexandru al Vl-lea, la 2 august 1503, murea pe neasteptate alt Borgia, care se
numea tot Juan si era cardinal de Monreale. Giustiniani si alti martori afirma ca papa era bucuros, dar ca nu primea vizite
în acest timp pentru motivul ca ar fi foarte "îndurerat". în realitate el numara banii si bijuteriile care îi aduceau în total
mai mult de 100.000 de ducati. Multa bucurie pe capul papei pentru atâtia bani, desi crima pare s-o fi pus la cale de asta
data... cezar.
Lista celor omorâti, o enumerare monotona de crime misterioase care au desavârsit activitatea pontificala a lui Alexandru
al Vl-lea, se poate lungi înca mult. Aceste crime metodice arunca o pata grava peste memoria Borgiilor. Poate mai
întunecata decât imoralitatea 'n viata sexuala sau criminalitatea în actiunile politice. La aceste suPrimâri secrete, vina mai
mare este a papei. în ultimii trei ani, atunci când cezar avea nevoie de sume considerabile pentru realizarea datului sau,
pofta de bani, lacomia lui nesaturata au devenit mai Puternice si mai criminale. în camarile bine închise, papa cobora
n
oaptea sa priveasca cu patima avara sacii plini cu ducati si sa atinga Cu Voluptate vasele de aur sau de argint aduse pe
fluviul stiut de el al Crirnei0r.-
Capetele multor cardinali cazusera sub lovitura otravii. Mai exista bogatul cardinal Adriano. Papa si Cezar s-au invitat la
acest °ardinal, al carui mostenitor era placut sa fii. Autoinvitatia avea drept S°°P tocmai o mostenire rapida. Papa s-a
interesat grijuliu de masa. ^'"a pus sort si s_a dus singur în bucataria cardinalului. Pentru ca Uci"Uri|e sa fie bine aranjate. Un
fazan a fost pregatit cu atentie de PaPâ, punând între piele si carnea de la piept o tocâturâ speciala. Apoi lnv5lui fazanul în
slanina. O mâncare foarte gustoasa...
Cardinalul mai avea si alte gustari: felii de pastravi prajite în unt, pateuri de raci, fazan, sitar, sparanghel proaspat si
salata muiata în smântâna, ananas, papanasi calzi cu brânza, si înca, si înca...
în buna dispozitie, papa si Cezar au mâncat ca flamânzii. Dumnezeu, diavolul si norocul erau cu ei. întreaga trinitate.
Apoi Cezar s-a ridicat sa toasteze. Totul era bine pregatit. Ceru paharnicului sa aduca pocalele. Cezar lua unul, altul îl
dadu papei si altul cardinalului Adriano. însa nici nu terminara de baut, când papa si Cezar fura apucati de varsaturi
violente. Au fost dusi repede la Vatican.
La judecata care a avut loc mai târziu, paharnicul avea sa marturiseasca faptul câ a schimbat pocalele. Diamante
Giovelli, mica si tânara iubita a lui Astorre Manfredi, promisese paharnicului o noapte de dragoste în schimbul acestei
bune trebi pe care o facuse...
Moartea cerea moarte!
Otravurile epocii
Marturiile de epoca ne arata ca Borgii, pentru a scapa de un dusman sau a pune mâna pe o avere, întrebuintau otrava ca
mijloc de a obtine succese politice sau a se îmbogati. într-o scrisoare trimisa lui Cezar, în timpul expeditiilor acestuia în
Romagna, papa îl sfatuieste "parinteste" sâ-i adune pe toti Orsinii si tradatorii si sa-i distruga pe toti deodata. încheia
scrisoarea cu niste observatii si sfaturi extrem de interesante: "Nebunarita, beladona, cucuta, degetelul si telisca sunt
plante ce pot fi folosite, iar arsenicul, acidul de plumb si mercurul sunt rrrnereurile care merita a fi cercetate. Pe un
venenum atterminatum nu pun mare temei. Domnul sa te aiba în paza."
Arta de a face otravuri aproape s-a pierdut în zilele noastre. Cei din Evul Mediu nu aveau nici notiuni de chimie si nici
laboratoare, totusi înca din antichitate s-au produs din sucul unor plante bauturi medicamentoase sau prafuri cu o mare
putere de otravire. Se vorbeste mai ales despre beladona, maselarita (planta din familia solaneelor, narcotica si
otravitoare), opiumul, stramonium (alta planta din familia solaneelor), matraguna, cucuta si altele, care stateau la
îndemâna acelora care voiau sa produca din radacinile, frunzele sau semintele lor amestecuri letale. De obicei, otravurile
erau un amestec de ingrediente vegetale si chiar minerale, a caror preparare era extrem de dificila si complicata.
Administrarea acestor otravuri nu lasa urme din care sa se traga concluzia ca victimele au murit de moarte nenaturala. în
ceea ce priveste dozarea cantitatii de lichid sau praf de otrava, s-au facut experiente cu cai si vaci sau chiar cu sclavi. în
Roma antica erau preferati sclavii pentru atari experiente. în Evul Mediu si mai ales în perioada Renasterii, otravurile
erau mult mai periculoase si mai rafinate. Imaginatia istoricilor si a scriitorilor a înflorit mult fenomenul, otravurile fiind
administrate nu numai în mâncare si bautura, dar si prin mijlocirea camasilor, hainelor, manusilor, florilor, tortelor,
scrisorilor si altele.
Chiar la începutul Evului Mediu, botanica decadea din pozitia pe care o avusese în antichitate în sfera otravurilor.
Apareau noi produse cu efecte mortale si o mare putere toxica, date în cantitati foarte mici. Alchimia întrebuinta
mineralele înca din secolul al Xlll-lea, iar ele capatau o mare utilitate în epoca Renasterii, eliminând multe din vechile
tehnici de creare a otravurilor din plante. Pe primul loc se plasa arsenicul, urmat de antimoniu, nitratul de argint, acetatul
de plumb, înca astazi, aceste minerale produc otrava ideala. Caci culoarea lor se confunda cu cea a substantelor
alimentare (faina, zahar etc). Gustul lor placut permite un amestec posibil cu lapte, vin sau alte bauturi, fara a le schimba
prea mult aroma. Se constata ca de la Renastere încoace substantele minerale ocupa primul loc în ierarhia mijloacelor de
a omorî cu ajutorul otravurilor.
Italia a fost numita multa vreme "tara clasica a otravurilor". Un numar destul de mare de otraviri celebre petrecute în
Italia secolelor XIV-XVI i-au facut o reputatie poate nedreapa. Totusi, în acel timp, mai existau pumnalul si sabia, care
se întrebuintau ca arme "legale" înca din Evul Mediu. Rezultatul era acelasi, ba se mai elimina ideea de "lasitate".
Desi s-a vorbit mult despre acest fenomen, între 1328 si 1759 n-au fost decapitate decât sase persoane pentru crima de a
fi otravit pe cineva. Probabil multi din cei ce întrebuintau otrava ca mijloc de a elimina pe altii nu ajungeau pe mâna
gâdelui, întrucât se aflau prea sus în ierarhia sociala.
Atunci, în secolul al XV-lea, existau destui indivizi care traiau din prepararea în mod deschis a tot felul de elixire pentru
"viata lunga", «filtre pentru amor", dar si din prepararea secreta a "bauturilor"pentru .mostenire", "a apelor pentru
vaduvie", "a parfumurilor pentru eternitate". In subterane întunecoase, din fierturile care se faceau în alambicuri sau 0ale,
ieseau produse miraculoase, provocatoare de moarte. în secolele urmatoare, treburile s-au schimbat. Omul cauta mitica
"piatra filosofala": transformarea metalelor si pietrelor în aur. Regina Cristina a Suediei era cunoscuta pentru alchimie,
dupa cum Catarina Sforza sau perina de Medici erau în cautare de otravuri cât mai bune. Prafurile si auturile otravitoare
din epoca Renasterii nu proveneau dintr-un singur Mineral. Se foloseau diferite elemente, care, amestecate, întareau
Pr
°prietatile toxice. Este destul de greu sa se reconstituie formulele otravurilor de epoca. Cei care s-au ocupat de aceasta
problema direct sau indirect considera ca în cantarella Borgiilor intra si acidul arsenic sau arsenicul alb. Nu exista o
dovada certa despre acest lucru.
în general se afirma ca otrava folosita de Borgii avea trasaturile exterioare ale arsenicului. E descrisa ca "un fel de praf
albicios asemanator zaharului", de catre episcopul Paul Jove, contemporanul lor. în cantarella existau desigur si alte
substante. Nu stim ce elemente intrau aici, dar se spune ca vestitele otravuri din secolul al XVII-lea nu erau decât niste
derivate din otravurile borgiene, între care arsenicul avea un loc important. în genere, prin continut, cantarella înclina în
favoarea utilizarii arsenicului. Cardinalii Orsini, Ferrari de Modena si Michiello au murit dupa ce au baut faimoasa
"cupa". Cardinalul Orsini murea otravit în închisoarea din Sant-Angelo. Ferrari de Modena murea la masa lui, otravit din
ordinul papei de catre valetul de camera Sebastian Pinzon. Cardinalul Michiello era omorât tot la masa lui, de catre
servitorul sau, diaconul Asquido di Coloredo.
Dintre otravurile cunoscute atunci, se pare ca numai arsenicul putea fi turnat în vin sau în alimente, fara a le altera gustul.
Celelalte ar fi provocat un gust acru, amar, picant sau metalic. Burchard si ceilalti martori oculari nu spun nimic despre
efectele ulterioare ale otravii. Desigur ca atunci medicina nu avea mijloace sa recunoasca mineralele otravitoare date în
doze mici.
Despre otravirea celor doi Borgii la banchetul cardinalului Adriano, Guicciardini scria cu multe înflorituri despre acest
accident cunoscându-l chiar de la cardinalul Adriano, care a scapat cu viata.
Cardinalul povestea mai târziu ca, dupa ce a baut otrava, a simtit prin stomac flacari care-l mistuiau, în timp ce pierdea
orice capacitate de gândire. Plin de flacari interioare, de fierbinteli si dureri, el s-a aruncat într-un vas cu apa rece. si-a
revenit la viata dupa ce maruntaiele i-au fost arse si dupa ce a pierdut un rând de piele de pe întreg corpul.
Din descrierea facuta de el, se vede ca i-a fost atacata pielea. Se stie ca exista trei otravuri cu efecte de genul acesta:
arsenicul, antimoniul sau anumite preparate pe baza de opiu. Eruptia cutanee este prezenta în toate cazurile de otravire cu
arsenic. Ea apare fie sub forma de bubulite, sau de urticare, sau chiar de adevarate buboaie. Cardinalul Adriano a avut
eruptii care au dus la schimbarea pielii. Era vorba deci de arsenic, având ca ingredient principal cantarella. înnegrirea
imediata a cadavrului lui Alexandru al Vl-lea nu se poate explica decât prin otravirea puternica cu arsenic.
Dar Borgii au recurs deseori si la o forma înceata de otravire, care se încheia într-un rastimp de câteva zile. Aceasta
metoda era preferata, caci înlatura orice banuiala de amestec în moarte persoanei respective. însa avea un dezavantaj: cel
interesat de moarte cuiva, nu era prea sigur de efectele otravii. Era însa o modalitate de otravire foarte raspândita. Otrava
se numea venenum atterminatum, adica "otrava cu termen". Daca stim foarte putin despre otravurile rapide din vremea
Renasterii, stim si mai putin despre venena atterminata. Cercetarile facute în aceasta directie au dat rezultate nesigure,
dupa cum si nesigure erau si efectele acestor substante toxice. Se pot afla unele informatii în curioasele amestecuri de
retete medicinale si cosmetice pe care le-a scris cu mâna, Catarina Sforza si care au fost publicate de catre Pasolini. Titlul
retetelor este Xfnfnpo B Tfrmknf, care, dupa cheia criptogramei, vrea sa spuna: Otrava cu termene
Aceste otravuri cu efecte lente nu erau convenabile Borgiilor. Au preferat mijloace mai rapide, mai sigure si mai
expeditive. Poate o data sau de doua ori, ca în cazul printului Djem, sa fi folosit venenum atterminatum. Regula era ca
pocalul ("caliciul") sa trimita subiectul spre cele eterne în 24 de ore. (Borgii spuneau de obicei sa-i trimita "la diavolul",
"la dracul" pe cardinalul sau pe feudalul bogat, pe valetul indiscret, pe credinciosul de ieri, pe necredinciosul de astazi.)
Cei morti de cantarella erau aruncati de obicei în valurile mute ale Tibrului, în noptile întunecate.
Erotismul si sincopele papei Alexandru Borgia
Alexandru al Vl-lea si-a pastrat pâna la moarte, setea si insatiabilitatea de a se bucura de viata. Arareori izbucnea în
manifestari violente, amintiri ale originii sale spaniole. Ramânea mai mult o fire egala, vesela, incapabila de a se opri
asupra grijilor sau tristetilor vietii. Ambasadorul venetian Paolo Capello ni-l descrie la 1500, deci trei ani înainte de a
muri, într-un mod impresionant: "Papa întinereste cu fiecare zi, gândurile nu-l muncesc nici o noapte întreaga; e vesel
din fire si face numai ce-i prieste; tot gândul lui este sa faca mari pe fiii lui; de altceva hu-i pasa..."
Rodrigo Borgia dorise mantia de purpura pentru a se înalta, dar si pentru a se ascunde îndaratul ei, caci era un vesmânt
care putea acoperi marile si nesfârsitele lui pasiuni. Asprul si obiectivul judecator al Papei Alexandru al Vl-lea, istoricul
florentin Guicciardini, în a sa Storia d'ltalia, (I, 1) îi prezinta calitatile, dar si viciile care l-au tras în mocirla unei vieti
neobisnuite, recunoaste ca era un om inteligent, ca stia sa dea sfaturi foarte bune altora si avea mare usurinta de a se
misca în lumea epocii. Dar aceste "virtuti" se pierdeau într-o masa de fapte si trasaturi de caracter incredibile: obiceiuri
"obscene", lipsa de sinceritate, de adevar, lipsa de credinta si de religie, o "zgârcenie insatiabila", o ambitie fara margini,
o cruzime "mai mult decât barbara" si o pofta "ardentissima" de a-si ridica într-un fel sau altul fiii care erau cam
numerosi...
Dupa parerea celor care au prezentat viata acestui papa neobisnuit, apar trei dominante în viata lui: setea placerilor
permise si nepermise pe care Francesco Guicciardini le numeste "obscenitate"; avaritia, care însemna la el o sete si o
lacomie fara limite pentru bani, de a acapara bunuri, indiferent de mijloace; nepotismul, care, tradus,' însemna de fapt
"dragostea pentru copiii lui", fii sau fiice, o dragoste patimasa care nu-i înfrumuseteaza defectuosul caracter.
Nu este nici o îndoiala ca la 1492 Rodrigo Borgia a fost ales papa cu ajutorul banilor, cumparând voturile de la cardinali.
Târgul a fost scump, pretul greu, dar el putea sa strige plin de exaltare dupa alegere: Io son Papa, Pontefice, Vicario di
Cristol Era fericit. Dar de fapt ramasese ceea ce arata semnul lui heraldic: un taur lipsit de bun simt si de rusine. Poate de
aceea Giovanni Medici, care stia ce-i asteapta, soptise la urechea cardinalului Cibo: "Suntem în gura lupului: pe toti ne
va sfâsia daca nu vom fugi la timp..."
Papa Alexandru al Vl-lea nu s-a despartit de firea lui din vremea când era Rodrigo. El va continua viata plina'de orgii. în
timp ce cauta prin tot felul de intrigi, prin otrava si sânge, printr-o politica incerta, duplicitara si încurcata sa distruga pe
dusmanii sai si sa ridice numeroasa lui familie recunoscuta ca bastarda, papa, cu neamul lui de spanioli flamânzi,
petrecea. Vânatorile, balurile, banchetele urmate uneori de orgii, cuprindeau cea mai mare parte a zilelor sale. Italia era
plina de vestea vietii destrabalate si a scandalurilor curiei papale. Savonarola strigase la Florenta: "Papa acesta e mai rau
decât un pagân"; dar papa îi va umple gura cu cenusa, aratându-l ca pe un eretic...
La 16 iulie 1501, florentinul Agostino Vespucci scria din Roma catre ai sai: "... papa, care-si are mereu turma lui
nelegiuita, petrece în fiecare seara cu câte 25 femei si mai bine aduse, de calareti de la Avemaria, pâna la ora unu."
Ca sef suprem al bisericii catolice, Alexandru al Vl-lea a dovedit permanent un formalism, o neglijenta vizibila în
materie de credinta, care mergeau uneori pâna la lipsa' unui sentiment religios. Erau mai puternice instinctele puterii, dar
mai ales instinctele erotice, care l-au tras pâna la formele cele mai joase ale lubricitatii. Se spune ca a fost înainte de
toate, "un tip sexual". Documentele' istorice ni-l prezinta ca pe un om care traieste fara prejudecati, iar purpura de
cardinal nu-l stinghereste_ sa faca tot felul de acte galante, orgii nocturne cu diferite femei. în toamna vietii, papa fiind,
la cei 70 de ani ai sai, desi purta titlul de "vicar al lui Hristos", se înconjura de favorite si dansatoare. Iar la vârsta nobila
de 71 ani, îl vedem prezidând convivium, "balul castanelor", care, aceluia ce nu-i cunoaste temperamentul erotic,
impetuos si viu, i-ar parea un fel de fabula obscena.
Acest papa se distingea prin unele calitati exterioare. Era înalt, frumos, robust, plesnind de sanatate si putere. Avea ochii
mari, buze groase, caracter vesel, o tinuta maiestoasa si gesturi pline de gratie. Gaspare de Verona spune ca nu e de
mirare atunci când vazut de "nobilele doamne", el "le excita într-un fel deosebit spre dragoste si le atrage spre el mai
puternic decât atrage magnetul fierul". Vârsta nu i-a calmat înflacararea. La 66 de ani parea ca a intrat în a doua tinerete.
Toti erau socati de vigoarea iui. Spunea lumea ca taurul de pe blazon este un demn simbol al papei Alexandru Borgia.
Primele stiri despre viata privata a lui Rodrigo Borgia se refera la o forma exagerata a instinctului sexual. Viitorul papa
era atunci cardinal si avea 29 de ani. E citat într-un "monitor" al papei Pius al ll-lea, dat la 11 iunie 1460, unde se noteaza
prima data ca Rodrigo, în fruntea unui grup de tineri cam veseli, a luat parte la tot felul de petreceri si expeditii amoroase
nocturne. într-o noapte, în gradina iui Gianni de Bichis, treburile au mers atât de departe, încât s-a vorbit multa vreme pe
socoteala organizatorului petrecerii, veselul cardinal Rodrigo Borgia. Papa Pius al ll-lea i-a trimis cunoscuta scrisoare
"foarte moderata", referindu-se la acea noapte. Rodrigo Borgia a fagaduit sa se îndrepte, luându-si angajamentul si
jurând sa duca o viata morala. Dar instinctele erau mai tari decât promisiunea de castitate...
Alta mentiune e din 1464, când era cardinal si vicecancelar al bisericii catolice. Aflându-se la Ancona, unde se pregatea
o cruciada antiotomana, el umbla numai la vânatoare de fluturi de noapte, astfel ca un martor ocular scria unui prieten ca
vicecancelarius non solus in lecto dormiverat. în fiecare noapte nu dormea singur în pat. Poate nici ziua...
Pentru câtiva ani documentele tac cu privire la viata privata a lui Rodrigo. Aventurile galante au'luat locul unui menaj.
Obosit de vagabondajul lui amoros, cardinalul a gasit linistea într-o legatura intima si durabila. De aici pornea seria de
copii bastarzi cu celebra Vanozza Catanei. Dupa epitaful de pe mormânt, ea s-ar fi nascut la 1442 si a murit la 26
noiembrie 1516. Aceasta "prietena" a lui Rodrigo s-ar fi dedicat la batrânete operelor de binefacere. Epitaful, disparut
astazi, o prezenta ca mama a patru copii: Juan, Cezar, Lucretia si Jofre. în dramaticele întâmplari ale familiei Borgia ea
nu apare amestecata. Burchard o citeaza doar de trei ori cu numele de domina Rosa. Ambasadorii si analistii epocii nu-i
amintesc numele.
Alexandru al Vl-lea a avut si alti copii în timpul cardinalatului si chiar în timpul când era papa. E vorba de Geronimo,
Isabella si Pierro- Lodovico, toti pe lista înaintea lui Juan. Apoi mai e vorba de Laura si de faimosul Infante Roman, toti
cinci apartinând unor mame diferite. Nu se cunosc decât mamele Laurei, care era fata Giuliei Farnese, iar Infantele
Roman al unei anonime, mulier soluta, în spatele careia se ascunde - pare-se - o persoana destul de cunoscuta. Acest
ultim copii s-a nascut atunci când Alexandru al Vl-lea era papa de peste cinci ani. Paternitatea lui Juan si-a asumat-o prin
bula din 19 septembrie 1493. Doua bule - din 17 octombrie 1480 si 16 august 1482 -, ambele aflându-se în arhivele
Osuna din Spania, recunosc paternitatea lui Cezar. Lucretia s-a nascut la 1480, iar Jofre la 1481. în arhivele secrete ale
Vaticanului se poate citi o declaratie a papei din 6 august 1493, cu privire la paternitatea lui Jofre.
Atunci când se nastea Cezar, Vanozza avea 32 de ani, iar cardinalul Rodrigo 40 de ani. Desigur ca la vârsta aceasta ea nu
mai pastra trasaturile tineretii si nu putea pretinde "prietenului" ei prea multa credinta. Femeile îmbatrâneau repede în
acea perioada. Alexandru Borgia a uitat-o, si la vârsta de 64 de ani el a început sa traiasca bucuriile celei de-a doua
tinereti. Un numar de ani nu mai stim nimic despre legaturile lui amoroase. Ales papa, el a intrat din nou în atentia
tuturor. Poate de aceea, documentele vorbesc din nou despre viata lui privata, despre relatiile cu Giulia Farnese care înca
de la vârsta de 15 ani era favorita viitorului papa. Când Borgia era ales papa, ea avea 19 ani. Era foarte frumoasa si
crescuse împreuna cu Lucretia într-o casa a verisoarei lui Alexandru al Vl-lea. Se casatorise cu Orsini la 1490, dar se afla
în relatii cu Alexandru al Vl-lea de multi ani. Fratele ei, Alexandru, primea repede mantia de cardinal. Giulia aducea
norocul familiei Farnese. Mai târziu, Alexandru Farnese va ajunge papa sub numele de Paul al lll-lea, dar poporul roman
îi va da o porecla potrivita, aceea de "cardinalul fustei".
Papa era îndragostit de tânara si frumoasa blonda, Giulia la Bella. Frumusetea ei era cunoscuta în Italia. Sunt indicii ca
soacra ei împreuna cu fratele ei, Alexandru Farnese, au mijlocit ca Rodrigo sa ajunga amantul Giuliei. Când cardinalul a
devenit papa, ea a ajuns un adevarat comandant la palatul papal. Alaturi de Lucretia, cu care era de vârsta apropiata, ea a
domnit un timp la Vatican, de aceea în Italia i s-a dat porecla de sposa di Cristo, "nevasta lui Hristos".
O femeie atât de frumoasa si de vestita în timpul vietii ei a fost modelul unor pictori. Vasari spune în a sa Istorie a artei
italiene, ca portretul Giuliei Farnese s-ar afla în unele din frumoasele fresce ale lui Pinturicchio, executate în
apartamentele papei, în IV dei Sântei. Medalionul din salile Borgia care reprezinta pe fecioara Maria, blonda Madonna
col Bambino e Cherubini, pictata deasupra usii de la iesire, ar fi avut ca model tocmai pe frumoasa Giulia.
Se mai afirma ca statuia Justitiei, pe care a sculptat-o G. della porta pentru monumentul funerar al lui Paul al lll-lea în
basilica Sf. petru, ar reproduce corpul admirabil si frumusetea de tip grecesc a Giuliei. De asemenea, ca Rafael Sanzio, în
a sa Transfiguratie, ar reproduce pe Giulia.
Ea se casatorise în mai 1490 cu Orso Orsini supranumit "Chiorul", întrucât pierduse un ochi. Era fiul lui Lodovico Orsini
si a Adrianei Mila, vara în al doilea grad cu papa Alexandru Borgia. Ea a protejat si chiar a favorizat relatiile varului-
papa cu nora ei Giulia. Legaturile adulterine ale Giuliei cu Alexandru al Vl-lea erau foarte cunoscute. Ea participa la
toate serbarile publice alaturi de papa. Se vorbea urât despre ea: o tânara de 19 ani se arunca asupra unui batrân de 63 de
ani. Desi se pare ca totul se petrecuse invers. Disputele cu privire la aceasta problema nu s-au terminat înca. La nunta
Lucretiei (iunie 1493), ea era prezenta, iar Burchard si altii o numeau concubina papae. Se spune ca papa o iubea foarte
mult. Prinsa de armatele franceze si rascumparata de papa, un contemporan scrie ca "madonna Giulia a fost în fine
gasita... Ea a venit la Roma. Se spune ca în noaptea de duminica a locuit la palat (Vatican)."
Durata relatiilor adulterine dintre cei doi a fost lunga. Motivele pasiunii au ramas o enigma. Zic unii ca Alexandru al Vl-
lea n-ar fi pierdut la vârsta lui fascinatia satanica pe care o exercita în tinerete. Amândurora le lipsea rusinea, desi
aparatorii papei spun ca numai ei îi lipsea. Mai mult îi lipsea papei. Pretul cedarii Giuliei ar fi fost boneta de cardinal
pentru fratele ei Alexandru, cu toata opozitia vehementa a unui mare numar de cardinali de a-l accepta în rândul lor.
împreuna cu "cardinalul fustoi", cei din familia Farnese se bucurau de tot felul de favoruri. Borgii mergeau în locuinta
Farnesilor "ca la ei acasa". Se povesteste ca în octombrie 1493 Alexandru al Vl-lea si Cezar au fost invitati la o "reuniune
de familie" în casa Farnese, unde madonna Giovanella, mama Giuliei, facuse pregatiri deosebite pentru primirea
invitatilor si "prietenilor" atât de apropiati.
La 1492, Giulia a nascut o fetita pe care a botezat-o cu numele de Laura. Oficial, tatal fetitei era sotul ei, Orso Orsini, în
realitate tatal era cardinalul Rodrigo, care peste un an ajungea papa. Rudele Giuliei cunosteau bine secretul acesta, dar
taceau si trageau tot felul de profituri. Papa însusi plasase pe Giulia, îndata dupa alegere, în palatul Lucretiei din Santa
Maria di Porticu, ca si cum a fi fost ruda apropiata cu Lucretia. Sotului ei, papa i-a dat fiefuri si un castel, cu titlul de "sot
al doamnei Giulia, logodnica lui Hristos" dupa vorba ironica a poporului. Scrisori din epoca afirma ca fetita Giuliei
semana leit cu papa. Giulia a devenit între timp mai frumoasa, mai femeie. A murit în 1524. într-o vizita facuta de niste
ambasadori Giuliei, acestia au aflat-o împreuna cu Lucretia. Semn ca fata stia despre adulterul tatalui-papa. Lucretia,
abia casatorita, avea atunci 14 ani. Putea ea sa învete lucruri bune, morale, traind în mediul infectat de însusi tatal ei,
seful spiritual al lumii catolice? Tot ce era moral sau virtuos în sufletul ei era sfarâmat si aruncat la pamânt, iar viata ei
intima era invadata de tot ce era mai rau si mai perfid în epoca si în familie.
Se stie ca Alexandru al Vl-lea era stapânit de patima placerilor lumesti, gli illeciti amori, cum spuneau contemporanii lui.
Dar el mai avea si alte patimi. în primul rând, patima nepotismului.
Gregorovius noteaza în lucrarea sa, Lucrezia Borgia, un dialog intitulat Moartea si papa atins de febra, scris de un autor
necunoscut. Atunci când ia cuvântul în replica, Giulia marturiseste ca i-a facut lui Alexandru Borgia trei sau patru copii.
Se pare însa ca paternitatea îi poate fi atribuita numai pentru Laura. Dupa Laura, în rândul bastarzilor a aparut copilul
numit Infantele roman. Mama copilului este presupusa, dar aici s-au dus discutii pline de mistere pentru istoria familiei
Borgia. Infantele Roman încheia seria lunga a bastarzilor lui Alexandru Borgia. Se nastea, acest Infante, la sfârsitul lui
1497 sau la începutul anului 1498. Atunci papa avea 65 de ani si era în functie de cinci ani. Gregorovius a descoperit
doua documente, ambele datând de la începutul lunii septembrie 1501. în primul act, intitulat /Ilegitime genitos, papa îl
declara pe Infante fiu natural al lui Cezar, numindu-l imediat duce de Nepi. în al doilea act, Spes futurae, papa îsi atribuia
lui însusi paternitatea, ascunzând pe mama sub numele de mulier insoluta. Nesiguranta domneste si printre
contemporani. Ambasadorul Giustiniani scria în 1502 despre Infante, care atunci avea vreo cinci ani, ca este fiul lui
Cezar. Dupa altii, ar fi fiul papei.
Burchard, care era mai la curent cu situatia adevarata, noteaza despre Infante, atribuindu-l lui Alexandru al Vl-lea:
Joanem Borgiam, filium suum, quem in pontificatu habuit cum quadam romana.
Sañudo noteaza ca la 1501, în timp ce continuau legaturile dintre Alexandru al Vl-lea si Giulia, sotul ei ar fi aflat despre
aceste relatii si despre faptul ca Giulia fusese, "predata" papei chiar de catre tatal ei. Suparat, Orso Orsini a prins pe
socrul sau si i-a taiat capul. Apoi a scris pe o hârtie: "Acesta este capul socrului meu care si-a prostituat fiica, papei"
(Sañudo, Diario, I).
Alexandru al Vl-lea nu avea nevoie sa se aventureze în escapade periculoase. La Vatican si prin apropiere el avea un mic
harem la dispozitia lui. Chiar proprii lui copii, pentru a-i atrage bunavointa, aveau grija sâ-i reînnoiasca "personalul" (asa
cum facuse Juan). Povestirea exceselor erotice ale papei în toate detaliile lor ar constitui un fapt monoton. înca la 70 de
ani, batrânul papa cauta noi stimulente pentru senilitatea lui înaintata. Ambasadorul Giustiniani scria: "Papa are 69 de
ani; el întinereste în fiecare zi; grijile lui nu dureaza nici o noapte; el are un temperament vesel si nu face decât ceea ce-i
place: unica lui dorinta este de a-si face puternici copiii." Daca primea o veste rea, pleca din Roma calare, chiar în plina
noapte, pentru a vâna doua-trei zile la Rocca di Papa si, spune Giustiniani, "se întorcea curatat de melancolie". Tot el
adauga ca papa "pune adeseori tinere fete sa danseze, tinere care sunt prezentate la toate sarbatorile". Multe alte marturii
independente, printre care cele ale lui Burchard, arata aceeasi patima a batrânului papa. Când intra într-un oras,
magistratii erau obligati sa-i prezinte sub ferestrele palatului în care era gazduit un balet cu tinere fete. Era stapânit de
aceasta slabiciune (Giustiniani).
Burchard se scandalizase în vremea lui Inocentiu al Vlll-lea când în timpul nuntii unei nepoate, acesta se asezase la o
masa cu multe femei. Acum el se obisnuise cu excesele noului reprezentant al lui Dumnezeu pe pamânt... Spectacolele
amoroase si scenele de orgii sexuale din vremea lui Alexandru al Vl-lea l-au facut insensibil. Acum el descrie riguros tot
ce se întâmpla.
Nu se mirau nici cardinalii, nici nobilii. Totul parea logic si destinat sa fie asa. Bule papale vorbeau despre copii nascuti
de episcopo cardinali et de conjugata, pe care Alexandru al Vl-lea îi recunostea ca fiind proprii sai copii, legitimându-i
pe rând. La Vatican, ca în orice grup nobiliar, se dansa, se faceau intrigi amoroase, jocuri de hazard. Papei Alexandru
Borgia îi placea sa vada dansând tinere cu rochii foarte scurte. în timpul carnavalului apareau în palatul papal femei cu
moravuri îndoielnice. înca în februarie 1502, când papa atingea respectabila vârsta de 71 ani, ambasadorul Giustiniani
raporta dogelui din Venetia: "El ia parte în fiecare zi, în timpul carnavalului, la serbari si petreceri si socoate ca nu
trebuie sa-l preocupe nici o afacere care sa-l abata de la acestea..." Pentru a-si sarbatori aniversarea urcarii sale pe tronul
pontifical în conditii cât mai bune, papa a întrerupt orice audiente si, închis în apartamentele sale, statea ziua întreaga
Petrecând cu femei în placute placeri, marturiseste acelasi Giustiniani. !ar când paraseste pentru câteva ore femeile, se
asaza la masa verde. Giustiniani raporta, la 30 noiembrie 1502, ca el însusi a jucat carti cu «beatitudinea sa", pâna la
rasaritul soarelui, pierzând câteva sute de ducati.
Taurul era animalul heraldic al familiei Borgia. Pinturicchio, 2ugravind camerele lui Alexandru al Vl-lea, a pictat fresce
în care rePrezenta niste procesiuni cu taurul Apis. Spre bucuria multimii,
Alexandru Borgia a organizat, îndata dupa alegerea sa ca papa, o corrida, o lupta de tauri în ruinele Colosseum-ului. Ca
spaniol, nu putea uita violentele placeri iberice. Trebuia oferita romanilor o festa di Borgia. însusi Cezar, pe atunci tânar
si frumos si înca neatins de boala frantuzeasca, a coborât în arena. Lucretia i-a aruncat trandafiri galbeni. Alexandru al
Vl-lea, asezat în loja de gala, avea în dreapta frumusetea cam de 19 ani a Giuliei, iar în stânga frumusetea blonda a
Lucretiei. Bietului taur, înainte de a fi omorât, i-au fost aduse în arena trei vaci, la cererea tinerelor doamne din jurul
papei, spre marea veselie a acestuia... Astfel taurul putea muri linistit. Numai Lucretia era palida.
Zilele pontificatului lui Alexandru Borgia se anuntau cu totul deosebite. Cronica simpla, cinstita, a întâmplarilor de la
Vatican, tinuta de Johannes Burchardus, cleric credincios papei si propriei prostii, noteaza asemenea întâmplari
neobisnuite. Astfel, la prima liturghie oficiala a lui Alexandru al Vl-lea ca papa, au intrat în altar împreuna cu el cele mai
frumoase femei din Roma. Nu-i placeau clericii, niste corbi negri, nespalati, cu miros urât. îi placeau în schimb tinerele
fete. Atunci erau alaturi de el Giulia, Lucretia, ca niste privighetori. Fetele au râs si au chicotit în mijlocul liturghiei, iar
la "Amin", Giulia i-a trimis papei o sarutare pe vârful degetelor. Credinciosii au încremenit de mirare, iar calugarul
florentin Fra Girolamo Savonarola a lesinat. Când s-a trezit a crezut ca a avut un vis diavolesc...
Grijuliu cu sine, nu mânca mult, ci variat. în fiecare zi altceva: o porumbita, o gainusa. Repetarea mâncarii strica
stomacului...
Când primea audiente veneau tot felul de oameni. Sarutau pamântul de sub picioarele papei clerici, cavaleri, calugarite,
tarani, femei de toate rangurile, prostituate. Papa privea cu bucurie aceste femei pacatoase pe care le numea
"Magdalene", si le poftea la Vatican. Pe fiecare la câte o ora dupa cealalta. în ziua de Bunavestire, la biserica Santa
Maria sopra Minerva, papa înzestra, dupa datina, 150 de fete sarace. Ele au defilat prin fata lui si pe cinci care erau mai
frumoase le-a invitat la Vatican în audienta particulara.
Uneori se întrerupeau balurile nocturne cu femeile, organizându-se în schimb niste petreceri vesele. Asista chiar
cardinalii, unii îmbracati în mod obisnuit, altii mascati, în tovarasia unor femei usoare, mascate si ele. Papa participa si el
la aceste petreceri. Giustiniani spune ca papa se simte cel mai bine când apare o noua "favorita", care sa fie si foarte
tânara, pe care o tine la picioarele sale, asezata pe o perina moale. Aceste petreceri se fac în mod "cu totul secret" la
palatul papal. Dupa un timp, Alexandru al Vl-lea a renuntat la "secretul" petrecerilor cu femei si adeseori a trecut cu
întreaga trupa prin Roma sau prin alte orase italiene, spre stupefactia populatiei.
Imoralitatea nu apare numai din scene neobisnuite la care lua parte papa, dar mai ales ca participa alaturi de copiii lui si
în primul rând alaturi de Lucretia. Sunt cazuri care, prezentându-le, reclama scuza noastra fata de cititor. De pilda, în
momentul casatoriei Lucretiei, Infessura povesteste ca dupa un mare banchet nuptial la care au participat peste 150 de
femei nobile, la care lua parte si Giulia alaturi de papa, totul s-a terminat cu un bal, iar Alexandru Borgia si-a însotit fiica
si pe sotul ei, Giovanni Sforza, în apartamentele lor. Ca papei nu i-a scapat un moment erotic atât de deosebit si ca el
însusi a asistat la dezbracarea nuptiala a propriei fiice.
Cronicarii contemporani, scrisorile ambasadorilor straini, notitele zilnice ale unui martor ocular prezinta amanunte
uluitoare si precise. Calugarul J. Burchard ne-a lasat acel Diarium, care, la fel ca si scrisorile venetianului Giustiniani
Antonio, ne da numeroase detalii cu privire la psihologia si faptele familiei Borgia. Alsacianul J. Burchard nota în fiecare
zi, într-o latineasca bisericeasca, fara nici un comentariu, fara revolta, dimpotriva, cu toata seninatatea, tot ce se întâmpla
la curtea papilor. Naivitatea, lipsa lui de simt moral si un fel de prostie senina constituie o mare certitudine a adevarurilor
expuse în al sau Diarium. E un martor sincer care într-o latineasca "de mahala", noteaza în trei volume cronica
evenimentelor de la curtea pontificala. Apar aici toate ceremoniile cu fastul lor în amanunt descrise. Nu lipsesc certurile
dintre cardinali, ambasadori si alti demnitari prezenti la Roma. Reda în amanunt orgiile si petrecerile papei Alexandru
Borgia. Scenele pe care le nareaza Burchard cu toata seninatatea si la care papa asista sau participa cu întreaga lui curte,
cu familia, si de la care nu lipsesc Cezar si Lucretia, nurorile, "prietenele" si curtezanele lui, sunt astfel prezentate încât
istoricii care s-au ocupat de aceasta epoca n-au îndraznit sa traduca o multime de texte ale lui Burchard în limba 'or
nationala, ci le-au citat în originalul latin.
La suprafata vietii lui Alexandru Borgia se gasea totdeauna un demon al viciului si al raului. Acest demon nu putea fi
observat prea °ine, papa fiind un maestru al înselatoriei. Se spune ca personalitatile istorice au mai multe fete pe care
contemporanii le observa cu destula 9reutate, mai ales daca purtatorul acestora este un actor bun. Unul dintre ei a fost
Alexandru Borgia, care mai era si unul dintre oamenii frumosi ai vremii sale, zdravan pâna la adânci batrâneti, o fire
vesela s' nepotolita. Nu se putea împotrivi diavolilor care împing pe om la multe pacate, observa contemporanii. Pentru
el si ai sai nu existau Principii morale. Papa se înfrupta din plin din cele ale vietii. Se bucura d'n plin când întâlnea o
calugarita frumoasa, pe care o aducea imediat 'a Vatican... spre a o învata cele lumesti...
Momentul cel mai incredibil, care arata natura psihopatica a lui Alexandru Borgia, a familiei lui, este celebrul convivium
al celor 50 de curtezane, numit si "balul sau jocul castanelor". Textul lui Burchard a fost contestat de catre Gregorovius,
dar a fost recunoscut de catre Pastor, acela care a scris istoria papilor. Este vorba despre un moment solemn din
octombrie 1501, când papa Alexandru al Vl-lea împlinea 70 de ani.
Spune acel cronicar ca preacinstitele meretrices s-au tavalit pe jos, la început in vestibus, îmbracate, apoi nudae,
tavaleala de la care n-a lipsit nici papa Alexandu VI, nici donna Lucretia, alaturi de cei prezenti. Textul lui Burchard, în
nenorocita lui latineasca, suna foarte tare... r3>
Un florentin scrie ca abia a doua zi s-a aflat despre petrecere si ca papa n-a venit la slujba religioasa, fiind obosit dupa o
noapte de placeri "cu femei de strada" si cu curtezane aduse de Cezar.
Banchetul, vinul, marele spectacol al goliciunilor, placerile, legaturi intime ale corpurilor barbatesti si femeiesti,
excitarea trebuiau sa stârneasca simturile precocei Lucretia, care la 20 de ani trecuse prin bratele a doi barbati legitimi si
între timp daduse nastere unui copil nelegitim.
Pentru a avea imaginea deplina a omului Alexandru Borgia, trebuie amintit ca "îi placeau" si baietii, dar preferintele lui
s-au îndreptat spre sexul feminin. Nu prea facea deosebire între copii si adolescenti, cum facea de pilda Sixt al IV-lea,
denumit si puerorum amator, care a urcat pe un "iubit" camerier al sau pe scaunul episcopal din Parma. Guicciardini
spune în a sa Istorie a Italiei ca Alexandru al Vl-lea si Cezar au "abuzat" de Astorre Manfredi, considerat cel mai frumos
tânar al Italiei din acel timp. Se mai spune ca multi tineri soldati din garda Vaticanului se aflau printre famuli papei. El
facea acest lucru si pentru a fi în ton cu "moda" epocii. Pastor observa ca adevaratul "demon" al vietii lui Alexandru
Borgia a ramas femeia. Femeia care l-a subjugat de la tinerete pâna la adânci batrâhete. Pentru ea a uitat de demnitatea
sa, de orice pudoare parinteasca. Era stapânit de o adevarata hiperstezie sexuala, neavând nevoie de excitatii erotice
artificiale. Cu temperamentul lui sangvin, pe care nici anii nu l-au slabit, el a ilustrat cât se poate de bine semnul heraldic
al taurului care-i împodobea blazonul.
Atunci când era ales papa, la vârsta de 62 de ani, multi hexametri au prezentat frumusetea si forta tinereasca a lui
Alexandru Borgia. Dar stralucitoarea stare a papei era întrerupta din când în când. E ceea ce au numit ambasadorii si
contemporanii, "sincopele" papei Alexandru al Vl-lea. Nu se stie sigur despre ce era vorba. Când era cardinal, aceste
sincope n-au atras atentia. Ales papa, el se afla în vizorul tuturor. Chiar în ziua ceremoniei instalarii ca suveran pontif, pe
27 august 1492, un martor ne descrie o stare de lesin în care a cazut noul papa. Sincopele s-au repetat la 7 noiembrie
1496, doua la 16 iunie 1499, una mai grava la 30 mai 1500. Burchard descrie fidel toate aceste sincope publice. Exista
sincope care n-au fost notate ca atare de Burchard. El scrie ca uneori papa nu coboara la slujba religioasa, din cauza
"unuia din accidentele sale".
Pierderea cunostintei era partiala si trecatoare. Daca aparea "sincopa", un cardinal sau Cezar se alatura papei pentru a-l
ajuta la nevoie. De un erotism exagerat, papa nu facea excese de mâncare si de bautura. Sincopele n-au fost si nu pot fi
explicate prin dureri stomacale, nici prin alcoolism. Avea inima buna si tare, caci asista la serbari si calarea de-a lungul si
de-a latul prin Latium, organiza si participa la vânatori. La 72 de ani nu se simtea nimic bolnav în acest papa viguros.
Pentru a explica sincopele lui Alexandru Borgia, s-a vorbit despre "ameteli epileptice". Unii specialisti au explicat
manifestarile patologice ale instinctului sexual borgian ca având un fond epileptic. Asa sunt explicate si actele pline de
cruzime facute din ordinul lui. Ca si starile impulsive, izbucnirile de furie. Primele l-au împins probabil chiar la acte
incestuoase; celelalte, la crima.
în timpul slujbei religioase se certa cu cardinalii. Daca acestia ripostau, replica lui era plina de o furie oarba. Multi
ambasadori relevau vocabularul lui cu totul nedemn de un vicar al lui Hristos. Supararile sau durerile din familie îi
provocau, de asemeni, manifestari neobisnuite. Unii i-au atribuit diagnosticul de epilepsie.
O ipoteza care poate fi acceptaDila este aceea a sifilisului. în Roma Borgiilor aceasta boala era foarte raspândita. Viata
sexuala petrecuta de cardinalul si apoi de papa Alexandru al Vl-lea face posibila îmbolnavirea papei de sifilis. Burchard
nota ca la 26 octombrie 1497 a murit la Roma episcopul de Nicastro, ex infirmitate gallica, de "boala frantuzeasca"; un
Juan Borgia, cardinal, a fost oprit timp de doi ani sa faca slujbe religioase, mallum galicum habens; la 1499 un alt
cardinal a trebuit sa stea jos în timpul slujbei, pro commoditate sua, propter infirmitatem gallicanam. La 1497, Cezar era
si el bolnav de "boala frantuzeasca". Avea pe fata semnele sifilisului la 1499, când pleca la curtea regelui Frantei spre a
se casatori cu printesa Charlotte. Probabil ca refuzurile în casatorie se datorau cosurilor sifilitice de pe fruntea si de pe
fata lui Cezar. Se prea poate ca nici Lucretia sa nu fi scapat de aceasta boala. Numeroasele avorturi au creat aceasta
opinie.
Probabil ca Alexandru al Vl-lea n-a putut scapa nici el de aceasta suferinta. Sifilisul putea aparea si în formele numite
"sincopele" Papei. Starile de sincopa de tip epileptic par a fi, dupa unii specialisti, alterari ale circulatiei cerebrale de
origine sifilitica. Chiar momentele când apareau aceste "sincope" ale papei (procesiuni, sedinte de consistoriu, lungi
slujbe religioase) indica mai curând originea sifilitica a lor.
Moartea prin otravire a lui Alexandru Borgia si unele concluzii
între anii 1501 si 1503, papa Alexandru al Vl-lea era prins între doua focuri: Spania si Franta. Cezar sprijinea Franta.
Papa, desi trata atât cu Ludovic al Xll-lea, cât si cu Ferdinand Catolicul, sprijinea de fapt pretentiile Spaniei. Trimisul
Venetiei, Giustiniani, scria în acea epoca: e certo che il papa in segreto favorisce gli Spagnioli (Dispacci, II, 46).
Desi nu stia ce hotarâre sa ia în încurcatele probleme politice cu puternicele state vecine, Alexandru al Vl-lea n-a parasit
niciodata gândul de a îndeplini marile planuri ale lui Cezar. Pentru aceasta avea nevoie de bani. si pentru altele. Cei din
jurul lui noteaza si noi aflam ca papa a creat 80 de posturi noi pe care le vindea cu câte 750 de ducati fiecare. Apoi
numea cardinali noi, fiecare din ei platind cel putin 20.000 de ducati. Probabil aceste sume însemnau putin. De aceea
instinctul primitiv l-a pus pe papa pe un drum bun. El se facea mostenitorul legal al cardinalilor. De ce sa mai traiasca
multimea de cardinali bogati când papa avea nevoie de bani? Când un cardinal îsi împlinea suma, papa era prezent si-l
trimitea pe lumea cealalta, iar el mostenea averea adunata de cardinal. Nici nobilimea romana bogata nu scapa de mâna
lunga a papei Alexandru Borgia. Jacopo de Santa Croce, protonotar, ca sa scape cu viata a platit 10.000 de ducati. Papa a
luat banii, iar a doua zi a ordonat sa fie decapitat si a confiscat totul. Treaba asta s-a întâmplat chiar si cu rudele bogate.
Multi contemporani notau numeroase întâmplari de necrezut: Alexandru Borgia scurta de viata si jefuia fara nici un
scrupul pe oricine: înalti prelati, bogatasi nobili sau burghezi, evrei sau... marani (evrei' crestinati).
însa toate acestea trebuiau sa se termine într-un fel. Tragedia va sfârsi deci, dupa toate regulile ei. Legenda dupa care
papa Alexandru al Vl-lea a murit otravit nu este o creatie a imaginatiei populare sau poetice. Despre acest lucru se
vorbea chiar înainte de înmormântarea papei. Exista trei aspecte evidente care demonstreaza ca Alexandru Borgia a fost
otravit: repeziciunea mortii, teribila deformare a corpului si îmbolnavirea exact în acelasi timp a lui Cezar si a
cardinalului Adriano. Guicciardini a scris destul de repede despre otravirea papei si povestirea lui a fost acceptata ca
ceva obisnuit pentru un om care a dus o viata atât de neobisnuita. Prin tradarea unui paharnic, Alexandru al Vl-lea si
Cezar au fost otraviti în locul cardinalului Adriano, a carui uriasa avere urmareau sa o acapareze cei doi. în dureri
grozave, papa si Cezar au fost adusi la Vatican. Alexandru avea sa moara peste noua zile, în vârsta de 73 de ani. Cezar,
mai tânar si mai puternic, a rezistat.
Documente ale persoanelor prezente la Vatican, cunoscute de Guicciardini, care au asistat la chinurile celor doi si la
moartea papei, arata ca nu e vorba de o inventie a fanteziei dusmanilor familiei Borgia. Cei ce erau de fata vorbesc
despre otrava, medicul despre apoplexie, iar altii despre o febra tripla. Desigur ca ideea unei febre, deci o moarte
naturala, cum crede Pastor, nu se acorda cu transformarile pe care le-a suferit organismul papei. La fel si cu Cezar.
Totul pornea de la faimosul banchet care a avut loc la vila cardinalului Adriano, între 2 si 4 august 1503. Giustiniani
raporta, la 13 august, despre boala "grava" a papei, expunând versiunea care circula despre îmbolnavirea celor trei. E
drept ca prin Roma existau în plina vara niste friguri necunoscute si foarte periculoase. Multa lume, indiferent de clasa
sociala, era bolnava. Alexandru al Vl-lea nu dusese niciodata o viata cât de cât echilibrata. Se gasise totdeauna la
extreme si mai ales la cele periculoase sanatatii.
Tocmai atunci Burchard lipsea din Roma si nu a lasat informatii care ar fi fost foarte pretioase. Notatiile lui se opresc la
12 februarie 1503, la moartea tragica a cardinalului Orsini, qui biberat calicem, si le reia la 12 august cu fraza: Sabato
XII Augusti, in mane, papa sentitse male habere: post hora vesperorum XXI vel XXII venit febns, quae mansit continua.
Nu se gaseste nici o mentiune despre crima de la cardinalul Adriano.
Avem în schimb doua informatii exacte din seara cinei pâna la orele 12. La data de 4 august, o scrisoare a lui G. L.
Cataneo catre marchizul de Mantua arata ca "papa este bolnav si i s-a luat sânge... Ducele are febra si varsaturi". El a
auzit de la altii de boala papei, de aceea jiu intra în detalii.
' în mintea batrânului papa se zbatea întrebarea: cine l-a otravit? Cezar? Chemându-I la el, i s-a spus ca si fiul sau e
bolnav. Pentru a-si recapata sanatatea, se spune ca papa a cerut o femeie. Mosneagul-papâ nu voia sa moara...
La 7 august, ambasadorul Giustiniani îl vedea pe papa si-l 9aseste "foarte trist". îl revede la 11 august si nota ca "este
nelinistit". în ziua de 12, boala a facut progrese mari. Reapar durerile stomacale si vomitari necurmate. în ziua de 13,
Giustiniani leaga boala papei de celebrul banchet nocturn. Un alt ambasador, Bertrand Costabili, mentioneaza si el
aceleasi manifestari ale bolii la tata si fiu: vomitari, accese de febra puternica, din nou vomitari si mari dureri de stomac,
diagnosticul de febra nu explica boala. Opinia otravirii a ramas pâna astazi ca argument principal al mortii lui Alexandru
Borgia. în fata mortului, multi au exclamat: probabil a intervenit otrava.
Papa a fost îngrijit de "iscusitul Scipion" si de episcopul Venosa, care, dupa luarea sângelui, la 4 august 1503, socotea ca
papa este salvat. însa raul de la stomac s-a dezlantuit si starea papei s-a înrautatit. Febra si vomitarile au continuat de-a
lungul zilelor care i-au mai ramas. Starea sa se agrava la 16 si 17 august. în palat se producea neliniste. Numarul garzilor
a crescut. Fiecare punea mâna pe câte ceva si trimitea în siguranta, undeva, în locuri necunoscute. în ziua de 18
dimineata, papa se simtea mai bine, dar dupa masa raul a crescut la maximum. Burchard scrie ca papa n-a chemat nici pe
Cezar si nici pe Lucretia în zilele grele ale bolii. Se presupune ca el si-a pierdut cunostinta. în seara zilei de 18 august
1503, papa Alexandru al Vl-lea moare. Cadavrul spalat si îmbracat a fost asezat între doua lumânari, într-o sala. Nimeni
nu i-a rostit o rugaciune si nimeni n-a stat de veghe lânga papa în noaptea aceea. A doua zi a fost transportat la bazilica
Sf. Petru. Apoi, cardinalul de serviciu l-a asezat într-o capela. Schimonosirea si înnegrirea fetei, care începusera înca
înainte de moarte, s-au accentuat foarte repede. Despre rapida descompunere vorbeste Burchard, apoi Giustiniani si
Costabili. Giustiniani scria Venetiei ca fata mortului era monstruoasa, oribila, fara nici o trasatura de om. Era negru si
umflat. într-o scrisoare din 19 august, el spune ca figura papei era mai neagra decât a unui diavol...
Papa, care traise din plin tot ce putea oferi viata, se stinsese singur, dupa ce dintotdeauna fusese înconjurat de multa si
variata lume. în aceasta împrejurare oamenii lui Cezar intrau în palat si furau oanii si giuvaerurile pe care le gaseau în
tezauru1 papei. Toata lumea fura ce gasea. Papa era lasat singur. Asa cum murise. Asa cum merita.
Burchard prezinta, în jurnalul sau, întunecatul, sinistrul tablou al înmormântarii acestui papa. La capatâiul lui pazesc doar
doua lumânari. Nu e de fata nici un cardinal. Et nemo cum eo. Cadavrul are o înfatisare de neimaginat. Cioclii si
calugarii se bat în biserica. Cosciugul era prea mic. Papa se umflase. Ca sa încapa, l-au îndesat cu pumnii: cum pugnic
pestarunt eum ut capsam intraret. Papa era înghesuit ca într-o lada neîncâpatoare...
Gregorovius (Lucrezia Borgia, doc. XLIX) aminteste o scrisoare a marchizului de Mantua, Francesco Gonzaga, în care
acesta descrie înmormântarea lui Alexandru Borgia: "La mormânt fu dus fara multa cinste, si de pe catafalc fu târât cu o
funie legata de picior, caci nu se gasea nimeni care sa vrea sa-l atinga..." Moartea aceasta groaznica, asociata sângeroasei
si neobisnuitei vieti a familiei Borgia, a facut sa se nasca legenda ca moartea papei s-ar datora vestitei otravi borgiene.
Ceea ce e probabil. îmbolnavirea rapida a celor trei comeseni, "i no descompunerea fizica a papei par sa fie o
demonstratie a acestei legende. Burchard si Giustiniani vorbesc de otrava. în istoria Italiei» Guicciardini a încetatenit
ideea otravirii papei. Istoricul Burckhardt în a» sa Kultur der renaissance in Italien (I, 147) reia aceeasi teza. Pastor, ca, un
bun catolic, încearca sa discrediteze ideea otravirii papei. îns§ simptomele bolii arata inutilitatea încercarilor sale subtile,
dar-neîntemeiate.
în legatura cu moartea papei Alexandru Borgia, cuvântul "otrava*' e scris rareori. Laconismul informatiilor porneste si de
la protocolul car^ nu permitea vizitarea papei nici chiar de catre persoanele apropiate sj nici de cele cuprinse în
activitatea Vaticanului. De aici si putinatatea, informatiilor la Burchard. Multi s-au ferit sa pronunte cuvântul "otrava" cu
prilejul mortii lui Alexandru al Vl-lea. Victima trebuia sa fie bogatul cardinal Adriano. La 1518, papa Leon al X-lea i-a
retras mantia d^ purpura lui Adriano, care a fugit la Venetia. Republica venetiana a fost amenintata cu razboi de catre
cardinalul Wolsey al Angliei, daca va mai continua sa protejeze pe "otravitorul lui Alexandru ai Vl-lea". Se ved$ ca
problema otravirii continua sa mai preocupe lumea catolica.
Una peste alta ramâne impresia generala ca papa Alexandra Borgia a disparut de pe scena vietii ca urmare a otravirii si
nu a unej boli naturale. Simptomele au fost aproape aceleasi si în cazul lui Cezar. La 25 august, Cezar refuza cererea
colegiului cardinalilor de a pârasj castelul Sant-Angelo, unde se refugiase, dupa cum refuza s§ primeasca vizita unui
medic, probabil pentru a evita descoperire^ naturii bolii lui. La 2 septembrie pleca din Sant-Angelo într-o litiera. Nici nu-
si vizitase tatal grav bolnav. Nu putea sau nu voia? Nu se scula din pat, dar avu grija sa puna mâna pe tezaurul papei. Se
pare ca sub motivul bolii, Cezar cauta sa ramâna la Roma cu trupele sale pentru g influenta desfasurarea evenimentelor.
E sigur ca planul otravirii cardinalului Adriano a fost întocmit d^ fata si de fiu. Indiferent cum s-a ajuns la acest plan,
pâna la urma c^j doi Borgia biberunt calicem, iar batrânul murea. A avut un sfârsit demn de el.
Ce ramâne la sfârsitul istoriei vietii papei Alexandru al Vl-tes Borgia?
Alegerea ca papa, îmbracarea unei costumatii si împodobirea cu n'ste însemne papale nu însemnau anularea lui Rodrigo
Borgia. Omul râmasese acelasi. Capatase în plus autoritatea papala, putea petrec^ mai bine si putea cere iertarea propriilor
pacate, savârsite cu gândul si mai ales cu fapta...
îndaratul purpurei el se simtea parca mai liber sa dea drumul Pasiunilor si instinctelor lui. Multi scriitori catolici au
încercat sa-l apere, Per>tru a apara tronul papal de pata atâtor vicii. Se vorbeste câ, în ultima instanta, în acest papa ar fi
existat doi oameni: un om care si-a trait slabiciunile lui si altul care a sprijinit biserica. E o încercare de a salva un papa
de focul Gheenei. în acest Borgia n-a existat un "dualism" al personalitatii. Martor al unitatii personajului este chiar
magister ceremoniarum al papei, cunoscutul Burchard, care, cu sânge rece, metodic si fara menajamente, noteaza
aproape zilnic tot ce se întâmpla la curtea pontificala. si se întâmplau multe! Ni-I arata pe Borgia, "reprezentantul lui
Dumnezeu pe pamânt", într-o postura cu totul înafara "sarcinilor" lui de serviciu: este strain de lumea credintei si de
multe ori comite sacrilegii deliberate. Burchard se dovedeste în al sau Diarium un cronicar impartial, redus ca intelect,
dar corect. Venise la Roma din Alsacia, unde se nascuse la 1451. Ajuns la Vatican în ianuarie 1484, pastra postul de
magister ceremoniarum timp de peste 20 de ani, murind la 1506. începuse jurnalul sau la 1483 si îl completa, cu mici
întreruperi, pâna la sfârsitul vietii. Nu era un spirit prea curios. Se interesa doar de bunul mers al serviciului sau, ritualul
ceremoniilor. Dar el s-a facut ecoul faptelor si evenimentelor pe care le vedea. Nu interpreteaza, ci noteaza lapidar,
impasibil, într-o latina grea, lipsita de viata. Comentatorii lui scot în relief faptul ca si atunci când noteaza o infamie, el
este departe de a întelege ca e vorba de o infamie. Or, tocmai în aceasta consta valoarea documentara a jurnalului sau.
Exista aici foarte multe amanunte, dar si destule lacune. Probabil din perioada când pleca în Germania. Uneori frazele
sunt întrerupte. Autorul nu le-a completat. Sunt si fraze taiate cu cerneala, ceea ce presupune o interventie a cuiva care
voia sa schimbe textul, sa altereze adevarul, întâmplarile reale ar fi pus la îndemâna credinciosilor catolici prea multe
fapte scandaloase. Cu toate aceste interventii, jurnalul ramâne o sursa extrem de importanta pentru informarea adevarata
asupra omului si activitatii papei Alexandru al Vl-lea. Nu lipseste viata lui de toate zilele cu trasaturile psihologice
despre care s-a vorbit atât de mult în literatura istorica si beletristica ulterioara.
Viata lui Alexandru Borgia a dovedit lipsa lui de credinta. Era indiferent chiar la celebrarea cultului. Slujba religioasa o
facea cu mare rapiditate. Burchard noteaza ca una din slujbele religioase a durat numai o jumatate de ora. Daca vreun
cardinal încerca sa lungeasca slujba, papa fugea, scuzându-se sub diferite motive. La solemnitatile importante se
sustragea sa faca slujba, punând în locul lui pe un cardinal. Burchard scria ca "papa face slujba fara placere". Alteori nici
nu cobora din camerele lui, stând la petreceri cu meretrices pâna în zori. Lipsea adeseori din biserica la sarbatorile mari,
spunând ca "este indispus". în ziua de Craciun a anului 1502 refuza sa participe la liturghie pe motiv ca este bolnav, dar
privea plin de energie si veselie cortegiul mastilor, care în mod cu totul ciudat si provocator reprezentau costume de
prelati care defilau în piata Sf. Petru, balansându-si nasurile uriase sub forma de falusuri (zice Burchard). Privea cu
usurinta mare ceremoniile la care trebuia sa ia parte în calitate de sef al bisericii catolice. Acolo aducea cu dânsul pe
bufonul Gabriellino. Când se tntorcea de la ceremonii, acesta mergea în spatele papei si cu gesturi comice parodia pe nas
liturghia. într-o zi a parodiat chiar slujba de paste si papa a râs cu întregul cortegiu al cardinalilor.
Totdeauna uita cine este acum si se comporta ca Rodrigo de odinioara. în timpul liturghiei statea de vorba cu cardinalul
de lânga el. Slujbele religioase le dirija dupa interese foarte mirene. într-o zi în care avea loc o mare procesiune, el a
întins-o direct spre palatul cardinalului Zeno, pentru a trece pe sub ferestrele casei unde se afla domina sua Giulia,
frumoasa dulia, cu Lucretia. si adauga Burchard: ut ab omnibus his videretur et eas similiter videret.
C-o fi bine, c-o fi rau, Burchard noteaza totul. Spune ca Alexandru al Vl-lea nu dadea nici o atentie cuminecaturii. Bucati
din pâinea care întruchipa "trupul Domnului" le arunca pe jos, le calca cu picioarele. Exercita cu usuratate functiile lui
bisericesti, provocând deseori scandalizarea credinciosilor. Dorind sa-si satisfaca propria lui dorinta, el nu se conforma
regulilor stabilite de biserica.
La început, scrupulosul maestru al ceremoniilor îi facea observatii asupra gravitatii infractiunilor comise. însa papa ridica
din umeri nepasator: sic volumus! Asa vrem! într-o zi, ceremonialul a fost atât de bizar, încât Burchard nota: absurdum
fuitl Pâna la urma el a fost nevoit sa se resemneze, dar nota cu îndaratnicie tot ce observa ca este bine dar mai ales ce nu
se cuvenea unui papa. Nu-i mai facea observati! pentru a nu fi înjurat si brutalizat.
Pe o pagina el scria plin de obida ca amvonul de marmura a fost ocupat de Lucretia si de Sancia odata cu papa, în timp ce
alte tinere femei ocupau, râzând, stranele canonicilor bisericii Sf. Petru. Burchard nu se mai opunea acestei invazii
feminine, ci nota doar ca a vazut un spectacol cum magno dedecore, ignominia et scandalo hostra et populi. Iar despre
liturghia de la 28 august 1497 scria ca s-a petrecut într-un mod cu totul scandalos, deoarece omnia fuerunt sine ordine:
meretrices ef aliae viles personae steterunt ab omni parte inter altare et cardinales.
Daca fata de serviciul religios Alexandru al Vl-lea nu avea nici o Qrija, era foarte exigent în ce priveste cultul pentru
persoana sa pe °are-l impunea credinciosilor. Respectul cerut depasea masura rituala. De sarbatorile Pastelui anului
1501, dupa terminarea slujbei religioase, el s-a asezat nu departe de altar si toti clericii si credinciosii au trecut Drin fata lui
închinându-se si sarutând pamântul "dupa moda turcilor". Burchard observa ca nu se cuvenea ca lumea sa se închine în
acest fe|- însa papa l-a oprit sa mai vorbeasca si a cerut sa se continue închinarea si sarutarea pamântului de la picioarele
sale. In ceremonial a fost totdeauna ceva în neregula.
Uneori se formaliza la întâmplari marunte. Un diacon a fost avertizat si amenintat ca nu deschidea mai tare gura atunci
când cânta, ca e nevoie quod melius aperiret os. Altadata, când un diacon cânta prea sus, papa Alexandru al Vl-lea a râs
cu hohote împreuna cu toti cardinalii, fuerunt ad magnum risum et gaudium provocati, fara a tine seama de "sfintenia
locului". De fapt, acest loc nu impresiona niciodata aproape pe nimeni. Cu atât mai putin pe papa. Cu un spirit oarecum
sceptic, nu-si facea prea multe probleme nici cu slujbele religioase, nici cu evenimentele importante. într-o zi, un
functionar al curiei papale i-a adus la cunostinta ca un oarecare Maddaleno si-a rapit propria fiica minora pe care a dus-o
undeva la tara. La primirea acestei vesti destul de grava, si neobisnuita, si primejdioasa, si imorala, papa
subhsit...,noteaza Burchard. Avea de cel...
Sceptic si indiferent, Alexandru Borgia nu putea introduce puritatea în biserica. Era o problema care depasea cercul
gândurilor si sentimentelor lui. Pentru Alexandru al Vl-lea biserica era un organism viu al doctrinelor morale, al
dogmelor religioase si traditiilor istorice, dar mai ales un organism puternic si mare "ale carui antene fiscale se întindeau
pe o mare parte a lumii" si care îi puteau furniza "enorme bogatii în casele de bani" ale curiei. Traditiile, dogmele sau
doctrinele bisericii nu-l interesau decât foarte putin. II interesau în mod deosebit vânzarile indulgentelor, ale bonetelor
episcopale sau ale palariilor de cardinal. Acela care îi oferea dublul pretului fixat putea intra în biserica si le consolida
situatia politica si economica a lor sai.
De doua ori a pronuntat un fel de "remuscarr cu privire la propria lui comportare. Mai întâi în august 1492, când i se
acorda tiara papala, anunta solemn în consistoriu ca-si va îndeparta copiii din Roma, ca va reforma curtea Vaticanului, ca
va aduce clerici de o mare si primitiva puritate pentru a reînnoi credinta în lumea catolica. Niste intentii care au ramas
fara nici un rezultat.
Apoi, în consistoriul din 19 iunie 1497, dupa omorârea lui Juan, fiul sau preferat, facea juramânt ca va duce o viata plina
de curatenie morala si de cainta, ca-si va tine copiii departe de Roma, promitând o larga si radicala reforma a bisericii
catolice. Vorbea de o comisie de cardinali pentru a face propuneri. însa tot ce anuntase s-a pierdut tot atât de repede cum
s-a pierdut si amintirea fiului omorât. Câtiva cardinali i-au înaintat peste câteva saptamâni unele propuneri de reforma pe
care Alexandru al Vl-lea le-a trimis binisor la arhiva. în timp ce anunta reformele pline de puritate, el numea, tot la 19
iunie 1497, o comisie de cardinali care sa examineze validitatea casatoriei Lucretiei cu Giovanni Sforza.
Acest papa a dispus de viata atâtor oameni: sa ni-l amintim pe Savonarola care a fost ars pe rug. Alexandru al Vl-lea a
depasit pe alti napi Pnn faptele lui de-a dreptul penibile. E adevarat ca Savonarola ridicase în Florenta o miscare si
provocase un fel de epidemie mistica nesanatoasa. Ceea ce nu convenea lui Alexandru al Vl-lea era austeritatea acestui
calugar, care, cu o violenta si o putere nebânuite, denunta si stigmatiza viciile si nerusinarea papei, a clerului si a curtii
papale. Moartea lui Savonarola a fost provocata de lupta personala cu papa Alexandru al Vl-lea. Era un moment grav si
penibil. Papa era obisnuit sa învinga orice rezistenta. Lui Savonarola îi propusese palaria de cardinal. Calugarul
încapatânat a refuzat, ridicându-se cu mai multa violenta împotriva Romei "prostituate", a Romei "femeie publica".
Calugarul cerea o reforma a bisericii. Succesele lui i-au atras atentia papei. încercarea de coruptie nu i-a reusit. La 1498,
Savonarola era ars pe rug. Lucretia nastea un copil nelegitim la Vatican, pe misteriosul Infante roman, Giovanni, despre
care multi afirma ca ar fi fost rezultatul unor raporturi incestuoase.
Interesant e faptul ca noul papa, lulius al ll-lea, printr-o bula plina de apostrofari severe, elibera de juramânt si ascultare
pe toti cei care îl ponegreau pe Alexandru al Vl-lea, care parea ca fusese parasit de biserica catolica si lasat în voia
destinului sau. însa curând s-au gasit destule "spirite credincioase" care sa apere pe fostul papa Alexandru Borgia,
acordându-i o pozitie nemeritata în biserica catolica si în cultura epocii, punându-i într-o pozitie favorabila chiar
sentimentul religios si comportarea morala. Se tragea concluzia ca "din punct de vedere strict catolic nu poate fi
condamnat atât de sever Alexandru al Vl-lea". Explicatia ce s-a dat este neîntemeiata: se afirma ca în acea epoca de
coruptie, papa Alexandru Borgia "n-a vazut în înalta sa situatie decât o ocazie de a manevra pentru dinastia lui, pentru
familia lui, dupa exemplul principilor laici". Pastor sintetizeaza acest punct de vedere si observa ca desi era papa,
Alexandru Borgia a dus o viata asemanatoare principilor laici, care de fapt erau printre oamenii cei mai depravati din
acel timp. Plasat în înalta lui functie, Alexandru al Vl-lea a contribuit mai mult decât alti papi la progresul coruptiei în
biserica catolica. în schimb, el a luat masuri riguroase de represiune împotriva ereticilor care se aratau în Lombardia. A
numit inchizitori speciali pentru Boemia si Moravia. A cautat ca utraquistii din Praga sa reintre sub ascultarea bisericii
catolice, sa gaseasca un mijloc de reconciliere. A luat masuri foarte severe împotriva maranilor. A trimis la închisoare si ,a
moarte pe multi din categoria acestora.
Cine era de fapt Alexandru Borgia?
Era omul care, fara nici un fel de remuscâri facuse tot felul de acte imorale. Fatarnic, ridiculizase biserica, comitând
monstruoase orgii. Se folosise de cunostintele de drept pentru a jefui pe vaduve, orfani, iar ca papa folosise puterea
pentru a provoca moartea si a prada pe cei morti. în tinerete lovise multi oameni în Spania. Cu spada sau cu pumnalul.
Ca un bataus oarecare, ca un spadasin. Sprijinise vreme îndelungata, ca un adevarat stâlp, multe lacasuri ale infamiei si
imoralitatii. Sub cinci papi s-a prefacut bun si milos, dar însela pe toata lumea. Aparea obosit si lumea credea ca din
cauza posturilor si canoanelor. De fapt era încovoiat de orgii. Papa a ajuns prin simonie. A platit ca în legendele despre
Simon Magul. Daca s-ar deschide o parte din mormintele romane ale epocii, s-ar putea strânge un larg conclav de
cardinali otraviti sau înjunghiati. A semanat moartea în familiile romane, pentru a le mosteni sau a le rapi averile. A
tradat Italia, pe francezi în profitul regelui de Neapole, pe regele de Neap0|e în profitul Venetiei, Florenta în profitul lui
Carol al Vlll-lea. si pe toata lumea în propriul sau profit. în profitul familiei. Pe Lucretia a logodit-o de multe ori. De
doua ori a casatorit-o si i-a alungat sau omorât sotii. "Vicarul lui Hristos" s-a aliat cu sultanul, de la care primea bani
buni pentru întretinerea unui frate pretendent la tron, iar apoi bani si mai buni pentru otravirea lui.
De acestea îsi aducea aminte papa Alexandru Borgia când îl scotea pe Juan duce de Gandia, din mocirla canalelor ce se
varsau în Tibru. Atunci, agonia morala a lui a durat putin. Peste trei zile si-a revenit. Avusese un moment de slabiciune
trecatoare. Adevarata si ultima agonie venea mai târziu. Mai treceau câtiva ani. Otravit, Alexandru Borgia îsi astepta
moartea. Nu mai era scapare. La 18 august 1503, el delira si vedea pe diavol zbenguindu-se în jurul palatului sub forma
unei maimute.
în noaptea de 18 august, papa Alexandru Borgia ramânea singur întins pe o masa. Nici un cardinal n-a venit sa-l salute pe
tiranul mort. Funeraliile au fost grabite si murdare. sase salahori au înghesuit râzând cadavrul lui Alexandru al Vl-lea
într-un sicriu "prea îngust si prea scurt". Au pus alaturi si mitra lui, peste care au asezat un covoras vechi si prafuit. Chiar
în acelasi timp, trupele elvetiene din garda papala se bateau în bazilica. Pentru împartirea averilor...
îndata ce s-a aflat de moartea papei, populatia a început sa urmareasca pe catalani, sa-i fugareasca, sa le invadeze casele
si sa-i prade. S-au vazut scene mai grave decât dupa moartea papei Calixt al lll-lea. O poezie destinata papei mort spunea
ca "natiunea spaniola a fost facuta odioasa în lume ca niciodata", datorita lui Alexandru al Vl-lea si faptelor lui urâte.
Epigrame pline de ura si de furie circulau prin Roma. Unele cadeau chiar peste cadavrul papei care începuse repede sa
intre în putrefactie.
Pe tronul papal, Alexandru Borgia fusese judecat sever. Noul papa, luliu al ll-lea, a încercat sa stearga amintirea lui
Alexandru al Vl-lea. Mai întâi si-a mutat locuinta. Prea era prezenta amintirea fostului papa. Unii au încercat sa stearga
numele lui din analele bisericii, ca purtator al unor amintiri penibile, tragice si rusinoase, scandaloase. Cu alegerea lui,
scrie chiar Pastor (III, 258), "zilele de infamie si scandal pentru biserica au început".
Documente istorice impartiale arata adevarata figura a acestui personaj care a stat decenii alaturi sau pe tronul papal. El
nu poate fi comparat cu nici unul din papii care l-au precedat sau care l-au urmat. Borgia îi depaseste pe toti prin faptele
lui, ca o imagine a raului. Tânar cardinal sau pontif la 72 ani, în familie sau în mijlocul femeilor publice, pe scena
politica sau în altar, Alexandru Borgia era acelasi: lipsit de orice simt moral, el a ramas rob al impulsurilor lui. Niciodata
n-a aratat vreo remuscare pentru opera lui nefasta. Unii încearca sa-i reabiliteze memoria, total sau partial. Dar el ramâne
un nume urât în istoria bisericii catolice si un exemplu negativ al politicii italiene din secolele al XV-lea si al XVI-lea.
încercarea de a desparti pe omul Borgia de papa Borgia, afirmând ca el nu a facut nimic împotriva dogmelor credintei
catolice, este cu totul incorecta. Este greu sa scoti pe cineva de sub acuzarea de delicte imorale si criminale pe care le-a
savârsit cu atâta sânge rece. Mai ales ca acest "cineva" era si print al bisericii catolice. Era oare interesant când râdea de
liturghie si de ceremonial, când punea la licitatie mitrele si purpura, când aducea la Vatican femeile publice ale Romei,
când procrea un numar atât de mare de copii, din care unii dupa ce fusese ales papa!? Era interesant anulând testamente,
otravind cardinali si bogatasi pentru a le lua averile si a crea un stat lui Cezar!? Sau când erau omorâti oameni de orice
categorie sociala pentru a-si rezolva interesele familiei!? Sau atunci când nu-si putea stapâni furiile sexuale care, se
spune, au ajuns pâna ■a incest!? Sunt greu de aparat si de curatat câteva decenii de cardinalat, iar apoi 12 ani si jumatate
de pontificat, ani plini de scandaluri, de crime si de întâmplari cu totul iesite din comun, adevarate întâmplari fantastice
puse la cale de Borgia, cardinal si papa!
II. CEZAR BORGIA
Câte ceva din viata lui Cezar Borgia
Se pare ca Rafael Sanzio a fost acela care a facut un portret al lui Cezar Borgia. Acest portret ne arata un barbat frumos.
Are mâna dreapta pe mânerul sabiei, iar mâna stânga, deschisa o tine pe cordonul hainei. E o haina cu trei rânduri de
nasturi. Pe cap are o toca neagra împodobita cu perle si cu o pana. Are frunte înalta, par si barba saten. Fizionomia lui
respira tinerete, eleganta si forta. Acest portret a fost contestat de catre multi istorici ai artelor. S-a spus destul de des ca
nu ar exista un portret autentic al lui Cezar Borgia. Nascut la 1476, el murea la 1507, în vârsta de 31 ani. Unele dintre
portretele considerate ca ar reprezenta pe Cezar Borgia nu se apropie de imaginea vârstei.
Avea abia 16 ani si era arhiepiscop de Pampeluna. La 17 ani era cardinal de Valencia. La 27 arunca purpura si încingea
sabia, în calitate de capitan general al Bisericii catolice. Asa începea cariera militaro-politica. Se casatorea cu sora
regelui de Navarra, ajungând la o alianta de familie cu regele Frantei. Din acest moment, Cezar Borgia va semna cu
numele de Cezar de France, duce de Valentinois, duce de Romagna, capitan general al bisericii, gonfalonier, senior de
Piombo, Faenza, Imoli, Cesena, de Pesaro si de Fano.
Cam aceasta era imaginea lui Cezar, pe la 22-23 de ani. Ambasadorii, curtenii, poetii, cronicarii italieni si francezi i-au
cântat frumusetea, turnura corpului, luxul îmbracamintei. Multi i-au> dat calificative de biondo, bello, bellissimo,
realissimo.
Boccacio, care l-a vazut la Vatican pregatindu-se pentru vânatoare, ni-l prezinta "îmbracat monden, în matase si cu arme,
cu o mica tonsura. E o persoana cu spirit superior si o natura deschisa; manierele sale sunt cele ale unui print; are o fire
senina, de o mare veselie... De o mare modestie... el n-a avut niciodata gustul pentru viata clericala". Gregorovius spune
ca era puternic, frumos, de o inteligenta rece si ascutita. Asupra femeilor exercita o mare atractie.
Ambasadorul de Ferrara scrie, la 1493, ca Cezar este inteligent, are o tinuta princiara, o distinctie naturala si "se poarta
ca un fiu de principe". Adauga ca este "senin si vesel" si câ-i place viata. A primit o cultura suficient de variata, asa cum
era obiceiul în acea epoca.
placeau artele si artistii, frecventa pe pictori si pe poeti. Avea predilectie pentru meseria armelor si chiar pentru politica.
Era dominat o vointa puternica. Ca multi alti principi ai epocii, nu alegea mijloacele pentru realizarea scopurilor sale. Era
dotat cu o adevarata natura de condotier; ca atare facuse tot felul de exercitii fizice, învatând diferite sporturi. Avea
privirea patrunzatoare, ochi stralucitori, cam înfundati în orbite, ceea ce denota caracter nelinistit, atractie pentru placeri,
ambitie. Cu rari exceptii, servitorii sai erau spanioli. Chiar calaul sau, Micheletto. Cu Alexandru al Vl-lea vorbea de
obicei în limba spaniola.
Cezar a ramas alaturi de tatal sau în istorie. O istorie blestemata, dar istorie. Se spune ca l-a întrecut în cruzime si
imoralitate chiar si pe tatal sau, papa Alexandru al Vl-lea. Documentele ni-l arata ambitios, rece, plin de sine, maestru în
a-si însela adversarii, prefacut, un monstru sângeros. Avea o figura frumoasa, era plin de putere si îndemânare. A luptat
si în arenele romane, reusind sa taie capul unui taur dintr-o singura lovitura. E prezentat ca un tânar cu o purtare
deosebita, senina, modesta. Uneori e vesel. De altfel, firea vesela si senina este caracteristica familiei Borgia. Toti sunt
cam veseli, si cam superficiali, si cam senini, indiferent ce fac...
înca de tânar, Cezar a fost trimis sa studieze dreptul si teologia la Perugia, capitala Umbriei. Fusese destinat de catre tatal
sau, carierei bisericesti. Primul nascut, Juan, carierei politice lumesti.
Tânarul cardinal de 21 de ani, rasfatatul Cezar Borgia, era trecut prin toate viciile cunoscute. Avea însa si unele "virtuti"
care-l faceau capabil sa se stapâneasca, sa domine. Avea permanent constiinta eului, vointei si a persoanei lui. Desi
frumos ca tot restul familiei, avea niste duritati care respingeau, trasaturi ale originii spaniole marcate prin ceva aspru si
sumbru. Politetea lui exagerata semana mult a prefacatorie. Desi voia sa fie vesel si stralucitor, în realitate era violent, iar
sub tunica de matase purta un pieptar de otel. Dupa obiceiul ePocii, umbla cu obrazul acoperit, lasând sa se vada numai
ochii lui galbeni, fosforescenti, pânditori. Traia permanent ca un om mascat.
Corpul lui arata forta. Avea umeri largi, gât puternic la fel ca toti °°rgii, fata cam argasita, cu multe cosuri, care de fapt
erau semne ale ..bolii frantuzesti". Avea fruntea nu prea înalta, dar lata. Privirea de obicei metalica. "Ca doua pumnale de
aur", spunea el însusi. Era totdeauna curtenitor, stiind sa aiba o anumita masura în comportare, ^ara a putea iubi pe
cineva, era iubit si urât de multi. Destul de repede, Cezar a ajuns sa aiba o figura ruinata, fiind ros de "boala
frantuzeasca".
Dintre toti fiii lui Rodrigo-cardinalul, numai Juan si Cezar au Supravietuit si au crescut mari. La 1490, nici unul dintre ei
nu se afla la Roma. Juan se gasea în ducatul sau din Spania. Cezar îsi facea studiile la universitatea din Perugia, pe care,
la un moment dat, o parasi pentru cea din Pisa. Era destinat carierei eclesiastice, desi nu-i placea aceasta meserie. Se pare
ca la 1491 se gasea la Pisa. Aici ducea un trai princiar si a ajuns repede în bune relatii cu Medicii.
Este sigur ca tatal voia sa faca din Cezar un cardinal, apoi sa-i deschida calea scaunului papal. O înalta cariera. însa
tânarul Cezar avea alte ambitii decât cele ale solemnitatilor eclesiastice. Avea aversiune pentru haina preoteasca pe care
o îmbracase si o facuse numai din ordinul dat de tatal-papa. Fusese numit arhiepiscop, dar nu-sj facuse decât prima
tonsura. Ducea o viata mondena. Se spunea ca regele Neapolelui ar vrea sa-i dea de nevasta pe fiica lui naturala. (De fapt
aceasta era si dorinta vie a lui Cezar si a papei.) în acest caz, el se gândea ca va lepada hainele si cariera bisericii.
Boccacio, ambasadorul Ferrarei, l-a vazut pe Cezar la 17 martie 1493 si i-a facut prima descriere. "L-am întâlnit alaltaieri
în casa din Transtevere pe Cezar. Era gata sa plece la vânatoare în costumul lui laic; hainele sale erau din matase si era
înarmat. Avea doar o micuta clerica, la fel ca un simplu cleric cu tonsura. Calarind împreuna ne-am întretinut un timp.
Sunt prieten cu dânsul. Are o inteligenta vasta si superioara si o natura excelenta, exteriorul lui este cel al unui fiu de
mare principe. Este deosebit de placut si vesel... Are multe cunostinte si face figura mai buna si mai distinsa decât fratele
sau, ducele de Gandia. Arhiepiscopatul îi aduce un beneficiu de mai mult de 16.000 de ducati. în caz ca proiectul
casatoriei va reusi (cu fiica regelui de Neapole), beneficiile lui vor reveni fratelui mai mic, Jofre, care are aproximativ 13
ani."
în acest timp, papa se ocupa cu diferite probleme marunte si mai ales cu sporirea zestrei Lucretiei, pe care "o iubea cu
mare pasiune", spun ambasadorii de la Vatican ai statelor italiene.
Urma un sir de întâmplari negre în viata familiei Borgia. Mai întâi uciderea lui Juan de Gandia. Apoi casatoria Lucretiei
cu Alfonso de Aragon, care nu dupa mult timp a fost si el omorât. Era ura lui Cezar pe Alfonso, sotul Lucretiei. S-a pus
întrebarea daca-l ura pentru ca era un Aragon? Nimeni n-a crezut-o. Mai curând parea a avea drept motiv al urii, gelozia.
Poate si un gând îndepartat de a crea o alianta noua, scapându-si sora de acest mire, acum lipsit de importanta politica.
Divortul dupa formulele legale era prea încurcat si prea îndepartat. Trebuia procedat rapid si definitiv. Acesta era planul
lui Cezar. La 15 iulie 1500, în timp ce se îndrepta spre Vatican, acolo unde se gasea Lucretia, Alfonso a fost atacat cu
pumnale pe treptele bisericii Sf. Petru. Abia a reusit sa ajunga grav ranit, în apartamentul papei. îngrijit de Lucretia si de
Sancia (sora lui), tineretea a învins. Mergea spi"e însanatosire. însa Cezar si-a pregatit omul care sa dea lovitura
hotarâtoare. De fata cu el. E vorba de calaul sau, spaniolul Mlcheletto. Cezar cumparase sufletul lui Micheletto. Acesta
se nascuse undeva, la o margine de drum, în Catalonia. Poate într-o banda de tigani nomazi. La 12 ani fusese închis si
primise crestinismul. De atunci devenise un fel de ostean-sluga. în fine îsi gasise stapânul în persoana lui Cezar Borgia,
devenind calaul acestuia. Micheletto era mic de stat, dar siret, îndraznet si obisnuit cu crima, cu violenta. Ca orice soldat
mercenar din toate timpurile. Superstitios peste masura, se temea de lumea de dincolo... Având drept sef un cardinal,
cum era Cezar, si înca fecior de papa de la care se putea cere iertare de pacate, Micheletto era gata sa omoare pe oricine.
Numai pe papa nu l-ar fi omorât, pentru ca nu mai avea cine sa-l ierte. Cezar îi dadea cruciulite, indulgente si alte
maruntisuri, si Micheletto era sigur de iertarea tuturor pacatelor lui...
Mai avea Cezar si alt ajutor, pe Aii, un negru trimis de sultan. Nu era destept, dar avea mâna sigura si nici un fel de
remuscari. Pe acesti doi oameni îi avea Cezar la îndemâna pentru crimele sale. Când a fost omorât Alfonso s-a vorbit
mult despre crima si autorii ei. Ambasadorii raportau guvernelor lor ca e vorba de acelasi asasin care a omorât pe Juan.
Cezar însusi spunea ambasadorului Venetiei: "Nu l-am lovit eu, dar ar fi meritat sa o fac." O spunea cu ura care pornea
din motive personale, despre care vorbesc mai toate documentele contemporane. Niste motive despre care foarte multi se
feresc sa discute. Dintr-o jena morala...
Lucrurile se precipitasera în seara zilei de 18 august 1500. Cezar alunga din camera cumnatului sau pe Lucretia si pe
Sancia, chema pe Micheletto, calaul sau, care îl sugruma pe bietul Alfonso. Trupul celui omorât a fost coborât în biserica
Sf. Petru, dar fara sunet de clopote sau cântece funebre. Era o liniste de mormânt. Cezar declara public ca el l-a omorât
pe Alfonso, deoarece acesta ar fi încercat sa-l omoare în timp ce se plimba prin gradinile Vaticanului. Ar fi tras cu arcul
dupa dânsul...
Se pare ca papa încercase sa-l salveze pe acest nefericit principe. însa domnia crimei era prea puternica. Nu-I putea opri
pe Cezar, caruia îi iertase nu demult un fratricid. Daca ar fi vrut, papa l-ar fi putut salva pe Alfonso. Era o demonstratie
de perfidie din partea lui. Crima a fost uitata repede. Asasinarea unui principe regal al casei napolitane n-a facut nici un
zgomot. Nimeni n-a îndraznit sa spuna macar un cuvânt lui Cezar, sa-l opreasca sa intre în biserica. Cardinalii '.au salutat
parca mai adânc. Cu mai multa teama. Candidatii la mantia r°sie de cardinal s-au adunat cu încredere în jurul lui, caci
Cezar avea mâna puternica a ucigasului. Iar viitorii cardinali aveau de învatat arta conducerii...
Desi tatal era acum papa, iar el cardinal, Cezar lua parte rareori la slujbele si ceremoniile pontificale, dar era vazut foarte
des |a vânatoare sau facând calarie. Adeseori parasea Roma, îmbracat ca hidalgo spaniol sau cavaler francez.
în 1494, calatoriile si petrecerile mondene sunt întrerupte de intrarea lui Carol al Vlll-lea în Italia, de amenintarea
ocuparii Romei. în aceste împrejurari, Cezar ramâne un timp în umbra. Apoi e trimis în tabara franceza pentru executarea
unor clauze prevazute în tratat. Au fost zile umilitoare pe care Cezar nu le-a uitat. Reîntors la Vatican, a continuat sa
ramâna în penumbra, traindu-si viata ca orice tânar. Ca fiu al lui Alexandru Borgia, îl vedem aruncându-se în valurile
vietii. Repede au început aventurile galante. Fiametta l-a initiat în aria amorului. Aparea uneori la întâlniri îmbracat
cardinal, asa cum facuse odinioara si Rodrigo Borgia... în viata lui Cezar au aparut mereu alte femei. Putine s-au oprit în
preajma tânarului si focosului cardinal. Sosit la Neapole în misiune oficiala, el cunoaste pe frumoasa lui cumnata, pe
Sancia de Aragon, sotia lui Jofre, cu care va avea legaturi multa vreme. Se spune ca înca la 1503 mai continuau aceste
legaturi. Apoi este impresionat de frumusetea stralucitoare a surorii lui, a Lucretiei. si astfel el se opreste pentru un timp
în apele tulburi ale amorului în familie...
Aceste pasiuni si legaturi incestuoase dau relief vietii lui Cezar timp de câtiva ani. Puternic, frumos, îndraznet, el nu se
simte bine ca prelat. Nu avea nici o vocatie clericala. Papa rotise privirea prin Europa apropiata pentru a-i gasi o nevasta
bogata si cu perspectiva. Nu vazuse nimic potrivit si îl facuse cardinal. Episcopatul de Valencia era foarte bogat. Dar
Cezar simtea ca înaintea lui si în favorurile depline ale papei se gasea Juan, fratele sau. Asupra acestuia se oprisera si
gândurile întunecate ale lui Cezar. Nu-i placea sa se stie oprit din planurile sale, înca secrete. Cezar se simtea demn sa
poarte o coroana regala, pe care deocamdata tatal o pregatea pentru altul. Gelozia politica fata de Juan era agravata de
gelozia pornrta din legaturile lui Juan cu preafrumoasa Sancia, cumnata amândurora. Se amestecau în acelasi timp si
sentimente confuze si monstruoase pentru Lucretia, care se afla si ea în gratiile lui Juan, fratele mai mare.
Cezar socoti ca trebuie sa ia masuri. Prima operatie a fost aceea de a rupe legaturile de familie cu cei din casa Sforza. El
pregati cu sânge rece asasinarea cumnatului sau, Giovanni Sforza, care, avertizat dintr-un capriciu de Lucretia, încaleca
si fugi din Roma la timp. Papa declara casatoria Lucretiei nula.
Apoi Cezar trecu la alte masuri. El facu totul pentru a deveni adevaratul urmas al lui Alexandru. La 14 iunie 1497, Juan
de Gandia fu omorât. Corpul fu gasit în Tibru. în punga mortului s-au numarat 30 de ducati. Nu fusese omorât pentru
bani. în schimb avea noua lovituri în piept, stomac si brate. Ambasadorul Florentei scria ca acela care a facut aceasta
treaba "este un mare maestru". Iar cel venetian nota ca însusi Cezar "a ordonat ca fratele sau sa fie aruncat în Tibru, cu
gâtul taiat". Dar despre maestru se vorbea doar în soapta.
Cui folosea moartea lui Juan? Numai lui Cezar. Juan era iubit de foarte multi oameni, mai ales de femei. Prea iubit de
papa si de Lucretia. Juan era un obstacol în fata planurilor lui Cezar. Erau niste concluzii monstruoase, însa de o logica
de fier. Numai asa se puteau rezolva toate problemele si intentiile lui Cezar. Vinovatia sa era indiscutabila, iar în anii
urmatori, în opinia publica si în convingerea contemporanilor exprimata de Sanudi, de Guicciardini si de altii, a existat
certitudinea acestui fapt incredibil. Crima fusese perfect pusa la cale. Un vinovat nu s-a gasit pentru ca nu putea fi gasit.
E greu de ghicit tot ce a gândit papa, mai ales dupa ce si-a dat seama cine este criminalul. Mai întâi a trimis pe Sancia si
pe Jofre la Neapole. Sancia fusese un motiv de gelozie din partea lui Cezar, caci se arsta îndragostita de Juan, cu care a
avut relatii amoroase. Se gândea s-o trimita si pe Lucretia în Spania, însa de ea nu se putea desparti...
întors de la Neapole, unde participase la încoronarea noului rege, Frederic I, Cezar a fost primit la portile Romei de un
grup de cardinali sj de oamenii lor, socotit ca un sol important al bisericii. Papa se închisese în apartamentele sale dupa
aflarea vestii despre moartea iui Juan. La început a refuzat sa manânce si sa bea. Burchard scrie ca Alexandru al Vl-lea
"a pus capat doliului, socotind ca ar rezulta un pericol prea mare pentru persoana lui daca si-ar prelungi durerea". Dar în
colegiul cardinalilor, el ar fi exclamat: "Daca as fi fost ales de sapte ori papa, as fi renuntat pentru viata fiului meu..."
Papa l-a primit rece pe Cezar. L-a îmbratisat, coborând de pe tron, fara a spune un cuvânt de bunvenit. Lumea credea ca
s-a sfârsit cu nepotismul. Cezar era sigur ca abia începuse afirmarea lui. Iar lumea va afla în curând'despre acest lucru.
Papei îi era acum frica de Cezar. Hotarî sa-l întâmpine ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic. îi organiza o primire
triumfala. La aparitia lui Cezar la portile orasului, e| a f°st aclamat. Clopotele sunau, tunurile bubuiau.
Papa scrisese regelui Spaniei ca este gata sa abdice. însa el nu Putea ramâne credincios lui însusi. Fatalitatea
nepotismului îl lega de Cezar pâna la sfârsitul vietii. Alexandru al Vl-lea va deveni instrumentul d°cil al marii ambitii a
lui Cezar, pe care o admira. Papa era un om al ■nstinctului, fara limite în manifestarea dragostei paterne. Dupa delirul
^Primat în urma mortii lui Juan, îsi transfera întreaga dragoste spre Cezar si împingea sentimentul atât de mult spre
Lucretia, încât toate câte s-au spus despre raporturile dintre tata si fiica par destul (je întemeiate. Este unul din punctele
cele mai întunecate din viata Borgiilor. Probabil ca Giovanni Sforza a vazut ceva cu ochii lui, a stiut sj a aflat ceva, încât
a putut sa aduca papei cele mai grave acuzatii Indiferent de faptul ca unii au încercat sa atenueze aceasta acuzatie ori s-o
dea uitarii, ramâne ceva obscur, un sentiment confuz ca acolo s> a întâmplat ceva. Ca atâtea în sânul familiei Borgia.
în fata primirii triumfale, Cezar a priceput ca a învins. Desi Alexandru al Vl-lea evita o întâlnire particulara, aceasta a
avut loc destul de repede. A urmat o discutie deschisa în care Cezar si-a expus toate planurile de viitor. Mai întâi, el
trebuia sa iasa din chinul clerical, apoi sa fie numit seful armatei papale, sa continue opera începuta pentru crearea
dinastiei Borgia, care sa stapâneasca, eventual, întreaga Italie. Juan nu urmarise decât satisfacerea unor placeri, onoruri,
luxul. El înselase sperantele Borgiilor, deci trebuia sa fie înlaturat. Ceea ce s-a si întâmplat. Politica adevarata va realiza-
o el, Cezar. Juan, ca un membru daunator al dinastiei Borgia, trebuia amputat. în locul unei papusi, papa are la îndemâna
un brat puternic, hotarât sa înfrunte orice forta pentru îndeplinirea telurilor propuse. El este soldatul de care avea nevoie
dinastia Borgia. Numindu-I sef al armatelor papale, va exista la îndemâna lor o forta militara. Acesta trebuia sa fie
începutul cel bun. Aruncând mantia de cardinal si îmbracând zalele, el se va arata în chip de capitan tuturor dusmanilor:
feudali, cardinali, târgoveti, bogati. Papa nu poate fi seful spiritual al crestinatatii, fara sprijinul unui stat puternic pe care
i-l va oferi el, Cezar.
Un asemenea plan, dublat de slabiciunea pentru acest fiu criminal, dar destept si puternic, precum si asigurarea ca el îsi
va putea petrece viata nestânjenit în placerile si viciile lui, l-au convins pe Alexandru al Vl-lea ca trebuie sa fie un pilon
al acestor planuri. Lucretia trebuia sa fie o capcana pentru diferiti principi, în directia dorita de Borgii._
îngrozit de îndrazneala fiului, papei nu i-a ramas altceva decât sa sprijine ideea dinastica pe care^o avea Cezar. Dupa un
timp, rezerva papei fata de Cezar a disparut. în timp ce în Italia nimeni nu îndraznea sa pronunte numele asasinului, în
Spania, Maria Enriquez, vaduva victimei, i-a pronuntat numele arzând de dorinta de razbunare. Atunci când Cezar va
ajunge în Spania si va fi închis, ea va cere curtii spaniole sa faca dreptate. Sabia lui era unul din martorii acuzatori. Pe ea
erau scrise gândurile lui Cezar de a cuceri si crea un stat pentru sine. Pe sabie se vede gravat un cerc în care e o scena
interesanta: un taur s-a ridicat pe un piedestal pe care sta întins un om omorât. Pe piedestal scrie: Hostia. Acesta trebuie
sa fi fost boul heraldic al Borgiilor, iar victima, chiar fratele sau, Juan. Multi istorici presupun ca semnul acesta anunta
intentiile lui Cezar. Hotarât sa treaca peste propriul Rubicon, el scrisese pe spada batrâna fraza antica: Alea jacta est!
Alexandru al Vl-lea a înteles telurile lui Cezar, care erau, în fond, si telurile lui: marirea si întarirea dinastiei.
Retragându-se din cardinalat, Cezar facea un lucru nou în analele bisericii catolice, ale Vaticanului. Iar el deschidea noi
orizonturi lui Alexandru al Vl-lea. Pe toate planurile. Norocul casei Borgia se redeschidea în fata atâtor perspective
marete. Gelozia si ambitiile lui Rodriguez Borgia învingeau în Alexandru al Vl-lea sentimentele de tata. Papa începea sa
se recunoasca în Cezar. Pornea marea batalie pentru Cezar.
Regele Frantei voia sa cucereasca Neapole pentru dânsul, dar se declara gata sa-l ajute pe Cezar care sa-si croiasca un
regat în Romagna. Cezar trebuia sa contribuie si el la realizarea planurilor aliatului sau.
Asa a început, cam pe la sfârsitul lunii noiembrie 1499, o perioada acuta de teroare borgiana, care a tinut pâna la moartea
lui Alexandru al Vl-lea. în cei patru ani s-au putut gasi în Tibru cadavrele multor oameni care erau favoriti sau dusmani
ai casei Borgia: spanioli, italieni, oameni ai bisericii, capitani, soldati si destui cardinali si bogatasi. Unii au murit în
celulele de la Sant-Angelo. Multi au murit în casele lor dupa ce bausera cupa Borgiilor. Papa sl Cezar loveau direct, fara
nici o acoperire. Numarau banii celor ucisi, în fata ambasadorilor. Spre sfârsitul lui 1499 se gasea, cusut într-un sac si
aruncat în Tibru, cadavrul unui spaniol din garda lui Cezar. Lumea era sigura ca fusese omorât deoarece "stia prea multe
lucruri". Tot spre sfârsitul anului 1499, Juan Cervillon, capitanul spaniol prieten al Aragonilor din Neapole, ceruse papei
învoirea de a parasi Roma si a se reîntoarce la Neapole unde avea sotia si copiii. însa stiind acest capitan prea multe
secrete ale Vaticanului, dupa ce aratase ca nu prea stie sa taca, condamnând în mod public unele întâmplari din subsolul
vietii Vaticanului, prietenii ui i-au repetat sa fie atent si sa se pazeasca. Spaniolul, curajos si lrnprudent, râdea în fata
acestor presupuse pericole. în noaptea de 22 decembrie 1499, în timp ce se întorcea de la o ruda, a fost atacat si pmorât,
iar a doua zi cadavrul a fost gasit cu propria sabie adânc înfipta ln inima. Papa n-a permis nimanui sa-l însoteasca la
mormânt. Era o moarte pregatita de Borgii.
Oamenii omorâti în contul Borgiilor au fost foarte numerosi în ^pesti ani. în Romagna cadea misterios portughezul
Femando d Almeida omorât din ordinul lui Cezar. Acest dAlmeida, cam ambitios, cam avar, fusese sprijinul cel mai
puternic al lui Cezar în Franta. îl urmase apoi în Italia, fiindu-i om de încredere. Poate stia prea multe sj lui Cezar nu-i
mai convenea. Otrava borgiana si-a facut efectul într-o buna zi...
A existat un drum psihologic dar si rational urmarit de Cezar Borgia spre domnia lumeasca. Drumul a fost foarte încâlcit.
Cezar nu avea nici un fel de vocatie religioasa. Numit cardinal, el a trebuit sa disimuleze destul de nereusit situatia în
care a fost pus. A înteles ca trebuie sa se prefaca si sa astepte. împins din tinerete spre o viata care nu corespundea nici
dorintelor, nici caracterului lui, Cezar a vazut ca toate sperantele papei pentru marirea dinastiei Borgia se îndreptau spre
Juan. Acesta fusese destinat puterii temporare si gloriei de arme. Cezar a înteles, în singuratatea sa, nefericita lui situatie.
înca tânar, a adunat mult venin si a simtit crescând în suflet racoarea îndoielii si dogoarea fierbinte a ambitiei.
Singuratatea si izolarea din tinerete i-au dat posibilitatea sa-si întareasca planurile, cu un curaj neomenesc sa-si fortifice
personalitatea, servind si creându-si un drum spre un singur zeu: zeitatea idolatra a ideei de putere.
în capul lui se amestecau tot felul de gânduri. Recunoscut ca fiu legitim al papei printr-o bula târzie, lui Cezar îi parea ca
este el primul nascut si nu fratele sau, Juan. însa Juan a avut acest privilegiu. Ca al doilea nascut, Cezar trebuia sa intre în
tagma clericala, care nu-i placea si nici nu-i convenea. Nu dorea sa devina papa în perspectiva. Unele declaratii facute de
el, între 1494 si 1497, arata ca Cezar socotea plasarea lui în lumea clericilor ca o mare nedreptate. O nedreptate care
trebuia corectata. Primul nascut era mostenitorul de drept, asa cum spuneau cutumele si legile feudale. Pentru Cezar
deveni de nesuferit pozitia în care fusese plasat. Flacara geloziei se învolbura cu putere si furie spre Juan de Gandia,
norocosul în atâtea laturi ale vietii, preferatul papei în vederea unui mare viitor politic, preferatul Sanciei si al Lucretiei.
Toate aceste socoteli i-au îndrumat pasii si gândurile spre actiuni hotarâtoare, criminale, dar demne de un Borgia. Juan
trebuia sa cada. si a cazut. în fata lui Cezar Borgia se deschideau astfel caile puterii lumesti, ale stapânirii laice. Era
posibil oare sa devina chiar un nou Caesar}
Om politic si luptator. Visul unei coroane: aut Caesar aut nihil! Machiavelli si Cezar Borgia
Fiecare din membrii familiei Borgia dorea ceva în mod deosebit. Cezar avea pasiunea pentru putere, pentru stapânirea
cuprinsa în formula: aut Caesar, aut nihil! îsi ascundea privirile pentru a-si ascunde aspiratiile, nazuintele spre marire.
Dupa parerea lui, în Italia acelei vremi, un om de curaj putea narui si îndrazni totul, orice. Spunea ca papa e un mic
parvenit, care umbla doar sa-si satisfaca niste placeri. Pentru el, pentru Cezar, scaunul papal era prea putin. Existau
scaune mai mari. Tronuri.
în acest timp, multe state apusene deveneau monarhii absolute feudale. Formele absolutiste se manifestau si în Italia, dar
sub aspecte cu totul specifice. Aici crestea tirania. Principatul italian absolutist era un stat de tip nou. seful statului era un
tiran care nu domnea prin delegatie divina sau prin traditia dinastiei nationale, ca principii Evului Mediu. El era un om
nou, un stapân care se impunea provinciei sau comunei prin violenta sau prin surpriza, arareori prin valoarea serviciilor
aduse. Un asemenea sef de stat, un tiran, putea avea origine senioriala (ca Malatesta sau d'Este), putea ajunge conducator
printr-o conjunctura norocoasa (ca Francesco Sforza) sau prin abilitate (ca Medicii).
Valoarea tiranului se masoara în capacitatea lui personala, victoriile militare sau abilitatea diplomatica. Tot ce face
poarta amprenta atentiei lui fata de conspiratorii vechii conduceri, fata de vecini, fata de papa, împarat sau regii Frantei si
Spaniei, si tocmai de aceea el este condamnat la o actiune fara ragaz, la un despotism lipsit de orice masura. Singura
garantie a puterii sale este felul în care si-o exercita. în stat, totul depinde de tiran: justitia, impozitele, politia, armata.
Statul este domeniul sau privat. Propria sa cancelarie este centrul activitatii administrative a statului. Supusii sunt
agricultori sau meseriasi care depind de el. Bunul sau plac e legea.
Calitatea suprema a tiranului este ceea ce numea Machiavelli la virtu. Cuvântul este intraductibil, dar înseamna ca tiranul
trebuie sa aiba calitatile leului si ale vulpii, sa fie despot pâna la cruzime. Loialitatea sau bunatatea nu au nimic de a face
cu virtu. Un om dotat cu virtu (principele, tiranul) nu va întreprinde decât actiuni dificile, duse la capat cu deplina
seninatate în constiinta. El nu are limite pentru ambitiile si dorintele sale. Aut Caesar, aut nihil! învins, disperat, acesta
nu-si va parasi orgoliul. Cezar Borgia spunea lui Machiavelli: "Când voi avea apa pâna la gât, eu nu voi cersi prietenia
acelora care nu sunt prietenii mei de astazi."
Pentru un asemenea om, o singura zi mare care sa zguduie un secol, zi în care sa fie un uomo singolare, ajunge sa-i
umple întreaga viata. Cam în spiritul lui Olgiato, asasinul lui Galeas-Maria Sforza, care sub securea gâdelui a strigat:
mors acerba, fama perpetua! Asteptând aceasta glorie postuma, virtu-ul se simte sustinut de constiinta contemporanilor
sai.
Cezar Borgia era un om al acestei epoci, cu trasaturile bine conturate ale tiranului. Daca tânarul Cezar se arata "vesel si
senin", atunci când începeau sa-l stapâneasca dorintele de marire aparea cu %ura închisa, tacuta, de nepatruns. Devenea
taciturn, impenetrabil, mereu cu o masca pe fata. Era urmat de un singur om, asasinul sau de încredere, Micheletto. Când
avea nevoie de cineva, devenea atragator fermecator, vorbea si mintea frumos, stia sa se faca stapân pe sine. în aceste
momente, apucaturile lui aminteau de stilul unui principe din Renastere.
în lupta pentru putere s-a schimbat repede. si-a aratat firea adevarata. Era dispus sa traga sabia, sa-si arunce mantia de
purpura. Era gata sa se repeada în lupte, sa-si încerce norocul de condotier. Nu voia sa devina papa. Uneori era cuprins
de accese de furie salbatica, sângeroasa. A omorât cu pumnalul un favorit care se aruncase de frica în bratele papei
Alexandru al Vl-lea, în asa fel încât sângele a tâsnit pe hainele si pe fata papei.
Cezar Borgia a fost tiranul tipic al Renasterii, cel mai mare dintre tiranii italieni. A fost un om groaznic, dar seducator.
Multa vreme si-a pastrat trasaturile fermecatoare, cu bucle mari atât de admirate de femeile romane. Dar mai frumos era
Juan care venea fara placere în Italia. Se simtea mai bine în Spania. Venind la Roma, îl astepta moartea în 1497. Lumea
vedea în Juan, un creator de dinastie borgianâ, iar în Cezar un viitor papa. Papa Alexandru al Vl-lea se gândea sa
introduca pe arena politica a Italiei pe Juan. Dar Cezar a fortat nota facându-si loc singur si înlocuind pe fratele sau.
Lepada mantia de cardinal si cauta drumul cel mai bun pentru a deveni monarh al Italiei.
Papa continuase sa-l acopere pe Juan cu noi onoruri si bunuri. La 7 iunie 1497 îl investea ca duce de Benevent, o enclava
pontificala în regatul Neapole, apoi îi oferea fiefurile Terracine si Ponte-Corvo. Cezar a socotit ca trebuie sa actioneze
rapid si "tare", înainte de a plec*? la încoronarea lui Frederic de Neapole. Planul era oribil, monstruos, dar rezolva totul.
în capul lui Cezar se zbatea ideea de a pune mâna pe puterea laica prin centralizarea unui stat în Italia. Pe spada lui ce se
mai pastreaza într-o colectie romana, se puteau citi gravate cuvintele: Cum nomine Caesaris omen. Apoi apareau si
altele, cuvinte grave si pline de înteles: Aut Caesar, aut nihil!
Multa vreme Cezar se încurcase în numeroase "întâmplari" erotice, mai simple sau mai complicate. Complicate erau mai
ales legaturile sale cu cumnata sa, Sancia, si cu sora sa, Lucretia.
Cam la vârsta de 22-23 de ani, Cezar a iesit din viata lui obscura. A avut deodata un fel de iluminare. Un cuvânt, propriul
lui nume, l-a împins ca un resort spre lumea si viata politica. în numele lui a vazut un bun augur dar si o adevarata
profetie: Caesar. si-a aruncat privirea spre uriasa scena politica ce-i statea în fata si a privit cu siguranta si cu îndrazneala
viitorul. Atunci când a fost trimis ca legat papal la încoronarea regelui de Neapole, Cezar a dat ordin sa i se pregateasca o
sabie de ceremonie. Sabia, care se afla si astazi în palatul ducelui Gaetani de Sermonetta, este un adevarat document
istoric si psihologic. Scenele, devizele si simbolurile care sunt gravate pe ea nu se refera la solemnitatea la care trebuia sa
participe, ci la sfârsitul crizei lui interne. Cezar cobora în arena, având în fata simbolul lui caesar. Pe sabie era gravat
acest nume ca un stindard imperial. Deasupra si dedesupt sunt gravate scene care constituie eternul simbol concentrat al
gloriei si puterii în jurul acestui nume. Apare si momentul trecerii Rubicon-ului. Cezar astepta si el clipa trecerii unui
Rubicon. Caesar devenise geniul sau protector.
întâmplarile ciudate, sfortarile de a pune mâna pe coroana, crimele sunt tot mai frecvente. Ele sunt cuprinse într-o serie
de "accidente" principale cu foarte multe altele secundare, cunoscute putin sau ramase necunoscute. Astfel, la începutul
lunii iunie 1497, o stire stranie se raspândea la Roma, stire care a provocat multe comentarii. Giovanni Sforza, pentru a
scapa de pumnalul cumnatilor, a fugit la Pesaro. Nu se stinsese bine aceasta întâmplare impresionanta, când în familia
pontificala se întâmpla tragedia sinistra despre care a discutat întreaga Italie. La 14 iunie 1497, dupa o masa oferita de
Vanozza, mama lor, Cezar omora pe Juan si îl arunca în Tibru.
Atunci când s-a înfipt în mintea lui Cezar ideea de a domni pe un tron, el si-a facut planul sa razbata cu ajutorul bisericii
catolice si prin orice alte mijloace pâna în vârful piramidei politice: sa devina stapânul Italiei farâmitate. Existau multe
premise pentru aceasta. Prima problema care se punea se rezuma la întrebarea: era posibila unificarea politica a Italiei?
Un papa se exprima astfel despre Italia secolului al XVI-lea: "Italia este ca o lira cu patru coarde: Roma, Venetia,
Florenta, Milano". Cele patru coarde se alaturasera temporar. însa în vremea papei Nicolae al V-lea, armonia a fost
nimicita. Ori de câte ori una din aceste puteri crea un sistem de aliante cu tiranii de mâna a doua, cum ar fi Ferrara,
Bologna, Sienna, Rimini, Mantua, restul Italiei se nelinistea. Toti se împotriveau proiectului crearii monarhiei unice.
Desigur ca ideea sau sentimentul unei patrii italiene nu exista în conditiile de atunci. Doar Machiavelli a intuit aceasta
necesitate a unificarii si a afirmat-o cu putere. Venetia era puterea care ar fi putut face aceasta |ncercare, pentru ca desi
avea putine teritorii în Italia, avea în schimb imense bogatii, relatii strânse cu Franta si o diplomatie numeroasa în statele
europene. Guicciardini afirma ca actiunea lui Cosimo de Medici, Care a ajutat pe Francesco Sforza sa devina tiran la
Milano, "a salvat '.oertatea întregii Italii, pe care Venetia ar fi putut-o aservi". Istoricul a mai aruncat si o maxima
antivenetiana dupa care "Republica nu acorda ''bertate decât propriilor sai cetateni". Se considera ca nu era posibila o
federatie cu Venetia, ci doar o trecere în vasalitatea ei. Spre sfârsit vietii, papa Alexandru al Vl-lea a facut încercari de
alianta cu Venetia fara nici un rezultat.
De la sfârsitul anului 1497, Cezar cauta sa scape de palaria de cardinal, pentru ca în calitate de principe laic sa încerce a
obtine un principat si mâna unei printese. Dupa disparitia lui Juan, papa s|.a însusit repede planurile lui Cezar si a început
si el sa pregateasca realizarea accesului la tron al lui Cezar. La început se planuia chiar ocuparea tronului la Neapole,
prin mijlocirea unei casatorii. Papa încerca sa obtina pentru Cezar mâna Charlottei, fiica regelui de Neapole. Tot pentru
întarirea dinastiei Borgia în aceasta directie politica, papa marita pe Lucretia cu Alfonso de Aragcn, principe de Bisceglia
si Quadrata. Regatul de Neapole era slab. Tocmai de aceea, papa, care stia acest lucru, credea ca va putea acapara tronul
pentru Cezar.
Opozitia în statul papal, la Roma, crestea odata cu pretentiile nesabuite ale papei de a crea o dinastie dominatoare.
Familiile Orsini si Colonna s-au împacat, se pare, tocmai cu scopul de a putea lupta cu puteri unite împotriva Borgiilor.
într-o zi, papa a gasit afisat un pamflet chiar în Vatican, in su una collona nel palazo di papa, în care autorul cerea
italienilor sa apere patria ce se afla în pericol si, unindu-se, sa omoare "taurul" (aluzie la blazonul Borgiilor si, în primul
rând al papei). La sfârsitul poeziei-pamflet se cerea ca monstrul si puii lui sa fie înecati în apele tulburi si razbunatoare
ale Tibrului...
Parca influentat de niste voci ce rasunau din necunoscut, Cezar renunta la cardinalat, la 17 august 1498. Era un lucru nou
si neobisnuit. Unii spuneau ca Cezar are stofa de soldat si nu are nimic din natura clericului. Toti cardinalii au votat
favorabil, bucurosi sa scape de Cezar.
în aceeasi zi sosea la Roma Louis de Villeneuve care, din însarcinarea lui Ludovic al Xll-lea, trebuia sâ-l însoteasca pe
Cezar în calatoria spre Franta. sansa favoriza actiunile celor doi Borgia. Regele Ludovic al Xll-lea avea nevoie de
sprijinul papei pentru a-i anula casatoria sa cu Jeanne de Valois, urmarind sa se casatoreasca cu vaduva lui Carol al Vlll-
lea, ducesa de Bretagne, care sa-i aduca zestre acest ducat ramas independent. Ludovic al Xll-lea stia ca putea face orice
târg cu Alexandru al Vl-lea. în schimbul anularii casatoriei, Cezar va primi de nevasta o printesa franceza si va fi ajutat
de regele Frantei la rezolvarea problemelor lui în Italia. Chiar Cezar pleca spre Franta cu bula de divort, la 1 octombrie
1498, iar papa i-l recomanda pe acest "nevinovat" tânar ca pe "cel mai scump lucru de pe lume". Cezar, fostul cardinal de
Valencia, devenea acum duce de Valentinois, pastrându-si titlul de "Valentinus".
înainte de plecare, Cezar cheltuise pentru echiparea sa peste 100.000 de ducati. Vesmintele din matase si catifea erau
acoperite cu aur si pietre scumpe. Suita era bogat îmbracata. Galere franceze îl asteptau la Civita-Vecchia, iar la Marsilia
a fost primit cu onoruri regale. Giuliano della Rovere, care se împacase cu papa, i-a facut lui Cezar o primire mareata, la
Avignon. Noul duce de Valentinois, plin de orgoliu si de îngâmfare, a calatorit încet pentru a fi admirat. A trecut prin
Lyon, pentru a-l întâlni pe rege la Chinon, la 19 decembrie 1498. Cezar, primit cu mare fast, aducea bula de dispensa
pentru rege si o palarie de cardinal pentru George Amboise, arhiepiscop de Rouen, omul de încredere al regelui Frantei.
în scrisoarea adresata regelui, papa îl recomanda pe Cezar quod nihil carius habemus. Ludovic al Xll-lea îl facuse pe
Cezar duce de Valentinois, dar pentru italieni ramânea tot // Valentino. îi dadea ca sotie pe Charlotte d'AIbret, sora
regelui Navarrei. Charlotte de Neapole refuzase casatoria cu un raspopit.
Se povestesc multe despre calatoria si nunta lui Cezar cu Charlotte d'AIbret. Cezar arata bine ca barbat. Avea un corp
frumos, bine facut. Straiele bogate îi stateau bine. însa chipul lui arata rau: bube urâte îi punctau fata. Era "boala
frantuzeasca" ce bântuia prin Europa apuseana si pe care o "prinsese" si Cezar. De aceea umbla totdeauna cu fata
acoperita. Era si un fel de moda în acel timp de a-ti acoperi fata. Pentru el era o treaba buna, caci îsi putea ascunde
dezastrul facut de boala.
în Franta, Cezar a fost primit, lasând la o parte latura oficiala cu multa raceala. înaintea lui ajunsese zvonul ca e un om
rau. Catolicii provinciali si austeri din Franta îl priveau ca pe un fel de geniu rau, un diavol. Ajuns la Chinon, unae se
afla curtea în acel timp, Cezar si-a facut o intrare triumfala, cu surle si mult zgomot, etalând un mare lux, astfel încât
poporul a ramas cu gura cascata. însa lumea spunea ca este prea mult pentru un mic duce de Valentinois. La 16 mai
1499, un trimis al lui Cezar venea la papa sa anunte ca nunta s-a facut si sa descrie cum..."s-a consumat". între altele îl
informa ca a avut mari greutati, întrucât tatal fetei nu voia sa-si dea fiica dupa un "excardinal", ca a trebuit sa plateasca
gras pe socri, promitând multe pentru viitor si chiar palaria de cardinal pentru fratele Charlottei.
întreaga poveste a evenimentelor petrecute la nunta si dupa nunta a fost spusa papei de un alt trimis a lui Cezar, care
calatorise timp de patru zile pentru a ajunge rapid la Roma cu vestile. Nunta avusese loc la Blois, spunea trimisul, care de
oboseala a trebuit sa stea j°s în fata papei. Timp de sapte ore a tot povestit întâmplarile. Ele Porneau de la tratative,
acorduri, schimbul inelelor, ceremoniile si serbarile. Urma apoi descrierea petrecerii din noaptea nuntii si toate cele
petrecute atunci... Apoi o serbare data de mire în cinstea regelui si reginei Frantei, a ducelui de Lorena si a curtenilor
care erau atât de multi încât au trebui sa improvizeze în gradina câteva rânduri de mese. Dar era luna mai, erau flori si
iarba verde si totul a fost frumos si... foarte scump. Multa vreme s-a discutat la Vatican pe tema acestei casatorii, care se
nascuse si multe iluzii. Papa a scos cu mâinile lui grase câteva pietre si perle pretioase, rubine si alte lucruri scumpe pe
care le-a trimis nurorii din Franta. Din banii adunati din sudoarea sj sângele supusilor.
Ludovic al Xll-lea încheie apoi o liga cu papa si cu Venetia, cu scopul de a continua razboaiele pentru Italia, acum pentru
cucerirea ducatului Milano si a regatului Neapole. Actul prevedea si asigurarea ajutorului integral pentru "scumpul
nostru var, Cezar Borgia de Franta", întru realizarea telurilor urmarite de el în Romagna.
în urma acestei întelegeri si a relatiilor personale create, Cezar deveni stapân al papei, al Romei si al bisericii. Toata
lumea îi stia de frica. însusi papa, tatal sau, Alexandru al Vl-lea, nu avea alte planuri decât dorintele fiului, // suo duca,
dupa cum se exprima multi ambasadori. Numindu-I gonfalonier al bisericii catolice, papa vedea înaintea lui pe stapânul
de mâine al Italiei. Adeseori papa spunea cu glas tare ambasadorilor ceea ce gândea. Chiar venetienilor le atragea atentia
ca Italia trebuie sa fie unificata. Sanudo spune în ale sale Diarum-ur\ ca papa se exprima direct: fare Italia tutta di un
pezzo. însa venetienii nu l-au prea luat în serios pentru ca îl cunosteau destul de bine. Ei neglijau faptul ca acum
Alexandru al Vl-lea gândea serios: îl vedea pe Cezar chiar rege de Neapole. însa drumul era greu, caci începea lupta
pentru dominatia regatului Neapole între Franta si Habsburgi.
S-au avut în vedere unele teritorii mai apropiate de statul papal. Tatal si fiul au început actiunea de întarire a hegemoniei
asupra Italiei, dar si de acaparare a unui numar cât mai mare de provincii. în acest scop au întrebuintat toate mijloacele
posibile: armatele proprii si sprijinul trupelor franceze, interventia straina, excomunicarea si, mai ales, exterminarea.
Printre teritoriile apropiate de statul papal, provincii bune de acaparat, se gaseau la nordul si la estul statului papal,
Romagna si "le Marche", provincii din Italia centrala, unde se aflau tirani ai unor mici statulete de tip feudal, vasali ai
scaunului papal. In realitate, acestia devenisera cu totul independenti si nu achitau papei nici o dare. Urmarind telurile lui
Cezar, papa îi declara decazuti din drepturi si trimitea pe gonfalonierul sau, pe Cezar, cu armatele papale si cu mercenari,
sâ-i alunge si sa le ocupe teritoriile în numele bisericii-în anumite limite avea si sprijinul Frantei. Pentru aceste actiuni
avea nevoie de sume mari. A adunat banii la fel ca atunci când l-a trimis pe Cezar în Franta: jefuind oriunde putea,
vânzând indulgente sau slujbe bisericesti, omorând cardinalii si demnitarii bogati, pentru a le lua averile. Diarum-u\ lui
Burchard este plin de înmormântari, caci el se ocupa cu protocolul...
Toate ambitiile dinastiei Borgia s-au strâns în jurul lui Cezar, iar el îsi concentrase planurile doar spre scopuri politice
lumesti. Când plecase spre Neapole, Cezar vazuse frumoasele plaiuri ale acestui regat, decaderea curtii aragoneze si
posibilitatea ca o mâna ferma sa creeze ceva nou si maret în aceasta parte a Italiei. Borgii socoteau ca legaturile de
familie create prin Jofre, care se casatorise cu Sancia de Aragon, erau prea slabe pentru a încerca sa acapareze tronul la
Neapole. De aceea se facea încercarea, nereusita, de a crea relatii familiale mai strânse între Cezar si Charlotte de
Aragon. Politica Borgiilor la 1498 era un fel de navigare pe valuri mari. Papa explica lui Ludovic al Xll-lea, pretendent
la tronul Neapolelui, ca toti copiii ce se vor naste din casatoria lui Cezar vor sta sub protectia regelui francez, fara a avea
vreo pretentie. Alexandru al Vl-lea se considera destul de "tare" în intrigi politice. S-a dovedit însa ca existau altii si mai
tari ca el.
Pentru întarirea frontului napolitan s-a gasit si un candidat la mâna Lucretiei. Era Antonello Sanseverino, fiul principelui
de Salerno si prieten bun al regelui Frantei. Putea fi o lovitura buna. însa proiectul a cazut. Au aparut alti candidati. Papa
si, mai ales, Cezar priveau mult spre sud: acolo puteau fi realizate multe cu o mâna de fier. Acolo s-a gasit si candidatul
pentru Lucretia: Alfonso, fiul nelegitim al regelui Alfonso al ll-lea de Neapole, singurul frate al Sanciei. în ce priveste
casatoria lui Cezar cu Charlotte de Aragon, curtea napolitana nu fusese de acord cu'aceasta mezalianta. în aceste
împrejurari, Cezar ajungea sa-si gaseasca nevasta în Franta.
începea batalia pentru crearea unui stat noului duce de Valentinois. întrucât în Lombardia se aflau francezii, iar în sudul
Italiei luptau francezii cu spaniolii, un al treilea pretendent nu mai încapea aici. Nu ramânea decât statul papal cuprins
între fiefurile baronilor romani.
Dar politica papei Alexandru al Vl-lea a ridicat împotrivirea violenta a Spaniei si Portugaliei. Ele nu erau de acord sa se
instaleze stapânirea franceza în Italia. Vazând ca papa e hotarât în actiunea lui, e'e au trecut la amenintari. Spaniolii au
ridicat vocea. Cereau rechemarea lui Cezar din Franta si restituirea demnitatii lui de cardinal. Cereau si convocarea unui
conciliu care sa discute acapararea simoniaca a tiarei papale de catre Alexandru al Vl-lea. Aminteau ca Dumnezeu a lovit
pe papa prin moartea lui Juan. Papa a replicat ca regele Spaniei a fost si mai lovit de Dumnezeu prin moartea prematura a
mostenitorului tronului, întrucât regele preacatolic a vrut sa se amestece în afacerile bisericii. (Infantele murise de
ciuma la Salamanca, în vârsta de 20 de ani.) Burchard noteaza ca papa a întors spatele ambasadorilor spanioli, spunând
ca el nu admite sa se faca nici o observatie fata de vointa lui.
La vestea ca Cezar s-a casatorit cu o printesa franceza, Roma a fost în sarbatoare din ordinul papei. Cezar venea cu mari
iluzii. începea sa semneze "Cezar de Francia", iar apoi numai Caesar, reproducând numele si continutul latin, în care îsi
rezuma toate nadejdile si visurile de marire. Cu aceste gânduri cobora Cezar din Franta spre Roma, cu viziunea unei
coroane pe care tatal sau, papa Alexandru al Vl-lea, i-o pregatea.
Coroana pe care o dorea parea ca straluceste pe capul sau. înlaturând micile dinastii locale pentru a-si crea regatul, Cezar
Borgia n-a dovedit a poseda elementele strategiei si tacticii, dupa cum n-a aratat nici îndrazneala eroica pe care o cereau
momentele prin care a trecut. Nu era un condotier de rasa. Acele calitati pe care le dorea Machiavelli principelui sau.
Copil al unui papa plin de pacatele crimei si tradarilor, fiul si-a purtat armele cam în acelasi fel. Nici o batalie n-a fost
câstigata prin merite militare. în locul luptei deschise, el prefera otrava si pumnalul sau tradarea. Desi avea trupe bune si
tunuri, el nu le-a folosit asa cum trebuia. Un contemporan spunea, pe buna dreptate ca a câstigat batalii nu datorita
capacitatii lui militare, ci tradarii si banilor pe care-i oferea papa. Cezar n-a lucrat niciodata singur. De departe îi veneau
banii si multe planuri pentru manevre politice, tradari, crime. O mare parte din cele admirate de_ Machiavelli la Cezar
erau în mare masura roadele gândurilor papei. în timp ce Cezar se întorcea din Franta, papa trimitea, în octombrie 1499,
scrisori de preluare a bunurilor vasalilor curiei papale din Rimini, Imola, Forli, Camerino, Faenza si Urbino.
"Regatul" lui Cezar se rotunjea prin numirea Lucretiei ca regenta la Spoleto, prin otravirea lui Giacomo, seful casei
Gaetani, si vinderea fictiva catre Lucretia, cu 80.000 de ducati, a fiefului Sermoneta.
Noul duce "Cezar de Francia" pornise'înca la sfârsitul anului 1499 în prima expeditie de înplinire a visului, spre Imola si
Forli. Tatal si fiul au început actiunea în Romagna. în aceasta zona, feudalii nu prea ascultau de papa, suveranul lor. Nici
nu-i platisera de multa vreme obligatiile lor feudale în calitate de vasali. Papa i-a atacat pe plan spiritual si juridic, Cezar
cu armele. în noiembrie 1499, Cezar ataca Imola, cu ajutorul trupelor franceze si elvetiene. La 1 decembrie1499, Imola
cade.
începea asediul puternicei fortarete si citadele de la Forli, la 25 decembrie 1499. De la Cesena la Forli e o distanta mica.
La Forli se pastreaza un portret al lui Cezar pictat de Giorgione. Aici a trait si domnit pentru scurta vreme Cezar. La
portile orasului se vad resturile zidurilor, rezultat al luptei dintre Cezar si Catarina Sforza. Ea se opusese dispozitiei papei
de a ceda orasul în mâna lui Cezar. însa armata ei era prea slaba, iar populatia, care detesta stapânirea familiei Sforza, era
gata sa deschida portile. Catarina Sforza s-a refugiat în citadela. Ea a condus lupta ca un cavaler viteaz. A tras cu artileria
în armata lui Cezar si în proprii ei supusi. Când n-a mai putut rezista, a iesit din fortareata calare, primind toate onorurile
razboiului. Pe un cal alb, cu capul acoperit de un voal, asa cum se vede pe medalii, ea a trecut printre Cezar si
guvernator. Zidurile vor fi refacute din ordinul lui Cezar sub conducerea lui Leonardo da Vinci.
în biblioteca din Forli se poate citi un manuscris care nareaza evenimentele acestui razboi care începea la 26 decembrie
1499. Cezar a venit de doua ori sub ziduri, cerând Catarinei sa se predea fara varsare de sânge. însa ea a rezistat pâna la 1
ianuarie 1500. îmbracata în platosa, ea îl provocase pe Cezar. A doua zi o provoca el si spun legendele ca o dezarma si o
sili sa-i satisfaca poftele.
Anul 1500 a fost pentru Cezar un an norocos. începea cu ocuparea citadelei de la Forli. Dupa o aparare curajoasa,
Catarina Sforza Riario fusese obligata sa se predea împreuna cu cei doi frati ai sai. Aceasta printesa era nepoata lui
Francesco Sforza din Milano. Era tipul ideal al eroinei medievale. Era puternica, avea muschi dezvoltati si parea o
adevarata alegorie a razboiului. Frumoasa si învatata, curajoasa si inteligenta, cu o mare pornire spre placeri si cruzime,
toate la un loc formau trasaturi ale epocii în care a trait. Rezistenta ei a însemnat ultimul act al puterii feudale în
Romagna. Francezii erau admiratori sinceri ai acestei frumoase si viteze femei.
Catarina Sforza se casatorise cu un brutal nepot al papei Sixt al IV-lea, contele Girolamo Riario de Forli. Curând, tatal si
sotul ei au cazut victime unor asasini. Corpul sotului a fost aruncat dezbracat prin ferestrele castelului din Forli. Catarina
si-a aparat copiii si si-a razbunat sotul cu toata cruzimea. Peste sase ani era omorât un frate al ei, Giovanni Galeas, apoi
un al doilea sot era omorât si el în fata ochilor ei. Plina de ura, si-a adunat vasalii si, calare, a atacat cartierul criminalilor,
unde a omorât ea însasi tot ce a întâlnit în cale: femei, copii, barbati. La 1497 înmormânta al treilea sot.
Ca o adevarata amazoana, îsi conducea micul statulet cu o mâna ferma. Acum, la 1500, cadea în mâinile lui Cezar.
Lumea stia ce 0 asteapta, desi nu prea avea prieteni care s-o plânga. Fara lanturi sau 'egata cu lanturi de aur cum spun
legendele, ca odinioara regina palmirei, Cezar a purtat-o în carul sau triumfal în Roma, la 26 februarie 1500. Papa a
trimis-o la închisoare. Catarina mai primea doua lovituri: unchii ei, Lodovico Sforza si cardinalul Ascanio, fusesera luati
prizonieri de francezi, odata cu ocuparea orasului Milano. Erau mari catastrofe pentru Catarina. A scapat de otrava, iar
dupa o încercare nereusita de evadare, papa a trimis-o într-o celula la Sant-Angelo. Cavalerii francezi care prinsesera pe
unchii Catarinei, aflând despre soarta acestei frumoase si viteze femei, a acestei virago, au adresat papei un protest
cavaleresc si acesta i-a dat drumul dupa un an si jumatate de detentie. Ea murea la 1509, într-o manastire din Florenta,
lasând un fiu, pe Giovanni Medici, ultimul dintre marii condotieri ai Italiei. Mâna lui Cezar manevrase în folosul lui
rosturile vietii acestei femei despre care s-au scris multe.
Dupa caderea Riariilor din Imola si Forli, tiranii din statele papale tremurau în fata lui Cezar. Chiar principii mai
puternici, cum ar fi cei din familia d'Este si Gonzaga, care nu aveau nici un fel de legaturi de vasalitate cu curia papala.
Toti cautau sa câstige prietenia papei si a lui Cezar. Acesta, în calitate de aliat al Frantei, îsi asigurase si sprijinul celor
doua familii care dupa 1499 îl ajutasera în actiunile lui din Romagna. Corespondenta dintre Cezar si Hercule d'Este
corespondenta ce se gaseste în arhiva familiei d'Este din Modena, arata minciuna si înselatoria diplomatica folosite de
principii italieni pentru a avea relatii bune cu Cezar.
în primavara anului 1500, Cezar se întorcea la Roma pentru a purta convorbiri cu papa. La Roma a fost primit cu
triumful cuvenit cezarilor, împaratilor romani de odinioara. Papa statea si el bine: era în ajunul jubileului anului 1500.
Adunase multi bani. Numise 12 cardinali, din care sase erau spanioli, si fiecare platise foarte scump "postul". Burchard
nu da lista pretului platit de fiecare cardinal pentru a fi ales în forul suprem al... Domnului.
Anul 1500 era în adevar norocos pentru Cezar. Francezii stapâneau în nordul Italiei. Franta era prietena papei, iar regele
Frantei era "varul" lui Cezar. La 1500, Borgii nu se gândeau decât la sarbatorirea norocului lor, a soartei lor atât de
binevoitoare. Papa oferea procesiuni, serbari, iar Cezar organiza tumiruri, coride cu tauri. Din când în când, vesti sumbre
se auzeau prin Roma. O veste mai grava trezi pe Alexandru si pe Cezar din starea beatitudine. Sotul al doilea al
Lucretiei, Alfonso de Aragon, fugise din Roma dupa 15 luni de casatorie. Vazuse prietenia papei cu regele Frantei.
Simtise ostilitatea fata de dinastia napolitana. De frica îsi lasase sotia si fugise din sinistrul mediu în care traia. Rechemat
insistent de catre papa, reveni la Roma, alaturi de sotia sa.
în planurile politice ale Borgiilor venise la rând Alfonso de Aragon. O crima pentru netezirea unui drum. Trebuia sa cada
al doilea barbat al Lucretiei. Caci cu ea se puteau face noi manevre politice pentru îndeplinirea planurilor lui Cezar. El
însusi a recunoscut ca si-a omorât cumnatul. începea sa fie cautat al treilea sot. Cezar pasea peste cadavre spre visul sau
imperial, ca un adevarat geniu al raului, sprijinit efectiv de papa.
La sfârsitul lui septembrie 1500, Cezar pornea din nou spre Romagna, cu 700 de oameni - cavalerie grea, 200 - cavalerie
usoara si 6000 - infanteristi. Populatia micilor statulete sau tiranii se rascula îndata ce se apropia Cezar cu trupele. Tiranii
erau alungati. Cezar venea cu trupe franceze si cu mercenari comandati de condotierii Orsini, Savelli, Baglioni si Vitelli.
Mai întâi s-a îndreptat spre Pesaro pentru a alunga pe fostul sau cumnat, Giovanni Sforza, care se felicita ca a scapat atât
de usor de Vatican. Ura pe Borgii pentru toate cele suferite de el. Dar în loc sa atace, el se vedea atacat. Fusese înstiintat
de agenti si de ambasadorul Spaniei de tot ce-i pregatea Cezar. în scrisorile de la 1 si 26 septembrie era sfatuit sa ceara
ajutorul împaratului Maximilian I. Pesaro a fost ocupat repede, caci Giovanni fugise la Ravena. Trompetele sunau din
înaltimile crenelurilor castelului în care traise si Lucretia si heralzii îl proclamau pe Cezar suveran de Pesaro. Ocupa
Rimini de unde alunga pe fratii Malatesta. Singurul tiran iubit de popor în toata Romagna era tânarul Astorre Manfredi
din Faenza. Locuitorii din Faenza erau hotarâti sa se opuna lui Cezar. Orasenii jurasera sa lupte pentru libertatea lor si a
principelui. Asediul durase sase luni. într-o zi aparu pe ziduri si o tânara, Diamante Toselli, care lupta împotriva lui
Cezar. Ea îmbarbata pe aparatori. A condus si un grup de femei luptatoare. Era o fata de tabacar, îndragostita de Astorre,
frumosul principe al Faenzei. Asediul era condus de Leonardo da Vinci, inventator de tunuri si proiectile. într-o noapte,
cu toate rugamintile tinerei Diamante, Astorre coborî în cartierul general al lui Cezar. Acesta ramase uimit în fata
frumusetii tânarului cu ochi negri, cu parul blond, cu fruntea înalta. Abia la 26 aprilie 1501 s-a predat si Faenza. în actul
de capitulare se prevedea ca Astorre trebuia sa-si pastreze libertatea si bunurile care-i erau garantate de papa. Halal
garant! Orasul îsi pastra drepturile si privilegiile. Se spune ca dupa ce s-a predat, Astorre a cazut prada poftelor lui Cezar.
Astorre a fost .invitat" la Roma. îl vizita pe Cezar, în palatul caruia a locuit un timp. 'ar lumea vorbea ca între ei exista
niste legaturi de dragoste împotriva legilor firii si ca a fost amestecat si papa în aceasta istorie obscura... Apoi Astorre si
fratii lui au fost trimisi la închisoarea de la Sant-Angelo. La 9 iunie 1502, Burchard nota ca s-a gasit în Tibru corpul celui
mai frumos tânar din Italia, Astorre de Faenza, care abia trecuse de 18 ani. Avea o piatra legata de gât. în apropiere, cei
doi frati, legati unul de Ce'alalt. Nu departe de ei s-a gasit si o femeie, si altii, si altii...
Actiunile militare din a doua campanie erau conduse de câtiva Duni comandanti: Vitellozzo Vitelli, Giovanni-Paolo
Baglioni, Giulio si paolo Orsini, Oliverotto de Fermo. Comandau o armata de aproape 10.000 de oameni. Primele pietre
pretioase din coroana regala vânata de Cezar, Imola si Forli, fusesera acaparate. Catarina Sforza, numita de papa
perditionis filia, disparuse. Pesaro si Rimini au cazut fara lupte Faenza se predase, iar frumosul Astorre fusese omorât si
aruncat în Tibru (Guicciardini: Storia d'ltalia, V; C. Monteverde: Astorre Manfredi). Romagna se afla în mâinile lui
Cezar. Fericit, papa Alexandru al Vl-lea a dat fiului, printr-o bula pontificala, titlul de duce al Romagnei: Romandiolae
dux.
Dar pentru Cezar Romagna nu era decât un nucleu al unui viitor stat italian. Noul ducat nu avea legaturi directe cu statul
papal. între ele se interpuneau alte state libere. Gândul si mâna lui Cezar se întinsera spre state mai bogate si principi mai
puternici. Era vorba de Baglioni din Perugia, Montefeltro din Urbino, Varano din Camerino, Petrucci din Sienna. Mai
departe se aflau puternicele republici ale Florentei si Bolognei. Florenta nu putea fi atacata. Bologna, condusa de
Bentivoglio, ramânea pentru mai târziu. Dar Pisa, care se gasea în conflict cu Florenta, putea fi mai usor ocupata.
Planurile aventurierului se aratau mari. Ele începeau a nelinisti Italia.
La 1501 se împlinise constituirea ducatului de Romagna. Drumul viitorului parea deschis pentru Cezar. Reusise sa-si
creeze în centrul Italiei un stat, sprijinit de Franta si de curia papala. La moartea papei, Cezar ar fi putut prelua rolul unui
tiran militar al Italiei. Acest ducat, deocamdata nesudat, nu strica prea mult echilibrului de forte al Italiei. Frontierele lui
se margineau cu Urbino, Camerino, Perugia, Toscana si Bologna. Greseala lui Cezar a fost aceea ca a umplut santul care
despartea aceste state de domeniile curiei papale si a trecut dincolo, deposedând familia Montefeltri de Urbino, pe
Baglioni de Perugia, pe Petrucci de Sienna, amenintând pe Bentivoglio din Bologna si nelinistind Florenta prin ocuparea
orasului Piombino. Vitellozzo râsculase si orasele meridionale ale republicii florentine: Arezzo, Borgo San-Sepolcro si
Cortona. Fusesera provocate miscari la Pisa. Aceste ambitii prea mari au aparut în fata Italiei ca o grava amenintare. Era
întovarasita de o greseala a lui Alexandru Borgia, care împartise Regatul Celor doua Sicilii între Ludovic al Xll-lea si
Ferdinand Catolicul, adica atragând asupra aceleiasi prazi Franta si Spania. El nu si-a dat seama ca a provocat ruina
Italiei, ca-si punea propria lui politica la discretia invadatorilor si ca reducea pe fiul sau, Cezar, la nivelul unui vasal
suspect pentru ambele puteri. Ambasadorul Giustiniani era informat ca la 25 iulie 1502 regele Frantei i-a comunicat
papei ca el "nu are dreptul de a se face stapânul Italiei in temporalibus". Italienii care îsi dadeau seama de planurile lui
Cezar si ale papei, stiau ca lucrurile sunt prea complicate pentru a fi realizabile.
Cezar însotea pe Ludovic al Xll-lea la 1501 ca un condotier si ca gonfalonier al bisericii catolice, în campania pentru
împartirea regatului Neapole între regii Frantei si Spaniei. Cezar ocupa orasul Capua dupa o metoda demna de el, prin
tradare. Burchard scrie ca un oarecare Fabrizio a deschis portile si tot el a fost omorât primul de oamenii lui Cezar. Au
fost masacrati acolo 3.000 de infanteristi si 200 de calareti, dar si oraseni, preoti, calugari. Manastirile de calugarite au
fost invadate, iar calugaritele siluite si supuse unor violente de nedescris. Femeile si fetele din oras si chiar fetite de
vârsta mica au fost aruncate dezmatului soldatimii. Cezar si-a ales 40 de fecioare, dar majoritatea din ele au preferat sa se
arunce în râul Volturno care curge prin oras. S-au sinucis de disperare si de rusine. Guicciardini are cuvinte foarte aspre
fata de rusinoasa comportare a lui Cezar. însa participarea Borgiilor alaturi de francezi nu însemna ca acestia aveau
încredere în papa si în fiul lui. Cunosteau viclenia si lacomia celor doi.
în septembrie 1501, papa confiscase ultimele fiefuri ale familiilor Colonna, Savelli si Gaetani, pe care le dadea lui
Rodrigo, fiul Lucretiei. Infantelui roman îi dadea Nepi, Palestrina, Pagliano, abatia din Subiaco si 18 castele. în iunie
1502, Cezar si papa cereau decelui de Urbino si seniorului de Camerino sa le trimita trupele lor pentru a le aseza ca
garnizoane în Romagna. Ramasi fara trupe, cei doi tirani dezarmati au fost atacati de Cezar, statele lor fiind invadate.
Ducele de Urbino a reusit sa fuga în munti. Seniorul de Camerino a fost prins si sugrumat. Aceeasi soarta au avut-o si cei
doi copii ai sai. împotriva oricaror principii de drept si de umanitate, cei doi Borgia suprimau pe cei învinsi. Ludovic al
Xll-lea stia ca papa e alaturi de Franta atâta timp cât este învingator. De altfel, papa spunea ca "daca Dumnezeu va vrea
sa învinga spaniolii, el, papa, nu poate sa vrea altfel decât Dumnezeu".
Cezar, ajutat de papa, îsi împlinea regatul prin mijloace criminale si tradare. în scurta vreme, Cezar era stapânul Italiei
centrale, reusind mai putin prin arme, cât mai ales prin teroarea pe care o raspândea înaintea sosirii lui, prin tradarea
savârsita de oamenii cumparati de el sau de papa. Italia nu mai cunoscuse un asemenea despotism. Cezar Parea sa fie
tiran prin excelenta. Titlul echivoc al cartii lui Machiavelli, scrisa mai târziu, nu e decât o analiza experimentala a
politicii lui Cezar borgia. Machiavelli, ca mare gânditor politic, vedea salvarea Italiei în unirea ei. întâmplarea a facut ca
experienta fundamentala a acestui 9ând sa o faca atunci când întâlnea pe Cezar Borgia care îi aparea ca Un "principe
nou". "Noul" era ambitia lui Cezar si a tatalui sau, papa Alexandru al Vl-lea, de a supune Italia sau cel putin Italia
centrala. Este 'n afara realitatii ideea raspândita de unii istorici sau alte categorii de scriitori, dupa care Machiavelli a fost
apologetul lui Cezar Borgia, în care ar fi vazut modelul oricarei actiuni politice. Atunci când Machiavelli lua contact cu
Cezar, acesta începuse actiunile lui politice de patru ani întreaga Italie era plina de zgomotul armelor mercenarilor sai.
Iar faima nefasta, tulbure, a papei Alexandru al Vl-lea se raspândise de mult caci el domnea de aproape zece ani.
Machiavelli si-a putut studia îndeaproape "principele" sau în timpul ambasadei sale din Romagna, din toamna anului
1502. în vremea audientelor avute cu Cezar, Machiavelli a tremurat de multe ori pentru libertatea Florentei, ca un bun
florentin. Dar tot el a vazut în acest Cezar, ca un bun italian, pe omul capabil sa creeze o monarhie italiana, sa unifice
Italia si sa alunge pe straini din aceasta tara jefuita. Prin curtoazie, prin cuvinte aurite, prin energia teribila, prin puterea
urii si cea de autostapânire, Cezar l-a cucerit pe Machiavelli. însa Cezar avea o inima neagra, de un mare egoism. Era
capabil de hotarâri bruste si de furii extraordinare.
Tiranul din Cezar s-a mentinut pâna la sfârsitul vietii lui. Era tiranul Renasterii. Când vorbea, mintea. Prefera sa taca,
ascuns în fundul palatelor. Nu iesea decât mascat. Se închidea în Vatican ca într-un mormânt. Pretutindeni se arata însotit
de asasinul lui de încredere. Purta fata de dusmani o ura diabolica; pentru prieteni, pentru cei devotati lui, o bunavointa
cu totul provizorie. Când, la 1503, capitanii mercenarilor l-au parasit, Cezar i-a iertat cu multa gratie, dar peste doua zile
erau spânzurati, sau sugrumati, sau înjunghiati.
Calitatea politica deosebita a lui Cezar era sângele rece cu care îsi rezolva urile, ca si rabdarea de a astepta ora cea mai
potrivita pentru razbunare. Papa, care nu stia sa taca sau sa astepte, admira aceste talente ale fiului sau. în ultimii ani ai
pontificatului lui Alexandru al Vl-lea, cei doi Borgii au împartasit o acth'itate plina de intrigi si perversitate. Alexandru
venea cu diplomatia, iar Cezar cu actiunile militare, cu perfidia strategiei. Tatal cauta sa-i predea fiului bunurile bisericii,
sa atraga pe principii italieni în sfera politicii sale, iar prin aliante cu state straine sa sustina interesele familiei sale. în
aceste împrejurari i-a'fost destul de usor fiului sa înfrânga si sa supuna unul câte unul pe tiranii Italiei centrale. Apoi, cu
ajutorul unei politii sângeroase, sa faca liniste în teritoriile cucerite si sa reduca la tacere pe condotierii si mercenarii sai
nemultumiti. Era nevoie de multi bani pentru întretinerea armatelor în care erau amestecate bande elvetiene, spaniole,
italiene sau regimente franceze. Alexandru baga adânc mâinile în lazile bisericii si tot scotea bani. Apoi le umplea din
nou prin crime si tradari. Orgoliul lui Cezar nu cunostea margini. El lovea în bunul simt al contemporanilor. Dupa
cucerirea Romagnei, intra în triumf la Roma. Pe carul de triumf se putea vedea o frumoasa femeie goala care se zbatea ca
un peste în plasa: era simbolul Italiei. Iar papa privea fericit si binecuvânta mareata si triumfala intrare a fiului.
Rudele victimelor Borgiilor, din Italia sau din strainatate, au început sa organizeze comploturi si rezistenta împotriva
acestora. Familia Colonna se angaja în partidul prospaniol, Orsini în cel profrancez. Ludovic al Xll-lea închidea drumul
lui Cezar spre Florenta. Venetia aduna pe proscrisii din Roma si organiza la Ravenna trupe "de observatie". Cardinalii
cereau sprijinul Venetiei pentru asigurarea libertatii bisericii catolice si a Italiei. La sfârsitul verii anului 1502, toti cei ce
urau pe Borgii s-au adunat la Maglione, în apropiere de Perugia, punând la cale pieirea lui Cezar. Conjuratii s-au
îndreptat spre Romagna. însa Ludovic al Xll-lea si Florenta au împiedicat catastrofa. Ludovic al Xll-lea obtinuse o
împacare aparenta între Cezar, condotierii sai rasculati si feudalii conjurati. Paolo Orsini, Vitellozzo si Oliveretto si au
reluat serviciile în armatele lui Cezar. Cardinalul Orsini, chemat de papa, venea la Roma. Altii, de frica, au refuzat.
Condotierii împacati cu Cezar au ocupat Sinigaglia în decembrie 1502. Apoi l-au invitat pe Cezar în orasul cucerit de ei.
Acesta sosea la 31 decembrie. El i-a invitat pe condotieri în palat, dar abia intrati a ordonat arestarea acelora care
fusesera la Maglione.
Politica "frumoaselor înselatorii" a devenit un ideal si din nefericire a provocat entuziasmul lui Machiavelli. Era
începutul unei triste perioade în sistemul de tradari si coruptii în Italia. Aproape toti principii din Italia au facut apel la
asemenea mijloace în locul bataliilor. La chemarea lui Cezar, comandantii sai venisera încrezatori în reîmpacare. Prinsi
de soldati, ei au fost executati pe rând. Oliveretto da Fermo si Vitellozzo Vitelli, legati spate la spate, au fost sugrumati.
Paolo Orsini si Francesco Orsini, duce de Gravina, au fost omorâti peste câteva zile de Micheletto. La Roma, pap? îl
prindea pe cardinalul Giovanni-Battista Orsini si-l omora cu ajutorul "cupei", trimitându-l sa-si întâlneasca parintii dupa
expresia papei, "la dracu".
Dupa casatoria Lucretiei cu ducele de Ferrara si plecarea ei definitiva din Roma, la 6 ianuarie 1502, influenta lui Cezar
n-a mai cunoscut limite la Roma. El a devenit adevaratul stapân la Vatican, în Roma si Romagna. Papa se pleca si el
vointei acestui nou tip de "om al Renasterii". Cezar a început a exercita la Roma o tiranie nelimitata. Orasul a fost
împânzit cu spionii si zbirii sai. Orice ofensa era pedepsita Pentru crima de lezmajestate. Unui nenorocit care-si luase
libertatea de a spune adevarul sub masca unui carnaval, i s-a taiat mâna dreapta si 'imba, care au fost tintuite apoi la
stâlpul infamiei. Un venetian acuzat oa a scris un pamflet plin de insulte la adresa papei si a lui Cezar, cu toate sfortarile
ambasadorului de a-l salva, a fost sugrumat si aruncat în Tibru. Papa scuza pe Cezar fata de ambasadorul Ferrarei care-i
reprosa asemenea acte, prin aceea ca "ducele nu poate suporta un afront".
La sfârsitul anului 1501 a fost difuzat la Roma un pamflet extrem de violent la adresa Borgiilor. Era scris sub forma unei
scrisori adresa a unui feudal exilat si care se afla la împaratul Maximilian. Pamfletul scrisoare e datat din 15 noiembrie
1501 si spune între altele
"Te afli într-o profunda eroare, prea iubite prieten, daca-ti imaginezi ca exista pentru tine un mijloc de a face pace cu
aces monstru. El te-a tradat, te-a exilat si te-a aruncat în ruina fara nici un motiv, din curata lacomie si perfidie. între tine
si el e un razboi etern si nu-i vei pune capat decât printr-o ura vesnica... Expune împaratului si altor principi tot râul pe
care acest animal nebun l-a facut crestinatati! povesteste înfioratoarele crime care se comit... Descrie în dieta aceste'
crime, aceste orgii furioase si aceste întâmplari care merg din gura în gura... Zadarnic porneste crestinatatea împotriva
turcului, dusmanul ei vechi...caci acest nou Mahomed lasa timpurile vechi mult în urma cu crimele lui rusinoase...Timpul
y antichrist a venit "
Dupa aceasta introducere, autorul ia pe fiecare Borgia în parte imputându-le tot felul de crime si vicii. Era cel mai
puternic si mai violent pamflet ce s-a scris vreodata împotriva lor. într-un pasaj, autorul spune:
"Nu exista nici un fel de crima sau viciu care sa nu se afirme în mod public la Roma si in palatul papei. Perfidia scitilor
si cartaginezilor ferocitatea bestiala, cruzimile unui Nero sau ale unui Caligula au fost depasite. Rodngo Borgia este
haznaua tuturor viciilor si cea mai adânca din cate se pot imagini; el a denaturat toate notiunile dreptului divin si uman...
Pot principii sa aduca orasului Roma dreptatea si linistea? Pot ei matura pe acest om al stricaciunii, nascut pentru ruina
acestui oras?"
Un asemenea pamflet exprima ura adunata împotriva Borgiilor, ale caror acte reprobabile n-au cunoscut limite. Papa
neglija aceste atacuri, iar Cezar se ocupa cu treburi serioase. Profitând de neîntelegerile dintre orasele Toscanei, el facu
planul ocuparii acestei regiuni si de a o încadra in statul sau. Situatia politica din Europa ca si cea din Italia, n era
favorabila. Piombino, cucerit si întarit, trebuia sa fie baza operatiunilor in directia Toscanei. Papa urma sa manevreze
relatiile politice cu statele vecine. Cezar urma sa fie omul actiunii militare.
în vara anului 1502 pornea în fruntea trupelor. Nimeni nu stia încotro. Statele bisericii tremurau de frica, cunoscând
moravurile barbare ale acestor trupe, iar o "vizita" a lor era un jaf în toata regula. Cezar cucerea prin tradare Spoleto si
Camerino. Villari spune ca el se intitula acum: "Cezar Borgia de Francia, prin gratia lui Dumnezeu duce de Romagna, si
de Valencia, si de Urbino, principe de Andria senior de Piombino, gonfalonier si capitan general al bisericii." Cu sabia îsi
croise un regat în centrul Italiei. Când era gata sa se îndrepte spre Bologna, a aparut Ludovic al Xll-lea cu care a plecat
spre regatul Neapole. Caci si Franta îl ajuta împotriva Orsinilor si chiar în actiunea de cucerire a Bolognei.
în timpul organizarii conjuratiei sefilor mercenarilor lui Cezar, aparea ca agent diplomatic din partea Florentei pe lânga
Cezar, Niccol6 Machiavelli. Se verificau acum marile calitati de scriitor si portretist ale lui Machiavelli care îl reprezenta
pe Cezar în culorile cele mai realiste. Negocierile prelungite dintre conjurati au ajutat pe Cezar sa rupa legaturile dintre
ei, tratând cu fiecare în parte. Fara sa-si dea seama, toti s-au aruncat în plasa lui, uitând cu cine au de-a face.
Statele italiene ramase libere traiau pline de teama si groaza. Machiavelli scria unui cardinal la sfârsitul anului 1501:
"Francezii nu înteleg nimic din politica, altfel n-ar lasa biserica sa devina atât de puternica." în adevar, Borgii cautau sa
însface întreaga Italie centrala. Se aliau când cu Franta, Cezar devenind un fel de condotier al regelui francez, când cu
Spania.
Pe unde trecea Cezar disparea orice drept al omului. Fura totul, dispunea sa fie omorâti localnici. Fara nici un fel de
judecata. Toti îsi exprimau oroarea, doar Machiavelli entuziasmul, pentru modul cum stia sa-si realizeze scopurile
politice. în mod sigur si rapid. Trista glorie apartinea lui Alexandru al Vl-lea în cea mai mare masura, caci inima lui
apostolica mai putea cuprinde înca o crima si înca una pentru a urca fiul pe culmile puterii laice. Papa promitea rebelilor
ca-i va ierta, iar Cezar îl sprijinea sa puna mâna pe toti dusmanii pentru a-i strânge de gât. Asa mureau, rând pe rând,
dusmanii planurilor întocmite de Borgii. Giustiniani noteaza ca papa i-a spus într-o zi: "Ambasadorule, noi avem mâinile
rosii de sângele atâtor Orsini; ducele (Cezar, n.n.) a taiat capul lui Paolo si ale celorlalti pe care-i stiti; noi am mers atât
de departe împotriva lor, încât trebuie sa ne asiguram sa nu ramâna unul care sa ne poata face rau."
Borgii omorau pentru a scapa'de dusmani, dar si pentru a mosteni, a prada. Despuiau pe vii si pe morti, cum a fost cazul
multor cardinali. Soldatii lui Cezar, cantonati în Roma, pradau lumea în plina 2i- Noaptea se masacrau între ei romanii cu
mercenarii lui Cezar. în afara Romei, soldatii prajeau pe tarani pentru a-i face sa marturiseasca l°cul unde si-au ascuns
avutul. Burchard povesteste ca la Sant-Quirico Mercenarii au gasit doar doi batrâni si noua batrâne si ca pe toti i-au
spânzurat de câte un brat, iar picioarele le-au pus pe un foc de carbuni aPrinsi. Pentru orice cuvânt nelalocul lui, taiau
limba si o mâna. Chiar aQentii cei mai devotati ai lui Cezar au fost sugrumati sau spânzurati Pentru ca stiau prea multe.
Pumnalul Borgiilor se gasea chiar si deasupra capului complicilor.
Borgii creau un regat destul de mare, asezat în inima Italiei sj format aproape numai din teritoriile statului papal. Printre
vechile case princiare din Italia, aparea o noua dinastie. însa ea nu se arata superioara nici pe plan militar, nici în
sprijinirea artelor, nici pe plan spiritual. Erau niste straini asezati prin metode ipocrite si criminale în fruntea lumii
catolice. Cezar nu era un principe de rasa, nu avea spirit larg, cu întelegere în probleme de politica, cu îndrazneala, cu
vointa sigura si dreapta.
Cei doi Borgia calatoreau din provincie în provincie, din cetate în cetate, le refaceau pe unele, construiau altele. îsi
consolidau opera de acaparare. Multi nobili au fost gasiti în Tibru. Aveau în jurul gâtului o funie sau erau otraviti. Cei ce
fugisera se ascundeau plini de groaza. Chiar cardinalii socotiti ai Borgiilor se grabeau sa fuga din Roma.
Mâna lui Cezar se întindea peste tot unde avea posibilitatea de a lovi. Dupa ce a omorât pe conjurati, a înstiintat pe papa,
care a ordonat arestarea tuturor Orsinilor: cardinali, abati, nobili. în ianuarie 1503, guvernatorul Romei aducea la papa
bunurile aflate în castelele si palatele celor închisi. "Chiar si paiele din grajduri", nota ambasadorul Giustiniani. Abatele
Alviano a fost omorât din ordinul lui Cezar. Cardinalul Giambattista Orsini a fost închis la Sant-Angelo, unde - scrie
Burchard - biberat calicem. Otrava Borgiilor. Papa ceruse, la rândul lui, ca Cezar sa actioneze fara mila împotriva
Orsinilor. "Trebuie sa terminam cu aceasta casa, sa luam tot ce vom putea si sa nu crutam nici femeile si nici copiii
mici", deoarece sunt tradatori fata de Borgii, fata de biserica si fata de francezi. Desigur ca Borgii se temeau sa mai lase
în viata pe cineva din casa Orsini, care sa razbune crimele lui Cezar si ale papei. A omorî femeile si copiii însemna a
distruge de la radacina cea mai bogata familie din statele papale. Pe Borgii îi interesa deposedarea. în mai 1503,
Alexandru al Vl-lea primea 130.000 de ducati de la noii cardinali. Dar a vinde palarii de cardinal, indulgente, dispense,
beneficii, a aduna bani pentru o pretinsa cruciada, toate acestea erau mijloace vechi si neîndestulatoare. Papa a imaginat
niste tarife pe veniturile cardinalilor. Se adunau anual 45.836 de ducati. Din când în când, Alexandru al Vl-lea trimitea
pe cealalta lume câte un cardinal si se declara mostenitorul lui. "Cardinalul de Modena era bolnav... de otrava", scrie un
ambasador; Ferrari, care pradase Roma, murea din acelasi motiv la 20 iulie 1502; venea la rând cardinalul Michielo.
Cum acest Michielo avea pasuni în episcopia Porto, Alexandru al Vl-lea s-a dus repede în acest oras. S-a întors vesel de
aici, la 23 aprilie 1503, întrucât expeditia fusese fructuoasa. A gasit bogate turme, pe care le-a luat "sub înalta sa
protectie", dupa cuvântul Evangheliei : Pasce oves meas! Iar papa Alexandru al Vl-lea le pastea bine...
La sfârsitul anului 1502, cardinalii, romanii bogati se gândeau câ-j asteapta paharul cu otrava sau sabia calaului deasupra
capului. Un cuvânt soptit într-un colt de strada, de taverna surprins de oamenii lui Cezar, însemna condamnarea la
moarte a celui care l-a rostit. Mâini, limbi taiate, ceva obisnuit. La începutul lui 1503, chiar papa se temea de Cezar. De
aceea a triplat garzile Vaticanului. A suspendat carnavalurile. Roma momentului era ocupata de soldatii lui Cezar, parea
ca Roma e plina de banditi.
Toate documentele sunt de acord ca Cezar Borgia, poate dintr-o pornire intima, personala, dar poate si dintr-o "întarire"
mistica a acestei porniri, dorea cu ardoare sa mearga pe drumul omonimului sau din antichitate: drumul lui lulius Caesar.
Cezar Borgia începea prin a-si imita omonimul printr-un sir de intrari triumfale în Roma. Cu putinele lui aripi, Cezar
Borgia - fiu al îndaratniciei catolice -, astepta momentul potrivit pentru aceasta înaltare. Intrarile lui în Roma, dupa unele
actiuni militare, erau un fel de reproducere destul de fidela a celor din vechime. Se puteau vedea tot felul de care
alegorice trase de cai albi. Cezar Borgia aparea si el costumat ca luptator roman. în spatele carului lui, alte care cu prazi
bogate, aduse din orasele italiene... Soldatii infanteristi si calaretii purtau, brodat în fir de aur, la mijlocul pieptului,
cuvântul Cezar, cuvânt pe care îl strigau cu voce tare în timp ce sunau trompetele si bubuiau tunurile care trageau în
cinstea lui... Multimea statea pe marginea strazilor cascând gura la aceste manifestari marete. Entuziasmul nu era prea
mare. Lumea stia prin ce mijloace câstiga Cezar bataliile. în seara fiecarei intrari triumfale apareau pe ziduri sau pe
soclul statuilor tot felul de epigrame usturatoare la adresa noului Caesar.
La 10 decembrie 1502, Cezar pleca cu trupele de la Imola spre Cesena. Machiavelli scria: "Nimeni nu putea ghici scopul
acestei miscari. Totul era mister. Caci acest principe nu vorbea niciodata de un lucru decât în momentul executarii lui, iar
el îl executa atunci când era necesar." însa Cezar s-a îndreptat spre Sinigaglia pe care voia sa o cucereasca. Guvernatorul
Andrea Doris a fugit la Venetia, iar 'ocotenentii lasati sa apere fortareata au declarat ca vor preda citadela [ui Cezar.
Acesta intra în Sinigaglia la 31 decembrie 1502. în întâmpinarea lui veneau Vitellozzo, Paolo Orsini, ducele de Gravina
si °liverotto da Fermo. Cezar i-a primit "amical", dar apoi i-a arestat si i-a omorât. Pentru a-si justifica crimele, Cezar
spunea ca sefii mercenarilor au complotat împotriva sa.
La Sinigaglia mai exista faimoasa citadela în care s-a întâmplat ^ima, instigatorii conspiratiei condotierilor fiind
strangulati sub ochii lui Cezar. Aici a trait destul timp Niccolo Bonafede, un fel de condotier cu 0nsura, care a ramas
singur, multa vreme, agent energic si credincios al lui Cezar. La Rimini, Cezar a dat o serie de decizii care se afla astazi
în biblioteca orasului. La Cesena se mai vede palatul în care Cezar a închis pe Catarina Sforza, dupa ce fusese prinsa la
Forli. Se mai gasesc si multe acte, documente, scrieri, epigrame de epoca.
Scapat de o parte a dusmanilor sai, Cezar s-a îndreptat spre Perugia, iar de aici se gândea sa ocupe Sienna. Tiranii din
aceste orase au fugit.
Apoi, el a parasit Umbria, pornind împotriva Orsinilor. Reusise sa ocupe o parte din teritoriile acestora. Actiunea aceasta
se prelungea fara rost. Unii dintre Orsini fugisera la regele Frantei. însa acesta nu mai avea aceeasi autoritate, caci
spaniolii provocasera o grea înfrângere francezilor în aprilie 1503. La 16 mai 1503, spaniolii reintrau în Neapole. Totusi,
Ludovic al Xll-lea punea o noua armata pe picioare, caci nu voia sa renunte la "regatul" sau din Italia.
în aceasta noua atmosfera generala, ambasadorul venetian Giustiniani scria la 31 mai 1503, ca în ultima sedinta a
consistoriului au fost numiti înca noua cardinali (în loc de patru), dintre care cinci spanioli, trei italieni si unul german.
Cei mai multi aveau o reputatie proasta, însa fiecare platise peste 20.000 de ducati pentru palaria de cardinal. Numirea
unor cardinali spanioli constituia un act politic al Borgiilor: însemna parasirea Frantei învinse si apropierea de Spania
victorioasa. Villari povesteste ca Troche, favoritul si secretarul lui Alexandru al Vl-lea, a fost acuzat de a fi tradat
încrederea stapânului sau tinând pe francezi la curent cu negocierile duse de papa cu Spania. Troche a încercat sa fuga,
dar a fost arestat de Cezar si omorât la 8 iunie 1503. Cezar a asistat la supliciile acestuia.
Un lucru era sigur în aceste momente: papa si Cezar se simteau sanatosi si puternici si credeau ca stapânirea lor nu se va
mai termina. Cezar se si vedea stapân pe frumoasele câmpii ale Toscanei. La 10 august 1503, ambasadorul Ferrarei
informa despre niste negocieri ale papei cu împaratul în vederea obtinerii învestiturii pentru Cezar, pentru orasele Pisa,
Sienna si Luca. Trupele lui' Cezar asteptau la Perugia, gata sa execute ordinul stapânului lor. însa împaratul nu fusese de
acord.
si alte intentii ale lui Cezar nu reuseau. Florenta era nelinistita de actiunile condotierului si îndraznetului Cezar Borgia.
Regele Frantei îi interzisese sa atace Florenta si Bologna. Fatis el nu le putea ataca, în schimb manevra în ascuns pentru a
pune mâna pe aceste state, împreuna cu condotierii sai care urau Florenta se misca în jurul Toscanei florentine, cautând
tot felul de motive sa intervina împotriva Florentei: fie ca se organizau rascoale în interior, fie ca se cerea drept de trecere
cu trupele peste teritoriul republicii florentine, fie ca se depunea insistenta pentru a rechema pe Medicii care fusesera
alungati din Florenta.
Permanentele amenintari ale lui Cezar aveau niste teluri imediate si altele îndepartate. Cel imediat era de a primi bani de
la Florenta. De fapt, pentru a-l linisti, signoria florentina încheiase o condotta pe timp de trei ani, obligându-se sa-i
plateasca suma de 36.000 de ducati anual. în schimb, Cezar se obliga sa puna la dispozitia republicii 300 uomirii d'arme,
dar numai la cererea Florentei. Desigur ca Florenta nu intentiona sa faca apel la un asemenea condotier periculos. Cu
banii voia doar sa-l linisteasca, platindu-i sau intentionând sa scape fara plata, prin vreo împrejurare fericita. în adevar, ea
reusi sa scape temporar. La 1501, Ludovic al Xll-lea ocupase ducatul Milano si pornea, la fel ca si Carol al Vlll-lea, sa
cucereasca regatul Neapole. Pentru a nu avea opozitia Spaniei, Ludovic al Xll-lea încheiase cu Ferdinand Catolicul un
tratat pentru împartirea regatului Neapole: Franta urma sa ia în stapânire Neapole, Abruzzi si Terra di Lavoro, iar Spania,
Apulia si Calabria.
Armata franceza trecu jefuind teritoriile republicii Florenta, ale statului papal si intra în regatul Neapole. Regele Frederic
de Neapole, înfrânt, ceda totul si fu trimis de Ludovic în Franta, unde primi comitatul de Anjou.
Dar Florenta nu scapase de amenintare. în orasul Arezzo, care-i apartinea, izbucnira rascoale. Toti stiau ca acolo e mâna
lui Cezar Borgia. Giustiniani scria ca e vorba de practica vecchia dei duca. Cezar ceru Florentei sa-i trimita un delegat
pentru a discuta. La 22 iunie 1502, republica trimise pe Francesco Soderini, episcop de Volterra, însotit de Machiavelli.
Unul venea cu numele, celalalt cu priceperea.
Acum începeau vestitele întâlniri între Machiavelli si Cezar Borgia, care sunt de un mare interes psihologic si politic.
Niccolo Machiavelli, secretar al Consiliului celor zece din Florenta, venea în misiune extraordinara. Florenta, care nu
dispunea de forte militare prea puternice, voia sa se înteleaga pasnic cu acest furtunos principe care încerca sa supuna
Italia.
Machiavelli avea un spirit ager, cuminte, ca al unui taran. stia ca exista o categorie de oameni plini de orgoliu,
inteligenta, curaj. Ca acestia se folosesc de prostia sau neîntelegerea celorlalti, subjugându-i intereselor lor. Se întreba
Machiavelli: cum sa-ti tii cuvântul fata de cei Ce si-I calca; cum sa te arati prost în fata celor destepti; cum sa te sperii de
un asasinat ca un las oarecare, în timp ce altii îti pregatesc otrava, Pumnalul sau spânzuratoarea? Ei bine, conchidea el, sa
fii tu primul: în Politica la fel ca si la o femeie!...
Delegatia florentina pleca spre Urbino. Peste noapte se opri la p°nticelli si afla ca Cezar a ocupat orasul prin viclesug,
întrucât stapânul orasului, Guidobaldo da Montefeltro, îi era prieten. Cei doi delegati scriu signoriei ca cei doi Borgia,
Cezar si papa, au niste calitati deosebite, dar mai ales che siano conoscitori della occasione, e che fa sapino usare
benissimo. La 24 iunie 1502, cei doi delegati ajung la Urbino, unde sunt primiti de Cezar Borgia la orele doua noaptea,
"dupa obiceiul lui". (De fapt e vorba de doua ore dupa apusul soarelui.) Sunt primiti într-un palat bine pazit. întrevederea
a durat doua ore, timp în care Cezar s-a dovedit un maestru al prefacerii. Aflat în misiune, Machiavelli are prima
întâlnire memorabila cu Cezar, întâlnire de pe urma careia i s-a înfipt în cap imaginea viitorului principe.
Borgia statea în umbra. Nu-si arata fata plina de bube purulente. Numai ochii ramasesera patrunzatori, vii. Discutia a
urmat un fir diplomatic interesant. La început le-a multumit celor doi amorevolmente, multumindu-le pentru felicitarile
prezentate ca a cucerit ce a cucerit, exprimându-si dorinta de a fi aliat al Florentei. Apoi, fara nici o tranzitie formala, a
schimbat total atitudinea. Declara ca vrea ca totul sa fie bine înteles; de aceea a solicitat ambasadori: Florenta doreste sa-i
fie prieten sau dusman? El stia ca la Florenta este privit ca un asasin, ca nu se bucura de simpatii si este poreclit "cel
crud". Ca florentinii se tem mai ales de faptul ca el a patruns adânc în Romagna si în Umbria. De aceea, Florenta vrea sa-
i strice alianta cu Franta si chiar cu papa. Cezar ar fi putut aduce îndarat pe Medici, dar a crezut în alianta sincera a
Florentei, care nici macar nu se tine de cuvânt cu privire la tratatul de condotta. Daca florentinii nu-l doresc prieten,
atunci numai Dumnezeu sâ-i apere... Granitele comune sunt foarte întinse, iar la granite se întâlnesc oamenii fie sub
chipul prieteniei, fie al dusmaniei. Cezar dcrea fapte si chezasii sigure. Mai întâi, sa fie schimbat guvernul. Cei doi
diplomati ramasera înlemniti. Un asemenea dusman cinic, brutal, nu mai întâlnisera. Soderini si Machiavelli nu-si pierd
cumpatul si-i raspund ca Florenta are guvernul pe care si-l doreste. Machiavelli îi raspunde ca dorinta Florentei este de a-
si pastra independenta. Ca florentinii sunt republicani. în acest timp, Cezar îf da o replica violenta: "Eu sunt Borgia."
Machiavelli insista asupra faptului ca în Italia nimeni nu-si tine cuvântul. Daca Cezar este prietenul Florentei, sa ordone
lui Vitellozzo sa se retraga din Arezzo. Dar Borgia stie minti... sincer. Recunoaste ca Vitellozzo este omul lui, dar se face
a nu sti nimic din planurile ce l-au împins sa atace Arezzo. El singur poate ruina Florenta. Ce se va întâmpla daca
împotriva ei va porni el însusi? însa declara ca n-a venit sa domine ci sa nimiceasca pe tirani: non essendo cui per
tiranneggiare, ma per apegnere i tiranni. Cu Franta nu poate fi amenintat, nici pacalit, caci în Franta treburile mergeau
foarte prost...
Vorbind despre Italia, Cezar nu uita sa aminteasca despre însemnatatea unei armate n ationale care sa apere "patria",
adica "propriile bunuri si averi, meseria, copiii si nevestele lor". Machiavelli nu putea însa propune decât angiajarea lui
Cezar în calitate de condotier pentru care republica i-ar plati anual o suma...
Uluiti de jocul perfect al maestrului, cei doi au cerut amânarea discutiei pentru a doua zi. Toane parlamentarile si
discutiile, inteligente de altfel si pline de umor diplomatic, l-au impresionat atât de mult pe Machiavelli încât dupa ce a
iessjt din palat si hoinarea prin gradini, i-a venit în minte ideea ca un asemenea om ori este geniu, ori este un monstru.
Ideea unificarii Italiei era un gând mare, chiar daca era exprimata de un monstru. Poate sunt niste genii negative,
distructive, imorale acesti Borgii. stiu folosi si natura omeneasca si pe cea animalica; când trebuie, sunt fiare. Iau de la
vulpe si de la leu exact ceea ce le este folositor. Leul are misiunea mai ales de a alunga lupii...
A doua zi, episcopul si Machiavelli s-au întâlnit cu condotierii Giulio si Paolo Orsini, care fusesera bine instruiti de catre
Cezar. Ei pareau si mai amenintatori. stiind ca francezii vor trimite trupe la Arezzo, încercau sa se înteleaga cu Florenta
înainte de acest eveniment. Cei doi condotieri spuneau deschis ca daca Franta va trimite ajutoare, acestea vor sosi prea
târziu, ca Cezar si oamenii lui vor avea destul timp sa zdrobeasca trupele florentine. Cezar le-a dat un ultimatum de patru
zile. Dupa ce o noapte întreaga a redactat un memoriu asupra discutiilor, Machiavelli pleca a doua zi la Florenta, pentru a
raporta direct. Era 26 iunie 1502.
Din scrisorile-memoriu ale lui Machiavelli, întelegem puternica impresie pe care i-a produs-o Cezar. Acesta pare stapân
pe el si pe evenimente. stie sa vorbeasca frumos, dar sa si taca. stie întrebuinta orice ton: brutal sau fermecator, aspru sau
insinuant. Izbitoare este singuratatea acestui om: questo signore e molto solitario e secrete-..., vor conchide solii
florentini. Era de neînteles chiar pentru papa Alexandru al Vl-lea. Machiavelli, cu totul impresionat de personalitatea
complexa a ducelui, scrie: "...E stralucitor si magnific... Inimos la arme... stie sa se faca iubit de soldati; a ales pe cei mai
buni oameni din Italia: toate acestea, unite cu un noroc perpetuu, îl fac victorios si formidabil." Om activ, hotarât,
îndraznet. Calitati reunite într-o singura Persoana. Nu este oare acesta principele ideal?
Episcopul a ramas singur la Urbino, cu toate spaimele provocate de interlocutorii sai. Se mai întâlnea de cinci ori cu
Cezar, în timp ce Machiavelli nu mai revenea la Urbino. Episcopul scrie din nou signoriei sale, îngroasa trasaturile lui
Cezar, este înfricosat. Dar florentinii stiu ca francezii sunt pe drum. Ei lasa pe Soderini sa lungeasca discutiile, iar Cezar
devine aggirato. Episcopul nu se simte în apele lui. E îngrozit de un atare monstru, de singuratate, de lipsa lui
Machiavelli. Scrisorile sunt pline de teama. Vrea sa fie rechemat urgent. Desi Cezar ar dori sa-l mai retina. Atunci când
Soderini porneste la drum, nu se opreste pâna când nu se stie în siguranta. Abia de le Bagno scrie signoriei sale ca a
scapat...
în acest timp, trupe franceze sub comanda lui Tremoille ajungeau la Arezzo. Vitellozzo s-a retras si întreaga regiune a
fost eliberata. Planul Borgilor s-a risipit în vânt... Machiavelli putea medita asupra sensurilor filosofice ale istoriei,
comentând diferite evenimente care se petreceau chiar sub ochii lui si socotea ca "istoria e maestra faptelor noastre si mai
ales ale principilor...".
Cuceririle relativ usoare ale lui Cezar bucurau foarte pe Alexandru al Vl-lea, dar speriau de moarte statele italiene mai
apropiate si mai îndepartate, ba chiar pe condotierii care se gaseau în slujba sângerosului aventurier.
în momentul în care conspiratorii începeau miscarea împotriva lor, papa si Cezar au cerut Florentei sa trimita ambasadori
care sa discute problemele în litigiu. De fapt, Borgii se cam temeau de Florenta. Pe lânga papa a fost trimis un
ambasador, apoi a fost schimbat. Cu Cezar era mai greu de discutat, iar Florenta nu voia sa se angajeze cu nimic. Nu
trebuia trimisa o personalitate marcanta, ci un oarecare. Iar acesta a fost Machiavelli care mai facuse treaba buna si alta
data si care se întâlnea a doua oara cu fiul papei. Machiavelli venea recomandat ca "un cetatean nobil si secretar".
Machiavelli avea sa asigure pe Cezar de prietenia si laudele sale, dar fara a angaja în nici un fel Florenta: nici condotta,
nici alianta. Oricarei cereri facuta de acest viclean si periculos duce, Machiavelli evita sa-i raspunda, facând apel la
signorie.
Machiavelli pleca spre Imola pentru a întâlni pe Cezar fara prea mult curaj, misiunea lui fiind grea si periculoasa. Cezar
nu putea fi înselat. Iar ambasadorul nu avea la îndemâna decât vorbe. Goale! Machiavelli mai era suparat si de faptul ca
abia se casatorise si îsi lasase singura tânara sotie. Ajuns aici, el va sta trei luni si jumatate la curtea lui Cezar, fie la
curtea din Imola, fie pe caile expeditiilor din Romagna. Pentru Machiavelli era o mare si utila experienta. Avusese cu
Cezar vreo 18 întâlniri. Traise la curtea acestuia si simtise amestecul de cruzime si îndrazneala, de siretenie si curaj, de
intrigârii de nepatruns. Din aceasta calatorie se întoarse cu o mare idee care va face obiectul lucrarilor si gândirii lui
politice de mai târziu.
Cezar asculta asigurarile trimisului florentin. întelegea politica republicii, dar voia ca prin forta sa opreasca Florenta de a
se uni sau a ajuta pe dusmanii lui. stia sa minta bine fata de Machiavelli. asigurându-l ca i-a ordonat lui Vitellozzo sa se
retraga din Arezzo, ca a fost si este prietenul Florentei, desi a fost rugat "în genunchi" sa porneasca împotriva republicii
florentine alaturi de dusmanii ei. De condotierii rasculati nici nu-i pasa, nici de pierderea orasului Urbino. ^pierdut din
cauza bunatatii mele", exclama Cezar. îl asigura pe Machiavelli ca nu va mai cadea "în pacatul de clementa". Nici nu
avea nevoie sa-l asigure. Florenta trebuie sa încheie o alianta strânsa cu dânsul. Aici era cheia problemei. Dusmanii
republicii, Orsini si Vitelli, îi fac mereu propuneri sa atace Florenta. El nu-i va putea refuza. Ar însemna readucerea
Medicilor la Florenta. Iar Machiavelli scrie signoriei: io stetti ad ascoltare... Nici nu putea face altceva.
în toate convorbirile, Cezar se lauda ca-i merge din ce în ce mai bine. Ca el asteapta cu rabdare alianta cu Florenta. în
timp ce condotierii definitivau liga lor la 9 octombrie 1502, Cezar îi arata lui Machiavelli scrisorile regelui si ale altor
personalitati din Franta, care-i promiteau ajutor urgent. Dar Machiavelli stie ca Cezar e strâmtorat si ca e gata sa faca
concesii numai sa încheie odata alianta.
Cei doi secretari ai lui Cezar, Agapito si Alessandro Spanocci, încearca si ei sa atraga Florenta la o alianta cu Cezar.
Machiavelli simte ca e vorba de un joc politic. Cezar a cerut ca florentinii sa trimita câtiva calareti spre Borgo, doar ca
semn de "prietenie", fara ca ei sa se angajeze în lupta. Signoria florentina evita alianta si refuza trimiterea de oameni, pe
temeiul ca se va supara regele Frantei. La 16 octombrie 1502, Machiavelli sfatuieste insistent signoria sa trimita la
exercitii militare câtiva oameni spre Borgo.
La 23 octombrie, Cezar îi arata scrisorile primite de la regele Frantei care îi anunta trimiterea unor ajutoare si-l felicita
pentru actiunile din Romagna. Conspiratorii sunt gata sa cedeze. Ei nu au nici un spijin, în timp ce Borgia primeste
ajutoare masive. Cezar e vesel. îsi vede viitorul asigurat, iar dusmanii zdrobiti. îi spune lui Machiavelli: "îi vezi cum se
poarta? Se înteleg între ei în taina. Eu însa ascult totul, temporizez si astept vremea mea..."
Machivelli întelege acum ca Cezar poate pregati, împreuna cu condotierii întorsi sub biciul stapânului, zile grele
Florentei. De aceea cauta sa-l îmbuneze pe Cezar. Iar acesta, dupa obiceiul lui, promite. Acum poate promite totul. Va
face ce crede el. Mai ales ca are sprijinul nelimitat al Papei si al regelui Frantei. Machiavelli nu vede, deocamdata, nici un
mijloc de a-l scoate pe Cezar de pe pozitiile lui. Dimpotriva, principele acesta dotat cu talente atât de variate este gata sa
porneasca mai departe pentru împlinirea misiunii sale...
Machiavelli se zbuciuma sa afle ce contine întelegerea cu condotierii reîntorsi. Oamenii lui Cezar sunt destul de vicleni
si bine lndrumati de stapânul lor pentru a nu spune nimic. Dar însusi Cezar îi comunica încheierea unui acord de amnistie
si de alianta definitiva cu condotierii. Machiavelli reuseste sa cumpere o copie de pe acord pe care o trimite signoriei.
Cezar insista pentru alianta pe care Florenta o refuza. Machiavelli noteaza niste discutii interesante. Cezar îi spune:
"Signiorii tai vor cu mine o prietenie mai mult decât în generat? Daca se multumesc cu atâta, bine; nu mai trebuie sa stiu;
acordul nu e înca ratificat; daca ma împac cu Orsini, n-am de gând sa-i însel." între timp, signoria florentina încheiase o
condotta cu ducele de Mantua. Atunci Cezar întreaba nervos: "Mie ce condotta îmi dati? Ce cinste mi-ar face republica
mie, care fac meseria de soldat si-i sunt prieten, dându-mi o condotta] As servi-o tot asa de bine ca oricare altul." Cezar
afla ca Florenta nu are nevoie de serviciile lui, întrucât îi sunt suficiente serviciile mercenarilor pe care îi are. Suparat, el
evita sa-l mai întâlneasca pe Machiavelli. Acesta fuge de Cezar. Dupa o scurta întrevedere din care rezulta ca nu se va
încheia nici o alianta si nici condotta, Machiavelli nu-l va mai întâlni pe Cezar timp de doua saptamâni. începea luna
decembrie a anului 1502.
Desi la curtea lui Cezar se mai vorbea despre tratate, aliante si acorduri de pace, soseau în fiecare zi trupe noi din diferite
parti ale lumii: calareti si infanteristi francezi, elvetieni, italieni. Toti erau recrutati de oamenii lui Borgia. Dar cu ce
scop? Machiavelli trimitea Florentei lista trupelor, dar nu stia ce rost au ele. Se auzea ca Cezar este foarte suparat pe
Vitellozzo pe care-l numea adeseori "sarpe veninos, focul Toscanei si Italiei" care dupa ce-a dat lovituri pe la spate,
cauta sa spele trecutul "cu vorbe".
Machiavelli se saturase de jocul de-a cuvintele. Signoria nu-i dadea nici un fel de dezlegare. Era un fel de observator.
Borgia voia însa fapte. Drama ce se petrecea sub ochii sai îl interesa pe Machiavelli, dar ar fi preferat sa se afle lânga
sotia sa Monna Marietta. Erau prea crude si prea sângeroase fiarele care se gaseau la curtea lui Cezar. Machiavelli nu
avea ce cauta la Imola, daca Florenta nu intentiona sa ajunga la o alianta sau la o alta forma de întelegere. însa el primi
ordin sa ramâna, caci nu aveau pe altcineva mai bun pe care sa-l trimita în iadul de la Imola.
Neavând ce face, Machiavelli râmase mai departe la curtea lui Cezar, unde banuia ca se petrece ceva. Poate prinderea lui
Vitellozzo si Baglioni. într-o scurta convorbire cu Cezar, Machiavelli noteaza ca ducele i-a vorbit despre "valoarea
militara" a celui care ar asalta Pisa, de bogatiile ce se afla la Lucea. La 10 decembrie 1502, Cezar porni cu toate trupele,
inclusiv cu cele franceze trimise lui în ajutor. La Imola curtea a stat trei luni si armatele adunate au consumat totul.
Acum se porneau. Dupa ele venea si Machiavelli cu restul curtii. Pe drum, soldatii pradau. Nimeni nu stia ce cale va
apuca Cezar. Machiavelli a dat bune sfaturi Florentei: sa fie trimis aici, la Cezar Borgia, un om de seama care "sa încheie
ceva" cu ducele. E mai necesar aici decât la Roma, pentru ca "ce se încheie cu papa poate fi lesne desfacut de duce, pe
câta vreme ce leaga acesta nu e stricat de celalalt". Oprindu-se pentru câteva zile la Cesena, Cezar l-a convocat din nou
pe Machiavelli, vorbindu-i despre o alianta mare în care sâ intre Florenta, Ferrara, Mantua, Bologna si, bineînteles, el
însusi, cu statul creat de el, toate la un loc formând o putere care "nu s-ar teme de nimic..." Dar Florenta tace, iar celelalte
statulete asteapta nelinistite viitorul.
La 23 decembrie 1502, trupele franceze parasesc Cesena si se îndreapta spre Bologna. Nimeni nu stie motivul retragerii
lor. Daca Cezar a cerut retragerea sau regele Frantei s-a certat cu papa. Cezar se îndreapta cu fortele ce i-au ramas spre
Rimini. La 23 decembrie, el aresteaza pe omul sau de încredere Messer Rimino (un spaniol cunoscut si sub numele de
Ramiro d'Orco sau Remigius de Lorqua). Acesta fusese trimis sa "pacifice" Romagna dupa ce tiranii au fost alungati. Dar
el se comportase cu o asemenea cruzime încât devenise urât împreuna cu seful sau, Cezar Borgia. Pentru a recâstiga
simpatia populatiei din Romagna, Cezar a dispus ca Rimino sa fie taiat în doua în ziua de 26 decembrie. Era o metoda
cunoscuta de familia Borgia, evidentiaza Machiavelli în al sau // Principe.
în curând, planurile au fost descoperite. Cezar astepta ostile la Fano, pâna când condotierii lui vor ocupa Sinigaglia. si
dupa expresia unui cucernic episcop de Nocera, s-a întâmplat un bellissimo inganno, o înselaciune si o tradare care a
umplut de admiratie si de uimire Italia acelei epoci, iubitoare de atari întâmplari. Cezar se apropia de Sinigaglia cu trupe
putine, dar restul se tineau aproape. Condotierii aveau sa iasa înainte însotiti de câte doi oameni ai lui Borgia. Când au
ajuns la Sinigaglia, la un semn al lui Cezar, trupele condotierilor au fost dezarmate. Condotierii care tradasera odinioara
au fost arestati si apoi omorâti. în aceeasi noapte, pe la orele doua, Machiavelli a fost chemat de Cezar. Acesta i-a cerut,
plin de veselie, sa comunice urgent trei cereri Florentei: a) mai întâi, sa se bucure de nimicirea dusmanilor ei si ai
Frantei, iar Florenta sa nu uite ca el a facut acest lucru; b) ca urmare, signoria sa arate întregii lumi ca este prietena cu el:
fare ogni femonstrazione di essere suo amico; c) în fine, daca ducele puidobaldo a scapat si s-a refugiat în Toscana
florentina, sa i-l predea 'mediat. Machiavelli i-a ripostat ca signoria nu va face un asemenea 9est, iar Cezar, dupa ce a
remarcat ca "a vorbit bine", a cerut Florentei sa retina pe Guidobaldo si sa nu-l elibereze fara acordul sau.
în al sau Diarium, Burchard, ca si ambasadorul Giustiniani în rapoartele sale, descrie evenimentele ce se petreceau la
Roma în acel timp. Cu câteva zile înainte, papa îl înjura pe Cezar în spaniola si italiana, numindu-l fio di putta bastardo.
Acum papa era vesel ca pusese mâna pe ceilalti trei Orsini ce se aflau la Roma, conform dispozitiei lui Cezar. Se spunea
ca si cei doi prinsi vor fi dusi la Roma spre a fi judecati. Atât papa cât si Cezar studiasera dreptul si ar fi trebuit sa aiba
abilitatea de a-si acoperi crimele cu formule juridice. Dar amândoi erau grabiti sa termine cu familia Orsini, asa ca i-au
casapit pe toti, fie la Roma, fie în alta parte. Sângele curgea din belsug de multi ani cu binecuvântarea papei si prin grija
lui Cezar...
De la Sinigaglia, Cezar pornea cu armatele sale mai departe, spunând ca vrea sa elibereze toate posesiunile bisericii
catolice de tirani si sa le predea papei. Pentru el retinea doar Romagna. Toata lumea banuia însa ca e vorba de altceva.
Orasele îsi deschideau portile. El intra triumfal si lua în primire teritorii în calitate de gonfalonier al Vaticanului.
Baglioni fugea din Perugia, retragându-se la Sienna, iar Cezar era primit zgomotos în cetate. Alianta si organizatia
antiborgista fusesera alcatuite de Pandolfo Petrucci, tiranul din Sienna. Spre acesta îsi îndrepta Cezar ura si intrigile. L-ar
fi putut captura împreuna cu Sienna, dar stia ca regele Frantei nu este de acord cu acest lucru. Ar fi vrut totusi sa puna
mâna pe creierul conjuratiei. Cu ajutorul papei, el cauta sa adoarma vigilenta lui Petrucci. Cezar înainta usurel cu
armatele pentru a-l captura. El avea nevoie de prietenia Florentei. însa Petrucci era si el un maestru al viclesugurilor. stia
ce-l poate astepta din partea dusmanului. De aceea fugi din Sienna la Lucea. Cezar n-a reusit sa-l captureze si peste doua
luni Petrucci se întoarse la Sienna cu ajutorul lui Ludovic al Xll-lea.
Cezar se arata foarte suparat pe signoria florentina care nu-l felicitase pentru "victoriile" lui, desi el nimicise pe cei mai
aprigi dusmani ai republicii. Machiavelli a obtinut libertatea de a-l felicita, dar "cu modestie" si cu presupunerea ca
treaba s-a facut "în mod cuviincios", "ca sa nu avem aerul ca ne bucuram de o nelegiuire". Era un act curajos din partea
florentinilor.
în schimb, Cezar veni cu nota: Florenta trebuie sa plateasca pentru suprimarea dusmanilor ei. Borgia spunea ca pentru
"distrugerea" dusmanilor ei, signoria ar fi trebuit sa plateasca cel putin 200.000 de ducati si sigur ca republica nu ar fi
"reusit atât de bine" cum a facut-o el. Cezar studiase dreptul, asa ca peste doua zile veni cu alte argumente. Daca s-ar fi
înteles cu Florenta, aceasta i-ar fi platit 100.000 de ducati pentru osteneala facuta. Deci, desi nu exista o conventie scrisa,
el socoate totusi ca exista una tacita. De aceea ar fi bine ca signoria "sa înceapa a plati" obligatia. însa Florenta nici nu se
gândea, caci avea si ea destule capete de juristi.
Machiavelli a înteles în timpul cât a stat pe lânga Cezar ca exista o stiinta a guvernarii oamenilor si ca în Cezar Borgia s-
au întrunit toate trasaturile caracteristice unui excelent conducator. Era un personaj care stia ce vrea, stapân pe sine,
cunoscator al firii oamenilor, al mijloacelor de a-i tine în stapânire, stia lovi la timp. "stie sa fie vulpe sau leu, aspru sau
blând", spune Machiavelli. Toate facute cu un scop bine gândit. Acesta era "distrugatorul de tirani" marunti, condotierul
care întruchipa trasaturile Principelui.
Machiavelli se gândea mai ales la nenorocirile Italiei, ale unei patrii care ar fi putut sa se uneasca pentru a scapa de
mizeriile, crimele, razboaiele si jafurile la care era mereu supusa de tarile vecine deja închegate ca state nationale, cum
erau Spania si Franta, la care se adauga flamânda feudalitate din farâmitatul imperiu german. Din acest gând al sau
rasarea imaginea unui centralizator al puterii în Italia, imagine îmbinata din realitatile unui personaj pe care-l cunostea,
Cezar Borgia, caruia îi adauga din fantezia lui acele date care trebuiau sa dea nastere, în acele împrejurari, principelui
ideal italian.
Asa cum se vede din rapoartele înaintate signoriel florentine, Machiavelli nu îl idealizeaza pe Cezar Borgia. Analizeaza
resorturile intime ale capacitatii acestui capitan de osti si "mâncator de tirani", inteligenta si intuitia instinctiva a omului
menit sa conduca. Trasaturilor acestui Cezar, Machiavelli le adauga în rapoartele sale un imens noroc, o sansa neîntâlnita
în tot ce-si propunea. Dublate desigur de o inteligenta a omului politic, de o judecata vie, treaza si rece.
Cât au tinut aceste calitati? Prabusirea nemiloasa a lui Cezar Borgia n-a fost o trezire pentru Machiavelli din visurile lui?
Sau poate moartea sângerosului Borgia a facut ca din mintea lui Machiavelli sa fie eliminate toate acele elemente care nu
tineau de principele ideal.
Deocamdata, la începutul anuiui 1503, Cezar Borgia mai ameninta Florenta. Republica trebuia sa-si întareasca fortele
militare, caci ea se gasea în mare pericol, desi era sprijinita de regele Frantei.
însa prabusirea porni pe neasteptate. La 11 august 1503, papa Alexandru al Vl-lea se simtea rau. Pe 13 s-a îmbolnavit si
Cezar. Papa murea la 18 august 1503.
Cezar stia ca tatal sau va muri, poate chiar destul de repede. Nu chiar atât de repede. Se pregatise într-un fel pentru
aceasta Emile Cebhardt e de parere ca daca Cezar Borgia ar fi fost sanatos, fie ca si-ar fi întarit posesiunile în Romagna
cucerita de el, fie ca ar fi încercat sa instaleze tirania în Roma ramasa fara papa sau chiar la Vatican, 'nsa toate planurile
si gândurile lui nu puteau deveni realitate, nu le mai putea pune în aplicare. Zacea asteptând un sfârsit. Roma se mai
temea înca de el, caci oamenii lui, mercenari numerosi, se aflau în castelul Sant-Angelo cu tunurile gata sa traga.
Lucrurile se precipitau fara ca Cezar Borgia sa poata fi prezent la evenimente. Francezii îsi plasasera trupele în jurul
Romei. Dusmanii familiei Borgia se întorceau în cetate.
Alegerea papei se facea fara participarea directa a lui Cezar Borgia, desi vointa si puterea trupului învinsesera boala,
otravurile.
La 22 septembrie 1503 era ales papa cardinalul de Sienna Francesco Todeschini del Piccolomini, sub numele de Pius al
lll-lea! înspaimântat, conclavul cardinalilor alegea repede pe acest papa, la rândul lui grav bolnav si care va si muri la 18
octombrie 1503.
Târgul scandalos pentru alegerea unui nou papa începu. Voturile se vindeau pentru bani lichizi si... grei. Giustiniani scria
ca nu mai exista nici o deosebire între scaunul papal si cel al sultanilor otomani, caci plus offerenti datur. Ar fi putut
interveni Cezar Borgia care în octombrie se însanatosise, dar, dupa moartea tatalui-protector, era doar umbra celui de
odinioara. Tot Giustiniani observa ca Cezar nescit quo se vertat nec ubi reclinet caput.
în statele care fusesera cucerite de Cezar se reîntorceau tiranii fugariti, fiind primiti cu bucurie de oraseni. Venetia s-a
grabit sa acapareze orase ca Faenza, Val de Lamone. Florenta a însarcinat ambasadorii ei sa favorizeze restaurarea
fostilor tirani, a bisericii sau chiar a lui Cezar Borgia. Numai Venetia sa nu mai ocupe alte teritorii.
La Roma, la sfârsitul lunii octombrie 1503 au reînceput mai aprig târgul si intrigile pentru ocuparea tronului papal. Roma
era plina de condotieri, mai tâlhari decât mercenarii de rând. Machiavelli sosi la Roma ca observator. El trebuia sa fie
atent mai ales la actiunile lui Cezar Borgia. într-un Diarium, Machiavelli scrie grabit tot ce vede, tot ce aude, tot ce
intuieste. Cezar Borgia s-a însanatosit. El mai are sperante în fortuna sa, în destinul sau. Mai avea trecere destula, având
la îndemâna si un numar apreciabil de trupe pe care le tinea în castelul Sant-Angelo. îl vizitau foarte des candidatii
spanioli si toata lumea era de acord ca viitorul papa va fi foarte îndatorat lui Cezar Borgia.
Candidatul cu cele mai multe sanse de izbânda era Giuliano della Rovere care, cu bani si promisiuni nelimitate cautase
sa-si asigure voturile si sprijinul tuturor, inclusiv al lui Cezar Borgia. Acestuia îi promisese sa îi lase întregul teritoriu al
Romdgnei, sa-l numeasca gonfalonier al bisericii si altele. si în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie 1503, Giuliano
della Rovere care era mai curând potrivit pentru functia de condotier decât ca pastor de suflete, era ales papa sub numele
de luliu al ll-lea. El nu avea slabiciuni ca Alexandru al Vl-lea. Era dur. Avea rude, nepoti, dar se gândea mai mult sa
ridice puterea politica a statului papal. Cu o mâna de fier a început sa conduca, chiar, a doua zi dupa alegere.
Care aveau sa fie raporturile dintre luliu al ll-lea si Cezar Borgia? Pe contemporani si mai ales pe observatorii din Roma
si Italia " pasiona viitorul apropiat în conflictul dintre cei doi, desi unul abia urca, iar altul se prabusea. Notele lui
Machiavelli (ambasador al Florentei) s1 rapoartele lui Giustiniani (ambasador al Venetiei) ofera multe relatari despre
etapa prabusirii lui Cezar Borgia.
CEZAR BORGIA - OMUL. PRABUSIREA
Cezar Borgia încercase sa fie asemenea omonimului sau din antica Roma. Intrarile lui în cetatea eterna reproduceau pe
cele ale împaratilor. El însusi se îmbraca în costum de luptator roman. în spatele lui veneau care încarcate cu prazi.
Sub privirile stupefiate ale cetatenilor Romei, Cezar Borgia a vrut sa reînvie anticul spectacol al capturarii reginei
Palmirei, Zenobia, "îmbracata" cu lanturi de aur în primul car, dupa carul triumfal al lui Aurelian. Numai ca noua
Zenobia, Catarina Sforza, aflându-se sub protectia capitanilor francezi, nu s-a pretat la aceasta comedie bufa. Esuând
aceste încercari de care lumea râdea, Cezar Borgia a schimbat sistemul: a ordonat ca seniorii învinsi de el sa fie asasinati,
strangulati sau ucisi cu pumnale, iar pentru mai multa siguranta a întins masacrul si asupra copiilor mai mici sau mai
mari ai acestora.
Urmând modelele antice, Cezar Borgia traia în mare lux. Dupa ce a renuntat la purpura de cardinal, a vrut sa imite
opulenta de la curtea lui Ludovic al Xll-lea al Frantei, sub forma elegantei îmbracamintei, a unei escorte stralucitoare de
cavaleri îmbracati în catifea si aur, caii lor având potcoave de argint. Desigur ca lumea zâmbea subtire la asemenea
extravagante. A încercat sa depaseasca chiar pe tatal sau, papa Alexandru al Vl-lea, îmbracându-si oamenii à la française.
Se mai prezenta în fata publicului roman dichisit, astfel încât sa-si arate forta fizica. îmbracat în costum spaniol, calare,
el reedita lupte cu tauri în timpul sarbatorilor publice. Cam ridicol. Un contemporan scria ca, într-o zi, Cezar "a omorât
sapte tauri salbatici... si ta"ia capul unuia dintr-o singura lovitura, ceea ce paru Romei întregi un foarte mare lucru".
Adeseori iesea noaptea pe strazile întortocheate si marunte ale Romei si, la fel cum facea Caligula, intra în câte o taverna
si provoca încaierari cu indivizi de orice teapa. Avea pumnalul 9ata pregatit sa loveasca si daca lucrurile capatau o
turnura grava, garzile care îl însoteau loveau fara mila pe cel provocat de Cezar. Cauta sa afle pulsul opiniei publice fata
de el si fata de casa Borgia. în cârciumi rau famate, în localuri diverse, Cezar arunca vorbe urâte la adresa lui si a papei,
provocând pe cei prezenti. Daca vreunul se lasa Prins, era ucis imediat de Cezar si de oamenii lui.
Cu o cruzime de nedescris, el omora pe aceia care încercau sa Murmure împotriva dinastiei Borgia. Ca si lui Tiberiu din
antichitate, lui Cezar îi placea sa fie mai mult temut decât iubit. Burchard noteaza ca într-o zi, Cezar a taiat mâna dreapta
si o jumatate de limba unuia care îndraznise sa-l vorbeasca de rau undeva prin Borgo. Bucata de limba a fost legata de
degetul cel mic al mâinii taiate si au fost expuse doua zile în strada pentru ca lumii romane sa-i fie exemplu si
avertisment.
"Cezaritatea" în crestere daduse caracterului sau un ton deosebit, permitând acestui neom între oameni sa-si manifeste
adevarata fire. Când fusese numit cardinal, trimisul Ferrarei îl prezenta "ca o persoana de o mare Inteligenta si un
caracter deschis; are manierele unui mare principe si, în particular, are o dispozitie senina si vesela...". Dupa cinci ani era
duce de Romagna. Acum trasaturile nu sunt altele. Un contemporan nota: "Este omul cel mai semet pe caro I-am
cunoscut." Nu acorda audiente nimanui. Cu el putea discuta numai calaul sau, Micheletto.
Cu un fiu care vadea atare calitati, chiar papei Alexandru al Vl-lea a început sa-i fie teama. Ambasadorul venetian
Capello, predecesorul lui Giustiniani, observa ca: "Beatitudinea sa iubeste mult pe fiul sau, ducele, si are mare frica de
el." Giustiniani avea sa informeze pe doge ca Cezar stapânea în deplina libertate palatul papal si ca atunci când era el
prezent, papa nici nu mai dadea audiente, pentru a nu se compromite. Cezar revizuia si listele cardinalilor.
în spatele acestui fiu scelerat se aflau multe cadavre. începând cu Juan de Gandia, fratele sau. Multi camerieri iubiti de
papa dintr-un motiv sau altul au fost ucisi cu pumnalul sau cu otrava. Nobili, cavaleri, prelati, osteni au disparut
misterios din ordinul lui. O scrisoare din 12 noiembrie 1501 spune expres ca, în fata papei si a cardinalilor, Cezar a
împlântat pumnalul în pieptul "unei persoane" si ca ia observatiile papei, Cezar l-a amenintat ca daca nu va înceta va pati
la fel.
Ramân necunoscute motivele pentru care Cezar a omorât pe cumnatul sau, Alfonso de Aragon, care nu avea nici o
importanta politica. Se prea poate ca Cezar sa fi dorit sa dea Lucretiei un al treilea sot care sa fie mai folositor lui si
familiei. Lucretia ramânea vaduva un an si jumatate, fapt care arata ca nu se simtea nevoia unei înrudiri apropiate. E
drept ca Cezar ura pe Alfonso care venise de la curtea aragoneza. Cezar ura aceasta curte care facuse din casatoria lui
Alfonso o afacere. Se pare însa ca numai o ura veche nu ajungea pentru ca Cezar sa treaca la un nou asasinat în familie.
Numerosi istorici se opresc tocmai asupra unor laturi intime din viata Borgiilor. în intervalul celor patru ani care au
trecut de la moartea lui Juan pâna când Lucretia pleca definitiv la Ferrara, s-a vorbit cu multa insistenta despre anumite
relatii intime între diversi membri ai familiei Borgia. Mai ales ca dupa casatoria Lucretiei cu Alfonso de Aragon si
sfârsitul tragic al acestuia au intervenit fapte clare. Lumea romana a surâs când fata papei, fiind însarcinata, a avortat în
urma unor petreceri lungi si obositoare. Lumea a râs aflând despre paternitatea atribuita lui Alfonso, pentru micul Juan
nascut la 1498. Dupa moartea lui Alfonso, Lucretia njci n-a purtat doliul de vaduva. Dimpotriva, au urmat serbari si
petreceri vesele si imorale, chiar la Vatican, unde ea era adevarata stapâna si unde^în timpul absentei tatalui, ea era un fel
de "suverana a catolicismului". înainte de a merge la Ferrara, Cezar oferea papei si Lucretiei, tatalui si surorii, vestitul
bal al castanelor. între cei trei par sa fi existat niste legaturi intime de nemarturisit.
Mai mult decât tatal, Cezar arata în aceasta monstruoasa afectiune si un fel de pasiune violenta izvorâta din gelozie.
Chiar în intervalul dintre divortul Lucretiei de primul sot si casatoria cu Alfonso de Aragon, Cezar omorâse cu o lovitura
de pumnal pe Pedro Calderon, refugiat de frica chiar sub mantia de purpura a papei, pentru motivul ca ar fi primit niste
favoruri trecatoare din partea Lucretiei.
Alfonso, recunoscut ca barbat frumos, tulbura seninatatea lui Cezar. Mai era si foarte tânar si probabil ca Lucretia a fost
atrasa de tineretea si delicatetea sotului.
Alfonso cadea în plasa unor oameni imorali si criminali, iar sfârsitul lui nu putea fi decât tragic, foarte tragic. încercarea
de asasinat esuând, iar grija Lucretiei pentru Alfonso fiind puternic marturisita, lui Cezar nu i-a ramas decât sa-l trimita
pe Micheletto pentru a-l strânge de gât.
Cezar facuse tot felul de planuri în cazul mortii tatalui sau. Numai ca n-a stiut ca el însusi va fi grav bolnav, în timp ce
Alexandru al Vl-lea intra în agonie si murea. Facuse planuri care prevedeau omorârea cardinalilor dusmani ai casei
Borgia. Altele prevedeau împiedicarea lor cu forta de a veni la Roma. Alegerea ca papa a unui cardinal spaniol sau
francez prieten i-ar fi asigurat suita de cuceriri pe care le începuse atât de bine.
Ramas singur, fara sprijinul abilului parinte, nu stia cum sa iasa din multele încurcaturi foarte complicate. Daca ar fi avut
un plan concret dupa care sa exercite o puternica presiune asupra conclavului cardinalilor, înca ar fi avut timp sa o faca.
Desi restabilit, Cezar n-a aratat ca are vreo intentie certa sa intervina prin acte violente, energice. A stat, dimpotriva, plin
de teama, de o parte, sa vada cum vor decurge lucrurile, în functie de noul papa ce urma sa fie ales. în discutiile cu
Machiavelli, Cezar explica inactivitatea sa prin lovitura Primita de moartea tatalui-papa.
Exista diferite opinii cu privire la textele contemporanilor care vorbesc despre soarta Borgiilor într-un viitor ce s-ar fi
consumat normal. Se vorbeste si despre posibilitatea ca însusi Cezar sa fi dorit sa fie ales papa. în acest caz ar fi trebuit
sa renunte la viata lumeasca si sa îmbrace purpura de cardinal. La moartea lui Alexandru al Vl-lea, Cezar ar fi putut avea
majoritatea, eliminând pe câtiva cardinali opozitionisti. El o putea face. Avea mijloacele si taria morala. Ar fi putut sili
pe Alexandru al Vl-lea, când traia, sa-l "numeasca" în functia de papa, chiar fara a avea avizul conclavului. Alexandru al
Vl-lea s-ar fi putut retrage din înalta sa functie. Un asemenea plan nu era nou si mai fusese încercat.
însa Alexandru al Vl-lea se arata extrem de viguros. Traia o a doua tinerete. Cezar nu-si împlinise planurile si nu-si
întarise cuceririle facute. Primul a cazut repede în mormânt fara a mai spune ceva, iar al doilea a ramas stupefiat în fata
evenimentelor.
Din discutiile lui Cezar cu Machiavelli trebuie sa întelegem ca moartea tatalui a distrus "arma secreta" a fiului, care nu-si
mai putu reveni de pe urma loviturii. Visul pentru obtinerea tiarei papale s-a prabusit. Daca ar fi reusit, Vaticanul ar fi
avut cel mai infam si mai imoral dintre papi.
Clipele care trebuiau sa-l duca la prabusire pe acela care a înotat în sângele altora se apropiau. Steaua lui apunea. Mai
facea ultime eforturi. în noaptea când Alexandru al Vl-lea murea, Cezar a facut un gest care parea sa aiba un rol deosebit.
Oamenii de arme devotati lui, în frunte cu Micheletto, coborând din apartamentul lui Cezar, au încuiat toate usile care
dadeau spre apartamentul papei. Cu pumnalul în mâna, unul dintre ei l-a amenintat cu moartea pe cardinalul Casanova,
daca nu-i da cheile de argint ale tezaurului papal. îngrozit, cardinalul i-a dat cheile, iar oamenii lui Cezar au luat argintul
si aproape 100.000 de ducati.
Era de fapt o hotie vulgara. Zilele urmatoare Cezar n-a dat nici un semn de viata. Omul care parea gata la actiuni de o
îndrazneala nemaipomenita, ramas fara ghid, se lasa în voia sortii. Facea pe bolnavul pentru a ramâne la Roma pâna la
adunarea conclavului. Conclavul i-a trimis ordinul de a parasi castelul Sant-Angelo. Cu un mic detasament de 60 de
oameni, Cezar pleca din Roma la 2 septembrie 1503. Nu stia încotro sa se îndrepte si ce sa faca. Pius al lll-lea muri peste
26 de zile. Cezar obtinu autorizatia de a reveni la Roma, încercând sa zareasca o raza de lumina de unde sa-i apara
viitorul. Noul candidat la scaunul papal era Giuliano della Rovere, dusmanul cel mai feroce al Borgiilor, si Cezar se
arunca în bratele lui. Dupa trei zile, noul papa fu ales sub numele de luliu al ll-lea si Cezar îsi stabili locuinta din nou la
Vatican.
Putin înainte de alegeri, Machiavelli sosise la Roma ca ambasador al Florentei. în rapoartele sale, trimise signoriei
aproape zilnic, sunt înregistrate cu precizie starile de nesiguranta prin care trecea eroul sau. Nu mai era Cezar cel de
odinioara. Condotierul îndraznet, omul care lua masuri si hotarâri rapide disparuse. Ramas singur cu propriile calitati,
fara sprijinul tatalui, Cezar se arata asa cum era. Nici un pic de îndrazneala pentru a mentine senioriile Romagnei. Nimeni
nu-l ajuta, nu-l putea ajuta. Nu arata nici un fel de intuitie politica pentru jocul ascuns al intrigilor sau diplomatiei, nici o
viziune asupra evenimentelor, nici un fel de cunoastere a oamenilor. Machiavelli îl vazu, plin de stupoare, unindu-se cu
Giuliano, parca uitând ura acestui cardinal fata de tot ce se numea Borgia. Burchard se mirase si el în notele din Diarum-
u\ sau, când, la 22 august 1503, Cezar jura ascultare conclavului cardinalilor.
Acum situatia lui Cezar era grea. Fostul papa Pius al lll-lea se declarase de la început împotriva fortei. El spunea: "Nu
vreau sa fiu un papa al armelor." Nu-i iubea nici el pe Borgii. La 31 octombrie 1503 fusese ales papa luliu al ll-lea. si el
ura familia Borgia. Machiavelli însemna ca Cezar astepta totul de la noul papa. Dupa alegerea acestuia, Cezar ezita între
a pleca la Genova, de unde sa ridice cei 200.000 de scuzi plasati la bancile de acolo, iar de aici sa plece spre Romagna, si
între a ramâne la Roma, unde papa urma sa-l numeasca capitan general, asa cum i-a promis. Machiavelli socotea bine ca
luliu al ll-lea n-a uitat vechea ura si-l retinea pe acest Borgia pentru a-l însela. Machiavelli nu-l mai recunostea pe Cezar:
nu mai era acelasi întreprinzator si orgolios. "El se lasa sedus de o mare încredere; socoate cuvântul altuia ca fiind mai
sigur decât al lui si ca el însusi trebuie sa-si tina angajamentul luat fata de cei din aliantele de familie." Pentru a elimina
unele pericole ale momentului, Cezar rupea si negocierile de casatorie ale fiicei sale, Luiza, atunci în vârsta de 3 sau 4
ani, cj fiul Isabellei d'Este si ai lui Francesco de Gonzaga. si-a îndreptat atentia si negocierile de casatorie cu "deplina
încredere" spre o ruda a noului papa, Francesco Maria della Rovere. însa luliu al ll-lea nu se grabea spre o alianta atât de
dubioasa.
în acest timp, trupele venetiene înaintau fara prea multa rezistenta în Romagna. Machiavelli s-a grabit sa aduca el însusi
aceste vesti la cunostinta lui Cezar, pentru a vedea efectele. însa Cezar, în afara de "cuvinte pline de venin si de pasiune"
si de multa furie, n-a demonstrat nimic, nici un plan de perspectiva. în schimb a adus tot felul de injurii la adresa celor
zece din Florenta si nadejdea ca în curând va veni si rândul florentinilor, care nu l-au ajutat atunci când le-a solicitat
alianta.
Acum, când steaua lui mergea spre declin, Cezar se arata prea nehotarât si prea slab pentru a-i fi cuiva teama de el. Unii
mai credeau ?a el tine în mâna conclavul cardinalilor si chiar pe papa luliu al ll-lea. Ir,sa tocmai acum Machiavelli
constata ca evenimentele se precipitau Cu multa rapiditate în defavoarea lui Cezar. Multi erau de parere ca el va sfârsi rau
de tot. Ultimele evenimente l-au zdruncinat cu totul pe Cezar, care nu era obisnuit sa suporte nici un fel de lovitura.
Atunci când Machiavelli îi adusese la cunostinta refuzul signoriei florentine de a-i acorda un salvconduct pentru a trece
peste teritoriul republicii, Cezar i-a ripostat ca va face totul: se va împaca cu venetienii, va cheltui toti banii, va folosi
toate prieteniile, numai pentru a face rau Florentei. în raportul sau catre signorie, Machiavelli era de parere ca trupele lui
Cezar care se îndreptau spre Toscana sa fie dezarmate si împrastiate, notând ca si papa s-ar fi exprimat catre oamenii sai:
"în ce priveste siguranta ducelui, faceti cum va va placea." Interesant principiu moral al altui papa!
în fine, dorinta papei de a-l vedea departe de Roma se îndeplineste. La 19 noiembrie 1503, Cezar se îndrepta spre Ostia
pentru a se îmbarca. Dar papa luliu al ll-lea îi pregatea o cursa. îl anunta printr-un mesager ca îi cedeaza întreaga
Romagna, cu învestitura legala. Cezar trebui sa refuze, întrucât trimisese trupele sale spre Toscana. Era de prisos sa mai
accepte tratatul cu papa. Atunci, cardinalul de Voltera avu grija sa execute ordinele primite si prelungi pregatirile de
plecare. între timp, curieri grabnici opreau în Toscana pe soldatii trimisi de Cezar. în aceeasi seara, Machiavelli informa
signoria despre acest lucru. El observa cu ironie ascutita ca noul papa nu a uitat nimic si plateste cu vârf si îndesat
"datoriile" vechi.
Cezar era retinut la Ostia. Trupele borgiene au fost oprite în Toscana, iar Micheletto a fost facut prizonier. Papa luliu al
ll-lea nu mai putea de bucurie. Prinderea lui Micheletto va duce la dezvaluirea crimelor, cruzimilor, furturilor,
sacrilegiilor si relelor provocate timp de 11 ani la Roma si în afara ei de catre Porgii.
Umilit si descurajat, Cezar e întors la Roma, în orasul în care intrase de atâtea ori ca stapân. Nu cu mult timp în urma.
Pazit de oamenii papei, el trece dintr-un apartament în altul. La 5 decembrie 1503, când avu loc încoronarea lui luliu al
ll-lea, Cezar era pazit de o garda-numeroasa la Castel Rio. Pentru orice eventualitate...
Un contemporan scria ca Cezar sta ca într-o cusca. Dar nu ca un leu. încerca o senzatie de prabusire. Mai avu puterea sa
tatoneze casatoria fiicei lui cu un Rovere. Un ambasador îl vazu plângând, când garda îl dusese spre închisoare, tocmai în
camera în care, cu trei ani înainte, Micheletto sugrumase, din ordinul si de fata cu Cezar, pe Alfonso de Aragon. Aici îl
viziteaza Guidobaldo d'Urbino, caruia îi luase toate averile. în genunchi, Cezar se târaste si-i implora iertarea, jurând sa-i
restituie totul si blestemând memoria tatalui sau care provocase atâtea "excese". Se scuza pentru râul facut,
"învinovatindu - si tineretea, sfaturile rele, proastele obiceiuri si firea rautacioasa a tatalui sau, papa. al carui suflet îl
blestema...".
Acesta era Cezar Borgia? Un om care se umileste în fata tuturor, care cerseste sprijin? Nu vedea cum se misca tot mai
aproape pumnalul amenintator al lui luliu al ll-lea. Nu simtea cum a ramas aproape singurul supravietuitor al unei familii
acoperita de oprobiul întregii lumi. Nu intuia mâna razbunatoare a contemporanilor, care se întinde încordata spre el.
Acum, când se prabusea, umanistii din epoca si poetii de ocazie au scris din nou cu multa verva despre Cezar Borgia.
Aceia care în timpul domniei borgiene scriau poeme pline de lauda despre un Cezar Borgia di Francia, în momentul
caderii lui îi fac epigrame pline de cruzime si de rautate, unele sub forma de epitafe pline de venin. Sannazaro, un poet
napolitan, îi trimitea versurile-epigrama: "Aut nihil, aut Caesar vuit dici Borgia: quid ni? Cum simul et Caesar possit et
esse nihil. Omnia vincebas, sperabas omni, Caesar: Omnia deficiunt, incipis esse nihil."
A vrut sa fie Caesar, dar "a început sa fie nimic"!
si-a uitat chiar si propriile planuri: sa reintre cu armatele în Romagna sau sa dea o lovitura si sa se proclame tiran chiar la
Vatican!? îsi oferea serviciile Florentei, de la care cerea doar trupe pentru a recuceri Romagna.
luliu al ll-lea promisese multe lui Cezar, care astepta încoronarea papei si numirea lui ca gonfalonier. Multi credeau ca
Cezar va fugi din Roma, caci pe actualul papa îl tinuse zece ani în exil. Un timp lucrurile nu fusesera clare. Papa nu zicea
nimic. Deci... bisogna aspettare, trebuie sa asteptam, caci papa va trebui sa ia o pozitie. Vizitat de prieteni si de
neprieten:, Cezar îsi arata furia pe Florenta, pe Venetia, pe Franta, pe papa. Se faceau multe pronosticuri sumbre asupra
soartei lui Cezar, daca mai ramânea la Roma. încep deceptiile. Un conclav ai cardinalilor trece fara ca el sa fie numit
gonfalonier.
Papa luliu al ll-lea facuse multe promisiuni si nu avea cum sa le onoreze. Acum facea jonglerii, giocoli di mezzo, ca sa
treaca vremea. Mai exista si complicatii politice. Pe primul loc e conflictul franco-spaniol, în care papa trebuia sa se
decida. Apoi problema Romagnei, unde venetienii înaintasera, scuzându-se ca au pornit din ura împotriva lu' Cezar
Borgia si nu împotriva curiei papale, luliu al ll-lea se prefacea a Primi scuzele republicii venetiene. în fine, a treia
problema foarte dificila era chiar Cezar. îi datora si-i promisese multe, dar nu-si putea respecta cuvântul, luliu al ll-lea
considera Romagna un teritoriu al statului papal si nu il putea lasa lui Cezar. Voia sa scape de acesta, dar fapa sa lase
impresia ca l-a alungat din Roma. De aceea îl sfatui sa P'ece în Romagna cu trupele care i-au ramas. în aceste
împrejurari, Cezar insista pe lânga Machiavelli sa obtina de la signoria florentina permisul de libera trecere pe teritoriul
republicii spre Romagna.
însa nici Cezar nu era hotarât. Nu stia bine ce vrea. Sa plece pe uscat sau sa debarce la Spezia si de acolo la Ferrara, unde
se afla Lucretia?! Loviturile destinului pareau sa-l fi darâmat.
Ca totdeauna, Florenta îi refuza trecerea peste teritoriile sale. Papa este bucuros de acest refuz, dar dorea sa scape într-un
fel de Borgia. Acesta ameninta din nou Florenta; declara ca-i poate face rau, ca se va alia cu Venetia, cu diavolul... Mai
are prieteni, si bani, si oameni cu care sa faca rau republicii. în raportul sau catre signorie, Machiavelli sfatuieste pe
florentini sa dezarmeze trupele lui Cezar care au pornit peste teritoriul Florentei. La Roma nu mai tine nimeni seama de
Cezar Borgia.
în aceste conditii, Cezar îsi împartea trupele în doua grupe: 700 de calareti trebuiau sa treaca peste teritoriul republicii
florentine. Acestia vor fi dezarmati si trimisi la vatra. El pleca cu 500 de oameni la Ostia, cu gândul de a se îmbarca. însa
Cezar era adus în stare de arest la Roma.
La Roma, crimele si gravele fapte ale Borgiilor încep a iesi la lumina. Martorii oculari, care tacusera odinioara de frica,
vorbesc acum deschis. Ei descriu cu lux de amanunte lugubrele evenimente si tragedii provocate de Borgii. Cu bucurie
rautacioasa, Machiavelli anunta signoria ca un individ, arestat si trimis sa fie decapitat de calau, a declarat ca a otravit
din ordinul lui Alexandru al Vl-lea câtiva cardinali, luliu al ll-lea se bucura la rândul lui ca poate actiona. Restituie
familiei Gaetani bunurile si fiefurile confiscate si trimite un voluminos dosar al Borgiilor în vederea deschiderii unui
mare proces. Zi de zi, Machiavelli informeaza despre evolutia evenimentelor, notând ca se asteapta mandatul de arestare
pentru Cezar Borgia (decembrie 1503). Familia Orsini dorea si ea procesul cu nerabdare. în acest timp, Cezar nu putea
întreprinde nici o actiune, caci simtea sabia lui Damocles deasupra capului sau. Dupa ce a predat toate cetatile,
fortaretele si orasele care se aflau în mâna capitanilor sai, Cezar a fost "scapat" de papa, care-i lasa drum liber spre
Neapole.
însa destinul e prin apropiere. La 23 mai 1504, Cezar era arestat de Gonzalvo de Cordoba, în numele regelui Castiliei,
caruia papa luliu al ll-lea îi facuse abile mustrari ca permite unui asemenea om sa stea în regatul sau, un om care,
desigur, urmarea sa-si încerce norocul armelor în viitorul apropiat. La 10 august 1504, Cezar Borgia era trimis pe o
galera spre Spania, pazit de Prospero Colonna, unul dintre cei mai mari dusmani ai Borgiilor. închis la început în
fortareata Chinchilla, a fost trecut de aici la castelul de la Mota, nu departe de Medina del Campo. A stat în aceasta
închisoare pâna în 1506. De aici a scris regelui Frantei care nu i-a raspuns. A scris Lucretiei, ajunsa ducesa de Ferrara
dupa moartea socrului ei, Hercule, dar scrisoarea a fost interceptata. Nu se stie prin ce împrejurari, Cezar a reusit sa
evadeze, la 25 octombrie 1506, sarind de la o mare înaltime, din turnul Homenaje. De aici a fugit la cumnatul sau, Jean
d'AIbret, regele Navarrei, unde ceru azil. Dar sfârsitul era aproape. Parasit de lumea întreaga, Cezar Borgia, simplu
condotier al unui mic print muntean, cadea într-o ambuscada într-o seara de sfârsit de iarna, lipsit de orice glorie, sub
zidurile fortaretei Viana, la 12 martie 1507. împlinise 31 de ani.
în timp ce cadea într-o baie de sânge, murind cu fata spre stele, oare fantomele victimelor lui îi vor fi tulburat momentele
agoniei?
Papa luliu al ll-lea fusese emotionat auzind vestea evadarii dusmanului lui de moarte. Acum se bucura de moartea lui
Cezar. Caci era un dusman sângeros si îndraznet care putea fi periculos, chiar daca era departe.
Norocul Borgiilor crescuse si disparuse cu repeziciunea unui meteor. înmormântat în micul sat Viana, i s-a pus un epitaf
cu un maret elogiu al vietii sale plina de aventuri si victorioase expeditii militare. Peste câtiva ani, episcopul de
Pampeluna, de care tinea satul Viana, a dispus sa fie scoase resturile aceluia care însemna acolo un lucru "nedemn si un
sacrilegiu". Ce mai ramasese din Cezar Borgia a fost îngropat mai departe de biserica si a disparut si de acolo. La Viana
n-a ramas nimic din amintirea aceluia care, pentru un timp, fusese unul dintre cardinalii acestei biserici.
Episcopul Antonio de Guevarra descria, la 1523, mormântul si epitaful ae pe urna. în secolul al XVIII-lea în biserica din
Viana nu se mai gasea nimic. Chiar locul era "ocupat" de altcineva. S-a aflat ca la sfârsitul secolului al XVII-lea, un
episcop de Calahorra ordonase sa fie scoasa urna cu cenusa lui Cezar Borgia, pentru ca pastrarea ei în biserica era o
adevarata "profanare".
A fost Cezar Borgia cel din realitate modelul ideal al principelui ui Machiavelli? E o întrebare careia i s-au dat
numeroase raspunsuri, "criitorul florentin i-a admirat sângele rece, stapânirea de sine, energia, simtul politic, spiritul
hotarât în actiuni. L-a vazut capabil de fapte mari. Ta un exemplar rar pentru observatie si studiu. Un tiran desavârsit.
Mai târziu îl vazu învins, comitând erori, credul în cuvântul mincinos al apei luliu al ll-lea, ceea ce era o mare eroare
politica. în locul ândriei au aparut lasitatea, josnicia. Machiavelli l-a vazut "alunecând Pre mormânt". El nu si-a omorât
idolul, nici nu l-a aruncat în prapastie.
L-a observat si ni l-a prezentat în contururile depline ale condotierului si tiranului. De altfel, Machiavelli a scris
Principele peste zece ani; Cezar Borgia murise de mult, însa imaginatia libera, dominata de ideea eliberarii Italiei, a mers
tocmai spre aceasta imagine de demult, din vremea victorioasei existente a lui Cezar Borgia, estompând-se trasaturile
negative ale eroului.
Oare nu cumva si traditia istorica a faurit o imagine nu prea adevarata asupra lui Cezar Borgia? Poate legendele care au
înconjurat dinastia Borgiilor, faptele lor monstruoase, incredibile, sa fi contribuit la aceasta!
Sfârsitul banal al lui Cezar, banal pentru epoca aceea, din momentul în care murea papa Alexandru al Vl-lea, este departe
de imaginea viteazului si îndraznetului condotier cu care ne-a obisnuit numele de Cezar Borgia. N-a fost nici un mare
capitan, cum s-a afirmat adeseori. A cucerit cetati si fortarete sau orase. Dar nu prin abilitate strategica sau eroism, ci
prin tradare si înselaciune. Rar episod de razboi în care sa-i fi revenit meritul unei victorii, pe care în realitate îl aveau
comandantii trupelor sale. Din punct de vedere militar a fost unul din cei mai necinstiti purtatori de sabie. Faptul ca în
interval de doi ani a acaparat un vast principat în Italia centrala nu se datora lui. Pentru Cezar lucra de departe un abil om
politic, mester în intrigi si în finete diplomatica. Acest parinte al intrigii era papa Alexandru al Vl-lea.
Cezar Borgia n-a fost o personalitate istorica. Din clipa mortii tatalui, pentru Cezar a început prabusirea. Nu se
deosebeste, în aceasta privinta, de alti bastarzi pontificali din aceeasi epoca, din secolele al XV-lea si al XVI-lea. Urmasi
nelegitimi ai unor papi imorali, degenerati fizic si moral, ei primeau tarele parintilor lor. Franceschetto Cibo n-a facut
nici un gest de a porni în vâltoarea aventurii. Nici Piero Lodovico Farnese n-a reusit sa creeze o noua dinastie, cu
putinele lui mijloace militare si diplomatice. Tatal sau, papa Inocentiu al Vlll-lea, era prea batrân ca sa-si poata ajuta fiul.
Dintre bastarzii pontificali, cele mai multe sanse politice le-a avut Cezar Borgia. Tatal sau a fost un papa imoral, dar abil
în negocierile diplomatice, nu avea nici un fel de scrupule si nu cunostea nici un obstacol în drumul pentru înfaptuirea
planurilor cu privire la aranjarea familiei, a copiilor lui. Chiar Cezar avea mai multe calitati decât ceilalti bastarzi
pretendenti la puterea politica în Italia. Firea lui sângeroasa era adeseori gata la acte de îndrazneala, simtindu-se sprijinit
de cineva: de tatal sau si de propriile forte militare. N-a avut nici un fel de ezitare morala, de constiinta. Nu s-a aruncat în
bratele instinctelor sexuale. Daca în diverse împrejurari politice n-a pus sabia în actiune, în schimb si-a valorificat din
plin ambitia si criminalitatea care-l stapâneau. Cezar a reusit totusi sa intre în istorie, spre deosebire de ceilalti bastarzi,
tocmai datorita trasaturilor lui negative puse în serviciul unor interese politice importante pentru Italia secolelor al XV-
lea si al XVI-lea. Lui Machiavelli i-a scapat din vedere opera neobosita a papei Alexandru al Vl-lea pusa în serviciul
norocului lui Cezar. De asemeni, el n-a facut deosebire între ceea ce era caracteristic epocii si necesitatilor cerute de
realitatile istorice, de ceea ce tinea de natura, de caracterul morbid al eroului sau. Tocmai de aceea el nu ne-a prezentat
real pe omul Cezar Borgia. Machiavelli a ramas prea mult la viziunea sa politica cu privire la necesitatea unificarii Italiei
si a neglijat sa faca o analiza mai realista a eroului sau, a unificatorului, asa cum l-a vazut el.
Se poate spune, despre sfârsitul istoriei Borgiilor, ca unul din ei a primit o coroana, dar fara merite strategice, sau
politice, sau diplomatice, ci numai prin subterfugii, capcane, otraviri, asasinate si, mai ales, cu ajutorul atotputernic al
tatalui-papa si cel militar al lui Ludovic al Xll-lea. Iar el, Cezar Borgia cel adevarat, era gol de calitatile unui mare
comandant sau ale unui principe capabil sa creeze un stat durabil. Machiavelli îl urmarise ca secretar, iar apoi ca
ambasador al republicii Florenta. Prins si surprins la început de vioiciunea ducelui de Romagna, trebui sa constate la
sfârsit, cu o mare surprindere, ca eroul sau a devenit un om sters, fara calitatile pe care i le atribuise. însa când, peste zece
ani, Machiavelli scria al sau Principe, uitase momentele care-i relevau pe adevaratul principe. Caci moartea papei
Alexandru al Vl-lea a însemnat de fapt si moartea principelui. A murit si maretia cu care se înconjura. S-a pierdut în
firele încâlcite ale unei politici jalnice, marunte si complicate. Cezar Borgia era si se simtea strain în subtilul joc
diplomatic al papei luliu al ll-lea. Aparea ca un naiv lipsit de orice orientare. Numai având la spate sprijinul si directiile
date de tatal sau, Cezar putuse sa fie ceea ce vazuse Machiavelli: Principele, erou al nazuintelor de unificare ale Italiei.
Acum, cel ce dorea sa devina stapânul Italiei se arata a fi un mic capitan si un mare criminal.
Acestea sunt trasaturile lui adevarate. Chiar daca unii istorici, biografi sau aparatori ai Borgiilor încearca sa vada în el un
instrument al laicizarii patrimoniului Vaticanului sau ca, eventual, ar fi putut sa fie un unificator al Italiei.
Nici nu se stie daca planul lui era chiar acesta. Sigur este ca el yoia sa-si creeze un regat în Latium si Italia centrala. Cel
mult putea sa înscrie în planul sau si Toscana. Se oprea însa la granitele Lombardiei, în nord, si la cele ale regatului
Neapole în sud. într-o parte si în alta venea în conflict cu puterile straine, ceea ce nici nu dorea si nici nu avea capacitatea
militara sâ o faca. Mai ales ca pentru micile lui planuri se folosise si de trupele regelui Frantei. Pentru a reusi, ar fi trebuit
sa se lepede de tutela Frantei, pentru care el nu era decât un fel de locotenent general pentru Italia. Trebuie remarcat ca
Cezar nu avea aptitudinile necesare pentru a deveni ceea ce credeau altii despre el. Desigur ca imaginea despre un Cezar
Borgia, principe ideal, care sa realizeze unitatea politica a Italiei, apartine lui Niccolo Machiavelli. De la el a pornit
întreaga conceptie falsificata despre visurile, posibilitatile, aptitudinile si virtutile politice ale lui Cezar Borgia. Unii au
cautat niste scuze pentru actiunile nefaste ale eroului. Este adevarat, calcarea juramântului, otravirile, crimele de tot felul,
represaliile sângeroase care au umplut dincolo de limite scurta lui viata, nu au constituit o exceptie pentru epoca lui. La
curtile italiene se întâlnesc în secolele al XV-lea'si al XVI-lea condotieri si diplomati care au dus o viata îndoielnica, de
lipsa de buna credinta, de crime secrete. Dar, în activitatea lui Cezar Borgia nici un gest de noblete sau de bunatate
sufleteasca nu întrerupe seria de acte criminale si de manifestari imorale. Ceea ce la altii aparea din când în când, la el
devenise un mod de viata, care tinea de propria natura si obisnuinta, a lui Cezar în particular si a dinastiei Borgia în
general.
Se stie ca epoca i-a împrumutat câteva din trasaturile ei, care au devenit trasaturile lui, însa într-un fel cu totul sinistru. El
încerca sa introduca drept lege ceea ce nu era decât un accident sau un episod exceptional în politica, în guvernare sau în
razboi. Un cronicar contemporan observa cu mare patrundere ca toate statele au învatat de la Cezar Borgia, care nu era
prea destept în ale armelor, ca totul se poate câstiga prin puterea tradarii si a banilor. De fapt, principele unificator al lui
Machiavelli s-a dovedit a fi mai curând un motiv al ruinei politice si militare a Italiei.
Cezar îsi începea cariera prin asasinarea fratelui sau, duce de Gandia. Urma apoi un masacru neîncetat care eclipsa opera
criminala a unei duzini de principi ai Renasterii. Ţelurile si trasaturile comune cu tatal sau i-au asigurat atâta libertate de
actiune, cum n-a avut nici un alt bastard pontifical. Raspunderea istorica a lui Alexandru al Vl-lea în legatura cu aceasta
problema încarca si mai mult vina lui. Trebuie mentionat ca nici toata vina monstruozitatilor dinastiei Borgia nu poate fi
aruncata pe Cezar, scotând din culpa pe Alexandru al Vl-lea. Pentru a scuza unele acte ale papei, Gebhart spune ca papa
a fost instrumentul docil al lui Cezar, începând cu anul 1497. Ca "el (papa, n.n.) este demn de orice mila... Ca Valentinul
a fost demonul familiei. Deci el trebuie sa poarte partea cea mai grea a blestematei glorii a Borgiilor".
în realitate exista o comunitate de dispozitiuni imorale care facea din ei un cuplu perfect. Ca fiul a recurs la amenintari
pentru a-si îndeplini vointa, este sigur. însa e vorba de un fel de asociere la rau, la actiuni criminale, care tine de aceeasi
familie. Amândoi au aceleasi trasaturi, întrebuinteaza aceleasi mijloace: infidelitate politica, asasinate cu otravuri sau cu
pumnalul. Alexandru al Vl-lea era mereu gata sa curete terenul pentru fiul sau. Dupa asasinarea ducelui de Gandia.
tabloul familial devine mai complicat si mai lugubru, actiunile vinovate ale tatalui armonizându-se si unindu-sc cu cele
oarbe si violente ale fiului.
De aceea se pare ca totusi judecata aspra a lui Guicciardini, atât de mult hulita uneori, acuzata de subiectivism sau
partinitate, este cea mai apropiata de exprimarea adevarului cu privire la familia Borgia. El recunoaste ca în vremea lui
Alexandru al Vl-lea s-a manifestat din plin un fel de îndemânare si istetime deosebite, la fel ca si alte virtuti spirituale.
însa toate acestea erau depasite cu mult de vicii. Pentru Giucciardini, papa Alexandru al Vl-lea "avea obiceiuri obscene,
era fara rusine si fara atasament pentru adevar, nu avea nici buna credinta, nici religiozitate; era de o zgârcenie
nesatioasa, de o ambitie nemarginita, de o cruzime mai mult decât barbara, de o încapatânare plina de înflacarare pentru
a-si ridica copiii prin orice mijloace. Acestia erau numerosi si nici unul dintre ei nu era prin nimic mai putin detestabil
decât tatal lui daca, pentru a înfaptui sfaturile lui depravate, ar fi avut nevoie de un mijloc depravat". Pentru Guicciardini,
primul loc în ale reielor revine lui Alexandru al Vl-lea, iar Cezar urmeaza imediat tatalui.
întrucât destinul a facut ca aceasta dinastie sa se urce pe tronul pontifical, ea a capatat în istorie un relief si un loc mai
important, dar în acelasi timp si o sumbra celebritate. Zadarnic au încercat scriitori catolici sa-i apere pe Borgii si, în
primul rând, pe papa Alexandru al Vl-lea. Multi au afirmat ca unii papi de dinaintea sau de dupa Alexandru al Vl-lea n-
au fost mai buni decât acesta. Zadarnicia acestor încercari rezulta din faptul ca nici o alta familie din acea epoca n-a facut
o arma permanenta din crima, nici lege din tradare, din înselaciune si din simonie, izvor de putere si de profit material.
Cu o adevarata si totala inconstienta în materie de crima si de erotism, papa si fiul au ignorat orice frâna morala în
satisfacerea Instinctelor si înclinatiilor lor imorale.
A fost o istorie cu totul neobisnuita din perioada Renasterii italiene!
III. LUCREŢIA BORGIA
Tineretea Lucretiei Borgia
Dupa un act care se pastreaza la Valencia, Lucretia s-a nascut la 18 aprilie 1480. Astrologii romani si spanioli l-au
felicitat pe cardinalul Rodrigo Borgia pentru maretul viitor al fetei, asa cum îl fagaduiau stelele. Era o fetita blonda si
avea sa poarte în istorie numele de Lucretia Borgia. Trebuie sa-i fi fost tare draga aceasta fetita aurie omului negricios
care era Rodrigo Borgia. Fiica a unui cardinal atotputernic, Lucretia va ajunge sa aiba o pozitie exceptionala în Vatican
si la Roma. Vizitata de "lumea buna", aristocratica, a Romei, ea avea privilegiul de a fi tratata si onorata ca o principesa
legitima. Fire înzestrata, ca si tatal ei, cu o minte ascutita, gratia unei tinereti fara sfârsit, cu care sunt dotate blondele de
natura ei, ochii limpezi, iar sângele spaniol dadea caldura privirii.
Lucretia si-a petrecut anii copilariei în casa Vanozzei, mama sa. Casa se gasea în cartierul Ponte, în Piazzo da Merlo,
doar la câtiva pasi de palatul cardinalului Rodrigo Borgia. Era unul din cele mai animate cartiere din Roma. Pe aici se
trecea spre podul Sant - Angelo si spre Vatican. Aici se stabilisera cei mai muiu negustori si bancheri din Florenta,
Genova si Sienna. Tot aici locuiau functionarii pontificali si, desigur, tot aici îsi fixau sediul si marile curtezane ale
Romei. Familii nobile se gaseau putine în Ponte, probabil pentru motivul ca Orsinii nu le permiteau acest lucru.
Interiorul nu se deosebea de locuintele romane de la începutul Renasterii. Era destul de întunecos si lipsit de eleganta.
Niste scari masive duceau spre locuinta propriu-zisa, care se compunea dintr-o camera mare si câteva camere secundare
pavate cu dale si care nu erau acoperite de covoare. Plafonul era format din grinzi legate cu parchet, peste care se
întindea un strat de pictura. De obicei peretii erau albiti si numai bogatasii îi acopereau cu tapiserii. Picturi putine. se prea
poate ca în salonul Vanozzei sa fi existat portretul lui Rodrigo. In orice caz existau imagini de sfinti si ale Madonei, în
fata careia ardea permanent o candela. Mobilele erau grele. Paturi mari si largi; scaune înalte din lemn sculptat, uneori în
numar mare si asezate în jurul peretilor. Un sipet urias din lemn pictat, un fel de ladoi, închidea lenjeria de zestre. Exista
si un dulap pentru vesela cdin aur, argint sau faianta. Uneori se facea mult zgomot cu aceste bunuri. Poate existau câteva
lucruri vechi, caci era epoca sapaturilor romane. în casele burgheze înca nu existau carti. Imprimeriile italiene si cele
gerrnane vor edita abia în acesti ani carti variate, mai ieftine si rjiai numeroase. Aparuse si se raspândise inventia lui
Gutenberg: litera rrjobila de metal. Garderoba era bogata. Toti cardinalii aveau bani multi, ce sa mai vorbim de
cardinalul Rodrigo Borgia! Avea destul pentru a da o educatie aleasa copiilor. Iesit din mediocritate, el însusi tinând la
maretie, se îngrijea ca si ai sai sa aiba conditii de maretie. Copiii si nepotii... Toti!
în asemenea casa întunecata si-a început copilaria Lucretia. Apoi s-a mutat cu mama ei într-o casa mai mare, în cartierul
Regola. Cu educatia mergea probabil mai greu. Calci Vanozza a capatat noi soti-protectori, în afara de "protectorul"
principal, Rodrigo. Dupa ce a trecut de 40 de ani, ea a fost mai libera. Rodrigo a cautat alte femei, tot mai tinere. Caci el
îmbatrânea.
Pentru a da o buna educatie acestei frumoase fetite, cardinalul o încredinta unei rude. Nu stim la ce data a parasit casa
mamei ei tânara Lucretia. A fost pusa sub tutela unej femei care a exercitat o mare influenta asupra ei si asupra întregii
familii Borgia. Aceasta femeie se numea Adriana din casa de Mila si era fiica |ui Don Pedro, nepotul lui Calixt al lll-lea si
var al lui Rodrigo. /kdriana fusese casatorita cu un Orsini. La 1489 era vaduva. Locuia într-un palat al Orsinilor, la
Roma. Cardinalul Rodrigo aveaj legaturi foarte strânse cu ea, fiindu-i confidenta slabiciunilor, intrigilor si proiectelor
pâna la sfârsitul vietii lui. Cardinalul i-a încredintat educatia fiicei sale, Lucretia, atunci o fetita. Ambasadorul de Ferrara
scrja, la 149?, ca Adriana se ocupa permanent de cresterea Lucretiei, în casa ei.' Desigur ca în educatie elementul central
era cel religios si, probabil, Lucretia a fost si vizitatoarea unor manastiri care se ocupau cu problerne de educatie
religioasa. în acel timp, pacatul nu le facea pe femei odioase, însa moravurile cereau chiar celor mai pacatoase dintre?
femei sa se conformeze datoriilor religioase si "sa aiba aerul de bune crestine". Gismondo Malatesta a ridicat o biserica
jn onoarea" amantei sale Isotta, care, fara îndoiala, vizita des biserica! De câte ori n-a fost biserica locul de întâlnire al
iubitilor, al amantilor etc.
Adriana se va fi gândit sa dea Lucretiei în primul rând o educatie crestina. Datorita acestui fapt putea ambasadorul
Ferrarei sa sPuna mai târziu ca Lucretia era o femeie "pioasa". stia» înca de tânara sa însele aparentele. Aparatorii
Lucretiei spun ca ea nu putea sa fie "o masca ipocrita", mai ales pentru femeile epocii. Ipocrizia» a convietuit cu °amenii.
Din când în când a avut chiar o pondere considerabila în 'storia omenirii. Epoca Renasterii n-a fost ferita nici ea de o
inflatie de ipocrizie. Mai ales morala persoanelor pe care le nominalizam si care au avut o viata imorala dincolo de orice
imaginatie. Caci prin educatie se întelege si morala pe care o traieste cel educat. Ce înseamna "educatie religioasa",
"corespunzatoare", pentru omul care duce o viata destrabalata? Poti omorî si apoi sa faci o rugaciune ca sa te speli de
pacat? Cam greu de înteles sofistica acestei filosofii a aparatorilor Borgiilor!
E adevarat ca au existat multe femei cu o buna si solida educatie umanista. în latura cunoasterii, nu a moralei. în perioada
Renasterii se facea mult caz de educatia îndreptata spre_ cunoasterea antichitatii clasice. Prin aceasta se ajungea la
eruditie. în acel timp, literatura beletristica, mai exact romanul, nu era înca la moda. Se învata a cânta din lauta. Se citeau
povestirile aspre ale lui Boccacio. Chiar cu prea multa placere. însa cartea imprimata era abia la începuturile ei. Teatrul
se nastea si el sub influenta trecutului clasic. Deocamdata exista reprezentarea dramatica anuala a carnavalului. Greaca si
latina ar corespunde astazi cunoasterii limbilor straine. Se citea destula poezie de calitate mediocra. Cum a citit si
Lucretia Borgia. Femeile au jucat un rol destul de însemnat în dezvoltarea unei poezii ocazionale, în saloanele italiene
din secolele al XV-lea si al XVI-lea. Cum se va întâmpla curând si în Franta, apoi în Anglia si Germania.
Daca la începutul Renasterii femeile din Italia au mers alaturi de barbati, curând, prea repede, au trecut în umbra. Au
devenit un instrument în mâna clericilor. în timpul Renasterii au existat femei instruite, pe care contemporanii le-au
numit virago, în sensul bun al cuvântului. Jacob de Bergam scria, la 1496, o lucrare intitulata Femei celebre (De claribus
mulieribus), tiparita la Paris în 1521, si în care termenul de virago voia sa desemneze o femeie care se ridica deasupra
sexului ei prin curaj, inteligenta si instruire, mai ales daca acestea erau întovarasite de frumusete si gratie. în Italia
Renasterii, educatia savanta sau clasica nu era dusmanul farmecelor sexului frumos. Dimpotriva. Modestia - pudor-
însemna pentru scriitorii epocii educarea farmecelor naturale ale unei femei bine dotate. Lucretia Borgia avea din belsug
toate gratiile, adica acelea care pentru cavalerul si omul epocii însemnau eleganta perfecta.
în secolele al XV-lea si al XVI-lea, tinere fete se asezau pe bancile din gradinile publice din Bologna, Ferrara sau
Padova, pentru a urmari studiul diferitelor ramuri ale stiintelor epocii. Pe primul loc se situa cunoasterea clasicilor. Mai
ales pentru femei. Studiile savante pentru femei erau îndreptate spre limbile clasice si comorile literare antice, elocventa,
poezie (de fapt versificatie) si muzica. Nu lipsea, ci era foarte la moda, diletantismul în materie de pictura, femeile fiind
adeseori "cunoscatoare" în probleme de arte frumoase.
Completarea educatiei se facea prin filosofie si teologie. Adeseori, în salile universitatilor, se întâlneau femei tinere care
straluceau în dispute savante de ordin filosofic sau teologic. Se citeaza mai multe femei savante din aceasta perioada a
Renasterii, în care lucrurile se petreceau ca în Banchetul lui Platon. în Franta, e|e vor depasi limitele, ajungând la...
Femeile savante ale lui Molière. în italia, un model pozitiv de educatie superioara a femeilor îl aflam în II Cortegiano al
lui Castiglione, sau în Asolani al lui Bembo, dedicat Lucretiei Borgia.
Lucretia n-a depasit nivelul mediu al pregatirii. Nici n-a avut o pregatire clasica. Avea însa pregatirea generala a epocii:
cunoasterea limbilor, muzica si desenul. stia broda frumos în matase si aur. Marturii din epoca spun ca vorbea si scria
foarte bine în spaniola, greaca, italiana si latina. Se pare ca sub influenta lui Bembo si-a perfectionat instruirea. Desigur
ca vorbea bine spaniola si italiana. Scrisorile ei (au ramas sute) sunt pline de sensibilitate, dar lipsite de profunzime.
Stilul este usor, iar scrierea energica. Probabil ceva din trasaturile tatalui. Un umanist german, Laurentiu Behaim din
Nurenberg, membru al academiei lui Pomponius Laetus, care a fost 20 de ani majordom în casa cardinalului Rodrigo
Borgia si care era un mare latinist, g învatat si pe copiii patronului aceasta limba. însa ei n-au ajuns decât la o imperfecta
cunoastere a limbii latine.
Atunci când a început sa înteleaga mai bine lucrurile, Lucretia a constatat o situatie neclara. Sotul mamei ei nu era tatal
ei. Ea si fratii sai erau copiii unui cardinal. Ciudata întâmplare. Biserica catolica era total împotriva unor asemenea
situatii si le condamna. De aceea trobuiau ascunse. Tratata drept "nepoata" cardinalului, ea îl venera pe Rodrigo. Lumea
în mijlocul careia traia, mai ales dupa ce s-a mutat la Vatican, nu avea scrupule de constiinta. Fiecare încerca sa traga
profit maxim din orice împrejurare ce i se oferea. Lucretia a aflat repede, mult prea repede, ca majoritatea cardinalilor
traiau cu metresele lor si ca faceau totul pentru a-si îmbogati copiii. Ea 'a vazut pe copii unora dintre cardinali, ca
Giuliano della Rovere, Piccolomini, d'Estouteville. A aflat ce bogatii au primit copiii papei Inocentiu sau ai cardinalului
Cibo. Vaticanul era plin de copiii si nepotii papei. Avea opt ani când una din nepoatele papei se casatorea la Vatican.
Lucretia a simtit ca ea si fratii ei pot beneficia de multe în aceasta situatie.
La 20 mai 1489 aparea în palatul lui Borgia tânara Giulia farnese, însotita de Ursino (Orso) Orsini. Era momentul când
se 'ncheia contractul de casatorie între cei doi. La ceremonie participa si cardinalul Rodrigo Borgia, în fruntea martorilor.
Casatoria fusese hotarâta de parintii celor doi logodnici, acestia din urma fiind minori. Giulia se apropia de 15 ani.
Logodnicul se gasea sub protectia Adrianei Mila, care se ocupa cu educatia Lucretiei. Mica Lucretia avea atunci 9 ani si
ceva. La 21 mai a avut loc nunta Giuliei. La casa Adrianei Mila o cunoscuse Rodrigo pe frumoasa Giulia, La Bella. Ca si
Lucretia, era blonda. Cu ajutorul Adrianei, Giulia s-a lasat prinsa în lat de batrânul, experimentatul si libertinul Rodrigo
Borgia. A cazut în bratele cardinalului de 58 de ani, putin înaintea nuntii. Doi ani dupa casatorie, era metresa declarata a
cardinalului Borgia. Protejând aceasta dezonoare a propriului ei protejat, Adriana a devenit o persoana influenta în casa
cardinalului si apoi a papei Alexandru al Vl-lea Borgia.
Educata de Adriana Mila-Orsini, mica Lucretia asculta povestindu-i-se despre tara catalana ca despre o lume de legenda.
în imaginatia ei de copil, Spania era o imensa gradina plina de palate si de nobili. De aceea, în cadrul învataturilor
umaniste, ea a fost extrem de atenta sa învete limba spaniola, la fel ca si dansurile tarii sale, asa cum le învata orice fata
din Valencia. Avea 11 ani când a fost logodita cu un nobil spaniol; nu dupa mult timp cu altul. Cardinalul Rodrigo voia
sa-si întareasca situatia în Spania. De aceea s-a simtit onorat când don Cherubin Juan de Centelles din provincia
Valencia, dintr-o veche si nobila casa feudala spaniola, a cerut mâna tinerei sale fete. în februarie 1491, când Lucretia,
tânara logodnica, împlinea 11 ani, au fost încheiate contractele de casatorie în dialect valencian. Contractul prevedea ce
sume va aduce mireasa, cam ce trusou. Se mai stipula ca, în interval de un an, donna Lucretia va fi adusa de tatal ei în
Spania, unde va avea loc nunta. La 11 ani, Lucretia avea soarta tuturor femeilor din vremea ei, indiferent de starea
sociala. Ba chiar mai rau pentru cei nobili. Putin înainte ca tatal sa ajunga pe scaunul papal, parea ca Lucretia va redeveni
spaniola. Nu se stie ce motive au intervenit, pentru ca Rodrigo a rupt logodna dintre Lucretia si Cherubin. Cardinalul se
gândea la o alta alianta cu ajutorul fetei lui, pentru interesele "dinastiei" Borgia. Sotul în perspectiva era un alt spaniol,
numit don Gasparo, conte de Aversa. Tânarul mire înca nu avea 15 ani si traia la Valencia. Logodna prin procura se
facea prin notariat în aprilie 1491. înca nu fusese bine desfacuta logodna cu celalalt spaniol. si cea de-a doua logodna a
fost repede anulata.
si deodata fetita aceasta frumoasa a ajuns favorita lui Alexandru al Vl-lea. Romancierii si dramaturgii au facut din
Lucretia rusinea sexului ei, eroina pumnalului si a otravii. E drept ca timpul era rau, curtea rea, exemplele rele chiar în
familia sa. în Italia si la Vatican coruptia era generala. Se pare ca Lucretia n-a meritat reputatia proasta cu care a fost si
este încarcata. Pastor încearca sa motiveze "activitatea" Lucretiei si imoralitatea de care este acuzata.
înca de mica, Lucretia era de un farmec deosebit. Asa spun toti contemporanii. Medaliile, portretele facute Lucretiei ne
arata o femeie foarte frumoasa. Putin cam plina. Dar una din acele La Bella pe care le-au pictat pictorii si le-au cântat
poeti. Scrisorile si rapoartele ambasadorului Florentei la Vatican ne-o descriu la 24 decembrie 1493. Lucretia avea atunci
13 ani, era precoce si logodita. Spune si Lorenzo Pucci ca era blonda. "Parul de aur" al Lucretiei era celebru. Unii spun
ca la 20 de ani era "seducatoare si în adevar gratioasa". Ca "are o fata frumoasa, ochi mari si luminosi, statura dreapta".
Altul zice ca "e de talie mijlocie, zvelta; fata prelunga, nasul frumos si bine profilat, parul auriu [...], buzele cam mari,
dintii stralucitori, gâtul alb". Era vesela si surâdea mereu. Semana cu tatal ei. Avea grazia e allegrezza si era plina de
giovialità. Cam asa au vazut-o contemporanii. Dolce ciera, fata dulce. Mai târziu s-a rotunjit, ingrasat. O femeie fara
mâini prea mari, fara nervi, incapabila sa reactioneze în fata sortii. Va fi fost un instrument docil între Alexandru si
Cezar. Asculta de cei doi; voia pace cu orice pret. Plângea uneori, dar revolta ei era mica, neînsemnata. Ramînea mereu
dolce ciera... Se spune adeseori ca era o femeie lipsita de vointa, incapabila de pasiuni violente.
Pinturicchio ne-a dat imaginea Lucretiei într-o lucrare de la Vatican, în salile Borgia, în marea fresca Sfânta Ecaterina
din Alexandria în fata împaratului Maximian. Este în aceasta pictura o apoteoza a curtii Borgiilor. Cavaleri, tineri si
tinere în vesminte bogate, împodobite cu pietre pretioase si aur, populeaza scena deasupra careia tuteleaza taurul heraldic
al Borgiilor. în aceasta fresca se gasesc câteva portrete de familie si desigur ca unii din copiii papei ocupa loc de frunte,
de onoare. Pe tron se afla împaratul roman, îmbracat în costum bogat. Este Cezar. înaintea lui - o frumoasa martira
egipteana, Lucretia, care face gestul de a respinge propunerile rusinoase ale împaratului. De cealalta parte, pe un cal
frumos, se vede Juan de Gandia, îmbracat dupa moda turceasca pe care o folosea adeseori în goana lui dupa exotic, dar si
dupa fast. Era costumul pe care-l îmbracase de câteva ori cu prilejul unor procesiuni solemne prin Roma, mergând alaturi
de papa care purta crucea si emblemele pontificale, spre marea scandalizare a credinciosilor. Pinturicchio a pictat sala
Borgia între anii 1494 si 1496. Cezar avea atunci între 18 si 20 de ani, iar Lucretia între 14 si 16 ani. Ar parea ca exista o
disproportie între vârsta si imaginea lor. Trebuie retinut ca toti Borgii erau bine dezvoltati.
Lucretia era atunci sotia lui Giovanni Sforza. Are o figura de un oval armonios, ochi dulci, nasul frumos si drept, barbia
subtire. întreaga ei figura emana o gratie calma si suava. Fata papei Alexandru al Vl-lea avea trasaturi delicate,
candoarea expresiei si privirea surâzatoare. Niccolò Cagnolo din Parma o descrie astfel: "Ea are o talie mijlocie si forme
gratioase, fata este alungita, nasul bine desenat, parul blond, °chii sunt de o culoare indefinita, gura un pic cam mare,
dintii stralucitori, gâtul zvelt si alb ca neaua, tinuta maiestoasa si rezervata în acelasi timp. Din întreaga faptura emana
totdeauna o veselie surâzatoare."
Mai târziu, când Titian trecea prin Ferrara, la 1516, a executat un tablou remarcabil: Sclava, care se afla astazi în Anglia,
la galeria Richmond. Au existat numeroase discutii asupra modelului din aceasta lucrare. O parte din criticii de arta sunt
de parere ca este vorba de Lucretia, vazuta însa dupa 20 de ani.
Comparând cele doua imagini din cele doua tablouri, asa cum le-au surprins Pinturicchio pe la 1494 si Titian pe la 1516,
constatam ca exista o asemanare a fizionomiilor din cele doua portrete. Acelasi oval al fetei, aceiasi ochi vagi si dulci,
acelasi nas, aceeasi gura putin prea mare, aceeasi frunte înalta si senina. S-au scurs 20 de ani, de aceea si personajul lui
Titian are liniile trupului mai pline, desi trasaturile fetei au ramas aceleasi. Tânara de la Vatican, care trecuse prin atâtea
aventuri galante si dramatice, era acum o femeie coapta, înconjurata de patru copii, în salile severe ale castelului din
Ferrara. Ca si altadata, fata mai pastreaza amintirea veseliei surâzatoare despre care scria odinioara Niccolo Cagnolo ca
fiind unul din farmecele deosebite ale Lucretiei.
Ţinând seama de frumusetea tinerei Lucretia si de situatia ei sociala, întelegem cât de numeros era anturajul ei. Numai ca
destinul ei urma sa fie hotarât de familie, de tata si de frate. Au urmat dispute vii între fostii logodnici si cel nou, mai ales
între Gasparo si Giovanni Sforza, dar la 2 februarie 1493 se încheia contractul de casatorie între Giovanni si Lucretia.
Papa îi dadea Lucretiei o dota de 30.000 de ducati. La primirea acestei vesti, la Pesaro, unde se afla fericitul Sforza, s-a
dans.?t o noapte în salile palatului si pe strazile orasului, ca semn al unei mari victorii. Dar ce victorie nefericita!
Alexandru al Vl-lea a pregatit pentru miri o casa, un palat în Santa Maria in Portico, nu departe de scarile bisericii Sf.
Petru. Lucretia abia trecuse de 13 ani. Avea o curte particulara pe care o conducea Adriana Mila-Orsini, pentru a se afla
în apropierea sa.
Vanozza ramânea mai departe în casa ei din cartierul Regola. în acest moment a început îndepartarea Vanozzei de copiii
ei. Aproape o separare totala. Ea n-a putut lua parte la norocul si marirea lor decât din departare. Ca si la dezastrul lor.
Nu si-a permis sa se apropie de fostul ei "prieten" ajuns papa, mai ales ca acesta nu i-a dat nici un semn. Relatiile dintre
ei au ramas totusi destul de amicale. Lucretia, intrata în palatul ei, facea exercitii de a se comporta ca o printesa. Era doar
fata celui mai înalt print al bisericii. Primea vizitele numeroaselor rude ale familiei, ale prietenilor sau admiratorilor
sinceri sau prefacuti ai Borgiilor.
Printre suveranii italieni care-si trimiteau ambasadorii la Roma sau veneau singuri sa aduca omagiul lor noului papa, se
gasea si printul mostenitor de Ferrara (viitorul sot al Lucretiei). Alfonso se casatorise la vârsta de 15 ani, tn februarie
1491, cu Ana Sforza. în noiembrie 1492, Alfonso venea |a Roma pentru a aduce omagii papei. A fost primit cu mari
onoruri, Unul ce era ruda cu familia Sforza în care intra Lucretia. Alfonso locuia la Vatican. A avut adeseori ocazia s-o
întâlneasca pe Lucretia. Minunându-se, el a vazut-o pe tânara cu plete blonde, cu figura frumoasa sj dulce, si nu stia ca
dupa noua ani, aceasta logodnica a altuia va fi sotia lui, la Ferrara. Hercule de Ferrara încerca sa-si mentina independenta
si, cu sprijinul Vaticanului, sa transforme ducatul sau într-o monarhie. Planul lui era de a apropia pe Alexandru, noul
papa, de interesele Ferrarei.
Mirele, Giovanni Sforza, a cam întârziat. El sosi la Roma abia pe 9 iunie 1493, fiind asteptat \a portile Romei de
cardinali, cumnati, ambasadori. Lucretia se asezare într-o loja împreuna cu doamnele de onoare pentru a privi spectacolul
sosirii logodnicului. Sforza a salutat-o galant, atunci când a trecut. El avea o fizionomie foarte placuta. Vazut pe o
medalie, zece ani mai târziu, apare cu bucle lungi, barba, gura fina, frunte înalta. La trei zile duPâ sosire se celebra nunta
la Vatican. A avut loc un banchet cam deocheat, dupa cum ne informeaza Infessura. Raportul lui Boccacio, ambasadorul
Ferrarei, descrie destul de fidel toata ceremonia. Participau cardinali si ambasadori, nobili romani si alti invitati. Seara s-
a dat un banchet "în familie" fiind de fata câtiva invitati, printre care Giulia Farnese "deSpre care se vorbea atâta" (de qua
est tantus sermo).
Lucretia trecuse de 13 când se marita CJ Giovanni Sforza în iunie 1493. în dimineata zilei de, 12 iunie 1493 s-au aratat
printre invitati oamenii cei mai de seama din Roma. Burchard îi noteaza cu grija si atentie. Ca orice maestru de
ceremonii. Cardinali, baroni, prelati de diferite ranguri. Printr-o usa seCreta intrau în sala fratii mai mari ai Lucretiei:
Juan, dace de Gandia, frumos îmbracat; Cezar, îmbracat simplu, cu o haina neagra ce contrasta cu luxoasa îmbracaminte
a fratelui mai mare. De fata mai erau, în marea sala a Vaticanului senatori, nobili romani si din alte state italiene, nobili
spanioli, ambasadori ai statelor italiene.
Se anunta mireasa. Aparu îmbracata cu o minunata rochie, care o facea si mai frumoasa pe aceasta candida fetita. Alaturi
de mica Lucretie, paseau Giulia Farnese, de o parte, si Lella Orsini (casatorita cu Angelo, fratele Giuliei), de cealalta
parte. Amândoua frumoase, dar mai ales Giulia. însa Lucretia era frumoasa si prin tineretea ei. înainta cu pasul usor,
miscat parca de un ritm interior. "Merge astfel încât parca nici nu ar misca", scria un contemporan la aceast eveniment
Aparu si tânarul Sforza si nunta se porni.
Seara, papa a dat o masa intima. De fata, câtiva prieteni ai Borgiilor în frunte cu Giulia. Dupa masa au fost aduse darurile
de nunta. Scumpe si frumoase. Apoi a urmat o comedie si o serata muzicala. Iar mireasa vedea miscându-se în fata ei
atâtia oameni pe care-i privea încântata. si nu stia încotro sa se uite mai mult: spre frumoasa Giulia, deocamdata
adevarata femeie care triumfa la petrecere; spre inexplicabila si superba vitalitate a parintelui-papâ; spre eleganta si
frumusetea fratelui ei, Juan (de care se îndragosti în adevaratul sens al cuvântului), sau spre fascinanta putere obscura a
fratelui ei, Cezar. Parca mai putin spre mire... La vârsta ei, ochii erau încântati si râdeau imaginilor de la nunta. Dar zilele
urmatoare? îmbraca si schimba rochii din bogata garderoba, primi felicitari, oaspeti, omagii, cereri, daruri. Tot ce tinea
de puterea epocii se afla în mâna ei.
Giovanni Sforza a stat un timp la Roma, unde papa îi acordase o slujba grasa, asa cum se întelesese cu Lodovico Moro
care sustinuse încheierea acestei casatorii. Dar Giovanni era nelinistit de la început. Doua luni de comedie matrimoniala
i-au parut foarte lungi. Exista o scuza în legatura cu viata anormala pe care o ducea, caci în vara anului 1493 trecea prin
Roma cu multa furie ciuma. Papa îi daduse dezlegare sa plece "acasa" la 3 august 1493, lasând singura pe mica Lucretie
în palatul Santa Maria in Porticu. în octombrie, când boala s-a mai rarit, Giovanni trebuia sa se întoarca la Roma, pentru
totali consumatione matrimoni cum eadem uxore tua, cum îi scria papa. Din scrisoarea aceasta s-ar întelege ca dupa
nunta lucrurile ramasesera ca mai înainte si ca, din cauza anilor mici ai miresei, papa gasise prematur sa se treaca la o
normala "viata conjugala". Abia la 10 noiembrie 1493, Giovanni reveni la Roma din dorinta papei, dar cum zicea el si ad
accompagnarsi in tutto cum il-ma consorte. Aceasta relatie pe care trebuia sa o realizeze in tutto cu ilustra lui sotie a fost
pusa la îndoiala de unii. E'drept ca Giovanni Sforza nu se simtea în siguranta la Roma, ca era un timid si suferea de o
cumplita neliniste, într-o epoca si într-un loc unde trebuia sa ai curaj sa respiri. Se temea de papa, dar si de rudele lui din
Milano. Tremura la gândul unei adieri de discordie. Lipsit de aroganta - desi la nivelul pozitiei lui de principe putea sa
aiba o situatie excelenta - el se afla într-o postura extrem de meschina. Tacea pentru ca nu avea curajul si puterea sa dea
replicile potrivite. Pentru aceste "slabiciuni", cardinalul milanez Ascanio Sforza l-a "scuturat" tare prin cuvinte ironice si
uneori pline de venin.
Trebuie remarcat ca în aceste momente aventura omeneasca a Lucretiei cu privire la casatorie este foarte misterioasa.
Care vor fi fost relatiile lor reale, de sot si sotie, nu ni se spune. Poate Lucretia a avut in aceasta alianta conjugala niste
complicatii care* erau |egate de jnte rese, de orgolii, pudoare sau alte elemente. Cine stje ce mte|egere a fo»st între ea si sotul ei.
Mai târziu, unii se vor referi 1^ manifestarile de ono»are pe care ea le arata sotului. Poate era un tribut a\ sensibilitatii cu
car« era dotata Lucretia. însa cum vor fi fost noptile e \ de mireasa si de sotie nu stim. Zilele, cu siguranta, erau pline de
serbari si ceremonii. Pa'hatul din Santa Maria in Porticu închidea între zicJVjrile lui ridicate în quattrocento o curte
activa si intriganta unde veneau tot felul de nobili si ambasadori. Lucretia avea o lada de cereri memorii si ne
imaginam ca si matusa ei, Adriana si Giulia aveau si e|e |azj|e |0r p|jne Pentru toate acestea se platea; si înca bine. Cele tr^j
femej duceau 0 viata comuna. Se întelegeau destul de bine, prinrmd fara rivalitate favorurile papei. Lucretia primea daruri de
o valoa,re maj mare Mgj ales dupa ce s-au racit relatiile dintre papa si Giulia. Cele trei femei continuau sa locuiasca în Santa
Maria in Porticu. Giuiia avea cu dânsa pe mica Laura, despre care lumea stia ca fusese Conceputa cu papa Alexandru al
Vl-lea. Ea avea speranta ca papa îi va face sj ej Q dQta bogata. Pe la mijlocul anului 1494, cele doua doamne, Giulia si
Adriana, s-au pregatit sa o însoteasca pe Lucretia |a pesar0 Lucretia intrase în arena vietii politice si mondene a Italiei. Dgr,
deocamdata, un loc de frunte îl mai detinea cealalta "femeie", mjrnoasa Giulia, ejus concubina, cum îi spuneau
contemporanii.
în 1494, Carol al Vlll-lea tocmai se pregatea sa navaleasca în Italia pentru a cuceri regatul Neapole. Multi au trecut în
partidul profrancez. Papa însusi balansa în politica lui. Giovanni a simtit pericolul si a cerut permisiunea de la papa sa
plece Cu Lucretia, pentru a arata populatiei din Pesaro pe stapâna lor. Papa a fost de' acord) urmând a fi însotiti de Giulia si de
matusa Adriana. r£ra mai bme acolo! departe de bolile contagioase care circulau prin Roma (desi printre motivele putea fi
frica de francezii care patrunsesera în italia).
Acestea se întâmplau nu mult dupa nunta Lucretiei. Sotul ei parasise Roma pentru a întâlni armatele napolitane care se
concentrasera în Romagna. Clauzele contractului de casatorie prevedeau ca el îsi va duce nevasta la Pesaro. papa spunea ca de
teama ciumei s-a învoit ca el sa plece. Cele trei femei s-au grabit, astfel încât papa nu le-a mai putut vedea. Intr-o
scrisoare se arata suparat pe Lucretia ca a luat-o pe Giulia cu ea, de care papa avea atâta nevoie... "Altadata vom fi mai
prevazatori si vomavea grya sa stjm pe mâna cui încredintam afacerile noastre...", scrie papa Ambasadorii notau ca papa era
cam nervos din cauza plecarii metresei lui.
La 8 iunie 1494, Lucretia intra cu sotul ej tn pesaro. Palatul Sforza îi primea pe o vreme ploioasa. Acest Pesaro facea
parte din statele papale înca din vremea donatiei lui Pepin ce| sCurt si Carol cel
Mare (sec. al Vlll-lea). In lupta Hohenstaufenilor cu papii, Pesaro cadea sub puterea imperiala. La 1443, Pesaro fusese
vândut de Galezzo Malatesta condotierului Francesco Sforza, primul duce de Milano. La 1447, Alessandro Sforza
primea învestitura de la papa pentru acest oras. La 1489, Giovanni Sforza primea în posesiunea sa Pesaro. în castelul
acestui oras venea Lucretia. Pesaro era situat pe o colina, în fundul unei vai largi. în jur, dealuri frumoase, împadurite.
Un tablou încântator. Tiranii acestui marunt statulet feudal nu erau prea crânceni. Multi spuneau ca frumusetea locurilor
îi oprea de la actiuni criminale.
Sosind aici, Lucretia se putea bucura pentru prima data de fericirea sentimentului libertatii. Tineretea reusise probabil sa-
i mentina înca sufletul neviciat. Vaticanul, cu pasiunile si crimele care se macinau înauntru si în afara, putea sa-i para o
închisoare. Daca nu cumva îi placea aceasta atmosfera viciata. Sigur ca Pesaro era foarte frumos si linistit. Palatul se afla
în vesela si luminoasa piata a orasului. Giovanni mai cumparase un castel puternic nu departe de mare, care întarea
valoarea defensiva a orasului. Nu exista amintiri din vremea cât a stat aici Lucretia.
în timpul verii, Lucretia si mica ei curte au facut vizite la Urbino. Aici se crease un centru de cultura si Rafael, atunci în
vârsta de 11 ani, facea primele studii la scoala tatalui sau. Ea mai locui si într-o frumoasa vila ridicata pe colinele vecine
orasului Pesaro.
Lucretia intrase în Pesaro într-un adevarat triumf. Ziua fiind ploioasa, splendoarea vesmintelor n-a putut fi pusa în
valoare. De la Pesaro scriau separat, Lucretia si Giulia, catre prietenul lor, papa de la Roma. Lucretia îi descria lumea si
mai ales pe Catarina Gonzaga di Montevecchio, despre care se spunea ca e o frumusete, însa fata papei n-o gasea chiar
asa. Le avea pe toate "prea": nasul, fata, mâinile, chiar pielea "prea" alba... Scria papei si Giulia, care-si intitula
scrisoarea Al mio unico signore. Asa era atunci papa Alexandru al Vl-lea în viata prea frumoasei Giulia. Ea îl asigura pe
papa ca Lucretia e benissimo maritata si ca se comporta exceptional. Iar pe undeva, în scrisoare, tinerica Giulia îl numea
pe batrânul papa /'/ mio tesorol Cam ridicol si cam ireventios pentru un papa si înca unul tare batrîn, dar - e drept -foarte
robust. Ca taurul lui emblematic.
Iar papa îi scria si el plin de foc o scrisoare lunga, amoroasa si prolixa. Avea papa Alexandru al Vl-lea numai 62 ani,
atunci! Se strecoara în rândurile papei si dragoste, si gelozie, si dorinta de a poseda tutta e senza mezzo, fara un rival
oficial care era sotul Giuliei. latâ-ne în mijlocul unei paduri amoroase stufoase, în care papa se cam împiedica de tot felul
de radacini... sentimentale, vicioase, pasionale. Gelozie spaniola, sângeroasa, fata de mult curtata si frumoasa Giulia-Ea
anunta pe papa ca trebuie sa plece pentru a vedea pe fratele ei grav bolnav. Papa nu e de acord, din cauza trupelor
spaniole si francez^ ce se aflau pe drumuri. El reproseaza întreprinderea atât Giuliei c^t ^ Lucretiei. Se teme pentru iubita
lui Giulia. Lucretia cauta sa o scuze^ sj.j asigura de dragostea ei. Ea însasi se afla într-o grandissima malinoc^nja
Lucretia a fost iertata pentru greseala ei. Giulia, în scfi^mb dupa ce asista la agonia fratelui ei, Angelo, ramase multa
vrern.e ja Capodimonte. Papa trimise scrisori si apeluri plângatoare si amoro.ase] chemându-si amanta la Roma. Luni de
zile aceasta a fost chem^rea papei: Giulia la Roma. Dar ea întârzia. Plin de furie amoroasa, Pafc>a îi scrie începând cu
cuvintele grele: Giulia ingrata e perfida*. S-a tre^jt m el sângele spaniol care fierbea la mare temperatura. în fine, Giun"^
cu Adriana pornesc spre Roma. însa pe drum sunt prinse de sol datjj francezi. Carol al Vlll-lea refuza sa le vada. Papa
trebuie sa plateasca o frumoasa suma pentru a le rascumpara. El plateste, vesel, oricât, cgcj o va avea, în fine, din nou
lânga sine pe Giulia sua.
Pentru Lucretia, Pesaro ramânea un mic orasel. El nu-i Putea oferi distractii tinerei doamne care gustase ceva din viata
Romei. ^jCj moravurile erau prea patriarhale. Nu exista nici o familie mai deose^ta. Renasterea patrunsese sub diferite
forme la Pesaro, dar foarte incipiente. A regretat mult ca nu l-a putut întâlni pe tânarul poet QUjdo Posthumus Silvester,
care tocmai îsi facea studiile la universitate^ ^n Padova. Tânara, frumoasa, încântatoare, fata papei si, pe deasupr3i nevasta
unui Sforza, Lucretia si-a facut destui prieteni la Pesaro. Ajcj putea fi socotita un fel de regina pastorala. Dar viata în acest
orâs^i era prea uniforma si prea îngusta pentru ea. Dupa un an de... plictiseala |a Pesaro, Lucretia pornea spre Roma.
în timp ce Giovanni Sforza pleca sa lupte împotriva franC62j|0r_ lasându-si nevasta sotto il manto apostolico, Lucretia se
a»seza împreuna cu matusa Adriana în palatul Santa Maria in Porticu.
în atmosfera aceea viciata si ticaloasa de la Roma si qe la Vatican s-a întors Lucretia în primavara anului 1495. Prin
propt-ja ei traire a deprins viata plina de imoralitate si perversiune care -se petrecea la Vatican. Viciul era stapânul acestui
centru al vietii catolice. Ambitia si dorinta de câstiguri mijloceau tot felul de crime din Partea tuturor celor ce se gaseau
aici. Actorii unor ceremonii care nu aveau nimic crestin în ele erau tocmai sefii cultului catolic. Lucretia a Vazut cum
sub obladuirea si cu participarea papei si a lui Cezar, la Vaticgn se Petreceau întâmplari de necrezut, care au intrat în
legenda! Lucretia avea deci de la cine învata cele mai imorale vicii.
Traind atmosfera acelei Rome si a acelui Vatican, Lucr^tja a crescut si s-a maturizat numai buna, poate mai rea decât
multe din femeile timpului sau. Era vesela, usuratica, frivola. în fiecare zi Vedea Pe cei doi frati: Juan si Cezar. Cezar era
gelos pe fratele mai mare pentru "prietenia" aratata lui de Lucretia. Dupa omorârea lui Juan, Lucretia vedea în fiecare zi pe
papa si pe Cezar. Ea a devenit repede clienta si podoaba serbarilor date de cei doi. în curând era confidenta intrigilor de
la Vatican, a tendintelor de marire a Borgiilor si în ea s-au concentrat multe interese ale familiei.
Lucretia n-a avut inteligenta altor femei, nici calitati diplomatice. A fost fata unui cardinal, apoi papa vicios, si sora unui
criminal sângeros. A jucat mai curând rolul unui instrument în mâna lor. Abia dupa a treia casatorie, în februarie 1502,
ea iesi definitiv din acest cerc. Unii scriitori, ca Gregorovius, au vazut în ea o "victima", fapt ce poate fi adevarat si în
acelasi timp o încercare de aparare a "femeii" care a fost Lucretia Borgia.
Dupa plecarea francezilor din Italia, Giovanni Sforza s-a întors la Roma. în primavara anului 1497, el a simtit ca nu mai
are ce cauta aici. Sub diferite motive era fortat sa divorteze. Pentru a scapa de pumnal sau de otrava, el a fugit la Pesaro.
Lucretia, care nu l-a iubit, l-a anuntat totusi despre pericolul care-l pândeste. Borgii au fost foarte suparati ca nu i-au
închis gura pentru totdeauna. Acum erau obligati la un divort scandalos. Tot acum, la 14 iunie 1497, Cezar îl omora pe
fratele sau, Juan de Gandia.
în timpul crimei, Lucretia nu se afla la Vatican. Ea se retrasese, la 4 iunie 1497, la manastirea de calugarite San Sisto.
Probabil plecase acolo în urma despartirii de sotul ei. Un contemporan, Donato Aretino, facea o gluma buna când scria
unui cardinal ca Lucretia, retrasa la manastire, ar avea de gând sa se faca si ea calugarita. Dar adauga ca "mai se spun în
legatura cu ea si alte lucruri care nu se pot încredinta unei scrisori". Era vorba de unele relatii foarte intime cu membrii
familiei. Acolo afla ea despre moartea lui Juan, care dupa multe informatii din epoca, era cel mai iubit de ea, dintre
membrii familiei. Ea cunostea motivele crimei savârsite de Cezar. Era dorinta lui Cezar nu numai de a lua locul lui Juan
lânga ea, dar si în afacerile lumesti al Vaticanului si ale Italiei.
Durerea lui Alexandru al Vl-lea a trecut repede. Avea multe de facut. Mai întâi trebuia divortata Lucretia. O comisie de
cardinali a declarat impotent pe Giovanni Sforza, iar pe Lucretia, fecioara... Un contemporan scria ca, aflând o asemenea
veste, a râs toata Italia cum nu râsese de multa vreme. Lucretia declara ca poate jura ca totul e adevarat. Hohotele de râs
s-au întetit. Intimidat de rude, mai ales de Lodovico Moro, Giovanni Sforza a fost de acord cu cele afirmate: Non haverla
mai cognosciuta... et esser impotente. La 20 decembrie 1497, casatoria era desfacuta legal.
Contemporanii de la curtea lui Alexandru al Vl-lea observau ca Lucretia nu era multumita. înca din vara anului 1495.
Apareau prea multe noutati care o nelinisteau, în viata de curte de la Vatican. Venirea Sanciei i-a provocat o acuta stare
de gelozie. Se temea ca va trece pe planul al doilea. Venea o fata frumoasa si plina de foc. întâlnirea dintre cele doua
tinere a fost memorabila. Sancia ajungea pe la orele 10 dimineata, în ziua de 20 mai 1495. Avea un cortegiu regal.
Calarea un cal negru. Lucretia venise în întâmpinare tot pe un cal negru. Cele doua tinere s-au îmbratisat cu multa
ceremonie. Alexandru al Vl-lea astepta nerabdator, uitându-se pe ferestre spre piata. Era înconjurat de cardinali. Sancia si
Jofre au intrat si, îngenunchind, au sarutat pantoful papei. A intrat apoi curtea feminina a Sanciei pentru acelasi sarut, în
timp ce papa se uita la fete cu ochi lacomi. Apoi s-au asezat. La mijloc, papa. De o parte, frumusetea blonda a Lucretiei,
de cealalta parte, pletele negre si frumusetea întunecata a Sanciei. Arbitrul si patronul, papa, le privea încântat. Tot ce a
urmat, discursuri, serbari, dansuri, amintesc foarte bine de vechea senzualitate pagâna.
Asa începea Sancia sa participe la suveranitate în Vatican, dar fara o participatie directa cum era cea a Lucretiei. Ea
conta mai mult ca o favorita, datorita titlului si rudeniei ei regale. Sancia nu-si iubea sotul. Avea nevoie de un barbat mai
furtunos, mai puternic si mai tiranic decât Jofre. Pâna la sfârsit, ea gasea aceste calitati întâi la cumnatul sau, Juan, apoi
la celalalt cumnat, Cezar.
Destul de repede, Lucretia si Sancia au devenit prietene. însa relatiile dintre ele erau destul de circumspecte si de
temperate, împreuna cu Giulia, care stapânea mai discret inima papei decât o facuse în primii ani, Lucretia s-a calmat,
lasând pe Sancia sa faca ce dorea în expeditiile ei amoroase. Lucretia simtea ca tot ea era stapâna la Vatican. Pentru
Sancia a organizat baluri, muzica, distractii. Era momentul în care Savonarola lansa apostrofarile lui împotriva femeilor
pontificale. însa nimeni dintre Borgii nu s-a simtit lezat. Atunci când papa s-a înfuriat, Savonarola a fost trimis pe rug.
Giovanni Sforza nu s-a lasat convins sa se întoarca în orasul etern în cursul anului 1496. îl întâlnim în ianuarie 1497 la
Roma. Dar din nou fugea la Pesaro. Nu avea inima atât de viteaza ca sa mai ramâna. Dupa pronuntarea divortului, în
decembrie 1497, ura lui a rabufnit, afirmând ca papa a provocat divortul pentru a o retine pentru sine pe Lucretia.
în decembrie 1497, Lucretia era deci libera. Dar în martie 1498 "fecioara" noastra dadea nastere unui copil. Al cui era
acest copil, acest "infante roman"? Cine era tatal?
Procesul de divort si apoi nasterea au dat prilej pentru un mare scandal public, precum si zvonurilor dezonorante cu
privire la viata Privata a Lucretiei
însa lumea mergea înainte. Papa pregatea în liniste noua casatorie a Lucretiei. si înca una cu relatii. Era vorba de Alfonso
de Aragon, fiul regelui Alfonso al ll-lea de Aragon. Primise titlul de duce. Lucretia putea fi multumita, caci viitorul ei sot
era frate cu Sancia. Era deci o casatorie "în familie". Papa voia sa puna capat scandalului, scandal pe care fantezia
publica îl amplificase prea mult. Se formase la Roma si în Italia o opinie pe care o sintetiza cronicarul venetian
Matarazzo, care spunea ca Lucretia era "purtatoarea drapelului curtezanelor" (spus academic). Viata particulara a
Lucretiei era cam tenebroasa, fiind expusa la cuvinte grele din partea denuntatorilor ei.
Desigur ca mirele nu stia prea multe din aceste întâmplari. La 20 iunie 1498 avu loc a doua casatorie a înca tinerei
Lucretia cu Alfonso de Aragon. Nefericitul mire venea la Roma tacut si trist, fara ceremonie si aproape în secret trecu
lânga nevasta lui în palatul Santa Maria in Porticu. La 21 iulie 1498 avu loc casatoria religioasa celebrata la Vatican.
Deasupra capetelor mirilor stralucea o sabie goala tinuta de un cavaler: capitanul garzii papale, spaniolul Juan Cervillon.
Trista coincidenta...
La 1498, Lucretia, devenita ducesa de Bisceglia, acum în vârsta de 18 ani, nu plecase din Roma la Neapole cu sotul ei
Alfonso, care reusise sa împlineasca 17 ani. Alfonso era un tânar amabil si chiar frumos. Se spune ca Lucretia avea o
deosebita înclinare pentru el. Poate mai mult materna. Ca barbat, Alfonso avea destui concurenti, chiar în sânul familiei.
în anul 1498, încercarile Frantei de a cuceri regatul Neapole au reînceput. Familiile nobile si cardinalii angajati în unul
din partidele antifranceze au fugit. în iulie 1499 fugea si Alfonso, dupa o convietuire de un an cu Lucretia. Papa ura pe
aragonezi din numeroase motive, ura întarita si de faptul ca Alfonso se afla acum în tabara dusmanilor. Alfonso o
chemase pe Lucretia la Neapole, dar ea refuzase. Plecase la Neapole si Sancia. Lucretia se simtea foarte rau: era al doilea
sot legal care fugea.
Iar ambasadorii trebuiau sa suporte blestemele si înjuraturile papei asupra ginerelui fugit si asupra regelui Frederic de
Neapole care-l facuse sa fuga. Pentru a-i da de lucru si a o ridica la un nou rang, papa o numi pe Lucretia, în august
1499, guvernator peste Spoleto si Foligno. Lucretia stia ca nu merita sa plângi si nici sa fii suparat dupa cei ce pleaca. si
înca fugind. Avea destule motive sa fie vesela la petrecerile ei din Vatican. Avea în primul rând familia. Lucretia
preaiubita nu trebuia umilita, spunea papa. El se gândea ca la Spoleto, la peste 100 km nord de Roma, Lucretia se afla la
o departare si mai mare de Alfonso. Papa dispunea sa fie primita "cu o consideratie si un respect cu totul deosebite" si ca
trebuie ascultata "ca si cum ar fi propria noastra persoana".
în dimineata zilei de 8 august 1499, un mare cortegiu pe care îl alcatuise însusi papa porni de la Roma spre Spoleto.
Ambasadori, nobili, doamne, domnisoare de onoare, soldati si servitori, peste 40 de care cu cele necesare Lucretiei. în
loggia sa, papa i-a petrecut cu privirea. Ea si Jofre trecusera prin fata papei si-si plecasera capetele cu tot respectul
cuvenit unui asemenea înalt prelat. Papa a privit mult, cu placere si parere de rau spre fluturarea parului blond al
Lucretiei, care se îndeparta tot mai mult. Sentimentul umilintei sotiei parasite pe care îl simtea Lucretia a fost repede
acoperit de constiinta pozitiei ei politice. Trebuia sa guverneze nu atât interesul ei, cât al statului pe care-l servea.
Interesul familiei Borgia. La 14 august 1499, Lucretia intra în Spoleto în aclamatiile populatiei, plina de curiozitatea de a
o vedea pe tânara guvernatoare despre care aflase atâtea. I se pregatisera arcuri de triumf. Apoi a ajuns la Rocca di
Spoleto, citadela în care va locui, dupa ce ascultase tot felul de cuvântari din partea magistrilor orasului.
între timp, papa trimisese pe capitanul spaniol Juan Cervillon la regele din Neapole pentru a aranja reîntoarcerea lui
Alfonso la Vatican. Dupa multe si încurcate discutii, regele promisese ca Alfonso se va întoarce pe la mijlocul lunii
septembrie lânga nevasta lui. Era ultima încercare a casei aragoneze de a câstiga de partea ei pe papa, în lupta cu
pretentiile regelui francez. încercarea avea în vedere chiar jertfirea unui om.
La 19 septembrie 1499, Alfonso, care ascultase ordinul papei, se gasea lânga Lucretia la Spoleto. La 23 septembrie, ea
pleca împreuna cu sotul ei la Nepi, unde primea învestitura pentru orasul, castelul si domeniul care apartinusera lui
Ascanio Sforza, vasal tradator. Alexandru al Vl-lea venea el însusi la Nepi sa-i predea fiicei preaiubite doua teritorii
importante. Se vede ca Lucretia se bucura de mari favoruri din partea papei. Apoi plecara spre Roma, iar aici, la 1
noiembrie 1499, ea nascu un baiat care primi numele tatalui, cel de Rodriguez. La botez au participat cardinali,
ambasadori si trimisi ai monarhilor italieni si europeni. Peste o saptamâna sosea la Roma si Cezar Borgia. Venea din
Romagna. Era cam posac. îsi aducea aminte de refuzul regelui napolitan de a-i da de sotie pe Charlotte de Aragon. Mai
stia ca regele Frantei îsi mentine ideea ferma de a cuceri regatul Neapole, si ca el trebuie sa contribuie la acest plan, fiind
si el ajutat de regele francez sa-si croiasca un regat în Italia. Papa însusi se gândea sa se desparta de casa de Aragon.
Numai Lucretia se simtea oarecum legata de sotul ei, Alfonso. Nu se stie daca Lucretia aflase sau nu despre hotarârea
celor doi Borgii de a rupe prin orice mijloace legaturile de familie cu dinastia de Aragon.
Moartea lui Alfonso trebuie legata de Lucretia sau de Cezar? De cauza sau de efect? Ea l-a îngrijit cu multa atentie cât
timp a fost ranit. La moartea lui Alfonso, Lucretia nu a lesinat. N-a plâns si nici n-a fugit din mijlocul bandei de asasini
în care se misca si traia. Dimpotriva s-au strâns relatiile d dintre papa, Lucretia si Cezar. La Roma, ea n-a prea fost
vazuta în public. Burchard o pomeneste foarte rar. Se pare ca a stat într-o permanenta stare de dependenta fata de familie.
A fost oare o femeie pasionala? în orice caz, ea ar fi trebuit sa aiba destula tarie morala, acolo, la Vatican, ca sa alunge de
lânga sine pe tata si pe frate. însa legendele despre niste relatii incestuoase porneau din vremea lui Juan, fratele mai
mare.
Lucretia s-a retras la Nepi pentru scurta vreme. Era unul dintre orasele Etruriei, asezat pe un platou înalt. în jur, stâncile
de tuf vulcanic serveau ca o adevarata întaritura naturala, în afara de zidurile care înconjurau orasul. Castelul se afla în
partea mai slab aparata a orasului. Papa Alexandru al Vl-lea daduse castelului forma care se mai poate vedea înca astazi
la Nepi. A fost restaurat si întarit cu bastioane de papa Paul al lll-lea. Astazi se afla într-o stare de ruina deplorabila, dar
la 1500 castelul arata destul de impozant. Se mai vad si astazi urmele emblemei Borgiilor. Aici venea Lucretia. Peisajul,
ca în întreaga Etrurie, este cam sever si cam melancolic, iar natura vulcanica a pamânturilor ofera un aspect cam
dezolant. La 31 august 1500, Lucretia intra în castelul din Nepi. Avea cu dânsa pe ultimul copil, Rodriguez. Nu era prea
vesela, caci nu demult fusese înmormântat tânarul ei sot. Scrisorile trimise de aici la Roma sunt semnate: principessa di
Salerno, la infelicissima. O parte din scrisori, trimise servitorului ei credincios, Vincenzo Giordano, nu trebuiau
cunoscute de nimeni si mai ales de Rexa, de papa Alexandru al Vl-lea.
în noiembrie 1500, ea dorea sa se întoarca la Roma. Tatal ei o chema la Vatican înainte de anul nou. Reîntoarsa acasa,
parerile de rau care o încercasera uneori au trecut repede, atât de repede încât parca nici nu existase un Alfonso de
Aragon. Nimeni nu mai recunostea dupa câteva luni în tânara surâzatoare si vesela, pe vaduva unui sot cazut sub
loviturile asasinilor. Iar asasinii erau aproape. Mediul sau temperamentul moral al Lucretiei contribuia la aceasta? Poate
si alte împrejurari ce se încadrau în mediul familial?! începea sa se vorbeasca de o noua casatorie cu printul mostenitor
de Ferrara, care, din 1497, ramasese vaduv. La aceasta casatorie se gândeau Borgii înca din vremea cât mai traia Alfonso
de Aragon. Alexandru al Vl-lea sustinea o atare casatorie care era un mijloc de a favoriza interesele lui Cezar. Nu numai
ca se asigura în felul acesta posesiunea Romagnei de catre Cezar, dar se deschideau si sanse de a ocupa Bologna si
Florenta. Planurile erau mari. Alaturi de Ferrara trebuiau sa vina si aliatii ei, suveranii de Mantua si Urbino. Cu o liga
organizata de papa în care ar mai intra si Franta, Borgii se vedeau aparati de orice atac. Multa vreme, ducele Hercule de
Ferrara a rezistat. Nici tânarul Alfonso de Ferrara nu parea prea încântat de o asemenea casatorie, mai ales ca avea în
vedere altceva, o printesa din casa regala a Frantei. Ludovic al Xll-lea ar fi dorit si el sa dea lui Alfonso de Ferrara o
principesa franceza, prin care ar fi întarit pozitia Frantei în Italia. Nici el nu dorea sa întareasca dinastia Borgiilor. însa
expeditia franceza spre Neapole avea nevoie de sprijinul sau macar de avizul papei. De aceea regele Frantei a fost de
acord cu casatoria dintre Alfonso de Ferrara si Lucretia. La 8 iulie 1501, Hercule de Ferrara îsi dadu asentimentul.
Negocierile pentru încheierea casatoriei durasera mult si fusesera umilitoare pentru Lucretia. în aceste împrejurari atât de
favorabile, papa Alexandru al Vl-lea hotarî sa ocupe feudele si bunurile feudalilor din Latium, care erau lipsiti de
aparare. La 27 iulie 1501, papa pleca si el cu armatele. în acea zi instala pe Lucretia la Vatican, în locul lui. în viata
Lucretiei începuse o etapa noua.
Puterea Lucretiei la Vatican si în conducerea bisericii catolice
Abia trecuse un an de la prima casatorie. Lucretia avea 14 ani si mai bine, iar Gregorovius si alti scriitori atasati curiei
papale o prezinta ca pe o "fetita pasiva si nestiutoare". în reaiitate, ea ocupa acum la Vatican un loc de frunte. Printre
primele locuri. Alaturi de Giulia, ea împartea spatiul sentimental a! inimii tatalui pontif. Asediul scaunului apostolic se
dadea nu prin Giulia, ci prin Lucretia, careia i se solicitau tot felul de favoruri si privilegii, în schimbul unor "cadouri"
substantiale.
Familia Gonzaga din Mantua dorea sa obtina o palarie de cardinal pentru Sigismondo, unul din membrii familiei.
Ambasadorul acestei familii la Roma, F. Brognolo, recomanda sa se intervina prin cele doua femei, dar mai ales prin
Lucretia, "care este foarte bine vazuta", caci "majoritatea acelora care doresc sa obtina o favoare intra aici prin aceasta
poarta". N-ar fi rau, propune ambasadorul, ca la 1 martie 1494 sa i se ofere Lucretiei un semn de atentie si omagiu,
împlinea atunci 14 ani. "Gratitudinea" în întelesul vremii si mai ales a Borgiilor, însemna ceva "sunator" si intangibil.
Tot Brognolo scria Isabellei d'Este ca daca vrea sa obtina ceva "este nevoie de bani si nu de scrisori".
Anul urmator, desi Lucretia era foarte tânara, a devenit Pâzitoarea documentelor importante ale familiei. întrebat de papa
ce suma a oferit Brognolo pentru candidatul Gonzaga în schimbul palariei de cardinal, Giovanni i-a aratat scrisoarea prin
care oferea suma de 15.000 de ducati. Dupa ce a citit-o, papa a poruncit ginerelui sa predea scrisoarea Lucretiei si
adauga: "Spune-i sa pastreze cu grija în una din casetele ei scrisoarea, pentru ca sa stie de unde sa o ia atunci când i-o
vom cere."
în acest timp, Alexandru al Vl-lea chema de la Neapole pe nora sa, Sancia, dorind sa vina întrucât între altele "stia ca e o
mare frumusete". Lucretia a avut o teama vaga de aceasta cumnata care prin comparatie cu dânsa, putea sa aiba ceva care
sa-i fie favorabil în fata papei. însa frumoasa aragoneza nu s-a interesat la Vatican decât de serbari, cavalcade si amoruri.
Lucretia a putut sa domine fara grija, ba chiar sa se ridice mai sus, desi papa facea gesturi de curtoazie fata de vesela si
stralucitoarea lui nora. Pe la 1496, ambasadorii care stiau prea multe raportau ca treburile sunt cam încurcate în familia
Giovanni-Lucretia si ca "Giovanni a plecat din Roma plictisit si fara nici un motiv, lasându-si nevasta sub mantia
apostolica."
Este interesanta precizarea. "Mantia apostolica" poate fi si simbolul parintesc al ocrotirii. Dar daca este altceva? Despre
acest "altceva" vorbesc multe informatii din epoca, reluate de istoricii de mai târziu. Burchard, care nu notase nimic
despre Lucretia timp de trei ani, începe sa înregistreze cu migala tot ce vede cu ochii lui. E vorba de mici întâmplari care
marcheaza de fapt ascensiunea tinerei femei, care ajunsese acum atât de puternica la Vatican, încât se ocupa chiar de
probleme ale religiei. La ea vin în vizita obligatorie noii cardinali îndata ce au primit purpura. împreuna cu Sancia, a
carei frumusete este captivanta, se asaza adeseori alaturi de tronul papal, pe perine de catifea, schimbând cu p?pa vorbe
jocosa et risoria. Burchard spune ca în timpul unei slujbe religioase importante, din spatele scaunului papal din biserica
Sf. Petru, a aparut "o trupa vesela" de doamne, care s-a asezat în scaunele destinate canonicilor.
Urmeaza anul 1497, an în care Lucretia a fost amestecata într-o drama obscura. Sotul ei, Giovanni Sforza, fugise înca o
data din Roma, refuzând sa accepte divortul pe care i-l impuneau cumnatii, se pare amenintându-l cu moartea, dupa ce
descoperise o intriga incestuoasa în propriul apartament. Fara a spune nimanui ceva, Lucretia s-a retras la o manastire, la
4 iunie 1497. Dupa zece zile, fratele sau, Juan, disparea si era gasit în apele tulburi ale Tibrului. Ambasadorul Malispero,
într-un raport din 17 iunie 1497, atribuie asasinatul lui Giovanni Sforza, pentru motivul ca acesta ar fi descoperit relatii
ascunse ale celui mort cu propria lui sora, Lucretia. Ofensat de acuzatia de impotenta, Giovanni Sforza fugi la Milano si
de acolo arunca una din cele mai grave acuzatii asupra dinastiei Borgia: "Declar ca am avut relatii cu ea, dar papa mi-a
rapit-o nu cu alt scop decât pentru a face el acest lucru pe socoteala lui." Pe la 1500, acest Giovanni s-a recasatorit si a
avut un baiat. De aceea, spun cronicarii, el nu a putut fi acuzat de impotenta.
Lucretia a iesit repede din umbra unde se refugiase. Vom asista din nou la o întâmplare de familie sângeroasa si sinistra,
în care personajele principale stau pazite de întunericul noptii. Acum apare pentru prima data Lucretia în public, cu
instinctele si mijloacele ei de curtezana. Femeie disputata, ea avanseaza în scena vietii romane, în mijlocul evenimentelor
întunecate pasind peste cadavrul unui frate care abia s-a racit. Ea paraseste celulele manastirii unde se refugiase, care nu
conveneau structurii ei psihice. Revenita lânga tatal ei, ea constata ca ecoul tristelor evenimente petrecute nu de mult s-a
stins. Eliberata de supravegherea sotului, sigura pe aprobarea divortului pe care îl pregatea o comisie binevoitoare de
cardinali, ea paseste, ca si ceilalti membri ai familiei, pe panta amorurilor usoare. Frumusetea ei trezeste dorinte. Ea nu
stie rezista cuvintelor, soaptelor de dragoste. în aceasta atmosfera de frenezie erotica, pot disparea chiar si barierele de
sânge.
în decembrie 1497, cu prilejul desfacerii casatoriei cu Sforza, comisia cardinalilor proclama solemn virginitatea
Lucretiei. Matarazzo
scria ca.....si Dumnezeu stie ca a fost si era atunci cea mai mare târfa din Roma". Râsul crescu îndata ce Lucretia dete
semne ca este însarcinata în câteva luni, desi sotul ei fugise si lipsea de prea mult timp. Despre acest copil care se nastea
în primavara anului 1498 s-a vorbit mult.
La câteva luni dupa nasterea copilului nelegitim, în august 1498, Lucretia se casatorea cu Alfonso de Bisceglia, fratele
Sanciei. Alfonso avea abia 17 ani si a frapat lumea romana prin frumusetea si nevinovatia lui sufleteasca. Nu facuse o
casatorie din dragoste, ci doar la insistentele regelui din Neapole, care cauta sa scape în felul acesta de cererea papei de a
acorda mâna fiicei sale, Charlotte, lui Cezar, caruia i-ar fi revenit în felul acesta coroana regatului de Neapole.
Lucretia a rupt tegaturile amoroase, dar nu putea sa-si schimbe felul de viata. De aceea nu-i putea inspira tânarului ei sot
nici un fel de sincera afectiune. El se simtea un intrus la Vatican, între evenimentele politice europene si intrigile familiei
Borgia. La 1499, când Ludovic al Xll-lea cobora în Italia pentru a cuceri Neapole, Alfonso parasi brusc Roma. Motive
personale întarisera nevoia de a fugi. Se îndoia de cinstea sotiei, caci se vorbea cu destula ironie despre prima sarcina pe
care o avortase si de a doua care era în curs.
Lucretia arata suparata din cauza fugii lui Alfonso, dar dupa trei zile uitase totul. în a patra zi, la 8 august 1499, pornea
din Vatican cu un cortegiu de nobili spre Spoleto, cu o figura oarecum vesela. Avea atunci 19 ani si îndeplinea functia de
regenta la Spoleto, în locul unui cardinal. Erau primele onoruri publice ale unei fiice favorite. Avea cu dânsa pe fratele
mai mic, Jofre. Pentru a nu obosi, papa ceruse sa se construiasca pentru ea un scaun acoperit cu cuverturi stacojii brodate
cu flori, doua perinite din damasc alb si un foarte frumos baldachin Burchard spune ca papa pusese sa se aseze pe o
magarita un scaun si un scaunas de matase. Avea mare grija pentru fata lui.
Regenta aceasta neobisnuita a ramas mai mult de doua luni la Spoleto. Alexandru al Vl-lea s-a simtit consolatus et
recreatus când a vazut-o întorcându-se la Vatican. Pentru a o înveseli, a uita necazurile calatoriei si grelele sarcini
politice si administrative, Burchard spune ca Alexandru al Vl-lea i-a trimis în întâmpinare trupa de papales mimi et
joculatores. Cu Lucretia se întorcea la Roma si bietul Alfonso. La Vatican, el a gasit fete vesele si bucuroase de a-i primi
nevasta cu serbari zgomotoase si fastuoase. Câteva luni mai târziu, Lucretia îl fericea cu un fiu, botezat Rodrigo. Nu stim
daca aceasta veste l-a bucurat de paternitate, dar el era foarte surprins ca papa anunta nasterea copilului cardinalilor
convocati la miezul noptii, în timp ce nunta lui se facuse aproape în secret. A fost mirat sa asiste la botezul organizat cu
un fast deosebit.
N-au trecut decât câteva zile si Alfonso, mai întâi ranit de oamenii lui Cezar, a fost sugrumat chiar la Vatican de
Micheletto. Fara a se arata prea afectata, Lucretia s-a îndreptat spre castelul ei din Nepi, însotita de 600 de calareti.
Era al treilea cadavru pe care-l vedea rostogolindu-se la picioarele ei. Spun documentele si oamenii epocii ca nu din
motive politice sau familiale, ci numai din cauza unei gelozii monstruoase, i-rumoasele rochii ale acestei tinere femei
erau pline de sânge. Avea abia 20 de ani, iar drumul sau era semanat cu morti, fara ca ea sa fi scos macar un strigat de
groaza sau un gest de rezistenta.
Burchard face doar unele aluzii la aceste evenimente, în al sau Diarium. însa aceste aluzii ne fac sa întelegem ca
sângeroasele întâmplari ce se petreceau din cauza Lucretiei, nu o afectau prea mult. Erau prea multe evenimente care îi
rapeau capacitatea de a mai simti: divorturile, adulterele, incesturile. Daca a avut vreodata o durere, aceasta a fost
superficiala. Cum i-a fost si firea. Câteva zile dupa ultima lugubra tragedie, ea privea vesela si surâzatoare balul si
dansurile isterice si scenele pline de senzualitate de la Vatican, împreuna cu parintele-papâ. Ea prezida serbari, primea pe
noii cardinali si pe tinerii feudali, alerga prin oras sau pe la castelele vecine urmata de un cortegiu extraordinar, în timp
ce papa o admira de la una din ferestrele castelului Sant-Angelo. O admira pe Lucretia si cortegiul care defila pe sub
ferestrele Vaticanului, ad laudem et honorem S. Romane Ecclesie, adauga cu obida cronicarul vremii.
Papa Alexandru al Vl-lea s-a aratat totdeauna mândru de frumusetea si de gratiile fiicei lui. Cu toate ca era ocupat cu
slujba de ceremonii, chiar Burchard a trebuit sa constate cresterea progresiva a tandretei parintesti. Plin de grija si
dragoste, papa n-a mai numit-o pe Lucretia Filia Sanctissimi Domin Nostri Papae, ci Filia chiarissima, Filia amatissima,
Filia perchiara Sanctissimi Domini Nostri Pape... (Burchard, II)-
Este etapa în care Sebastiano di Brânca Tadellini nota în ziarul sau: "Papa iubea atât de mult pe fiica sa, încât se aseza la
fereastra cu ea, la vederea si cunoasterea acelora care voiau sa-i vada." Ambasadorul napolitan raporta guvernului sau ca
papa "îsi iubeste fiica într-un fel superlativ", lasând sa se înteleaga multe lucruri din cele spuse. Afectiunea morbida
apasa atât de mult pe papa, încât el calca în picioare orice retinere sau pudoare. Depasind limitele decentei, e! încredinta
Lucretiei gestiunea afacerilor interne ale bisericii catolice, atunci când pleca din Roma. Nici o curtezana n-a ajuns
vreodata la o asemenea situatie si putere.
Prima abdicare de la suveranitatea pontificala a lui Alexandru al Vl-lea, predata în mâinile Lucretiei, a avut loc la 27
iulie 1501 si a durat pâna la mijlocul lunii septembrie 1501. Iar Burchard nota: et dedit ei commissionem aperiendi
litteras sanctitati suae directas. E vorba de plecarea lui Alexandru al Vl-lea, la 27 iulie 1501, cu trupele de cavalerie si
infanterie, pentru a ocupa teritoriile câtorva feudali din Latium. Atunci o instituia, printr-un act oficial, ca loctiitor al sau
la Vatican pe Lucretia. Burchard a scris cu acest prilej urmatoarele: "Sanctitatea sa, stapânul nostru, înainte de a parasi
orasul a încredintat întregul palat si grija afacerilor curente donnei Lucretia Borgia, fiica sa, si sanctitatea sa i-a dat
deplina putere de a deschide scrisorile ce vor sosi; numai în cazul unor împrejurari foarte importante, ea trebuia sa ia
avizul sfatului seniorului cardinal de Lisabona."
Nici nu avea 21 de ani acest sef interimar al bisericii catolice. Era fata frumoasa, dar cu trasaturi morale cam desucheate.
Cât a lipsit papa de la Roma, o singura data a discutat Lucretia cu cardinalul de Lisabona.
Despre aceasta suplinire a papei la conducerea bisericii catolice s-a scris mult. Au aparut si multe satire si relatari de tot
felul. Se prea poate ca afacerile din aceasta perioada, sa fi avut mai mult un caracter administrativ si sa nu fi fost
probleme de ordin spiritual. Posibil! însa exemplul este unic în istoria acestei institutii. încrederea acordata de papa fetei
lui mergea foarte departe, si exprima o deosebita favoare pe care o facea suveranul pontif unei femei, indiferent de
gradul de rudenie. Papa îi dadea si un rol politic, probabil cu scopul ca Alfonso de Ferrara sa vada ce nevasta va avea el.
E drept ca principii din diferite state italiene încredintau toate afacerile sotiilor lor în timpul absentei acestora.
Lucretia ramânea în apartamentul papei, înlocuindu-i autoritatea cu autoritatea personala. De la 25 septembrie pâna la 2
octombrie 1501, papa a lipsit din nou si din nou biserica se afla sub comanda suprema a Lucretiei. La 18 octombrie 1501,
papa pleca înca odata. în acest interval muri unul din camerierii papei, lasând o grasa mostenire de 80.000 de ducati de
argint si bunuri. Lucretia, care credea ca poate înlocui în toate pe papa, încerca sa puna mâna pe bunurile în cauza, dar la
întoarcere, Alexandru al Vl-lea îsi însusi banii si bunurile celui decedat.
Papa ducea negocieri matrimoniale. Ele mergeau foarte greu pentru ca ducele de Ferrara avea o puternica aversiune fata
de "dinastia" Borgia, atât de grav încarcata cu pacate, cu crime, cu o reputatie proasta, toate acestea fiind întretinute si de
împaratul Maximilian si de principii stapâniti de o mare ura antipapala.
Alfonso de Ferrara ezita. Nu din cauza nasterii cam ilicite a Lucretiei. în acea epoca, o asemenea situatie nu avea nici o
importanta. Europa era plina de astfel de persoane cu functii si titluri foarte înalte. Era epoca de aur a bastarzilor si în
Italia. însa Lucretia mai era si fata papei, a unui cleric, ceea ce însemna ca totul pornea de la un viciu originar. Mai
circulau si alte zvonuri, despre un Infante roman... Se adaugau toate crimele si imoralitatile tatalui si ale fratelui. Lucretia
însasi, abia trecuta de 20 de ani, trecuse prin multe. Chiar prin foarte multe. De doua ori logodita, de doua ori casatorita
si de doua ori vaduva în împrejurari care semanau a crima. Reputatia ei era proasta. Nici Alfonso nu era usa de biserica,
ba chiar îi placea mult viata. Dar în jurul Lucretiei circulau prea multe cronici scandaloase, desi era înca foarte tânara.
Apoi ajunsesera pâna la Ferrara strigatele furioase ale lui Giovanni Sforza, care spunea ca trebuie sa se desparta de
Lucretia pentru a o lasa tatalui. De asemenea, si vestea ca din 1498 "fata papei are un copil nelegitim". Se cunosteau la-
Ferrara toate satirele care circulau în Italia pe socoteala familiei Borgia si implicit a Lucretiei. Incestul era una din
gravele acuzatii.
Pe aceasta latura, repetatele acte de inconstienta si de imoralitate ale papei Alexandru al Vl-lea reflectau o pasiune
patologica, în noaptea logodnei Lucretiei cu Alfonso de Ferrara, Roma a fost iluminata si clopotele a 100 de biserici au
sunat pâna în zori. Iar Burchard, nota în camaruta sa, sintetica opinie amara, ca sunetele clopotelor nu chemau lumea la
bucurie si veselie, ci "la rusine si la doliu".
înainte de a pleca spre Ferrara, Lucretia primea de la papa doua bule: una relativ la paternitatea Infantelui si alta la
învestitura cu diferite bunuri a celor doi copii ai ei. Apoi, pentru a încheia demn despartirea lor, papa si Cezar au
organizat un bal mult mai obscen decât cel al castanelor, în noaptea de dinaintea plecarii ei. Era revarsarea ultimei furii
morbide a celor doi.
Lucretia pleca de la Vatican la 6 ianuarie 1502. Se despartea definitiv de Roma si de trecutul ei sumbru, confuz, atât de
discutat. Trecea într-un mars triumfal prin Latium, Umbria si Romagna si îsi facea intrarea solemna, la 2 februarie 1502,
la curtea din Ferrara. Pe drum i s-au organizat serbari si primiri extraordinare. Matarazzo, care ke afla în singuratate la
Peruggia, a aflat despre toate întâmplarile nemaiauzite de la Roma si cele din calatoria Lucretiei si nota cu amaraciune ca
Lucretia purta "marele steag al târfelor", servind ca "ghid pentru toate târfele".
Intrând în familia princiara de la Ferrara, una din cele mai vechi si mai nobile din Italia, Lucretia trebuia sa consolideze
suveranitatea lui Cezar asupra Romagnei si sa secondeze vederile ambitioase ale tatalui si fratelui Cezar, cu privire la
Bologna si Florenta. Alexandru al Vl-lea spunea ambasadorilor Ferrarei înainte de plecarea ei: "Vreau ca dintre toate
printesele Italiei, Lucretia sa aiba perlele cele mai numeroase si cele mai frumoase!"
în bucuria lui, papa a uitat toate îndatoririle morale si a fost vazut împreuna cu Cezar în apartamentele acestuia, asistând
la cele mai scandaloase spectacole, pe care Pius al ll-lea le blama mai târziu cu atâta asprime. în genere, întreaga clasa
dominanta din epoca era "scandalos de corupta". Ultimele zile petrecute împreuna de cei trei Borgia au fost încununate
prin vestitul episod numit de Burchard: de convivio quinquaginta meretricum.
Pentru Lucretia, casatoria cu principele mostenitor al ducatului de Ferrara reprezinta o limita foarte precisa. Cât a stat la
Roma, în anturajul tatalui si fratelui ei, exista multe puncte obscure. La Ferrara a dus o viata mai linistita, nefiind silita sa
faca nimic ce i-ar fi putut aduce oprobiul public. Dimpotriva, a fost stimata, caci ce a mai facut n-a fost cunoscut. La
1505 a primit coroana ducala, pe care a purtat-o pâna la 24 iunie 1519, când a murit în urma unei nasteri grele. Ariosto,
în al sau Orlando furioso (XIII, 19), cânta virtutile Lucretiei la Ferrara.
Asa a luat sfârsit viata de hetaira, în sânul familiei, a vestitei Lucretia Borgia. îndaratul ei ramâneau amintirile...
Misterul Infantelui roman
S-a spus de catre cei ce s-au ocupat de viata Borgiilor, ca Lucretia era o femeie slaba, lipsita de vointa si ca s-a lasat
antrenata în multe din ticalosiile înfaptuite de familie. Crescuta în atmosfera vicioasa a Romei, a Vaticanului epocii, în
mijlocul crimelor, ea s-a adaptat moravurilor pe care le-a cunoscut. Toti din familia Borgia aveau vicii. Lucretiei îi lipsea
virtutea caracterului. De aceea a si fost prada oricarui membru al familiei si vointei lui. Un fel de martor nepasator si un
complice resemnat la tot felul de actiuni imorale.
în 1498 împlinea 18 ani. Cezar îi spunea ca Juan a fost omorât de niste barbati gelosi din cauza unei doamne din
societatea romana. îi mai spunea ca daca se va opri la manastire, va întari zvonurile ca ea se caieste pentru ca a trait cu
cel omorât. îi amintea ca stie despre legaturile incestuoase avute pâna atunci. Lucretia n-a avut nici o replica. Pentru a
împaca lucrurile, papa a organizat o petrecere de pomina. Asa avu loc, în toamna anului 1498, o partida de vânatoare la
Ostia, unde au participat numai câtiva intimi ai papei, pentru ca petrecerea sa nu fie stânjenita de ochi straini. Papa luase
cu el si doi cardinali destrabalati, capabili sa omoare sau sa ofere pe propria lor sora suveranului pontif, numai sa fie pe
placul lui. Jofre venise cu Sancia. Printre doamne se mai gasea Lucretia si Adriana Mila. Papa mai adusese si 12
curtezane, pentru a servi la buna petrecere si desfatare a oaspetilor.
în litiere cu perdele trase erau carate femei, iar în desagii asezati pe magari se gaseau merinde, vinuri rare frantuzesti,
italiene si spaniole. Vinuri din Sicilia si Grecia. Vinuri rosii si albe, din toate soiurile vestite atunci, toate pentru sângele
îmbatrânit al papei.
Dupa patru zile de vânatoare, ultima noapte a fost de pomina. Petrecerea a avut loc în sala mare a castelului din Ostia.
Pinturicchio fusese invitat pentru s lua crochiuri dupa excelentele modele pe care le avea la serbare. Oaspetii au gustat
din toate vinurile, au mâncat bine, în timp ce o orchestra ascunsa dupa perdele suspina în surdina cele mai placute
melodii ale vremii. Serviciul la masa era îndeplinit de 12 paji si de cele 12 curtezane într-un nudism total. Dupa ce s-au
ametit bine, petrecerea a degenerat într-un amestec infernal de carnuri nude, de matasuri si catifele ale convivilor. Se
sarutau, se împingeau, se încolaceau pe jos, în colturi. Fiecare pe unde apuca. Iar Pinturicchio prindea momentele vii si
obscene pe care le vedea în fata lui. Modele pe care numai o lume nebuna le putea oferi cuiva. Apoi el ceru sa se
schimbe pozitiile personajelor si în veselia generala toata lumea se supuse cu placere. Apoi tot el inventa un joc de
societate: joci'l cu lumânarea. Fiecare curtezana lua o lumânare în gura si mergea în patru labe. Un paj care mergea la fel,
trebuia sa-i stinga lumânarea si daca reusea, femeia trebuia sa-i plateasca "în natura" imediat. Pentru artist au iesit
modele uimitoare, neprevazute, de corpuri, si brate, s' picioare învalmasite, astfel încât nimeni nu stia ale cui sunt. O
trecere atât de desfrânata, încât nici imaginatia cea mai diavoleasca n-ar fi gasit-o. Iar papa urla de fericire si agitatie,
strângând la pieptul lui capul blondei Lucretia.
Legende? Povestiri fantastice? Din nefericire, pâna la anumite limite sunt descrise toate cu meticulozitate de un martor
ocular: Burchard, seful serviciului protocolar al curtii papale.
în acest an, 1498, s-a nascut un copil la Vatican, pe care papa l-a botezat cu numele de Juan, iar poporul i-a zis Infantele
roman. Copilul era iubit de întreaga familie Borgia. Mai ales Lucretia se plimba si se juca cu el. Cezar îl mângâia, iar
papa ÎI sorbea din ochi. La Roma s-a raspândit zvonul ca acest misterios infante ar fi copilul Lucretiei, nascut din relatii
monstruoase cu membrii familiei. Se vorbea de sângele clocotitor al Borgiilor care-si satisfac poftele chiar în familie. O
istorie urâta si groaznica. Pâna la ce limite e adevarata? Ce spun documentele sau scriitorii care s-au ocupat de aceasta
epoca? Un pamflet despre aceste relatii, raspândit destul de repede în Italia, Germania si Franta, intitulat Idila la Vatican,
avea ca personaje principale pe Lucretia, papa Alexandru al Vl-lea, Cezar Borgia si guvernanta Adriana Mila.
Alexandru al Vl-lea a lasat doua bule pastrate în Arhivele din Modena. în prima recunostea ca Juan este copilul lui
Cezar, iar prin a doua recunostea ca e propriul sau copil. Marturisirea aceasta contradictorie releva una din cele mai triste
aspecte ale vietii acestui papa lipsit de orice simt moral.
Aici începea povestea sumbra despre Infantele roman. Neobisnuita pentru oamenii normali. Fiind însa vorba de familia
Borgia, totul pare posi bil.
E vorba, deci, de existenta unui fiu nelegitim care a fost atribuit de unii Lucretiei si procreat ca urmare - spun câtiva din
cei ce s-au ocupat cu istoria familiei Borgia - a unor raporturi intime între diversi membri ai familiei pontificale.
Guicciardini e unul din acuzatorii cei mai fermi, ca si multi ambasadori ai statelor italiene, atasati pe lânga Vatican.
Aparatorii Lucretiei spun ca acuzatiile au fost emise de dusmanii familiei sau chiar ai Lucretiei, personal. E drept ca
Borgii au avut multi dusmani. Zvonurile, raspândite la început la Roma, au facut în scurta vreme ocolul Italiei.
Utila este marturia cotidiana a lui Burchard notata în Diarium-u\ sau. La fel si informatiile date de Infessura. Papistii au
spus ca jurnalul lui Burchard e "o carte plina de otrava", folosita de dusmanii curiei papale. Din nefericire pentru papa
Alexandru al Vl-lea, Burchard a spus adevarul. El n-a dat nici un fel de interpretare discutiilor, ci a notat zilnic numai
fapte, ceea ce a vazut el însusi. De aici gravitatea adevarurilor spuse de el, uneori cu o simplitate prosteasca. Despre
Lucretia n-a scris mult, dar mentiunile sunt pline de miez.
Problema copilului este una complicata. Lucretia l-ar fi nascut mult dupa despartirea de Giovanni Sforza. O comisie de
cardinali o declara fecioara. Iar dupa câteva luni ea nastea. Daca a avut Lucretia sau nu a avut diferiti iubiti sau amanti la
Roma e greu de precizat, o asemenea posibilitate nu o neaga nici catolicii cei mai aprigi, întrucât "greseli de acest fel
sunt frecvente în societatea tuturor epocilor (Gregorovius). Nimeni nu credea ca Lucretia a ramas inocenta în mijlocul
Romei corupte.
însa cu aproape cinci luni înainte ca Lucretia sa plece la Ferrara, Alexandru al Vl-lea semna, la 1 septembrie 1501, o
bula, lllegitime genitos, iar la 3 septembrie alta, intitulata Spes Mure. Prima bula era un act destinat publicitatii, a doua
era un act secret. Ambele bule erau destinate "prea iubitului nobil Juan Borgia, Infante roman", începeau sa se
lamureasca sau sa se complice unele probleme care priveau pe acest copil. Ambele documente au fost publicate. (Vezi:
Gregorovius - Lucretia Borgia, doc. XXVII si XXVIII, fiind înregistrate în fascicola Piese justificative, nr. 29 si nr. 30.)
Amândoua actele se afla în arhiva din Modena. Primul act este un duplicat, al doilea e în original.
în prima bula papa declara ca micul Juan, atunci în vârsta de 3 ani, este fiul legitim al lui Cezar Borgia, "om necasatorit"
(la nasterea copilului înca nu era însurat) si dintr-o femeie de asemeni necasatorita. Probabil în urma unor certuri si
încaierari cu Cezar, papa a emis a doua bula prin care copilul e legitimat ca fiind fiul papei Alexandru al Vl-lea si al
"zisei femei nemaritate", mulier insoluta. în bula Spes Mure revine la paternitate, "ceea ce n-am vrut sa aratam în
scrisoarea precedenta, din motive bine cunoscute". Orice alt act cu privire la nasterea acestui copil trebuie anulat, copilul
fiind nascut de aceeasi mulier insoluta cu papa. "Motivele bine cunoscute" sunt legile canonice care interzic
recunoasterea propriilor copii de catre clericii catolici.
Acest copil misterios, pentru a carui paternitate se anunta doi tati, mama ramânând necunoscuta, apare în sânul familiei
Borgia. Era faimosul Infante roman. Discutiile care s-au purtat n-au putut raspunde definitiv si sigur la întrebarea: cine a
fost mama, cine era tatal copilului? Papa nu spune cine este mama copilului. Burchard spune ca e vorba de "o oarecare
romana". Mulier insoluta din bula trebuie sa fi fost o femeie frumoasa care probabil a bucurat prin gratiile ei pe Borgia
tatal si Borgia fiul. Gregorovius pune ipoteza ca Lucretia ar fi nascut acest infante ca pe un copil nelegitim, dupa
desfacerea casatoriei cu Sforza. Ca pentru a acoperi rusinea si a pastra copilul, papa i-a atribuit paternitatea fie lui Cezar,
fie lui însusi. S-a spus ca papa a mintit, afirmând ca Juan ar fi copilul lui, acoperind în realitate un copil nelegitim al
Lucretiei. Mai târziu, micul Juan aparea el însusi la Ferrara unde se gasea Lucretia. Aceste elemente, legate între ele, au
determinat pe unii istorici de atunci si de mai târziu sa afirme ca Juan Borgia, nascut la 1498, era copilul Lucretiei.
Paternitatea a mai fost atribuita unui camerier pontifical, care a fost ucis. Datorita bulelor, discutiile s-au închis. Lucretia
pleca la Ferrara, unde aparea si Juan ca frate al ei.
Exista si opinia ca ar trebui sa lasam la o parte unele din aceste marturii directe sau aluzive ale contemporanilor. Caci
ideea unor raporturi incestuoase într-un asemenea cadru par incredibile. Iar anonima Mulier insoluta din cele doua bule
papale, sau quaedam romana, dupa expresia lui Burchard, poate fi orice femeie romana, transferata prin ura împotriva
Borgiilor pe seama Lucretiei.
însa toate discutiile din epoca si de dupa aceea prezinta un sinistru tablou de familie. Din oricare parte l-ai privi. Toate
par din lumea incredibilului. Daca nu ar fi existat cele doua bule papale, nu s-ar fi ajuns nici la variatele dispute si
ipoteze în legatura cu parintii adevarati ai Infantelui roman. Dar nici ele nu sunt absolute capete de acuzare. Iar parintii
adevarati ai Infantelui roman ramân tot în cadrul misterului.
Amorurile târzii ale Lucretiei
A treia casatorie a Lucretiei cu ducele Alfonso de Ferrara, fiul lui ercule de Ferrara, a fost cea mai stralucita. Era o
casatorie politica pusa de papa Alexandru al Vl-lea, ajutat de Ludovic al Xll-lea, regele Frantei. Familia d'Este s-a
împotrivit multa vreme acestei casatorii. Avea în vedere toate istoriile care circulau în Italia despre Borgii si despre
Lucretia. Hercule de Ferrara a consimtit cu mare greutate, dupa ce a obtinut de la papa numeroase avantaje politice si
materiale.
înainte de a pleca spre Ferrara, Lucretia chema la dânsa pe Infantele roman, care împlinea patru ani. L-a privit cu
dragoste de mama, l-a sarutat si, în dupa amiaza aceleiasi zile, porni spre alte zari. Pleca la 6 februarie 1502 si nu se va
mai întoarce niciodata. Calarea pe un cal balan. Rochia ei de matase rosie era împodobita cu hermina. Parul balai flutura,
stralucind în lumina soarelui. Trecuse de 21 de ani. în spate avea o viata întreaga. Cardinali, nobili, popor o însotira pâna
la Porta del Popolo. La stânga calarea Cezar. La despartire, Cezar îi întinse mâna, dar ea se prefacu a nu o vedea. Apoi
porni si imaginea ei se micsora odata cu departarile, pâna când nu se mai vazu nimic...
Intrarea Lucretiei în Ferrara a fost un adevarat spectacol. în fata calareau 75 de arcasi îmbracati în culorile casei d'Este:
alb si rosu Urmau 100 de trâmbitasi si surlari. în spatele lor calarea don Alfonso mirele, cu vesmânt de catifea rosie, cu
bereta de matase neagra, cu jambiere negre de matase si cizme negre. Urmau nobili din Ferrara, cu paji, granzi spanioli,
episcopi, ambasadorii Romei, toti plini de stralucire si de zorzoane. Trei bufoni si 30 de mascarici pitici faceau tumbe si
giumbuslucuri. Zece paji în culorile curcubeului calareau dupa acestia, iar în spatele lor, pe calul ei balan, venea încet,
încet Lucretia. Purta acum o simpla rochie de catifea, de culoare neagra, stiind ca o prinde bine, cu galoane de aur, iar
peste rochie o mantie de brocart si aur. Blondul ei par, acoperit cu o plasa de aur, parea un soare. Dupa Lucretia urmau
calari ambasadorul Frantei împreuna cu ducele Hercule d'Este. Iar dupa ei, principi, nobili de toate rangurile, doamne de
onoare, alte doamne. Garderoba miresei era purtata de 86 de catâri. Din darile si birurile stoarse de biserica pentru
neamul Borgiilor. Din sudoarea serbilor si robitilor strânsa de oamenii bisericii. Pe spinarile catârilor se aflau straiele
nevoiasilor, lingura si mâncarea zilelor lor amare, toate prefacute în florini, iar din florini în ducati sau în colanuri cu
siraguri de margaritare si rubine încolacite de câteva ori în jurul gâtului unui catâr alb. Lânga catâri pasea plin de
voinicie un taur rosu, simbolul heraldic al dinastiei Borgiilor. Parca era papa Alexandru al Vl-lea.
II popolo minuto, poporul marunt, arunca glume si batjocuri spre acest taur, neputând pronunta numele Borgiilor. Dar
taurul trecea dispretuitor înainte. Ca papa Alexandru al Vl-lea Borgia...
Alfonso de Ferrara, tânarul mire, fusese repede cucerit de Lucretia, ca toti ceilalti barbati. Iar în sala de receptie, primul
cuvânt de salut l-a avut Ariosto, care preamari frumusetea Lucretiei, venita "spre a-si aprinde în Ferrara orbitoarea-i
stralucire", în timp ce ea îi raspundea cu o periculoasa privire calda. Poetul a cugetat toata noaptea la cele petrecute si
versul lui surprindea pentru viitorime: "Femeia e un primejdios copil..." Teatrul curtii din Ferrara a prezentat un
spectacol nu prea grozav cu piesa Cassaria a lui Ariosto. Dupa petrecere, tânara pereche s-a retras si un notar constata
împerecherea.
Citind scrisoarea de la ducele de Ferrara cu toate relatarile de rigoare, papa Alexandru al Vl-lea a plâns, poate pentru
prima data în viata lui, exclamând: "O bionda, mia bionda, biondinella d'amor...!"
Lucretia plecase din Roma lasând în urma ei multi barbati, din familie si din afara ei, care priveau cu parere de rau
desprinderea ei de Vatican si de Roma. în Ferrara intra în februarie 1502. Prima etapa a vietii se terminase, cu legendele
întunecate din timpul cât a stat in mijlocul familiei. Acum, spre vârsta de 22 de ani, Lucretia intra în a doua perioada a
vietii, care se încheia definitiv la vârsta de 39 de ani. La noua curte ea a gasit repede numerosi admiratori. Era o
atmosfera deosebita fata de cea de la Roma. O curte cu 0 tinuta mai corecta, mai putin corupta. Lucretia parea a fi devenit
o alta femeie si pentru asta poetii Ariosto, Trissin, Bembo, cei doi Strozzi i-au închinat versuri în care îi cântau virtutile ei
de sotie si de mama.
Istoria adevarata a acestei eroine iesita din familia Borgia ne arata ca de fapt poetii acestia au facut multe versuri... de
serviciu. Aduceau laude pentru a-si plati întretinerea si |UXu] de |a curte. în timp ce hexametrii îi laudau virtutile, unii
spuneau ca Lucretia n-a ramas la limitele platonice ale relatiilor cu diferiti barbati. prjma dintre "distractiile pasionale" a
fost Bembo. în biblioteca Ambrosiana se pastreaza câteva scrisori ale Lucretiei catre elegantul cavaler si poet venetian
care, în ultimii ani ai vietii, a fost cardinal. într-o scrisoare se mai vede o suvita de par blond. Dupa traditie, suvita a fost
trimisa pasionatului îndragostit chiar de fata papei Alexandru al Vl-lea.
Acest Bembo venise din Venetia la Ferrara în octombrie 1502. Era oaspetele lui Titus si Hercule Strozzi. Venea cu o
reputatie de Iversificator, dar cu una si mai mare de om frumos si de spirit manierat, cultivat. Era un tipic reprezentant al
renasterii italiene, în maniera exterioara. Strozzii, ca mari nobili, veneau deseori la curtea din Ferrara, unde l-au prezentat
si pe Bembo ducesei, preafrumoasa Lucretia. înca în decembrie 1502, relatiile dintre cei doi erau foarte afectuoase. Cu
toata vigilenta banuitoare a sotului, nu se stie cum, Lucretia a reusit "sa afle" pe solitarul poet într-o vila care apartinea
Strozzilor, la câteva mile departare de Ferrara. în aceeasi seara, Bembo scria unui_ prieten ca regreta mult faptul ca ea n-
a putut ramânea la cina... în fata acestei frumoase, Bembo s-a aprins repede. Pasiunea lui a crescut. în schimbul unei
bratari de aur în forma de sarpe, pe care Lucretia i-a dat-o, Bembo i-a compus cinci hexametri latini plini de înflacarare,
care curând vor deveni un rnare incendiu. O elegie intitulata Ad Lucretiam Borgia este expresia celei mai profunde
adoratii. Bembo nu gaseste comparatii potrivite pentru a exprima frumusetea Lucretiei, desi face apel la întregul arsenal
poetic si mitologic antic, dupa obiceiul Renasterii italiene.
Lucretia, femeie simtitoare înca din tinerete, nu putea ramâne rece. Mai ales ca trebuia sa compare pe acest orti tânar,
frumos si instruit, cu severul si artagosul ei barbat, care era preocupat doar de Problemele razboiului si armelor. în
mintea ei pastra imaginea venetianului care avea doar 32 de ani, vorbea cu caldura în fraze frumoase, armonioase si
dulci, ca majoritatea îndragostitilor. Desigur ca sotul pierdea prin comparare.
începea deci seria de scrisori secrete dintre Lucretia si Bembo în mai si iunie 1503, scrisorile erau pline de intimitate.
Bembo e tot mai aprins, ca un adevarat mediteranean, iar Lucretia îi trimite o suvita din blondul ei par. "Cauti sa-mi
stingi focul cu aceasta suvita care încinge fruntea voastra stralucitoare", va scrie Bembo. în august îl viziteaza la
Ostellato, unde poetul ei era bolnav.
Pentru a pastra caracterul secret al scrisorilor în cazU| interceptarii lor, Lucretia semna cu initialele F. F., iar Bembo
semna si el la fel. Conventia era ca scrisoarea sa para a fi adresata unei domnisoare de onoare a ducesei (madona
Lisabelta), de care poetul s-ar fi îndragostit. Probabil ca între cei doi nu s-au facut numai schimburi de scrisori
nevinovate. Bembo îi spune într-o scrisoare ca nu va uita niciodata cuvintele spuse de ea în seara când au petrecut "pe
terasa, sub clar de luna". S-au întâlnit adeseori, pe furis. Lucretia "nu putea admite ca un atare arzator amor, care era si
mai arzator când era ascuns, sa nu fie dus pâna la capat. Dintr-o vreme nu prea îndepartata, Lucretia aducea prea multe
aventuri si amintiri erotice "tari" pentru a rezista tentatiei actuale. Scrisorile cu continutul lor echivoc, cadourile,
întâlnirile sub clar de luna explica multe lucruri. Lucretia, care iesise dintr-o lume de cosmar, de sânge, de cinism si
brutalitate, gasea lânga tânarul poet venetian momente de prospetime si de încântare.
însa cu toata grija si cu tot secretul scrisorilor si întâlnirilor, faptele celor doi au dat nastere la banuieli. Probabil ca
Alfonso a simtit ceva, caci, în noiembrie 1503, Bembo îi scria Lucretiei sa fie prudenta, mai ales când scrie, "pentru ca
sunteti foarte supravegheata".
în ianuarie 1504, Bembo pleca la Venetia din cauza mortii unui frate. El nu se va mai întoarce la Ferrara, dar de departe
va continua sa scrie. E drept, cu vremea, focul inimii, caldura dragostei, vor pierde din stralucirea si arderea lor. Ele se
vor stinge cu încetul, ca orice sentiment omenesc. Cavalerul venetian va uita de fata papei Alexandru al Vl-lea, careia i-a
închinat elegii si ode pline de pasiune. Dupa regula trasaturilor ei sentimentale, Lucretia îl uita destul de repede pe
Bembo, poetul. Cum îi uitase pe atâtia...
Se încheia astfel seria aventurilor galante ale Lucretiei?
Cei care ar trebui sa ne informeze corect, istoricii si cronicarii epocii, trag concluzia ca ea s-a angajat atât de mult în
îndatoririle de mama, încât nimeni nu mai vorbeste despre frumusetea, ci doar despre castitatea ei. Ariosto e cel care a
început prin a glorifica virtutile Lucretiei. Mai întâi, cu prilejul nuntii, apoi în câteva pasaje din Orlando furioso si, în
fine, în povestirea conjuratiei câtorva membri ai familiei d'Este împotriva lui Alfonso de Ferrara. Trissin marturiseste ca
"virtutile" ducesei sunt atât de mari, încât nici un poet nu îndrazneste sa vorbeasca despre acest subiect decât plin de
demnitate. Titus si Hercule Strozzi i-au compus hexametri latini, în care cânta pe "divina perla" care este Lucretia. si
câte si mai câte cântece laudative pline de lingusiri.
Un fapt este cert: toti aceia care au scris laudativ despre Lucretia au mai scris poezii epice sau elegii asemanatoare si
pentru alti principi sau alte principese, asupra carora istoria s-a pronuntat cu judecati foarte aspre. Cei care laudau nu
aveau nici Un simt al raspunderii, simtul moral si de pudoare fiindu-le atrofiat. Cântarea "virtutilor" Lucretiei nu exprima
altceva decât servilismul si lingusirea pe care le întâlnim ia scriitori din toate epocile.
Un numar destul de mare de scrisori descoperite în zilele noastre în arhivele familiei Gonzaga, la Mantua, fac sa ne
reîntâlnim cu personaje cunoscute renasterii italiene printre care si reprezentanti ai familiei Borgia. Cum aceste epistole
sunt adresate tertilor si semnate cu pseudonme, ele au scapat multa vreme cercetatorilor. Prin ele, iata-ne din nou cu
Lucretia. E vorba, de asta data, tot de niste scrisori, trimise acum cumnatului ei, Francesco Gonzaga, Marchiz de Mantua.
îl înlocuia pe Bembo, care ramasese departe, la Venetia.
Se pare ca primele relatii dintre cei doi au început în primavara anului 1504, atunci când Francesco de Mantua vizita
Ferrara. Reîntors la Mantua, el primi scrisori de la unele doamne de onoare ale ducesei, printre care, una îi vorbea despre
"afectiunea pe care i-o poarta ducesa", si care-i pastreaza "cea mai dulce amintire". Alta, se face interpreta celor mai
calde sentimente ale stapânei ei. Apoi, cei doi cumnati, Lucretia si Francesco, au avut un schimb de sonete si s-au întâlnit
la Borgo Forte. Probabil aceste relatii n-au avut un caracter platonic. Iar ducele Alfonso a simtit ceva, pentru ca îi
multumeste lui Francesco de grija pe care a avut-o pentru Lucretia, sotia sa. Scrisorile poarta diferite date din lunile
martie-iunie 1508. Intermediar între Francesco si Lucretia era Strozzi, acelasi care protejase si întâlnirile Lucretiei cu
Bembo.
Scrisorile trimise de Francesco poarta si ele un nume de împrumut si pseudonim. (Alfonso, sotul, era numit Camillo,
cardinalul Hippolit d'Este era Tygrinus, Isabelle d'Este se numea Lena, iar ' ucretia avea numele de Barbara.) Lucretia îl
invita la ea cu aprindere e Francesco, întrucât sotul plecase în Franta (scrisoarea din 28 aprilie 508). De frica sau poate
bolnav, Francesco a refuzat sa vina la Ferrara, intuitie binevenita, întrucât Alfonso se întorcea mai repede decât se
preconiza din calatoria sa. La 13 mai 1508.
Cu siguranta ca exista si frica de cruzimea ducelui de Ferrara, care cu ani în urma masacrase pe fratii sai, Giulio si
Ferrante. Iar acum, la 6 iunie 1508, poetul Hercule Strozzi (mijlocitorul între Bembo si Lucretia) fusese gasit mort lânga
zidul unei biserici.
Discutiile, duse în surdina în oras, acuzau pe ducesa drept cauza directa a acestei morti tragice. Dupa unii, chiar Lucretia
ar fj aranjat suprimarea lui Strozzi din gelozie: el se casatorise cu opt zile înaintea tragediei. Dupa altii, de teama de a nu
trada legaturile ei cu Bembo. în fine, altii afirma ca aducatorul mortii ar fi fost chiar Alfonso, care a aflat despre afacerile
amoroase ale Lucretiei cu Bembo si ca si-ar fi revarsat toata furia asupra prietenului poetului mort, în lipsa vinovatului.
S-au gasit altii care sa explice altfel întâmplarile. Tot Alfonso ar fi înarmat mâna asasinilor. Nu din cauza sotiei, ci din
gelozie pe Strozzi, care se casatorise cu Barbara Torelli, la favorurile careia aspirase fara succes si ducele. între altii,
Carducci lasa sa se întrevada în sonetul sau ca vinovat de aceasta crima este ducele Alfonso. Lucretia ar fi trebuit sa se
arate mai prudenta si sa înceteze schimbul de scrisori cu Francesco de Gonzaga. însa corespondenta secreta a continuat,
de asta data având ca mijlocitor pe fratele celui omorât, pe Lorenzo Strozzi. Desigur ca acest dute-vino al curierilor care
purtau scrisorile nu vor fi scapat curtenilor, Isabellei d'Este sau altor persoane importante si interesate.
Dar boala fara sfârsit a lui Francesco, nasterile succesive ale Lucretiei poate chiar vigilenta lui Alfonso si a Isabellei au
împiedicat pe Lucretia si Francesco sa se mai întâlneasca vreodata. Francesco pregatise pentru iubita lui un apartament
luxos. Lucretia a tot amânat, luna dupa luna, calatoria ei de dragoste, care, din cauza mortii fiului ei, Rodrigo, la 1512 si
din alte motive, n-a mai avut loc. însa scrisorile au continuat sa alerge dintr-o parte în alta. Poate mai ramasese ceva din
flacara nestinsa a dragostei.
La fel ca si mama ei, Vanozza, Lucretia, îndata ce a simtit ca se apropie maturitatea si încep a bate la poarta batrânetile,
s-a lasat de aventurile ce faceau din ea o magna pecatrix si a început sa se ocupe de binefacere si de pietate. A pornit sa
frecventeze bisericile. De multe ori pe an parasea curtea ducala si se retragea în chilia unei manastiri, unde statea de
vorba cu nepoata ei, sora Lucretia, fiica naturala a lui Cezar. Citea lucrari ascetice, meditatii pioase. Chiar la masa cerea
sa se citeasca texte religioase. Dar era o religie care semana cu cea a tatalui ei. Caci atunci când murea ferocele dusman
al familiei Borgia, papa Iului al ll-lea, Lucretia, negasind alta cale, însotita de un numar de femei, s-a repezit în biserica
pentru a multumi "divinei majestati" pentru chemarea acestui om rau în lumea de dincolo. La un moment dat, negâsind
alta cale, i-a dat întâlnire lui Francesco în sanctuarul unei biserici. Tot în spiritul credintei ei.
S-a pus întrebarea daca a avut si ea boala familiei?! în august 1498 se casatorea cu Alfonso de Aragon, iar rezultatul un
avort si un pil. La 1502 se casatorea cu Alfonso de Ferrara, din care casatorie zultau doua avorturi, doi copii, un avort, un
fiu, un avort, o fiica, un fiu i o fetita nascuta moarta. Erau semne ale bolii? Odata cu moartea Lucretiei au fost
înmormântate si raspunsurile la asemenea indiscreta |ntrebare.
Murea la o nastere grea, în ziua de 24 iunie 1519, în vârsta de $9 de ani, câteva luni dupa ce intrase în mormânt iubitul ei
cumnat [Francesco. O scrisoare trimisa cu doua zile înainte papei Leon al X-lea, caruia îi cerea binecuvântarea in articulo
mortis - scrisoare despre care unii teologi au spus ca e un document al linistii sufletesti - nu e de fapt idecât o simpla
epistola de cancelarie. Lucretia se afla în agonie si nu putuse nici dicta si nici scrie aceasta scrisoare.
în urma ei nu ramâneau decât amintirile. Foarte amestecate, confuze, pline de pete, de putine lumini si de multe umbre.
Câteva cuvinte de sfârsit despre Lucretia Borgia
în Italia, multe din urmele Borgiilor au fost sterse. De vremi si 'de oameni. La Spoleto nu se mai vad urmele Lucretiei
Borgia. La Pesaro, unde Lucretia a fost o adevarata regina, se pastreaza palatul seniorial si fortareata în care s-a refugiat
sotul ei, Giovanni Sforza. Se mai vad, în palatul reînnoit de arhitectii secolului al XV-lea, camerele tinerei mirese. în
schimb, nici o urma din emblemele casei Borgia, care au fost sterse din ordinul papei luliu al ll-lea.
Monstruosa comportare a tatalui, papa Alexandru al Vl-lea, si a fratelui, Cezar Borgia, a încarcat cu multe pacate si pe
Lucretia. Unii afirma ca ea a fost o victima a istoriei. Altii o acuza de incest. Literatura, prin Victor Hugo în Lucretia
Borgia, o drama romantica destul de absurda, a întarit aceasta opinie. Unele lucrari încearca s-o absolve de marile pacate,
pentru a elimina parerea ca a fost un fel de "monstru moral". Aparatorii spun ca a fost o femeie slaba, lipsita de
inteligenta si vointa, iar tatal si fratele au facut ce au vrut cu ea, maritând-o si despartind-o dupa nevoile lor politice. în
aceste împrejurari, faima si legendele i-au atribuit tot felul de acte si imoralitati.
Imaginea Lucretiei a fost alterata de traditia romanticilor. Ea n-a fost nici o Mesalina, nici o Fredegonda si nici o
Teodora. Poate în alte împrejurari, figura ei n-ar fi fost luata în seama. Renasterea care înflorea asociata cu cea mai
violenta tiranie ne dau în Lucretia o imagine destul de neutra. Ea n-a fost o femeie eroica, o virago, cum a fost Caterina
Sforza. Nici o femeie cu spirit înalt, un tip de intelectuala. A fost în mâna tatalui si a fratelui mai curând ca o ceara
moale, un fel de sclava gratioasa, care a pasit chiar spre grave aventuri cu o adevarata inconstienta morala. S-a obisnuit
repede cu atmosfera sj spectacolul neobisnuite de la curtea tatalui ei. Istoria ei este destul de scurta. Gregorovius, ca si
Maria Bellonci, în lucrarile intitulate Lucretia Borgia, prezinta mai curând ansamblul istoric al familiei. Autorii se opresc
mai mult asupra celei de-a treia casatorii, care trebuia sa ajute la realizarea planului politic al Borgiilor. Lucretia dispare
în istoria Ferrarei, umbrita, putin stiuta si putin activa. N-a fost o sfânta nici la Ferrara, dar cum toti Borgii erau morti, iar
ea începuse sa tot nasca, sa îmbatrâneasca, scriitorii si moralistii n-au mai avut ce spune, ce scrie.
Trebuie remarcat ca despre Lucretia Borgia s-a scris în timpurile apropiate destul de mult si destul de amestecat. Exista
un numar de scriitori ai bisericii catolice care au cautat sa o reabiliteze moral, în Italia au fost cavaleri cu ea Campori si
Cittadella, iar în timpuri mai apropiate, germanul Gregorovius. Maria Bellonci o prezinta mai umanizata. Poate în multe
laturi mai apropiata de adevarata Lucretia Borgia.
Aprecierile facute de scriitorul Gregorovius au fost acceptate de multi altii. Astfel, în locul femeii-barbat, cu pumnal si
otrava - asa cum le placuse odinioara romanticilor, si pe care Victor Hugo si Donizetti au adus-o pe scena ca prototip
medieval al anticei Mesalina - a aparut o femeie pasiva, maleabila si inconstienta. A fost bine spalata de toate
complicitatile directe sau indirecte ale tragediilor familiale si a fost scoasa din acest iad ca o femeie lipsita de energie. S-
a vorbit mult despre perioada de la curtea din Ferrara, perioada în care legendele si viata ei reala n-au aruncat prea multe
pete imorale în istoria activitatii si vietii ei. Asa se facea încercarea de a acoperi, ba chiar de a împinge pâna la candoare,
imaginea tinerei Lucretia.
Desigur ca exagerarea, la fel ca si lipsa de obiectivitate istorica, ar putea duce la orice concluzii. Documentele care stau
la dispozitia cercetatorului nu sunt asa de numeroase sau chiar atât de cuprinzatoare, dar ajung sa se poata fixa trasaturile
acestei femei din Renastere si, odata cu ea, ale familiei Borgia. Profilul acestui'personaj este destul de departe de
imaginea creata de cei ce vor s-o purifice, dupa cum nu concorda nici cu exagerarea negativa a scriitorilor romantici.
De fapt, în prima parte a vietii ei aventuroase din tinerete, Lucretia apare ca un spirit lipsit de vointa în mâinile puternice
si voluntare ale tatalui si ale fratelui. Atunci ea avea doar 12-13 ani.
La vârsta de 15 sau 16 ani o vedem cu totul schimbata. Copilul linistit si ascultator a disparut. Locul lui l-a luat o femeie
care are o influenta considerabila asupra papei si asupra întregii lumi de la Vatican, realitate pe care istoricii aparatori ai
Lucretiei n-au luat-o de loc în considerare. Pazitoare a secretelor de familie, a politicii papei.
primitoare a vizitelor obligatorii ale noilor cardinali, toate acestea n© arata ca Lucretia nu era "o biata, neînsemnata si
ascultatoare" fetita, care urmeaza, lipsita de orice vointa, toate cele dictate de ai sai. Ea¡ avea o mare influenta si
importanta în sfera eclesiástica. Primea darurj I si beneficii, umplea lazile papei si ale ei cu ducatii de aur pe care-¡
t.daruiau" toti simoniacii de la Vatican si din afara.
Se poate oare presupune ca nenorocirile si tragediile familiei Borgia care s-au deschis în serie si s-au desfasurat în jurul
ei, sa fi fost I straine de ea? Se poate admite ca în relatiile cu persoanele foarts legate de viata ei intima, ea sa nu fi avut
decât rolul unei figurant^ imute, în timp ce tot ea îsi demonstra spiritul dominator la Vatican? | Ambasadorii au remarcat
prezenta ei activa, cu tot misterul si umbra îp, f care parea ca sta. Acesti ambasadori si cronicari ai epocii au aratat cauzele
unor episoade sângeroase din Roma, care "întâmplator" se întâlneau tocmai cu persoana ei.
în fuga sau în moartea atâtor persoane care s-au miscat în jurui ei, unii scriitori au vazut doar planul si mâna parintelui-
papa sau 9 fratelui Cezar; cei doi urmarind mereu noi combinatii politice sau matrimoniale. Ar fi însemnat ca Lucretia sa
fi fost total pasiva si empapa Alexandru al Vl-lea se folosea de aceste mijloace politice ca un începator în materie.
La un moment dat, fara a avea prea multa vointa si energic Lucretia a dominat pe ai sai la Vatican, l-a dominat prin
caracterul 6j feminin. Dupa ce Giulia Farnese a trecut pe planul al doilea, iar Sancia de Aragon era scoasa din interesul
Borgiilor ca ruda si femeie, Lucret¡a a ramas ca un adevarat demon care comanda la Vatican. A devenit 0 curtezana care
stia sa culeaga fructul tuturor dorintelor. Papa Alexandru al Vl-lea, tatal ei, se simtea recreatus alaturi de ea. Avga abia 19
ani când papa îi încredinta guvernarea la Spoleto. lar atunc¡ când al doilea sot fugea de teama pumnalului Borgiilor, în
loc sa Se retraga plina de amar, de cainta, ea pleca vesela din Roma, însotita c]e "un mare cortegiu de prelati si cavaleri,
salutând din mers pe tatal ^ care o privea cu o "suprema dragoste" de la una din ferestrele palatul^' La vârsta de 21 de
ani, ea conducea din apartamentele papei toate afacerile bisericii catolice, în absenta suveranului pontif.
Lucretia accepta toate evenimentele si întâmplarile vietii si a|e celor din jur cu o liniste care mergea pâna la
insensibilitate, fie ca era vorba de eliminarea sângeroasa a sotilor si amantilor ei, fie în fata spactacolului de monta a
armasarilor papei, sau nasterea unui cop¡j nelegitim, sau participarea la petrecerea obscena de la Ostia, sau Cu cele
cincizeci de curtezane goale de la Vatican, sau îmbratisâri|e fratelui, sau monstruoasele semne de afectiune din partea
tatalui-papj
Viata ei de la Ferrara a continuat, în felul sau, pe cea de |a Roma. Aceleasi obiceiuri si aceleasi moravuri. E drept ca totul
se petrecea mai mascat, ca aventurile erau mai putin licentioase. Dar acestea se datorau faptului ca sotul era mai bun
paznic, ca aceasta curte marunta nu permitea excese prea mari, dupa cum si depravarea era mult mai redusa aici decât la
Roma, la Vatican. Lucretia nu se putea manifesta din plin cu toate dorintele si nazuintele ei. Au fost câteva amoruri
clandestine, cum ar fi cel cu Bembo si apoi cu cumnatul sau Francesco de Mantua. Iar atunci când trupul ei n-a mai fost
tânar, Lucretia s-a limitat la un flirt continuu.
La Roma subjugase chiar pe ai sai cu farmecul ei feminin, plin de senzualitate, dar la Ferrara i-ar fi trebuit si alte calitati.
Aici era un mediu rafinat în care domnea arta si poezia, iar Lucretia nu putea straluci decât alaturi de ele. Cultura si
gustul ei estetic erau cu totul reduse. Chiar daca ne amintim numai de existenta Isabellei d'Este în acest centru si vom
întelege de ce Lucretia a capatat un rol secundar.
Cu Lucretia se completeaza imaginea Borgiilor. Ea se arata fiica unui tata imoral si sora unui frate asasin, aducând în
acest tablou de familie laturile psihopatice ale sexului sau, cu toata inconstienta si seninatatea. Imoralitatea care trona
peste tot i-au asigurat si ei si celorlalti din familie posibilitatea sa-si duca pâna la capat instinctele care i-au dominat. în
loc sa fie o curtezana publica, Lucretia a fost o hetaira privata, în propria casa, primind de la ai sai si de altii fiefuri,
onoruri, aur si bijuterii.
La nici 39 de ani, Lucretia naste un copil mort. Facerea a fost grea si o târaste spre mormânt. De câteva zile a rupt orice
legatura cu realitatea. Prin mintea ei trec plutind toate amintirile de odinioara. îsi aduce aminte de Juan, de Alexandru, de
Cezar, de neamul apropiat al Borgiilor, de Alfonso de Aragon si de altii. Deodata toti Borgii defileaza prin fata ei, iesiti
din mormintele lor de demult. Au fete obosite, poarta pumnale în piept sau chiar capetele sub brat. Lucretia se chinuie.
încearca sa danseze în onoarea lor, dar cade înfrânta definitiv...
Pe piatra de mormânt s-a putut citi o epigrama scrisa de un versificator:
"Aici - cu numele - cea care a fost Lucretia zace. Orori si crime savârsit-a fara pace. Tatalui i-a fost nevasta si
îndrumatoare, Sotului ucigasa, fratelui tiitoare."
Dupa câteva zile, ploile au spalat aproape în totalitate aceste cuvinte si poate, în parte, nedrepte. Dar ele au ramas în
memoria istoriei, care, pentru spiritul de dreptate, nu iarta niciodata.

Familia Borgia în fata Renasterii si umanismului

Oare nu a ramas nimic în domeniul culturii, a literelor si artelor, din mult discutata epoca a Borgiilor? Renasterea si
umanismul, cele itnai frumoase flori ale Italiei secolelor al XlV-lea si al XVI-lea, scoteau bele mai frumoase petale
tocmai în jurul anului 1500 si în deceniile urmatoare. Roma avea conditiile de a se manifesta ca un centru al marii
miscari literare, filosofice, artistice.
Se spune ca papa Alexandru al Vl-lea nu era insensibil la unele probleme intelectuale. Avea si el cântaretii si poetii
curtii. Aurelio Brandolini cânta din lauta la petrecerile organizate de papa. Serafino de Aquila era favoritul lui Cezar, un
fel de Petrarca minuscul al epocii.
Numerosi poeti si retori de mâna a doua au trecut pe la curtea Borgiilor. Familia Porcari a ramas în permanenta prietenie
cu Borgii. Porcarii spuneau ca se trag din Cato, de aceea îsi spuneau Porcius, dupa cum numele latinizat al lui Borgia era
Borgius. Unul din acestia, Hieronimus Porcius, imprima la Roma, în 1493, o carte cu titlul Commentarius Porcius, pe
care o dedica regelui si reginei Spaniei, dar care descria alegerea si încoronarea lui Alexandru al Vl-lea. Acolo se gasesc
si cuvântari ale ambasadorilor italieni adresate papei cu prilejul alegerii sale. Autorul mergea pâna la o adevarata adulatie
fata de Alexandru al Vl-lea, care nu l-a uitat si l-a facut mai întâi episcop de Andria, apoi si guvernator de Romagna. La
1497 scria o lucrare împotriva lui Savonarola. Porcius a scris si poeme în care cânta calitatile papei, poeme de o oarecare
valoare documentara si artistica. La fel ca si cea mai mare parte din creatiile literare ale acestei perioade romane
decadente, când poezia si scrisul în general erau puse în slujba unor interese marunte si a unor oameni si mai marunti ca
valoare morala si spirituala.
Un retor ciceronian admirat de Erasmus din Rotterdam a fost Phaeedra Inghirami, cunoscut prin cuvântarile lui,'dar mai
mult ca actor în trupa cardinalului Rafael Riario. Lui Alexandru al Vl-lea îi placea mult teatrul, dar un teatru plin de
"libertinaje" si nu de "libertati". La serbarile date la Vatican, papa organiza distractii compuse din balete si comedii.
Printre actori se gaseau multi tineri din Academia lui Pomponius Laetius. Chiar ambasadorul Ferrarei, Pandolfo
Cellenuccio a fost folosit în organizarea unor spectacole. Probabil ca însusi fostul cardinal Rodriguez Borgia facuse
scoala teatrului la Pomponius. Dar acesta murea la 6 iunie 1498 si acelasi papa care dispusese sa fie ars pe rug
Savonarola, trimitea toata curtea la funeraliile înmormântarii lui Pomponius, un vrednic reprezentant al gândirii antice
pagâne.
Cu prilejul anului jubiliar 1500, chiar Copernic venea la Roma unde dadea lectii de matematica si astronomie.
E drept ca Burchard n-a fost un Tacit. în Diarium-u\ sau întâlnim tot felul de note zilnice, uneori extrem de picante.
Alteori întâmplari lipsite de orice interes. Nu sunt niste notatii care sa ne puna în lumina mai clar pe Borgii si raporturile
lor imediate vizavi de cultura de reprezentantii Renasterii si umanismului, care se gasesc atât |a' Roma cât si în alte state
italiene. Cu siguranta ca daca Alexandru sau Cezar ar fi stiut despre ziarul lui Burchard si mai ales despre cele notate în
el, viata acestuia n-ar fi pretuit nici cât un fir de nisip. însa jurnalul tinut de maestrul de ceremonii nu se afla sub vreun
control.
în afara de Burchard, la Roma mai exista un alt german care era la curent cu afacerile familiei. Acesta se numea Göritz
de Luxemburg. în vremea papilor luliu al ll-lea si Leon al X-lea a fost favoritul academicienilor. Locuia într-o casa în
forul lui Traian si exista probe care atesta ca el i-a primit pe învatatii umanisti care veneau din Imperiul german, la
Roma. în 1498 venea la dânsul Reuchlin, entuziastul sustinator al limbilor si textelor antice orientale. Mai târziu,
poposeau la el Copernic, apoi Erasmus si Ulrich von Hutten, nefericitul cavaler-poet. Se mai spune ca atunci când a venit
la Roma, casa lui a fost deschisa si pentru Luther. Acest Göritz vizita adeseori pe Borgii la Vatican si, cunoscând bine
intimitatile acestora, a scris si el un jurnal, care din nefericire a fost distrus la 1527, cu prilejul pradarii Romei de catre
soldatii lui Carol Quintul. Atunci a pierdut si Göritz tot ce adunase în Cetatea Eterna.
Alt umanist, Adrian Castelli de Corneto, era secretar al papei. Cunostea tot ce se întâmpla în mijlocul acestei familii, dar
în afara de actele oficiale, nu ne-a lasat nimic despre Borgii.
Fara îndoiala ca într-un fel sau altul, Borgii vor fi cunoscut marea dezvoltare a artelor si culturii, dezvaluite de forta
creatoare a marii miscari a Renasterii si umanismlui. Multa vreme, raporturi bune sau cel putin oficiale au existat între
Borgii si familiile Medici, Riario, Orsini, Cesarini, Farnese. La multe petreceri foarte "decoltate" date de tineri bogatasi
romani, de origine nobila sau fii de mari bancheri, cum ar fi cei din familiile Masimi, Santa Croce, Altieri, Valle,
Altoviti, Spanocchi sau Mariano Chigi, erau prezenti si tineri din familia Borgia. Mai ales în prima etapa a domniei lor.
Trebuie mentionat faptul ca la Vatican au fost prezenti câtiva pictori de valoare, despre care Vasari spune ca au
împodobit sali ale Vaticanului sau ale castelului Sant-Angelo. La Vatican au pictat Perugino si Pinturicchio. Ultimul ne-o
prezinta pe Giulia în imaginea Mariei. Se poate vedea chipul lui Alexandru al Vl-lea, excelent si realist realizat de
Pinturicchio în frescele executate între anii 1493 si 1494, în parlamentele suveranului pontif. Papa avea atunci 63 de ani.
Multe gende despre familia Borgiilor, create între timp de partizanii papei, u devenit imagini pictate. Printre aceste
legende, una considera pe lexandru al Vl-lea drept învingatorul lui Carol al Vlll-lea. Picturile în are regele francez a
îngenunchiat si prestat juramânt de credinta si de ascultare si alte scene cu Alexandru Borgia au disparut. Una din ele îl
reprezinta pe Alexandru al Vl-lea despartindu-se de Cezar, care pleca jspre Neapole cu Carol al Vlll-lea, ducând cu ei pe
Djem.
La Vatican au mai trait temporar arhitectul Antonio di ISangalIo si marele sculptor florentin Antonio Pollajuolo. Dar
personajul cel mai luminat care venea la Roma în 1496 era Michellangelo. Avea atunci 23 de ani si era plin de sperante.
Desigur ca el a fost impresionat de ruinele vechii Rome, de pasiunile furtunoase si chiar furioase care framântau fosta
capitala a lumii, de viata libertina si imorala a papei si a familiei lui. O epoca plina de forte contradictorii: unele care
'împingeau societatea cu puteri urise înainte, altele care prindeau în avalansa lor negativa crime si imoralitati de
nedescris. Raul lua proportii imense.
Tocmai de aceea se afirma ca Renasterea aducea cu dânsa mari si indescifrabile probleme psihologice. Era o cultura si o
civilizatie noua, cu contraste izbitoare, pe care le reunea adeseori în mâna sau în mintea acelorasi oameni. Virtutile si
viciile Renasterii si-au mobilizat energiile pentru crearea frumusetii, a spiritului nou, dar si a puterii, gloriei si crimei.
Desigur ca spiritul nostru se simte socat la gândul ca între zidurile Romei se gaseau în acelasi timp oameni ca
Michellangelo, Copernic, Bramante, dar si ca Alexandru al Vl-lea sau Cezar Borgia.
Oare grupul Pietâ pe care îl termina marele Mchellangelo în anul 1499 nu va fi inspirat nici un gând bun celor din
dinastia Borgia? Trebuie sa constatam ca pontificatul lui Alexandru Borgia nu se înscrie în nici o actiune de sprijinire a
artelor si literelor, în plina desfasurare în vremea lui. El n-a fost un Mecena ca papii Nicolae al V-lea, Sixt al IV-lea si
mai ales Inocentiu al Vlll-lea. Restaurarea câtorva abside sau a unui plafon la doua biserici nu poate fi considerata
actiune de cultura.
Alexandru al Vl-lea n-a continuat actiunea lui Sixt al IV-lea de dezvoltare a artelor la Roma. Ar fi putut sa acorde sume
mari pentru lucrari de arta. însa el avea nevoie de bani pentru actiuni cu totul de alta natura. în loc sa se ocupe de biserici
sau constructii civile, el a întarit fortarete pentru Cezar. A platit mercenari, a consolidat si întarit castele sau a cumparat
arme, tunuri. Crearea unui stat nu se putea realiza fara fondurile acordate de papa.
Singurele locuri ce i-au stat în permanenta atentie au fost salile de petrecere de la Vatican, unde Pinturicchio a pictat
fresce interesante. Printre ele se poate aminti grija "vicarului lui Hristos" de a eterniza pe concubina sa, Giulia Farnese,
sub trasaturile Fecioarei Maria. Se spune ca urmasul lui Alexandru al Vl-lea, papa luliu al ||-|ea a vrut sa-si schimbe
locuinta pe motiv ca avea mereu sub ochi imaginea si amintirea pacatosului de odinioara...
încercarea unor scriitori catolici de a dedubla persoana acestui papa nu se acorda cu realitatea. Pontif, tata sau om politic
Alexandru al Vl-lea Borgia a fost unul si acelasi în toate situatiile! Existenta lui în fruntea bisericii a fost o cinica ironie
si derâdere fata de orice ideal religios, fata de ideea de umanitate, scumpa marii miscari a Renasterii si umanismului.
Un final mai putin obisnuit: "Sfântul Borgia" si niste concluzii amare
Parerile generale despre Borgia sunt contradictorii. Ambasadorul venetian Giustiniani opina ca Borgii nu au facut atâta
rau bisericii catolice si crestinatatii, cât mai ales Italiei. Ei au avut preocupari îndreptate mai mult în afara bisericii.
Borgii au fost marcati cu semnul apostaziei, ceea ce pentru Renastere nu însemna mare lucru. Luther si discipolii sai,
umanistii germani, scriitorii calvini francezi au acuzat papalitatea de tradare a divinitatii. Catolicii, independentii,
Erasmus si Rabelais, scriitori italieni ca Machiavellli si Cellini n-au crezut ca lipsa de demnitate a Borgiilor sau
perversitatea lor sa fi stricat prea mult contemporanilor sau bisericii catolice. Oamenii secolului al XV-lea erau prea
obisnuiti cu imoralitatea tiraniilor italiene, pentru a aduce acuzatiile pe care le meritau Borgii. Caci ei au mostenit traditii
dubioase, pe care le-au ridicat pe culmi necunoscute. Ambitiile lor au fost mari. Marea lor crima politica a fost aceea de a
fi apelat la puterile stâine pentru realizarea ambitiilor. Era marele atentat la libertatea nationala a Italiei si asa înrobita
Habsburgilor. si alta data papii chemasera pe straini. Dar atunci era vorba de a restabili ordinea sau echilibrul între
feudalii italieni sau cu statele vecine. Pentru despoti, responsabilitatea istorica are un caracter absolut. întrucât domina
egoismul lor, ei nu se pot scuza de violenta opiniei sau pasiunii publice. Tocmai de aceea judecata istoriei afirma ca
Borgii sunt de neegalat în infamie. Imoralitatea politica a tatalui era dublata de ambitia feroce a fiului, care a fost
demonul. Probabil lui ar trebui sa i se acorde partea cea mai mare din blestemata glorie a familiei Borgia.
Uneori câte un nume ilustreaza o întreaga epoca. Un astfel de nume este cel al familiei Borgia, care prin tata si fiu a
devenit un simbol al infamiei, cum este cel al lui Tiberiu pentru Roma epocii Imperiale (Gregorovius).
îmtr-o perioada atât de luminoasa din istoria aliei cum a fost cea a Renasterii si umanismului, domnia Borgiilor fcduce
destule pete negre în istoria papalitatii. Nici o judecata a vreunui rcetator nu va putea vedea în Alexandru al Vl-lea, care
facuse din ma mijlocul îndeplinirii dorintelor sale egoiste si ale familiei lui, un prezentant pozitiv al epocii sale. Exista
batalii care apar ca adevarate órnente hotarâtoare pentru soarta omenirii sau statelor, în timp ce nt ridicole sfortarile lui
Cezar Borgia de a cuceri câteva orasele liene pentru a-si crea un principat.
Tatal, dotat cu frumoase trasaturi fizice, dar cu urâte saturi de caracter, trebuia sa moara de otrava. Crimele, furturile,
adarile, toate le-a facut din instinctul egoist de a ridica pe culmile aretiei pe copiii sai bastarzi. A vândut Italia când
francezilor, când paniolilor, de unde si glasul plin de ura si mânie al lui Savonarola potriva acestui papa.
Când se raspândea vestea mortii lui Alexandru al Vl-lea, la 503, romanii au roit pe strazi cântând, veselindu-se ca la
carnaval. în cuintele Borgiilor au navalit cete de oameni si le-au pradat. S-a rganizat un cortegiu funebru: un porc
înjunghiat simboliza cadavrul lui lexandru Borgia. Sicriul era deschis pentru ca veselia poporului sa fie ai mare.
Convoiul funebru era urmat de oameni din toate categoriile, u lipseau cersetorii, femeile usoare, vagabonzii. Un lepras îsi
scrisese e frunte numele lui Cezar Borgia, iar o frumoasa cocota blonda, urnele Lucretiei.
Prin fata cadavrului au trecut multi si multi l-au scuipat, arzile elvetiene facându-se a nu vedea. Femei n-au trecut sa-l
vada. umai Giulia Farnese, auzirid de moartea lui Alexandru al Vl-lea, a sinat. Avea cu el trei sau patru copii. Poporul
râdea, cânta, urla de ucurie. "Dracul l-a luat", spuneau toti. Tocmai pe seful bisericii atolice.
Cosciugul se aratase prea mic pentru monstrul umflat. Carnea fostului papa au îndesat-o groparii cu pumnif si cu
picioarele. Ca sa încapa între cele patru scânduri.
Alexandru al Vl-lea nu are nici un monument si nici macar n mormânt. Papa luliu al ll-lea, unul din urmasii si dusmanii
Borgiilor, dispus sa fie scoase resturile fostului papa din grotele Vaticanului si sa fie puse în biserica San Giacomo degli
Spagnuoli, iar când aceasta s-a darâmat, au fost trimise la Santa Maria di Monserrato, a doua biserica nationala a Spaniei
în Roma. Acolo mai zace si astazi, într-o lada de lemn, ceea ce a mai ramas din oasele lui Alexandru al Vl-lea Borgia, la
un loc cu cele ale lui Calixt al Ill-lea. Iar pe alta lada este o inscriptie: Los guesos de dos Papas están en caseta, y son
Calisto y Alessandro VI, y eran Españoles.
Judecata istoriei a fost nemiloasa, dar dreapta cu întreaga familie Borgia. Aprecierea faptelor Borgiilor a fost foarte
severa chiar din partea contemporanilor, desi intervenise o larga relaxare a moravurilor publice si private, adusa de
marele val al Renasterii. Cei doi Borgii, Alexandru si Cezar, "au fost înfierati cu pecetea vesnicei infamii si priviti ca un
summum de depravare si ticâlosenie", legendele despre aceasta familie sunt din cele mai sinistre din toata istoria
societatii omenesti.
Desigur ca judecata asupra lor este mai severa, pentru ca ei ocupau un anume loc în societatea epocii. Au mai existat si
înainte si mai târziu papi pentru care nimeni n-a avut nici un respect, papi care au contribuit la ruina politica, materiala si
morala a Italiei. Dar Alexandru al Vl-lea si familia lui i-au întrecut pe toti. Crime au facut si alti tirani, istoria familiilor
Visconti, Malatesta, Sforza, Baglioni fiind plina de sânge, pentru ca ei nu-si puteau mentine puterea decât prin tradare,
violenta, crima. Caracterul însesi tiraniei italiene împingea pe acesti mici suverani spre acte imorale, criminale, chiar
daca se aflau pe tronul papal. Locul deosebit pe care se situeaza Borgii se datoreaza faptului ca au savârsit multe din
sângeroasele si monstruoasele lor actiuni în numele bisericii, bazându-se pe puterea ei spirituala, fara a mai vorbi de
crimele facute în numele necesitatilor de acaparare si de guvernare laica, si fara a mai vorbi de mlastina vietii imorale în
care s-au miscat si activat. Papa Alexandru al Vl-lea a si fost calificat de multi ca un "Antichrist" plasat pe tronul papal.
A mai ramas ceva din neamul Borgiilor?
Unul din nepotii lui Alexandru al Vl-lea, Francesco Borgia, fiul lui Juan. duce de Gandia, a fost seful casei de vânatoare
si intendent general al grajdurilor la curtea lui Carol Quintul (1516-1555). Se spune ca era îndragostit de regina Isabella a
Spaniei. La moartea acesteia, în 1539, Francesco a renuntat la cele lumesti. Curând intra în rândurile iezuitilor si
devenea, la 1565, generalul ordinului iezuit. Acum se îndeplinea una din arzatoarele dorinte ale familiei: unul ttin
dinastia Borgiilor devenea sfânt! Era San Francesco Borgia. în fine se facuse dreptate! Exista si un sfânt, dupa merit,
pentru ca tragi-comedia vaticano-bisericeasca a Borgiilor sa aiba un final pe masura!
Apoi neamul Borgiilor s-a spulberat în cele patru vânturi. Dar numele lor a ramas ca unul de ocara, ca un vis chinuit si
fantastic în istoria omenirii...
GLOSAR sl NOTE
I. Diplomati, agenti sau ambasadori - Majoritatea cercetatorilor au tras jncluzia ca patria diplomatiei moderne esta Italia.
Orasele-republici jin nordul si centrul Italiei, având un intens comert cu alte tari, au creat servicii consulare. Prin secolele
al XlV-lea si al XV-lea, ele au trimis jiplomati în diferite centre mai importante. Printre diplomatii celebri ai rlorentei au
fost Dante, Petrarca, Boccacio, Machiavelli, Guicciardini. /enetia a avut diplomati de seama, ca Girolamo Marcelo,
Contarini, Siustiniani. în vremea Borgiilor, statele italiene trimiteau ambasadori sau agenti pe lânga curia papala. Ei
aveau obligatia sa trimita | guvernelor lor dari de seama, stiri, relazioni, care uneori erau zilnice. Ei redactau rapoarte
propria manu. Multi dintre ei au facut adevarate note dlnice, Diaria, care împreuna cu rapoartele (adunate în Diaspacci)
ne jfera marturii foarte importante asupra epocii. Numarul lor este foarte lare.
N. Machiavelli: Arta de a guverna si armatele nationale, edit. Biblioteca pentru toti, nr. 958-959, Bucuresti f.a., 9-52,
citat pp. 13, 14.
3. Bravi- Banditi, un fel de haiduci.
4. Simonie - Vinderea sau cumpararea de ranguri clericale. Cuvântul porneste de la legenda dupa care Simon Magul a
cerut apostolilor "sa-i vânda darul de a face minuni". în Evul Mediu, papi, episcopi, abati, etc. cumparau posturile, fiind
acuzati apoi de simonie.
>. Marrani - Evrei crestinati în Spania, iar morisci erau arabi crestinati.
Reconqiusta - Epoca istorica în formarea statului spaniol independent si înseamna recucerire. E vorba de recucerirea si
eliberarea Spaniei de sub stapânirea arabilor, care începe la sfârsitul secolului al Vlll-lea si, cu întreruperi, se încheie în a
doua jumatate a secolului al Xlll-lea, când ramâne în stapânirea maurilor numai provincia Granada, din sudul Spaniei
(pâna la 1498). în secolul al Xlll-lea, ca urmare a Reconquistei, se formeaza cele trei state feudale iberice: Aragonul,
Castilia si Portugalia.
7. Ciaconius scrie: "Rodericus Lanzolis Borgia... Calixti ex sorore nepos, gentilitiis insignibus et cognomine a Callisto
avunculus donato..."
8. Mai importante, se pot cita: Ollivier: Le pape Alessandre VI et Ies Borgia, Paris, 1870; Leonetti: Papa Alessandro VI
secondo documenti e cartegi del tempo, Bologna, 1880; Cerri: Alessandro VI e i sua contemporanei; Clement de Verona:
Les Borgia; Nemec: Alexander VI; I. Pastor - Civitâ catolica.
205
9. G.Portigliotti: / Borgia, Alessandro VI, Cesare, Lucrezia, Milano, 1921 si Les Borgia, Paris, 1927; M. Gilmore: The
World of Humanism 1453. 1517, New York, 1952; S.G. Lozinskiji: Istoria Papstva, Moscova, 1961-Potemkin si colab.:
Istoria diplomatiei, I, Bucuresti, 1962 s.a.
10. E vorba de regele Alfons al V-lea de Aragon si Sicilia (1443-1458) El a cucerit Italia peninsulara (1435-1442), luând
numele de Alfons | rege al celor doua Sicilii.
11. Gonfalonier sau gonfanonier - Purtatorul steagului dreptatii, adica este seful justitiei în republicile orasenesti din
Italia de nord si centrala, în Evul Mediu. El era seful signoriei si conducea armata formata diri oraseni. Mai avea menirea
de a asigura respectarea constitutiei (la care Florenta purta denumirea de ordinamenti di ginstizia, decizii ale dreptatii).
12. Otrava cu termen - lata cum descrie alchimista secolului al XV-lea prepararea otravii: "iei oua, le pui la fiert într-un
vin acru pâna ce s-au amestecat si lichidul s-a evaporat, apoi iei galbenusurile acestor oua si le pui pe jaratec pentru ca
ele sa poata fi facute praf si amesteci acest praf cu sucul lui Cataputic în felul unei unsori, apoi o pui pe foc, o usuci si o
faci praf si aceasta ajunge. O drahma din acest preparat provoaca moartea într-o luna, o jumatate în doua luni, doua
marimi în 15 zile."
13. lata textul lui Burchard care descrie "jocul castanelor": In sero fecerunt coenam cum duce Valentinense in camera
sua, in palatio apostolico, quinqaginta eretrices honestae, cortigiane nuncupatae, quae post coenam coreaverunt cum
servitoribus et aliis ibidem existentibus, primo in vestibus suis, deinde nudae. Post coenam posita fuerunt candelabra
communica mense in candelis ardentibusper terram, et projecta ante candelabra castaneae quae meretrices ipsae super
manibus et pedibus, nudae, candelabra pertranseuntes, colligebant, papa, duce et D. Lucretia sorore sua serico, paria
caligarum, bireta et alia pro illis qi pluries dictas meretrices carnaliter agnoscerent: quae uerunt ibidem in aula publice
carnaliter tractatae arbitrio praesentium, dona d'istributa victoribus.
BIBLIOGRAFIE
■\ntoniade, C. Machiavelli, l-ll, Bucuresti, 1932 Balchin, N. The Borgia Testament, Boston, 1949 Baron, N. The Crisis
of the Earl Italian Renaissance: Civic Humanism end Republican Liberty in an Age of Classicism end Tyranny, l-ll,
Univ. Press Princeton, 1955 ■Bellona, Maria. Lucrezia Borgia. La sua vita e i suoi tempi, Verona, 1942
■ Beltrami, L. Leonardo da Vinci e Cezare Borgia, Milano, 1916
I Bonardi, A. Venezia e Cezare Borgia, Venetia, 1911
I Brinton, C. Christopher J. Wolff R. Lee Modern Civilization. A History
the Last Five Centuries, New Jerse, 1957 I Brosch, M. Machiavelli, C.Borgia und Alexander VI, în Zeitschrift für
Kirchengeschichte, XXIII, 1902 I Burckardt, J. La civilisation en Italie au temps de la Renaissance, l-ll,
Paris, 1888
f Burckardt Johannis Diarium sive Liber Notarum ab anno 1483 usque ad
annum 1506, l-lll, ed. M.L. thuane, Paris, 1883-1885 I Cabanes et L. Nass Poison et sortilèges, Paris, 1903
Comorovschi, C. Literatura umanismului si Renasterii, l-lll,
Bucuresti, 1972
I Constant, G. Deux manuscrits de Burchard, în Mélange d'arhéologie et d'histoire, 1902
I Constant, G Les maîtres de cérémonie du XV-e siècle, în Mélanges
d'arhéologie et d'histoire, 1902 I Conti, Sigismondo Le storie de suoi tempi dal 1475 al 1510, l-ll, Roma,
1883
I Courtadon, L. Comment on empoisonnait au XV-e siècle; la poison des Borgia, l'arsenic et ses composés, les, chemises
empoinnées, les bagues à poison, în Rev. Aesculape, 1912
I Croce, B. La Spagna nella vita italiana durante la Rinascenza, Bari, 1917
[ Engels, F. Dialectica naturii, Bucuresti, 1954
I Faure, Elie, Istoria artelor, l-V, Bucuresti, 1970
E Funck-Brentano, Fr. Lucrèce Borgia martyre de l'histoire, Paris, 1932
I Gastine, L. César Borgia, Paris, 1911
F Gerhart, Emile, Moines et papes. Essai de psycologie historique, Paris f.a. Gilmore, M. The World of Humanism,
1453-1517, New York, 1952 Giordani, P. Un ostaggio turco alla corte d'Innocenzo VIII, în Revista d'Italia, 1907
Giustiniani, A. Dispacci di Antonio Giustiniani, ed. V. Villah, Florenta, 1876
207
Gregorovius, F. Lucrèce Borgia, Paris, 1927
Gregorovius, F. Stadt Rom im Mittelalter, B-de VII-VIII, Stuttgart, 1880 1881 (în Werke)
Hoefler Die Katastrope des herzoglichen Hauses detr Borja's vor Gandia, în Rev. Denschrift der Kais. Akad., der
Wissenshaft XLI, Valencia, 1893 Klabund, Borgia. Romanul nei familii, Bucuresti,, 1931 Lavise et Rambaud Histoire
generale, IV, Paris, 1922 Lecoutour, R. Les Borgia: leurs poisons, în Rev. Aesculape, 1913 Leonetti, A. Papa Alessandro
VI, Bologna, 1880 Lozinskiji, S.G. Istonja papstva, Moscova, 1916 Luzio, A. Isabella d'Este e i Borgia, Milano, 1915
Machiavelli, N. Principele, Bucuresti, 1960 Machiavelli, N. Isteriile florentine, Bucuresti, 1968 Marcu, Alex. Figuri
feminine din Renastere, Bcuresti, 1939 Maury, A. Une réhabilitation de Cesar Borgia, în Rev. Historique, 1880 Muntz,
Eugen La Bibliothèque du Vatican a sezième siede, Paris, 1887 Muntz, Eugen La Renaissance, Paris, 1885
Muntz, Eugen Le sentiment religieux en Italie pendant la XVI-e siede,
în Revue Historique, 1893 Olivier Le pape Alexandre VI et les Borgia, 1870 Otetea, Andrei Renasterea, Bucuresti, 1964
Pastor, L. Histoire des papes, III, IV, V, VI, Paris, 1924 Portigliotti, G. /Borgia, Alesandro VI, Cesare, Lucrezia, Milano,
1921 Portigliotti, G. Les Borgia, Paris, 1927 Potemkin, V.P. si colab. Istoria diplomatiei, I, Bucuresti, 1962 Richepin,
Jean Cezar Borgia, Bucuresti, 1910 Sabatini, R. The Life of Cesare Borgia, London, 1912 Steinmann Rom in der
Renaissance: von Nicolaus V bis auf lulius II,
Leipzig, 1902
Tamassia, N. La Famiglia italiana nei secoli decimoqinto edecimosesto,
Milano, 1911 Thuasne, M.L. Djem Sultan, Paris, 1892
Vasari, Giorgio Vietile celor mai de seama pictori, sculptori si arhitecti,
l-ll, Bucuresti, 1962 Villari, P.N. Machiavelli e i suoi tempi, l-ll, Milano, 1927 Villa-Urutia, marchiz Lucrecia Borja,
Madrid, 1922 Woodward, H.W. Cesare Borgia, A Biography, London, 1913 Yriarte, Charles Autourde Borgia, Paris
1891 1891 Yriarte, Charles Cesar Borgia, Paris, 1889 Zeller, J. Italie et Renaissance, Paris, 1893