Universitatea “Al. I.

Cuza” Iai
Facultatea de Psihologie i tiine ale Educaiei
Masterat Psihologia medierii conflictelor, Forma ID
Anul I, sem I, 2008-2009


































1
SCOPUL CURSULUI

Cursul urmrete s ofere studenilor cunotinele teoretice de baz pentru înelegerea

conflictului i a rezolvrii conflictului. În mod nemijlocit, fundamentele teoretice vor fi utile în
abordarea conflictului din perspectivele diverse i aplicative oferite de celelalte discipline din
planul de învmînt al acestui masterat.

OBIECTIVE OPERAIONALE ALE CURSULUI

Dup studierea acestui curs, studenii vor dobîndi abilitile:

De a prezenta i comenta fundamentele teoretice ale psihologiei conflictului i rezolvrii

conflictului
De a prezenta i analiza conceptele de baz din teoria conflictului i rezolvrii conflictului
De a realiza o privire de ansamblu asupra cercetrii conflictului i a rezolvrii conflictului
De a explicita rolul factorilor afectivi în conflict.
De a explicita cîteva din comportamentele umane în conflict.
De a enumera, descrie i comenta teoriile cele mai relevante ale conflictului.


EVALUAREA STUDENILOR

Forma de evaluare este examenul.

Nota va fi rezultatul urmtoarelor evaluri:
Elaborarea acas a unei lucrri aplicative, contînd pentru evaluarea pe parcurs - 30%.
Examen scris – 70%





CAP 1. CONFLICTUL CA OBIECT DE STUDIU1

1. Concepte privind conflictul i intervenia în conflict
2. Cercetarea în domeniul rezolvrii conflictelor

CAP 2. FUNDAMENTE PSIHOLOGICE ALE CONFLICTULUI

1. Fundamentele afective ale conflictului
2. Comportamente în conflict

CAP 3. CADRUL TEORETIC PENTRU REZOLVAREA CONFLICTULUI

1. Teoria conflictului
2. Micro-teoriile conflictului
3. Macro-teoriile conflictului
4. Teoria sistemelor inamice
5. Teoria trebuinelor umane
6. Teoria rezolvrii conflictului a lui Burton
7. Rezolvarea conflictului: dubla diplomaie («diplomaia secundar»)

Referine bibliografice

1
La începutul fiecrui capitol se gsete Cuprinsul în detaliu.

2
 







1. Concepte privind conflictul i intervenia în conflict

1.1. Conflictul, structura conflictului i familia de concepte relative la conflict
1.1.1. Definiie
1.1.2. Structur
1.2. Concepte corelate conflictului
 Conflictul armat
 Conflictul violent sau conflictul mortal
 Conflictul contemporan
 Conflictul refractar sau insolubil
 Conflictul prelungit
1.3. Forme de intervenie în conflict i încheiere a conflictului
1.3.1. Prevenirea conflictului. Ombudsman, funcie i instituie
1.3.2. Transformarea conflictului
1.3.3. Managementul conflictului
1.3.4. Reducerea conflictului
1.3.5. Rezolvarea de probleme
1.3.6. Acordul /aranjamentul /înelegerea conflictului
1.3.7. Concilierea
1.3.8. Reconcilierea
 Abordarea justificativ natur-structur-cultur
 Abordarea prin reparaie /restituie
 Abordarea prin scuze /iertare
 Abordarea teologic /peniten
 Abordarea juridic /a pedepsei
 Abordarea co-dependenei cauzei /abordarea prin karma
 Abordarea prin poveti
 Abordarea prin dramatizri /retririi a ceea ce s-a întîmplat
 Abordarea durerii /vindecrii comune
 Abordarea reconstruciei comune
 Abordarea prin rezolvarea comun a conflictului
 Abordarea ho’o ponopono
1.3.9. Consensul
1.3.10. Negocierea
1.3.11. Medierea
1.3.12. Arbitrarea
1.3.13. Med-arb
1.3.14. Mini-procesul
1.3.15. Dubla diplomaie
2. Cercetarea în domeniul rezolvrii conflictelor
2.1. Arii investigate
2.2. Institute de cercetare fundamental a conflictului i rezolvrii conflictului

3



1.1. Conflictul, structura conflictului i familia de concepte relative la conflict

1.1.1. Definiie. Termenul de conflict a fost definit într-o mare diversitate de moduri.
Transgresînd perspectivele i accentele miscellanee intricate în definiiile conflictului,
observm c orice conflict se definete prin elementele urmtoare: existena a dou sau mai
multe “pri”/„sisteme” (persoane, grupuri, comuniti), existena unor trebuine, scopuri,
valori, resurse sau caracteristici individuale care sunt (sau numai par unei pri sau
unelorpri) diferite sau incompatibile reciproc i prezena emoiilor (anterioare, însoitoare,
sau posterioare conflictului). Incompatibilitatea sau doar diferenele produc o tensiune care se
cere eliberat, ceea ce conduce la conflict.
În caseta de mai jos gsii o cîteva definiii.

 James Schelemberg (1996, p, 8), într-o carte de larg cuprindere cu caracter teoretic i aplicativ,
propune definiia urmtoare: „Pentru început, putem defini conflictul social ca fiind opoziia dintre
indivizi i grupuri, pe baza intereselor competitive, a identitilor diferite i a atitudinilor care se
deosebesc.”
 L. A. Coser a avansat o definiie care a fcut carier: „Conflictul este o lupt între valori i
revendicri de statusuri, putere i resurse în care scopurile oponenilor sunt de a neutraliza, leza
sau elimina rivalii” (Coser, 1967, p. 8).
 John Burton: "O relaie în care fiecare parte percepe scopurile, valorile, interesele i conduita
celuilalt ca antitetice alor lui". (J. Burton, 1988).
 Conflictul este „o situaie în care oameni interdependeni prezint diferene (manifeste sau
latente) în ceea ce privete satisfacerea nevoilor i intereselor individuale i interfereaz în
procesul de îndeplinire a acestor scopuri” (Donohue & Kolt, 1992, p. 3).
 J. P. Folger, M. S. Poole i R. K. Stutman definesc conflictul ca fiind „interaciunea dintre dou
persoane independente care percep scopuri incompatibile i interferena reciproc în realizarea
acelor scopuri.” (Folger, Poole & Stutman, 1993, p. 4).
 „O divergen de interese aa cum este ea perceput, sau credina c aspiraiile curente ale
prilor nu pot fi realizate simultan” (Rubin, Pruit & Kim, 1996, p. 7).

1.1.2. Structura conflictului. Vom utiliza aici dou modele propuse de, respectiv,
Johan Galtung i Bernard Mayer.
Cel mai influent model al conflictului a fost propus de J. Galtung în 1969. El a
vizualizat conflictul ca pe un triunghi, cu contradicia (C), atitudinea (A) i comportamentul
(B) în unghiuri. Galtung vede conflictul ca pe un proces dinamic în care cele trei componente
se modific permanent i se influeneaz reciproc.
C. Contradicia semnific situaia conflictual, care include incompatibilitatea scopurilor.
A. Attitudinea cuprinde elemente afective (emoiile), elemente cognitive (convingerile) i
elemente conative (voina). Ea presupune percepiile corecte i percepiile eronate despre
cellalt i sine, atît pozitive, cît i negative. Atitudinile sunt deseori influenate de emoii ca
teama, furia, amrciunea i ura.
B. Comportamentul (Behavior) poate include cooperarea sau coerciia, concilierea sau
ostilitatea – ca extreme. Comportamentul violent în conflict este caracterizat de ameninri,
coerciie i atacuri distructive.

4
Activitatea independent nr. 1
A. Identificai cele trei componente în conflictele de mai jos.
Studiul percuiei la baterie. În vacana de iarn, în imobilul în care locuiesc s-a iscat un conflict care a
implicat toi locatarii. Cldirea are ase etaje i este locuit în proporie de 80% de intelectuali.
Conflictul a opus pe de o parte toi locatarii blocului, pe de alta o familie de asisteni medicali, foarte
respectai de vacini, dar temporar czui în dizgraia acestora. Motivul este zgomotul pe care fiul
acestora, un biat de 18 ani, îl face cînd studiaz percuia. Toat familia l-ar vrea reuit la conservator,
iar de Crciun prinii tocmai i-au fcut cadou o baterie, pentru ca biatul s aib la ce se pregti mai
temeinic. Evident, au fcut un efort financiar, dar care era necesar.
eful de scar a început s primeasc zilnic reclamaii de la vecini, care erau bombardai cu
zgomotele puternice la cele mai nepotrivite ore.

Pana de cauciuc. Am plecat la drum cu cel mai bun prieten. M rugase s-l duc pîn într-un sat ca s
ia ceva de acolo. În graba plecrii nu am mai fcut o verificare a mainii. Am plecat bucuroi. Vremea
era frumoas, muzica niel cam tare i nu am sesizat c mi s-a spart un cauciup pe spate-dreapta.
Începuse s se întunece i vremea prea c se stric. Constat c roata de rezerv era spart. Pe moment
n-am tiut ce s mai fac, dar apoi am început s-mi revrsii nervii asupra prietenului meu, învinuindu-l
c m-a zorit s plecm i eu de aceea n-am mai verificat starea mainii.

B. Descriei în cîteva rînduri un conflict din experiena dumneavoast, personal sau nu. Identificai
apoi cele trei componente, dup Galtung, artînd i genurile fiecruia (de exemplu, componenta
comportament, în exemplul dumneavoastr poate fi prezent prin ameninri).

Tot triadic este i structura propus de Bernard Mayer în anul 2000. El definete
conflictul ca pe un „un fenomen psihosocial tridimensional, care implic o component
cognitiv (gîndirea, percepia situaiei conflictuale), o component afectiv (emoiile i
sentimentele) i o component comportamental (aciunea, inclusiv comunicarea).
Componenta 1: Percepia conflictului, modul în care îl înelegem i cum îl evalum.
Percepia nu este totdeauna rezonabil sau realist, întrucît fiecare individ decodific datele
situaiei în funcie de grila de lectur proprie: experiene anterioare, cogniii, capacitatea de
analiz a situaiei, atitudini, dorine, starea dispoziional momentan etc. Astfel, el poate
vedea surse ale unui conflict acolo unde ele nu exist. Conflictul începe prin a exista numai în
imaginaia unei sau mai multor persoane (stadiu în care înc mai vorbim de conflict imaginat),
dar curînd devine conflict real, prin diferie mecanismele psihologice între care cel mai
important este autoîmplinirea profeiei (dac eti convins de ceva, te atepi s aib loc,
pozitiv sau negativ, el se va adeveri). Ca atare, este suficient ca numai unul s cread c exist
o incompatibilitate i el va transmite mesaje implicite sau chiar va aciona în consecin;
rezultatul este c partenerul va fi implicat în conflict, chiar dac nu împrtete acea
percepie, nu simte ceea ce crede cellalt i /sau nu are cunotin de aceasta.
Multe conflicte se dezvolt din presupunerea despre ce ar putea s se întîmple dac sau
cînd una din pri va face ceva. În mare msur ostilitatea interpersonal este provocat de
conflictele imaginate.
Utilitatea practic a acestei informaii const în atenia cu care vom cerceta percepiile
fiecrei pri cu privire la conflictul pe care îl acuz, sau a prii cu care ne confruntm noi
înine, înainte de a face prima intervenie în direcia rezolvrii. Ascultarea activ cu rol de
informare este foarte indicat în acest scop.

Componenta 2: Afectivitatea în conflict (emoiile i sentimentele). Emoiile sunt inerente

conflictului. Unele emoii (îndeosebi emoiile-oc de genul furiei, disperrii, spaimei, urii, dar
i tensiunea, frustraia, tristeea sau teama) i /sau unele persoane se cer cu prioritate
detensionate fie direct în interaciunea conflictual, fie în exteriorul acesteia. În multe
conflicte oamenii ajung s acioneze împotriva propriilor interese, artîndu-se mai interesai
s-i exprime sentimentele, decît s obin satisfacerea nevoii care a cauzat intrarea lor în

5
conflict. Distingem astfel un aspect expresiv al conflictelor i unul orientat spre rezultat. (Este
ceea ce identifica L. A. Coser, în lucrarea sa clasic „Funciile Conflictului Social”:
componenta nerealist a conflictului (manifestarea emoiilor) i componenta realist
(satisfacerea nevoilor, a interesului).

Activitatea independent nr. 2

Dai un exemplu în care aspectul expresiv (manifestarea emoiilor de revolt, ur, frustrare
etc.) a prevalat în faa celui orientat spre rezultat (partea implicat a preferat s piard cauza,
în schimbul satisfaciei de „a-i spune celuilalt verde-n fa” tot ce pîn atunci cenzurase).

Eforturile de tratare a componentei expresive prin propunerea de soluii nu dau

rezultate, dac partenerul de conflict sau o ter parte nu-i ofer sprijin persoanei, ocupîndu-se
de emoiile sale. Adesea (dei nu întotdeauna), oamenii trebuie s gseasc mai întîi un mijloc
de a-i exprima emoiile – uneori înainte de a se putea axa efectiv pe un rezultat care le va
satisface nevoile. i invers, este inutil s încurajezi exprimarea sentimentelor prin
recunoaterea stresului pe care-l triete persoana, cînd ea vrea s te ocupi de rezultat ori acest
lucru se impune.
Componenta 3: Aciunea. Comportamentul în conflict poate avea dou roluri:
exprimarea conflictului, a emoiilor implicate i satisfacerea nevoilor. Aciunile pot îmbrca o
larg diversitate de manifestare, de la încercarea de a face ceva în dezavantajul altuia, la
exercitarea puterii, apoi la violen i distructivitate sau, dimpotriv, la caracterul conciliant,
constructiv i prietenos. Aciunea poate avea un caracter constructiv /cooperant, ori
dimpotriv, distructiv /competitiv.
S observm c cele trei laturi ale conflictului nu coreleaz: creterea sau reducerea
intensitii uneia nu ne dau nici o informaie despre evoluia celorlalte. Aceast relativ
autonomie de manifestare face uneori greu de îneles i de anticipat comportamentul persoanei
cu care te afli în conflict, “iraionalitatea” actelor sale ne deruteaz.

1.2. Concepte corelate conflictului

În prezent sunt în circulaie cîteva concepte care alctuiesc o familie a termenilor

asociai conflictului: conflictul armat, conflictul violent sau mortal, conflictul contemporan,
conflictul refractar, netratabil, insolubil („intractable conflict), conflictul cu rdcini adînci i
conflictul prelungit („protracted conflict”).

 Conflictul armat este conflictul în care ambele pri utilizeaz fora.

 Conflictul violent sau conflictul mortal este similar cu c. armat, dar în plus include
violena unilateral. Violena poate fi fizic (genocidul împotriva civililor neînarmai), sau
structural (rezultatul unor relaii care produc suferin inutil).
 Conflictul contemporan reunete conflictele politice i violente de dup rzboiul rece :
acesta este sensul generic. Mai exist i sintagma de conflicte contemporane înarmate,
care semnific numai conflictele care implic fora.
 Conflictul refractar sau insolubil. Este un conflict care rezist la tentativele de soluionare
pentru c nu este centrat pe interese, care sunt relativ uor de satisfcut, ci pe nevoi umane
fundamentale, pe valori, pe identitate. Conflictul insolubil poate fi gestionat în sensul
atenurii intensitii, pentru a fi mai uor de suportat. Diplomaia secundar („two track
diplomacy”) este cea mai eficient form de management al acestui tip de conflict.
 Conflictul prelungit este un conflict de durat, alternînd perioadele de intensitate maxim
(rzboi), cu cele de relativ acalmie.

6
Activitatea independent nr. 3
Dai cel puin un exepmlu concret care s ilustreze un termen asociat conflictului.

1.3. Forme de intervenie în conflict

Teoreticienii i practicanii vehiculeaz un set fluid de concepte din familia rezolvrii

conflictelor, ca proces i rezultat. S ne oprim asupra celor mai cunoscute.

1.3.1. Prevenirea conflictului. Ombudsman, funcie i instituie. Prevenirea în acest

context nu are semnificaia de evitare, care este o strategie de abordare a conflictului deja
existent. Prevenirea conflictului include msurile de prevenire a tuturor incompatibilitilor i
a comportamentelor care ar putea genera conflictul. Prevenia se poate realiza de fiecare
persoan, ca gestiune peoprie a relaiilor interpersonale, dar în ultima vreme ea a devenit atît
responsabilitatea unor persoane care ocup o funcie special în organizaie (ombudsmen), cît
i obiectul unor iniiative organizatorice, cum este designul rezolvrii alternative a disputelor
în sisteme, metodologie complez de prevenire i rezolvare a conflictelor dintr-o organizaie,
prin alte metode decît clasicul arbitraj în instan: prin metode alternative (Alternative
Dispute Resolution – ADR).

Ombudsman (pl. ombudsmen) indic o persoan dintr-o organizaie, cu roluri multiple în colectarea
reclamaiilor i în rezolvarea nemulumirilor (prin mediere, consiliere, investigare sau arbitraj). În
ultimii ani termenul de ombudsman s-a extins i la departamentul care include mai multe persoane cu
functii de ombudsman. În funcie de localizarea situaiilor conflictuale, intra sau extra-organizaionale,
ombudsmen pot fi interni sau externi.
Ombudsman este interfaa între ceteni i organizaie. Asigurînd cadrul legal al deciziilor
conducerii la plîngerile cetenilor, ombudsman are responsabilitati atît fa de angajatii care i se
adreseaz in conditii de confidentialitate, cît i fa de corporatia care are nevoie de feedback i
recomandari. Dei aria de probleme i departamente la acre are acces este vast, rolul ombudsman este
doar de recomandare de soluii, nu de decizie, implementare. Au angajat ombudsmen diferite
întreprinderi, guverne centrale sau administraii locale, instituii de învmînt superior, chiar
parlamentul European a desemnat un ombudsman al UE.
Originar din Suedia anului 1809, conceptul de ombudsman a fcut carier atît ca angajat
(funcie), cît i /sau ca departament.

Pentru ideea de încheiere a conflictului sintagma de rezolvare a conflictului este cea

mai general i cunoscut. Aceasta semnific, într-adevr, lichidarea definitiv a conflictului,
prin win-win (victorie-victorie) care d satisfacie ambelor pri. „Rezolvarea conflictului
înseamn lichidarea lui prin metode analitice, care presupun accederea la rdcina problemei
i obinerea unui rezultat care este vzut de ambele pri ca fiind o soluie permanent a
problemei” (Burton, 1988, p. 2). Dar sintagma de „rezolvare a conflictului” este interanjabil,
de mai mult de un deceniu, cu conceptul de „transformarea conflictului”, dei se pare c
acesta din urm va reui s îi construiasc o identitate proprie.

1.3.2. Transformarea conflictului. Conceptul s-a cristalizat in ultimul deceniu al secolului

trecut, iar John Paul Lederach l-a consacrat definitiv în 1995. Este un proces alternativ celor
de rezolvare a conflictului i de management al conflictului. El devine necesar cel puin în trei
situaii: cînd conflictul este asimetric (de ex. conflictele etnice, care intr în categoria
conflictelor majoritate-minoritate), dup rezolvarea conflictului, sau ca o condiie
premergtoare acestuia. Transformarea conflictului presupune o modificare profund la
nivelul individualitilor, al relaiilor dintre pri, al intereselor i discursurilor, dar i al
situaiei care a creat conflictul (poate chiar constituia societii care sprijin conflictul

7
violent). El este orientat spre ameliorarea înelegerii reciproce. Este un proces laborios i de
durat, dar efectele sunt cele mai profunde i durabile. Transformarea conflictului este cea mai
indicat în conflictele refractare /insolubile de tipul celor identitare, etnice.

1.3.3. Managementul conflictului are dou accepiuni majore: a) termen generic pentru toate
aciunile de gestionare a conflictului (prevenie /prevenire, rezolvare, tratare a consecinelor),
dar i b) strategii de control, sau reglare a conflictelor de durat i refractare la soluiile
pozitive, accepiune care s-a impus puternic. De reinut c prin managementul conflictului nu
se ajunge la rezolvare, ci doar la o atenuare a formelor violente ale unui proces în desfurare,
care ar putea s nu aib niciodat o soluie. Cu alte cuvinte ca rezultat al managementului
prile continu s se confrunte, dar adopt tactici mai puin extreme, ceea ce înseamn c se
obine o “reducere a polarizrii”. Strategiile prin care oamenii fac fa conflctului insolubil
sunt: bîrfa, ridiculizarea, linarea, terorismul, rzboiul, dumnia de moarte, genocidul, legea,
medierea i evitarea.

Prima lucrare despre managementul conflictului a fost publicat în 1960 de Thomas C.

Schelling i se numea Strategy of Conflict. Dei economist (laureat al premiului Nobel), Schelling a
abordat teoria conflictului dintr-o perspectiv multidisciplinar: economie, psihologie, sociologie i
drept.
Cel care a fundamentat tiinific studiul managementului conflictului a fost Donald Black. În
1990 el tipologiza formele elementare ale managementului conflictului. Urmeaz o lung pleiad de
autori.

1.3.4. Reducerea conflictului ni se pare un concept inutil i derutant, care se suprapune peste
cel de management al conflictului. Atîta timp cît prin rezolvarea conflictelor se realizeaz
numai reducerea incompatibilitilor i identificarea mijloacelor de angajare în direcii
nonviolente, ignorîndu-se sentimentele, amintirile i interesele, a cror vindecare este lsat
pe seama timpului, spun susintorii acestui concept, termenul de „reducere” este cel mai
corect.

1.3.5. Rezolvarea de probleme poate avea ca obiect probleme obiective, nonrelaionale, caz
în care vorbim despre rezolvarea propriu-zis de probleme, sau poate avea ca obiect probleme,
dispute transpersonale, sociale, caz în care suntem în faa unui conflict. În rezolvarea de
probleme emoia este relativ sczut, iar demersul rezolutiv are multe elemente de descoperire
i creativitate. Nu orice problem este un conflict, dar toate conflictele au de rezolvat
probleme.

1.3.6. Acordul /aranjamentul /înelegerea conflictului (Conflict settlement) este o înelegere

între pri, care consfinete încetarea conflictului. Termenul este utilizat atît în conflictele
armate, cît i în negociere, mediere i celelalte forme de rezolvare alternativ a conflictului.
Acordul conine o serie de itemi cu rol de memento pentru sarcinile fiecrei pri, condiiile de
implementare a sarcinilor i comportamentelor asumate de fiecare (termene, sanciuni pentru
nerespectare etc.).

1.3.7. Concilierea. Proces similar medierii, singura deosebire fiind aceea c prile nu se
întîlnesc, iar tera parte recurge la un gen de “diplomaie navet” (shuttle diplomacy).
Conciliatorul, imparial sau neutru (o ter parte), transport informaia, asistînd prile în mod
separat, de regul prin telefon sau e-mail. Concilierea funcioneaz cînd ambele pri doresc
un acord, dar nu reuesc s se îneleag reciproc i s comunice. Un termen derutant de
asemntor, dar cu semnificaie total diferit, este reconcilierea.

8
1.3.8. Reconcilierea este un proces care se încadreaz în etapa post-conflict. Reconcilierea
este un concept nou în domeniul rezolvrii conflictelor, fiind utilizat pentru prima dat într-o
carte scris de Charles Hauss, în 1995. Ea caut s-i determine pe oameni s-i reconsidere
adversarii istorici. Este un proces laborios, pentru c nu se poate induce pe scar larg, ci
treptat, la un numr limitat de indivizi. John Paul Lederach i-a identificat 4 componente
importante: încrederea, dreptatea, mila (îndurarea) i pacea. Termenul mil sugereaz c
reconcilierea are rdcini religioase, în multe religii ale lumii. Din 1995 au aprut zeci de
comisii pentru sdirea încrederii i reconciliere, în ri cu probleme. Strategii utilizate în
reconciliere:
a. Se organizeaz întîlniri la scar mic între indivizi din ambele tabere, care exploreaz
împreun temele i furiile reciproce i, foarte important, încep s construiasc puni ale
încrederii între ei i taberele lor, ca etap în procesul de vindecare (“healing”).
b. Seriale artistice pe teme de rezolvare a conflictelor transmise la radio (de ex. în
Africa) sau la televiziune - telenovele (de ex. în Macedonia).
c. Tabr de vacan (de ex. pentru juctorii de basket din fosta Jugoslavia).
d. Utilizarea religiei ca vehicul al reconcilierii.

Activitatea independent nr. 4

Mai jos vei gsi 12 forme de reconciliere. Citii-le i identificai exemple din experiena
dumneavoastr, la cel puin una din ele.

Johan Galtung ofer o sintez asupra problematicii reconcilierii, pe care o vom rezuma mai
jos. Reconcilierea este un proces de vindecare atît a victimei, pentru traumele suferite, dar i a
fptaului (agresorului). Pentru rul suferit, victima poate cuta restituirea din partea
fptaului sau din partea terei pri, prin pedepsirea fptaului, dar i fptaul poate simi
nevoia de eliberare pentru vina sa: de la tera parte prin supunere, peniten sau pedeaps; de
la victim prin adresarea de scuze i obinerea iertrii; iar de la sine printr-un dificil proces
intern. Galtung identific 12 moduri de realizare a reconcilierii, ca stare de fapt, nu ca
normativitate (ca recomandare metodologic, pragmatic). Dei extrase din experiena
grupurilor i comunitilor largi, abordrile identificate sunt în egal msur relevante i
pentru conflictele interpersonale.
1. Abordarea justificativ natur-structur-cultur, posibil în unele cazuri de
violen colectiv sau individual. De felul în care este îneles actul svîrit de fpta
(violena), depinde relaia dintre fpta i victim, existînd patru variante:
 Dac victima nu poate accepta circumstanele atenuante pentru agresor, atunci
reconcilierea este imposibil, mai probabil fiind rzbunarea.
 Dac victima poate accepta circumstanele atentuante pentru agresor, atunci este deschis
calea spre reconciliere.
 Dac prile pot cdea de acord c structura a fost /este deficient i c comportamentul
lor a fost legiferat prin poziiile structurale (legislaie, funcie) mai degrab decît a fi fost
ceva personal, atunci va fi posibil întoarcerea spre problema comun, care este violena
structural;
 Perspectiv orientat spre cultur de asemenea convertete relaia din inter-personal sau
inter-statal, într-o relaie marcat de o cultur deficient, energia prilor fiind
redirecionat i valorificat pentru reducerea violenei care caracterizeaz culturile lor.
Tera parte poate sugera prilor o artibuire extern: condiiile externe sunt cele care te-au
fcut pe tine fpta i pe mine victim. Ca atare, nu avem motive s ne urîm, nici ca tu s te
simi excesiv de vinovat, ca eu s intru în psihologia victimei. Noi putem s ne reconciliem, s

9
lsm trecutul în urma noastr. Putem s ne reunim forele i s luptm împotriva acelor
condiii care ne-au împins unul împotriva celuilalt în acte oribile de violen.
2. Abordarea prin reparaie /restituie. X i-a fcut un ru lui Y, X este contient de
vina sa, Y este contient de traum. X vine la Y i se ofer s-l despgubeasc, restituindu-i
fie bunurile, fie oferindu-i bani. Acest lucru se poate petrece la nivel interpersonal (îi cumperi
alt vaz în locul celei pe care i-ai spart-o) sau inter-statal. Are loc o restituie, reparare,
reinstalarea statutului anterior. Intermediarul poate sugera actul concret al restituirii.
3. Abordarea prin scuze /iertare. X i-a fcut un ru lui Y. Y este contient de rul
svîrit. X vine la Y s-i cear “scuze sincere”, Y le accept. Aici este o transformare
spiritual dubl.
A accepta scuzele nu înseamn automat i a ierta. Ambele pri trebuie s aib “dispoziia” de
a intra în aceast relaie. Posibile traduceri:
- Îmi cer scuze = A vrea s nu fi fcut ceea ce am fcut i promit s nu mai fac.
- Accept scuzele = Cred ce spui, hai s ne vedem de ale noastre.
- Te rog s m ieri = Te rog s m eliberezi de vina pe care o simt fa de tine.
- Te iert = Prin aceasta te eliberez de vina fa de mine.
Vina apare din contiina de a fi fcut ru cuiva. Ea stabilete o relaie cu victima, cu propriul
eu i cu divinitatea /entitatea în care crede. Numai victima poate reduce sentimentul de
vinovie. La rîndul ei, prin iertare partea lezat se elibereaz parial de traum, dei nu total.
4. Abordarea teologic /peniten. În lumea occidental aceast abordare este
asociat cu cretinismul. Problema este c aceasta funcioneaz numai la credincioi. În plus,
abordarea nu rezolv nici problema sine-altul, nici pe cea sine-sine. Ea le poate exacerba pe
amîndou, fiind utilizat ca scuz pentru a evita orice întîlnire cu cellalt, pe motivul c
Dumnezeu a rezolvat problema. Dac problema interioar refuz s fie rezolvat, atunci apar
îndoieli despre absolvirea divin.
Numele terei pri este acum “preotul”. El trebuie s-l ajute pe fpta s-i lrgeasc
perspectiva, adugînd-o i pe a victimei, respectiv focalizîndu-se pe scuze i restituie. Aici
persist, totui, o problem major: victima poate cere s fie lsat în pace, pentru c a suferit
destul i nu vrea s mai aud de fpta, nici nu are nevoie de restituie, nici s-i asculte
scuzele, care nu vor îndrepta niciodat rul fcut. De aceea preotul nu-i va aduce fa în fa
prea devreme, ci va discuta separat.
5. Abordarea juridic /a pedepsei. Succesorul lui Dumnezeu este statul. Relaia
devine una între fpta i stat, cu judectorul în rolul de preot. Succesiunea devine prezentarea
cazului – confesarea - pedepsirea prin izolare – reacceptarea de ctre societate. Fptaul se
simte eliberat de vina fa de societate.
Tera parte este acum judectorul. El trebuie s-i adauge abilitile unui preot, iar
preotul s învee cum s procedeze cu necredincioii. Judectorul poate aduga în sentin
restituia i scuzele.
6. Abordarea co-dependenei cauzei /abordarea prin karma. Budismul are o etic a
nonviolenei, dar are i o epistemelogie de analiz sistemic bazat pe lanuri interactive
cauzale /cicluri. Adic: dei fiecare fiin uman poate alege la un moment dat s acioneze
violent sau dimpotriv, decizia lui este influenat de karma sa, starea sa moral din acel
moment, de credina c “indiferent ce faci, se va întoarce mai devreme sau mai tîrziu la tine”
i de karma victimei, i, prin reunirea lor, de karma colectiv: suma total a meritelor i
defectelor aciunii anterioare. Întrucît aceste lanuri intercondiionate pun accent pe trecutul
anterior vieii, pe vieile de alturi, din context i pe dup-viaa viitorului, defectul unui act
violent nu poate fi pus pe seama unui singur actor. Întotdeauna o karma negativ are mai muli
responsabili.
De aici, modul de a îmbunti karma este un dialog extern, care practic înseamn o
mas rotund la care stau toi, fr alocarea rolurilor de fpta, victim, consilier, judector,

10
iar conducerea discuiei se face prin rotaie. Dar înainte de aceasta are loc meditaia, ca dialog
intern prin care participanii fac pace cu ei înii. Aceast abordare este mai degrab o
atitudine, o filosofie de via, dincolo de dihotomia strict fpta-victim.
7. Abordarea prin poveti. Se organizeaz dialoguri între fpta i victim, în care
se descrie cu lux de amnunte ce s-a petrecut, încercînd explicarea faptelor, fcînd ca actele
violente s apar drept consecine logice ale factorilor antecedeni dterminani. Se mizeaz pe
efectul de catharzis. Tera parte d cutrii adevrului dou trsturi: istoria factual - din
ambele perspective i istoria viitorului, adic cum s se evite reptarea violenelor în viitor.
Tera parte organizeeaz acele dialoguri. O metod este aceea de a pune la dispoziia
prilor o carte mare, cu pagini albe pe care s le completeze ele. Cartea va deveni o parte a
memoriei colective. Acolo se vor nota descrierile violenelor i traumelor, efectele asupra a
ceea ce au simit victimele, cît i speranele de viitor. (Ex. Irlanda in 1975, Soka Gakkai în
Japonia a adunat memoriile femeilor în 26 de volume.)
8. Abordarea prin dramatizri /retririi a ceea ce s-a întîmplat. Ceea ce conteaz
este s se ajung la o înelegere mai profund, mai emoional, nu doar descriptiv. Retrirea
se poate face prin: a) povestirea întîmplrii, ca parte implicat sau ca martor; b) crearea unei
piese pentru a fi prezentat la tv spre consum public (cînd retrirea este atît de dureroas, încît
prile s nu pot reproduce prin dramatizare). Juctorii pot retri evenimentele pîn în
momentul în care s-a greit, apoi s inventeze împreun o continuare alternativ.
9. Abordarea durerii /vindecrii comune. Discutarea durerii împreun cu agresorul,
deplîngerea laolalt a rzboiului, a oricrui rzboi, ca i conflict i crim împotriva umanitii,
cu cutarea de alternative în trecut i viitor. Ideea const în a fi laolalt. Pe msur ce timpul
trece, se organizeaz din ce în ce mai multe întîlniri în acest sens, de regul între veterani de
ambele pri, dar i civili, soldai în exerciiu i oameni politici. Prin aceasta se contribuie la
vindecare. Tera parte s aib grij ca acestea s nu se transforme în tribunale.
10. Abordarea reconstruciei comune. Soldaii se dezarmeaz i se întorc, de aceast
dat pentru a construi. Atunci victimele se pot întîlni cu victime, comandanii cu comandani
etc. Esenialul este de a desfura o activitate împreun. De exemplu, în Norvegia soldaii
germani care se retrgeau din calea Armatei Roii au ars pmînturile. Dup rzboi, ei au venit
s ajute la replantarea pomilor i refertilizarea solului. Pot veni i civili, dei ei nu sunt
reprezentativi pentru violenele rzboiului. Ei arat c o naiune are aspecte dure i blînde
11. Abordarea prin rezolvarea comun a conflictului se refer la implicarea
populaiei în discutarea a ceea ce a fost i a ceea ce va urma dac nu se întreprinde nimic în
vederea unei pci durabile i ce ar trebui fcut.
12. Abordarea ho’o ponopono. Termen hawaian pentru o abordare care întrunete
elemente din mai multe abordri (cei 3R): reconciliere, reconstrucie i rezolvare. Acestea se
realizeaz într-o discuie (ho'o ponopono) moderat de îneleptul comunitii, în care prile i
cunotine ale acestora stau în jurul unei mese i fiecare este încurajat s-i prezinte sincer
versiunea sa: ce s-a întîmplat, cum, care ar fi reacia adecvat. Se ofer scuze i se accept
scuzele, se cere iertare i se acord iertarea.

Exemplu: În timp ce un vecin cu stare dormea, un adolescent a intrat i i-a furat cîiva dolari.
Omul l-a prins. A chemat poliia i a aflat c biatul va sta în închisoare 20 de ani, dac mai
recidiveaz. Au organizat o edin ho’o ponopono. Copilul i-a cerut scuze, pgubaul l-a
iertat public. La dialog s-a aflat c familia era srac, iar sora biatului bolnav. Rezultatul
dialogului ho'o ponopono a fost în cel mai autentic stil win-win: biatul va trebui s fac
cîteva zile de munc în gradina vecinului în a crui cas a intrat prin efracie. Victima, care se
întîmplase s fie bogat, i vecinii, au czut de acord s contribuie la cheltuielile medicale ale
familiei.

11
Aceast abordare este destul de dificil, dar complet. Ea conine reabilitarea victimei,
acordarea de respect fa de sentimentele sale, ascultarea problemelor sale, primire de scuze i
restituie. Dei nu este un panaceu, la o privire atent, în ho'o ponopono se regsesc toate
abordrile anterioare.
În concluzie la procesul reconcilierii i la modalitile de realizare a acesteia, se
poate afirma c niciuna din abordri nu este capabil s gestioneze întreaga complexitate a
situaiei “dup-violen”; problema const în designul combinaiilor indicate pentru o situaie
dat, ceea ce reclam cunoatere, abiliti i experien.

Activitatea independent nr. 5

Comentai (exprimai-v prerea despre) formele de reconciliere în contextul cultural
românesc (economic, politic, istoric) : de exemplu, care vi se par adecvate i de ce, care nu,
etc.

1.3.9. Consensul este un demers spre încheierea disputei, prin care toi membrii grupului
accept s admit un punct de vedere comun (ca preparativ pentru negociere) sau chiar o
soluie. El conduce la o înelegere care este satisfctoare pentru toi cei implicai. În consens
este considerat atitudinea fiecruia.

1.3.10. Negocierea este un proces bilateral sau multilateral in care partile, avand diferende
asupra unei anumite probleme, incearca sa ajunga la o intelegere, un acord (acesta este
termenul consacrat) asupra acelui subiect, prin comunicare. Negocierea poate fi realizat direct
de ctre pri, sau prin intermediar (negociator). Negociatorul are dou categorii de abiliti:
este profesionist în domeniul problemei negociate i stpînete tehnica negocierii. El se implic
substanial în sugerarea i structurarea soluiei, spre deosebire de mediator, de exemplu, care se
menine neutru (unul din motive const în absena expertizei în domeniul problemei).

1.3.11. Medierea presupune cu necesitate intervenia terei pri; este un proces voluntar prin
care prile preiau controlul asupra rezultatului (medierea pur), dar cînd medierea include
imixtiuni pozitive sau negative din partea mediatorului, se numete medierea cu muchi. Rolul
mediatorului este doar procedural, de creare a condiiilor i de îndrumare a prilor, care îi
gsesc singure soluia la problem (motiv pentru care unii o numesc i negociere asistat). i
totui, dac prile întîmpin dificulti în a gsi soluii, mediatorul poate sugera mai multe
variante de rezolvare, fr a impune, îns, o soluie.

1.3.12. Arbitrarea. Proces de rezolvare a conflictului printr-o ter parte, a crei autoritate este
i va fi recunoscut i dup arbitrare. Disputa este prezentat unei sau mai multor persoane
pentru a lua o decizie necontestat i final. Prile trebuie s-i dovedeasc „adevrurile” în
faa arbitrului, care ia decizia. Arbitrarea se folosete îndeosebi în conflictele dintre organizaii.

1.3.13. Med-arb. Este o mixtur între mediere i arbitraj: aceeai persoan poate îndeplini
succesiv ambele roluri, de mediator i de arbitru, sau rolurile pot fi atribuite unor persoane
diferite.

1.3.14. Mini-procesul este un proces de tatonare, în care juritii care reprezint prile în
conflict prezint cazul în faa unui judector, fr martori, pentru a obine perspectiva
judectorului asupra cazului. Dac ulterior cazul merge în instan, partea care a cerut acest
lucru va plti cheltuielile de judecat, dac hotrîrea curii este identic cu cea din mini-proces.
Un mini-proces se mai realizeaz cînd prile au nevoie s aud un rezumat al cazului lor,
pentru a pi la negocieri.

12
1.3.15. Diplomaia secundar (Two Track diplomacy = diplomaia complementar,
diplomaia celei de a doua ci) este o interaciune informal, neoficial între membrii
grupurilor sau naiunilor adversare, care are ca scop dezvoltarea strategiilor, influenarea
opiniei publice i organizarea resurselor umane i materiale în moduri care ar putea ajuta la
rezolvarea conflictului. Ea acompaniaz diplomaia oficial, atribuit mai ales brbailor, care
practic o „diplomaie dur”, fiind realizat de diferite organizaii i atribuit mai ales femeilor,
care practica aceast „diplomaie blînd”.
Unul dintre fenomenele cheie de care se ocup diplomaia secundar este Conflictul
Social Prelungit (CSP), prin natura lui refractar.

Activitatea independent nr. 6

Ce roluri de ter parte (mediator, negociator, arbitru) ai jucat în conflicte? Descriei
situaiile.



Precizri introductive: categorii de studii asupra conflictului

Niveluri macro i micro. Studiile la nivel macro (relaiile dintre state, rzboaiele,
revoluiile) se numesc “studii asupra pcii”, “studii asupra pcii i conflictului” sau “tiina
pcii”. Studiile la nivel micro sunt denumite “rezolvarea conflictelor sau “managamentul
disputelor”.
Teoreticieni i practicieni. Teoreticienii sunt istorici, sociologi, specialiti în tiinele
politice, psihologii. Practicienii (rezolvitorii de conflicte, intermediarii, terele pri) sunt:
asistenii sociali, psihologii clinicieni, avocai, minitri, strategi militari, diplomai, specialiti
în managementul muncii.
Generalitii i specialitii se axeaz, respectiv, pe o gam larg de idei sau, dimpotriv,
pe o problem specific. Cursul acesta este, de exemplu, generalist.

2.1. Arii investigate

Aspectul din rezolvarea conflictelor cel mai intens cercetat în condiii de laborator este
negocierea (vezi t. Boncu, 2006). Cele mai importante descoperiri sunt pe aceast tem:
comportamentul de rezolvare a problemelor (de exemplu, oferirea sau solicitarea de informaii
despre prioritile unei pri încurajeaz beneficiile reciproce mari); comportamentul certre
(ameninri sau fixarea rigid pe o poziie) îndreapt spre eec în stabilirea acordului sau spre
acorduri soldate cu beneficii slabe de ambele pri; concesiile faciliteaz acordul, dar
favorizeaz interesele celuilalt (Pruitt & Carnevale, 1993); motivaia prosocial (datorat
bunei dispoziii sau speranei unor relaii ulterioare cu cealalt parte) poate facilita acordul i
beneficiile comune, dar în anumite condiii; partea care face prima ofert tinde s dobîndeasc
un beneficiu superior; atitudinile care împiedic efectuarea concesiilor (de exemplu abordarea
din perspectiva bucii fixe de plcint, în care cineva vede cîtigul celuilalt ca pe o pierdere
inevitabil a sa, în loc s adopte perspectiva plcintei lrgite). (Thompson, Neale, & Sinaceur,
2004).

13
Diferenele culturale în negociere constituie a doua direcie major de cercetare (Gelfand & Brett,
2004), în care s-au stabilit cîteva certitudini: negociatorii din culturi individualiste (ca cea american,
sau european) au tendina de a se plasa pe poziii mai controversiale, pe cînd cei din culturile
colectiviste (asiatice) sunt mai preocupai de meninerea relaiilor pozitive, ceea ce îi face mai
concesivi i mai dispui la cooperare; responsabilitatea fa de membrii grupului încurajeaz
comportamentul controversial la individualiti, dar la colectiviti încurajeaz comportamentul de
cooperare; persoanele cu o mare nevoie de închidere (de decizii rapide) tind s gîndeasc i s
acioneze în moduri uzuale i s adopte un comportament controversial (dac sunt dintr-o societate
individualist) sau cooperant (dac sunt dintr-o societate colectivist).

Implicarea terei pri, cu accent pe mediere i arbitrare, este o alt zon de investigaii
empirice, atît în laborator, cît i în condiii naturale. S-a constat, printre altele, c: medierea
interpersonal este foarte eficient; c prile prefer medierea, arbitrrii sau adjudecrii,
deoarece medierea le permite controlul asupra deciziei finale; imparialitatea este extrem de
important, iar legturile anterioare cu una din pri poate fi acceptat, dac tera parte se
dovedete imparial; mai mult înc, unele persoane prefer ca mediatorul s fie apropiat de
partea opus, în sperana c o va putea influena mai uor (Kressel & Pruitt, 1989).
Tacticile mediatorilor. Au fost identificate peste 100 de tactici ale mediatorilor, unele dintre
ele dovedindu-se mai eficiente decît celelalte: gradul de implicare a mediatorului este direct
proporional cu intensitatea conflictului; mediatorul ajut prile s-i îneleag reciproc
poziiile i le provoac s vin cu idei; discuiile private, separate (“caucus”); compliana la
acord este mai mare cînd prile pleac de la mediere în relaii bune i sunt satisfcute de
procesul în sine; în conflictele maritale este benefic un training al soilor în tehnica rezolvrii
problemelor i, de asemenea, s-a mai constatat c terapiile centrate pe emoii sunt cele mai
eficiente. Acestea constau în identificarea patternurilor interacionale ale soilor, exprimarea
de ambele pri a sentimentelor i expectanelor proprii i cerina de a accepta i rspunde la
tririle i ateptrile partenerului. În fine, o ultim achiziie: au fost elaborate i implementate
programe de mediere între colegii de coal (peer mediation), care s-au dovedit eficiente.

Conflictul etno-politic. Dac cercetarea ne-a adus cunoaterea satisfctoare a naturii i cauzelor
conflictului, a desfurrii i escaladrii acestuia, ea este înc incapabil s descifreze procesele
dezescaladrii conflictelor refractare, mai ales din categoria conflictelor etnice, religioase i politice. În
schimb putem enumera o serie de progrese reale în subiecte ca: rolul terei pri în meninerea pcii
(care în ultimii ani s-a extins de la prezena forei pentru a garanta încetarea violenelor, la furnizarea
de ajutor umanitar, supervizarea alegerilor i meninerea legii i ordinii); s-a constatat c în conflictele
severe mediatorii recurg la întîlniri separate, cer imperativ ca participanii s se liniteasc sau chiar
recurg la for (Wall, Druckman, & Diehl, 2002); medierea este mai uoar cînd prile au puteri egale,
cînd au fost apropiate înainte de conflict i cînd mediatorul este de rang înalt; în fine, a fost confirmat
teoria maturitii (“ripeness theory”).
Teoria maturitii se refer la strile psihologice care încurajeaz prile implicate în conflicte
grave s fac pasul spre negociere. Ea a fost propus de William Zartman în 1989 ca mod de a explica
apropierea rzboaielor de procesul de pace i de a ajuta mediatorii s-i evalueze momentul intrrii în
conflict. Ulterior, în anul 2000, Zartman a precizat dou condiii care sunt necesare, dar nu suficiente,
pentru ca prile s intre în negociere: a) un impas care afecteaz ambele pri, ele devenind contiente
c nu pot depi impasul prin escaladarea conflictului. B) perceperea de ctre ambele pri a unei ci
de ieire din impas – ele prevd c “este posibil o soluie negociat”.
Dean G. Pruitt a revzut teoria maturitii i a redenumit-o “teoria pregtirii”. Aceasta susine
c pregtirea unui actor pentru rezolvarea conflictului este în funcie de motivaia de a încheia
conflictul i de optimismul privind succesul negocierii (Pruitt, 2005).

14
Cercetarea asupra rezolvrii conflictului este abia la început. De remarcat, în acest sens,
workshop-urile numite “interactive conflict resolution”, organizate cu un triplu scop: pentru
trainingul managerilor din middle-management; pentru rezolvarea unor conflicte punctuale (la
workshop particip reprezentani ai ambelor pri) i în scop de cercetare i evaluare a acestor
activiti, care se practic doar de cîteva decenii. Rezolvarea problemei este realizat de
prile implicate, care beneficiaz de contribuia terei pri i de prezena unor specialiti în
comunicare i rezolvarea conflictelor (acetia din urm îi ajut pe participani s comunice).

2.2. Institute de cercetare fundamental a conflictului i rezolvrii conflictului

Menionm aici numai cele mai importante uniti cu specific de cercetare, nu de training.
Pentru furnizare de servicii, inclusiv formare, numrul organizaiilor este mai extins.
 Institute for Conflict Analysis and Resolution (ICAR), de la Universitatea Harvard
(http://icar.gmu.edu/ICAR_About.html) este unul din cele mai prestigioase centre din
lume, care studiaz: legtura dintre globalizare i conflict, religia i conflictul, dinamica
schimbrii în conflicte i probleme ale identitii.
 Stanford Center on Conflict and Negotiation (SCCN), axat pe cercetarea teoretic a
barierelor rezolvrii conflictelor, de natur strategic,psihologic i instituional.
 The Wisconsin Institute for Peace and Conflict studiaz violena, probleme de securitate i
pacea global de dup Rzboiul Rece mondial.
 The Program on the Analysis and Resolution of Conflicts (PARC) funcioneaz la
Universitatea Siracuza i studiaz conflictele sociale.
 University of Melbourne, Australia International Conflict Centre, preocupat de studiul
teoriei i practicii rezolvrii nonviolente a conflictelor.
 Global Peace and Conflict Studies at the University of California at Irvine
 Conflict Resolution/Peer Mediation colaboreaz cu cadrele didactice la elaborarea unui
program de rezolvarea conflictelor /peer mediation.
 Institute for Dispute Resolution, Universitatea Victoria, este un centru universitar pentru
studiul teoriei i practicii rezolvrii disputelor i rezolvrii alternative a disputelor (ADR).
 TFF Transnational Foundation for Peace and Future Research – s-a orientat din 1991 pe
studiul teoretic al reducerii intensitii conflictelor.
 Conflict Information Consortium (CIC), anterior Conflict Research Consortium,
funcioneaz în cadrul Universitii din Colorado ca centru multi-disciplinar de cercetare
i predare a conflictului (vezi conflict.colorado.edu; www.CRInfo.org i
www.BeyondIntractability.org). Accesul la resurse este gratuit.
 Hewlett Conflict Resolution Theory Building Centers (= Centrele Hewlett pentru teoria
rezolvarii conflictelor): Centre de conflict interdisciplinare cu o baza universitara pentru
evaluarea proceselor de rezolvare a conflictelor si dezvoltare a unor noi concepte teoretice
(www.colorado.edu/conflict/hewlett/index.html).
 Centre for Conflict Resolution, University of Bradford, UK (http://www.bradford.ac.uk/ )
fncioneaz din 1990 i îmbrieaz dou domenii de cercetare: cauzele profunde ale
conflictului i factorii pacificatori care pot aduce prile la masa negocierii, cît i aspecte
utilitare, de intervenie în conflictele contemporane.
 Berghof Research Center for Constructive Conflict Management identific procedeele i
modelele constructive pentru abordarea conflictelor etnopolitice i socioculturale din
Europa, oferind i analiza tiinific a aplicaiilor practice a acestora.
 În Europa, Suedia, funcioneaz The Transnational Foundation for Peace and Future
Research, iar Norvegia este ara în care a aprut primul institut de acest gen din lume:
International Peace Research Institute, Oslo (PRIO) i totodat ara care a produs unul din

15
 cei mai recunoscui cercettori ai pcii, Johan Galtung. De asemenea, institutul Fridtjof
Nansen s-a afirmat prin studiile asupra umilirii.

American Communication Association WWW este un index web pe conflict i comunicare,

meninut de American Communication Association (ACA). Sunt stabilite link-uri cu diferite
organizaii profilate pe studiul rezolvrii conflictelor i rezolvrii în sine (de ex., Academy of
Family Mediators, Global Mediation Arbitration Association, Inc., National Institute for
Dispute Resolution, Conflict Resolution Consortium, etc).

16








1. Fundamentele afective ale conflictului

1.1. Afectivitatea în conflict – Introducere general

1.1.1. Afectivitatea, component bazal a psihicului uman
• Conceptul de afectivitate
• Clasificarea proceselor afective
1.1.2. Funciile proceselor afective în conflict
1.1.3. Ignorarea emoiilor în cercetarea i practica rezolvrii conflictelor
1.1.4. Forme de implicare a emoiilor în conflict
• Emoiile negative
• Emoiile pozitive
1.2. Furia
1.2.1. Conceptul de furie
1.2.2. Furia în conflict
• În relaiile interpersonale
• În negociere
1.2.3. Managementul furiei
• Managementul furiei proprii
• Managementul furiei celuilalt
1.2.4. Rolul terei pri în managementul emoiilor negative puternice ale oponenilor
1.3. Frica
1.3 1. Conceptul de fric
1.3.2. Alerta (starea de alarm, starea de pregtire a organismului pentru atac-fug)
1.3.3. Gestiunea fricii în conflict
1.4. Vinovia i ruinea
1.4.1. Conceptele de vinovie i ruine
1.4.2. Rolul sentimentelor de vinovie i de ruine în conflict
1.5. Umilirea
1.5.1. Conceptul de umilire
1.5.2. Forme de umilire
1.5.2. Rspunsul la umilire
1.5.4. Gestiunea umilirii
1.6. Respectul i recunoaterea
1.6.1. Conceptul de respect
1.6.2. Crearea respectului
1.6.3. Importana respectului
1.6.4. Recunoaterea

2. Comportamente în conflict

2.1. Încrederea, neîncrederea i gestiunea acestora în conflicte

2.1.1. Definirea conceptelor de încredere i neîncredere
2.1.2. Înelarea încrederii i redobîndirea încrederii
2.1.3. Managementul încrederii i neîncrederii în conflicte
2.2. Utilizarea puterii pentru evitarea i rezolvarea conflictului
2.2.1. Conceptul de putere
2.2.2. Teorii despre putere
2.2.3. Utilizarea puterii în conflicte
• Moduri de utilizare
• Mituri ale puterii în conflicte

17
 2.2.4. Tipologia bazelor puterii
2.2.5. Potenarea puterii
• Potenarea puterii prin limbajul verbal
• Potenarea puterii prin limbajul nonverbal
2.3. Comportamentul agresiv
2.3.1. Definiri conceptuale
• Agresiunea
• Comportamentul agresiv
• Agresivitatea
• Violena
• Cruzimea
2.3.2. Forme ale agresivitii
2.3.3. Teorii explicative pentru agresivitate
• Agresivitatea ca instinct
 Teoria psihanalitic
 Teoria etologiei umane
• Agresivitatea stimulat din exterior
 Teoria frustrare-agresivitate
 Teoria violenei politice colective
• Agresivitatea învat
 Teoria învrii sociale a agresivitii.
 Teoria catharzis-ului
 Teoria pedagogic a descrcrii
2.3.4. Gestiunea agresivitii în prevenia i rezolvarea conflictului
• Training-ul anti-violen
• Prevenia agresivitii i violenei
• Rolul terei pri în gestiunea violenei
2.4. Managementul imaginii
2.4.1. Definiri conceptuale
2.4.2. Teoria negocierii imaginii
2.4.2.1. Culturi cu context-sczut i culturi cu context-ridicat
2.4.2.2. Meninerea imaginii
2.4.3. Importana imaginii în conflict

18
 

1.1. Afectivitatea în conflict – Introducere general

1.1. 1. Afectivitatea, component bazal a psihicului uman

Conceptul de afectivitate. Lucrrile româneti de psihologie definesc afectivitatea ca

pe un ansamblu al strilor (proceselor /tririlor) afective, incluzînd aici categoriile largi de
emoii, sentimente i pasiuni.
Unii autori strini sunt mai analitici i includ în afectivitate i specii ale acestor
categorii: “anxietatea, angoasa, tristeea, bucuria i chiar senzaiile de plcere i de durere”2,
acordându-le tuturor cîte un statut de sine stttor prin ignorarea unei anumite relaii de
subordonare categorial dintre ele. În fine, în limba englez termenul de „emoie” mai include
afectele i sentimentele, figurînd astfel ca un sinonim al afectivitii în sens larg. Lucrrile de
limb englez folosesc termenul de emoie în mod nediscriminativ, pentru afecte, emoii i
sentimente, fiind un sinonim pentru ceea ce literatura noastr înglobeaz în afectivitate3.
Afectivitatea este o component bazal, infrastructural a psihicului. Practic, nu exist
proces psihic care s nu fie în interaciune cu procesele afective i invers, strile afective pure,
lipsite de coninut cognitiv sunt foarte rare.
Tririle afective sunt însoite de trebuina de a fi comunicate, exprimate (oral, prin
scrisori, jurnale etc.). Aceast trebuin este complementar cu trebuina de a obine
aprobarea, înelegerea i simpatia interlocutorului.
Procesele afective se caracterizeaz prin polaritate (plcute – neplcute; pozitive –
negative; încordate – destinse); intensitate; durat (mai scurt la emoii i mai mare în cazul
sentimentelor i pasiunilor); mobilitate (trecerea de la o faz la alta în interiorul unei stri
afective, sau de la o stare afectiv la alta. O mobilitate prea mare se numete labilitate
emoional) i expresivitate (mimica, pantomimica, schimbarea vocii, modificri de natur
vegetativ).

Clasificarea proceselor afective. Tririle afective sunt foarte numeroase (în Dicionarul
limbii române moderne sunt nu mai puin de 200 termeni). În funcie de mai multe criterii
(proprietile lor, gradul de contientizare i nivelul calitativ al formelor motivaionale din
care izvorsc) procesele afective se grupeaz în: primare, complexe i superioare.
a) Procesele afective primare. În afar de a) tonul afectiv al senzaiilor, percepiilor,
reprezentrilor i ideilor) i de b) tririle afective de provenien organic (de exemplu starea
de alarm din unele cardiopatii, euforia produs de hepatiti sau iritarea care însoete TBC-
ul), în aceast categorie intr, mai ales, c) afectele propriu-zise. Afectele sunt forme afective
simple, primitive i impulsive, puternice, violente, scurte, cu apariie brusc i desfurare
impetuoas: groaza, mînia, frica, spaima, accesele de plîns zgomotos, rîsul în hohote,
exuberana, uimirea, dorina.
b) Procesele afective complexe: emoiile i dispoziiile
• Emoiile curente, sau de baz. Sunt scurte i intense, i, spre deosebire de afectele
primare sau propriu-zise, emoiile sunt culturalizate, se desfoar dup tipare i
conveniene socio-culturale: bucurie-tristee, entuziasm-disperare, fric-siguran.

2
E. Jalley i C. Prévost, Dicionar de psihologie, ed. de R. Doron i Francoise Parot, Bucureti, Humanitas, p. 35
3
Un alt exemplu de semnificaii diferite acordate de limba englez i limba roomân este cel de “percepie”,
care, în limba englez, include i “senzaiile”. Acestora din urm psihologia româneasc le acord o identitate
proprie.

19
• Emoiile superioare, care pot aprea în activitile intelectuale, estetice, morale.
• Dispoziiile afective sunt stri difuze, cu intensitate medie i durabilitate relativ. Omul
bine dispus se bucur de orice, cel ru dispus caut motiv de ceart. Prin repetare, o
dispoziie poate deveni trstur de caracter: firi închise /taciturne /anxioase / mohorîte
/blazate i vice-versa.
c) Procesele afective superioare sunt: sentimentele - intense, de durat i stabile,
pozitive sau negative4, cu categoriile: sentimente intelectuale, estetice, morale, sentimentele
eu-lui (amorul propriu; sentimentele de inferioritate sau de superioritate), angoasa vs.
sperana, sentimentele sociale i psihosociale (vanitate, demnitate, sociabilitate); pasiunile
sunt sentimente cu grad foarte mare de orientare, intensitate, stabilitate i generalitate,
antrenînd întreaga personalitate; în fine, viciile sau patimile sunt pasiunile cu valoare
negativ.

1.1.2. Funciile proceselor afective în conflict

Funcia general i esenial a proceselor afective, ca i a expresiilor lor, este de a

adapta comportamentul la context. Rolul proceselor afective în funcionalitatea normal a
organismului a fost îns controversat, cei mai muli vzînd doar efectul perturbator al
emoiilor negative, în special în conflict, cci acesta ne intereseaz aici. Vasile Pavelcu
atribuia efectul negativ emoiilor, iar pe cel pozitiv, sentimentelor. Se admite, îns, c tririle
afective dezorganizeaz conduita dac sunt foarte intense sau cînd individul se confrunt cu o
situaie neprevzut. Ca regul, în rest, organizeaz.
În conflict, procesele afective pot avea funcii ca cele de mai jos:
a) Cauz5 a conflictului (Exemplu: starea colegului de furie fa de nedreptatea pricinuit de
ef îi determin o nemulumire critic generalizat, manifestat în atacuri fr motiv la
adresa celor de fa). Conflictele pot avea atît cauze instrumentale, materiale, cît i cauze
emoionale, relaionale. Dac sursele (cauzele) materiale sunt obligatoriu însoite de
emoii negative (orice frustrare produce reacii emoionale negative), în schimb sursele
emoionale ale conflictelor pot aciona în absena oricrei revendicri concrete.
b) Resurs energetic, emoiile potenînd i susinînd conflictul: ele alimenteaz puterea,
curajul i perseverena care permit omului s se implice i s finalizeze situaia
conflictual.
c) Mecanism de stingere a conflictului, fie prin defulare (Exemplu: satisfacia c mânia i
dispreul pentru ofensa primit au fost exprimate, comunicate), fie prin faptul c se
valorific în mod constructiv emoiile pozitive ale disputanilor i ale terei pri.
d) Simptom sau indicator al conflictului pe care-l trim noi înine sau partenerul; conflictul
implic o reacie emoional la o situaie sau interaciune /persoan, reacie care
semnaleaz un dezacord. Cînd avem emoii de team, tristee, amrciune, furie,

4
Resentimentul este un proces afectiv stabil i negativ, care const în dorina de rzbunare, de pedepsire a celor
care i-au produs persoanei anumite nedrepti, suferine, umiline. Resentimentul rezult din acumularea unor
sentimente negative (de ur, gelozie, rzbunare), care nu s-au putut manifesta i în felul acesta consuma. El se
poate exprima în mod explicit ca ostilitate i reavoin, se poate disimula în dosul unei ranchiune sau poate duce
la aciuni sadice sau perverse orientate împotriva celui care l-a provocat. Cînd este cauzat de o frustrare real,
resentimentul este normal. Ura este un sentiment intens al unei persoane fa de una sau mai multe alte persoane,
crora le vrea rul sau ale cror nenorociri o bucur (R. Doron i F. Parot, p. 808). Ea este cauzat de: invidie,
gelozie, rnirea în amorul propriu, nedreptate suferit de subiect, o iubire amoroas neîmprtit sau excesiv.
Ura poate antrena dispreul, agresivitatea sau rzbunarea. În cazuri de ambivalen ura poate alterna cu
sentimentul de iubire pentru aceeai persoan.

5
Pentru primele patru funcii, vezi B. Mayer, 2000, Cap. 1, “The Nature of Conflict”.

20
 neajutorare sau un amalgam din acestea, simim c avem un conflict – i, ca atare, îl avem.
Emoia resimit ne-a semnalat prezena conflictului, a avut rolul de simptom.
e) Indicator al importanei problemei pentru disputani, în funcie direct de intensitatea
emoiei. (De exemplu, frustrarea este mai puternic dac nu-i rspunde la salut o vecin
oarecare, comparativ cu acelai gest din partea unei prietene apropiate.)

Activitatea independent nr. 7

Exemplificai într-un conflict una din funciile proceselor afective.

1.1.3. Ignorarea emoiilor în cercetarea i practica rezolvrii conflictelor


Componenta emoional a conflictului, în pofida omniprezenei sale i a impactului
covîritor asupra conflictelor, nu se bucur de prea mare atenie nici în cadrul cursurilor de
formare, nici în paginile studiilor tiinifice. Aceast atitudine se explic prin:
a) Ignorarea sau neglijarea emoiilor de ctre practicani:
 Formatorii i negociatorii pun accentul pe latura instrumental, concret, pragmatic:
centrarea pe interese i nevoi, ceea ce atrage logicizarea, raionalizarea,
instrumentalizarea procesului de rezolvare a conflictelor. Ca atare, în training-uri i în
procesul rezolvrii conflictului emoiile sunt minimalizate, ignorate sau reprimate.
 Alt cauz a neglijrii emoiilor const în dificultatea gestionrii emoiilor de ctre
practicieni, comparativ cu gestionarea intereselor materiale.
a) Unii disputani au credina greit c emoiile vulnerabilizeaz persoana i îi reduce
ansele de cîtig i drept urmare le reprim sau le mascheaz.
b) Recunoaterea exclusiv a afectivitii negative în conflict: cercettorii i practicienii vd
în conflict aproape exclusiv emoiile negative, percepie care conduce inevitabil la
concluzia c emoiile în conflict nu pot avea decît un efect agravant. Se ignoreaz sau se
minimalizeaz participarea emoiilor pozitive în conflict i efectele lor constructive; în
realitate, conflictul poate fi redus sau lichidat datorit unor emoii pozitive (bun
dispoziie, încredere, entuziasm .a.).

1.1.4. Forme de implicare a emoiilor în conflict

In conflict particip emoiile de ambele valene, pozitiv i negativ, nu doar emoiile

negative.

• Emoiile negative:
a) Oamenii intr în conflict, de regul, cu interese, dar i cu emoiile însoitoare. Cînd aceste
emoii nu sunt recunoscute de partea advers i /sau de tera parte, în primul rînd prin
ascultarea activ, lor li se adaug i alte emoii negative: frustrare, dezamgire, revolt.
b) Emoiile negative ca furia, teama, neîncrederea, dispreul, jena, ruinea, mîndria rnit,
dezamgirea pot bloca obinerea acordului prin abaterea de la scopul real, de gsire a
soluiei, i orientarea spre întoarcerea ofensei, rzbunare sau refuzul sistematic al oricrei
propuneri din partea advers.
c) Cînd prile percep ameninri la adresa valorilor, statutului i identitii proprii, ele
reacioneaz prin emoii puternice, care devin sentimente de durat i întrein un conflict
insolubil sau unul prelungit.
d) Cînd oamenii simt c le sunt ameninate interesele concrete, ei reacioneaz spontan prin
emoii puternice.

21
e) Cînd umilim sau dispreuim punctul de vedere al celuilalt, el se simte nerespectat, umilit,
poate chiar i ruinat, ceea ce complic situaia, întrucît ruinea de regul produce
conflicte prelungite.

•Emoiile pozitive faciliteaz acordul i implicit atingerea scopului realist,

instrumental. Ele pot avea efecte constructive, în maniere diferite:
a. Dac negociatorul este bine dispus, el este mai puin agresiv i reuete mai bine s induc
atitudinile cooperante la disputani.
b. Dac disputanii au emoii pozitive, sunt mai doritori s rezolve problema, mai ingenioi,
mai dispui s respecte poziia oponentului i mai capabili de operare intelectual.
c. Se ajunge mai uor la un acord, dac li se fac cunoscute oponenilor întririle pozitive,
recompensele rezolvrii conflictului: stabilirea de bune relaii personale, încrederea,
respectul, recunoaterea, satisfacia, sentimentul de apartenen, reputaia.

Activitatea independent nr. 7

Exemplificai cîte o emoie pozitiv i una negativ în conflicte.

1.2. Furia

1.2.1. Conceptul de furie

Furia este o emoie subit, cu tendin agresiv, care se manifest printr-o vie animaie
expresiv, gestual i neverbal, uneori incontrolabil (N. Sillamy). Poate fi însoit de
obscurizarea contiinei. În funcie de reacia emoional facial, ea se poate manifesta sub
forma eritemului facial intens – furia roie, sau a palorii brute – furia palid, livid (la copii
vorbim de “furia alb”). Furia palid poate fi însoit de rîs spasmodic, reacie paradoxal.
Persoanele mai predispuse la furie sunt cele cu tulburri endocrine (hipertiroida sau
suprarenalele), cu deficiene ale sistemului nervos central (epilepsie sau alcoolism cronic) sau
aflate sub influena unor droguri dure.
Furia este o emoie natural, ca rspuns la ameninri, la situaii de frustrare puternic,
sau la situaii de neîmplinire a unor expectane. Furia poate declana agresivitatea, care ne
permite s ne aprm.

Furia social este un concept aplicabil la grupurile mari. Spre deosebire de furia
individual, ea este exprimat de grupuri sociale i nu de indivizi, iar cauzele sunt sociale
(furia pe imigrani, pe crime, pe corupie), dei muli factori importani în furia individual
sunt importani i în furia social (umilirea, violarea expectanelor etc.). Furia social este
motorul schimbrii sociale, a progresului societii, întrucît ea conduce la micri de mas,
revolte, revoluii.

1.2.2. Furia în conflict

• În relaiile interpersonale s-a constatat c furia, prin efectele împcrii care urmeaz
episodului violent, contribuie la consolidarea relaiilor în mai mult de jumtate din cazuri.
Efectele benefice ale împcrii se manifest pe planurile fiziologic, psihologic i social,
idee recent care contrazice cercetrile lui K. Lorenz despre agresivitatea la animale6.
• În negociere manifestarea furiei poate avea efecte ateptate, dar i surprinztoare:

6
Waal, Frans, 2000. The Ape and the Sushi Master: Cultural Reflections of a Primatologist, Basic Books.

22
 - Afirmarea furiei poate stimula un rspuns furios i rezistena la colaborare,
compromiînd astfel acordul. Conflictul generat de furie este distructiv deoarece odat
înfuriate una pe alta, prile implicate în conflict devin mai puin eficiente în
rezolvarea problemelor cu care se confrunt. Un studiu a dovedit c negociatorii
furioi au artat o atitudine mai puin pozitiv fa de interesele fiecruia în cadrul
negocierii. Ca urmare, negociatorii suprai unul pe celalalt au descoperit mai puine
soluii mutuale benefice fa de negociatorii care nu erau suprai.
- Negociatorul care etaleaz furia (real sau fictiv) transmite oponentului ideea c se
simte sigur pe poziii, caz în care este posibil ca cellalt s fac concesii nejustificate.
• Furia este corelat cu procesele de atribuire a responsabilitii i vinoviei celuilalt, unde
cel mai adesea se produce eroarea fundamental de atribuire. K. Allread consider c
învinovirea celuilalt (atribuirea responsabilitii comportamentului vtmtor pentru
victim) nu conduce inevitabil la furie i escaladarea conflictului. Exist o singur situaie
în care acest lucru are anse foarte mari s se întîmple: cînd victima îl consider pe
agresor mai vinovat decât se consider acesta.

Keith G. Allread7 identific patru posibile combinaii ale raionamentelor fptuitorului i

persoanei lezate în ce priveste responsabilitatea fptuitorului:
1. Dac fptuitorul i persoana lezat sunt de acord c agresorul nu este vinovat, atunci conflictul
poate s nu ia amploare pentru c victima este dispus s scuze comportamentul agresorului.
2. Dac ambele pri sunt de acord ca agresorul este vinovat, atunci conflictul poate s nu ia
amploare deoarece agresorul se poate simi vinovat i îi poate cere scuze.
3. Chiar dac ambele pri nu sunt de acord în privina gradului de vinovie a agresorului,
conflictul este prea puin probabil s continue, dac agresorul se consider mai responsabil pentru
comportament decât partea lezat. În acest caz, agresorul tinde s se considere vinovat, s se scuze
i s încerce s se împace, iar partea lezat tinde s cread c acestea nu sunt necesare.
4. Dac partea lezat consider agresorul mai vinovat decât se consider acesta, ea ar putea simi
nevoia s-i impun agresorului s se împace sau s fac fa rzbunrii. Agresorul, pe de alt parte,
tinde s resping cererea de a se împca i s vad rzbunarea ca nejustificat.

1.2.3. Managementul furiei

În conflict trebuie s reducem atît furia proprie, cît i pe a celuilalt, orientat spre noi.
În cele de mai jos sunt prezentate strategii pentru ambele obiective: managementul furiei
proprii i managementul furiei celuilalt.

Managementul furiei proprii. Cele mai multe studii i traininguri recomand

eliberarea, exprimarea necenzurat a furiei, „s i se dea drumul” furiei8. În realitate, însi
manifestarea furiei alimenteaz furia, înfuriind mai tare. Atitudinea diametral opus i-a pus
întrebarea: ar trebui ca prile s nu fac cunoscute emoiile, deci s nu discute nemulumirile
pe care le au? Rspunsul gsit a fost c totul depinde de motivaia disputanilor: dac ei vor
s-i îndrepte furia împotriva celuilalt pentru a o disipa, rezultatul va fi o mai mare furie i un
conflict mai distructiv i greu de rezolvat; în schimb, dac disputanii intenioneaz s-i
discute împreun nemulumirile pentru a rezolva problema, atunci sunt anse ca întîlnirea s
fie productiv, dei poate nu lipsit de un schimb de replici acide.

7
Allread, K., 2000. „Anger and Retaliation in Conflict”, în: P. Deutsch and P. Coleman, The Handbook of
Conflict Resolution, pp. 245-246.
8
Fisher, Ury i Patton, 1991; Rubin, Pruitt i Kim, 1994.

23
 Primul pas în gestiunea furiei proprii este contientizarea furiei. Aflm cum ne
afecteaz, cum s îi facem fa i ce anume ne-o provoac9.
Cercetrile atribuirii sugereaz, utilizarea programelor de training10 pentru dobîndirea
unor alternative la exprimarea furiei:
• în primul rînd, informarea oamenilor în legtur cu eroarea fundamental de atribuire,
care explic învinuirile i furia ambilor parteneri;
• în al doilea rând, a-i înva pe oameni s practice empatia, pentru a putea adopta în mod
empatic perspectiva celeilalte persoane în scopul înelegerii factorilor incontrolabili care l-
au determinat s se comporte aa cum a fcut-o. Cercetrile au artat c dup empatizare
rzbunrile sunt mai rare.
Evident, se poate întîmpla ca cineva s-i menin convingerea vinoviei agresorului
chiar i dup ce a aflat care au fost factorii situaionali determinani. Tot atît de adevrat este
faptul c unele învinuiri sunt corecte, iar furia trit de victim poate fi justificat, într-o
anumit msur. Dar întotdeauna furia face mai mult ru decît bine într-o relaie, chiar i cînd
este justificat. De aceea, trainingurile de managementul conflictului sau de mediere ar trebui
s-i învee pe oameni s-i utilizeze energia i motivaia furnizate de furia justificat mai
degrab pentru rezolvarea problemei, decît pentru rzbunare, pentru întoarcerea rului primit.
Pe lîng cele de mai sus, Asociaia Psihologilor Americani (A.P.A.) recomand i ea
cîteva modaliti de management al furiei:
 Relaxarea exerciii de relaxare de baz: respiraia adînc, repetarea lent a unei expresii
relaxante cum ar fi “relaxeaz-te” sau “ia-o uor”; utilizarea imageriei linititoare pentru a
ne vizualiza o situaie relaxant; exerciii de relaxare (ca yoga).
 Reconceptualizarea (reframing) – o schimbare fundamental a modului de gîndire: a
folosi gîndirea pozitiv; a evita termeni ca întotdeauna sau niciodat, care pot folosi ca se
ne justifice suprarea; a folosi logica despre noi înine pentru a preveni comportamentul
iraional; i a înva s ne schimbm abordarea – de exemplu a ruga în loc de a impune.
 Problem solving – cînd suprarea are rdcini reale, abordarea problem-solving poate
ajuta la diluarea sentimentelor puternice. Facem un plan pentru a repara situaia i pentru
abordarea bineintenionat a acesteia.
 Ameliorarea comunicrii – oamenii suprai tind s sar direct la concluzii i s
reacioneze exagerat. Încetinind i gîndindu-ne la ceea ce spunem, putem evita
complicaiile. De asemenea, s ne asigurm c înelegem ce spune cellalt, înainte de a-i
rspunde. S ascultm motivele furiei celuilalt i s încercm s nu fim prea critici.
Ascultarea este tot atît de important pentru comunicare, ca i vorbitul12.
 Utilizarea umorului – Refuzînd s v luai prea în serios, putei reduce suprarea. Încercai
s folosii imageria umoristic pentru a v însenina dispoziia sau pentru a face haz de sine
însui. Totui, trebuie evitat umorul sarcastic, care este doar o alt expresie a furiei. Va
trebui s nu rîdei pur i simplu de propriile probleme, ci s folosii umorul pentru a
aborda problema mai constructiv.
 Schimbarea mediului – deseori mediul contribuie la suprare, producîndu-ne iritare i
furie. Lum o pauz. Ne programm timpul personal. Cînd presiunea emoional devine
prea intens, ieim pentru 15 minute pentru a ne împrospta.

9
Guy Burgess and Heidi Burgess (Eds.). Beyond Intractability. Conflict Research Consortium, University of
Colorado, Boulder. Posted: September 2003 <http://www.beyondintractability.org/essay/anger/>.
10
Travis, C., 1989. Anger. The Misunderstood Emotion. New York: Simon & Schuster.
11
American Psychological Association, Controlling Anger -- Before It Controls You, apud Barker, Phil.
"Anger." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University
of Colorado, Boulder. Posted: September 2003 <http://www.beyondintractability.org/essay/anger/>.
12
Vezi i Ana Stoica-Constantin, 2004, Conflictul interpersonal, Iai, Polirom, “Principii i atitudini pentru
rezolvarea conflictului prin dialog”, pp. 68-70.

24
Activitatea independent nr. 8
A. Artai modurile în care v gestionai furia (cum procedai ca s v linitii).
B. Comentai-le din perspectiva consecinelor lor: care i de ce sunt modaliti “sntoase” de
eliberare de tensiune emoional i care sunt “nesntoase”, nocive pentru sntate i /sau
relaiile sociale.

Managementul furiei celuilalt

1. Exist un bias al acuzatului, care semnific faptul c dac suntem acuzai de un
comportament ru, de regul nu reuim s realizm, s acceptm în faa noastr înine i a
celorlali, gradul în care am lezat pe cineva. De aceea, programele de instruire se pot centra i
pe biasul acuzatului i pe oferirea de strategii pentru a-l ajuta pe fptuitor s contracareze
acest bias, în interesul reducerii furiei victimei i al încheierii conflictului. De exemplu,
fptuitorul s caute factorii controlabili printre factorii care l-au determinat s svîreasc
fapta:
a. În cazul în care indivizii identific i factori controlabili printre factorii determinani, ei îi
pot asuma o oarecare responsabilitate pentru rul fcut i sunt api s-i cear scuze.
Cercetrile confirm faptul c scuzele sunt eficiente în disiparea furiei.
b. Uneori, chiar dup cutarea factorilor aflai sub controlul propriu, care l-au determinat s
acioneze traumatizant fa de o alt persoan, individul ar putea ajunge totui la concluzia
c nu a avut alt posibilitate decât s acioneze în acel fel, sau c nu a intenionat s
produc un ru, sau c nu a produs niciun ru. În astfel de situaii este recomandabil ca
agresorul s ofere o explicaie a comportamentului su. Astfel, el aduce la cunotina
acuzatorului factorii ascuni care sunt evideni numai pentru el i pe care acuzatorul nu îi
poate cunoate. Explicând circumstanele, se pot preveni sau neutraliza efectele biasului
acuzatorului.
Este o certitudine c explicaiile privind dezvinovirea fptuitorului (prin reducerea
erorii fundamentale de atribuire) contribuie la reducerea furiei sau dorinei de rzbunare, dar
se pare c în unele situaii, înc nedeterminate de cercetarea tiinific, acest efect de linitire
nu se produce. De exemplu, explicaiile despre o cauz extern sau necontrolabil care a
generat un comportament negativ au fost ineficiente în cazul managerilor din organizaii
orientate pe profit, mai ales când se ofereau explicaii subordonailor.
2. Ascultarea activ. Fa de un agresor furios cea mai indicat strategie este
ascultarea activ cu rol de informare i, implicit, de linitire. Faptul c el simte din partea
noastr c îi recunoatem i acceptm emoiile, cît i defularea rezultat din exprimarea prin
limbajul verbal a problemei sale, îl detensioneaz.
3. Utilizarea unora din tehnicile programrii neurolingvistice (PNL): reflectarea
poziiei corporale, posturii, gesturilor i reflectarea vocii.

Activitatea independent nr. 9
Explicai ce înelegei prin biasul acuzatului (eroarea, prtinirea). Dac putei, exemplificai.

1.2.4. Rolul terei pri în managementul emoiilor negative puternice ale oponenilor

Tera parte poate juca roluri diverse, mai cunoscute fiind cele de mediator i negociator.
 Tera parte confirm, recunoate i valideaz emoiile prilor, utilizînd intens ascultarea
activ.
 Construiete o tonalitate afectiv pozitiv, prin recomandarea scuzelor, gesturi simbolice
i sdirea încrederii.

25
 Organizeaz întîlniri particulare (caucus) pentru temperarea emoiilor prin ascultare
activ.
 Se angajeaz în diplomaia navet.
 Propune o pauz pentru linitire.
 Identific expresia emoional problematic manifestat de cineva prezent, apoi d
îndrumri pentru detensionarea situaiei.
 Asist prile în reconceptualizarea (“reframing”) atît a emoiilor, cît i a situaiei.


1.3. Frica
1.3.1. Conceptul de fric

Frica este o reacie emoional de tip afect sau emoie oc, declanat de un pericol surpriz.
Prin elementul surpriz frica se deosebete de team, care cunoate, dar i anticip sursa
primejdiei. Prin cunoaterea pericolului, frica se deosebete de angoas, care nu-l identific.
Omul reacioneaz la fric în raport cu experiena sa i cu contextul situaional, fie prin atac,
implicîndu-se activ pentru a face fa ameninrii, fie prin reacie pasiv, de resemnare în faa
pierderii controlului asupra situaiei (imobilitate, neajutorare dobândit). Frica este însoit de
procese fiziologice i neuroendocrine specifice strii de alert, dar difereniate în funcie de
tendina de atac sau resemnare. Creterea în intensitate transform frica în spaim. Spaima
este starea afectiv resimit de subiectul aruncat nepregtit în starea de neajutorare. Ea
priveaz subiectul, de obicei, de orice posibilitate de reacie.
Frica este exclusiv natural i îi permite omului s recunoasc i s rspund la
situaiile periculoase i la ameninri. Totui, frica sntoas – sau frica cu funcie de protecie
– se poate transforma într-o fric patologic, care conduce la comportamente exagerate i
violente. În acest sens, Ivan Kos13 vorbete despre un tip de fric explicabil prin transfer;
individul “îi amintete temerile trecute i le injecteaz în situaia curent”.
Importana fricii în conflict decurge din comportamentele extreme i iraionale pe care
le declaneaz, ceea ce conduce la escaladarea conflictului. Franklin Roosevelt a fcut o
profund observaie psihologic în 1933, cînd a vrut s ilustreze periculozitatea fricii în
declanarea forelor populare: “Nu avem de ce s ne fie fric, în afara de frica însi” .
Activitatea independent nr. 10
A. Enumerai afectele asociate fricii.
B. Explicai diferena dintre frica sntoas i frica patologic.

1.3.2. Gestiunea fricii în conflict

Gestiunea fricii proprii se face prin:

 contientizarea fricii
 identificarea modurilor de exprimare a fricii proprii
 recunoaterea situaiei care declaneaz frica i
 folosirea tehnicilor comportamentale pentru reducerea fricii i stresului.

Gestiunea fricii celuilalt începe prin contientizarea ei, pentru a o putea trata adecvat:
 prin empatie, pentru a ne da seama care din aciunile noastre produc frica la cellalt
 coborîrea tonului sau clarificarea intereselor i nevoilor îl poate face s se simt mai în
siguran

13
Apud Barker, Phil. "Fear." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research
Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/fear/>.

26
 fcîndu-ne public propria team, astfel încît cellalt s poat empatiza i s-i reduc
comportamentele amenintoare.

Gestiunea fricii de ctre tera parte

 Tera parte se asigur c persoanele implicate simt c li se iau în considerare nevoile i
temerile; pentru aceasta, mediatorii i negociatorii nu vor permite discutarea a cine este
vinovat, ci numai despre cile de a ajunge la o soluie panic;
 tera parte trebuie s le explice oponenilor c frica nu trebuie s fie de sum zero (un
învins i un învingtor), i c securitatea simit de o persoan sau un grup nu trebuie s-l
fac pe cellalt s se simt mai ameninat.

1.4. Vinovia i ruinea

1.4.1. Conceptele de vinovie i ruine

Culpabilitatea (sentimentul de vinovie) i ruinea sunt dou emoii distincte, dar asociate,
ceea ce face ca înelegerea lor s aib de cîtigat din prezentarea paralel. Pîn recent relativ
neglijate de cercetare, acum dispunem de studii de anvergur, dei predomin perspectiva
psihanalitic14. Trirea sentimentului de vinovie, poate avea cauze reale (persoana sau
grupul înclcat o norm legal sau moral, a fcut ceva condamnabil, a lezat o persoan i îi
pare ru)15, sau cauze imaginare, subiective (persoana se simte vinovat pentru lucruri pe care
simte c ar fi trebuit s le fac, dar nu le-a fcut, sau a fcut ceva despre care crede c ar fi
lezat pe cineva).
În cazul vinoviei vina este real, adevrat, sau îndreptit. Omul are sentimentul de
culpabilitate, “contiina încrcat”, pentru c realmente a lezat pe cineva i simte c are
responsabilitatea pentru acel act, pe care îl regret (vinovia este un aspect al contiinei
morale). În cel de al doilea caz, al ruinii, avem vina fals sau auto-impus, care poate fi chiar
mai distructiv decît vina real, pentru c evenimentele pentru care ne simim vinovai nu sunt
sub controlul nostru.
Ruinea este “o emoie dureroas cauzat de contiena vinei, de nerespectarea
cuvîntului sau de incorectitudine”16. Ea este mult mai profund i puternic decît vinovia,
pentru c vizeaz stima de sine. Ruinea apare cînd suntem dezamgii de ceva din interiorul
nostru, de natura noastr fundamental.
Francis Broucek, în Shame and the Self, enumer cele mai frecvente cauze ale ruinii: unii se pot ruina
de ceea ce ine de sine - înfiare, îmbrcminte, maniere, aspecte fizice, trsturi de personalitate etc.; de
identiatea lor - etnie, ar, religie, familie etc.; de nereuita în a fi acceptat de o persoan sau un grup dorit; la
pierderea dragostei sau respectului din partea unei persoane preuite (un “altul semnificativ” pentru el); de
incompetena sa, ori de pierderea competenei datorit îmbolnvirii sau îmbtrînirii; de pierderea controlului
asupra corpului, asupra funciilor vitale i a emoiilor; de expunerea public neateptat, cînd nu era pregtit; de
înclcarea limitelor personale de ctre alii; de anumite funciuni ale organismului (hrnire, excreie i
sexualitate) în anumite circumstane; de eecul în a se ridica la nivelul expectanelor celorlali i proprii.

14
Vezi Leon Wurmer (1981) The Mask of Shame, The John Hopkins University Press; John Bradshaw (2005).
Healing the Shame that Binds You (Recovery Classics), Health Communications, Inc.; Kaufman Gershen (1996).
The Psychology of Shame: Theory and Treatment of Shame-Based Syndromes, Springer Publishing Company,
Inc.
15
Frank and Dixie Morris, Guilt and Shame, Liberation psychotherapy,
http://www.liberationpsych.org/guilt.html
16
Barker, Phil. "Guilt and Shame." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/guilt_shame/>.

27
 Ruinea este un sentiment individual înc mai subiectiv decît vina, care este relaional
i, de cele mai multe ori, pe baze reale17. În conflict ambele pot afecta percepiile de sine i
comportamentele fa de ceilali oameni, dar ruinea produce conflicte mai intense i de mai
mare durat
Phil Barker, co-autor al unui suport de curs on-line pentru rezolvarea conflictelor18 a
identificat cîteva comportamente produse de ruine (moduri în care oamenii fac fa ruinii,
reacii la ruine):
 Atacul sau lovirea altora, în încercarea de a se ridica prin doborîrea celuilalt. Pe termen
scurt, acest conportament reduce ruinea, dar pe termen lung o adîncete; în plus, nu se
realizeaz nimic în materie de înelegerea i rezolvarea conflictului.
 Cutarea puterii i perfeciunii. Este o încercare de a depi ruinea prin msuri de
prevenire a apariiei ei în viitor. Dar cutarea aceasta a perfeciunii eueaz inevitabil,
cauzînd mai multe probleme. Puterea îi face s se simt mai valoroi.
 Devierea blamului. Blamîndu-ne singuri greelile putem evita vina i ruinea.
 Exagerarea amabilitii sau sacrificiului de sine, în nevoia de a compensa sentimentele de
ruine. Fiind pe placul tuturor, sperm s ne demonstrm valoarea. Totui, aceasta
înseamn acoperirea adevratelor sentimente.
 Retragerea din lume ne face s ne desensibilizm fa de vin sau ruine i astfel s
dispar tristeea.
Activitatea independent nr. 11
A. Amintii-v o situaie în care v-ai simit ruinat i artai cum ai reacionat. Comentai.
B. Enumerai comportamentele manifestate de o persoan apropiat dv. ca rspuns la
ruine i comentai-le.

1.4.2.Rolul sentimentelor de vinovie i ruine în conflict

Vina i ruinea pot juca un rol important atît în prevenirea i rezolvarea conflictului,
cît i în crearea lui.
În prevenirea conflictelor este util sentimentul de vinovie. Noi tratm oamenii în
acord cu codul nostru moral propriu, pentru c nu vrem s ne simim vinovai (ca rezultat al
disonanei cognitive, al dezacordului dintre convingerile noastre “bune” i fapta “rea” pe care
am svîrit-o). Cînd intenionm s facem ceva în contrast cu codul nostru moral, vina ne va
reine de la acea fapt, înainte de a o svîri. Astfel, vina contribuie la bunele relaii în
condiiile în care codul moral al individului este… moral, iar el consider c are un
comportament “greit”, sau imoral.
Efectele asupra desfurrii conflictului sunt diferite: în timp ce vinovia tinde s
determine rspunsuri mai constructive i ca atare poate fi folosit ca instrument pentru
depirea conflictului, ruinea poate conduce la retragerea din situaiile sociale i ca atare la
un comporatment defensiv, agresiv i represiv, care exacerbeaz conflictul. Explicaia acestor
efecte opuse const în natura diferit a celor dou sentimente; dac vinovia rezult din
disconfortul profund produs de faptul c ne-am înclcat convingerile morale (despre ceea ce
este bun sau ru, moral i imoral) i din dorina de a-l reduce tot printr-o aciune, în schimb
ruinea este centrat pe interior i conduce mai degrab la sentimente jenante pentru sine,
decît la aciuni pe care s le întreprindem. Rezultatul este un comportament orientat spre

17
Vinovia poate fi i imaginar, pur subiectiv ca în cazul vinoviei sau sindromului supravieuitorului
(survivor guilt /syndrome) , care este o tulburare post-traumatic manifestat prin sentimentul c, în dezastrul
uman sau natural dincare el s-a salvat, dar alii au murit, el nu ar fi fcut tot ce trebuia pentru a le salva viaa.
18
Barker, Phil. , op. cit.

28
interior, de evitare a celorlali, de ascundere a imaginii. În concluzie, în producerea
conflictului mai important este ruinea. Aceasta poate duce la un ciclu al conflictului; într-un
divor în care una sau ambele pri au fost expuse ruinii, rspunsul comportamental va
negativa i mai mult aspectele experienei neplcute.

Evitarea sentimentului de ruine începe de la vîrsta la care adulii cultiv la copii

sentimentul propriei valori i încrederea în sine, care îi va ajuta mai tîrziu s disocieze între un
comportament reprobabil i persoana sa, ca întreg. În paralel, se va încuraja un sentiment
sntos al binelui, rului i, cînd este necesar, vinei.
Activitatea independent nr. 12
Amintii-v o situaie în care v-ai simit vinovat i artai cum ai reacionat. Comentai.

1.5. Umilirea

1.5.1. Constructul de umilire

Umilirea se refer la dou forme diferite ale experienei: act i stare /trire afectiv (emoie,
dac umilirea este pasager, sau sentiment /resentiment, dac este de durat, ajungînd chiar la
preluarea intergeneraional).
Actul umilirii face necesar prezena minim a agentului umilirii (actorul umilirii,
umilitorul) i a entitii umilite (individ, grup, comunitate, stat), dar în ecuaie mai poate intra
i martorul, care poate dezvolta aceeai team fa de umilire, uneori chiar mai puternic decît
a victimei. La rîndul ei, teama de umilire influeneaz comportamentul persoanei în atît de
mare msur, încît îi poate risca i viaa pentru a evita umilirea).
Umilirea ca stare (dar, în egal msur i teama de umilire) face parte din cele mai
puternice emoii, “un act psihologic profund violent, care produce victimei o ran psihologic
adînc” (Evelyn Lindner; Johan Galtung), trire afectiv pe care Tagney i Fischer (1995) o
includ în categoria cunoscut i de ali autori ca “emoii contiente de sine”, alturi de ruine,
vinovie, mîndrie i jena /stinghereala.
Umilirea este o un factor extrem de important în relaiile sociale, iar în conflicte este
cea mai dificil cauz i obstacol care trebuie depit. Este “bomba nuclear a emoiilor”, o
experien care otrvete indivizii, familiile, comunitile i societi întregi de-a lungul mai
multor generaii (Evelin Lindner). Sentimentul de umilire este una din cele mai puternice fore
care creeaz rupturi între oameni, rupturi dintre cele mai greu de vindecat i care constituie
cele mai dificile bariere pentru construirea încrederii i cooperrii. Umilirea s-a dovedit a fi o
emoie “de neiertat” în coflictele maritale i din orice tip de cuplu, în crimele în serie, în sport
sau istorie (rzboaie generate de umilirea unui popor, real sau manipulat de conductori) –
este tiut faptul c tratatul de la Versailles din 1919 a constituit o umilire a poporului german,
pre-programînd din acel moment declanarea celui de al II-lea rzboi mondial).
Definiia umilirii. Intensitatea impactului asupra persoanei se datoreaz lezrii
identitii sale, a sinelui, care este devalorizat, degradat, umilit, fcut s se simt inferior,
redus la neputin i supunere, vulnerabilizat prin expunerea public într-o stare de
“goliciune” fizic sau psihic. A fi umilit înseamn a fi plasat, împotriva voinei persoanei i
adesea într-un mod foarte dureros, într-o situaie mult inferioar celei la care simte persoana
c i s-ar cuveni. De reinut c uneori chiar oferirea ajutorului poate fi perceput ca umilire,
datorit situaiei de neajutorare în care se afl beneficiarul ajutorului.
Daniel Shapiro (2004) cosider c durerea umilirii provine în parte din faptul c,
aparent, eu am fcut alegerea de a m degrada (este decizia mea, pentru c eu, Hilary Clinton,
îmi apr soul în scandalul aventurii sale sexuale, eu, prizonierul de la Abu Ghraib m aplec la
podea i ling urina în faa grzilor americane), pe cînd în realitate am fost constrîns la aceasta

29
prin consecinele de neacceptat ale refuzului. Ca atare, acum triesc sentimentul teribil de
degradare i regret.

Definiii ale umilirii:

“Umilirea presupune s fii pus într-o poziie umil, înjositoare i de neputin de cineva care are, în
acel moment, o putere mai mare decît tine” (Miller, 1988, p. 46, apud Klein, 1991).
“Experiena intern a umilirii este sentimentul de adînc indispoziie produs de faptul c [individul] a
fost, sau percepe c a fost degradat pe nedrept, ridiculizat sau îngenuncheat – mai precis, identitatea
persoanei este înjosit sau devalorizat” (Hartling & Luchetta, 1999).
“ […] coborîrea forat a unei persoane sau grup, un proces de subjugare care aduce prejudicii sau îi
deposedeaz de mîndrie, onoare sau demnitate” (Evelin Lindner, apud Rosenberg, 2003).

Umilirea se difereniaz clar de alte concepte, considerate de unii autori sinonime

cu umilirea (cum este cazul ruinii19, emoie mai atenuat decît umilirea, pe care persoana o
accept, comparativ cu umilirea, despre care persoana este convins c nu o merit), sau
insuficient izolate datorit interferenei pariale i uneori circumstaniale (vinovia, trauma –
în traum violena este perceput ca accidental i neintenionat) sau erorii “pars pro totum”,
considerarea prii drept întreg (zeflemisirea se limiteaz la umilirea prin limbajul verbal);
jena /stinghereala – form mai uoar a umilirii, care emerge dintr-un aspect bine delimitat al
propriului comportament, nu se adreseaz esenei identitii persoanei). În fine, umilirea nu
trebuie confundat cu umilina, care se manifest ca un mod de a diminua eul, este o smerenie
voit sau acceptat, realizat individual sau pe cont propriu (în vreme ce umilirea este un act
psihosocial, ea fiind condiionat de intervenia unei alte persoane sau grup).

1.5. 2. Forme de umilire

Formele umilirii sunt idestructibil legate de cauzele acesteia. Aceasta ne determin s

o considerm într-o manier holist: ca eveniment extern i intern, din perspectiva agentului
umilirii i a intei /victimei, ca act real sau imaginar (umilirea exclusiv perceput are aceleai
efecte ca i cea efectiv).
Agenii umilirii sunt, de cele mai multe ori, societatea, prin cultura i valorile
promovate, sau individul. În societile ierarhice i totalitare umilirea este instituionalizat, ea
fiind “predat” i învat pîn la internalizare, cetenii ajungînd s-i accepte poziia i
umilirile, pe cînd culturile definite prin demnitate, care respect drepturile umane, încearc
educarea pentru autonomie i respect (dei acest lucru este mai vizibil în anumite segmente,
cum este sectorul organizaional, iar altele sunt interesate în meninerea asimetriei tradiionale
– organismele guvernamentale i grupurile elitiste). O societate care respect drepturile
omului practic umilirea la un nivel extrem de sczut, dar, pe de alt parte, i cetenii au un
prag de sensibilitate la umilire extrem de sczut, ei simindu-se foarte repede umilii, pentru c
sunt contieni de valorile drepturilor umane.
Agentul umilirii poate recurge la terorizare, intimidare, rele tratamente sau fizice sau
mintale. Persoana umilit simte umilirea ca rezultat al inteniei agentului, dar i ca percepie
subiectiv. În Inventarul umilirii publicat de Linda Hartling i Tracy Luchetta (1999) conine
factorii “umilire” i “teama de a fi umilit”, iar cei 32 de itemi ai chestionarului au fost
formulai ca surse ale umilirii: a fi ciclit, terorizat, dispreuit, exclus, a se rîde de tine, a fi
“pus la pmînt”, ridiculizat, hruit, minimalizat, a face s te simi jenat, criticat cu cruzime,
tratat ca invizibil, a face s te simi mic sau insignifiant, interzicerea pe nedrept a accesului la
o anumit activitate /portunitate /serviciu, rostirea numelui sau referirea la numele persoanei

30
într-o manier minimalizatoare, sau a fi privit de ceilali ca fiind necorespunztor sau
incompetent.
Nerecunoaterea20 este o cauz serioas pentru sentimentul de umilire.
William Ian Miller ( 1993) clasific tipurile de umilire în trei categorii: a) pedeapsa
sau interogarea, b) umilirea din unele practici sexuale i c) umilirea din cadrul iniierii,
admiterii în unele grupuri sociale (chiar i de studeni, în SUA). Pedeapsa sau interogarea este
o form de afirmare a puterii relaionale asupra celuilalt. O form special erau pedepsele
publice: stigmatizarea ca semn al infamiei, stîlpul infamiei, publicarea numelui i faptelor
contravenienilor). Unele persoane practic voluntar anumite interaciuni sexuale i chiar
relaii interpersonale definite prin sadism i masochism, desemnat prin BDSM (acronim de la
termenii de Vasalitate, Disciplin, Dominan i Supunere).

1.5.3. Rspunsul la umilire

Reaciile la umilire pot fi de trei categorii:

 acceptare, depresie, apatie ceea ce nu produce nicio schimbare;
 antagonism, suprare, furie, urmate de schimbarea violent, dar nu prin abolirea
ierarhiei, ci de cele mai multe ori schimbarea const în inversarea rolurilor;
 antagonism, suprare, furie urmate de schimbarea nonviolent pe baz de iertare i
reconciliere i prin demontarea ierarhiei spre un sistem bazat pe drepturile umane i
demnitatea egal a tuturor cetenilor (Rosenberg, 2003).
Reaciile la umilire sunt în mare msur în funcie de personalitatea entitii umilite; Hitler a
ales s restauteze onoarea naional prin rzboi i atrociti, iar Nelson Mandela, dup 28 ani
de detenie, a avut înc puterea s recurg la calea pacifist pentru obinerea drepturilor
populaiei.
Umilirea fiind o traum puternic i profund, cel mai adesea conduce la contra-
umilire, urmat de acutizarea conflictului i adugarea altor umiliri, prile antrenîndu-se în
nesfîrite i periculoase cicluri ale umilirii i contra-umilirii.

1.5.4. Gestiunea umilirii

Prevenirea i tratarea sentimentelor de umilire se poate realiza la nivel macrosocial,

interpersonal i personal (Hartling, 2005; Shapiro, 2004; Klein, 2004):
 La nivelul macrosocial responsabilitatea tratamentului demn îi revine societii, care
trebuie s instituionalizeze stimuleni sociali care s solicite oamenilor s se trateze
reciproc în acord cu drepturile umane de baz. Umilirile vor fi reduse la minim dac
societatea este democratic i valorizeaz drepturile omului.
 La nivel interpersonal se recomand abordarea celuilalt cu o atitudine de respect, mai
degrab decît a atepta s-l vi-l cîtige; recunoatera faptului c diferenele dintre membrii
grupului (de limbaj, cultur, disciplin, interese, experiene etc.) pot conduce la un dialg
bogat i plin de provocri; a reui s nu fii de acord, dar fr s devii dezagreabil i
nerespectuos; întrebîndu-te de ce este greit s greeti; cînd este nevoie, s-i ceri scuze;
s ne lum munca în serios, dar pe noi înine în glum (folosirea umorului i rîsului).
Persoana umilit va ignora umilirea, purtîndu-se cu demnitate, moralitate i principial.
Neoferind nicio întrire agresorului, îi descurajeaz continuarea atacurilor; în plus, nu-i va
oferi satsifacia reuitei.
 La nivel personal se poate proceda în mai multe moduri:

19
Vezi mai sus, atît ruinea, cît i sentimentul de vinovie.
20
Vezi mai jos.

31
 ∗ Teoria “psihologiei apreciative” propus de Donald Klein (2004) se plaseaz pe
poziia victimei i recomand gestiunea umilirii printr-o atitudine relaxat, prin
care s experimentm orice situaie cu o atitudine de “veneraie i uimire”. Dac
nu ne vom lua în serios, nu vom mai suferi de teama de umilire i nu vom mai fi
vulnerabili la eforturile celorlali de a ne ridiculiza sau degrada.
∗ A cuta s ne internalizm locusul evalurii, ceea ce înseamn c autocunoaterea
propriilor caliti i respectarea propriilor norme i criterii de comportament ne vor
proteja de suferina devalorizrii intenionate din partea celorlali;
∗ Dac umilirea este puternic, ne putem disocia mintal de situaie, pentru a ne
proteja de realitatea dureroas:
∗ La nevel contient ne putem proteja de umilirea brutal renunînd la o parte din
controlul comportamentului în favoarea agresorului (de exemplu, “Eu sunt cel care
decide s-i de celuilalt controlul asupra corpului meu”). Paradoxal, aceasta îi
permite victimei s-i menin autonomia în faa unei victimizri forate.
Umilirea este studiat din perspectiva psihosocial de aproape dou decenii. Pîn atunci a
dominat abordarea intrapsihic a personalitii, sub influena lui Freud.

Activitatea independent nr. 13

A. Relatai un exemplu de umilire la care ai fost agentul umilirii. Cum v-ai imit?
B. Relatai un exemplu de umilire la care ai fost inta umilirii. Cum v-ai imit?
C. Relatai un exemplu de umilire la care ai fost martor. Cum v-ai imit?

1.6. Respectul21

1.6.1. Conceptul de respect

Respectul este un sentiment i o atitudine de preuire i recunoatere a valorii unei persoane.

El este opusul umilirii i dispreului. Respectul semnific luarea în considerare a
sentimentelor, nevoilor, gîndurilor, ideilor, dorinelor i preferinelor cuiva. Înseamn a le lua
în serios i a le valoriza, preui. În fapt, a respecta pe cineva este similar cu a-l preui pe el i
gîndurile lui, sentimentele etc., a-l recunoate, a-l asculta, a fi cinstit fa de acesta i a-i
accepta individualitatea i idiosincrasiile.
William Ury, autorul unor faimoase cri despre negociere, nota urmtoarele cuvinte în
cartea The Third Side: “Fiinele umane au nevoi emoionale – de dragoste i recunoatere, de
apartenen i identitate, de scop i sens al vieii. Dac toate acestea ar fi însumate într-un
singur cuvînt, acela ar fi respectul” 22 .
Respectul poate fi artat prin comportament, dar i simit. Putem aciona în moduri
considerate respectuoase, dup cum putem s i simim respect pentru o anumit persoan.
Este posibil s existe un dezacord între comportamentul afiat i sentimentele reale, astfel
încît sentimentul de respect este mai important decît comportamentul lipsit de sentiment. Cînd
exist sentimentul de respect, comportamentul decurge de la sine.

1.6.2. Crearea respectului

Respectul se creeaz în multe feluri:

21
Aceast seciune este prezentat dup articolele: Farid, Sana. "Respect." Beyond Intractability. Eds. Guy
Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2005
<http://www.beyondintractability.org/essay/respect/> i “Respect”, http://www.eqi.org/index.htm
22
Ury, William, (2000). The Third Side, New York: Penguin

32
1. Tratîndu-l pe cellalt aa cum ne-ar plcea nou s fim tratai. Aceasta ne trimite la
celebrul îndemn biblic “F celorlali ceea ce ai vrea s-i fac ei ie”. Respectul se dezvolt
într-o relaie pe principiul spiralei: dezvoltarea respectului se alimenteaz din propriul
proces i dinamic. Dac eti primul care acord respect, cu timpul respectul se va
dezvolta între toate prile implicate în conflict.
2. Evitarea insultrii oamenilor i culturii lor. Multe interaciuni dezastruoase sunt
caracterizate prin atitudini ca arogana, dispreul, teama fa de diferene etc. În acest scop
este bine s gsim oameni care cunosc cultura nefamiliar nou, pentru a ne oferi indicii
privind modul în care s ne adaptm cel mai bine la cultura aceea.
3. Comportamentul curtenitor. S ascultm ce are de spus cellalt: S-i tratm pe oameni cu
fair-play. Toate elementele de baz “pe care le-am învat la grdini” ne vor ajuta s
crem o atmosfer de încredere i respect.
4. “Separarea oamenilor de problem” permite tratarea cu respect a partenerului de conflict. A
recunoate c problema noastr este chestiunea în discuie i nu persoana, ne poate fi de
folos în crearea respectului.
5. Prin efectul de bumerang, în sensul c mai întîi trebuie s-l exteriorizezi, ca apoi s se
întoarc la tine. Respectul nu poate fi cerut sau forat, aa cum uneori se mai îneal
oamenii.
6. Singurul mod de a înva un copil ce este respectul, este de a-i dobîndi respectul prin
satisfacerea nevoilor sale, pe msur ce acesta crete, începînd cu nevoile de hran i
educaie, i terminînd cu cele de libertate, autonomie i independen.
Modaliti de exprimare i de dobîndire a respectului:
• Îi validm (confirmm, aprobm) sentimentele.
• Empatizm cu el.
• Îl întrebm “Cum te-ai simi dac…” înainte de a lua o decizie care îl afecteaz.
• Facem schimbri i compromisuri la iniiativa noastr, pentru a ne adapta la
sentimentele, dorinele i nevoile sale.
• Nu îl întrerupem.
• Cerem i permitem feedback.
• Îi crem posibilitatea s-i rezolve propriile probleme fr s-l subestimm: a) evitm
s-i spunem ce s fac; b) evitm s-i dm sfaturi nesolicitate, predici i lecii.
Pentru ca acest proces s fie eficient, sunt necesare mai multe condiii, printre care:

 Fiecare s fie contient de propriile sale sentimente, s tie ce simte.

 S fie capabil s-i exprime sentimentele.
 S tie cum s asculte necritic i nondefensiv.
 S tie s valideze sentimentele.
 S aib credina c sentimentele sunt valoroase i conteaz.

1.6.3. Importana respectului

Avantajele de a fi respectat sunt multiple: obinem cooperarea voluntar din partea celorlali,
nevoile ne sunt întîmpinate cu mai puine resurse i energie, intrm în mai puine conflicte i
avem o stare psihic de bine.
Respectul este primul pas pozitiv în construirea relaiilor. Nu trebuie s-i plac o
persoan sau s-i înelegi punctul de vedere ca s-i acorzi respectul. Respectul vine din
credina c o persoan sau o cultur poate avea convingeri contradictorii cu ale noastre i noi
s le cinstim totui, întrucît respectul primar este un drept funcamental al tuturor fiinelor
umane. În plus, scopurile noastre sunt mai uor de atins cînd este prezent respectul.

33
De exemplu, John Kamm, fondatorul Fundaiei Dui Hua, a reuit s conving guvernul chinez
s elibereze prozonieri politici, acolo unde ali negociatori euaser. El a constatat c,
abordîndu-i pe chinezi “cu demnitate i respect, a facilitat rspunsul acestora la solicitrile
sale i a aflat multe informaii referitoare la statutul i starea de sntate a mii de prizonieri
politici”.23

Respectul joac un rol important în multe feluri:

1. Respectul ne permite dobîndirea încrederii celuilalt.
2. Respectul ne permite s construim i s reconstruim relaiile.
3. Ofer o “intrare” în partea celuilalt.
4. Persoanele din comunitate care sunt respectate sunt mai apte s aduc sau s încurajeze
pacea.
5. Acordînd respect poi sesiza elementul cheie din conflict.
6. Respectul poate duce la o schimbare pozitiv, în timp ce absena poate duce la continuarea
distructivitii.
În absena respectului apar dispreul i umilirea, cît i sentimentul de a nu fi auzit i îneles.
Absena respectului sau perceperea lipsei respectului adesea duce la conflict la nivel
individual, familial sau societal. Întrucît primul pas major în stabilirea de relaii strînse este
respectul, absena respectului sau dispariia acestuia sunt i ele factori cheie în ruperea
relaiilor i în ocurena conflictului. Relaiile i contactele care nu sunt construite pe baza
respectului nu sunt întotdeauna de durat sau sustenabile.
Activitatea independent nr. 14
Luai oricare din afirmaiile referitoare la respect i comentai-o, sau exemplificai printr-
un caz concret.

1.6.4. Recunoaterea

Termenul “recunoatere” este utilizat în conflict cu semnificaia de recunoatere i empatizare

cu cellalt (Malek and Burgess, 2005). Recunoaterea este un proces de acceptare a
adversarului ca fiin uman, care are situaia i grijile sale legitime. Recunoaterea se refer
la ceea ce d o persoan, nu la ceea ce primete.
Recunoaterea este prezent atunci cînd:
 Partenerul renun la atenia fa de sine însui, în favoarea ateniei fa de cellalt.
 Partenerul devine mai deschis, mai receptiv i mai sensibil.
 Partenerul determin i la cellalt manifestarea sensibilitii.
Conflictele refractare tind s determine prile s fie mai absorbite de sine i s se simt mai
vulnerabile. În timpul interaciunii, aceste sentimente se hrnesc reciproc i creeaz un cerc
vicios.
În cadrul medierii, recunoaterea nu poate aprea în absena sentimentului de
împuternicire pe care îl au prile. Acestea trebuie s se simt libere s ia decizii i s aleag
între a-i recunoate pe oponeni sau nu. Dat fiind importana împuternicirii, mediatorii le vor
permite prilor s aleag cît de mult vor ele s recunoasc punctele de vedere ale
oponentului. Uneori recunoaterea duce la reconcilierea deplin între disputani. Pe de alt
parte, prile ar putea dori s-i suspende doar temporar propriile interese, nu definitiv.
Recunoaterea politic este recunoaterea suveranitii sau legitimitii ca naiune-stat
unui anumit conductor sau structuri guvernante.

23
[6] The MacArthur Fellows Program. http://www.macfdn.org/programs/fel/fellows/kamm_john.htm

34
 Aceste dou semnificaii ale cuvîntului “recunoatere” sunt complet fr legtur între
ele, dar ambele indic o relaie între pri, fie ele indivizi, grupuri, sau naiuni, care este
important pentru colaborarea i /sau negocierea eficient.
Activitatea independent nr. 15
Artai prin ce se deosebete recunoaterea de respect.



2.1. Încrederea, neîncrederea i gestiunea acestora în conflicte

2.1.1. Definirea conceptelor de încredere i neîncredere

A. Încrederea a fost recunoscut ca un element cheie în rezolvarea cu succes a

conflictelor (alturi de negociere i mediere). i nu este de mirare, atîta timp cît încrederea
este asociat cu creterea cooperrii, împrtirea informaiei i rezolvarea de probleme. Dac
indivizii sau grupurile au încredere unii în ceilali, îi pot rezolva conflictele cu uurin, în
caz contrar conflictul devine distructiv iar rezolvarea cu atât mai dificil.
Încrederea este un concept care a fost analizat în mai multe domenii. P. Worchel
(1979) propune ca aceste perspective asupra încrederii s fie clasificate in cel puin 3
categorii: perspectiva teoreticienilor personalitii, perspectiva sociologilor i a economitilor
i perspectiva psihologilor sociali, care cerceteaz încrederea la nivel interpersonal i de grup.
Din aceast ultim perspectiv, acceptm definiia dat încrederii de Lewicki,
McAllister, & Bies (1998), ca fiind “credina individului în, i voina de a aciona pe baza
spuselor, aciunilor i deciziilor celuilalt”. În aceast definiie sunt implicite trei elemente care
contribuie la realizarea nivelului de încredere pe care cineva îl poate avea în altul: înclinaia
predilect a individului spre încredere, parametrii situaionali i povestea relaiei lor.

Trstura de personalitate numit “încredere”. Unii indivizi cred mai mult decît alii. Vzut
ca o trstur destul de stabil în timp, încrederea este privit ca o expectan generalizat de a
te baza pe ceilali. Aceast expectan este în funcie de msura în care s-a rspuns pozitiv în
experienele anterioare de interaciuni sociale ale persoanei. Ea influeneaz percepiile asupra
caracterului oamenilor în general. Cercetrile recente au identificat urmtoarele caracteristici
ale persoanei încreztoare, structurate pe ideea c încrederea pe care o avem în cellalt depind
de evalurile pe care le facem cu referire la abilitatea, integritatea i bunele lui intenii.
- abilitatea: evaluarea cunotinelor, priceperilor sau competenei. Încrederea implic un
anumit sentiment c cellalt poate confirma ateptrile noastre privind cunotinele,
priceperile i competena;
- integritatea: msura în care persoana în care se investete încrederea ader la principiile
care sunt acceptabile încreztorului;
- bunele intenii (bunvoina) este evaluarea pe care o facem c cel în care avem încredere
este preocupat de buna noastr stare suficient cît s ne promoveze interesele, sau cel puin
s nu le împiedice. Inteniile i motivele pe care le percepem la cel în care avem încredere
sunt cele mai importante.
Abilitatea i integritatea sunt mai importante în la începutul relaiei, iar bunvoina are nevoie
de mai mult timp pentru a se dezvolta.

35
 În cele ce urmeaz vom avea în vedere dou tipuri de relaii, de baz: relaiile
profesionale i relaiile personale. Primele sunt centrate pe sarcin, atenia i activitile
prilor fiind în principal orientate spre îndeplinirea obiectivelor exterioare relaiei lor. Relaia
personal, îns, are un caracter socio-emoional i are ca principal obiectiv relaia însi i
persoana în cadrul relaiei.
Au fost identificate dou tipuri de încredere: încrederea bazat pe obstacole sau
încrederea bazat pe calcul (ÎBC) i încrederea bazat pe identificare (ÎBI). Acestea se
deosebesc i prin ponderea cu care susin cele dou tipuri de relaii: astfel, dac încrederea
bazat pe obstacole este esenial în relaiile profesionale, încrederea bazat pe identificare
este specific relaiilor personale. De asemenea, ele pot constitui, cronologic i calitativ,
nivelurile unu i doi în evoluia unei relaii personale.
Într-o relaie încrederea se construiete pe un continuu de stadii ierarhice i
secveniale.
a) În primele stadii ale unei relaii, încrederea este la nivelul bazat pe calcul. Cu alte
cuvinte individul calculeauz cu atenie cum se va comporta cellalt într-o situaie dat,
pe baza recompenselor sau sanciunilor pe care i le acord celuilalt în funcie de
comprtamentul su. Astfel, rsplata i pedeapsa formeaz baza controlului pe care îl
deine persoana care acord încrederea, asupra consistenei comportamentului celulalt.
Aceasta evelueaz costurile pstrrii relaiei i costurile prsirii relaiei i va pstra
relaia numai dac continuarea încrederii îi va aduce un beneficiu net. Încrederea bazat
pe calcul este un fenomen impulsionat de factorul cognitiv, bazat pe judecile privind
predictibilitatea i încrederea celui în care se acord încrederea.
b) Pe msur ce prile ajung s se cunoasc mai profund prin interaciuni repetate, ele
devin mai contiente de valorile i scopurile comune. Aceasta îi permite încerederrii s
se dezvolte la un nivel mai înalt i calitativ diferit. Ea funcioneaz acum ca încredere
bazat pe identificare. În acest stadiu încrederea a ajuns deja la punctul în care prile
i-au internalizat dorinele i inteniile celuilalt. Ele îneleg atît de bine ceea ce îl
preocup cu adevrat pe cellalt, încît fiecare poate aciona ca un agent pentru cellalt.
Încrederea este întrit de o puternic legtur emoional, bazat pe sentimentul
scopurilor i valorilor comune. Astfel, spre deosebire de primul nivel, încrederea bazat
pe identificare este puternic susinut emoional, bazat pe percepiile grijii
interpersonale i a satisfacerii reciproce a nevoilor.

Activitatea independent nr. 16

Comparai importana celor dou tipuri de încredere (încrederea bazat pe calcul i
încrederea bazat pe identificare) în relaiile interpersonale.

B. Neîncrederea. Începem prin a nota c încrederea i neîncrederea nu sunt doi poli

antagonici, opui ai unui continuum, ci concepte separate i diferite. Astfel, încrederea implic
faptul de a crede în cellalt, o tendin de a atribui intenii bune celuilalt i dorina de a aciona
în conformitate cu acesta, pe cînd neîncrederea presupune frica de cellalt, tendina de a-i
atribui intenii negative i dorina de a ne proteja de efectele aciunilor celuilalt.
Neîncrederea este expectaia c motivele celuilalt, inteniile i comportamentele sale
sunt duntoare intereselor noastre. Aceasta implic un sentiment de team i anticiparea
disconfortului sau pericolului. În mod firesc, neîncrederea ne impulsioneaz s ne reducem
vulnerabilitatea, pentru a ne proteja interesele. Ca atare, neîncrederea în ceilali ne induce o
orientare competitiv (opus celei cooperante) care stimuleaz i exacerbeaz conflictul.
Neîncrederea îmbrac aceleai dou forme ca i încrederea: neîncrederea calculat i
neîncrederea-identificare:

36
 ∗ Neîncrederea calculat /bazat pe obstacole este definit ca ateptri negative fa de
comportamentul celuilalt, iar costurile anticipate se presupun sau par s depeasc
beneficiile.
∗ Neîncrederea-identificare este definit ca o expectan negativ bazat pe
incompatibilitatea valorilor, scopuri diferite, ataament emoional negativ fa de
cellalt.

2.1.2. Înelarea încrederii i recîtigarea încrederii

A. Înelarea încrederii noastre de ctre partener. Violrile încrederii survin cînd

ateptrile victimei sunt neconfirmate de cel în care a investit încrederea, agresorul. Aceste
violri conduc la scderea încrederii i la limitarea cooperrii cu agresorul. În organizaii, se
poate ajunge la efecte negative asupra performanei în munc.
Experiena violrii încrederii determin victima s fac: a) o apreciere a situaiei i b)
s triasc o stare emoional de profund întristare. Evaluarea cognitiv se refer la transferul
culpabilitii ctre agresor i la evaluarea costurilor legate de violare. Reacia emoional este
de ateptat s fie compus dintr-un amestec de furie, dezamgire i /sau frustrare pentru faptul
de a fi crezut, dar i la adresa agresorului, pentru c a exploatat acea încredere.
S vedem cum anume afecteaz înelrile încrederii relaia interpersonal.
Uneori o singur înelare a încrederii poate compromite irevocabil încrederea, dar de
regul este nevoie de un pattern de violri pentru a amenina grav relaia. Astfel, pentru a
analiza efectul violrii asupra relaiei vom descrie dimensiunile rului (cognitiv i /sau
emoional) produs de violarea încrederii. O vom numi gravitatea lezrii i vom observa c, pe
msur ce aceasta crete în intensitate, determin rspunsuri mai active i extreme din partea
persoanei înelate i reflect pagube mai mari la nivelul încrederii interpersonale.
Lezrile minore pot conduce la o simpl scdere a nivelului de încredere într-un
context dat. Pe viitor victima va evita tranzaciile cu agresorul i va limita sprijinul i
coperarea. Cînd relaia nu poate fi încheiat (colegi de serviciu), relaiile continu ca o scoic
închis, cu cooperare de faad i /sau cu tranzaciile specifice îndeaproape controlate. Aceste
abordri sunt relativ pasive, de tipul “Bine, m-ai dus. Pur i simplu nu te mai cred de acum
înainte, chiar dac va trebui s mai avem de-a face.”
Cînd gravitatea lezrii crete, victima are reacii cognitive i emoionale mai
puternice. Lezrile grave afecteaz serios încrederea, adesea pîn la punctul distrugerii totale.
Aceste ofense grave pot stimula dezvoltarea neîncrederii, aici intrînd rzbunarea, escaladarea
conflictului i /sau încheierea relaiei.
Gravitatea lezrii poate avea nivelurile i modurile de manifestare urmtoare:
- extensiunea lezrii. Dac cel de la curtoria chimic de rufe îi pierde o fust veche pe
care vroiai s o înlocuieti, vei privi situaia ca pe o violare banal a încrederii în omul de
la curtorie. Altfel stau lucrurile dac îi stric un costum nou i de firm.
- numrul de violri anterioare - o nou violare, chiar minor, poate fi pictura care s
umple paharul;
- dimensiunea special a încrederii care a fost înelat. Violrile care implic integritatea i
bunvoina sunt mai grave decît care s-au adresat unei abiliti.

B. Recîtigarea încrederii. Dup ce încrederea a fost pierdut, victima are dou posibiliti:
1. s gestioneze stresul produs de violarea încrederii asupra relaiei
2. s determine dac vor mai aprea violri ale încrederii în viitor.
Dac victima crede c agresorul nu va face nimic ca s îndrepte rul i ca s minimizeze
violrile pe viitor, atunci nu are nicio motivaie ca s încerce reconcilierea i refacerea
încrederii. Reconcilierea se produce cînd ambele pri fac eforturi pentru refacerea relaiei

37
deteriorate i s rezolve problemele care au dus la ruperea relaiei. Reconcilierea este o
manifestare a iertrii, definit ca decizie deliberat a victimei de a depi sentimentele de
resentiment i a oferi amnistierea agresorului. Totui, exist posibilitatea iertrii cuiva (s-l
eliberezi de respnsabilitatea rului comis), fr a manifesta voina de a reconcilia relaia sau
de a-i mai acorda vreodat încredere. De ex., cînd o femeie btut il iart pe agresorul su (ca
mod de coping i de vindecare psihologic), dar nu permite continuarea relaiei. Încrederea nu
poate fi recîtigat dac victima nu dorete reconcilierea. Pe de alt parte, dac victima
dorete reconcilierea, devine posibil recîtigarea încrederii (dar nu garantat).

Recîtigarea încrederii bazate pe calcul (ÎBC)

- Este esenial ca agresorul s aib iniiativa reconcilierii. Dac sunt ateptri necongruente
ale prilor, ele trebuie clarificate rapid.
- Scuzele constituie o asigurare c lucrurile nu se vor repeta i c victima poate avea din
nou încredere.
- Actul de restituie (înapoiere) are i semnificaia simbolic c agresorul dorete
recîtigarea încrederii prin aciuni concrete. În IBC faptele sunt mai gritoare decît
vorbele.
S reinem c în IBC procesul reparatoiu este esenialmente un efort material, tranzacional.
Doar dîndu-i victimei o îmbriare dup acest gen de înelare nu este de natur s ajute, ba
chiar poate înruti lucrurile. Trebuie s se produc actul repartor tangibil.

Recîtigarea încrederii bazate pe identitate (IBI)

În relaiile IBI încrederea se bazeaz pe interesele i valorile comune i pe investiia
emoional în relaie. Violarea încrederii poate face victima s cread c cellalt nu mai este
aa de apropiat cum prea. Relaiile IBI se bazeaz pe resurse intangibile, ca percepia
atraciei reciproce, sprijinul i grija pentru cellalt. Aici violarea încrederii o face pe victim
s pun sub semnul întrebrii intenia (adic motivele i dorinele) comportamentului trdtor.
Întrucît violarea IBI amenin însi baza identificrii cu cellalt, reacia victimei la
violare implic sentimentul c poate ea nu-l mai “cunoate” pe agresor deloc. Poate tri
senitment de abandon, înstrinare.
Agresorul trebuie s ofere rapid i voluntar sincere scuze, explicaii privind detaliile
împrejurrilor i promisiunea de a colabora în viitor. În continuare, ambele pri trebuie s-i
reafirme ataamantul reciproc i fa de ideile i valorile pe care este construit relaia.
Agresorul trebuie s-i exprime clar reataamantul fa de relaie i s discute strategii pentru
a evita problemele similare pe viitor.
Ca i în cazul IBC, în procesul de recîtigare a încrederii este nevoie atît de
comunicare, cît i de aciune, dar aici se adaug centrarea pe latura emoional, relaional.
Simpla plat a unei compensaii materiale nu este suficient pentrua reconfirma valorile
comune i a reconstrui sentimentul comun al identitii care a fost temelia încrederii.

2.1.3. Managementul încrederii i neîncrederii conflicte

• Încrederea între indivizi face rezolvarea conflictului mai uoarã i mai eficientã. O
persoanã care are încredere în alta va crede promisiunea celuilalt cã va aciona în baza
unor intenii bune i va cãuta modalitãi productive de a rezolva un conflict cu acea
persoan. Nivelul încrederii sau neîncrederii are un rol definitoriu pentru dinamica
conflictelor emergente.
• Increderea este de cele mai multe ori prima pierdere într-un conflict. Pe mãsurã ce
conflictul escaladeazã, încrederea scade i neîncrederea crete. Cu cât se dezvoltã mai
mult neîncrederea, cu atât partenerii se concentreazã mai mult pe autoapãrare împotriva

38
 celuilalt sau pentru a câtiga, ceea ce mai departe folosete creterii neîncrederii i
scãderii aciunilor ce ar putea reconstrui încrederea.
• Crearea încrederii într-o relaie este în primul rând o chestiune de cretere a
încrederii calculate, prin strategiile prezentate mai sus: prile trebuie sã acioneze
consecvent i onest, sã respecte termenele i angajamentele i sã facã acest lucru
permanent de-a lungul timpului, sau în diferite arii ale interaciunii cu celãlalt.
• Încrederea bazat pe identificare consolideaz i mai mult relaia. Dac partenerii se
percep ca având eluri comune, valori i identiti, sunt motivai s susin relaia i s
gseasc metode concrete de a rezolva conflictul astfel încât s nu deterioreze relaia.
• Relaiile caracterizate de neîncredere sunt încrcate de conflicte i fiecare conflict
alimenteaz neîncrederea, într-o spiral a neîncrederii i conflictului. „M atept la ce
este mai ru din partea celuilalt i comportamentul lui îmi confirm cele mai rele
ateptri”, ceea ce deseori duce la o adâncire i mai mare a conflictului, intensitii i
chiar virulenei.
• Majoritatea relaiilor conin elemente de încredere sau neîncredere. Ca i rezultat,
avem atât sentimente pozitive cât i sentimente negative pentru cellalt, ceea ce
produce un conflict la nivel intrapsihic, denumit conflict ambivalent. Stadiile
ambivalenei se caracterizeaz prin elemente de încredere i neîncredere fa de
cellalt; conflictul intern creat de aceast ambivalen folosete pentru a submina
ateptrile clare despre comportamentul celuilalt si foreaz persoana s evalueze
fiecare aciune a celuilalt pentru a determina unde ar trebui s fie încadrat: la încredere
sau neîncredere. Ambivalena poate determina actorii s aib dificulti în aciunile
urmtoare, sau s-i modifice strategiile de relaionare cu cellalt. De aceea, conflictul
intern al persoanei între încredere si neîncredere afecteaz modul în care aceasta
gestioneaz conflictul cu cealalt persoan.
• Recldirea încrederii este deseori un element cheie al rezolvrii conflictului. Dei
recâtigarea încrederii este necesar pentru rezolvarea pe termen lung a conflictului,
abordarea i gestionarea neîncrederii poate fi cea mai eficient strategie pentru
stpânirea pe termen scurt a conflictului.

Activitatea independent nr. 17

A. Artai cum v-a fost înelat încrederea într-o experien personal. Descriei tririle
dumenavoastr.
B. Artai dac i cum anume textul de mai sus v poate ajuta s v gestionai mai bine
problemele de încredere i neîncredere.

2.2. Utilizarea puterii pentru evitarea i rezolvarea conflictului

2.2.1. Conceptul de putere

Noiunea de putere desemneaz de cele mai multe ori capacitatea unui actor (individ
sau grup) dat de a ajunge la rezultatele urmrite i, în general, de a realiza aciuni eficiente.
Puterea este definit eterogen ca: abilitatea de a aciona, de a influena un rezultat, de a face
s se întîmple ceva sau a înfrânge o rezisten.
Puterea reprezint capacitatea de a obine ceea ce-i doreti. i întrucît ceea ce îi
doreti este deseori restricionat de ceilali oameni, utilizarea puterii poate include
schimbarea cogniiilor, sentimentelor i comportamentelor acestora.

Definiii ale puterii:

39
 Max Weber (1971), poate una din cele mai frecvent citate definiii: „Puterea înseamn orice ans
folosit pentru a-i impune propria voin în cadrul unor relaii sociale, chiar împotriva unor
rezistene i indiferent de elementele pe care se bazeaz aceast ans”.
 M. Crozier i E. Friedberg (1977): „posibilitatea pentru unii indivizi sau grupuri de a aciona
asupra altor indivizi sau grupuri”.
 Dennis Wrong (1980): „capacitatea de a produce efecte scontate i prevzute asupra celuilalt”.

Puterea în conflict este o putere relaional, nu material. Acest concept a fost

introdus în 1992 de Francois Chazel, pentru a analiza raporturile de putere dintre indivizi i
grupuri. Puterea relaional are anumite caracteristici: este relativ, asimetric i manifest
/latent.
Relativitatea puterii relaionale const în faptul c ea variaz în funcie de trei
dimensiuni: extensiune, câmp i intensitate.
 Extensiunea este variabil atât în funcie de actori (sau grupurile de actori), cât i de timp:
A poate avea putere efectiv asupra lui B i C, dar nu i asupra lui D; iar aceast putere
este susceptibil, cu timpul, de extindere asupra altor uniti sociale sau, dimpotriv, de
restrângere doar la unitatea B.
 Câmpul este sfera de activitate a lui B (inta) asupra creia se exercit puterea lui A
(sursa).
 Intensitatea semnific gradul de ascultare pe care A este în msur s îl obin de la B.
Asimetria puterii relaionale: dei într-un domeniu B se conformeaz ateptrilor
implicite sau explicite ale lui A, aceasta nu înseamn c în alte domenii relaia nu poate fi
inversat.

Puterea în conflict poate fi îneleas numai în context, adic în cadrul unei interaciuni.
Cu un grup de prieteni eu pot avea o mare influen în a decide la care film s mergem sau
unde s ne petrecem sfâritul de sptmân, dar cu altul (sau cu acelai grup dar în alte
împrejurri), pot avea o slab influen.
Un element cheie care ne definete puterea este intenia i focalizarea noastr. Dac
acestea sunt de mare intensitate, i puterea este mare.

Puterea este determinat de:

a) capacitatatea de a face ceva împotriva dorinei celorlali
b) deinerea a ceva (sau a avea controlul) asupra ceva ce oamenii vor s aib
c) capacitatea de a schimba credinele i comportamentele oamenilor, fie prin logic
raional, fie prin carism iraional)

2.2.2. Utilizarea puterii în conflicte

2.2.2.1. Moduri de utilizare

Cînd oamenii sunt în conflict, intr în joc puterea lor, fie c ei intenioneaz acest lucru
sau nu. Pentru ca un conflict s se produc, toi cei implicai trebuie s aib o anumit putere
(“baz a puterii”), oricît de mic. Conflictul nu poate exista, cel puin la dimensiunea
comportamental, dac o parte domin complet cealalt parte. Dac puterile sunt echilibrate
(în realitate sau doar percepute), sunt posibile strategiile alianei, dar dezechilibrul puterilor
încurajeaz strategiile de opoziie, cel mai puternic tinzând s-i impun poziia.
Se cunosc trei moduri de baz în care este utilizat puterea (Blaine, 2001).
1. metoda normativ de aplicare a puterii: apelul la valorile i credinele oamenilor i
utilizarea simbolurilor normative.
2. metoda utilitar: apelul la interesele celorlali, sau indicarea unor beneficii palpabile pe
care ceilali le vor obine dac vor da curs dorinelor tale.
3. metoda coercitiv: forarea celuilalt pentru a fi de acord cu tine, ameninîndu-l cu
sanciuni puternice sau manipularea mediului extern pentru a-i rpi libertatea alegerii.
Aceste metode mai sunt numite persuasiune, recompens i pedeaps, ca în exemplul de
mai jos.

40
Opiunea în conflict nu este pentru sau împotriva utilizrii puterii, ci pentru modul în care s
fie ea utilizat. Or, oamenii sunt gata s înceap prin distribuirea puterii (competiie,
confruntare) înainte de a explora suficient de mult posibilitatea unui rezultat integrativ
(cooperant). Provocarea const în a gsi moduri de redirecionare a disputanilor, de la a gîndi
în termeni de putere integrativ. Pentru a descrie aceast redirecionare, rezolvitorii de
conflicte folosesc des metafora Aikido, în care lupttorul nu se împotrivete micrii
agresorului, ci îi preia energia i îi schimb sau întoare orientarea.

Moduri de utilizare a puterii în conflict:

 voluntar sau incontient
 colaborativ sau coercitiv
 evident sau implicit.

Recomandri de utilizare a puterii:

- subtil (fr ca oamenii s-i dea seama)
- indirect (prin substitutul puterii), prin ameninri
- gradual (fr abuzuri), pentru a nu determina la int rspunsul prin reactan.

Adeseori însui scopul sau unul din scopurile conflictului const în sporirea puterii.

Opiunea în conflict nu este pentru sau împotriva utilizrii puterii, ci pentru modul în care s
fie ea utilizat. Or, oamenii sunt gata s înceap prin distribuirea puterii (competiie,
confruntare) înainte de a explora suficient de mult posibilitatea unui rezultat integrativ
(cooperant). Provocarea const în a gsi moduri de redirecionare a disputanilor, de la a gîndi
în termeni de putere integrativ. Pentru a descrie aceast redirecionare, rezolvitorii de
conflicte folosesc des metafora lui Aikido.

Puterea opiunilor. Relaia este biunivoc: pe de o parte, puterea oamenilor determin numrul
de opiuni disponibile, dar i invers, opiunile pe care le are definesc puterea individului.
Adesea, cel mai bun mod de a ne consolida puterea este de a dezvolta variante opionale.
Evoluia conflictului poate fi influenat i aici, prin calea integrativ sau distributiv spre care
m îndrept pentru dezvoltarea opiunilor.

2.2.2.2. Mituri ale puterii în conflicte

- Oamenii presupun în mod eronat c nu dein puterea sau c au o putere inferioar
celorlali;
- este greit credina c puterea poate fi echilibrat. În loc s ne gîndim c oamenii au
nevoie de o echivalen sau egalitate a puterii, mai degrab ne-am gîndi c oamenii au
nevoie de o baz adecvat a puterii pentru a intra în conflict cu anumite anse; reuita sau
eecul va depinde, în continuare, de persoan ;
- puterea ca o cantitate fix într-o relaie : cu cât cellalt deine mai mult putere, cu atît
puterea mea se împuineaz; dac eu nu-mi folosesc puterea în aceast relaie, o voi
pierde. De fapt, ambele puteri (a mea i a adversarului) pot crete în paralel.

2.2.3. Tipologia bazelor puterii

În cele ce urmeaz vom meniona cîteva taxonomii ale bazelor puterii, cu preocuparea de a
meniona fiecare tip doar într-o singur clasificare, pentru a obine un gen de List de bifare
pentru identificarea bazelor de putere pe care le deinem.

J. P. French Jr. i Bertram Raven (1960) identificau cinci tipuri de putere: puterea de
recompensare, de coerciie, legitim, de referin i de competen. Pentru a le defini, autorii
folosesc simbolurile P = persoan i O (Others) = o alt persoan, un alt grup sau o parte
dintr-un grup, un rol, o norm. Puterea rezult nu doar din realitatea obiectiv, ci i din
percepia subiectiv a intei privind puterea sursei.

41
1. Puterea de recompensare este bazat pe percepia lui P c O are posibilitatea s-l
recompenseze. Sursa (“Other”) deine controlul asupra resurselor valorizate.
2. Puterea de coerciie este bazat pe percepia lui P c O are posibilitatea de a-i aplica
pedepse.
3. Puterea legitim îi are originea în valorile interiorizate de P, valori ce indic faptul c O
are în mod legitim dreptul de a-i prescrie coportamentul influena i c P este obligat s
accepte aceast influen.
 Valorile culturale: vârsta, sexul, inteligena, casta i aspectul fizic.
 Acceptarea structurii sociale. Dac P accept ca just structura social a grupului su,
a organizaiei sau a societii sale, în particular structura social implicând o ierarhie
de autoritate, el va accepta autoritatea legitim a lui O, care ocup un post superior în
ierarhie.
 Delegarea autoritii.
1. Puterea de referin const în dorina s se asocieze sau de a menine relaia, atît fa de
un individ, cît i fa de un grup. Puterea de referin este rezultatul atraciei.
2. Puterea de competen este limitat la structurile cognitive i la domenii foarte specifice,
iar puterea sa se va limita la aceste domenii, chiar dac se va produce un efect de halo.

Bernard Mayer (2000) identific 13 tipuri specifice de putere din care reinem doar 9,
celelalte fiind reluri ale clasificrii clasice efectuate de French i Raven.

1. Autoritatea formal este o form a puterii structurale. Ea este conferit de o instituie, un

set de legi sau politici, sau de poziia persoanei într-o structur formal: ex., directorii,
judectorii, ofierii de poliie, oficialitile alese prin vot, prinii i ofierii militari.
2. Asocierea. Legturile persoanei cu ali oameni sau organizaii puternice. Puterea politic
este o variant interesant, pentru c persoana se sprijin pe puterea altor oameni, din
acelai partid. Prile neutre au i ele o putere, care deriv din abilitile lor de a menine
legtura cu toate prile în conflict, fcîndu-se astfel indispensabile fiecreia.
3. A fi o pacoste este abilitatea de a irita, sîcîi, a se amesteca, sau a face s se simt jenat.
Uneori i se spune „puterea puricelui asupra câinelui”. Aceasta ar putea fi puterea major a
copilului în supermarket, care obine de la printe dulciurile pe care le dorete.
4. Puterea procedural decurge din abilitatea de a controla sau influena un proces de
adoptare a deciziei. Puterea unui judector într-un proces de crim sau a unui mediator
este în mare parte procedural.
5. Puterea obinuinei sau a ineriei. De obicei este mai uor s lai lucrurile aa cum sunt,
decît s le schimbi.
6. Puterea moral poate emana dintr-un apel la valorile, credinele i sistemele etice ale
celuilalt sau dintr-un atac la adresa valorilor celor cu care eti în conflict. De asemenea,
convingerea oamenilor c ei acioneaz în acord cu anumite valori importante este o
important surs de putere personal.
7. Caracteristicile personale (numit de ali autori i puterea psihologic): inteligena,
abilitile comunicaionale, aspectul i fora fizic, concentrarea, inteligena, deschiderea
la experiene, hotrîrea, empatia i curajul sunt factori cheie pentru succes. Alt factor este
rezistena (cît poate tolera persoana s fie în conflict).
8. Percepia puterii. Credinele pe care le au oamenii despre puterea lor i a altora sunt
adesea tot atît de importante ca i puterea însi. De exemplu, dac disputanii sunt
convini c instana judectoreasc le va da cîtig de cauz, ori c ei au resursele de a se
adresa curii dac va trebui, credina însi poate fi o surs de putere, mai ales dac ceilali
o împrtesc. Ca atare, abilitatea oamenilor de a modifica percepiile pe care le au ceilali
despre putere, este ea însi o surs de putere.
9. Puterea definiional. Abilitatea de a defini problemele i rezultatele poteniale într-un
conflict este o surs crucial de putere. Conturarea, definirea cadrelor conflictului este
adesea cheia rezolvrii lui.

Dintr-un inventar mai complet al formelor puterii, disponibil pe Internet, selectm:

42
1. Proprietatea: Am un scaun? Pot face i focul cu el. Am bani? Îi cheltuiesc cum vreau.
2. Funcia:
∗ autoritate formal în persoanele cu funcie.
∗ Controlul accesului la ceva dorit de ceilali, unde tu eti “portar”: secretara managerului
cenzureaz accesul la manger al tuturor solicitanilor, inclusiv al celor cu funcii înalte.
3. Cunoaterea
∗ Cunoaterea tehnic – puterea experilor i a oamenilor de tiin.
∗ Cunoaterea social înseamn s tii anumite lucruri despre oameni (secrete pentru
antaj).
4. Abilitatea practic, tehnic sau social.
5. Obligaia. Dac m simt obligat fa de tine, tu îmi poi aminti acest lucru. Obligaiile
decurg din:
∗ Servicii pe care mi le-ai fcut în trecut i de care trebuie s m achit.
∗ Reguli pe care eu trebuie s le urmez, cum ar fi regulile sociale de într-ajutorare a unei
persoane în dificultate.
∗ Responsabiliti pe care simt c le am, de ex. ca printe, prieten sau manager.
6. Încrederea. Dac eu am încredere în tine, tu ai mai mult putere în a-mi cere anumite
lucruri, iar eu nu voi crede c profii de mine.
7. Auto-determinarea. Sunt singurul care poate decide ce face i ce spune.

Helena Cornelius & Shoshana Faire (1989) rein din literatura disponibil ase
fundamente ale puterii, dar pentru unele prefer denumiri noi: de exemplu, preuirea relaiei,
care const în acceptarea supunerii la puterea celuilalt pentru a nu pune în pericol relaia
(observm similaritatea cu puterea de referin); puterea competenei, a funciei (autoritatea
ierarhic), a recompensei, punitivitii i persuasiunii.

Activitatea independent nr. 18

Alegei o relaie cu o persoan din anturajul dumneavoastr, apoi recitii bazele /formele
puterii i enumerai toate formele de putere pe care le putei utiliza dumenavoastr sau
persoana respectiv, în relaia respectiv.

2.2.4. Teorii despre putere

Teoria coerciiei (Marwell i Schmitt, 1967; McLaughlin, Cody i Robey, 1980).

Aciunea prin care se schimb comportamentul unui persoane chiar atunci când aceasta nu
dorete s fac acest lucru. Se folosesc ameninarea sau mita. Ameninrile pot lua de multe
ori forma negativ, cum ar fi înlturarea beneficiilor sau împiedicarea accesului al resursa
dorit. Atît ameninarea, cît i mita, utilizeaz motivaia extrinsec, cu mesajul „f asta i vei
obine asta”.
Se cunosc patru tipuri de aprare împotriva coerciiei:
• Peretele de stânc: refuzai imediat, spunei pur i simplu nu.
• Separarea identitii: refuzai pe motivul c dv. nu facei ceva de acest gen.
• Justificare: prezentai cauza i efectul negativ spunând c nu v vei conforma.
• Negociere: facei contra-oferte pentru a permite celeilalte persoane s-i realizeze
scopurile, fr a fi dv. implicat.

Principiul interesului minim. În orice relaie, persoana care are cel mai mic interes cu
privire la continuarea relaiei (adic are cea mai bun strategie de detaare, s-a asigurat c
se poate retrage în orice moment) deine cea mai mare putere. Nu trebuie s prem disperai
s ajungem la o înelegere ori s meninem relaia cu orice pre, pentru c vom avea numai
de pierdut.

Exemplu: El este foarte interesat s se cstoreasc cu ea, pentru c este îndrgostit, dar ea
nu este prea implicat i înc nu a încetat cu totul s se gîndeasc la vechiul pretendent. Iar
el, actualul, tie acest lucru.

43
 Teoria schimbului social (Thibault i Kelley, 1959; Kelley i Thibaut, 1978; Homans,
1961; Rusbult, 1983). Toate relaiile au o parte de luat i una de dat, cu toate c balana
acestui schimb nu este întotdeauna egal. Teoria schimbului social explic ceea ce simt
oamenii într-o relaie cu o alt persoan, în funcie de perceperea urmtoarelor:
• Echilibrul între ceea ce aducem într-o relaie i ceea ce obinem din ea.
• Tipul de relaie pe care îl meritm.
• ansele de a avea o relaie mai bun cu o alt persoan.
Pentru a decide ceea ce este corect, ne crem un nivel de comparaie cu care comparm
proporia dat /luat. Acest nivel va varia de la o relaie la alta, cu anumite relaii din care
obinem mai mult i altele în care aducem mai mult. Acestea vor varia de asemenea foarte
mult cu privire la ce este dat i primit. Astfel, de exemplu, schimburile de acas pot fi foarte
diferite atât cu privire la balan, cât i la coninut.
Cu un nivel înalt de comparaie, am putea crede c lumea este plin de oameni drgui
care abia ateapt s ne întâlneasc. Atunci când nivelul este sczut, am putea rmâne într-o
relaie costisitoare deoarece credem c nu am putea gsi pe cineva mai bun.

Teoria contingenei strategice. Puterea unui angajat din interiorul unei organizaii
depinde de trei factori:
 abilitile de rezolvare a problemelor: dac avei capacitatea de a rezolva probleme
importante, vei fi foarte preuit i acest lucru v ofer un avantaj în virtutea principiului
reciprocitii);
 centralismul actorului: cutai s lucrai într-o parte central a fluxului activitilor
organizaiei: deci ceea ce facei este foarte important, dac partea dvs. din companie are
eecuri, întreaga activitate se oprete. Iar aceasta v va da din nou atenie i o putere de
negociere mai mare.
 unicitatea abilitilor – a fi greu de înlocuit. Cutai s cptai expertiz unic în
organizaie, s fii singurul cu acea competen.

Activitatea independent nr. 19

Ilustrai una din cele patru teorii ale puterii prezentate mai sus.

2.2.5. Potenarea puterii

5.1. Potenarea puterii prin limbajul verbal

Exist un limbaj prin care oamenii îi diminueaz puterea. Vorbitorii cu un statut slab al
puterii (în special puterea personal /psihologic) au un stil al vorbirii care-i singularizeaz
(Duck, 1998):
- multe adjective i adverbe fr coninut (minunat, incredibil, uimitor)
- forme optative (A putea? Vrei s?)
- întrebri care solicit acordul (Nu-i aa? )
- cuvinte care trdeaz lipsa implicrii (presupun, poate, se prea c…)
- folosirea de muli intensificatori (foarte, extrem de, absolut, total, real);
- gramatic hipercorect
- utilizarea în exces a gesticii, ceea ce sugereaz lipsa expresivitii vorbirii
- patternuri de intonaie care sugereaz scîncetul, tânguirea
- neperseverarea în cazul în care sunt întrerupte
- acceptarea vorbirii simultane.

Helena Cornelius i Shoshana Faire (1989) utilizeaz modelul strilor eului din
analiza tranzacional pentru a propune strategii de ridicare a statutului de putere. Dup cum
se tie, Eric Berne a identificat trei stri ale eului: Copil, Adult i Printe, fiecare cu dou sau
mai multe subdiviziuni. În relaia de putere, îns, cele dou autoare consider c funcioneaz
un “triunghi al jocului puterii” configurat de cele trei substri exagerate:
- Persecutorul /Agresorul /Clul, form exagerat a Printelui Normativ în funcia sa
critic sau devalorizant
- Victima /Persecutatul, form exagerat a Copilului Adaptat

44
 - Salvatorul – form exagerat a Printelui Grijuliu /Binevoitor, hiperprotectiv.
Individul care se plaseaz pe o poziie inferioar de putere este Victima. Postura de victim îl
priveaz de individ responsabilitate, autonomie i control al propriei evoluii, în schimb
exercit asupra lui i tentaia unor avantaje, reprezentate de dobândirea capitalului de simpatie
din partea martorilor i confortul obinut prin eliberarea de povara rezolvrii propriilor
probleme. Mai mult înc, în relaia cu un persecutor acesta din urm nu renun la plcerea de
a-i exercita controlul, iar dac este nevoit s o fac deschide un conflict nou. Prin urmare,
preocuparea cea mai indicat pentru schimbarea statutului de putere trebuie s fie orientat
spre abordarea opresorilor, oameni puternici. Autoarele propun mai multe strategii, dintre care
menionm:
 reorientarea evoluiei lucrurilor spre abordarea victorie-victorie;
 coalizarea, alierea cu suporteri;
 evitarea atacurilor verbale la adresa omului care abuzeaz de putere;
 evaluarea mizei, pentru a decide dac problema sau care punct al problemei merit
angajarea în conflict cu individul puternic;
 în fine, reorientarea energiei îndreptat de opresor asupra victimei, strategie realizabil
prin mai multe tehnici:
 transformarea atacului la persoan în atac asupra problemei (La atacul “Eti un lene!”
se poate rspunde: “Ce tem nu mi-am fcut la timp?”)
 evitarea opoziiei fie /reproului explicit la adresa lui B. (În loc de “N-ai procedat
bine aici, iat ce rezultat aiurea ai obinut!”, se poate spune: “Rezultatul la problema
asta se cere recalculat!”)
 prezentarea soluiei dat de cellalt ca pe una din multiplele soluii posibile (La
aseriunea lui: “S mai adugm colorani!” se poate rspunde:” Da, aceasta este o
alternativ, mai exist i altele care i-ar conveni?”)
 identificarea motivului real din spatele afirmaiei opresorului, prin întrebarea “de ce?”
(“Ai spus c vrei s aplici planul B. Spune-mi i mie de ce optezi pentru el?”)
 aducerea în atenie i a nevoilor altora (“Cred c trebuie s ne gândim i la nevoia
Lidiei de avea program redus, pentru îngrijirea mamei bolnave”).

Pornind de la sugestiile date de Cornelius & Faire, se pot formula urmtoarele tehnici
de ridicare a asertivitii:
 afirmarea de sine, cu interesele, nevoile, realizrile personable, în locul sentimentului
de jen, umilin i stimei de sine coborâte. În loc de “”sunt doar o student, nu pot
avea eu idei originale la aceast materie”, se va spune “Sunt student,….”, în loc de
“Am vrut doar s întreb…” se va spune “Am vrut s întreb…”.
 Restructurarea laturilor negative în direcia pozitivrii lor; formularea propoziiilor la
modul constructiv, optimist, decizional, nu la modul tânguitor, resemnat, de modestie
excesiv. “ Nu prea m pricep la…” devine “Trebuie s mai înv despre…” , “Nu
vreau s-i rpesc timpul” devine “Ai puin timp pentru mine?”
 Personalizarea afirmaiilor: în loc de judecata general i impersonal “Este greu s
faci naveta”, se va spune “Îmi este greu s fac naveta i s m ocup de gospodrie.”
 Transformarea unor imperative externe în opiuni personale. Motivaia extrinsec
devine astfel motivaie intrinsec, constrângerea extern devine autonomie, liber
decizie “Trebuie s m duc la edin, dar au a vrea s m plimb” poate deveni
“Prefer /vreau s m duc la edin, m pot plimba altdat”.
 Reorientarea spre problem a energiei atacului primit, ca în metoda japonez Aiki,
care se armonizeaz la energia universal: în loc de respingerea ideii celuilalt, o vom
admite ca fiind o variant posibil; îi vom arta c suntem de aceeai parte a baricadei
(aportul lui împreun cu al nostru va fi vzut ca o rezolvare a problemei).
 Folosirea efectului Pygmalion: totul i oricine va sfâri prin a fi de partea noastr dac
îi vom considera astfel.
Comportamentul nostru se desfoar dup traseele stabilite de limbaj. Putem s ne
exersm în folosirea unui limbaj care s ne confere încredere în sine, optimism, atitudine
constructiv, combativ în faa problemelor i independen i totodat s descurajeze
tendinele de dominare ale partenerilor notri.

45
 Cercettorii de la Universitatea Lista Yale, Duke or California Universitie au alctuit
în 1963 o list de cuvinte care poteneaz puterea: uor, rezultate, salvez, descopr, garantat,
în siguran, sntos, iubire, bani, nevoie, probat (demonstrat), tu.

5.2. Potenarea puterii prin limbajul nonverbal

• Preluarea iniiativei: salui primul, vorbeti primul, conduci discuia prin întrebri i
intervenii.
• Strîngerea mîinii (strîngerea regal, cu mîna întins, pentru a-l ine a distan pe
interlocutor; palma în jos, pentru a-i întoarce palma în sus, ceea ce face ca el s primeasc
de la creier un mesaj de submisivitate).
• Atingerea: îl prindem de cot, îl batem uor i protector în mijlocul spatelui, îi înconjurm
protector umerii cu braul, îl ghidm de la spate, prin împingerea uoar.
• Poziia statural: stm drept, cu umerii trai spre spate, capul seme, afim siguran.
• Privirea în ochi, zîmbind.
• Limbajul paraverbal:
o Însoim vorbirea de micri sacadate ale corpului, degetului, palmei
o Ne oprim arbitrar, plin de siguran i îl privim în ochi; dac este un grup, ne
mutm privirea de la unul la cellalt.
• Emoiile: demonstrm self-controlul prin mucatrea uoar a buzei inferioare (Bill Clinton
a fcut acest gest de 15 ori în 2 minute în timpul “mrturisirii” despre relaia cu Monica
Lewinsky).
• Mersul:
o braele în micare; coatele în exterior
o intrarea în sal, în grup – suntem primul; la ieirea în grup din sal, s fim ultimul,
împingîndu-l uor uurel pe cel din faa noastr cu mîna pe spate.
• Poziia: s fim pe ceva mai înalt (scaun, postament, main mai mare, birou mai înalt).

Activitatea independent nr. 20

Recitii potenarea puterii i notai formele limbajului verbal, paraverbal i nonverbal pe care
le folosii dumenavoastr în mod natural.



2.3.1. Definiri conceptuale

Agresiunea24. Agresiunea este comportamentul realizat cu intenia de a-l rni pe

cellalt. R. A. Baron a definit agresiunea ca fiind “orice form a comportamentului,
direcionat spre a face ru ori a rni o alt fiin uman, care este motivat s evite un astfel de
tratament” (1977, p. 7, apud Opotow, p.404). Agresiunea este componenta concret-acional
a agresivitii – act, conduit, comportament agresiv. În sens restrâns, agresiunea este atacul
brutal, brusc, neprevzut (nepremeditat) asupra unei persoane. Agresorul este subiectul care
desfoar aceast conduit, cu intenia nociv implicit. În limbaj curent, denumim “victim”
persoana care sufer de pe urma unei agresiuni directe. Ultimele dou noiuni au conotaii i
corespondene juridice. Delincvena presupune caracterul ilicit, cel de vinovie i
incriminarea (inclusiv sancionarea) faptei antisociale (deviante).
24
Pentru colaborarea la redactarea unor secvene din definirea agresivitii îi aduc mulumiri dlui Daniel-
Dumitru Dnil, medic, absolvent al studiilor masterale de Psihoterapie i intervenie social, 1999-2001.

46
Agresiunea nu se bucur de o accepiune comun. Cel puin trei teorii se menin cu fermitate
pe propriile poziii:
a) behaviorismul consider ca agresiune orice comportament care rnete sau aduce un
prejudiciu altuia, de ordin fizic, moral sau material;
b) neobehaviorismul vede agresiunea doar în intenia de a rni;
c) iar cognitivismul reunete intenia cu violarea normei care guverneaz situaia.
În fine, dreptul abordeaz agresivitatea de pe poziii pragmatice, pedepsind în egal msur
actul voluntar i intenia, dar acordând circumstane atenuante prejudicierii involuntare
datorate neglijenei sau imprudenei.
În limba român termenii de agresiune i agresivitate sunt interanjabili, dar în limba
englez se prefer cel de agresiune.

Comportamentul agresiv desemneaz toate actele de ameninare i atac care survin

în situaiile de rivalitate. Sintagm aplicat îndeosbi la animale, comportamentul agresiv îi
gsete echivalene în sfera uman: teritorialitatea se pare c este prezent i la om, creterea
excesiv a densitii populaiei este surs de agresivitate (Hall pledeaz în acest sens
printeoria zonelor de distan), nivelul superior al agresivitii masculine datorit hormonilor
sexuali25. O diferen defavorabil omului const în continuarea agresiunii chiar i dup ce
adversarul a capitulat, uneori ura i agresiunea (sentimentele i comportamentele)
transmiîndu-se generaiilor ulterioare ca vendete de familie. Animalul se linitete
instantaneu la semnele de capitulare, supunere în faa adversarului (prezentarea gîtului sau
abdomenului ca zon vulnerabil vital) sau la “prezentarea genital”, ori prsirea locului;
memoria afectiv îl impiedic îns pe om s se elibereze de agresivitate aa de uor26. În fine,
violena ostil este prezent numai la om.

Agresivitatea este dispoziia permanent de a se angaja în acte de agresiune. Ea poate

fi de dou tipuri: malign sau distructiv i benign, sau constructiv, caz în care ea se
manifest prin implicarea în competiii i prin creativitate. Ideea rului înnscut al naturii
umane, care a dus pe plan pedagogic la direcia autoritarist în educaie, strbate veacurile.
Preluînd dictonul lui Plaut, Homo homini lupus, Thomas Hobbes (sec. XVII) considera c
“starea de la natur” a oamenilor” este “rzboiul tuturor împotriva tuturor” (Bellum omnium
contra omnes). Pentru Hobbes, oamenii au o “dorin perpetu i febril de putere, … care nu
se sfîrete decît o dat cu moartea”.
Sub aspectul modalitilor acionale, delimitarea este din nou foarte larg. Unii
sociologi (Chelcea, 1998) identific doar comportamentele ofensive drept agresive, în timp ce
ali autori (N. Barker, K. Lewin, L. Berkowitz) consider c i conduitele regresive sunt tot
manifestri ale agresivitii (la copil: scderea randamentului, scderea apetitului alimentar,
morocnoenia, bosumflarea). Pentru C. Punescu (1994) registrul se întinde de la pasivitate
i indiferen, refuzul ajutorului, ironie, tachinare pân la ameninare i violena propriu-zis.
Intenia nociv vizeaz negarea, umilirea, degradarea, constrângerea sau distrugerea
(Punescu, 1994), paguba, jignirea sau durerea (Jenö, 1979), minimalizarea, suprimarea fizic

25 Eleanor Maccoby i Carol Jacklin analizeaz (în 1974) cca 1.400 studii i concluzioneaz, printre altele, c
brbaii sunt mai agresivi decît femeile.
26
K. Lorenz (1966) gsete i o alt explicaie: oamenii i obolanii ca fcînd excepie fa de restul regnului
animal, neavînd la dispoziie un armament natural, dini sau coarne de exemplu. Ca urmare, aceste specii nu i-au
format gesturile rituale de lupt, agresive i nici gesturile de supunere, ceea ce presupune lupta pîn la moarte.
Ali cercettori au observat îns i excepii: un grup de cimpanzei a atacat alt grup i a omorît membri ai acestuia
din urm; la pescrui agresivitatea nu dispare chiar dup manifestarea gesturilor de supunere.

47
a persoanei (Chelcea, 2006), evitarea sau violarea normei sociale. inta inteniei nocive este o
persoan sau un obiect investite cu semnificaie.
Agresivitatea este deci un mod de a fi în situaii de via foarte diferite, un mod de a
aciona-reaciona, de exprimare a opiniilor, de relaionare. Ea nu poate fi desprins de datul
temperamental, de afectivitate, inteligen, experien personal. Nu i se pot contesta
contaminrile socio-culturale i implicaiile morale. Descris ca o tendin, agresivitatea
reprezint o implicaie temporal a personalitii, o atitudine.
În accepiunea noastr, agresivitatea este o tendin atitudinal dominant sau
temporar, intermitent. Bazat pe o stare particular a sistemului psiho-fiziologic, ea
vehiculeaz i transpune în fapt o intenie nociv, orientat asupra unei persoane sau obiect
concret /simbolic, investite cu semnificaie (obstacol, substitut al obstacolului, int).
Manifestat în general pe plan acional-concret prin acte, conduite sau comportamente
agresive (agresiuni), dar i în plan fantasmatic, finalitatea ei const în reducerea tensiunii
psihice.
Violena este manifestarea comportamental extrem a agresivitii, în care fora
brutal este instrumentul prin care se produce constrângere i teroare, în scopul impunerii
voinei agresorului.
Cruzimea presupune capacitatea de rezonan a agresorului; prin suferina produs
victimei el îi procur satisfacia, plcerea.

Activitatea independent nr. 21

1. Definii conceptele de agresivitate, comportament agresiv, agresiune, violen i cruzime.

2.3.2. Forme de agresivitate

R. Jenö distinge între agresivitatea deschis i cea simbolic (1979). Agresivitatea

deschis se manifest într-un cadru permisiv, în care subiectul nu se teme c va fi sancionat.
Aciunea sa este direcionat împotriva obstacolului. Când, îns, exist aceast team,
agresivitatea este redirecionat, printr-un mecanism de transfer, asupra unui alt obiect
(substitut). Vorbim de agresivitate simbolic atunci când copilul îi bate ppua. Exemplul
clasic este cel în care soul, suprat pe ef, îi admonesteaz soia, aceasta ceart copilul, care
bate câinele; în final, câinele muc factorul potal.
O clasificare asemntoare face diferena dintre formele directe i cele indirecte. În
agresivitatea direct aciunea este nemediat i presupune un contact neechivoc. În forma
indirect intenia este neechivoc, dar contactul este mediat de un alt obiect (substitut).
Aciunea asupra acestuia din urm implic prejudicierea persoanei sau obiectului identificat
drept int. De exemplu, copilul, suprat pe mama sa, sparge vaza de porelan preferat a
acesteia, tiind c acest lucru o va face s sufere. Subalternul suprat pe ef încalc una din
normele instituiei, contient c aciunea sa va avea consecine negative asupra efului. În
formele indirecte aciunea este mai elaborat, este întârziat i implic fie teama de pedeaps
(iniial), fie un anumit grad de perversiune.
Agresivitatea se poate manifesta nu numai printr-o aciune, ci i prin lipsa ei. Jignirea,
umilirea, producerea durerii, a unei pagube, distrugerea, suprimarea fizic, violarea normei
etc. sunt exemple de agresivitate activ. Indiferena, refuzul de ajutor sunt forme de
agresivitate pasiv. Conduitele regresive ale copilului (bosumflarea, inapetena, scderea
randamentului colar) se apropie mai mult de aceste forme pasive, decât de cele active.
K. Lorenz (1983) distinge agresivitatea ofensiv de cea defensiv. Criteriul este
scopul aciunii agresive. Obinerea hranei, cucerirea de teritorii, impunerea supremaiei în
grup se traduc în aciunile ofensive. Aprarea teritoriului, a puilor, a poziiei în grup

48
caracterizeaz agresivitatea defensiv. Prin extindere, distincia se aplic, cu anumite
particulariti, i omului.
K. Lorenz mai face o difereniere, aplicabil aici, între agresivitatea intraspecific
(între indivizii din acceai specie) i interspecific (indivizi din alte specii).
E. Fromm difereniaz formele de agresivitate în funcie de finalitatea adaptativ. El
distinge o agresivitate reactiv – biologic adaptativ, cauzat de aciunea nociv a altei
persoane – i o agresivitate proactiv – spontan, biologic neadaptativ, neprovocat.
Criteriul intenional: agresivitate instrumental i agresivitate ostil /emoional.
Când agresivitatea are drept scop obinerea de beneficii, avantaje anticipate, o numim
instrumental. Când scopul nu este obinerea de beneficii, ci doar producerea unui “ru” altei
persoane, vorbim de agresivitate ostil /emoional.
În funcie de coninutul moral al conduitei agresive, deosebim agresivitatea
antisocial, în care se încalc norma instituit de grup sau societate, de agresivitatea
prosocial, în care se impune norma recunoscut sau se amelioreaz creativ o norm
acceptat.
Diferenierea agresivitii în fizic (motorie) i verbal nu necesit explicaii.
Am lsat la sfârit o clasificare deseori trecut cu vederea. În general, când vorbim de
agresivitate ne referim la un act prin care cineva lezeaz într-un fel sau altul pe altcineva. Este
heteroagresivitatea. Uneori, îns, subiectul i obiectul aciunii agresive se suprapun, iar
aciunea este autodistructiv. Este vorba de autoagresivitate, considerat a fi consecina unui
conflict interior, intrapsihic. Autoagresivitatea intr în sfera psihopatologiei. Forma sa
maximal, ultim, suicidul, este considerat în termenii seci ai tiinelor juridice, o form de
violen privat, non-criminal.
Forme specifice ale agresivitii
• În relaiile interpersonale – pâra. La muli copii de vârstele precolar i colar
agresivitatea îmbrac o form deseori acceptat social i uneori chiar încurajat, pîra.
Elevul care pîrte se crede un justiiar, crede c îi pune într-o lumin favorabil propria
persoan i c poate face din auditoriu /autoritate un instrument punitiv. Sperana lui este
ca acest instrument s acioneze asupra ,,pârâtului”, care face obiectul agresivitii sale.
• La adult echivalentul pârei este bârfa, lansarea i vehicularea unor informaii privind
fapte care de obicei sunt sancionate negativ de ctre societate i care sunt puse pe seama
celor ce fac obiectul agresivitii.
• În relaiile intragrupale agresivitatea îmbrac forma uzurprii poziiei liderului prin
diverse intrigi ce urmresc manipularea opiniei celorlali membri ai grupului. Deseori cei
ce iniiaz astfel de aciuni pot fi suspectai i de laitate, fiindc în interaciunea cu
obiectul agresivitii lor ei se pun pe un plan secundar, lsând pe alii în avangard.
• În relaiile intergrupale agresivitatea îmbrac uneori forme violente de rfuial
intergrupal; este cazul violenei fizice în grupurile informale din mediile ru famate (de
ex. aa numitele “gti de cartier”).

Într-un curs online de Rezolvarea conflictelor, formele agresiunii sunt rezumate i

sistematizate dup cum urmeaz (Dugan, 2004):
• Fizic, prin atac sau abuz sexual, sau simbolic, prin abuz verbal, psihologic sau
emoional
• Atac viguros sau renunare pasiv, sau distrugerea resurselor necesare
• Instrumental, ca mijloc de obinere a bunurilor sau atingere a scopurilor dorite, sau
emoional, ca scop în sine în comportamentul sadic sau dominator
• Sancionat sau nesancionat de cei care dein puterea

49
 • Cu intenia de a a meneine statu quo, ca în cazul poliiei guvernamentale sau cu
intenia de a schimba statu quo, ca în cazul revoluionarilor
• Cu obiective prosociale sau antisociale.

2.3.3. Teorii explicative pentru agresivitate

Ne vom referi mai jos la explicaiile agresivitii individului normal. Agresivitatea

patologic sau malign depete cadrul preocuprilor noastre (vezi, de ex., cazul texanului cu
tumor pe creier, care a ucis cîteva zeci de oameni; agresivitatea în unele boli mintale,
îndeosebi în turbare; sau ipoteza c un cromozom y în plus ar favoriza agresivitatea – cei
condamnai pentru violene îl dein în proproie de 2,9%, comparativ cu doar 0,2 la populaia
normal).
Teoriile agresivitii pot fi grupate în trei coli: cele care consider agresivitatea ca pe
un instinct, cele care o vd ca pe un rspuns predictibil la anumii stimuli i cele care o
consider un comportament învat. Mare parte din dezbaterile asupra agresiunii se poart pe
tema "ereditate versus mediu".

2.3.3.1. Agresivitatea ca instinct

Teoria psihanalitic. Sigmund Freud considera agresivitatea ca fiind o consecin a

instinctului primar numit Thanatos. Acest impuls înnscut, orientat spre dezintegrare, este
direcionat spre sine, considera Freud. Dac pîn în acest punct are dreptate, probabil ar trebui
s ne sinucidem cu toii. Dar acest lucru nu se întîmpl din dou motive: în parte, datorit lui
Eros (impulsul înnscut spre via), care de obicei învinge, dar i datorit orientrii spre
exterior a energiilor auto-distructive, care ne determin s-i agresm pe ceilali, pentru a evita
s ne agresm pe noi înine.
Cum, atunci, evit oamenii violena teribil asupra celorlali? Rspunsul, dup Freud,
este catharzis-ul. Urmrirea evenimentelor violente sau angajarea în manifestri slabe de
mînie diminueaz impulsul agresiv i ne purific emoional, ne calmeaz.

Obiecii la teoria psihanalitic a agresivitii. Dei aceast teorie recunoate rolul

cogniiei (în special sub forma transformrilor defensive ale impulsului agresiv), dovezile
tiinifice care s ateste procesele defensive i subcontiente sunt neîndestultoare. De
asemenea, ca i teoria etologic (vezi mai jos), teoria psihanalitic a fost criticat pentru
proprietile sale “hidraulice”, în special pentru ideea c agresivitatea izvorte dintr-un
rezervor intern de energie care se mrete dac energia nu este exprimat i se micoreaz
prin acte de agresivitate direct sau indirect (catharzis).

Teoria etologiei umane. Etologii (exponentul cel mai vizibil fiind Karl Lorenz), vd
agresivitatea ca pe un comportament instinctiv. La animale, ca i la oameni, energia agresiv
s-ar dezvolta în organism independent de stimulii externi i s-ar descrca periodic datorit
unor stimulti externi adecvai, în special prin frustrri (blocaje ale scopurilor) i ameninri
(de ex. invadarea teritoriului). Teoria subliniaz importana patternurilor comportamentale cu
valoare adaptativ (de supravieuire) pentru specie. Astfel, este subliniat agresivitatea
intraspecific, selectarea resurselor i aprarea. Mai mult înc, în interiorul unei specii adesea
unele grupe formeaz ierarhii de dominare, permiînd membrilor grupului s lichideze
conflictele prin semnale de dominare i supunere, în loc de agresiunea deschis. Astfel,
ierarhiile de dominare descurajeaz agresivitatea intragrup.

50
 Se consider, apoi, c agresivitatea extern este o caracteristic a regnului animal. De
aceea etologii27 i socio-biologii au fcut cercetri în aces sens. Konrad Lorenz, în cartea On
Aggression, 1966 (tradus i în limba român în 1995), definete agresiunea ca fiind
“instinctul de lupt la animale i om care este orientat împotriva membrilor aceleiai specii”
[Lorenz, 1995, p. IX]. El o raporteaz la noiunea lui Darwin de “lupt pentru existen”:
“Lupta pe care o avea în vedere Darwin i care impulsioneaz evoluia este competiia dintre
rudele apropiate”. Lorenz a studiat peti, psri i mamifere nonprimate, contribuind
semnificativ la înelegerea agresivitii:
 El a identificat trei forme ale agresivitii, care contribuie îns la conservarea speciei i la
permanenta îmbuntire a adaptrii ei la mediu: 1. teritorialitatea – aprarea teritoriului de
alt animal din aceeai specie; 2. înlturarea rivalilor sexuali i 3. protejarea puilor. Acestea
asigur: un echilibru al numrului animalelor de aceeai specie pe un spaiu disponibil,
transmiterea genelor celor mai puternice i crearea anselor ca puii speciei s ajung
aduli.
 Lorenz atribuie agesivitii un rol în dezvoltarea unei structuri sociale, datorit ierarhiei
printre membrii unui grup.
 Impulul agresiv mai are i alte funcii, reunite sub genericul de “motivaie”.

Agresivitatea a aprut în epoca precultural, problema este c progresele culturale i

tehnologice au devansat capacitile inhibitorii ale instinctului agresiv uman.

Obiecii. Dei perspectiva etologic a pus în lumin stimulii de mediu care coreleaz cu
agresiunea, teoria este criticat pentru c:
• privete agresiunea ca pe un produs al legturilor stimul-rspuns programate biologic
i infim influenate de învare;
• lipsa dovezilor în sprijinul ideii de rezervor de acumulare a energiei agresive;
• eecul recunoaterii rolului cunoaterii superioare (de ex. a valorilor) în reglarea
agresivitii;
• absena datelor care s sprijine “ipoteza catharzisului”, sau a ideii c observarea sau
efectuarea agresiunii îi consum persoanei energia agresiv i-i reduce înclinarea spre
agresivitatea ulterioar;
• la animale este posibil s existe patternuri înnscute pentru violen, dar la oameni nu
exist dovezi foarte evidente în sensul existenei unei agresiuni specifice speciei.

Teoreticienii agresivitii ca instinct tind s asocieze exprimrii agresivitii un efect

catharctic, dar rezultatele cercetrilor experimentale nu susin aceast idee. Observaiile
curente contrazic i ele aceast idee: în cuplurile care se ceart cel mai mult este mai de
ateptat s apar violena; cel mai bun predictor al probabilitii unui individ de a manifesta
violen criminal anul acesta, este violena sa criminal de anul trecut; violena pare a hrni
violena, în loc s o reduc.

2.3.3.2. Agresivitatea stimulat din exterior

Supoziia central este aceea c agresivitatea este o reacie predictibil la stimuli definii,
acetia însemnînd frustrare. Cele mai cunoscute teorii sunt teoria frustrare agresivitate, legat
de numele lui Dollard, i teoria violenei politice colective, a lui Gurr.

27
Etologia este tiina care studiaz elementul înnscut din comportamentul uman i animal. Este o disciplin de
interferen între etic i biologie. Ea susine c multe din comportamentele morale transindividuale sunt
programate, înnscute, nu dobîndite, învate.

51
Teoria frustrare-agresivitate. În lucrarea lor clasic, Dollard i colab. arat c: “apariia
comportamentului agresiv presupune întotdeauna existena unei frustrri” i c “existena
frustrrii conduce întotdeauna la o anumit form de agresiune” (Dollard .a., 1939, p.8).
Autorii înii au mai atenuat din fermitatea lui “întotdeauna”, în scrierile urmtoare. Totui,
cartea a avut un impact puternic în cercurile tiinifice.
Teoria utilizeaz patru concepte fundamentale: frustrare, agresiune, inhibiie,
deplasare a agresiunii spre alte inte decît asupra sursei sau agentului frustrant.
Teoria a elaborat cîteva teze fundamentale:
1. Gradul de frustrare este în funcie de: fora rspunsului spre rspunsul frustrat, gradul
interferenei cu rspunsul frustrat, numrul tentativelor de rspunsuri euate.
2. Fora de instigare la agresiune este în funcie direct de gradul de frustrare.
3. Instigarea cea mai puternic produs de frustrare vizeaz actele de agresiune orientate
împotriva agentului frustrant, iar instigaiile mai slabe sunt orientate spre intele colaterale.
4. Inhibarea actelor de agresiune coreleaz direct cu fora de penalizare anticipat.
5. Inhibarea actelor de agresiune direct constituie o frustrare suplimentar, care se manifest
prin forme de agresiune modificat.
6. Realizarea agresiunii constituie un catharzis care reduce impulsurile spre alte acte de
agresiune.
Teoria frustrare-agresiviate a fost nuanat în special de cercetrile lui Berkowitz
(1984). El reformuleaz ipoteza frustrare-agresivitate prin includerea atribuirii, învrii
anterioare i a mijloacelor instrumentale ca variabile intermediare.

Obiecii la teoria frustrare-agresivitate:

• Frustrarea poate duce la agresiune, dar aceasta depinde de personalitatea subiectului i de
situaie. Nu toi reacioneaz agresiv la frustrare. Unii rspund la frustrare (imposibilitatea
de a-i atinge scopul) prin eforturi suplimentare, plînsete sau renunare.
• Nu orice frustrare duce la agresiuni i nu toate agresiunile sunt rezultatul frustrrii. De ex.,
aa cum a demonstrat Adler, agresivitatea este o manifestare a dorinei de putere asupra
altuia i de afirmare de sine. De asemenea, unele persoane cu sentimentul de inferioritate
datorate unui handicap fizic pot deveni foarte susceptibile i suprareactive.
• D. Zillmann (1978) abordeaz agresivitatea prin prisma teoriei atribuirii. Dac oamenii
atribuie frustrarea unor ageni accidentali, care nu intenioneaz s produc frustrare,
atunci s-ar putea ca reacia s nu fie agresiv.

Ted Robert Gurr utilizeaz teoria frustrare-agresivitate ca sa explice agresivitatea i violena

la nivel de grup sau societal (Gurr, 1970). El a conceput o teorie comprehensiv a violenei
politice colective, în cadrul creia a eleborat conceptul de privare relativ, exprimat prin
discrepana dintre ceea ce cred ei c merit (aceste expectaii valorice fiind definite ca bunuri
i condiii de via) i ceea ce cred c vor obine sau constat c au obinut. Privarea relativ
constituie potenialul violenei colective.

2.3.3.3. Agresivitatea învat

Ultimul curent al teoriilor agresivitii pornete de la premisa c agresivitatea este un

comportament învat. Susintorii acestei teorii pleac de la observaiile c exist multe
societi în care agresiunea este aproape absent i c imitarea comportamentului agresiv are
loc chiar i în absena unor stimuli frustrani.

Albert Bandura este un important cercettor, teoretician i exponent al teoriei învrii sociale
a agresivitii. Experimentele sale au artat c, de exemplu, copiii care observ modele adulte

52
agresive reproduc acelai comportament chiar i atunci cînd copiii din grupul de control nu-l
reproduc (Bandura, 1961), i c acest tip de imitaie survine i cînd modelul este într-un film.
Experienele sociale ale copiilor influeneaz modul în care îi reprezint ei mintal
universul social i cum proceseaz informaia social; în plus, cogniiile copiilor le ghideaz
comportamentul social. O mare parte din agresivitate este dobîndit din observarea
agresivitii altora; prin observarea huliganilor de pe terenul de joac din curtea colii, a
nemernicilor de pe micul ecran i chiar a propriilor prini acionînd ca disciplinari, copiii
înva cum s se angajeze într-o larg diversitate de aciuni neplcute. Totui, copiii sunt mai
expui la practicarea unui comportament agresiv cînd acesta este întrit, îi ofer succesul. Ei
se vor percepe ca nite agresori capabili.
Conform acestei teorii, agresivitatea intr sub controlul proceselor interne auto-
reglatorii. Când copiii vd clar cum societatea dezabrob nemulumit (sau dimpotriv
recompenseaz) anumite aciuni, ei îi pot interioriza standardul, ajungând s triasc
sentimentul de vinovie sau mândrie pentru comportament. De ex., dac copiii vd c
anumite forme de agresiune, în anumite împrejurri, sau îndreptate împotriva anumitor inte
sunt neadecvate (de ex. agresiunea fizic împotriva femeilor, sau împotriva unuia al crui
comportament frustrant a fost neintenionat), ei ar putea evita s acioneze agresiv în acele
circumstane, sub presiunea auto-cenzurii. Nu toi copiii înva aceleai reguli. Membrii
bandelor de delincveni, de ex., îi pot interioriza norma c violena i distrugerea sunt mai
degrab surse de mîndrie-de-sine decât de auto-blamare.
Teoreticienii cognitiviti sociali evit conceptul de agresivitate ca reacie reflexiv la
frustrare, dar ei nu neag importana frustrrii i a altor evenimente aversive. Într-adevr, ei
cred c agresiunea este adesea un rspuns pe care copiii înva s-l dea atunci când sunt
privai de ceva, se simt ameninai, sau rnii, în mod special dac ei gsesc c agresivitatea
reuete s le amelioreze condiia, situaia. Reaciile la frustrare i alte evenimente incitante
sunt mediate cognitiv sau depind de evaluarea cognitiv realizat de individ asupra
evenimentului stimulativ. De ex., copiii care îi dezvolt un stil de a-i blama pe ceilali pentru
nereuitele i ghinioanele proprii i cred c agresivitatea este un mod eficient de eradicare a
frustrrilor vor fi mai agresivi decât cei care nu dau vina pe ceilali pentru propriile necazuri
sau se pot gândi la soluii eficiente, neagresive la conflicte. Teoria cognitiv social se bucur
de un considerabil suport experimental.

Teoria susine i fenomenul de banalizarea agresivitii: Leonard Berkowitz constat c

observarea unor scene de violen, în mass-media de ex., provoac dezinhibarea restriciilor
fa de tendinele agresive, fenomen pe care îl numete banalizarea agresivitii.

Teoria catharzis-ului. Efectul de catharzis, demonstrat experimental în 1961, afirm c

vizionarea filmelor cu scene de violen are un efect de catharzis. Aceast concluzie va fi
serios infirmat de bunul sim i de experimente (în special studiile lui Berkowitz).
Analizînd efectul tragediilor, Aristotel, filosoful grec al antichitii, a constatat c
secretul lor se ascunde în faptul c spectatorul, în timp ce se transpune în soarta tragic a
eroului dramei, se purific de propriile sale pasiuni i suferine. El a denumit acest fenomen -
catharzis. Acum îl numim empatie, iar identificarea – capacitatea de identificare cu frica, ura
celuilalt se bazeaz pe empatie. Empatia ine de natura uman, pentru c numai omul poate ti
ce simte cellalt. De aici, ideea c cruzimea este specific omului, care atunci cînd comite
actul agresiv cunoate sentimentele victimei, spre deosebire de animalul prdtor. El nu este
“crud”, pentru c nu tie ce simte victima.
Freud a împrumutat de la Aristotel, din estetic în general, termenul de catharzis, dar i-
a dat un alt coninut. Individul ajunge la catharzis prin retrirea propriilor dorine, sentimente
refulate, alungate din contiin, de fapt lsînd drum liber impulsului. Dac celui încrcat cu

53
tendin agresiv i se permite s practice oricare din formele agresivitii deschise, atunci
aceasta duce la catharzisul personalitii, individul respectiv se purific de impulsurile sale
agresive. Behaviorismul clasic a formulat o poziie asemntoare privitoare la ipoteza
frustraie-agresivitate.
Din aceast interpretare a catharzisului agresiv s-a dezvoltat un principiu pedagogic
extrem de periculos – teoria descrcrii. Ca atare, prinii copilului agresiv ar trebui s-i
creeze posibiliti de a se distra în mod agresiv (programe TV agresive etc., jucrii agresive,
încurajarea comportamentului agresiv deschis în camera de jocuri psihoterapeutice).
Cercetrile au relevat c recompensarea comportamentului agresiv, atitudinea indulgent sau
stimulativ a adulilor fa de agresivitatea deschis a copilului stimuleaz manifestrile de
acest gen.
La aduli, îns, agresivitatea are totui o valoare cathartic. Ea reduce tensiunea
sanguin, reduce tensiunea psihic (msurat cu ajutorul aparatului galvanic ce testeaz
rezistena electric a glandelor sudoripare din palm). La cea mai mic zguduire a echilibrului
psihic glandele sudoripare intr în funciune i, chiar dac nu produc transpiraie, produc
oricum electricitate. Greeala o comitem cînd vrem s utilizm catharzisul emoional în
vindecarea copilului agresiv. Dimpotriv, simind efectul plcut al uurrii în urma actului
agresiv, copilul îl va repeta.

Cum înva oamenii s nu fie agresivi?

Un model este furnizat de Patricia Draper (Draper, 1978) pe baza observaiilor societii din
Deertul Kalahari. Ea indic cel puin trei aspecte de descurajare a rspunsului agresiv la
copii:
1. Cînd doi copii mici se ceart sau încep s se bat, adulii nu îi pedepsesc sau le fac moral;
ei îi separ fizic, ducîndu-i în direcii diferite. Adultul încearc s distrag atenia copilului
i s-l fac s se intereseze de alte lucruri. O startegie similar este folosit cu copiii mai
mari, chemîndu-i deoparte sau intrînd vreun adult în grup.
2. Prinii nu utilizeaz pedeapsa fizic, iar posturile agresive sunt evitate de aduli i
respinse de societate.
3. Adulii ignor o izbucnire de furie a unui copil, atunci cînd nu este pericolul de rniri. În
acele momente frustrarea copilului este acut, dar el înva c furia nu-l determin pe adult
s-i modifice tratamentul pe care i-l aplic copilui, iar manifestarea furiei nu-i atrage
atenia sau simpatia adultului.
Patricia Draper observ c populaia respectiv era extraordinar de eficient în descurajarea
comportamentului agresiv sau crud la tineri. Timp de 12 luni cît cercettoarea a locuit printre
ei, nu a existat niciun conflict între aduli, care s duc la rni serioase sau omucideri.
Teoria agresivitii învate accept frustrarea ca pe un posibil instigator al
comportmaneului agresiv, dar insist c agresivitatea este mai degrab un comportament
învat social, decît un rspuns automat la agresivitate sau oricare alt stimul.

Activitatea independent nr. 21

Revedei cele trei orientri explicative pentru agresivitate i exprimai-v adeziunea pentru
una din ele. Motivai alegerea dv. – aducei argumente în sprijinul afirmaiei c teoria X sau Y
este mai aproape de adevr.

2.3.4. Gestiunea agresivitii în prevenia i rezolvarea conflictului

Între agresivitate i conflict exist o relaie reciproc. Agresivitatea este fie cauza, fie
rezultatul conflictului. În termenii conflictului, agresivitatea apare ca o modalitate conflictual

54
de relaionare cu mediul, fie în plan concret-acional, fie în plan imaginar, fantasmatic.
Marca sa este intenia nociv, ostil, îndreptat asupra acestuia din urm. Prin definirea celor
doi oponeni implicai în conflict drept subiect i obiect al unei aciuni, subliniem latura
subiectiv a conflictualitii, în care un rol fundamental îi revine investirii obiectului cu o
semnificaie anume. Aceasta motiveaz intenia nociv i finalitatea agresiunii.
Managementul agresivitii i violenei trebuie abordat atît formativ, prin intermediul
programelor de formare (training), cît i ca intervenie punctual în prevenirea i gestiunea
violenei. La rîndul lor, ambele aceste abordri se refer atît la indivizii direct implicai, cît i
la tera parte.

• Training-ul antiviolen

Ca orice program de formare, trainingurile în rezolvarea conflictelor sunt precedate de

identificarea nevoilor de formare, în funcie de rezultatul acestora urmînd s fie stabilit
design-ul intruirii. În faza de diagnoz, s-o numim aa, sunt evaluate:

- problemele (nevoile de baz, temerile, poziiile declarate)

- motivaiile prilor pentru ameliorarea comportamentului lor în conflicte: relele
tratamente, exploatarea, rnirea pot constitui motive pentru considerarea de ctre pri
a atitudinilor, proceselor, rezultatelor i inteniilor distructive, în vederea orientrii lor
ctre o schimbare constructiv la nivelul relaional, cognitiv i comportamental
- identificarea victimelor agresivitii. Diagnoza îi mai identific pe cei afectai de
agresiune i violen, fr a omite victimele secundare sau colaterale (de exemplu
copiii i vîrstnicii care depind material de victimele primare), i pe cele îndeprtate.
Ar putea fi necesar ca diagnoza s depeasc contextul cultural, întrucît acesta poate
interpreta anumite tipuri de violen ca inexistent (considerînd-o nonviolen), inevitabil sau
inofensiv.

Elaborarea programelor de formare este etapa urmtoare. Agresiunea i violena escaladeaz

rapid. Programele de rezolvare a conflictelor îi ajut pe indivizi s detecteze agresiunea în
stadiile timpurii i s îneleag paii care faciliteaz dezescaladarea. Recunoaterea precoce a
violenei poate fi obstrucionat de negarea intensitii i persistenei rnirilor i de
incapacitatea de a vedea violena structural ascuns. Agresivitatea nu are limite, de aceea
confruntarea ei într-un stadiu cît mai precoce nu poate fi decît benefic.

În momentul de fa programele antiviolen la nivelul comunitii, acolo unde ele exist,
îmbrieaz patru problematici:
 formarea abilitilor de management al conflictului
 programe gestionate de tineri
 strategii psihopedagogice
 strategii bazate pe familie

Indiferent de componenta pe care este axat un program, el va avea rezultate bune dac
îndeplinete anumite condiii:
- Este adaptat la problemele i resursele specifice ale comunitii
- Este precedat de evaluarea cunotinelor i abilitilor de coping (adaptare, modelare în
funcie de circumstane) ale membrilor comunitii

55
 - Include trainingul abilitilor de management al conflictului, care ajut tinerii s învee
mijloacele nonviolente de rezolvare a conflictelor, s instituie nonviolena ca norm
social i s recunoasc semnele de pericol de escaladare a conflictului
- Conin programe gestionate de tineri, în care acetia cunosc consecinele teribile ale
comportamentului violent
- Include dezvoltarea unor relaii caracterizate de încredere cu aduli cheie, cum ar fi
prinii i membrii echipei de formatori ai programului
- Include resurse psihopedagogice de genul: mentoratul programelor, eforturi de
coeziune familial i consilierea.
Întrucît exist multe genuri de violen, multe contexte în care se manifest violena i
multe tipuri de agresori, niciun program de training i nicio intervenie nu sunt universal
aplicabile.

• Prevenia agresivitii i violenei

Evitarea violenelor necesit self-control, dar i caliti i exerciii de identificare precoce a

semnelor posibilei agresiuni din partea celuilalt.

Controlul propriei violene se realizeaz prin:

- Cunoaterea stilului propriu de rezolvare a conflictelor: Indivizii care îi cunosc modul de
reacie în situaiile de conflict devin contieni de situaiile apte s le produc creterea
mîniei; analizeaz critic propriile justificri ale furiei, agresivitii i violene;
- Înelegerea avantajelor i dezavantajelor violenei;
- Folosirea modurilor sntoase de exprimare a furiei
- a face deosebirea între rspunsurile asertive i cele agresive i a folosi efectiv rspunsurile
asertive în comunicare.
- Cunoaterea naturii violenei, a rapiditii cu care escaladeaz, a modurilor cum se ajunge
la violen de la certuri minore i cum contribuie armele la violen.

Recunoaterea cauzelor violenei la ceilali

Aceast înelegere este facilitat de capacitatea de adoptare a perspectivei celuilalt.
- Persoanele capabile s adopte perspectiva celuilalt pot gîndi mai flexibil, recunosc
problemele în loc s le nege, se plaseaz pe o orientare constructiv a conflictului, care
presupune rezolvarea creativ a problemelor, deschiderea, absena defensivitii,
flexibilitatea i utilizarea plenar a resurselor disponibile.
- Capacitatea de adoptare a perspectivei celuilalt mai faciliteaz respectul i grija pentru
cellalt, în defavoarea blamului, neîncrederii i neînelegerilor.
- Capacitatea de adoptare a perspectivei celuilalt mai înseamn: comunicare, cooperare,
încredere, construirea stimei de sine, abordri creative în situaii conflictuale, gestiunea
fricii i furiei, contientizarea stereotipurilor i prejudecilor, examinarea structurilor de
putere i construirea capacitii de a ierta.

• Rolul terei pri în gestiunea violenei

Fiecare stadiu al escaladrii conflictului este asociat cu anumite roluri i obiective ale terei
pri. Conflictul se dezascaladeaz de ctre tera parte pas cu pas, nu prin revenirea direct la
discuia raional.
1. În faza distructiv prile încearc s se distrug sau s se subjuge reciproc. Tera parte
este pacifistul care impune norme cu fora, definete violena inacceptabil i izoleaz
prile cînd este nevoie s previn escaladarea violenei.

56
2. În faza de segregare predomin ostilitatea i ameninrile fa de nevoile de baz. Tera
parte descurajeaz continuarea ostilitii i ajut prile s examineze dinamica
conflicutlui i regulile de baz care le pot îndrepta spre negociere.
3. În faza de polarizare conflictele amenin încrederea i respectul. Acum prevaleaz
percepiile distorsionate i stereotipurile. Tera parte este consultantul care crete tolerana
reciproc oferind prilor ansa s-i treac în revist ideile despre meritele adversarului.
Ea ajut prile s identifice procesele mutual acceptabile de rezolvare sau reconciliere
prin încurajarea schimbului de informaie care ulterior poate servi ca baz a negocierii.
4. În faza discuiilor percepiile sunt corecte, hotrîrea de a negocia este stabil, iar prile
cred în posibilitatea unor cîtiguri comune. Cînd este necesar, tera parte poate ajuta prile
s gseasc o soluie cîtig-cîtig.

Exprimarea violenei i agresivitii este apt de influen social, ceea ce ne oblig s lum
msuri în acest sens, începînd cu restricionarea cantitii i intensitii violenei în media de
divertisment, i terminînd cu formarea prinilor, poliitilor, personalului didactic,
psihologilor, medicilor i politicienilor ca modele de rezolvitori de conflicte prin cooperare
pacifist.

2.4. Managementul imaginii

2.4.1. Definiri conceptuale

Imaginea (engl. “face”, în traducere ad litteram “fa”) este un concept relaional care
înseamn imagine social, public (prestigiu, demnitate, stim de sine). Antonimul imaginii,
prin definiie cu valoare pozitiv, este umilirea.
Individul îi simte ameninat imaginea cînd percepe :
 umilirea public,
 dispreul,
 intimidarea nejustificat,
 primirii unei insulte,
 îngâmfarea generat de statutul înalt
 oferte despreuitoare.
 o ofert refuzat de cellalt
 primirea de observaii depreciative la adresa statutului su
 c este forat s renune la o valoare pe care o preuiete
 c face o concesie care mai tîrziu ar putea fi socotit “inutil”
 c nu a reuit s-i ating scopurile
 c îi este relevat incapacitatea personal
 periclitarea unei relaii valoroase.

Prima definire a imaginii era propus în 1955 de E. Goffman: imaginea este o “valoare social
pozitiv pe care o persoan o pretinde efectiv din prisma rolului sau caracterizrii pe care i-o
asum, pe durata întâlnirilor cu ceilali, care consimt sau accept caracterizarea.” (Goffman,
apud Yarn, 1999, p. 175). Imaginile sunt faete ale identitilor culturale i individuale, care
alctuiesc imaginea public a unui individ sau grup, pe care societatea le percepe i le
evalueaz pe baza normelor i valorilor sociale.

57
Mai tîrziu, în 1969, acelai Goffman a introdus în limbajul psihologiei sociale conceptul de
face work, mai greu de tradus în limba român, dar care are semnificaia de preocupare pentru
propria imagine, de meninere a imaginii dorite în ochii celorlali, prin tactici de salvare a
imaginii i tactici de restabilire a imaginii lezate sau pierdute.

Preocuparea cercettorilor pentru imagine a continuat s fie relativ activ graie interesului
pentru psihologia social, pentru conflict i negociere (Volkema, 1988; Schoenfield &
Schoenfield, 1988; Cohen, 1991; Wilson, 1992). În plus, pe fondul mondializrii vieii
economice i politice s-a simit nevoia cunoaterii particularitilor culturale ale partenerilor
internaionali, care le-a modelat stilul de negociere. Astfel, a aprut teoria negocierii
imaginii, formulat de Stella Ting-Toomey în 1985 i actualizat în 2005. Teoria explic
diferenele culturale în managementul conflictului i în comunicare, în general i
demonstreaz c meninerea imaginii proprii i a celuilalt asigur succesul în negociere, dei
nu în toate culturile imaginea este la fel de important.

2.4.2. Teoria negocierii imaginii

Teoria negocierii imaginii, formulat de Stella Tong-Toomey, demonstreaz c rdcinile

conflictului se afl în managementul identitii la nivel individual i cultural. Ea preia
conceptele de cultur cu context-sczut i cultur cu context-ridicat, pe care le inetgreaz în
propria teorie.

2.4.2.1. Culturi cu context-sczut i culturi cu context-ridicat

Mediul cultural asociat stilului de negociere a imaginii poate fi de dou tipuri: cu context-
sczut i cu context-ridicat (Cohen, 1991). Se apreciaz c aproximativ o treime din populaia
globului triete în culturi cu context-sczut, numite i individualiste, pentru c individul
prevaleaz asupra grupului, i trei treimi în culturi cu context-ridicat, numite i colectiviste,
pentru c grupul, comunitatea sunt mai importante decît individul.

În general SUA i alte culturi occidentale sunt considerate culturi cu context-sczut. Aceasta
înseamn c stilul de comunicare verbal este cel mai adesea direct i preocuparea pentru
indiciile nonverbale pentru a te înelege cu cellalt este sczut. Esena societii cu context-
sczut const în credina în libertatea individului, de unde termenul de societi
“individualiste”.
În aceste societi drepturile individuale sunt mai importante decît datoria oarb fa
de familie, clan, grup etnic sau naiune. “Egalitatea este etica dominant în societate i
politic. Statutul este dobîndit, nu înnscut…” i “contractul, nu cutuma prescrie obligaia
individului într-o tranzacie” (Cohen, 1991). Din punct de vedere moral, ceea ce conteaz este
vina individual, personal. Dac cineva comite o greal social ca adult, în cele mai multe
cazuri nu ruinea grupului este implicat, ci doar ruinea personal i (se sper), dorina de a
îndrepta rul prin scuze sincere. Conflictele sunt vzute ca parte natural a vieii: oamenii le
rezolv i îi vd de treab. În lumina celor de mai sus, problemele de imagine în culturile 
context-sczut nu sunt atît de importante ca în societile colectiviste.
Pentru un vorbitor din societatea cu context-sczut nu este nicio ofens cînd întilnete
o contradicie, iar comunicarea este mai puin atent supravegheat decît în culturile
colectiviste, unde umilirea trebuie evitat cu orice pre.
Un alt criteriu pentru diferenierea culturilor este distana de putere între membrii societii.
Aceasta poate fi mic sau mare. O cultur cu distana mic a puterii crede c autoritatea este

58
dobîndit, puterea este distribuit în mod egal i opiniile fiecruia conteaz. Individul este
înalt valorizat. Aceasta este cultura cu context-sczut. În culturile cu distan mare a puterii
autoritatea este motenit, puterea este de sus în jos, iar eful este infailibil. Aceasta este
cultura cu context-ridicat.
Culturile cu context-ridicat sunt cele asiatice Koreea, China, Japonia, rile din Orientul
Mijlociu ca Iranul sau Irakul i rile latino-americane. Aceste culturi mai sunt numite
colectiviste sau interdependente. Deseori aceste societi sunt ierarhice i tradiionaliste, iar
conceptele de ruine i onoare sunt mult mai importante decît în societile low-context.
Însui termenul de imagine îi are originea în cultura asiatic, unde dezvoltarea i
mentinerea poziiei i imaginii pozitive în cadrul grupului are o mare valoare. Imaginea joac
un rol important în stabilitatea social iar pierderea acesteia poate provoca o ruptur social
grav. Chiar i azi este o trstur proeminent a culturilor japonez i chinez în care au fost
dezvoltate mecanisme elaborate pentru a proteja nu numai pentru meninerea imaginii proprii,
ci i a imaginii altora (Cohen, 1991, p. 24).
In culturile cu context-ridicat, armonia de grup este de importan suprem. Oamenilor
din aceste culturi nu le place confruntarea direct i de regul evit s spun un “Nu” explicit.
Evaziunea i neclaritatea sunt preferate, pentru a pstra aparenele plcute. Simplul fapt de a
nu fi ajuns la un acord cu alt persoan sau grup, dac acesta era scopul, poate produce
pierderea imaginii. A fi umilit sau a pierde imaginea în faa unui grup poate fi mai ru decît
moartea, în unele cazuri.
Comarul unui negociator cu context-înalt este pierderea imaginii. El va face totul
pentru a evita eecul în obinerea acordului. Fiecare cuvînt este cu grij ales i se ofer multe
expresii ale respectului i curtoaziei. Acum devin importante tonul, exprimarea i limbajul
trupului. De exemplu, un negociator dintr-o societate low-context are dificulti în a
recunoate un “NU” cînd un negociator high-context exprim o form afirmativ vag i nu la
obiect.
Diferena crucial dintre cele dou culturi este c în culturile cu context-ridicat se dorete în primul
rînd repararea sau construirea de relaii, pe cînd în culturile cu context-sczut se dorete problem-
solving-ul i apoi s se mearg mai departe.

Activitatea independent nr. 22

Analizai societatea noastr, româneasc, prin prisma conceptelor de cultur cu context-sczut
i cultur cu context-ridicat.

2.4.2.2. Meninerea imaginii

Teoria negocierii imaginii mai arat c în timpul negocierii au loc simultan dou procese de
imagine: comportamente de periclitare (ameninare) a imaginii i de preuire (respectare) a
imaginii.
Prin meninerea imaginii autoarea teoriei înelege “dorina de a proiecta o imagine de for i
competen, sau invers, de a evita proiectarea incompetenei, slbiciunii sau prostiei”.

Meninerea (managementul) imaginii

Procese de ameninarea imaginii Procese de respectarea imaginii

Acte de restaurarea Acte de salvarea Acte de oferirea Acte de afirmare

imaginii imaginii imaginii asertiv a imaginii

59
Comportamentele de periclitare (ameninare) a imaginii conin salvarea imaginii i
restaurarea imaginii, una preventiv, cealalt retroactiv, urmînd unei situaii în care
imaginea a fost afectat. Ambele in de preocuparea pentru propria imagine. În negociere,
îns, trebuie s se aib în vedere reciprocitatea ambelor categorii de procese, în sensul
concentrrii i pe imaginea celuilalt.

Exemplu. În criza cubanez a rachetelor, cei doi efi de state, Kennedy i Hruciov, au reuit
s-i salveze imaginea reciproc. Kennedy chiar a notat, în memoriile sale despre cele apte
lecii învate cu acel prilej, c a asea consta în “a nu-i umili oponentul”, ceea ce constituie
un aspect esenial al imaginii.

Procesele de respectare /preuire a imaginii au dou componente:

1. una sau ambele pri simt c cellalt îl respect;
2. concesiile sunt percepute de ambele pri ca echitabile i nimeni nu se simte exploatat
de cellalt.
Cînd una din pri întreprinde aciuni cu intenia clar de a respecta imaginea celuilalt, acest
comportament se numete oferire /acordare-de imagine. Cînd cineva îi afirm nevoile i
dorinele într-o manier plin de respect i cu preocuparea reciproc pentru imaginea celuilalt,
acesta se numete comportament de afirmare asertiv a imaginii.

2.4.3. Importana imaginii în conflict

Grija pentru meninerea imaginii este permanent, ea face parte din viaa noastr. Agentul
managementului imaginii poate fi individul, grupul, sau comunitatea. Activitile de
meninerea imaginii se declaneaz spontan, atît în interaciunile în care individul este parte
direct implicat, cît i în situaiile în care individul este ter parte; totui, în ambele situaii
putem s-l considerm “negociator”. În preocuparea pentru protejarea imaginii persoana poate
fi centrat pe sine, pe cellalt, sau pe ambii. Ea este prezent la toi indivizii umani, îns
mediul cultural (valori, credine, obiceiuri) creeaz mari diferene atît în privina preocuprii
pentru imagine, cît i a centrrii pe respectarea propriei imagini sau /i a celuilalt.

In conflict problemele de imagine sunt ridicate când indivizii simt c imaginea lor este
ameninat, i anume când evenimente, aciuni sau declaraii genereaz dubii sau au
potenialul de a discredita o identitate dorit cum ar fi capacitatea, puterea, reputaia, statutul,
etc. în ochii altora semnificativi. Pe msur ce conflictului escaladeaz, este puin probabil ca
indivizii s accepte sau s menin revendicrile celeilalte pri referitoare la imagine, în
schimb i-o consolideaz pe a lor proprie. Cu alte cuvinte, este puin probabil s mai acorde
respectul ateptat de cellalt (prin acte de acordare /oferire de imagine), fiind mai preocupat
s-i menin propria imagine, ceea ce agraveaz conflictul. Procesul intr în «spirala
conflictului» i, dup cum se tie, în unele situaii protejarea împotriva pierderii imaginii
devine atît de important, încît trece în umbr scopurile tangibile ale negocierii i genereaz
conflicte intense (Rosenberg, 2004).

Rspunsurile la ameninarea imaginii sunt la dou niveluri : afectiv i cognitiv. Afectiv,

ameninarea imaginii produce emoii negative de diferite grade de intensitate. Cognitiv,
individul evalueaz msura în care ameninare se abate de la normele culturale de
coportament, iar gradul acestei abateri va condiiona coportamentele de meninere a imaginii,

60
care pot fi de restaurare a imaginii (cu caracter retroactiv) sau de salvare a imaginii (cu
caracter preventiv).

Stella Ting-Toomey, autoarea teoriei negocierii imaginii, explic modul i condiiile în care
ameninarea imaginii poate împinge un individ în conflict. Un negociator îi simte imaginea
ameninat dac: în cultura respectiv meninerea imaginii este important, subiectul
conflictului este important, distana de putere fa de oponent este mare, prile se percep ca
membri outgroup (din afara grupului). Într-o cultur individualist fora cu care se angajeaz
individul în conflict este direct proporional cu percepia ameninrii imaginii. Într-o cultur
colectivist, unde este important preocuparea reciproc de imaginea celuilalt, este mai
probabil s fie evitat conflictul, pentru ca tensiunea s se risipeasc.

În conflict managementul imaginii se realizeaz înainte (caracter preventiv), în timpul i dup

(caracter restaurativ, reparator) episodul conflictual.
a. Strategiile preventive conin acordarea încrederii, apelul la suspendarea evalurii, ante-
dezvluirea, ante-scuzele, delimitrile i refuzul propriei responsabiliti -culturile
colectiviste au tendina s utilizeze mai multe strategii preventive decît cele individualiste.
b. Pe de alt parte, actele reparatorii pentru imaginea pierdut sau lezat cuprind eschivrile,
justificrile, agresiunea direct, umorul, remedierea fizic, agresivitatea pasiv, evitarea i
scuzele - culturile individualiste au tendina s utilizeze mai multe strategii reparatorii
decît cele colectiviste.
Persoanele din culturile colectiviste prefer ca stiluri de abordare a conflictului evitarea
(eludarea problemei, situaiei i prii adverse, pentru a proteja interesele ambilor membri în
vederea meninerii imaginii) i “obligarea” (care const într-o preocupare ridicat pentru
ineteresele celuilalt în defavoarea interesului propriu, una din pri renunînd în favoarea
celeilalte). În primul caz rezultatul este pierdere-pierdere, în cel de al doilea este cîtig-
pierdere.

61
 








8. Teoria conflictului
9. Micro-teoriile conflictului
2.1. Teoriile etologice
2.2. Teoriile instinctuale sau înnscute ale agresiunii
2.3. Teoria frustrare-agresiune
2.4. Teoria învrii sociale
2.5. Teoria identitii sociale
10. Macro-teoriile conflictului
3.1. Teoriile clasice
3.2. Teoria deciziei i teoria jocului
 
4.1. Descrierea teoriei
4.2. Conceptele teoriei sistemelor inamice
 
 
 
 
 
 
 
 
 
12. Teoria trebuinelor umane
13. Teoria rezolvrii conflictului a lui Burton
14. Rezolvarea conflictului: dubla diplomaie («diplomaia secundar»)

28
Pentru acest capitol am folosit, cu foarte uoare modificri, “Capitolul III: Cadrul teoretic pentru rezolvarea
conflictului” din Cunningham, William G. Jr., 1998. Conflict Theory and Conflict in Northern Ireland, A thesis
submitted in complete fulfilment of the requirements for the degree of Master of Literature in Political Studies,
The University of Auckland, 1998, CAIN Web Service (Conflict Archive on the INternet).
http://cain.ulst.ac.uk/conflict/cunningham.htm#intro#intro

62
 

Obiectivul acestui capitol este de a descoperi teme i coli care se ocup cu studiul
teoriei conflictului. Pentru început simim nevoia s formulm câteva observaii. În primul
rând exist un volum mare de literatur despre natura i teoria conflictului, mai ales cu privire
la pregtirile militare. În la doilea rând, lipsete consensul între concepiile contemporane i
cele istorice privind conflictul uman. În al treilea rînd, teoreticienii tiinelor politice sunt
divizai în eforturile lor de cutare a unei paradigme dominante.
Prima dihotomie de care ne vom ocupa se refer la natura conflictului. Dougherty i
Pfaltzgraff schieaz problema în felul urmtor: "Savanii sociali sunt divizai pe întrebarea
dac conflictul social ar trebui privit precum ceva raional, constructiv i funcional pe plan
social, sau ceva iraional, patologic i disfuncional pe plan social." Aceasta are consecine
importante, în mod special pentru rezolvarea conflictului. Exist, de asemenea, o polaritate
semnificativ în rîndul abordrilor teoretice: pe de o parte exist abordarea clasic, pe de alt
partea abordarea comportamentist. Abordarea clasic se focalizeaz pe nivelul
macroanalizei. Ea este în primul rând axat pe interaciunea dintre grupuri. Aceste grupuri pot
fi divizate în funcie de mai multe clivaje diferite: naional, insituional, etnic, de clas i
ideologic, pentru a denumi doar cîteva. Teoreticianul clasic este preocupat de interaciunea
dintre grupuri la nivelul contientului. Behavioristul este focalizat pe nivelul micro, iar
unitatea de msur este mai degrab individul, decît grupul. Subcontientul este examinat de
ctre behaviorist pentru a înelege factorii motivaionali nedeclarai. Dougherty i Pfaltzgraff
ilustreazã diferitele metodologii de cercetare:
• Primii (behavioritii) prefer s izoleze câteva variabile i s analizeze multe cazuri
atunci cînd determin relaia dintre variabile.
• Tradiionalii (clasicii), în schimb, doresc adesea s examineze toate variabilele care ar
putea duce la rezolvarea unui singur caz.
Conflictul cauzeaz interaciunea la un nivel mai intens decît competiia. Dei, dup
cum observ Schelling, conflictul, competiia, i colaborarea sunt inerent interdependente,
conflictul apare când scopurile, obiectivele, nevoile sau valorile grupurilor aflate în competiie
se ciocnesc , iar rezultatul este violena, dei nu este deloc necesar.



Printre presupunerile cele mai importante ale colii behavioriste29 sunt credinele c
sursele rzboiului rezid în natura uman i comportamentul uman i c exist o relaie
importantã între conflictul interpersonal i conflictul care transgreseaz ordinea social.
coala behaviorist crede în ipoteza centralitii stimul-rspuns. Aceast coal caut s
stabileasc dac oamenii posed caracteristici biologice sau psihologice care ne predispun la
agresiune i conflict. Ei caut, de asemenea, s exploreze relaia între individ i existena lui în
mediul înconjurtor. Ei doresc s extrapoleze, într-un mod inductiv, variabilele specifice
conflictului interpersonal la generalizrile privind conflictul interpersonal i internaional.
Printre cele mai relevante micro teorii pe care le vom trece în revist sunt: comportarea
animalelor, teoriile instinctuale sau înnscute ale agresiunii, teoria frustrare-agresiune, teoria
învrii sociale i teoria identitii sociale.

2.1. Teoriile etologice

29
Behaviorismul studiaz omul prin comportamentele sale observabile, ea este psihologia stimul-rspuns, care
neglijeaz procesele psihice interne.

63
Biologii i psihologii behavioriti au folosit comportarea animalelor sau studii de etologie
pentru a ilustra posibile idei privind comportarea uman. Oamenii ignor adesea faptul c noi
suntem parte a regnului animal. Oricum, ar trebui s fim precaui i s nu transferm în mod
direct concluziile despre comportamentul animal, la om. Atît comportamentul uman, cît i cel
animal sunt fenomene complexe care implic factori de motivare ca "teritorialitatea,
dominana, sexualitatea i supravieuirea”. Când se folosete metoda studiilor asupra
animalelor, variabila independentã care se studiaz este agresiunea. O'Connell schieaz
parametrii conflictului uman sugerând c oamenii se angajeaz atît în conflicte predatorii, cît
i intraspecifice. Pe de alt parte, este neobinuit dar nu necunoscut pentru animale s
îmbrieze o gam atît de larg de agresiune; ceea ce separ fiinele umane de restul regnului
animal este motivaia.

Rzboaile organizate au constituit parte a naturii cu mult timp înainte de a aprea omul pe
pmânt. Rapacitatea coordonat i inteniile plitice evidente cu care anumite insecte sociale
organizeaz agresiunea demonstreaz c, din punct de vedere al comportamentului, nu exist
nimic exclusiv uman în a te înscrie într-o armat îi a lupta ca parte a acesteia... i totui,
diferena cheie const în motivaie. Furnicile rzboinice poart rzboiul pentru c genele le cer
s-l poarte. Pe pe de alt parte, omul a inventat propria versiune a fenomenului; acesta este un
instrument cultural, un produs al imaginaiei sale.
Aa cum comenteaz O'Connell, omul se angajeaz într-o larg diversitate de
conflicte. Acest larg evantai este completat de o multitudine de factori motivaionali care îl
oblig s facã astfel. Un alt element definitoriu al conflictului uman este aspectul material.
Aa cum sugereaz O'Connell "Doar odat cu apariia agriculturii, iar mai târziu a politicii,
rzboiul a devenit parte a experienei umane. Atunci a fost ceva de furat, iar guvernul a
asigurat hoia". Dei studiile despre comportamentul animalelor au aruncat ceva lumin
asupra comportamentului uman, ele ofer numai direcii de investigaie i nu o explicaie
asupra complexitii conflictului uman. Dei studiul ofer un punct de plecare bun, analiza
arat c comportamentul uman devine mai complex decât comportamentul uman.

2.2. Teoriile instinctuale sau înnscute ale agresiunii

Psihologii mai vechi au postulat adesea ideea c a existat un instinct înnscut sau biologic care
ar predispune oamenii spre agresiune. Aceasta duce la formularea teoriilor instinctuale ale
agresiunii. Aceast teorie a combinat elementele studiilor psihologice timpurii ('’instinctul
morii’' al lui Freud, de exemplu) i teoriile sociale darwiniste privind lupta pentru
supravieuire. Aceast teorie a fost ulterior discreditat de biologi, care nu au crezut c exist
un asemenea mecanism.

În Sevilia, Spania, în 1986 un grup de savani s-au întâlnit s exploreze cauzele agresiunii
umane. John E. Mack explic rezultatele Declaraiei despre Violen din Sevilla:
În Declaraia de la Sevilla semnatarii, grup care a inclus psihologi, neurologi,
geneticieni, antropologi i cercetori din tiinele politice, au declarat c nu exist nicio baz
tiinific pentru a considera fiina uman drept animal cu agresivitate înnscut, inevitabil
înclinae spre rzboi datorit naturii biologice. Mai degrab, au spus ei, rzboiul este un
rezultat al socializrii i condiionrii, un fenomen al organizrii umane, planificrii,
procesrii informaiilor care acioneaz asupra potenialitilor emoionale i motivaionale. Pe
scurt, Declaraia de la Sevilla afirm faptul c noi dispunem de posibilitatea deciziilor i c
este posibil un nou gen de responsabilitate în managementul vieii de grup.
Semnificaia Declaraiei de la Sevilla const în implicaiile asupra explicaiei,
gestiunii i rezolvrii conflictului uman. Declaraia de la Sevilla a atins miezul uneia din

64
dezbaterile centrale din cadrul cercetrii teoriei conflictului : rdcinile conflictului uman
trebuie cutate în natura uman (genetic) sau în educaie (mediu. «nurture»). Savanii din
Sevilla s-au situat cu fermitate de partea mediului. Oricum, aa cum ilustreaz descoperirle
genetice recente (harta genelor, de exemplu) dezbaterea este departe de a se sfîri.

Activitatea independent nr. 23

Exprimai-v opiunea fa de una din teoriile de mai sus ale agresiunii: etologic i
instinctual / înnscut. În acest sens, invocai un caz concret din experiena dumneavoastr.

2.3. Teoria frustrare-agresiune

Ca i majoritatea teoriilor de pionierat, teoriile ereditariate au dat la iveal mai multe

teorii sofisticate i tiinifice. O dezvoltare important a acestei activiti a fost evoluia teoriei
frustrare-agresiune. Presupunerea de baz a teoriei frustrare-agresiune este aceea c orice
agresiune, fie ea interpersonal sau internaional, îi are cauzele profunde în frustrarea unuia
sau mai multor actori datorit neatingerii scopului. Cu alte cuvinte, conflictul poate emerge
din neîndeplinirea obiectivelor personale sau de grup i din frustrarea rezultat. Întrucît
cererea nevoilor de baz depete întotdeauna posibilitile de a fi satisfcute, orice conflict
uman poate fi explicat de eecul de a obine ceea ce îi este necesar omului. Teoria frustrare-
agresiune se sprijinã pe modelul stimul-rspuns. Întrebrile pe care aceast teorie le ridic:
orice frustrare duce automat la agresiune i orice agresiune i conflict pot fi explicate printr-o
frustrare catalizatoare? Aceste întrebri, ca i problema unei legturi cauzale cu agresiunea, cît
i alte certitudini privind comportamentul uman au dus la discreditarea teoriei frustrare-
agresiune i, în consecin, la dezvoltarea teoriilor învrii sociale i identitii sociale.

2.4. Teoria învrii sociale

Teoria aceasta se bazeaz pe ipoteza c agresiunea nu este înnscut sau instinctual, ci

învat prin procesul de socializare. Aceast ipotez este susinut de Declaraia de la
Sevilla. Individul dobîndete atribute agresive deoarece ele se înva acas, la coal i prin
interaciunea sa cu mediul uman, în general. Interaciunea în societate ajut la dirijarea i
focalizarea agresiunii stocate asupra dumanilor. Acesta este un concept important, în mod
particular când conflictul este etno-naional sau sectarist. Teoreticienii învrii sociale au
încercat s îneleag relaiile individului cu mediul su i modul în care se raporteaz
învarea la agresivitatea de grup. Socializarea într-un mediu violent precum Belfastul de Vest
are efecte negative asupra dezvoltrii în copilrie. Acest fapt este precursorul unui
comportament agresiv i anti-social la adolesceni i la adulii tineri. Copiii care cresc
privindu-i prinii sau vecinii când sunt înhai de poliie, armat sau ,,alt’’ comunitate
devin uneori o bomb de petrol printre tineri. Aceast agresivitate poate escalada atunci când
nu exist control asupra ei sau este încurajat.

2.5. Teoria identitii sociale (Social Identity Theory - SIT)

Teoria SIT a fost dezvoltat de psihologul Henri Tajfel i ne ofer înelegerea

conflictului din Irlanda de Nord. Ed Cairns, un psiholog de la Universitatea din Ulster, a
consemnat importana acestei teorii: ,,Ceea este specific i important la teoria identitii
sociale este c se bazeaz pe procese psihologice normale, care opereaz în toate
circumstanele, nu doar în condiiile conflictului între grupuri.’’ Noi ne crem identitile
noastre sociale în scopul simplificrii realaiilor noastre externe. În alt ordine de idei, exist o

65
nevoie uman pentru stima de sine i auto-preuire, pe care noi o transferm propriilor noastre
grupuri. De asemenea, ne ordonm mediul prin comparaia social dintre grupuri. Conceptul
de ingroup i outgroup este important în cadrul acestei analize.
Cairns explic i alt concept important din teoria identitii sociale: teoria identitii
sociale i-a ajutat pe psihologii sociali cel puin s recunoasc c indivizii dintr-un grup sunt
diferii la nivel i c datorit acestor diferene apar forme de aciune în grup.... Cu alte
cuvinte, ceea ce teoria identitii sociale a realizat este c a descris un proces care plaseaz
individul în grup i în acelai timp, plaseaz grupul în individ.

Fr îndoial, relaiile de grup reprezint cauza problemelor în Irlanda de Nord. În miezul
problemei se afl relaiile dintre comunitile minoritar i majoritar.
Tajfel schieazã importana stabilitii i legitimitii cu privire la relaiile de grup majoritate -
minoritate: Un sistem instabil în privina diviziunii în majoritari i minoritari va avea mai
multe anse s fie perceput ca nelegitim, i invers, un sistem perceput ca nelegitim va conine
smîna instabilitii. Tocmai interaciunea dintre instabilitatea perceput i nelegitimitatea
sistemului de entiti diferite ar putea deveni un ingredient puternic al tranziiei de la
acceptarea de ctre minoritate a statu quo-ului, la respingerea lui.

Prin urmare, grupurile plaseaz importana legitimitii percepute în mediul lor social.
Legitimitatea este un concept important pentru Irlanda de Nord, fiindc naionalitii nu percep
statul ca fiind legitim. Aa cum Tajfel observ: ilegimitatea perceput a unei relaii
intergrupale este astfel pîrghia social i psihologic acceptat i acceptabil pentru
aciunea social i schimbarea social în comportamentul intergrupal.... În cazul grupurilor
care sunt „inferioare”, funcia de pîrghie este îndeplinit de nelegitimitatea perceput a
rezultatelor comparrii intergrupale; în cazul grupurilor „inferioare” care sunt deja în
procesul de schimbare, este legitimarea noii lor imagini comparative; în cazul grupurilor
„superioare” este legitimarea încercrilor de a perpetua statu quo-ul distinctivitii valorilor,
ori de cîte ori acesta este perceput ca fiind sub ameninare.

Rezumat
Teoriile comportamentiste sau microteoriile se sprijin pe observaiile indiviului în mediul
su. Ele analizeazã mintea subcontient pentru a stabili variabilele motivaionale. Teoriile
behavioriste s-au dezvoltat din studiile pe animale i compararea cu comportamentul uman,
ajungându-se la teorii mai sofisticate care examineaz relaia dintre individ i identitãile sale de grup.
În timp ce behaviorismul accept înc centralitatea relaiei stimul-rspuns care se afl in centrul
ipotezelor, ele au ajuns la crearea de modele complexe de comportament uman ca de exemplu
învarea social i teoriile identitii sociale. Teoria identitii sociale introduce concepte
importante, care creeaz o puncte de legtur între comportamentul individual i cel de grup. Ea
arunc, de asemenea, o lumin asupra relaiilor de grup majoritate-minoritate. Dezbaterea privind
ereditate vs. mediu înc continu. Oamenii de tiin din Sevilla au concluzionat c mediul este cel mai
important; astfel, oamenii pot controla i schimba ei înii sistemele sociale i relaiile dintre ei. Acest
lucru este predictiv pentru gsirea de soluii la conflictele endemice. În consecin, procesul de
socializare, comparaiile de grup, percepiile i identitile pozitive sunt concepte importante pentru
rezolvarea conflictului.
Micro teoriile au adugat o dimensiune important la înelegerea conflictului. Ele pun situaiile
complexe în modele operaionale care se preteaz la analizele empirice. Ele sunt un lucru folositor în
încercarea noastrã de a impune o anumit obiectivitate unor situaii specifice. Decât s atepte
rezolvarea dezbaterii ereditate-mediu, dac într-adevr acest lucru poate fi posibil, este de preferat s
se combine ambele abordri, pentru a dezvolta un model explicativ sofisticat. Socializarea este un
concept important, la fel ca i comparaiile de grup, sinele pozitiv i identitile de grup i
nelegitimitatea perceput de comunitile minoritare. Odat ce chestiunile sunt înelese, devin posibile
explicaiile comportamentului agresiv. Oricît de profund ar fi analiza noastr empiric asupra analizei
empirice la nivel micro, ea tot nu reuete s ia în considerare toate variabilele i atributele
conflictului, în special la nivelul contientului. Aici într în joc macroteoria. Pentru a acoperi terenul
contient ne vom orienta în cele ce urmeaz asupra macroteoriilor conflictului.

66
 

3.1. Teoriile clasice

Macro-teoria se concentreaz pe interaciunea dintre grupuri, în mod special la nivelul

contient. Înc de timpuriu, teoreticienii politici, de la Thucidide i Sun Tsu la Machiavelli i
von Clausewitz, s-au concentrat pe putere. Folosirea i exercitarea puterii este un concept
central al macro teoriei conflictului. Macro-teoreticienii ar consimii faptul c puterea are mai
multe forme: economic, politic, militar, chiar i cultural. Ideea comun a macro-teoriilor
sau a celor clasice este aceea ca radacinile adinci ale conflictului deriv din competiia de grup
i urmãrirea puterii i resurselor. Aceste presupuneri opereaz la nivelul factorilor
motivationali contieni, intr-o lume orientata spre material. Teoria clasic se centreaz mai
degrab pe observaiile asupra fenomenului de grup din evenimente singulare, pentru a studia
problema in profunzime si pentru a determina importana i relaiile a mai multe variabile,
decât sa studieze citeva variabile pe mai multe cazuri. Metodologiile predominante folosite
sunt abordarea istorica si studiul de caz.
În secolul al XIX-lea Europa post-napoleoniana era preocupata de echilibrul (balanta)
puterii. Acest concept a fost întrebuinat de Metternich la Concertul Europei. În timp ce
izbucnirea primului rzboi mondial a distrus aceast teorie, ideile sale urmau sa fie aplicate in
teoria descurajarii prin rzboiul rece. Teoria descurajarii (preventiva) se sprijin pe
presupunerea c un echilibru al terorii datorat arsenalurilor nucleare ale superputerilor va
preveni conflictul. Teoria descurajarii a deschis calea mai multor teorii sofisticate, cum ar fi
adoptarea deciziei si teoria jocurilor.

3.2. Teoria deciziei i teoria jocului

Luarea deciziei i teoria jocului îi au originile în modelul actorului raional al

secolului al XX-lea. Modelul actorului raional a fost dezvoltat de economiti pentru a explica
comportamentul economic uman. El presupune ca oamenii fac alegerile i iau deciziile pe o
baza fondat pe alegeri in cunostinta de cauza si pe cântrirea oportunitatilor. Teoria jocului
se sprijin pe modelul actorului raional prin accea cã se bazeazã pe credinta existentei unui
proces rational de adoptare a deciziei, care este fundamental pentru angajarea în conflictul
uman.
Thomas Schelling porneste de la acest model pentru a dezvolta o sofisticata teorie a
jocului. Modelul de joc al lui Schelling include comunicarea, negocierea, informarea i
introduce importana iraionalitii in gindirea strategica. Una dintre cele mai multe
importante contribuii ale lui Schelling este ipoteza sa despre interdependena conflictului,
competiiei i colaborarea dintre actori. În fiecare incident al conflictului exist elemente de
colaborare; de asemenea, angajamentele de cooperare, care adesea dau nastere unui element
de conflict. Aceast notiune a devenit un element important în înelegerea conflictului.
Schelling folosete teoria jocului ca o încercare pentru a respinge complexitile relaiilor între
grupuri folosind jocul pentru a ilustra situaii analoge. El folosete trei tipuri de jocuri: de
ans, de îndemânare i strategic, pentru a ilustra corolarele spre relaiile internaionale - atit
cooperative i cît si conflictuale.

Rezumat
În timp ce teoriile comportamentale examineazã subcontientul individual, teoriile clasice se
concetreaz pe interaciunea contientã dintre grupuri. Teoria clasicã s-a ocupat adesea cu exerciiul

67
puterii i folosirea de forei în relaiile intergrupale. În timp ce teoria clasicã este folositoare în
explicarea aciunilor i evenimentelor, ea nu rãspunde la întrebãrile despre factorii motivationali
subcontieni.
Dac micro i macro teoriile de pina acum nu sunt suficiente pentru a explica conflictul în
Irlanda de Nord, atunci cãutarea pentru un model nou ar trebui s înceap cu o fuziune sau o sintezã a
micro i macro teoriilor. O încercare pentru a face acest lucru este evidentã odat cu dezvoltarea unor
teorii ca Teoria sistemelor inamice (EST), Teoria trebuinelor umane (HNT) i Teoria rezolvrii
conflictului a lui John Burton (CRT). Aceste teorii vor fi introduse i examinate în sectiunile
urmãtoare.



4.1. Descrierea teoriei

Teoria sistemelor inamice a fost dezvoltata ca sã ajute în explicarea conflictului

insolubil i a fost folosit sã explice rzboiul rece în anii ‘90, înaintea prãbuirii Uniunii
Sovietice. Este o fuziune a teoriei dezvoltarii si a teoriei relatiilor internationale. Aceast
teorie prezintã nite conceptualizari importante cu ajutorul crora sã se creeze un model
sofisticat explicativ pentru conflict.
Teoria sistemelor inamice (EST) a fost dezvoltat spre sfâritul anilor 1980 de un grup
de psihiatri i practicanti în relaiile internaionale (fosti membri in Consiliul American de
Securitate Naionala i in Departamentul de Stat al Statelor Unite), ca un model pentru a
explica complexitãile comportamentului de grup, în special cu privire la relaiile de grup
antagoniste. Esena teoriei sistemelor inamice o reprezint ipoteza ca oamenii au o nevoie
psihologica adinc inradacinata de a dihotomiza si de a stabili dumani i aliai. Acest fenomen
se petrece atit la nivel individual, cit si de grup. Aceasta este o nevoie incontientã care
hrãnete relaiile contiente, în special în viata noastra de grup. Acest lucru este important în
special cu privire la formarea identitãilor i comportamentului de grup etnic i naional.

Identificarea cu aceste grupuri etnice sau naionale determinã în mare mãsurã modul în care
relaionm cu oamenii din ingroup i outgroup. Modul in care masele din interiorul fiecarui
grup se percep pe ele insele si isi percep relatiile cu grupurile cu care sunt asociate contribuie
la determinarea modului de relationare, bazat pe cooperare, sau competitie, sau conflict. Acest
fapt este de asemenea determinat de relaiile anterioare, istorice, între aceste grupuri. În
concluzie, teoria combin conceptele din psihologia individuala i de grup, cit si din teoria
relaiilor internaonale. Aa cum explic i Vamik Volkan:

Aceasta abordare specifica necesitã examinarea în profunzime a modului in care mintea

umanã este reflectatã în procesul de luare a deciziei de un grup mare. Ea exploreazã
urmtorul fenomen: nevoia psihologicã de a avea dumani i aliai; împletirea sentimentului
de sine însui al individuluii si a identitatii de grup, cu conceptele de etnicitate i naionalitate;
i modurile în care rãzboaiele, cu toate planurile lor logistice, sunt in legatura cu impulsurile
incontiente si primitive ale omului. În termenii interaciunii între grupurile mari, majoritaea
dintre aceste procese sunt involuntare.
Astfel, teoria se bazeaz pe relaiile dintre interesele intrapersonale, dintre individ si
mediul sau, precum si pe interactiunile indivizilor în cadrul grupurilor i aciunile între acele
grupuri.

4.2. Conceptele teoriei sistemelor inamice

68
 Teoria sistemelor inamice opereaz cu urmtoarele concepte: identitate, etno-
naionalism, victimizare etnic, egoismul victimzirii, incapacitatea de a see jelui,
demonizarea, dezumanizarea, trauma aleas i experiena conversiei. În continuare vom
analiza aceste concepte.

A. Primul concept este acela de identitate. Oamenii se identificã pe ei înii ca indivizi i ca

membri ai grupurilor de indivizi. Aceste grupuri pot fi dobîndite la natere, ca rasa, sau prin
asociere în societate, ca de exemplu un grup de muncitori sau atlei.
Psihologii dezvoltarii au identificat nevoia umanã de dihotomizare. Noi ne organizm
pe noi înine i mediile noastre în grupuri de cite doi. De exemplu, noi facem deosebire între
eu si non eu; plcere - durere, bun - ru, corect - greit i aa mai departe. Aceastã nevoie
începe de la o vârstã foarte timpurie. Importana ei este cã noi tindem sã ataãm calitãile
,,bune” cu ce identificãm ca fiind “ale noastre” i tindem s asociem calitile “rele” cu acele
dinafara grupului. În consecinã, noi începem sã dezvoltãm un sim al noiunii noi i ei. Nu
facem doar deosebirea între grupuri, dar “noi” suntem percepui ca buni, virtuoi, superiori i
dezirabili, pe când “ei” sunt percepui ca ri, inferiori, plini de vicii i indezirabili. Pe masura
ce crestem si ne socializam, identitatea noastr se extinde pentru a cuprinde familiile noastre,
comunitãile noastre i grupurile noastre etnice i naionale. Asa se construiesc blocajele
incontiente de prejudecat i rasism.

Exist un concept asociat, cel al identitãii negative. Acest lucru apare când indivizii sufer de
stim de sine scazuta datorita lezrilor de tip narcisist. În loc s proiecteze imaginile negative
în afar, ele sunt pstrate pentru sine. Acest lucru are adesea drept rezultat faptul ca individul
care suferã din cauza identitii negative se îndreapt spre grupurile maladaptative, ca de
exemplu organizaiile criminale i teroriste, pentru a încerca sã-i recapete stima de sine
pierduta. Oamenii expui riscului identitatii negative se gsesc de obicei printre muncitorii cu
un statut cronic de someri (în special clasa muncitoare), cei fr studii sau cu studii minime
sau provenind din medii familiale dezmembrate sau abuzive.

B. Conceptul urmãtor este acela de etno-naionalism. Etno-naionalismul este identitatea

unui individ la grupul etnic sau national. În Irlanda de Nord exist dou grupuri etno-naionale
distincte i conflictuale. Emoiile asociate cu identitatea etnicã sunt de obicei foarte puternice.
Identitãile etnice sunt adesea vãzute ca identitãi de rudenie extinsa; acest lucru dã un
sentiment al “familiei” largite, care contribuie la sentimentul de apartenen. Aceast
organizare în grupuri etnice pune grupurile în competiie. Aceastã competiie poate sã fie ori
adaptativã, ca de exemplu Jocurile Olimpice, sau mal-adaptativa, ca de exemplu conflictele
anterioare din Iugoslavia, Liban, Sri Lanka i Irlanda de Nord. Grupurile cu identitate etno-
nationala joaca un rol central în Irlanda de Nord. Problema constitutionala capitala separa cele
doua grupuri de identitate aflate în conflict: irlandezii-nationalisti-catolici fa de englezii-din-
Ulster-unionisti-protestanti. Dei aceste grupuri nu sunt imuabile i monolitice, aa cum s-a
interpretat în trecut, ele rãmân relativ stabile i devin mai proeminente când stresul de grup
polarizeaz comunitãile. Când grupurile sunt sub stres politic, economic, ecologic, sau militar
ele pot deveni turbulente. Exist o tendinã de a lovi în grupurile din afar când exist
contextul pentru acest lucru. Problema centralã în eforturile pentru a înelege adversitatea între
grupurile etnice-naionale este amplasarea sursei urii sau a antagonismului. Sursa unei
asemenea dumãnii poate fi gasita adesea in nite animoziti cu caracter istoric. Animozitatea
istorica din Irlanda de Nord poate incepe în mare mãsurã cu Colonia din Ulster pentru catolici
i apariia Home Rule Movement si nationalismului catolic pentru protestani. Aceasta ne
conduce la conceptul urmãtor, victimizarea etnic.

69
C. Joseph V. Montville definete conceptul de victimizare etnic drept starea mintii etnice
atunci cind securitatea grupului propriu este distrusa de violent si agresiune. În plus, el
afirma ca acolo sunt trei elemente importante:
1. Experien: un eveniment cataclismic zdruncina din temelii grupul victima.
2. Violenã nejustificat; drepturile civile i umane sunt violate.
3. Atacul reprezintã pentru grupul victima o ameninare continuã i genereaz frica de
anihilare.
Toate aceste elemente coplesesc grupul victim. În funcie de circumstane, aceste grupuri
simt adesea c propria supravieuire este in pericol. Pentru unioniti, eruptiile violente ale
problemelor au semnalat un sfârit al controlului lor asupra Irlandei de Nord. Aceasta a întrit
,,mentalitatea de asediu’’ a protestantilor si ca atare proclamarea principiului ,,nu capitulam”.
Pentru naionaliti, Colonia de la Ulster, foametea, rzboiul anglo-irlandez i impartirea
ulterioara a Irlandei au creat percepii de victimizare etnic. Asta conduce la conceptul
urmator: egoismul victimizrii.

D. Egoismul victimizrii este definit de Hack in felul urmator: ,,incapacitatea unui grup etnic-
naional de a empatiza cu suferinele altui grup, ca rezultat direct al unor traume istorice”. Cu
alte cuvinte, grupurile vicitmizate nu vd dincolo de durerea si suferinta proprie. Aceste
grupuri nu îi asum responsablitatea pentru victimele create de propriile aciuni. Acesta este
un concept foarte important, in mod special deoarece încurajeaz o victim a terorismului s
devin teorist, resimtind o foarte slaba vinovatie cu privire la comiterea violenei. Acest
concept este important pentru a înelege conflictele din Irlanda de Nord i în Orientul
Mijlociu. Dup ce un grup a fost tratat greit, el nu simte nici o remucare în a comite acte de
violen împotriva altor grupuri. Un exemplu al acestui fapt poate fi ,,Vinerea sângeroas’’
din Irlanda de Nord. Pe 21 iulie 1972, IRA a pus 26 de maini capcan în Belfast, omorând 11
persoane i rnind 130. Acest lucru a fost realizat dup euarea tratativelor secrete între IRA i
Londra si a fost justificat ca o represalie la “Vinerea singeroasa”, cind trupele britanice au ucis
14 civili neinarmati (catolici), la Derry, pe 30 ianuarie 1972. IRA a folosit o atrocitate asupra
comunitii lor pentru a justifica atrocitile. Nu este greu s vezi cum violena ia amploare i
scap de sub control. Egoismul victimizrii parcurge un lung drum catre diferendele dintre
Israel i Palestina. Holocaustul este adesea folosit pentru a rationaliza politicile israeliene, în
special israelitilor li se pare ca statul lor ar fi in pericol.
Alt element al acestui concept este tema obisnuita printre grupurile de teroristi etnici
c pasivitatea asigur continuarea victimizarii. De aceea, pentru a preveni victimizarea
grupului, grupul sau elementele sale militante continua activitatile lor nejustificabile, in
numele conservarii grupului. Aceasta a fost o tema obisnuita la primele grupuri israeliene de
teroristi (Irgun si Banda Stern) care luptau pentru o bucata de pmant evreiasca, dupa
Holocaustul din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Ironic, acelasi concept se aplica la
palestinienii radicali (Hamas) care se lupta cu Israelul pentru pamant. Strigate ca "niciodata nu
se va repeta" sunt adesea auzite in aceste grupuri. Izbucnirea necazurilor are acelasi efect ca la
IRA, care la inceput a fost slab pregatita pentru a apara comunitatea catolica impotriva
violentei.

Exista elemente care fac grupurile etnice mai expuse la aceste influente. Unul dintre ele este
ceea ce Volkan numeste tinte convenabile pentru exteriorizare. Aceste tinte sunt in
subconstient, acolo unde inmagazinam imaginile. Ele pot fi obiecte neinsufletite, cum ar fi
steagurile nationale sau culori, mincare etnica, muzica, costume sau dansuri. Continutul
acestor imagini creeaza blocaje pentru identitatea noastra etnica. Aceste tinte servesc drept
amplificatoare culturale. Cu alte cuvinte, ele transmit mesaje in afara despre cine suntem si ce
face grupul nostru unic. Aceste tinte pot trimite imagini pozitive si negative. Imaginile

70
pozitive sunt de obicei retinute pentru grupurile noastre proprii, in timp ce imaginile negative
sunt rezervate pentru grupurile exterioare sau inamici. Acest proces ne permite sa ne
focalizam ura catre grupurile exterioare. intele ca amplificatoare culturale joaca un rol
important in comportarea rituala. Simboluri cum ar fi Tricolorul Irlandez si banere descriind
pe Regele William de Orange sunt folosite ca sa trimita imagini pozitive membrilor grupului
si imagini negative membrilor outgroupurilor. Desi grupurile pretind deseori ca nu
intentioneaza sa ofenseze, simbolurile pe care le poarta transmit imagini negative, chiar daca
in mod intentionat ori nu. Aceste imagini subconstiente negative sunt adaugate la
complexitatea litigiului.

E. Urmtorul concept este incapacitatea de a ine doliu. Volkan descrie doliul ca pe o reactie
la o pierdere sau la o schimbare reala sau amenintoare. Exista doua tipuri de doliu:
necomplicat si complicat. Îndolierea necomplicata este atunci cand un grup face o evaluare a
ceea ce a pierdut. Oamenii invata sa faca fata necazurilor si supararilor. Doliul complicat este
atunci cand grupurile sunt sub amenintare si nu pot sa se consoleze pentru pierderi. Un efect
important este acela ca grupurile incearca de obicei sa recastige ce au pierdut, in special
teritoriul.
Grupurile care sufera de pe urma doliului complicat tind sa perpetueze conflictele
pentru c oamenii nu pot sa uite. Ele nu sunt dispuse sa faca compromisuri, în special asupra a
ceea ce au pierdut.

Urmtoarele concepte se ocupa cu mecanismele psihologice care fac ca oamenilor sa le fie

mai usor sa agreseze sau sa se ucida unii pe altii. Acestea sunt procesele de demonizare si
dezumanizare[36].

F. Demonizarea este mecanismul care proiecteaz imagini negative asupra inamicilor, in

special asupra liderilor, pentru a parea demoni. Un exemplu ar fi c in timpul razboiului din
Golf, guvernul S.U.A. si mass media l-au facut pe Saddam Hussein sa para un al doilea Hitler,
cel mai infam demon al secolului 20. Facandu-l pe Hussein s para a fi Hitler, a fost mai usor
pentru guvern sa manipuleze opinia publicului impotriva Irakului, creînd astfel mai multa
ambianta favorabila razboiului de pedepsire a dusmanului. Etichetand pe cineva drept terorist
este o cale de demonizare in Irlanda de Nord. Acest lucru este realizat de ambele comuniti.

G. Dezumanizarea este un pas inainte fata de demonizare. Este atunci cand incepem sa-i
vedem pe dumanii notri ca pe nite fiine lipsite de umanitate. Noi le privim ca pe nite
demoni sau animale drept pentru care nu le putem înelege durerea cind îi atacm i ucidem.
Acest fapt e asociat cu pseudospecia, când îi privim pe dumanii notri ca alte specii. Un
important punct de notat aici este c acest proces al dezumanizrii celuilalt are în egal
msur un efect al dezumanizrii individului însui…Cu cât mai mult negm demnitatea i
respectul fa de cellalt, începem s ne pierdem umanitatea i respectul de sine. În
consecin, cu cât mai mult ne dezumanizm dumanii, cu atât mai puin umani devenim noi
înine. Acest ciclu ne perpetueaz abilitatea i dorina de a ne ucide dumanii; într-adevr, ne
este mai uor s-o facem. Datorit proceselor de demonizare i dezumanizare putem ucide fr
sentimentul de vinovie, din dou motive: primul este acela c avem a face cu ceva sub-
uman; iar în al doilea rând, acesti suboameni ne amenin însi supravieuirea noastr i deci
suntem îndreptii s fim agresivi când suntem în autoaprare. Dezumanizarea dumanului se
face atît de ctre grupurile paramilitare loyaliste i republicane, cît i de ctre forele de
securitate în Irlanda de Nord. Comunitile mai largi ar putea s nu scuze aceste acte, dar vor
permite implicit s se desfoare în beneficiul lor.

71
H. Un concept corelat cu victimizarea este trauma aleas. O traum aleas este un eveniment
prin care un grup este puternic victimizat. Grupul sufer de obicei o jeluire complicat din
cauza acestui eveniment. Grupul devine obsedat de traum i simte uneori c este pedepsit
pentru greelile trecutului. Agresorii i teroritii se focalizeaz adesea asupra traumelor alese
pentru a-i justifica actele nejustificabile. Într-adevr, nu este deloc neobinuit ca grupurile de
teroriti s-i numeasc organizaiile dup traumele alese. Astfel de exemple ar fi Organizarea
Revoluionar din 17 Noiembrie din Grecia i Grupul de Rezistena Antifascist de pe 1
Octombrie (GRAPO) din Spania. Exemple de traume alese ar fi holocaustul pentru evrei,
foametea i Duminica sângeroas pentru catolicii irlandezi i campania IRA împotriva Uniunii
Protestanilor din Irlanda de Nord. Divizarea Irlandei poate fi vzut ca o traum aleas pentru
ambele comuniti: pentru naionaliti, ea reprezint pierderea a ase regiuni în nord, iar
pentru unioniti, pierderea restului Irlandei.

I. Trauma aleas este un element de grup, în vreme ce experiena conversiei este un fenomen
individual, o traum aleas personalizat, un eveniment în care individul este victimizat. El
aduce mai aproape de individ sensul îndeprtat de victimizare a grupului. Experiena
conversiei poate converti victima terorizat într-un terorist. De exemplu, Frances Hughes era
un irlandez catolic care locuia în Irlanda de Nord i care a fost btut de trupele predominante
Protestante ale Regimentului de Aprare Ulster (UDR). Dup maltratare, el s-a alturat
organizaiei IRA. Hughes a fost capturat mai târziu i a fost încarcerat datorit actelor de
terorism. A fost cel de-al doilea republican omorât datorit asprelor schingiuiri în 1981 dup
Bobby Sands. Experiena sa de conversie, maltratarea i-a schimbat viaa pentru totdeauna i
de aici a rezultat i moartea sa timpurie.
Peter A. Olsson a examinat convertirea victimelor în teroriti i a dezvoltat modelul
traseului personal. Adesea teroritii se percep pe ei înii a fi personificarea eliberrii
fanteziste a grupului etnic victimizat; ei încearc s recâtige ceea ce s-a pierdut. Olsson
definete acest model prin patru elemente primare:
1. Socializarea din copilrie într-un mediu violent (ex: West Belfast, South Armagh).
2. Traumele (rnirile) narcisiste (ex: identitatea negativ).
3. Evenimentele escaladante (ex: experiena conversiei).
4. Legturile personale cu grupurile teroriste.
Acest model folosete mai multe concepte relevante pentru Teoria sistemelor inamice.
Cercetarea asupra dezvoltrii teroritilor ar fi folositoare la explicarea conflictului mai larg.
Conceptele precedente i acest model ne-ar putea ajuta s înelegem crearea i perpetuarea
antagonismului care duce la ciclurile continue ale violenei. Demetrios A. Julius însumeaz
foarte bine aceste informaii:
Foarte simplu, perpetuarea agresiunii este provocat de aciunea de victimizare a unui
grup asupra altuia… Aceste aciuni ostile reciproce stimuleaz i lrgesc adversitatea istoric
a dumanilor i valideaz dezumanizarea reciproc… Victimizarea este procesul care duce la
aciunea comportamental final a ciclului… Întrucît fiecare atac declaneaz procesul la
cellalt, cei doi adversari sunt blocai într-un viguros dans al ostilitii în permanent
expansiune.

Acest ciclu de victimizare a „aciunilor ostile reciproce” ne ajut s explicm profunzimea

conflictului de sum zero (în care unul cîtig i cellalt pierde), dar i problemele legate de
modelul dublei minoriti. Cu fiecare grup care comite violen asupra altui grup, natura de
sum zero devine evident. Victimizarea fiecrui grup alimenteaz frica de a deveni un grup
minoritar în extincie. Aceast fric de anihilare i egoismul victimizrii conduc grupul spre a
aciona în continuare cu agresivitate fa de cellalt grup. În acelai timp, cellalt grup percepe
aceleai sentimente de anihilare i astfel ciclul se repet. Aceste fapte complic gsirea de

72
soluii, atîta timp cît fiecare grup caut s-l blameze pe cellalt pentru agresiune, ignorîndu-i
propriul rol în perpetuarea ciclului. Aa cum am vzut la abordrile tradiionale naionaliste i
unioniste, „soluiile” lor constau în a-l elimina pe cellalt grup (sau pe apropiaii lor, irlandezi
sau britanici), sau cel puin distrugerea capacitii lor de atac i victimizare (i avînd percepia
c se apr pe ei înii). O ilustrare recent a acestui fenomen a fost punctul de pornire a
crimelor, care a constat în uciderea liderului LVF, Billy Wright, pe 27 decembrie 1997. Au
fost ucii de loialiti 10 oameni, dintre care 8 catolici. S-a rspîndit frica c acest fapt ar
declana un rspuns violent din partea Organizaiei IRA, aceasta oprind participarea lor la
discuii.
Teoria sistemelor inamice ne ofer o teorie sofisticat a conflictului, care explic
probleme dificile precum terorismul i profunzimea conflictului etnic. Chiar dac ea este o
teorie a comportamentului, ofer o punte spre teoria clasic prin combinarea elementelor de
psihologia dezvoltrii i de teoria relaiilor internaionale. Ea transcende paradigma realist
din teoria relaiilor internaionale, folosind grupurile comunale sau etno-naionale în calitate
de element important pentru analiz.

Activitatea independent nr. 24

Explicai cel puin 2 elemente din comportamentul interpersonal i intergrupal prin prisma
teoriei sistemelor inamice.



Teoria trebuinelor umane (HNT) a fost dezvoltat între anii 1970 – 1980 sub
genericul teoriei holistice a comportamentului uman. Ea se bazeaz pe ipoteza c oamenii au
nevoi de baz care trebuie satisfcute pentru a menine societile stabile.
Aa cum descrie i John Burton: Credem c participanii la situaiile de conflict lupt
compulsiv în mediile lor instituionale la toate nivelele sociale, pentru a acoperi nevoile
primordiale i universale - nevoi precum securitatea, identitatea, recunoaterea i
dezvoltarea. Ei se strduiesc din ce în ce mai mult s câtige controlul asupra mediului lor,
care este necesar în asigurarea satisfacerii acestor nevoi. Aceast lupt nu poate fi strunit;
este o lupt primordial.
Lupta pentru nevoi primare este teoretic legat de teoria frustrare-agresiune, care se
bazeaz pe ipoteza stimul- rspuns. Frustrarea nesatisfacerii acestor nevoi conduce la
agresiune i, implicit, la conflict. Ceea ce distinge teoria trebuinelor umane de cea a frustrrii
vs. agresiune este faptul c prima se concentreaz doar pe cerine absolute (nevoi), în timp ce
cea din urm se refer i la lipsuri i dorine.
Mai departe, Burton afirm: Acum tim c exist valori fundamentale universale sau
trebuine umane care trebuie satisfcute dac vrem ca societile s fie stabile. Acest fapt
ofer o baz non-ideologic pentru stabilitatea instituiilor i a politicilor. Dac nevoile de
identitate nu vor fi satisfcute în cadrul societilor multi-etnice, dac nu exist dreptate
distributiv în fiecare sistem social, sentimentul controlului i preocuparea de a satisface
toate celelalte nevoi de dezvoltare societal, devin inevitabile instabilitatea i conflictul.
Semnificaia acestei teorii este aceea c ea recunoate i legitimeaz trebuinele
ambelor confesiuni, Catolice i Protestante, din Irlanda de Nord. Trebuinele ambilor trebuie
s fie satisfcute, i nu trebuinele uneia în dauna celeilalte. Acest fapt ne ajut s mutm
conflictul din zona zero spre zona câtig-câtig. Abstractizarea ,,trebuinelor omeneti’’ ne
ajut s eliminm înelesul câtigurilor exclusiv reciproce. Situaia merge spre direcia în care
ambele comuniti caut s-i satisfac trebuine precum securitatea, identitatea, recunoaterea

73
i dezvoltarea. Aceste trebuine nu sunt satisfcute pe seama celeilalte comuniti, ci odat cu
nevoile celeilalte comniti. Aceste nevoi nu sunt exclusiv reciproce sau câtigate cu
cheltuiala celuilalt; ele sunt universale.
Exist idei majore în aceast teorie ,,Aceast lupt nu poate fi întrerupt…
instabilitatea i conflictul sunt inevitabile’’, acestea sunt afirmaii potenial conflictogene, cu
implicaii îndeprtate. Dac ipotezele acestei teorii sunt corecte i dac sunt anumite trebuine
umane necesare pentru dezvoltarea omului i stabilitatea social, atunci soluia conflictului
trebuie s fie abilitatea de a crea un mediu în care aceste trebuine pot fi satisfcute de toate
segmentele societii. În acest punct teoria trebuinelor umane se întâlnete cu teoria rezolvrii
conflictului a lui Burton (Conflict Resolution Theory - CRT).



Profesorul Burton a fcut urmtoarea diferen între rezolvarea conflictului, managementul i

încheierea lui.
• Managementul se face ,,prin abiliti de rezolvare alternativ a disputei” i poate stopa sau
limita conflictul.
• Încheierea conflictului se face ,,prin procese autoritare i legale” i poate fi impus de ctre
elite.
• Rezolvarea conflictului înseamn lichidarea lui prin metode analitice care duc la rdcinile
problemei. Rezolvarea conflictului, spre deosebire de managementul sau încheierea lui,
conduc spre un punct în care produsul este vzut de toate prile implicate ca o soluie
permanent a problemei.
Acceptând presupunerile i ipotezele teoriei trebuinelor umane, Burton sugereaz c
exist nevoia schimbrii paradigmei, de la politicile puterii spre ,,realitatea puterii
individuale”. Cu alte cuvinte, indivizii, în calitate de membri ai grupurilor de identitate, se vor
lupta pentru nevoile lor în interiorul mediului propriu. Dac în urmrirea scopurilor lor vor fi
împiedicai de ctre elite, alte grupuri identitare, instituii sau alte forme de utoritate, ei vor fi
în mod inevitabil în conflict cu acestea. Singura soluie pentru grupuri este de a se ocupa de
problemele lor în mod analitic, cu sprijinul terei pri, care acioneaz ca facilitatori i nu ca
autoriti. Acest lucru este deosebit de relevant atunci când conflictul are ca obiect nevoi ce
nu pot fi negociate i nu interese materiale, care pot fi negociate i pentru care se poate ajunge
la compromis.
Una dintre probleme este aceea c în timp ce exist un oarecare consens privind
explicarea conflictului, acesta nu exist i în privina soluiilor. Dup cum afirm Burton:
Orice definiie a conflictului am avea, oriunde am trasa linia de demarcaie, la
violena familial, ne referim la situaiile în care au loc rupturi ale relaiilor i provocri la
adresa normelor i autoritilor. Conflictul se datoreaz unei afirmri a individualismului.
Este un protest bazat pe frustrare împotriva lipsei oportunitilor pentru dezvoltare i a
nerecunoaterii identitii. Indiferent dac tensiunea, conflictul sau violena au rdcinile
sale în clas, etnie, sex, religie sau naionalism, ne aflm în faa acelorai probleme
fundamentale.
Dac cei implicai în conflict pot începe s-i recunoasc conflictele ca pe o rupere a
relaiilor, i pot înelege c exist similitudini fundamentale între oponeni, atunci procesul de
abstractizare le va stimula obiectivitatea. Scopul acestui proces este de a-i face pe participani
s îneleag faptul c toi participanii au nevoi legitime care se trebuie satisfcute, dac vor s
rezolve conflictul. Cealalt idee-cheie de aici este dezvoltarea unui proces analitic care s
faciliteze schimbrile necesare pentru a crea un sistem politic i social în care s se satisfac
aceste nevoi.

74
 Mai departe Burton noteaz c: Rezolvarea conflictului este, pe termen lung, un proces
de schimbare în sistemele politic, social i economic. Este un proces analitic i de rezolvare a
problemelor, care ia în considerare nevoi individuale i de grup ca identitatea i
recunoaterea, precum i schimbri instituionale care sunt necesare pentru a satisface aceste
nevoi.
Abordrile tradiionale aspra managementului conflictelor se bazeaz în mare msur
pe mediere i negociere. Aceste abordri vor funciona doar când prile aflate în conflict sunt
vor fi dispuse la negocieri i dac au ceva tangibil cu care pot face o înelegere. Aadar,
recunoaterea nevoilor primordiale elimin posibilitatea negocierilor tradiionale. Prin
urmare, am rmas cu cererea lui Burton pentru un proces al schimbrii pentru a ajunge la
rezoluie. Acest proces al schimbrii este subiectul seciunii urmtoare.



Exist metode i procese practice care pot fi folosite în demersul nostru de la teorie la
practic. Aceste procese sunt ceea ce este cunoscut sub numele de dubla diplomaie (Two
Track Diplomacy).
Dubla diplomaie este o interaciune informal, neoficial între membrii grupurilor sau
naiunilor adversare, care are ca scop dezvoltarea strategiilor, influenarea opiniei publice i
organizarea resurselor umane i materiale în moduri care ar putea ajuta la rezolvarea
conflictului. Trebuie s se îneleag c dubla diplomaie nu este sub nici o form un înlocuitor
al relaiilor („simple”) oficiale, formale, de la guvern la guvern sau de la lider (conductor) la
leader.
Unul dintre fenomenele cheie pe care dubla diplomaie l-a dezvoltat pentru a se ocupa
de el este Conflictul Social Prelungit (CSP. Conflictul social prelungit este un tip de conflict
care nu se bazeaz pe interese materiale, ci pe nevoi, în special nevoi legate de identitate ale
grupurilor etno-naionale sau comunale.
Edward Azar descrie acest tip de conflict: Aceste grupuri identitare vor aciona s
obin i s-i asigure identitatea distinctiv în sînul societii, fie c sunt formate pe criterii
religioase, etnice, rasiale, culturale sau altele. Când li se refuz securitatea fizic i
economic, participarea politic i recunoaterea de ctre celelalte grupuri, identitatea lor
distinctiv se pierde i vor face tot ce le st în putere s o recâtige. Pe scurt, aceasta este
originea conflictului social de lung durat.
Conflictul etno-naional, ca cel din Irlanda de Nord, poate fi o form de conflict social
prelungit. Conflictele sociale prelungite definesc conflictele nerezolvabile care nu sunt pe cale
s ajung la o rezolvare. Exemple de grupuri identitatre care se afl în conflict social prelungit
sunt în Orientul Mijlociu: palestinienii, israeliii i libanezii; în Cipru: ciprioii greci i turci; în
Sri Lanka: tamilii i sinhalezii; în Spania: bascii; i bineîneles în Irlanda de Nord: naionalitii
irlandezi i unionitii din Ulster. Din moment ce aceste conflicte nu au fost rezolvate pe ci
,,normale’’ sau diplomaia oficial, atunci ar trebui folosit o abordare alternativ pentru a
lesoluiona. Aici este punctul în care diplomaia secundar pune teoria în practic.
Dubla diplomaie este un proces în trei faze care permite reprezentanilor grupurilor
ocazia s se îndrepte spre soluionarea conflictului intergrupal într-un mediu neamenintor,
noncoercitiv i nonconfruntaional. Dup cum s-a menionat, nu este proiectat s înlocuiasc
diplomaia oficial, dar adesea poate pava calea pentru negocieri oficiale prin iniierea
schimbrii de atitudine a opiniei publice i a celor care iau decizii. Exist trei faze sau
procese.
Prima faz este o serie de forum-uri i workshop-uri (ateliere de lucru). Aceste ateliere
sunt proiectate s reuneasc oameni influeni din comunitile aflate în conflict, dar nu oameni
cheie în luarea de decizii, pentru a explora ci (moduri alternative) de definire a conflictului.

75
Scopul este s transforme percepiile lor despre conflict din sum zero în câtig-câtig.
Aceasta se poate obine prin întâlniri facilitate, ca parte a workshop-urilor. Aceste ateliere sunt
facilitate de un grup de experi în psihologia conflictului intergrupal i în caracteristicile
conflictului în discuie. Facilitatorii nu caut s impun sau mcar s ofere soluii conflictului,
scopul lor este s faciliteze comunicarea i s ghideze uor participanii ctre schimbarea
propriilor atitudini i perceperi. Prin aceast schimbare vine i abilitatea de a vedea conflictul
în noi termeni. Aceasta este transformarea care face posibil privirea conflictului de la sum
zero, la câtig-câtig.
Atelierele de lucru (workshops) sunt compuse dintr-o serie de întâlniri plenare i în
grupuri mici de-a lungul câtorva zile. Aceste întâlniri formale sunt suplimentate de
evenimente sociale informale (serate i excursii în natur). Atmosfera favorizeaz construirea
de puni de legtur i înelegerea i nu puterea politic i tocmeala. Herbert C. Kelman a
definit apte trsturi centrale ale acestor ateliere: ,,scopul terapeutic, procesul analitic, axarea
pe nevoi, stabilirea normelor alternative, accentul su pe învarea auto-generat, rolul
facilitator al terei pri i natura clinic a aciunii de cercetare.”
Dup cum s-a notat, conflictul social prelungit se refer la nevoi, i nu la interese.
Axarea pe nevoi este esenial în procesul schimbrii atitudinii i percepiilor:
De exemplu, dac ambele pri insist în posesia aceluiai teritoriu, ele sunt incluse
într-o definiie sum-zero a conflictului, deoarece cererile unei pri pot fi satisfcute doar pe
,,cheltuiala’’ celeilalte. Când se vor uita mai bine în spatele acestor poziii, vor descoperi c o
parte vrea teritoriul pentru nevoi de securitate i cealalt pentru nevoi de identitate.
Redefinind conflictul în aceti termeni, ele pot începe s caute o soluie care s permit unuia
s-i exprime identitatea naional fr s pun în pericol securitatea naional a celuilalt.
A doua faz a dublei diplomaii trebuie s influeneze opinia public i s schimbe
atitudinile i percepiile comunitilor protagoniste. Aceste schimbri se vor baza pe
schimbrile participanilor la atelierele de lucru. Acesta nu este un proces simplu sau automat,
ci unul care necesit timp, rbdare i perseveren. Înainte ca comunitile însele s fie în
obiectiv, fotii participani la ateliere trebuie în primul rând s-i conving pe cei ce iau
deciziile în comunitile lor, de adevrul noilor lor percepii. Dup ce s-a obinut acest lucru,
comunitile pot suporta un proces de transformare. Comunicarea de mas va fi un element
important al acestui proces. Pe lîng mass-media, la schimbarea percepiilor pot ajuta i
revistele, conferinele i evenimentele tiinifice speciale. Acest proces este ajutat de
câtigurile tangibile ce sunt fcute în al treilea proces: dezvoltarea economic cooperativ.
Dezvoltarea economic cooperativ nu ine loc de o soluie pentru rezolvarea
conflictului, ci este doar un mijloc de a o susine. Dezvoltarea economic cooperativ este un
avânt cooperativ al crui scop este s uureze suferinele materiale cele mai aprige ale
comunitilor respective. Este de obicei direcionat ctre grupul care a fost victimizat i
subdezvoltat. Satisfacerea nevoilor de baz a celor victimizai, fie în cadrul unui context
comunal, fie ca parte a strategiei naionale, ar trebui s fie prioritatea cea mai înalt a
politicilor guvernamentale de dezvoltare. Doar aa se oate înainta spre managementul
conflictului social prelungit. Aceste câtiguri materiale nu vor elimina conflictul, dar vor ajuta
s-l amelioreze în seciunile mai dificile ale comunitilor i vor da oamenilor o dovad
palpabil c lucrurile se pot schimba.

Dubla diplomaie a fost testat i dovedit ca având succes în schimbarea atitudinilor i

percepiilor participanilor la workshop. Este un pas esenial în pavarea drumului pentru ca
diplomaia oficial s aib succes. În majoritatea cazurilor de conflict social prelungit,
diplomaia oficial a euat. Elitele caut s negocieze i s manipuleze pentru ca s obin cea
mai bun ,,afacere” posibil. Dei acest fapt este normal în relaiile internaionale, el nu va
avea succes în rezolvarea cazurilor insolubile de conflictului social prelungit. O prim

76
condiie pentru negocierile de succes dintre elite este schimbarea percepiilor, pe care o
realizeaz dubla diplomaie.

Activitatea independent nr. 25

Artai ce este diplomaia secundar i cum anume îi exercit ea rolul de diplomaie
complementar la diplomaia oficial.

Rezumat
Cutarea parametrilor teoriei conflictului ne-a condus la un numr de concluzii. În primul
rând, înc mai rmâne o lips de coeziune sau consens între teoreticieni, care ne împiedic s pim
spre o teorie major. În trecut, crrile abordrilor micro i macro se intersectau rareori. Evoluia
teoriei conflictului indic faptul c aceste dou abordri se vor uni în viitor. Odat trecut aceast
barier i dobîndirea unei fuziuni a acestor abordri, pe multe planuri analitice, vom fi martori la
dezvoltarea unei teorii majore a conflictului uman.
Teoria sistemelor inamice introduce nevoile umane pentru a dihotomiza i astfel a crea
dumani i aliai. i teoria sistemelor inamice, cît i teoria identitii sociale subliniaz importana
stimei de sine i a identitii pozitive în special pentru relaiile ingroup (aliai) i relaiile cu outgroup
(dumani). Teoria nevoilor umane consider c exist anumite nevoi umane care nu pot fi ignorate
pentru ca societile s poat funciona fr conflicte maladaptative.
Teoria lui Burton cu privire la rezolvarea conflictelor recunoate aceste nevoi i sugereaz ci
pentru a le satisface în mod analitic i noncorecitiv. Dubla diplomaie ofer un proces care poate fi
folosit pentru a obine rezultatele dorite de teoria lui Burton cu privire la rezolvarea conflictelor.
În prezent, o fuziune dintre teoria sistemelor inamice i teoria nevoilor umane ofer cele mai
comprehensive i obiective explicaii ale conflictului. Totui, explicaia nu este îndeajuns. Teoria lui
Burton cu privire la rezolvarea conflictelor ofer o abordare holistic a rezolvrii conflictului. Ea
provoac achiziiile gîndirii politice Occidentale, care consider c puterea este bazat i exercitat
prin intermediul elitelor care stabilesc normele de comportament. Oricum, rmâne s vedem dac
aceast abordare va fi acceptat de participanii la conflict i folosit în beneficiul lor pentru a-l
rezolva.

77
 

Akin, Jennifer. "Interpersonal /Small-Scale Communication." Beyond Intractability. Eds. Guy

Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado,
Boulder. Sept. 2003
http://www.beyondintractability.org/essay/interpersonal_communication/
Allred, Keith, 2000. “Anger and Retalation in Conflict. The Role of Attribution”, in: Deutsch,
Morton & Coleman, Peter, op. cit., pp. 236-254

Bandura, Albert, Ross, D., Ross, S.A. (1961). „Transmission of Aggression through Imitation of
Aggressive Models”, în: Journal of Abnormal and Social Psychology, 1961, nr. 63,
pp. 575-582).

Barker, Phil. "Anger." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: September 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/anger/>.
Barker, Phil. "Cognitive Dissonance." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted:
September 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/cognitive_dissonance/>.
Barker, Phil. "Fear." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/fear/>.

Barker, Phil. "Guilt and Shame." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/guilt_shame/>.

Baro, A. Robert (1992). Human Aggression, New York, Plenum.

Bellafiore, Donna. 2004. "Interpersonal Conflict and Effective Communication.", Available at:
http://www.drbalternatives.com/articles/cc2.html

Berkowitz, Leonard (1993). Aggression: Its Causes, Consequences, and Control, New York,
McGraw Hill.

Berkowitz, Leonard (1989). “Frustration-Aggression Hypothesis: Examination and

Reformulation”, în: Psychological Bulletin, 1989, nr. 106, pp. 59-73.

Donald Black, 1990. "The Elementary Forms of Conflict Management", in: New Directions in
the Study of Justice, Law, and Social Control, New York: Plenum Press, pp. 43-69

Boulding, Kenneth, 1962. Conflict and Defense, New York: Harper Torchbooks.

Boncu, tefan, 1998, “Devian tolerat i conflict normativ”, pp. 60-83, în: Stoica-Constantin,
Ana & Neculau, A. (coord.), Psihosociologia rezolvrii conflictului, Iai, Polirom.
Boncu, tefan, 2002, Psihologia influenei sociale, Iai, Polirom.
Boncu, tefan, 2006, Negocierea i medierea. Perspective psihologice, Iai, Editura Institutul
European.
Brahm, Eric. "Trauma Healing." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: January
2004 <http://www.beyondintractability.org/essay/trauma_healing/>.

78
Burgess, Guy and Burgess, Heidi. Beyond Intractability. Conflict Research Consortium,
University of Colorado, Boulder.
Burgess, Guy, Heidi Burgess and Michelle Maiese. "Revenge and the Backlash Effect." Beyond
Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium,
University of Colorado, Boulder. Posted: July 2004
http://www.beyondintractability.org/essay/backlash/.
Burgess, Heidi. "Costs and Benefits of Intractable Conflict." Beyond Intractability. Eds. Guy
Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado,
Boulder. Posted: January 2004
http://www.beyondintractability.org/essay/costsbenefits/.
Burton, John, 1988, Conflict Resolution As a Political System, Fairfax, George Mason
University.
Burton, John and Dukes, Frank (eds.), 1990, Conflict: Readings in Management & Resolution,
New York: St. Martin's Press.

Cohen, Raymond, 1991, Negotiating Across Cultures. Communications Obstacles in

International Diplomacy. Washington DC: U.S. Institute of Peace Press.

Coleman, Peter, 2000. “Intractable conflict”, in: Deutsch, M. & Coleman, P., op. cit., 2000. 428-
450.

Coleman, Peter, 2000. “Power and Conflict”, in: Deutsch, M. & Coleman, P., op. cit., pp. 108-
132.

Coleman, Peter T., Kugler, Kathrin and Goldman, Jennifer S. ( 2007): The Privilege of
Humiliation: The Effects of Social Roles and Norms on Immediate and Prolonged
Aggression in Conflict http://ssrn.com/abstract=1111629, March 23, 2008

Collins, Randall. 1974, Conflict Sociology. New York: Academic Press.

Chelcea, S. .a. (coord.), 2006 Psihosociologie. Teorie i aplicaii, Bucureti, Editura

Economic.

Chelcea, Septimiu & Ilu, Petru (coordonatori), 2003, Enciclopedie de psihosociologie,

Bucureti, Editura Economic.

Coser, L. A. , 1967, Continuities in the Study of Social Conflict, New York, Free Press.
Cunningham, William G. Jr., 1998. Conflict Theory and Conflict in Northern Ireland, A thesis
submitted in complete fulfilment of the requirements for the degree of Master of
Literature in Political Studies, The University of Auckland, 1998, CAIN Web
Service (Conflict Archive on the INternet).
http://cain.ulst.ac.uk/conflict/cunningham.htm#intro#intro
Cupach, W. & Metts, S. (1994). Facework. Thousand Oaks, CA: Sage.

De Vliert, Evert Van, 1997, Complex Interpersonal Conflict Behaviour: Theoretical Frontiers,
Howe, NL, Psychology Press Ltd.

Donohue, W. A. & Kolt, R., 1992, Managing Interpersonal Conflict, Newbury Park, CA, Sage
Publications.

Deutsch, M., 1998a, „aizeci de ani de studiu sociopsihologic al conflictului”, republicat în

Psihosociologia rezolvrii conflictului, ed. de Ana Stoica-Constantin i A. Neculau,
1998, Iai, Editura Polirom.

79
Deutsch, Morton, 1998b, “Soluionarea conflictelor constructive. Principii, instruire i
cercetare”, pp. 165-186, în: Stoica-Constantin, Ana & Neculau, A. (coord.),
Psihosociologia rezolvrii conflictului, Iai, Polirom.

Deutsch, Morton, 2000. “Justice and Conflict”, in: Deutsch, Morton & Coleman, Peter, op. cit.,
pp. 41-64

Deutsch, Morton & Coleman, Peter, 2000, The Handbook of Conflict Resolution. Theory and
Practice, San Francisco, Jossey-Bass Publishers.

Dollard, J.L, Miller, N.E., Doob, L.W., Mowrer, O.H. & Sears, R.H. (1939). Frustration and
Aggression, Yale University Press.

Draper, Patricia “The Learning Environment for Aggression and Anti-social Behavior “, in: A.
Montagu (Ed.), Learning Non-aggression: The Experience of Non-literate Societies.
New York: Oxford University Press, 1978.

Duck, Steve (1998). Human Relationships. Third Edition, SAGE Publications

Dugan, Máire A. "Aggression." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2004
<http://www.beyondintractability.org/essay/aggression/>.

Dugan, Máire A. "Empowerment.", in: Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted:
July 2003 <http://www.beyondintractability.org/essay/empowerment/>.
Dugan, Máire A.. "Power." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: June 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/Power/>.

* * * Face Negotiation Theory, http://en.wikipedia.org/wiki/Face_negotiation_theory. May,

2008

Farid, Sana, 2005, "Respect." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2005
<http://www.beyondintractability.org/essay/respect/>.
Fisher, Ronald, 1990, The Social Psychology of Intergroup and International Conflict
Resolution, New York: Springer-Verlag.

Folger, J.P, Poole, M.S., & Stutman, R.K. (1993). Working through Conflict: Strategies for
Relationships, Groups and Organizations, New York- Harper Collins.

Goffman, E. (1955). “On Face Work”, in: Psychiatry, 18, 213-231.

Galtung, Johan. 1969. “Conflict as a Way of Life”, in: H. Freeman (ed.),1969. Progress in
Mental Health. London: Churchill.
Galtung, Johan, "After Violence: 3R, Reconstruction, Reconciliation, Resolution: Coping
With Visible and Invisible Effects of War and Violence." Available at:
http://www.transcend.org/TRRECBAS.HTM.
Gelfand, M. J., & Brett, J. M. (Eds.), 2004, The Handbook of Negotiation and Culture.
Stanford, CA: Stanford Business Books.

Gurr, Ted R., 1970, Why Men Rebel. Princeton, N.J: Princeton University Press
Hauss, Charles (Chip). "Apology and Forgiveness." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess
and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder.
Posted: Sep. 2003
http://www.beyondintractability.org/essay/apology_forgiveness/

80
 Hauss, Charles (Chip). "Reconciliation." Beyond Intractability. Guy Burgess and Heidi
Burgess (Eds). Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder.
Posted: September 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/reconciliation/>.
Hartling, L. M., & Luchetta, T. (1999). Humiliation: Assessing the Impact of Derision,
Degradation, and Debasement, Journal of Primary Prevention, 19, 259-278.

Hartling, Linda M., 2005, An Appreciative Frame: Beginning a Dialogue on Human Dignity
and Humiliation, The 1st International Meeting of Human Dignity and Humiliation
Studies Network, Paris, 2005
* * * Human Dignity and Humiliation Studies,
http://www.humiliationstudies.org/research/state.php
Jenö, Ranchsburg (1979). Fric, suprare, agresivitate, Bucureti, Editura Didactic i
Pedagogic, Cap.III. Suprarea i agresivitatea, p. 118-177.

Klein, D. C. (1991). “The Humiliation Dynamic: An Overview. The Humiliation Dynamic:

Viewing The Task Of Prevention From A New Perspective I (special issue, section
one)”, in: Journal of Primary Prevention, 12, 93-121.
Klein, D. C. (2004). Appreciative Psychology: An Antidote to Humiliation, The Union
Institute and Unversity,
http://www.humiliationstudies.org/documents/KleinAppreciativePsychology.pdf
Klein, D. C. (1992). “Managing Humiliation”. Journal of Primary Prevention, 12, 255.

Kimmel, Paul, “Culture and Conflict”, in: Deutsch, Morton & Coleman, Peter, op. cit., pp.
453-475.

Krauss, Robert and Morsella, Ezequiel, 2000. “Communication and Conflict”, in: Deutsch,
Morton & Coleman, Peter, op. cit., pp. 131-143.

Kressel, T.K. & Pruitt, D.G. (Eds.) (1989). Mediation Research. San Francisco: Jossey-Bass.

Kriesberg, Louis. "Identity Issues." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted:
July 2003 <http://www.beyondintractability.org/essay/identity_issues/>.

Kriesberg, Louis. "Settlement Stage." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted:
Sept. 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/termination_resolution_phase/>.
Lederach, John Paul. 2000. “Conflict Transformation: A Working Definition.” In Carolyn
Schrock-Shenk, ed., Mediation and Facilitation Training Manual. Akron:
Mennonite Conciliation Service. Vezi i Botes, Johannes, 1995. Conflict
transformation: a debate over semantics, or a crucial shift in the theory and practice
of peace and conflict studies, in: The International Journal of peace Studies,
Available at:
http://www.gmu.edu/academic/ijps/vol8_2/botes.htm
Lewicki, R. J., McAllister, D. J., & Bies, R. J. (1998). “Trust and Distrust: New Relationships
and Realities”, in: Academy of Management Review, 23, 438-458.

Lewicki, Roy and Wiethoff, Carolyn, 2000, “Trust, Trust Development, and Trust Repair”, in:
Deutsch, Morton & Coleman, Peter, op. cit., pp. 86-107.

Lewicki, Roy J. and Edward C. Tomlinson. "Distrust." Beyond Intractability. Eds. Guy
Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado,
Boulder. Posted: Dec. 2003 <http://www.beyondintractability.org/essay/distrust/>

81
 Lewin, Kurt, 1948. Resolving Social Conflicts, New York: Harper & Row Publishers.

Lindner, Evelin Gerda (2000). “What Every Negotiator Ought to Know: Understanding
Humiliation. Oslo and Coalition for Global Solidarity and Social Development”, in:
Peace and Conflicts: http://www.globalsolidarity.org/articles/what.pdf

Lindner, Evelin Gerda. "Humiliation: Trauma That Has Been Overlooked: An Analysis Based on
Fieldwork in Germany, Rwanda / Burundi, and Somalia." in: Traumatology, Vol. 7, No. 1
(March, 2001) http://www.fsu.edu/%7Etrauma/v7/Humiliation.pdf.

Lorenz, Konrad (1966). On Aggression, New York: Harcourt, Brace & World, Inc. Tradus în
limba român: LORENZ, Konrad (1995). Agresivitatea uman, Editura Trei.

Maiese, Michelle. "Emotions." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2005
<http://www.beyondintractability.org/essay/emotion/>.

Maiese, Michelle. "Causes of Disputes and Conflicts." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess
and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder.
Posted: October 2003 <http://crinfo.beyondintractability.org/essay/underlying_causes/>.

Maiese, Michelle. "Interests, Positions, Needs, and Values." Beyond Intractability. Eds. Guy
Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado,
Boulder. Posted: August 2004 <http://www.beyondintractability.org/essay/interests/>.

Maiese, Michelle. "Justice Conflicts." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/justice_conflicts/>.

Maiese, Michelle and Tova Norlen. "Polarization." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and
Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted:
October 2003 <http://www.beyondintractability.org/essay/polarization/>.

Maiese, Michelle. "Moral or Value Conflicts." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July
2003 <http://www.beyondintractability.org/essay/intolerable_moral_differences/>.

Maiese, Michelle. "Rights." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: August 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/rights/>.

Malek, Cate and Heidi Burgess. "Recognition." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: October
2005 <http://www.beyondintractability.org/essay/recognition/>.

Mayer, Bernard (2000). The Dynamics of Conflict Resolution. A Practitioner’s Guide, San
Francisco, Jossey Bass, A Wiley Company.

Miall, H., Ramsbothan, O., & Woodhouse, T. Contemporary Conflict Resolution. The prevention,
management and transformation of deadly conflicts Cambridge: Polity Press.

MiMiller, S. B. (1988). “Humiliation and shame - comparing 2 affect states as indicators of

narcissistic stress”, in: Bulletin of the Menninger Clinic, 52, 40-51.

Miller, William Ian, 1993. Humiliation: And Other Essays on Honor, Social Discomfort, and
Violence. Ithaca: Cornell University Press.

Mischel, Walter & DeSmet, Aaron, 2000. “Self-Regulation in the Service of Conflict Resolution”,
in: Deutsch, Morton & Coleman, Peter, op. cit., pp. 256-276

82
Morris, Frank and Dixie, Guilt and Shame, Liberation psychotherapy,
http://www.liberationpsych.org/guilt.html.
Neculau, A. (coord.), 1996, Psihologie social, Iai, Polirom.
Neculau, A., 1998, “Conflictul socio-cognitiv”, în: Stoica-Constantin, Ana & Neculau, A. (coord.),
Psihosociologia rezolvrii conflictului, Iai, Polirom.
Opotow, Susan, 2000. “Aggression and Violence, in: Deutsch, M. & Coleman, P., op. cit., pp.
403-427.

Punescu, Constantin (1994). Agresivitate i condiia uman, Bucureti, Editura Teora.

Peterson, Sarah. "Tolerance." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/tolerance/>.

Pruitt, Dean G., 2005. Whither Ripeness Theory? Working Paper No. 25, Institute for Conflict
Analysis and Resolution.

Pruitt, D. G., & Carnevale, P. J. (1993). Negotiation in social conflict. Buckingham, England:
Open University Press.

Rapoport, Anatol, 1974. Fights, Games and Debates, University of Michigan Press.

Robert M. Krauss and Eyequiel Morsella, 2000. „Communication and Conflict”, in: Deutsch,
Morton & Coleman, Peter, 2000, The Handbook of Conflict Resolution. Theory and
Practice, San Francisco, Jossey-Bass Publishers, pp. 131-143.

Rosenberg, Sarah. "Face." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: February 2004
<http://www.beyondintractability.org/essay/face/>.

Rosenberg, Sarah. "Humiliation [1]." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/Humiliation/>.
Rubin, J. Z., Pruitt, D. G., & Kim, S. H. (1994). Social Conflict: Escalation, Stalemate, and
Settlement (2nd ed.). New York: McGraw-Hill.
Rummel, R.J., 1976, Understanding Conflict and War (Five books), New York: Sage Publications.
Sandole, D.J.D. (1998), “A Comprehensive Mapping of Conflict and Conflict Resolution: A
Three-Pillar Approach”, in: IAPTC Newsletter (International Association of Peacekeeping
Training Centres, Lester B. Pearson Canadian International Peacekeeping Training Centre,
Clementsport, Nova Scotia), vol. 1, no. 5, Winter, pp. 7-8.
http://www.gmu.edu/academic/pcs/sandole.htm
Sandy, Sandra, Boardman, Susan and Deutch, Morton, 2000. “Personality and Conflict”, in:
Deutsch, Morton & Coleman, Peter, op. cit., pp. 289-315.

Shapiro, Daniel, 2004. The Nature of Humiliation, L. Harvard University. Paper prepared for the
“Humiliation and Violent Conflict Conference”, Columbia University.

Shapiro, Ilana. "Theories of Change." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: January 2005
<http://www.beyondintractability.org/essay/theories_of_change/

Schellenberg, James, 1996. Conflict Resolution: Theory, Research, Practice. New York: State
University of New York Pres.

Schoenfield, M. K. & Schoenfield, R. M., 1988, Legal Negotiations: Getting Maximum Results,
Colorado Springs: Shepard’s / McGraw-Hill.

83
 Schultz, Norman. "Distinguishing Facts from Values." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess
and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder.
Posted: June 2003 <http://www.beyondintractability.org/essay/facts_values/>.

Schultz, Norman. "Fact-Finding." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: September 2004
<http://www.beyondintractability.org/essay/fact-finding/>.

Stoica-Constantin, Ana, 2004, Conflictul interpersonal, Iai, Polirom.

Stoica-Constantin, Ana i Neculau, A. (eds.), 1998. Psihosociologia rezolvrii conflictului, Iai,
Editura Polirom.
Tangney, J.P & Fischer, K.W. (1995). Self-Conscious Emotions; The psychology of shame, guilt,
embarrassment and pride, New York: Guilford
Thukral, Susmita & Lindner, Evelin , 2004, The Psychology of Humiliation: A Journal. Teachers
College, Columbia University
Ting-Toomey, Stella, 2005, “The Matrix of Face: An Updated Face-Negotiation Theory”, in: W.B.
Gudykunst (ed.), Theorizing About Intercultural Communication (pp.71-92), Thousand
Oaks, CA: Sage.
* * * Trust (Social Behavior)
http://psychology.wikia.com/wiki/Trust_(social_behavior)#Psychology

Vayrynen, Raimo (ed.), 1991. New Directions in Conflict Theory: Conflict Resolution and Conflict
Transformation, London: Sage Publications.

Zartman, I. W. 2000. “Ripeness: The hurting stalemate and beyond”. In Conflict resolution after
the Cold War, ed. P. C. Stern and D. Druckman, 225–50. Washington, DC: National
Academy Press, p. 229.

Zartman, I. William. "Ripeness." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: August 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/ripeness/
Zillman, D. (1978) Hostility and Aggression, New Jersey, Erlbaum.
Yagciogl, Dimostenis, 1996, Psychological Explanations of Conflicts between Ethnocultural
Minorities and Majorities - An Overview,
http://www.geocities.com/Athens/8945/sycho.html
Yarn, Douglas, 1999. Dictionary of Conflict Resolution, Jossey-Bass Publishers, San Francisco.

Volkema, R.J., 1988, “The Mediators as Face Manager”, in: Mediation Quarterly, 22, 5-14.

Wall, J. A., Druckman, D., & Diehl, P. F. (2002), Mediation by international peacekeepers. In J.
Bercovitch (Ed.) (2002). Studies in international mediation (pp. 141-164). Basingstoke,
England: Palgrave-Macmillan.

Wilson, S.R., 1992, “Face and Facework in Negociation”, in: L.L. Putnam & M.E. Roloff (eds.),
Communication and Negotiation, Thousand Oaks, Calif.: Sage Publications

Worchel, P. "Trust and Distrust", in: W. G. Austin si S. Worchel, Social Psychology of Group
Relations, Belmont, Calif.: Wadsworth, 1979.

84