Professional Documents
Culture Documents
Glanda timus este, din punct de vedere anatomic, amplasata in spatele sternului, intre plamani, si
este foarte activa in perioada pubertatii, apoi incepand sa isi diminueze treptat volumul, fiind intr-un
final, la batranete, inlocuita de grasime.
Glanda timus este cea care produce limfocitele T, adica celulele care joaca un rol extrem de
important in organism atunci cand vine vorba despre imunitate. Glanda T nu numai ca asigura
imunitate, ci si protejeaza totodata organismul de bolile autoimune care apar atunci cand sistemul
imunitar incepe sa isi atace propriile celule.
Glanda timus joaca un rol important si inainte de nastere si in copilarie, atunci cand secreta hormoni
necesari dezvoltarii organismului.
Glanda timus are o culoare rozalie si, la nastere, dimensiunile de 5 cm lungime, 4 cm latime si in jur
de 6 mm grosime. Pe perioada copilariei aceasta glanda isi mareste dimensiunile, atingand apogeul la
pubertate, atunci cand catareste pana la 37 de grame. Pe masura ce inaintam in varsta, glanda timus
isi pierde din volum si este inconjurata de tesut gras. La varsta de 75 de ani, de pilda, glanda timus
poate ajunge sa cantareasca cel mult 6 grame.
Ceea ce putini stiu insa despre timus este ca aceasta glanda este salasul dezvoltarii spirituale.
Persoanele care reusesc sa isi activeze glanda timus au parte de o evolutie spirituala rapida.
Glanda timus este asociata cu telepatia. La copii glanda timus este foarte dezvoltata insa din cauza
trairilor precum ura, invidia, gelozia si lacomia, functiile acesteia se estompeaza.
Functia principala a timusului este aceea de a atrage energiile vibrationale din exterior si din interior
si de a le directiona catre inima, adica catre anahata chakra. Inima transmite apoi, prin sange,
energiile in tot organismul.
Glanda timus poate fi activata prin practica pranayama si cu ajutorul unor mudre. Pranayama ajuta si
la purificarea chakrei anahata, facilitand astfel circuitul dintre timus si chakra inimii.
Rugaciunea, meditatia si consumul de apa sprijina reactivarea glandei timus, precum si buna sa
functionare.
Medicul veterinar suedez Elis Sandberg realiza acum patru decenii un experiment senzational. El
demonstra in anii 1950 eficacitate antitumorala a unui extract de timus, injectat de el direct in
circulatia venoasa si imediat dupa aceea, in tesutul muscular al unei vaci diagnosticate cu limfo-
sarcom diseminat.
In doar cateva zile, apetitul animalului revenea la normal, si prin repetarea dozei, masele de tesut
tumoral se resorbeau, asa incat, dupa ani de zile de la acest experiment, autopsia nu mai evidentia
nici o urma a tumorii.
Cazul a fost publicat la acea vreme in presa medicala, dar faptul ca un "simplu" veterinar ar fi
descoperitorul mult cautatului remediu pentru teribila maladie, nu a parut credibil si nu a fost sustinut
de colegii sai.
Cercetari asupra timusului se efectuau dinainte de a fi revelata reusita acestei experiente. Dr.Kitinger
realiza inca din 1929 extracte de timus pentru a trata cancerul. Si cu mult inaintea sa, in 1910,
japonezul Takaki utilizase si el extractul de timus in vindecarea tumorilor.
Dr. Sandberg a avut un avantaj enorm fata de doctorii de medicina umana, pentru ca era veterinar.
Timusul bovinelor este mult mai voluminos decat cel al omului si poate fi procurat mult mai usor.
La omul adult, timusul cantareste cca. 2 grame. El este situat la 20 centimetri sub marul lui Adam,
inapoia sternului si in fata esofagului. Chiar si cele mai recente lucrari de anatomie contin insuficiente
informatii cu privire la timus. Glanda are un rol important in crestere, timusul nou-nascutului
cantareste intre 12-20 grame (1/175 din greutatea sa), atingand maximum la sfarsitul pubertatii (35
gr.), iar ablatia sa la nastere produce nanismul (piticismul).
Dupa ce se incheie procesul cresterii, glanda se atrofiaza. "Oficial" este decretat faptul ca timusul nu
ar juca nici un rol notabil. Asadar, de ce unii medici au facut "o preocupare" pentru aceasta glanda
insignifianta, care, dupa toate aparentele, "nu serveste la nimic"?
Dr. Sandberg, ca veterinar, nu avea dreptul sa foloseasca extractul de timus asupra oamenilor. Insa
un prieten al sau, medic, a injectat extractul intravenos la bolnavi de leucemie, si actiunea a dat
rezultate excelente.
Evenimentele si-au gasit ecou si in Germania, unde dr. Pesic, din Habsburg, crea in 1975 o "Fundatie
internationala de cercetari asupra timusului", in care activau mai mult de 100 de medici. Gratie
acestor investigatii se stie acum faptul ca limfocitele T supravietuiesc in corp si se transforma in celule
Killer. Extractul de timus (THX) le stimuleaza la maximum, producand o substanta citotoxica -
limfotoxina - capabila sa dizolve tumorile. Mai mult de 100.000 de pacienti au fost tratati astfel, cu
rezultate excelente, si fara efecte secundare negative.
Fiinta umana este o unitate psihofiziologica, in care totul se leaga. Glandele endocrine formeaza un
sistem complet, complementar, sinergic, in care se evidentiaza o corespondenta foarte speciala intre
suprarenale si timus.
Efectele stresului asupra glandelor suprarenale este binecunoscut si se stie ca secretarea adrenalinei
permite mobilizarea mecanismelor de aparare ale organismului pentru a lupta contra agresiunilor.
Daca anxietatea si stresul devin permanente, se poate ajunge la o epuizare a suprarenalelor si la
scaderea corespunzatoare a functiilor timusului. In fapt, daca intregul sistem endocrin este perturbat
de stres, are loc slabirea autoapararii organismului.
De altfel, din punct de vedere imunitar, la nou-nascuti, timusul produce initial limfocitele sanguine,
care, dupa cateva zile, emigreaza in maduva osoasa si in splina (un alt organ considerat
neimportant). De aici, incepe o productie constanta, care ramane subordonata timusului, care este
astfel "directorul general" al sistemului nostru imunitar. Timusul este cel care, in caz de necesitate
(agresiuni bacteriene), mobileaza limfocitele si le stimuleaza sa produca anticorpi specifici contra
bacteriilor, virusurilor si agentilor cancerigeni.
Ecuatia acestei inlantuiri este simpla: fara timus = limfocite lipsa = anticorpi absenti = lipsa apararii
contra infectiilor.
Desigur, modalitatea de tratament a unei afectiuni este optionala. Fiecare persoana afectata trebuie
sa decida ea singura daca se supune sau nu tratamentului clasic, fiind o terapie curativa foarte
agresiva.
Dar tonifierea acestei glande nu pare usor de realizat. In fapt, timusul este minuscul pe de o parte, si
pe de alta parte inaccesibil din exterior, fiind protejat de stern.
Exista doua posibilitati pentru a-l stimula: una prin interiorul toracelui, alta prin tonifierea
suprarenalelor, pentru ca exista o corespondenta intre acestea si timus. Sa abordam prima optiune si
sa vedem prin ce exercitiu fizic putem realiza acest lucru.
Acest exercitiu fizic este pozitia "Lumanarii", pe care, multi dintre noi, am invatat-o inca de la
gradinita. Intinsi pe spate, ridicam picioarele in pozitie verticala, sprijinindu-ne spatele cu mainile.
Presiunea barbiei asupra sternului comprima glanda tiroida si o tonifica, aceasta fiind o veriga
importanta in lantul sistemului endocrin. Executia pozitiei lumanarii determina un aflux sanguin sporit
in lobii pulmonari superiori, adica in regiunea claviculara, si asigura o irigatie mai buna a acestei zone.
In timp ce o realizam, putem folosi puterea mentala a vizualizarii interioare. Se stie ca respiratia, forta
vitala, urmeaza comenzile mentalului. Daca ne dirijam gandirea catre un organ oarecare, forta vitala
va urma traseul vizualizat mental, si in consecinta, circulatia sanguina prin acel organ se va ameliora.
Asezati in pozitia lumanarii, respirati cat mai lent si mai profund, inspiratia si expiratia sunt egale. In
plus, aerul este franat prin contractia glotei, ceea ce va face ca sa auzim un zgomot usor la trecerea
aerului. Franarea modifica presiunea intratoracica astfel: la patrunderea aerului depresiunea
intratoracica creste, iar la iesirea lui, presiunea intratoracica se va mari. Aceste modificari de presiune
actioneaza asupra timusului ca un veritabil masaj respirator, dulce, bland dar eficace.
Pentru a intensifica fluxul fortei vitale, ne concentram in regiunea timusului, deci in spatele sternului,
la nivelul barbiei, care preseaza pe piept. Intreaga atentie este focalizata in aceasta zona, la fel si
suflul. Este dificil sa simtim glanda la nivel fizic, dar acest lucru nu este atat de important, deoarece
prin aceasta tehnica, intreaga zona este vitalizata, inclusiv timusul.
Un alt exercitiu este cel in care ne asezam pe spate, ridicam picioarele ca la lumanare, dar le ducem
in continuare spre cap, pana atingem cu degetele de la picioare solul. Barbia preseaza, de
asemenea, sternul. Totusi, afluxul de sange sub actiunea gravitatii este mult mai redus in raport cu
pozitia lumanarii.
A doua optiune este cea in care putem influenta timusul in mod indirect, prin tonifierea suprarenalelor.
Tonifierea le hraneste, normalizeaza activitatea si intensifica circulatia in suprarenale si rinichi.
Posturile care genereaza efecte deosebite in acest sens sunt: "Balansoarul" (intinsi pe burta, ne
prindem de picioare cu mainile si ne balansam in fata si in spate) si pozitia "Cobrei" (intinsi pe burta
ne sprijinim in maini, radicand partea superioara a trunchiului, capul se va lasa usor pe spate).
Exercitiile de respiratie constienta sunt cele care actioneaza asupra plamanilor, inimii, toracelui, si
implicit, asupra timusului.
MYSTERIOUS THYMUS GLAND
MAY HOLD THE KEY TO AGING
By HAROLD M. SCHMECK JR.
Continue reading the main storyShare This Page
Share
Tweet
Email
More
Save
VIEW PAGE IN TIMESMACHINE
Research on the immune defenses' decline with age has focused new
attention on a pinkish-gray two-lobed organ called the thymus gland.
Mysteriously, the thymus begins its own decline when many organs are
still growing. Does that early decline lead the way in an inexorable chain of
events that weakens the defenses of the aging human body? Is it a key
event in aging itself? And, if so, might replacement of some of the gland's
products slow the process?
The immune system has many vital functions. One of its components
generates the antibodies and other protectors that defend against
infections. Another acts like a cellular sentry, challenging all comers to
distinguish friend from foe. In the body's terms, anything the immune
system recognizes as ''self'' is friend. Anything foreign or abnormal, such
as a malarial parasite or a cancer cell, is likely to be recognized as foe.
As a person ages, the defenses against infection become less vigorous and
the immune system grows more and more likely to mistake friend for foe
and attack the body's own cells and tissues. This mistaken attack on ''self''
produces what are called autoimmune diseases. Rheumatoid arthritis is
commonly believed to be such a disorder, and some specialists suspect
autoimmune processes are important factors in much of heart disease.
Weakening of the immune system's surv eillance against abnormal cells
has been blamed for a rise in cance r risk with increasing age.
By the age of 50, despite its importance to the immune defenses, only
about 15 percent of the thymus remains. Furthermore, according to Dr.
Marc E. Weksler of Cornell University Medical College, research of many
kinds shows that the shrunken thymus is also greatly diminished in
function.
One such theory, he said, links aging to a gradual loss of the cells' ability to
repair damage to DNA (deoxyribonucleic acid), the master chemical of
heredity.
Dr. Walford and his colleagues have demonstrated that among mice
maximum life span varies between strains depending only on which major
histocompatibility complex the animal has inherited.
Dr. Walford and Dr. Kathleen Hall of U.C.L.A. demonstrated that genetic
traits governing the effectiveness of an animal's ability to repair DNA was
also linked, through the histocompatibility complex, to the genetic
controls over the immunological system. With Dr. Richard H. Weindruch,
Dr. Walford showed that sharp restrictions on an animal's food intake
early in life could prolong life expectancy.
More than 10 years ago, Dr. Walford suggested as one among several
possibilities that the shrinking of the thymus gland might be a key to the
aging process.
Experiments in which animals had their thymus glands removed and then
received thymus transplants from younger or older animals demonstrated
that an old thymus does not function as well as a young thymus.
Dr. Weksler noted recently that great variability is one of the most obvious
characteristics of the aging process in humans. It seems likely, he said,
that immunological decline is only one among many related factors that
make up the process of aging. But he believes that more thorough
understanding of the immune system may make it possible to deal more
effectively with the diseases that come in later years.
The decline of the thymus can be linked with many of the deficiencies of
the immune system that as a person ages, Dr. Weksler has written. But he
said any hypothesis viewing these changes as consequences of changes in
the thymus must remain ''quite tentative.''
Many of the changes of aging are difficult to explain through immunology
alone. A Veterans Administration study in Boston found that a man's head
circumference increases by one-eighth of an inch every five years; that ear
and nose size increase slightly because of increasing amounts of cartilage,
but that height decreases at the rate of threesixteenths of an inch every
five years in men during their 50's and 60's.
It has been known for years that the lens of the eye loses water and
becomes more rigid with age. For that reason many middle-aged and
elderly people need corrective glasses.
The wall of the heart's left ventricle, its main pumping chamber, becomes
thicker but less powerful. All these changes, some of known cause, others
still baffling, testify to the complexity of the process of aging. ''I personally
think that aging is not due to any single mechanism,'' said Dr. Edward
Schneider of the National Institutes of Health.
In recent years some experts have estimated that the maximum human life
span is roughly 85 years, give or take a few years. In fact, despite claims
that people have lived to be 150 or more, the longest thoroughly
authenticated human lifetime was that of a Japanese who lived to be 114,
according to that country's public health records.