BALADA SI DOINA

In timpurile vechi, înainte de a-şi fi dezvoltat o capacitate de cunoaştere raţională, care să-l ajute să
înţeleagă fenomenele naturale, omul era dominat de tot felul de spaime ce au dat naştere la numeroase
superstiţii, credinţe, obiceiuri. Pentru a îmblînzi forţele naturii, închipuite ca nişte fiinţe uriaşe,
nemuritoare şi foarte puternice, imaginaţia oamenilor a născocit diverse practici magice: ofrande sau
jertfe aduse zeilor (însoţite,-uneori, de dansuri şi cîntece primitive), vrăji, deseîntece etc. Multe din
elementele acestei străvechi culturi, schirnbîndu-şi, de-a lungul secolelor, şi înţelesul, şi menirea, s-au
perpetuat pîna în zilele noastre, constituind nu numai nişte urme de cultură din timpuri imemoriale, ci şi
dovada existenţei unei unităţi de viaţă spirituală a popoarelor încă din primele stadii de civilizaţie.

Odată cu dezvoltarea capacităţii de cunoaştere, practicile magice şi-au schimbat semnificaţia şi au

continuat să se efectueze şi să se dezvolte în sens artistic, devenind primele elemente ale unei vaste
culturi populare pe care azi o cunoaştem sub denumirea de folclor. Unele obiceiuri la naştere (ursi-;
torile), nuntă (oraţiile), înmormintare (bocetele), la anumite sărbători ale anului (colindele, caloianul),
deseîntece, vrăji, blesteme etc, reflectînd atitudini şi comportamente din trecutul îndepărtat al omenirii,
au fost integrate cu timpul în construcţia operelor artistice culte, dobîndind funcţii estetice.

In înţeles larg, folclorul constituie o manifestare a spiritului popular în domeniul muzicii, picturii,
sculpturii sau al literaturii. Obiectul studiului nostru îl constituie numai folclorul literar, adică acea formă
de cultură populară al cărei mesaj se transmite cu ajutorul cuvîntului. („Tăt cu vorbe şi cuvinte/ Ne-
aducem mereu aminte, / C-aşa-i legea din bătrîni, / Din bătrîni, din oameni buni / Şi nu-i om pc-acest
pămînt / Să ne scoată din cuvînt...")

Creaţiile folclorice literare, în versuri sau în proză, s-au concretizat în numeroase specii, caracteristice:
colinde, legende, balade, oraţii, doine, strigături, ghicitori, bocete, deseîntece, basme, povestiri, snoave,
anecdote, proverbe etc. Operele folclorice sînt anonime, nu au un autor cunoscut. Creatorul popular nu
are vanitatea de a-şi deosebi operele prin iscălitură.

Apărute spontan şi circulînd pe cale orală, ele sînt rezultatul colaborării a numeroşi indivizi talentaţi,
aflaţi, uneori, la distanţe mari şi neştiind nimic unul di celălalt. Din această cauză, orice creaţie folclorică
poate fi întîlnită în numeroase variante, care reprezintă transformări şi adaptări la gusturi ţi necesităţi
artistice diferite. Spre exemplu, sînt cunoscute pînă în prezent 165 de variante din balada Meşterului
Manole şi peste 800 din Mioriţa.

Folclorul se dezvoltă nu prin însumarea creaţiilor, ci prin transformarea şi selecţia lor continuă. Creaţiile
folclorice care au ajuns pînă la noi reprezintă o foarte mică parte din cele ce au circulat de-a lungul
istoriei. în straturile succesive ale artei folclorice, popoarele se reprezintă pe ele însele în evoluţia lor
spirituală neîntreruptă. Aceasta face ca folclorul să fie mai important ca fenomen cultural, ca spirit
artistic viu, decît ca realizări concrete. Ţăranul, meşter de lucruri frumoase şi inteligente, simţitor la
nuanţă, a impus culturii populare şi sensibilităţii româneşti stilul existenţei sale, învăţat de la viaţă.
Deşi, prin esenţa sa, folclorul este o creaţie artistică spontană, supusă unor transformări şi adaptări
continue la necesităţile mereu noi ale vieţii spirituale, orice colectivitate umană îşi creează, cu timpul, din
aceste forme de manifestare artistică o tradiţie culturală. Această tradiţie folclorică are la bază teme şi
motive strîns legate de experienţa de viaţă a poporului respectiv, un fond de idei şi convingeri specifice, o
sumă de imagini artistice şi de simboluri particulare, anumite forme şi modele structurale şi, în sfîrşit, un
stil propriu.

Poporul, acest mare aristocrat al muncii creatoare, şi-a alcătuit, din timpuri foarte vechi, fără ştiinţă de
carte, dar cu multă învăţătură de viaţă, o cultură proprie: mai întîi o limbă clară şi muzicală, vorbită în
pilde, în snoave şi în poveşti de toată frumuseţea, o limbă bogată în expresii sugestive, zicători şi
proverbe înţelepte; o muzică, tm dans şi o poezie orală, toate originale, în care pulsează o delicată iubire
de viaţă; un desen, o pictură şi o sculptură ce ilustrează marea lui putere de a contempla natura şi viaţa;
împletituri, cusături şi ţesături al căror colorit exprimă înclinaţia spre varietate şi armonie; un port în care
străluceşte gustul pentru formele şi model?le elegante şi, în sfîrşit, o morală sinceră şi sănătoasă, cu
norme şi obiceiuri statornice, care i-a păstrat neîntinată — de-a lungul veacurilor — puritatea sufletului,
asigurînd temelii solide existenţei sale milenare. Toate acestea, la un loc, oglindind evoluţia concepţiei
despre lume a poporului, alcătuiesc expresia specificului naţional în creaţia folclorică.

Prin ceea ce au specific şi esenţial, operele folclorice sînt o cristalizare a experienţei de viaţă în
răspunsuri artistice, pe care inteligenţa şi sensibilitatea omului simplu le-au dat, de-a lungul timpului,
problemelor fundamentale ale existenţei. Aceste răspunsuri s-au concretizat în teme şi motive ca:
bucuria de a trăi şi de a-şi împlini dorinţele, neliniştea pe care o aduce iubirea, solidaritatea şi
devotamentul în prietenie, tristeţea provocată de sentimentul îmbătrînirii sau al morţii, nesupunerea la
rău şi la revolta împotriva nedreptăţii, credinţa în triumful binelui, pasiunea pentru creaţie, pentru
muncă, sentimentul dureros al înstrăinării de ţară şi de cei dragi etc.

Datorită schimbării condiţiilor de viaţă şi evoluţiei însuşirilor sufleteşti ale omului, aceleaşi teme şi
motive folclorice capătă întruchipări poetice diferite de la o epocă istorică la alta. Cu toate acestea, în
mesajul umanist al folclorului, exista unele trăsături esenţiale şi stabile, unele permanenţe, care stau la
baza întregii creaţii populare. Cea mai pregnantă dintre aceste constante este caracterul profund
naţional şi unitar al folclorului nostru. Unitatea de limbă, de tradiţii morale, obiceiuri, credinţe, de
aspiraţii şi idealuri social-politice se observă şi în raspîn-direa pe întreg teritoriul ţării a tuturor temelor şi
operelor folclorice mai importante. Aceleaşi colinde, deseîntece, superstiţii, bocete, oraţii, doine, balade,
legende şi basme pot fi auzite în variante ce nu diferă prea mult de la o provincie a ţării la alta. Se vede
de aici că ideea unităţii naţionale şi a continuităţii noastre pe aceste meleaguri este o veche şi durabilă
concluzie a gîndirii populare, a reflectării caracterului specific al existenţei noastre social-istorice şi
spirituale în conştiinţa colectivă a maselor.

O altă constantă a conţinutului creaţiei folclorice româneşti este sentimentul legăturii stabile a omului cu
locul în care s-a născut. De aici izvorăşte şi dragostea pentru natură şi pentru tot ce ţine de ea: munţii şi
dealurile, văile şi cîmpiile, apele şi pădurile ţării, holdele de grîu şj. livezile de pomi fructiferi, miresmele
florilor şi cîntecele păsărilor etc. Inima naturii descrise în folclor este pădurea. Ea constituie izvorul din
care ţîş-neşte, cu efervescenţă primordială, orice formă de viaţă; ea mişună de tot felul de vietăţi. Din
pădure vine ploaia, năvăleşte vîntul şi se iscă furtuna.

Aici îşi au, de regulă, sălaşul toate fiinţele misterioase care concentrează în ele puteri colosale (Muma-
Pădurii, Strîmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Selilă, Ochilă, Păsărilă, Barbă-Cot, păsările mitologice uriaşe etc).
Aici se află şi palatele de basm ale împăraţilor, aici se exercită viclenia Spinului împotriva lui Făt-Frumos şi
se duc luptele cele mai teribile între forţele binelui şi ale răului.

Din acelaşi sentiment al legăturii tainice a omului cu locul în care s-a născut şi în care au trăit, s-au
bucurat şi au suferit părinţii, moşii şi strămoşii lui, izvorăşte şi respectul pentru neam şi pentru istorie,
pentru faptele de vitejie ale eroilor. Baladele şi legendele noastre populare umpleau repede întreaga ţară
cu ecourile faptelor de vitrn:\ făcînd să vibreze timpurile de ştiri emoţionante sau dramatice:

Auzit-aţi de-un oltean, Auzit-aţi de-un Mihai

DE-un oltean, de-un craiovean Ce sărea pe şepte cai

Ce nu-i pasă de sultan? De striga Stambulul vai?

Auzit-aţi de-un viteaz El e domnul cel vestit

Care vecinie şede treaz Care-n lume au venit

Cît e ţara la necaz? Pe luptat şi biruit.

In basmele româneşti orizonturile sînt larg deschise: călătoriile se fac peste nouă mări şi nouă ţări; omul
pleacă în străini şi se întoarce la ai săi cu o concluzie invariabilă—„Român în ţară străină / Duce dorul şi
suspină". Privită din acest punct de vedere, creaţia folclorică ne apare ca un gest multimilenar de
armonizare a existenţei omului cu pămmtul ţării şi cu legile lui specifice.

Folclorul nostru, în ansamblul lui, este o exprimare viguroasă a gustului pentru creaţie, pentru
construcţie materială şi spirituală, ca trăsătură fundamentală a spiritului românesc. înclinaţia spre creaţie
şi spre frumos s-a manifestat din cele mai vechi timpuri în prelucrarea firului de lînă, de in şi de cînepă, în
ţesături, cusături şi broderii, care dau portului popular românesc mare varietate, eleganţă şi rafinament;
s-a manifestat în prelucrarea artistică a lemnului, a pietrei şi a metalului, în construcţia fortificaţiilor şi a
sistemelor de apărare a cetăţilor şi mănăstirilor, în arhitectură, a cărei strălucită expresie o constituie
stilul brîncovenesc. Tot ce s-a creat de-a lungul istoriei dovedeşte că poporul nostru a fost înzestrat nu
numai cu un remarcabil eroism ostăşesc, ci şi cu o deosebită înclinaţie spre creaţie artistică şi construcţie,
cu un eroism al muncii. El şi-a făurit istoria nu numai prin luptă, ci şi prin muncă şi poezie.

Creaţia folclorică românească a fost o armă de luptă împotriva nedreptăţilor de tot felul, a asupririlor
sociale şi naţionale cu care s-a confruntat poporul nostru, dc-a lungul secolelor. Nota aceasta de protest
străbate deopotrivă şi lirica, şi epica populară, de la doină pînă la basm.

Afirmarea vieţii în cadrele ei naturale, neîngrădite de asuprire şi răutate, este idealul eroului literaturii
noastre populare. Munca, modestia şi cinstea sînt principalele arme de luptă împotriva răului. Lupta
apare ca o necesitate, afirmînd conştiinţa răspunderii omului. Ea nu este îndrăgită ca o simplă
manifestare a vitalităţii. Fât-Frumos are un caracter pronunţat paşnic. El pleacă la luptă îndemnat de o
conştiinţă socială, de răspunderea umană faţă de semenii săi, nu de ambiţii personale. După ce învinge
pe Zmeu sau pe Balaur, după ce denunţă viclenia Spinului, el se întoarce la îndeletnicirile lui banale,
omeneşti, nu se instalează ca stăpîn. Drumul lui Fât-Frumos în basm este drumul vieţii însăşi. După
concepţia populară, omul cît trăieşte are datoria să facă dreptate, să lupte împotriva răului. Apariţia
eroului în literatura populară marchează epoca în care omul a devenit conştient de valoarea individului,
de rolul pe care acesta îl poate juca în societate. Literatura noastră populară este bogată în eroi, nu în zei,
ca a altor popoare. Pintea Voinicul sau Viteazul Vitejilor, Baba Novac, profilînd imaginea demnităţii ce nu
se umileşte, Ursan, care înfrînge prin cinste pe asupritorii nedrepţi, Torna Alimoş şi atîţia alţii nu puteau
să lipsească din panteonul figurilor legendare ale literaturii noastre populare. O notă distinctă capătă în
creaţia populară expresia sentimentului iubirii. Lirica românească de dragoste, caracterizată prin
intensitate, puritate şi gingăşie, este o şcoală a vieţii sufleteşti, a gustului pentru frumos şi puritate:

Dragele iubirile Şi că-n lume-s fete multe

Cîntă ca păsările Care-ar vrea să mă asculte

în toate colţurile Şi să facă tot ce vreu

Şi pe lunci şi pe cîmpii Ca s-aline dorul meu!

Şi prin livezi şi prin vii Că din sută şi din mie

Şi prin munţii cei pustii. Numai una-mi place mie.

Ce-mi tot zici că lumea-i mare

Aşa cum reiese din toate trăsăturile fundamentale, fondul creaţiei populare se îmbină armonios cu
elanul idealurilor. Sensul existenţei omului în arta populară nu este ambiguu. Oamenii nu se zbat în
incertitudine. Ei duc o luptă neîncetată nu din nrvoia de a afla pentru ce trăiesc, ci din dorinţa de a face
să se respecte sensul pozitiv, uman, al existenţei lor.

într-o formulare mai g neralizatoare, trecînd peste numeroase detalii relevate ant< rior, putem spune că
folclorul nostru literar este expresia iubirii de viaţă şi de ţară, un r.-flex artistic spontan al acestor două
sentimente care s-au împletit atît de strîns de-a lungul istoriei poporului român.

Limbajul folcloric, deşi spontan, este deosebit de bogat în imagini, comparaţii, metafore şi simboluri, care
îi conferă o valoare artistică remarcabilă. Prin aceste elemente sp -tifice, el depăşeşte mult capacitatea
vorbirii obişnuite de exprimare a gindurilor şi sentimentelor, oferind autorilor de literatură cultă un
model de comunicare artistică perfecţionat şi viguros. Aşa se explică faptul că toţi marii noştri scriitori au
găsit un izvor nesecat de inspiraţie nu numai în aria motivelor şi a temelor culturii populare, ci şi în
expresia stilistică a folclorului literar. în creaţiile folclorice literare aflăm prima folosire a limbii române ca
instrument de cultură. Sfera de utilizare folclorică a limbii noastre fiind foarte largă, iar exerciţiul creaţiei
populare fiind vechi şi efectu'mdu-se destul de intens, limba română are 0 consacrare culturală şi literar-
artistică de o îndelungată tradiţie.