You are on page 1of 6

ÎNGRIJIREA CULTURILOR ÎN PEPINIERĂ

1.1 Îngrijirea plantulelor şi puieţilor în spaţiile adăpostite

În spațiile adăpostite lucrările de întreținere a culturilor constau în menținerea în parametri


optimi a unor factori de mediu:
 Căldura poate fi reglată şi menţinută uşor în serele încălzite artificial. În răsadniţe,
solarii, atunci când temperaturile depăşesc 30 (35°C) se recurge la aerisirea acestora
şi umbrirea geamurilor de la răsadniţe.
 Umiditatea atmosferică şi în stratul nutritiv se menţine practicând udatul prin
aspersiune, sau prin ceaţă artificială. Se va urmări ca picăturile de apă dispersate să
fie cât mai mici pentru a nu disloca seminţele sau plantulele
Sau:
 Combaterea buruienilor care pot apare dacă substratul nutritiv are în componenţă
mraniţă, pământ de frunze etc. se face numai manual prin plivit (smulgerea cu mâna a
buruienilor, având grijă să nu fie deranjate plantulele sau puieţii).
 fuzarioza, produsă de ciuperca Fusarium. Prevenirea şi combaterea se poate face cu
diverse substanţe Fusaliin (extract de usturoi), Micodifil 0,2%, Benlate 0,06 – 0,1%
etc. (***, 1994).

1.2 Lucrări de îngrijire a culturilor în teren deschis

1.2.1. Mulcirea

Împotriva vătămării de către temperaturi scăzute a seminţelor încorporate în sol toamna şi a


plantulelor (puieţilor) se recomandă acoperirea solului cu un strat protector, operaţie numită mulcire,
iar materialele folosite poartă numele de mulci. Materialele indicate sunt diferite: muşchi, turbă, litieră,
paie de cereale sau păstăi de leguminoase, gunoi de fermă semifermentat, rumeguş – rezultat la
prelucrarea lemnului (acesta însă prin udarea repetată se îndeasă, devenind greu permeabil pentru
aerisirea solului şi constituind un bun adăpost pentru rozătoare

Tehnologia de lucru: mulciul se aşează pe întreaga suprafaţă ori numai între rândurile de
puieţi (seminţe), într‐un strat de 6‐8 cm; peste mulci se pun ramuri uscate sau coceni pentru a nu fi
împrăştiat de vânt.
Scopul mulcirii este multiplu. Administrat toamna, înainte de apariţia îngheţurilor, mulciul
preîntâmpină îngheţarea timpurie şi adâncă a solului, preîntâmpină degerarea seminţelor introduse în
sol, întârzie topirea zăpezii, întârzie sau împiedică răsărirea timpurie a plantulelor, înlătură
pericolul deşosării. Se recomandă în zonele unde zăpada se depune iarna într‐un strat subţire sau unde
aceasta este spulberată frecvent. Aplicarea mulciului primăvara târziu previne formarea crustei solului
în perioada de răsărire a plantulelor şi reduce parţial evapotranspiraţia.
1.2.2. Umbrirea plantulelor şi puieţilor
Scopul principal al lucrării este de protejare a culturilor împotriva efectelor dăunătoare ale
radiaţiilor solare puternice. În acelaşi timp, prin umbrire se realizează diminuarea intensităţii
transpiraţiei, reducerea evaporării apei din sol, evitarea arsurii la colet, protejarea culturilor de
acţiunea negativă a ploii, grindinii, deflaţiei.
Aceasta se realizează după răsărirea majorității plantelor, vara, în perioadele din zi, cu
temperatură ridicată.
Umbrirea culturilor poate avea şi efecte negative prin etiolarea puieţilor şi mai ales a
plantulelor şi întârzierea lignificării acestora, dacă umbrarele se menţin prea mult.
Plantele, inclusiv cele lemnoase manifestă exigenţă şi toleranţă diferită faţă de lumină.
Reglarea intensităţii luminii la nivelul culturilor se face prin distanţele (rosturile) dintre materialele
folosite la confecţionarea umbrarelor. Pentru reducerea intensităţii luminii la jumătate se lasă spaţii libere
de lăţime egală cu a materialului utilizat.

ETIOLÁRE, etiolări, s. f. Fenomen care apare la plantele crescute în întuneric, manifestat prin
alungirea tulpinilor, micșorarea și albirea frunzelor etc., din cauza lipsei de clorofilă. [Pr.: -ti-o-] –
V. etiola.

1.2.3. Irigarea culturilor

Deficitul de apă din sol se previne în cea mai mare măsură prin irigare, dar şi prin alte lucrări şi
anume: mobilizarea solului toamna pentru a reţine apa din topirea zăpezii, dar şi ca urmare a faptului că
solul structurat, afânat, împiedică pierderea apei prin evaporare directă şi contribuie la formarea de rouă
subterană; mulcirea de vară; combaterea buruienilor, mari consumatoare de apă.

Udarea este oportună în perioadele de secetă (conform criteriului Hellman, aplicat pentru
România) ‐ 10 zile consecutive în sezonul de vegetaţie (aprilie‐septembrie) sau 14 zile în afara
sezonului de vegetaţie (octombrie‐martie), cu precipitaţii sub 0,1 mm.
Tehnologia de udare cea mai indicată este cea prin aspersiune (ploaie artificială). Deşi este
mai costisitoare, prezintă următoarele avantaje: se umezeşte şi aerul din preajma puieţilor; picăturile de
apă absorb dioxid de carbon din aer; se pot solubiliza îngrăşăminte etc. De altfel, s‐a constatat că
stropirea periodică cu apă a organelor aeriene ale plantelor conduce la sporuri de creştere a ramurilor,
iar frunzele realizează dimensiuni mai mari şi se înmulţesc numeric (Zamfirescu, 1931, citat de
Damian, 1978).
Udarea poate fi :

Udatul artificial eficient, presupune cunoaşterea unor indicatori:


Norma de irigaţie – cantitatea de apă administrată suplimentar la unitatea de suprafaţă
3
(m /ha), într‐un sezon de vegetaţie.
Norma de udare – cantitatea administrată într‐o repriză la unitatea de suprafaţă (m3/ha)
Intensitatea orară de irigare ‐ depinde de textura solului (intensitatea scade în cazul
texturilor grele). Valorile recomandate sunt: 20 mm/h – soluri nisipoase; 15 mm/h – soluri nisipo‐
lutoase; 12 mm/h – soluri luto‐nisipoase; 10 mm/h – soluri lutoase.

 localizată (prin picurare), picurătorul fiind constituit din tuburi sau site cu diametrul mai
mic de 1 mm, presupunând o tehnologie laborioasă
 udatul prin revărsare (de suprafaţă) pe întreaga suprafaţă de cultură sau numai între
rândurile de puieţi, ceea ce conduce la o udare neuniformă.
 Foarte rar, ca urmare a inconvenientelor, se aplică udatul prin submersiune (irigare
subterană), apa fiind condusă prin tuburi de ceramică, lut, plastic, prevăzute cu orificii în
partea lor superioară.

Pentru culturile forestiere, pe baza experienţei acumulate de‐a lungul deceniilor se fac
următoarele recomandări (Ciortuz, 1981, ***, 1994 ş.a.):

în zona de câmpie: norma de irigaţie: 3.000‐4.000 m3/ha; udările se fac bilunar, din aprilie (mai)
până la 15 august, folosindu‐se ca normă de udare 300‐400 m3/ha.

în zona de dealuri: norma de irigaţie: 2.000‐3000 m3/ha, 6‐8 udări în perioada aprilie

(mai) – 15 august, iar norma de udare, de asemenea, de 300‐400 m3/ha.

în zona montană: norma de irigaţie: 1.500‐2.000 m3/ha. În perioada de la semănare până la


răsărire, intervalul între două udări este de 3‐5 zile, folosindu‐se 200‐300 m3/ha (aproximativ 4 udări în
mai), 400‐500 m3/ha (2‐4 udări), în lunile iunie şi august şi 500‐700 m3/ha în luna iulie (Ciortuz, 1981,
***, 1994).

1.2.4. Fertilizarea solului

Clasificarea îngrăşămintelor
Îngrăşămintele sunt produse de natură organică, biologică şi minerală, care conţin elemente
nutritive necesare plantelor sau contribuie indirect la îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie a acestora.
Ele se pot grupa după mai multe criterii.
După provenienţă (natură) pot fi: organice, chimice, biologice.

Îngrăşămintele organice sunt îngrăşăminte complexe, conţinând substanţe organice mai


mult sau mai puţin humificate şi aproape toate macro şi microelementele necesare nutriţiei
plantelor.

 Gunoiul de fermă (grajd) , Compostul , Mraniţa, Turba, humusul de pădure, gunoiul de târlă ,
Mustul de bălegar
Îngrăşămintele chimice sunt cele bogate în azot ‐ sub forma nitrică (azotatul de potasiu ş.a.),
amoniacală (sulfatul de amoniu), nitrică şi amoniacală (azotatul de amoniu) şi amidică (cianamida de
calciu, compuşii ureei); îngrăşămintele cu fosfor.

Îngrăşămintele microbiologice sunt culturi de microorganisme (bacterii, ciuperci de micoriză


etc.) ce se administrează în sol pentru sporirea capacităţii de producţie. Folosirea acestora se bazează pe
legătura dintre intensitatea activităţii biologice a microorganismelor din sol şi fertilitatea acestuia.
1.2.5. Amendamentarea solului

Amendamentarea este lucrarea prin care se realizează corectarea reacţiei acide a solului,
folosind substanţe chimice naturale sau industriale, numite amendamente (Pepiniere, 1994).
Amendamentele contribuie nu numai la creşterea valorii pH‐ului, ci şi la îmbunătăţirea însuşirilor
fizice, chimice şi biologice. Pentru corectarea acidităţii se folosesc roci calcaroase sau dolomitice
(calcare compacte, tufuri calcaroase, creta, marna, etc). Ele se prezintă ca piatră de var măcinată, var
ars, var stins. Capacitatea de neutralizare a substanţelor folosite pentru corectarea reacţiei acide a
solurilor este diferită, fiind comparată cu cea a carbonatului de calciu, considerată egală cu 100 %.

1.2.6. Combaterea crustei şi mobilizarea solului


Crusta este stratul de sol care, în urma umidităţii excesive rezultată din topirea zăpezii, precipitaţii
abundente, irigat abundent, se fluidizează şi după uscare formează o pojghiţă tare.

Lucrarea de “spargere” a crustei se execută până la răsărirea plantulelor cu tăvălugul stelat,


acţionat manual sau hipo ori cu grebla, pe dinţii căreia se împletesc nuiele, lăsându‐se lungimea
dinţilor de 2‐3 cm.
Mobilizarea solului se face prin prăşit.
Prăşitul sau praşila este procesul mecanic prin care stratul de 2(4)cm până la 5(10)cm de la
suprafaţa solului este mobilizat şi afânat, iar buruienile sunt tăiate, fragmentate, deci distruse.
Scopul este multiplu: afânarea solului pentru a reduce evaporarea apei din sol; tăierea
buruienilor pentru a elimina concurenţa acestora în sol şi a evita copleşirea plantulelor şi puieţilor;
ameliorarea însuşirilor fizice ale solului şi creşterii capacităţii de a înmagazina apa; favorizarea
formării de rouă internă (rouă subterană) ca urmare a condensării peste noapte a vaporilor de apă din
spaţiile lacunare ale solului afânat. Roua subterană poate reda solului într‐un sezon de vegetaţie sute
de metri cubi de apă la hectar, de unde şi zicala: “două praşile fac cât un udat”.
Praşila “oarbă” se practică înainte de declanşarea procesului de germinaţie . Când seminţele sunt
încorporate la adâncimi mai mari de 4 cm se poate executa pe întreaga suprafaţă. În cazul seminţelor
mici, încorporate spre suprafaţă, pentru ca ele să nu fie deranjate, praşila oarbă se execută numai
între rigole,

1.2.7. Combaterea chimică a buruienilor


Sub denumirea de “buruieni” sunt cunoscute speciile ierbacee instalate spontan şi care
produc daune culturilor de plante agricole sau lemnoase.
Combaterea chimică a vegetaţiei dăunătoare se fundamentează pe capacitatea unor substanţe
de a distruge parţial sau total plante când pătrund în anumite organe sau vin numai în contact
cu acestea, substanţe cunoscute sub denumirea de fitocide (ucigător de plante) sau erbicide –
care distrug plantele ierbacee şi arboricide – folosite în combaterea speciilor lemnoase.
1.2.8. Retezarea pivotului
La speciile cu înrădăcinare pivotantă (cvercinee, brad) se recomandă retezarea pivotului
pentru stimularea producerii rădăcinilor laterale şi/sau îndesirea lor. Retezarea se execută înaintea
pornirii în vegetaţie, în primăvara anului următor primului sezon de vegetaţie şi constă în tăierea
pivotului la o adâncime de circa 20 cm, folosind cazmaua sau hârleţul ce se înfige treptat în lungul
rândului cu puieţi (lucrare manuală) sau mecanizat cu ajutorul plugului de scos puieţi VPN‐2, utilizând
lama centrală de pe care se demontează vibratorul (pintenii care dislocă solul).

1.2.9. Rărirea culturilor

Trebuie combătută tendinţa de obţinere a unui număr superior indicilor de producţie, pentru că în
asemenea situaţii, de multe ori deşi se realizează cantităţi mai mari de puieţi, aceştia sunt de calitate
inferioară (au dimensiuni mici, sunt rău conformaţi, dovedindu‐se foarte sensibili la boli şi dăunători).
Rărirea culturilor se face o singură dată şi anume:
la răşinoase în solarii – la o lună de la răsărire;
la răşinoase în câmp deschis – în al doilea an, înainte de pornirea puieţilor în
vegetaţie;
la foioase – la 30‐45 zile de la răsărire.

puieţii de foioase care rămân doi ani în pepinieră sau cei de răşinoase repicaţi se
răresc în toamna primului an de la semănare sau repicare.
La răşinoase, rărirea se face prin “forfecare” – tăierea puieţilor mai slab conformaţi cu
foarfeca, pentru a nu‐i disloca pe cei rămaşi. La foioase, rărirea se face prin smulgerea exemplarelor
rău conformate, slab dezvoltate.

You might also like