Professional Documents
Culture Documents
1.2.1. Mulcirea
Tehnologia de lucru: mulciul se aşează pe întreaga suprafaţă ori numai între rândurile de
puieţi (seminţe), într‐un strat de 6‐8 cm; peste mulci se pun ramuri uscate sau coceni pentru a nu fi
împrăştiat de vânt.
Scopul mulcirii este multiplu. Administrat toamna, înainte de apariţia îngheţurilor, mulciul
preîntâmpină îngheţarea timpurie şi adâncă a solului, preîntâmpină degerarea seminţelor introduse în
sol, întârzie topirea zăpezii, întârzie sau împiedică răsărirea timpurie a plantulelor, înlătură
pericolul deşosării. Se recomandă în zonele unde zăpada se depune iarna într‐un strat subţire sau unde
aceasta este spulberată frecvent. Aplicarea mulciului primăvara târziu previne formarea crustei solului
în perioada de răsărire a plantulelor şi reduce parţial evapotranspiraţia.
1.2.2. Umbrirea plantulelor şi puieţilor
Scopul principal al lucrării este de protejare a culturilor împotriva efectelor dăunătoare ale
radiaţiilor solare puternice. În acelaşi timp, prin umbrire se realizează diminuarea intensităţii
transpiraţiei, reducerea evaporării apei din sol, evitarea arsurii la colet, protejarea culturilor de
acţiunea negativă a ploii, grindinii, deflaţiei.
Aceasta se realizează după răsărirea majorității plantelor, vara, în perioadele din zi, cu
temperatură ridicată.
Umbrirea culturilor poate avea şi efecte negative prin etiolarea puieţilor şi mai ales a
plantulelor şi întârzierea lignificării acestora, dacă umbrarele se menţin prea mult.
Plantele, inclusiv cele lemnoase manifestă exigenţă şi toleranţă diferită faţă de lumină.
Reglarea intensităţii luminii la nivelul culturilor se face prin distanţele (rosturile) dintre materialele
folosite la confecţionarea umbrarelor. Pentru reducerea intensităţii luminii la jumătate se lasă spaţii libere
de lăţime egală cu a materialului utilizat.
ETIOLÁRE, etiolări, s. f. Fenomen care apare la plantele crescute în întuneric, manifestat prin
alungirea tulpinilor, micșorarea și albirea frunzelor etc., din cauza lipsei de clorofilă. [Pr.: -ti-o-] –
V. etiola.
Deficitul de apă din sol se previne în cea mai mare măsură prin irigare, dar şi prin alte lucrări şi
anume: mobilizarea solului toamna pentru a reţine apa din topirea zăpezii, dar şi ca urmare a faptului că
solul structurat, afânat, împiedică pierderea apei prin evaporare directă şi contribuie la formarea de rouă
subterană; mulcirea de vară; combaterea buruienilor, mari consumatoare de apă.
Udarea este oportună în perioadele de secetă (conform criteriului Hellman, aplicat pentru
România) ‐ 10 zile consecutive în sezonul de vegetaţie (aprilie‐septembrie) sau 14 zile în afara
sezonului de vegetaţie (octombrie‐martie), cu precipitaţii sub 0,1 mm.
Tehnologia de udare cea mai indicată este cea prin aspersiune (ploaie artificială). Deşi este
mai costisitoare, prezintă următoarele avantaje: se umezeşte şi aerul din preajma puieţilor; picăturile de
apă absorb dioxid de carbon din aer; se pot solubiliza îngrăşăminte etc. De altfel, s‐a constatat că
stropirea periodică cu apă a organelor aeriene ale plantelor conduce la sporuri de creştere a ramurilor,
iar frunzele realizează dimensiuni mai mari şi se înmulţesc numeric (Zamfirescu, 1931, citat de
Damian, 1978).
Udarea poate fi :
localizată (prin picurare), picurătorul fiind constituit din tuburi sau site cu diametrul mai
mic de 1 mm, presupunând o tehnologie laborioasă
udatul prin revărsare (de suprafaţă) pe întreaga suprafaţă de cultură sau numai între
rândurile de puieţi, ceea ce conduce la o udare neuniformă.
Foarte rar, ca urmare a inconvenientelor, se aplică udatul prin submersiune (irigare
subterană), apa fiind condusă prin tuburi de ceramică, lut, plastic, prevăzute cu orificii în
partea lor superioară.
Pentru culturile forestiere, pe baza experienţei acumulate de‐a lungul deceniilor se fac
următoarele recomandări (Ciortuz, 1981, ***, 1994 ş.a.):
în zona de câmpie: norma de irigaţie: 3.000‐4.000 m3/ha; udările se fac bilunar, din aprilie (mai)
până la 15 august, folosindu‐se ca normă de udare 300‐400 m3/ha.
în zona de dealuri: norma de irigaţie: 2.000‐3000 m3/ha, 6‐8 udări în perioada aprilie
Clasificarea îngrăşămintelor
Îngrăşămintele sunt produse de natură organică, biologică şi minerală, care conţin elemente
nutritive necesare plantelor sau contribuie indirect la îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie a acestora.
Ele se pot grupa după mai multe criterii.
După provenienţă (natură) pot fi: organice, chimice, biologice.
Gunoiul de fermă (grajd) , Compostul , Mraniţa, Turba, humusul de pădure, gunoiul de târlă ,
Mustul de bălegar
Îngrăşămintele chimice sunt cele bogate în azot ‐ sub forma nitrică (azotatul de potasiu ş.a.),
amoniacală (sulfatul de amoniu), nitrică şi amoniacală (azotatul de amoniu) şi amidică (cianamida de
calciu, compuşii ureei); îngrăşămintele cu fosfor.
Amendamentarea este lucrarea prin care se realizează corectarea reacţiei acide a solului,
folosind substanţe chimice naturale sau industriale, numite amendamente (Pepiniere, 1994).
Amendamentele contribuie nu numai la creşterea valorii pH‐ului, ci şi la îmbunătăţirea însuşirilor
fizice, chimice şi biologice. Pentru corectarea acidităţii se folosesc roci calcaroase sau dolomitice
(calcare compacte, tufuri calcaroase, creta, marna, etc). Ele se prezintă ca piatră de var măcinată, var
ars, var stins. Capacitatea de neutralizare a substanţelor folosite pentru corectarea reacţiei acide a
solurilor este diferită, fiind comparată cu cea a carbonatului de calciu, considerată egală cu 100 %.
Trebuie combătută tendinţa de obţinere a unui număr superior indicilor de producţie, pentru că în
asemenea situaţii, de multe ori deşi se realizează cantităţi mai mari de puieţi, aceştia sunt de calitate
inferioară (au dimensiuni mici, sunt rău conformaţi, dovedindu‐se foarte sensibili la boli şi dăunători).
Rărirea culturilor se face o singură dată şi anume:
la răşinoase în solarii – la o lună de la răsărire;
la răşinoase în câmp deschis – în al doilea an, înainte de pornirea puieţilor în
vegetaţie;
la foioase – la 30‐45 zile de la răsărire.
puieţii de foioase care rămân doi ani în pepinieră sau cei de răşinoase repicaţi se
răresc în toamna primului an de la semănare sau repicare.
La răşinoase, rărirea se face prin “forfecare” – tăierea puieţilor mai slab conformaţi cu
foarfeca, pentru a nu‐i disloca pe cei rămaşi. La foioase, rărirea se face prin smulgerea exemplarelor
rău conformate, slab dezvoltate.