3.

Diviziunea muncii
Fenomenul social fundamental este diviziunea muncii şi corolarul său,
cooperarea umană.
Experienţa îl învaţă pe om că acţiunea în cooperare este mai eficientă şi
mai productivă decât acţiunea izolată a indivizilor auto-suficienţi.
Condiţiile naturale care determină viaţă şi eforturile umane sunt de aşa
natură încât [p.158] diviziunea muncii sporeşte outputul pe unitatea de
muncă cheltuită. Aceste fapte naturale sunt:
În primul rând, inegalitatea înnăscută a oamenilor în ce priveşte
capacitatea lor de a presta diferite tipuri de muncă. În al doilea rând,
distribuţia inegală a condiţiilor de producţie nonumane, naturale, pe
suprafaţa pământului. Putem considera aceste două fapte şi ca pe unul
singur, anume, multiplicitatea aspectelor naturii, care face din univers
un complex cu infinite varietăţi. Dacă suprafaţa pământului ar fi fost
astfel încât condiţiile fizice de producţie să fie identice pretutindeni şi
dacă fiecare om ar fi fost egal cu toţi ceilalţi, aşa cum sunt egale între ele
cercurile de acelaşi diametru în geometria euclidiană, atunci oamenii nu
ar fi practicat diviziunea muncii.
Există şi un al treilea fapt, anume că reuşita unor demersuri presupune
forţe mai mari decât cele ale unui singur om şi necesită efortul conjugat
al mai multor persoane. Uneori este nevoie de depunerea unui volum de
muncă de care nu este capabilă o singură persoană, deoarece capacitatea
sa de lucru este prea redusă. Alte obiective ar putea fi atinse de un singur
individ, dar timpul pe care ar trebui el să-l dedice lucrului ar fi atât de
lung, încât rezultatul n-ar putea fi atins decât târziu şi n-ar compensa
efortul depus. În ambele cazuri, doar eforturile conjugate fac posibilă
atingerea scopului urmărit.
Dacă ar fi existat doar această a treia condiţie, cu siguranţă ar fi apărut
cooperarea temporară între oameni. Însă asemenea alianţe tranzitorii,
pentru a face faţă la sarcini specifice care depăşesc puterea individului,
n-ar fi instituit cooperarea socială de durată. Demersurile care puteau fi
realizate numai în felul acesta n-au fost foarte numeroase în stadiile
timpurii ale civilizaţiei. Mai mult, este posibil ca nu toţi cei implicaţi să
cadă frecvent de acord că obiectivul în chestiune este mai util şi mai
urgent decât îndeplinirea altor sarcini, pe care le-ar putea îndeplini
singuri. Marea societate umană care îmbrăţişează toţi oamenii şi toate
acţiunile lor nu s-a născut din asemenea alianţe ocazionale. Societatea
este mult mai mult decât o alianţă trecătoare încheiată pentru un anumit
scop şi căreia i se pune capăt îndată ce obiectivul este realizat, chiar dacă
partenerii sunt gata să o reînnoiască dacă se iveşte din nou ocazia.
Creşterea productivităţii determinată de diviziunea muncii este evidentă
oridecâteori inegalitatea participanţilor este astfel încât fiecare individ,
sau fiecare bucată de pământ, să fie superiori cel puţin într-o privinţă
celorlalţi indivizi, sau celorlalte bucăţi de pământ în discuţie. Dacă A este
potrivit pentru a produce, într-o unitate de timp, 6 p sau 4 q, iar B numai
2 p, dar 8 q, atunci A şi B vor produce împreună, când lucrează izolat,
4 p + 6 q; când lucrează în regim de diviziune a muncii, fiecare dintre ei
producând [p.159]doar bunul în a cărui producţie este mai eficient decât
partenerul său, vor produce împreună 6 p + 8 q. Dar ce se întâmplă
dacă A este mai eficient decât B nu doar în producerea lui p, ci şi în
producerea lui q?
Aceasta este problema pe care a formulat-o şi a rezolvat-o imediat
Ricardo.
4. Legea ricardiană a asocierii
Ricardo a expus legea asocierii pentru a demonstra care sunt
consecinţele diviziunii muncii când un individ sau un grup, mai eficient
în toate privinţele, cooperează cu un individ sau cu un grup mai puţin
eficient în toate privinţele. El a investigat efectele comerţului între două
regiuni, inegal înzestrate de natură, în ipoteza că produsele, dar nu şi
muncitorii şi factorii acumulaţi în vederea producţiei viitoare (bunurile
de capital), se pot mişca liber dintr-o regiune într-alta. După cum arată
legea lui Ricardo, diviziunea muncii între două asemenea regiuni va
spori productivitatea muncii şi deci va fi avantajoasă pentru toate părţile
implicate, chiar dacă condiţiile fizice de producţie pentru orice marfă
sunt mai favorabile într-una din regiuni decât în cealaltă. Pentru
regiunea mai generos înzestrată este avantajos să-şi concentreze
producţia asupra acelor bunuri pentru care superioritatea ei este mai
accentuată, şi să lase producţia celorlalte bunuri, în privinţa cărora
superioritatea sa este mai redusă, în seama regiunii mai puţin înzestrate.
Paradoxul că este mai avantajos să se lase neutilizate condiţiile
autohtone de producţie mai favorabile şi să se procure bunurile pe care
le-ar produce ele din regiuni în care condiţiile de producţie a acestora
sunt mai puţin favorabile, este consecinţa imobilităţii forţei de muncă şi
a capitalului, cărora le sunt inaccesibile locurile unde producţia se
desfăşoară în condiţii mai favorabile.
Ricardo era pe deplin conştient de faptul că legea sa a costurilor
comparative, pe care a expus-o mai ales pentru a soluţiona o problemă
specială de comerţ internaţional, este un caz particular al legii mai
universale a asocierii.
Dacă A este mai eficient decât B, astfel încât pentru producerea unei
unităţi de marfă p are nevoie de 3 ore, faţă de cele 5 de câte are nevoie B,
iar pentru producerea unei unităţi de q are nevoie de 2 ore, faţă de cele 4
de câte are nevoie B, atunci ambii vor câştiga dacă A se va limita la
producerea de q, lăsând în seama lui B producerea lui p. Dacă fiecare
alocă 60 de ore producerii de p şi 60 de ore producerii de q, rezultatul
muncii lui A va fi 20p + 30 q, al lui B va fi 12 p + 15 q, iar al amândurora
împreună, 32 p + 45 q. Dacă, pe de altă parte, A se limitează exclusiv la
producerea de q, el va produce 60 q în 120 de ore, în vreme ce B, dacă se
limitează la producerea de p, va produce 24 p în acelaşi interval de timp.
Deci rezultatul activităţilor amândurora va fi 24 p + 60 q, ceea
ce, [p.160] având în vedere că rata de substituţie a lui p este

de q pentru A şi de q pentru B, înseamnă un output mai mare decât

32 p + 45 q. Colaborarea celor mai talentaţi, mai capabili şi mai harnici
cu cei mai puţin talentaţi, mai puţin capabili şi mai puţin harnici, este
benefică pentru ambele părţi. Câştigurile dobândite de pe urma
diviziunii muncii sunt întotdeauna mutuale.
Legea asocierii ne face să înţelegem tendinţele care au dus la
intensificarea progresivă a cooperării umane. Realizăm ce incitativ i-a
determinat pe oameni să nu se considere pur şi simplu rivali într-o luptă
pentru aproprierea unei cantităţi limitate de mijloace de subzistenţă
furnizate de natură. Realizăm ce i-a împins şi continuă permanent să-i
împingă să se asocieze unii cu alţii, în vederea cooperării. Fiecare pas
înainte pe calea unei trepte mai dezvoltate a diviziunii muncii serveşte
interesele tuturor participanţilor. Pentru a înţelege de ce oamenii n-au
rămas izolaţi, căutând hrană şi adăpost, ca animalele, doar pentru ei
înşişi, sau cel mult şi pentru perechea şi puii lor neajutoraţi, nu este
necesar să recurgem la o intervenţie miraculoasă a divinităţii sau la
ipostazierea sterilă a unui imbold înnăscut spre asociere. Nu suntem
siliţi nici să presupunem că indivizii izolaţi, sau hoardele primitive, s-au
legat într-o zi prin contract să stabilească legături sociale. Factorul care a
dus la naşterea societăţilor primitive şi care lucrează cotidian la
intensificarea relaţiilor sociale este acţiunea umană, animată de
înţelegerea productivităţii sporite a muncii în condiţii de diviziune a
muncii.
Nici istoria, nici etnologia nici oricare altă ramură a cunoaşterii, nu pot
furniza o explicaţie a evoluţiei care a dus de la haitele şi turmele
strămoşilor nonumani ai omenirii la grupurile sociale primitive, dar încă
de pe atunci pregnant diferenţiate, despre care ne oferă informaţii
excavaţiile, cele mai vechi documente istorice şi relatările exploratorilor
şi călătorilor care au întâlnit triburi sălbatice. Sarcina cu care se
confruntă ştiinţa, în ce priveşte originile societăţii, nu poate consta decât
în identificarea acelor factori care pot şi trebuie să inducă asocierea şi
intensificarea ei progresivă. Praxeologia rezolvă această problemă. Dacă
şi în măsura în care munca în condiţii de diviziune a muncii este mai
productivă decât munca în condiţii de izolare şi dacă şi în măsura în care
omul este capabil să realizeze acest lucru, acţiunea umană tinde ea însăşi
către cooperare şi asociere; omul nu devine o fiinţă socială sacrificându-
şi propriile interese pe altarul unui Moloh mitic, societatea, ci urmărind
ameliorarea propriei sale bunăstări. Experienţa ne învaţă că această
condiţie – productivitatea sporită [p.161]atinsă în condiţii de diviziune a
muncii – este prezentă deoarece cauza ei – inegalitatea înnăscută a
oamenilor şi a distribuţiei factorilor geografici naturali de producţie –
este reală. Suntem, aşadar, în măsură să înţelegem cursul evoluţiei
sociale.
Erori curente referitoare la legea asocierii
Lumea cârteşte mult în privinţa legii lui Ricardo a asocierii, mai bine
cunoscută sub numele de lege a costurilor comparative. Motivul este evident.
Această lege este o ofensă adusă tuturor celor dornici să justifice
protecţia şi izolarea economică naţională, din orice alt punct de vedere
decât cele al intereselor egoiste ale anumitor producători, sau al
considerentelor de apărare naţională.
Primul obiectiv al lui Ricardo atunci când a expus această lege a fost de a
respinge obiecţiile formulate împotriva libertăţii comerţului
internaţional. Protecţionistul întreabă: În condiţii de liber schimb, care
va fi soarta unei ţări în care condiţiile pentru toate tipurile de producţie
sunt mai puţin favorabile decât în toate celelalte ţări? Desigur, într-o
lume în care ar exista liberă mobilitate, nu doar a produselor, ci şi a
bunurilor de capital şi a forţei de muncă, o ţară atât de puţin adaptată
producţiei ar înceta de a mai fi utilizată ca sediu al vreunei industrii
omeneşti. Dacă oamenii o duc mai bine fără a exploata condiţiile fizice de
producţie – relativ nesatisfăcătoare – oferite de această ţară, atunci ei nu
se vor stabili aici şi o vor lăsa nelocuită, asemenea regiunilor polare,
tundrelor şi deşerturilor. Însă Ricardo analizează o lume a căror condiţii
sunt determinate de existenţa unor aşezăminte umane statornicite mai
demult, o lume în care bunurile de capital şi forţa de muncă sunt legate
de pământ, prin instituţiile existente. Într-un asemenea mediu, liberul
schimb, i.e. libera mobilitate doar a mărfurilor, nu poate produce o stare
de lucruri în care forţa de muncă şi capitalul să fie distribuite pe
suprafaţa pământului conform cu posibilităţile fizice, mai bune sau mai
modeste, existente pentru productivitarea muncii. Aici intră în joc legea
costurilor comparative. Fiecare ţară se îndreaptă spre acele ramuri de
producţie pentru care condiţiile ei oferă posibilităţile relativ, deşi nu
absolut, cele mai favorabile. Pentru locuitorii unei ţări este mai avantajos
să se abţină de la exploatarea anumitor oportunităţi care sunt mai
propice -- în sens absolut şi tehnologic – şi să importe bunurile produse
în străinătate, în condiţii mai puţin favorabile -- în sens absolut şi
tehnologic – decât cele pe care le-ar oferi resursele autohtone,
neutilizate. Situaţia este analogă cu cea a chirurgului, pentru care este
avantajos să utilizeze, la curăţarea sălii de operaţie şi a instrumentelor,
un om mai puţin înzestrat decât el şi în acest domeniu, dedicându-se el
însuşi exclusiv chirurgiei, domeniu în care superioritatea sa este şi mai
pronunţată.
Teoria costurilor comparative nu are nici o legătură cu teoria valorii din
economia clasică. Ea nu se referă la valori sau la preţuri, ci este o
judecată analitică; concluzia este implicată în [p.162] cele două propoziţii
că factorii de producţie mobili diferă în ce priveşte productivitatea de la
un loc la altul şi mobilitatea lor este supusă la restricţii instituţionale.
Teorema poate face abstracţie de problemele evaluării, fără a prejudicia
prin aceasta corectitudinii concluziilor sale, deoarece avem libertatea de
a recurge la un număr de presupoziţii simple. Acestea sunt: că se produc
doar două bunuri; că aceste produse sunt transportabile fără restricţii; că
pentru producerea fiecăruia dintre ele sunt necesari doi factori; că unul
dintre aceşti factori (care poate fi atât munca depusă cât şi bunurile de
capital) este identic pentru amândouă, pe când celălalt factor (o
proprietate specifică a solului) este diferit, fiind specific fiecăruia dintre
cele două procese; că raritatea mai acută a factorului comun celor două
procese determină măsura în care este exploatat factorul diferit. În
cadrul fixat de aceste presupoziţii, care fac cu putinţă stabilirea
rapoartelor de substituţie dintre factorul comun cheltuit şi output,
teorema răspunde la întrebarea formulată.
Legea costurilor comparative este independentă de teoria clasică a
valorii, după cum este şi legea randamentelor, cele două raţionamente
fiind asemănătoare. În ambele cazuri, ne putem limita la a compara
inputul fizic cu outputul fizic. În cazul legii randamentelor, comparăm
outputurile aceluiaşi produs. În cazul legilor costurilor comparative
comparăm outputurile a două produse diferite. O asemenea comparaţie
este fezabilă, deoarece presupunem că pentru producţia fiecăruia dintre
ele, în afara unui factor specific, nu sunt necesari decât factori nespecifici
de acelaşi tip.
Unii critici acuză legea costurilor comparative pentru ipotezele sale
simplificatoare. Ei cred că teoria modernă a valorii ar presupune o
reformulare a legii, în conformitate cu principiile valorii subiective. Doar
o asemenea formulare ar putea furniza o demonstraţie definitivă
satisfăcătoare. Totuşi, ei nu recomandă calculul în termeni monetari. Ei
preferă recursul la acele metode de analiză a utlilităţii pe care le
consideră adecvate efectuării de calcule ale valorii în termeni de utilitate.
Vom arăta, pe parcursul investigaţiei pe care o întreprindem, că aceste
tentative de a elimina termenii monetari din calculul economic sunt
sortite eşecului. Presupoziţiile lor fundamentale sunt intenabile şi
contradictorii, iar toate formulele derivate din ele sunt viciate. Nu este
posibilă nici o metodă de efectuare a calculelor economice, cu excepţia
celei bazate pe preţurile monetare, aşa cum se formează ele pe piaţă. [7]
Semnificaţia presupoziţiilor simple subiacente legii costurilor
comparative nu este întru totul identică pentru economiştii moderni şi
precursorii lor clasici. Unii adepţi ai şcolii clasice le considerau punctul
de pornire al teoriei valorii în comerţul internaţional. Ştim că în această
privinţă ei se înşelau. În plus, noi înţelegem că, în ce priveşte
determinarea [p.163]valorilor şi a preţurilor, nu există nici o diferenţă
între comerţul intern şi cel internaţional. Ceea ce îi determină pe oameni
să distingă între pieţele autohtone şi cele străine sunt doar variaţiile
datelor, i.e. diversele condiţii instituţionale care restrâng mobilitatea
factorilor de producţie şi a produselor.
Dacă nu dorim să abordăm legea costurilor comparative din
perspectivele simplificatoare adoptate de Ricardo, atunci trebuie să
recurgem fără rezerve la calculul monetar. Nu trebuie să cădem pradă
iluziei că este posibilă o comparaţie între diversele cheltuieli constând în
factori de producţie de diverse tipuri şi outputul constând din produse de
diverse tipuri, fără a recurge la calculul monetar. Dacă revenim la cazul
chirurgului şi al angajatului său, trebuie să raţionăm după cum urmează:
Dacă chirurgul îşi poate întrebuinţa timpul limitat de lucru pentru
efectuarea de operaţii, remunerată cu 50 de dolari pe oră, atunci este în
interesul său să apeleze la un angajat pentru a-i menţine instrumentele
în ordine, pe care să-l plătească cu 2 dolari pe oră, deşi omul acesta are
nevoie de 3 ore pentru a se achita de sarcini pe care chirurgul le-ar fi
putut îndeplini într-o oră. Atunci când comparăm condiţiile din două
ţări, trebuie să afirmăm: dacă condiţiile sunt astfel încât producţia unei
unităţi din fiecare dintre bunurile a şi b necesită, în Anglia, cheltuirea
unei zile de muncă, munca depusă fiind de un tip uniform, pe când în
India, cu aceleaşi investiţii de capital, sunt necesare două zile muncă
pentru a şi trei zile muncă pentru b, iar bunurile de capital şi
mărfurile a şi b pot circula liber între Anglia şi India, în vreme ce forţa de
muncă nu este mobilă, atunci ratele salariale în India trebuie să tindă

către 50% din cele din Anglia pentru producţia lui aşi către 33 % pentru
producţia lui b. Dacă rata salarială din Anglia este de 6 şilingi, atunci
ratele din India ar fi echivalentul a 3 şilingi pentru producţia lui a şi
echivalentul a 2 şilingi pentru producţia lui b. O asemenea discrepanţă în
remunerarea muncii de acelaşi tip nu poate fi de durată, dacă există
mobilitatea mâinii de lucru pe piaţa indiană a muncii. Muncitorii ar trece
de la producţia lui b la producţia lui a; migraţia lor ar tinde să reducă
remuneraţia din industria lui a şi s-o sporească pe cea din industria lui b.
În cele din urmă, ratele salariale din India ar deveni egale în ambele
ramuri. Producţia de a ar tinde să crească şi să câştige terenul ocupat de
rivalii britanici. Pe de altă parte, producţia de b ar deveni neprofitabilă în
India şi ar trebui oprită, în vreme ce în Anglia ar spori. Acelaşi
raţionament rămâne valabil dacă presupunem că diferenţa în condiţiile
de producţie constă şi în volumul investiţiei necesare de capital, sau
constă exclusiv în acesta.
S-a afirmat că legea lui Ricardo ar fi fost validă numai pentru epoca lui şi
n-ar fi de nici un folos în vremea noastră, care se caracterizează prin alte
condiţii. Ricardo considera că diferenţa dintre comerţul intern şi cel
internaţional constă în diferenţele existente între mobilitatea capitalului
şi a forţei de muncă. Dacă presupunem că munca, capitalul şi produsele
sunt mobile, atunci nu există diferenţe între comerţul regional şi cel
interregional, decât în măsura în care intră în calcul costurile
de [p.164]transport. În acest caz, devine superfluu să se dezvolte o teorie a
comerţului internaţional distinctă de cea a comerţului autohton.
Capitalul şi munca sunt distribuite pe suprafaţa pământului în funcţie de
condiţiile de producţie mai bune sau mai proaste, pe care le oferă
diversele regiuni. Există regiuni populate mai dens şi mai bine înzestrate
cu capital, iar altele populate mai puţin dens şi mai slab înzestrate cu
capital. Pe cuprinsul întregului pământ se manifestă o tendinţă de
egalizare a ratelor salariale pentru acelaşi tip de muncă prestată.
Însă Ricardo porneşte de la ipoteza că există mobilitate a capitalului şi a
mâinii de lucru în interiorul fiecărei ţări, nu şi între diversele ţări. El
formulează întrebarea care sunt consecinţele liberei mobilităţi a
produselor în aceste condiţii. (Dacă nu există nici mobilitate a
produselor, atunci fiecare ţară este izolată economic şi autarhică şi nu
există nici un fel de comerţ internaţional.) Teoria costurilor comparative
răspunde la această întrebare. Desigur, ipotezele lui Ricardo se verificau
în mare măsură în epoca lui. Ulterior, în cursul secolului al XIX-lea,
condiţiile s-au modificat. Imobilitatea capitalului şi a mâinii de lucru s-a
redus; transferurile internaţionale de capital şi mână de lucru au devenit
din ce în ce mai uzuale. Apoi a urmat o reacţie. Astăzi, mobilitatea
capitalului şi a mâinii de lucru este din nou restricţionată. Realitatea
corespunde din nou ipotezelor ricardiene.
Pe de altă parte, rezultatele clasice ale comerţului interregional se
situează dincolo de orice schimbare a condiţiilor instituţionale. Ele ne
permit să analizăm problemele care survin în orice ipoteze imaginabile.
5. Efectele diviziunii muncii
Diviziunea muncii este rezultatul reacţiei conştiente a omului la
multiplicitatea condiţiilor naturale. Pe de altă parte, este ea însăşi un
factor producător de diferenţiere. Ea imprimă diverselor regiuni
geografice funcţii specifice în complexul proceselor de producţie.
Anumite regiuni le face urbane, altele rurale; determină localizarea
diverselor ramuri manufacturiere, de minerit şi agricultură în diverse
locuri. Încă şi mai important, însă, este faptul că intensifică inegalitatea
înnăscută a oamenilor. Exerciţiul şi practica unor îndeletniciri specifice
determină mai buna adaptare a indivizilor la necesităţile prestaţiilor lor.
Oamenii îşi dezvoltă anumite facultăţi înnăscute şi frânează dezvoltarea
altora. Apar tipurile vocaţionale, iar oamenii devin specialişti.
Diviziunea muncii împarte diversele procese de producţie în sarcini
minuscule, dintre care multe por fi îndeplinite de dispozitive mecanice.
Acesta este faptul care a făcut cu putinţă utilizarea maşinilor şi a generat
progrese uimitoare în domeniul metodelor tehnice de producţie.
Mecanizarea este fructul diviziunii muncii, cel mai de seamă succes
provocat de aceasta -- şi nu cauza sau izvorul ei. Maşinăriile specializate,
puse în mişcare de energia electrică, nu puteau fi întrebuinţate decât
într-un [p.165] mediu social, în condiţii de diviziune a muncii. Fiecare pas
înainte pe drumul către utilizarea unor maşini mai specializate, mai
rafinate şi mai productive, necesită o specializare suplimentară în
îndeplinirea diverselor sarcini.

Leonard E. Read (26 sept. 1898 - 14 mai 1983) a fondat FEE (Foundation for Economic
Education), primul think-tank libertarian în SUA. „I, Pencil" este cel mai cunoscut eseu al său,
publicat în 1958 în revista The Freeman. „Povestea lui Read a devenit o piesă clasică de
literatură care, într-un mod succint şi persuasiv, ilustrează atât mâna invizibilă a lui Adam
Smith - posibilitatea cooperării fără nicio constrângere - cât şi [...] rolul sistemului preţurilor
în comunicarea informaţiilor, care «îi va ajuta pe indivizi să facă lucrurile pe care şi le doresc
fără ca cineva să le spună asta»." (Milton Friedman)

Sunt un creion cu mină - creionul obişnuit din lemn cunoscut tuturor copiilor şi oamenilor care
ştiu să scrie şi să citească.

Scrisul e atât vocaţia cât şi ocupaţia mea. Asta e tot ce fac.

Te întrebi de ce să scriu un arbore genealogic? Ei bine, ca prim argument, povestea mea e

interesantă. Apoi, sunt un mister - mai mult chiar decât un copac sau un apus sau un fulger.
Dar, din păcate, ca şi cum aş fi un simplu accident fără trecut, sunt desconsiderat de cei care
mă folosesc. Aceasta este una dintre dureroasele greşeli în care omenirea nu poate rezista
prea mult fără "dispariţie". Aşa cum a observat înţeleptul G. K. Chesterton: "Dispărem pentru
dorinţa de admiraţie, nu pentru dorinţa de minuni."

Eu, creionul, aşa simplu cum par a fi, merit admiraţia şi veneraţia voastră, şi o revendicare
am să încerc să fac. De fapt, dacă mă puteţi înţelege - nu, pentru oricine e un lucru prea
mare de cerut - dacă puteţi deveni conştienţi de miracolul pe care îl simbolizez, puteţi salva
libertatea pe care omenirea o pierde cu atâta tristeţe. Am o lecţie importantă de predat. Şi
pot preda această lecţie mai bine decât poate un automobil sau un avion sau o maşină de
spălat, asta pentru că - ei bine, pentru că par atât de simplu.

Simplu? Totuşi, nici o persoană de pe faţa pământului nu ştie cum să mă facă. Sună incredibil
nu-i aşa? Mai ales când se ştie că se produc in medie un miliard, un miliard şi jumătate din
neamul meu în S.U.A. în fiecare an.

Ia-mă şi uită-te la mine. Ce vezi? Nu prea multe - ceva lemn, lac, scrisul tipărit, mina de
plombagină, ceva metal şi o radieră.

Nenumăraţi strămoşi

Aşa cum nu poţi urmări arborele tău genealogic prea mult în urmă, aşa este imposibil şi
pentru mine să numesc pe toţi strămoşii mei. Aş vrea în schimb să numesc un număr destul de
mare încât să vă impresionez cu bogăţia şi complexitatea trecutului meu.

Arborele meu genealogic începe chiar cu un copac, un cedru dintr-un bob simplu care creşte
în California de nord şi Oregon. Acum, imaginează-ţi toate ferăstraiele şi camioanele şi
frânghia şi nenumăratele echipamente folosite în culegerea şi transportarea butucilor de
cedru la linia de încărcare a căii ferate. Gândeşte-te la toţi oamenii şi la nenumăratele
meserii care au contribuit la fabricarea lor: ore de minerit, obţinerea oţelului şi
transformarea lui în ferăstraie, ciocane, motoare; obţinerea cânepii şi trecerea ei prin toate
etapele până la obţinerea frânghiei groase şi rezistente; taberele de defrişări cu păturile şi
halele lor neglijente, bucătăria şi obţinerea tuturor felurilor de mâncare. Pentru că mii de
oameni de care nu se pomeneşte niciodată au avut o contribuţie în obţinerea acelei ceşti de
cafea pe care o beau muncitorii!

Buştenii sunt transportaţi la o moară din San Leandro, California. Poţi să-ţi imaginezi oamenii
care construiesc acele maşini şi şosele şi căi ferate şi acei oameni care concep şi construiesc
acele sisteme de comunicaţii care le întâlnesc în drumul lor ?

Aceste legiuni sunt printre strămoşii mei.

Să luăm moara din San Leandro. Buştenii de cedru sunt tăiaţi în bucăţi mici, în şipci de
dimensiunea unui creion de 5 cm grosime. Aceste bucăţi sunt uscate în cuptoare şi apoi
vopsite din acelaşi motiv pentru care femeile se dau cu ruj: oamenii mă preferă colorat şi nu
de un alb palid. Şipcile sunt vopsite şi apoi uscate din nou în cuptor. Câtă pricepere există în
fabricarea vopselei şi a cuptoarelor, în încălzirea cuptoarelor, în producerea luminii şi a
energiei, a curelelor, motoarelor , şi tuturor celorlalte mici instrumente de care este nevoie
într-o moară? Măturătorii morii fac parte din arborele meu genealogic? Da, şi din acelaşi
arbore fac parte şi oamenii care au turnat ciment pentru digul unei hidrocentrale Pacific Gas
& Electric Company, hidrocentrală care alimentează moara din San Leandro!

Nu uita strămoşii de pe întreg teritoriul ţării care au contribuit la transportarea a 60 de

camioane de buşteni de la un capăt la celălalt a acesteia. Odată ajunse în fabrică de creioane
- 4 000 000 de dolari investiţi în echipament şi clădire, tot acest capital economisit de părinţi
de-ai mei - fiecare şipcă este luată şi pe suprafaţa sa o maşinărie complexă sapă opt canale,
după care o altă maşină toarnă plumb în fiecare celălalt şanţ, aplică clei şi pune o altă şipcă
deasupra - un adevărat sandwich cu plumb. Şapte fraţi şi cu mine suntem tăiaţi mecanic din
acest sandwich din lemn lipit.

Mina mea de plumb - care de fapt nu conţine în nici un fel plumb - este una complexă.
Grafitul este minat în Ceylon. Să luam aceşti mineri care îşi întocmesc propriile unelte şi
muncitorii care fabrică sacii de hârtie în care se transportă minereul, şi cei care leagă sacii şi
cei care îi aşează în vapoare şi cei care construiesc vapoarele. Chiar şi oamenii care păzesc
farul au ajutat la naşterea mea - şi de asemenea oamenii din port.

Minereul este amestecat cu lut adus din Mississippi, iar în procesul de rafinare este folosit
hidroxid de amoniu. Apoi sunt folosite substanţe de umezire cum ar fi seul sulfonat - grăsimi
animale tratate cu acid sulfuric. După ce trece prin nenumărate maşini, compoziţia finală ni
se înfăţişează sub forma unor nenumărate resturi - asemănător unui cârnat tăiat în bucăţi
mici, uscat şi apoi gătit câteva ore bune la 1.850 grade Fahreinheit. Pentru a le spori
rezistenţa şi netezimea, minele sunt tratate apoi cu o compoziţie fierbinte care conţine ceară
de candelabru din Mexic, ceară de parafină şi grăsimi naturale hidrogenate.

Lemnul meu de cedru primeşte şase straturi de lac. Cunoşti cumva toate substanţele care
compun lacul? Te-ai fi gândit vreodată că cultivatorii de arbori de piper şi rafinorii de boabe
de piper sunt implicaţi în asta? Ei bine sunt. Până şi procesul prin care se colorează lacul în
acea nuanţă frumoasă de galben necesită îndemânarea mai multor persoane decât pot eu să
amintesc!

Remarcă eticheta. Acea etichetă e de fapt o placă obţinută prin amestecarea răşinii cu negru
de fum la temperaturi ridicate. Cum obţii răşina şi ce e negrul de fum, pentru numele lui
Dumnezeu ?
Partea mea din metal - inelul - e alamă. Gândeşte-te la toţi minerii care sapă în mine de zinc
şi cupru şi cei care au priceperea de a obţine foi strălucitoare de alamă din aceste bogaţii ale
pământului. Acele dungi negre ale inelului meu de alamă sunt din nichel negru. Ce este
nichelul şi cum este el aplicat? Ar lua pagini întregi să spun de ce inelul meu nu are nichel
negru pe el.

Apoi vine bijuteria coroanei, numită - mai fără eleganţă - „dop", partea pe care omul o
foloseşte să şteargă greşelile pe care, folosindu-mă, le face . Un ingredient special realizează
ştergerea propriu-zisă. Este un produs de tipul unei radiere obţinut prin reacţia sulfitului de
cadmiu cu seminţele de cânepă aduse din provinciile estice olandeze.

Nimeni nu ştie

Mai vrea cineva să-mi contrazică afirmaţia iniţială că nu există nici o persoană pe faţa
pământului care să ştie să mă fabrice de unul singur? De fapt, milioane de oameni au avut o
contribuţie în "naşterea" mea, dintre care nici unul nu cunoaşte mai mulţi decât o mică parte
din ceilalţi. Acum ai putea spune că merg prea departe în a relaţiona un culegător de boabe
de cafea din îndepărtata Brazilie cu un cultivator dintr-un punct diametral opus; ai spune că e
o abordare extremistă. Eu îmi susţin afirmaţia.

Nu există nici măcar o persoană din toate aceste milioane, incluzând preşedintele fabricii de
creioane, care să aducă mai mult de o mică, infinitezimală parte de know-how în fabricarea
mea. Din punctul de vedere a know-how-ului singura diferenţă dintre minerul din Ceylon şi
tăietorul de lemne din Oregon este tipul de know-how. Nici minerul şi nici tăietorul de lemne
nu sunt dispensabili, la fel cum nici chimistul din fabrică şi nici muncitorul din punctele de
extracţie a petrolului - parafina fiind un produs derivat al petrolului.

Uite un lucru incredibil: nici muncitorul de pe câmpurile de extracţie a petrolului, nici

chimistul, nici minerul din minele de grafit sau lut, nici cei care construiesc vasele sau fabrica
trenurile şi camioanele, nici cei care operează maşinile, care îmi zimţuiesc bucăţica de
metal, nici preşedintele fabricii de creioane nu realizează singura lor sarcina pentru că mă
vor. Fiecare mă vrea mai puţin decât un copil în clasa întâi. Şi într-adevăr, există câţiva din
acest număr imens de oameni care nu au văzut niciodată şi nici nu ştiu să folosească un
creion. Motivaţia lor este o alta decât cea de a mă produce.

Probabil că e cam aşa: fiecare din aceste milioane vede că poate să realizeze un schimb -
bucăţica sa de know-how pentru bunuri şi servicii de care are nevoie sau pe care le vrea. Aş
putea, sau aş putea la fel de bine să nu fiu printre aceste produse de care are nevoie.
Nici o cunoaştere supremă

Există un fapt care este încă şi mai surprinzător: absenţa unei cunoştinţe supreme, a unei
persoane care să dicteze sau să coordoneze forţat aceste nenumărate acţiuni care duc la
obţinerea mea. Nu putem găsi nici o urmă a unei astfel de persoane. În schimb, găsim Mâna
Invizibilă la lucru. Aceasta este enigma la care mă refeream mai devreme.

Se spune că „numai Dumnezeu poate face un copac". De ce suntem de acord cu asta? Nu este
oare pentru că realizăm că noi înşine nu putem să „facem" unul? Putem spune, de exemplu,
că o anumită configuraţie moleculară apare sub forma unui copac. Dar ce minte umană poate
vreodată să înregistreze, nu mai spun să coordoneze, schimbările continue ale moleculelor
care interacţionează într-un copac? O astfel de faptă eroică este de neimaginat!

Eu, Creionul, sunt o complexă combinaţie de miracole: un copac, zinc, cupru, grafit, şi aşa
mai departe. Dar acestor miracole minunate care se manifestă în natura sau alăturat alte
articole şi mai extraordinare: configuraţia energiei creatoare a omului - milioane de plusuri
de cunoaştere ce interacţionează natural şi spontan ca răspuns a nevoilor şi dorinţele
indivizilor şi în absenţa oricărei forme de cunoaştere supremă umană! Cum numai Dumnezeu
poate să făurească un copac, atunci numai Dumnezeu poate să mă facă şi pe mine. Un singur
om poate să coordoneze aceste milioane de plusuri de cunoaştere care contribuie la obţinerea
mea la fel de bine cum poate să pună toate acele molecule împreună şi să facă un copac.

Când am scris: „Dacă poţi să vezi miracolul pe care îl simbolizez, poţi salva libertatea pe care
omenirea o pierde cu atâta tristeţe", la asta m-am referit. Pentru că odată ce ai înţeles că
aceste plusuri de cunoaştere vor interacţiona în mod natural şi automat şi vor forma tipare
creative şi productive ca răspuns a nevoilor şi cererii umane, - aşadar, în absenţa statului sau
a oricărei alte forme de cunoaştere supremă coercitivă - atunci ai dobândit ingredientul
esenţial a libertăţii: credinţa în oamenii liberi. Libertatea este imposibilă fără credinţă .

O dată ce statul are monopol asupra oricărei activităţi, să luăm, spre exemplu, sistemul
poştal, majoritatea indivizilor vor crede că scrisorile nu pot fi livrate de om acţionând în mod
liber. Şi motivul este acesta: fiecare în parte recunoaşte că singur nu poate să realizeze
acţiunile care implică livrarea unei scrisori. De asemenea recunoaşte că nici un altul nu
poate. Iar aceste supoziţii sunt adevărate. Nici un individ nu posedă destul plus de cunoaştere
pentru a executa procesul complex de livrare naţională a corespondenţei la fel cum nici unul
nu ştie să facă un simplu creion. Acum, în absenţa credinţei în oamenii liberi - în absenţa
cunoaşterii faptului că acele mici milioane de plusuri de cunoaştere vor interacţiona în mod
natural şi miraculos şi vor coopera astfel încât să satisfacă acea nevoie - individul nu poate
decât să ajungă la concluzia greşită că corespondenţa nu poate fi livrată decât de
cunoaşterea supremă a statului.

Mărturii din belşug

Dacă eu, Creionul, aş fi singurul obiect care ar putea sta ca mărturie a ceea ce pot oamenii să
realizeze beneficiind de libertate de acţiune, atunci cei cu puţină credinţă ar avea o cauză
justă. Totuşi, există mărturii din belşug. Sistemul poştal este extraordinar de simplu de
comparat, de exemplu, cu producerea unui automobil sau a unui simplu calculator sau a unei
combine de grâu sau a unei mori sau a altor zeci de mii de lucruri.

Livrarea? De ce, în această zonă în care individul a fost lăsat liber să încerce, „livrează"
cuvântul înconjurul globului în mai puţin de o secundă; „livrează" un lucru vizual şi în mişcare
în casa fiecărei persoane chiar în momentul în care se întâmplă; „livrează" 150 de pasageri
din Seattle în Baltimore în mai puţin de 4 ore; "livrează" gaz din Texas la propriul aragaz sau
cuptor din New York la preţuri incredibil de mici şi fără nici un fel de subvenţie; "livrează"
fiecare din cele patru livre de petrol din Golful Persan până la Coasta de Est - ocolind pe
jumătate Pământul - cu mai puţini bani decât cere statul pentru a livra o scrisoare de o uncie
peste drum!

Acesta este lecţia pe care trebuie să vă învăţ: Lăsaţi toate energiile creatoare libere. Doar
învăţaţi societatea să acţioneze în armonie cu această lecţie. Creaţi un mediu instituţional
care să îndepărteze toate obstacolele cât mai bine posibil. Permiteţi acestor plusuri de
cunoaştere să interacţioneze liber. Aveţi încredere că bărbaţii şi femeile, acţionând liber, vor
răspunde Mâinii Invizibile. Această credinţă se va confirma. Eu, Creionul, pe cât de simplu
par, ofer miracolul creaţiei mele ca mărturie pentru materializarea acestei credinţe, la fel de
material ca şi soarele, ca şi ploaia, ca şi cedrul, ca şi bunul pământ.