Danion Vasile

ZORII APOCALIPSEI

1
Editura Egumeniţa
I.S.B.N. 978 – 973 – 8926 –75-2

Editura Cartea Ortodoxa

I.S.B.N. 978 – 606 – 529 – 015-0

2
 DANION VASILE

ZORII APOCALIPSEI

SCRIERI (ultima ediţie):

Feţele apostaziei - Dărâmarea idolilor (Editura Agnos, 2008)
Repere: Duhovnicul. Rugăciunea. Postul (Editura Egumeniţa, 2007)
Underground – Rebelii generaţiei NU (Editura Agnos, 2007)
Jurnalul convertirii (Editura Sophia, 2007)
Tinerii şi sexualitatea – Repere pentru mileniul III (Editura Egumeniţa,
2007)
Despre înfruntarea necazurilor (Editura Sophia, 2007)
Evanghelia versus Iuda (Editura Sophia, 2006)
Despre reîncarnare şi invazia extraterestră (Editura Egumeniţa, 2006)
Taina iubirii (Editura Egumeniţa, 2006)
Despre horoscop, cutremure şi ghicirea viitorului (Editura Lucman, 2006)
Despre înfruntarea bolii (Editura Lucman, 2006)
Noi sfinţi preoţi de mir (Editura Lucman, 2006)
Ne vorbesc părinţii athoniţi (Editura Lucman, 2006)
Bucuria Crăciunului (Editura Agapis, 2006)
Cum să ne creştem copiii (Editura Lucman, 2006)
Tinerii şi sexualitatea – Între iubire şi păcat (Editura Lucman, 2006)
Tinerii şi sexualitatea – Întrebări şi răspunsuri (Editura Lucman, 2006)
Tinerii şi sexualitatea – Păcate noi, păcate vechi (Editura Egumeniţa, 2005)
Patericul mirenilor. Pilde pentru secolul XXI (Editura Egumeniţa, 2004)
Mângâiere pentru bolnavi (Editura Egumeniţa, 2004)
Despre înaintemergătorii Antihristului (Editura Cartea Ortodoxă, 2004)
Cartea nunţii (Editura Egumeniţa, 2004).

(Cărţile pot fi comandate la editura@egumenita.ro)

Pentru corespondenţă:
Str. Ion Minulescu, nr. 36, sector 3, cod 031216, Bucureşti

danionvasile@yahoo.com www.egumenita.ro
www.danionvasile.ro www.sfaturiortodoxe.ro

1
2
 Partea I:

DESPRE ÎNAINTEMERGĂTORII ANTIHRISTULUI

3
Prefaţă:
Încă un meci împotriva diavolului…

Pr. prof. Radomir Stoica,

duhovnicul Seminarului Teologic Ortodox din Arad

Într-o vreme şi într-o lume în care tatăl răului şi al minciunii caută noi şi
tot mai sofisticate forme de înşelare si corupere a sufletului omenesc şi
încearcă să ne facă tot mai mult să spunem răului bine şi binelui rău, vocile
curajoase si responsabile - care să fie în stare să indice capcanele şi
mecanismele prin care acestea sunt întinse în calea oamenilor - sunt tot mai
necesare.
Danion Vasile este o astfel de „vox clamantis”. E o voce tânără (ceea ce
face ca tineretul să se simtă, în sfârşit, băgat în seamă!), o voce pertinentă, pe
care tot mai mulţi profesori de religie sau pedagogi creştini o folosesc ca pe o
sursă autorizată, mai ales atunci când dezbat problemele atât de ardente şi chiar
dureroase ale omului contemporan.
Şi ce e mai important e că oamenii nu numai că aud despre lupta întru
cuvânt a lui Danion Vasile, despre gâlceava lui cu lumea aceasta, ci şi
ascultă…
Dimensiunea de profet, pe care fiecare creştin botezat în numele Sfintei
Treimi şi trăitor al vieţii în Hristos o are, Danion Vasile - fără a avea aceasta
pretenţie şi fără a urmări aceasta - şi-o pune foarte bine în lumină. Pentru că a fi
profet nu înseamnă numai a ghici sau a prevesti viitorul, ci înseamnă în acelaşi
timp a cunoaşte foarte bine trecutul şi a înţelege prezentul după coordonate
obiective. Profeţii tuturor vremurilor aceasta au făcut, şi au avut curajul să pună
întotdeauna în faţa oamenilor o oglindă în care să li se reflecte patimile şi
tarele, oferindu-le spre tămăduire dragostea lor.
Marea valoare a cuvântului lui Danion Vasile e concreteţea - el nu e ca
paraşutistul care îşi deschide minunat paraşuta şi zboară admirabil prin văzduh,
dar când să şi aterizeze frumos rămâne suspendat la câţiva metri de pământ,
prinzându-şi paraşuta în ramuri şi bălăngănindu-şi neputincios picioarele,
spunând ca pentru el: „şi ce frumos zburasem!”
Danion Vasile aterizează întotdeauna precis în miezul problemelor şi nu
se lasă până când nu punctează încet, metodic, dar sigur, pentru a câştiga în
arena uriaşă a lumii acesteia încă un meci împotriva diavolului.
Şi încă ceva: faptul că uneori e şi contestat nu înseamnă altceva decât că
face ceea ce trebuie!

4
 DESPRE
ÎNAINTE-MERGĂTORII ANTIHRISTULUI ŞI
PRIGOANA
VREMURILOR NOASTRE1

Sfântul Chiril al Alexandriei a spus aşa: „E mai bine să nu se petreacă

semnele lui Antihrist în zilele noastre”. În ceea ce priveşte atitudinea faţă de
semnele sfârşitului şi semnele venirii lui Antihrist, putem constata cu toţii că
există trei direcţii, trei tendinţe. Una este cea a oamenilor care, iubitori de sine,
deşi merg la biserică, îşi doresc să aibă parte de o viaţă cât mai tihnită, cât mai
comodă, şi încearcă să ignore apostazia contemporană; încearcă să nu ţină
seama de legalizarea păcatelor împotriva firii şi de prezentarea lor ca nişte
lucruri normale; încearcă să nu ţină seama de profeţiile unor sfinţi şi cuvioşi
care au vorbit despre sfârşitul lumii. Şi ţin cu dinţii de tihna lor lumească.
O a doua tendinţă, mult mai periculoasă, este cea a ortodocşilor care,
luând ca model diferitele secte apocaliptice, nu au în cap decât cuvinte ca:
„Vine sfârşitul lumii, pregătiţi-vă, speriaţi-vă, îngroziţi-vă, că va fi jale!”. Şi se
lasă prinşi de un duh de tulburare pe care au sentimentul că trebuie să-l
transmită tuturor. Ba încă îşi imaginează că fac aceasta din insuflarea lui
Dumnezeu şi consideră că e o poruncă dumnezeiască să trâmbiţeze în stânga şi
în dreapta că ortodocşii trebuie să tremure de frică pentru că îl vor prinde pe
Antihrist. Voi mai reveni asupra acestei tendinţe.
În cuvântul de astăzi mă voi opri însă asupra celei de-a treia atitudini,
singura atitudine care este conformă atât cu învăţătura Sfintei Scripturi, cu
învăţătura Sfinţilor Părinţi şi cu învăţătura sfinţilor şi cuvioşilor care au făcut
profeţii despre sfârşitul lumii, cât şi cu învăţătura părinţilor duhovniceşti
contemporani. Vă veţi da seama că această direcţie este foarte armonioasă.
Consider că este linia pe care ar trebui să meargă orice creştin ortodox care
vrea să se mântuiască.
În timp ce Sfântul Chiril ne spunea că ar fi bine să nu se petreacă semnele
lui Antihrist în vremurile noastre, Sfântul Ioan de Kronstadt spunea despre
sfârşitul lumii: „Da, vremea e aproape. Dacă Apostolii au vorbit despre
apropierea ei, noi putem spune cu siguranţă că sfârşitul bate la uşă.” Iar Sfântul

1
Această conferinţă a fost ţinută la Facultatea de Teologie din Sibiu, în postul Crăciunului
din anul 2003, la invitaţia A.S.C.O.R.-ului.

5
Nicolae Velimirovici, ierarhul care a fost canonizat de Sinodul Bisericii Serbiei
nu cu multă vreme în urmă, spunea următoarele lucruri: „Vedem şi noi multe
semne care au fost prezise de Domnul Iisus, nu suntem orbi. Asta însă nu ne dă
dreptul să hotărâm ziua sfârşitului lumii şi, cu atât mai puţin, să ne dorim
înmulţirea răului în lume, căci, o dată cu înmulţirea răului, se înmulţeşte şi
numărul nedrepţilor ce-şi pierd sufletul, iar noi, ca fii ai lui Dumnezeu, trebuie
să dorim ceea ce doreşte şi Părintele nostru Ceresc, şi anume ca toţi oamenii să
se mântuiască. Marea nu are decât să se clatine, pământul să se cutremure şi
stelele să cadă, noi trebuie să stăm fără tulburare, încredinţându-ne voii celei
bune a Făcătorului şi dorind binele tuturor făpturilor omeneşti”.
Iată atitudinea echilibrată a Sfântului Nicolae Velimirovici, iată atitudinea
echilibrată pe care ar trebui să ne-o însuşim şi noi. „Vedem semnele sfârşitului
lumii”, spunea Sfântul Nicolae în secolul trecut, iar noi astăzi vedem încă şi
mai multe semne. Precum ştiţi, unul dintre ele este preconizata intrare a
femeilor în Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului.
Prigonitorii turci, care au avut în stăpânirea lor multă vreme Muntele
Sfânt al Athosului, nu s-au gândit să spurce acest loc permiţând femeilor să
intre acolo, deşi ar fi putut s-o facă. Chiar şi numai ca un capriciu, chiar şi
numai pentru cadânele sale, ar fi putut un sultan să poruncească: „Femeile să
aibă intrare liberă în Athos”. Şi, totuşi, păgânii turci nu au făcut-o, în timp ce
anumiţi creştini din vremurile noastre, animaţi de o râvnă şi de o dragoste
extraordinară faţă de ortodoxie, adunându-se la sinodul Uniunii Europene, au
hotărât – după cum se poate citi pe www.europa.eu.int: „Parlamentul european
cere ridicarea interdicţiei care împiedică accesul femeilor pe Muntele Athos din
Grecia, zonă geografică de 400 km2, unde accesul acestora este interzis în
virtutea unei decizii luate în anul 1045, de către călugării celor 20 de mănăstiri
ale regiunii, decizie care violează astăzi principiul universal recunoscut al
egalităţii genurilor, al non-discriminării, ca şi legislaţia comunitară asupra
egalităţii, precum şi dispoziţiile relative la libera circulaţie a persoanelor în
cadrul Uniunii Europene”.
Nu sunt afirmaţii panicarde, este un citat din procesul verbal al şedinţei
din 15 ianuarie 2003 privind situaţia drepturilor fundamentale în Uniune. Aşa
cum mulţi ştiu, Grecia s-a opus hotărârii Uniunii Europene, mai ales că la mo-
mentul aderării Greciei s-a întocmit o clauză specială care menţiona că Grecia
aderă la Uniunea Europeană, cu condiţia ca femeile să nu intre vreodată în
Sfântul Munte Athos.
Cu toate acestea, Parlamentul Uniunii Europene a trecut peste înţelegerea
pe care o făcuse cu grecii. Deşi cererea din ianuarie a fost respinsă de către
poporul binecredincios din Grecia, Uniunea Europeană a mai făcut încă o
cerere, invocând aceleaşi motive de nedreptate, mare nedreptate care li se face
femeilor. Nu ştiu dacă între timp grecii au apucat să respingă şi această cerere,
sunt convins că o vor face. Dar, în acelaşi timp, îmi dau seama că, aşa cum
6
pentru legalizarea avortului s-au făcut diferiţi paşi şi în cele din urmă avortul a
fost legalizat, aşa vor încerca şi cu Grecia, ca - după presiuni repetate - să
prindă Parlamentul Greciei la o cotitură şi să-i convingă pe parlamentari de
faptul că nu e nimic rău, nu e nimic dramatic în intrarea femeilor în Muntele
Sfânt.
Înainte ca această pretenţie să devină oficială în luna ianuarie a anului
2003, acum vreo doi sau trei ani, din rânduiala lui Dumnezeu am ajuns în
Sfântul Munte şi am vorbit cu mai mulţi părinţi care erau foarte frământaţi de
această problemă. Şi ei spuneau clar: „Dacă femeile intră aici, vine sfârşitul
lumii. Aşa ne-au învăţat bătrânii noştri, aşa au profeţit sfinţii noştri, care erau
făcători de minuni, cuvioşi, asceţi sau nebuni pentru Hristos”.
Duşmanii Ortodoxiei ar vrea să poată demonstra că astfel de profeţii - în
care se face legătura dintre intrarea femeilor în Athos şi sfârşitul lumii - ar fi
falsificate. Numai că, în Sfântul Munte Athos, înţelegerea acestei grozăvii nu
diferă de la o mănăstire la alta sau de la vreun schit la altul. Dacă cei care
afirmă că vor binele grecilor vor face acest pas, vor lovi în ceea ce are mai
sfânt Ortodoxia. Nu se poate ca ei să ne spună că ne iubesc, că ne respectă
credinţa, că ne respectă cultura, şi să calce în picioare Sfântul Munte.
Este adevărat că, văzând semne cum este acesta, unii ortodocşi cad iarăşi
în înşelare tipic sectară şi se apucă să facă tot felul de calcule precise privitoare
la data sfârşitului lumii: „Peste cinci ani vine sfârşitul”. Sau: „Mai sunt câţiva
ani şi cu siguranţă îl vom vedea pe Antihrist. În cinci ani, maxim”.
Părintele Serafim Rose atrăgea atenţia asupra faptului că, dacă vor
îndrăzni unii ortodocşi să facă astfel de calcule precise - să-şi expună
învăţăturile public, în conferinţe sau cărţi - vor fi nevoiţi ca, peste 15-20 de ani,
să modifice cărţile pe care le-au scris, aşa cum au făcut diferitele secte care au
tot anunţat cu disperare data sfârşitului lumii.
Nu este în duhul Ortodoxiei să spună cineva: „Apocalipsa vine peste 15
sau peste 20 de ani, ori mâine sau răspoimâine”. În acelaşi timp, însă, este în
duhul Ortodoxiei să observăm şi noi semnele apropierii sfârşitului, să ţinem
cont de aceste semne şi să ne întărim în credinţă, să luăm putere pentru a re-
zista prigoanei de astăzi. Pentru că nu este nevoie să vină Antihrist ca unii
ortodocşi să se lepede de credinţa lor. Se leapădă de Hristos toţi cei care trăiesc
în patimi, toţi cei care se leapădă de Biserică pentru a trăi după propriile pofte.
Un creştin a venit la avva Paisie Aghioritul şi i-a spus: „Mă tem că va
veni Antihrist”. Şi avva Paisie l-a întrebat: „O fi oare mai înfricoşător decât
diavolul? Sfânta Marina s-a bătut cu diavolul, Sfânta Iustina a izgonit dracii,
atâţia şi-atâţia sfinţi s-au luptat, ori faţă către faţă, ori prin rugăciune, cu
puterile întunericului. Şi le-au biruit”.
Nouă, creştinilor, ar trebui să ne fie străină teama şi disperarea că
Antihrist va veni. Trebuie să ne fie teamă de căderile şi de patimile noastre.
Dacă noi vom cădea în patimi, ne lepădăm de Hristos până să vină Antihrist.
7
Iar dacă noi vom merge pe calea virtuţii, vom merge şi dacă va veni Antihrist.
Venind pe tren, o creştină m-a întrebat: „Şi care-i punctul tău de vedere în
această privinţa? Ce-o să spui la conferinţă?”. I-am spus: „Eu nu am un punct
de vedere personal asupra acestui subiect. Pentru că într-o problemă atât de
importantă, sau în orice problemă bisericească, punctul meu de vedere nu are
aproape nicio valoare. Trebuie să înţelegem care este cugetul Bisericii, trebuie
să înţelegem cum vede Biserica o problemă sau alta, şi noi să încercăm să ne
însuşim acest punct de vedere, înţelegând că Biserica nu este altceva decât o
şcoală a adevărului”.
Ar fi absurd să vă vorbesc despre învăţătura ortodoxă, despre venirea
Antihristului, dacă nu aţi şti că învăţătura Bisericii nu este altceva decât adevăr,
de la un capăt la altul. Noi ori înţelegem că învăţătura Bisericii este adevăr, şi
încercăm să cunoaştem acest adevăr, ori credem că învăţătura Bisericii e adevăr
amestecat cu minciuna – şi atunci e lesne de înţeles de ce ne permitem să
extragem din predanii numai atât cât îi convine raţiunii noastre neputincioase.
Numai că cei care nu înţeleg că în Biserică se află - în plinătatea sa - adevărul
nu vor putea înţelege aşa cum trebuie niciuna dintre învăţăturile Bisericii,
niciuna dintre hotărârile Sfintelor Sinoade şi, cu atât mai puţin, delicata învă-
ţătură despre sfârşitul lumii.
Nu îmi este ruşine să recunosc puţinătatea priceperii mele în abordarea
unei asemenea teme. Am decis să vorbesc despre un asemenea subiect după ce
am primit o scrisoare de la o mamă a cărei fiică a luat-o pe drumuri greşite, şi
scrisoarea m-a pus foarte tare pe gânduri. Mai exact: dacă în prima ediţie a
cărţii mele despre întemeierea unei familii, Cartea Nunţii, tonul era cât se poate
de deschis, „dragoste, pace, frumuseţea căsătoriei” etc., etc., după ce am tipărit
prima ediţie a cărţii, primind scrisoarea acestei mame şi, mai ales, citind
programa Ministerului Educaţiei şi Cercetării despre Educaţia pentru sănătate,
m-am întristat foarte tare. Am încercat să văd şi eu CD-ul recomandat de
minister, ca să-mi dau seama ce vor învăţa copiii mei în şcoală, şi am constatat
că Ministerul Învăţământului îşi doreşte ca fiii noştri, peste ani de zile, la ora de
educaţie pentru sănătate, să vadă organe sexuale masculine şi feminine.
Materialul Ministerului Învăţământului nu este făcut ca să aibă un caracter
strict informativ, ci este făcut în aşa fel încât să le fie stimulată curiozitatea
elevilor. Întrucât bănuiesc că unii dintre voi nu ştiu exact ce anume prevede
programa respectivă, este mai firesc să vă dau detalii precise privitoare la
această programă.
Auziţi ce vor aceştia să înveţe copiii noştri în şcoli: „Se pare că sexul oral
genital este mai frecvent întâlnit la persoanele civilizate, cu o igienă personală
ridicată, precum şi la cuplurile homosexuale”. Vreau să fac o mică paranteză:
deci, dacă nu-l practicăm, înseamnă că nu suntem persoane civilizate. „Poziţiile
în care este practicat sunt cele mai variate, mai cunoscută fiind poziţia «69»”,
care este descrisă cu amănuntul în programa respectivă.
8
 Poate că pe unii, inconştienţi fiind, îi bufneşte râsul, pe alţii, însă, îi doare
inima, pentru că vor fi părinţi peste câţiva ani şi vor suferi aflând ce învaţă
copiii noştri la şcoală.
Continui să citez: „Preferinţa multor cupluri pentru sexul oral genital este
motivată de faptul că reprezintă o modalitate de a avea relaţii sexuale, fără
riscul apariţiei unei sarcini, precum şi un mijloc de a ajuta bărbatul în a obţine
erecţii, iar pentru femeie, de a avea relaţii sexuale fără a-şi compromite
virginitatea.” Deci fetiţele, fetele noastre or să afle că pot rămâne fecioare,
fecioria va fi la locul ei, trebuie doar să lucreze în altă parte.
Ascultaţi cu atenţie, şi închei acest citat blasfemiator, dar care este strâns
legat de tema conferinţei noastre. „Considerat ca o relaţie din sfera normalului
de către sexologi, şi apreciat de către cei care-l practică, sexul oral genital este
condamnat în continuare de anumite persoane sau grupuri populaţionale –
auziţi de ce! – din cauza criteriilor moral-religioase sau, pur şi simplu, din
cauza lipsei de experienţă.” Adică, va trebui ca fiii noştri să aibă mai întâi
puţină experienţă şi abia apoi să îşi formeze un punct de vedere.
Pe un forum religios de pe internet, un tată a copiat câteva citate din
programa respectivă. Şi un monah a protestat: „Nu vă e ruşine să scrieţi aşa
ceva pe forumul nostru, care e un forum de discuţii religioase?”. Eu sper să vă
daţi seama că citatele pe care vi le-am dat se leagă cât se poate de strâns de
viitorul religios al nostru şi al copiilor noştri.
M-a apăsat foarte tare citirea programei – există şi programă scrisă, şi un
CD în care sunt imagini palpitante pentru unii, dramatice pentru alţii. Deşi
programa Educaţiei pentru sănătate este aprobată din iunie, aşteptam cu inima
strânsă începerea anului şcolar, să văd dacă a fost inclusă în forma finală în
programa de învăţământ. Dar, deocamdată, au amânat acest proiect. S-ar putea
să îl mai amâne un an, doi, cinci, zece.
Este trist, însă, că oamenii care trebuie să se ocupe de educaţia copiilor
noştri dau dovadă de atâta „respect” faţă de valorile creştine şi vor să ne
distrugă fiii. Satana şi-a dat seama că dacă astăzi îi va îngenunchea pe copiii
noştri, mâine copiii îl vor chema pe Antihrist.
Spunea Sfântul Ignatie Brianceaninov că Antihrist nu va veni de capul
lui. Antihrist va veni pentru că lumea îl va chema. Va fi o foame după
Antihrist, o foame după minunile sale, după bunăstarea materială pe care o va
da, va fi o foame după liniştea socială pe care o va aduce.
Fac o paranteză: un prieten de-al meu a fost acum câteva luni în Italia
pentru nişte afaceri. A fost dus în nu ştiu ce orăşel, pe-un vârf de munte, într-o
cetate închisă, totul superb, civilizaţie, lux, mari magazine de bijuterii etc.
Numai că noaptea s-a oprit curentul. Din casă nu puteau ieşi, uşa se deschidea
electric. Să ajungă în maşină, să dea drumul la radio, nu se putea, pentru că n-a-
veau cum să iasă din casă; garajul era închis, nu se deschidea decât cu curent
electric. Telefoanele erau descărcate, n-au avut la ce să le încarce.
9
 În cele din urmă au reuşit să iasă şi au discutat cu o vecină, care le-a spus:
„Arabii au aruncat în aer două centrale electrice. E îngrozitor! Răzbunarea lor
pe capul nostru”. Panică, panică, panică! De fapt, fusese o simplă defecţiune la
centrala electrică, defecţiune care a fost remediată după câteva ore. Dar mi-a
spus prietenul meu: „Am înţeles ce-o să fie când o să vină Antihrist. O să fie o
panică generală. Haos, haos, haos, şi lumea o să vrea linişte, lumea o să vrea
echilibru, lumea o să vrea stabilitate socială, bani – şi lumea îl va chema pe
Antihrist”.
Este destul de riscant să vă spun punctul meu de vedere asupra sfârşitului
lumii sau să vă povestesc întâmplări cu prietenii mei. Este mult mai de folos să
vă pun înainte câteva din cuvintele marilor părinţi duhovniceşti, cuvinte ale
sfinţilor care au vorbit despre acest sfârşit al lumii. Şi poate că cel mai cunoscut
părinte care a scris şi a vorbit foarte mult în ultimii ani despre aceste vremuri
groaznice este avva Paisie Aghioritul.
Pe acesta l-a întrebat un creştin: „Pentru ce întârzie sfârşitul lumii?”. Şi
răspunsul primit este foarte important: „Întârzie din pricina ta şi a mea”, şi
putem înţelege deci că şi a mea, şi a ta, şi a ta, şi a ta şi din pricina noastră. De
ce? „Ca să dobândim o stare duhovnicească bună. Dumnezeu încă mai rabdă,
pentru că, de se va întâmpla acum, ne vom pierde amândoi.” Adică, Dumnezeu
nu va îngădui să vină vremea sfârşitului înainte ca fiii Bisericii să fie pregătiţi;
fiii Bisericii vor înţelege că se apropie vremurile.
Este adevărat că Hristos va veni ca un fur; asta înseamnă că nu va şti
nimeni nici ziua, nici ceasul, dar semnele le vom cunoaşte. A fost întrebat avva
Paisie dacă ne vor impune pecetluirea cu semnul fiarei. Şi a răspuns: „Politeţea
lor nu va ajunge până acolo. Vor fi politicoşi, pentru că vor fi europeni, vor
arăta că sunt la înălţime. Nu îi vor chinui pe oameni, dar omul nu va putea trăi
dacă nu are pecetea. Vor spune ei: «Fără pecete, vă chinuiţi. Dacă aţi fi primit-
o, nu aţi fi trăit aşa de greu». Nu se vor putea folosi nici monezi de aur, nici
dolari, dacă vor avea”.
Şi zice părintele Paisie: „De aceea, dacă fiecare se va îngriji să trăiască de
pe acum simplu, în cumpătare, va putea trăi în acei ani. Să aibă omul curaj să
cultive grâu, cartofi, să pună puţini măslini şi atunci, cu vreun animal, cu o
capră, cu puţine găini, va putea înfrunta nevoile familiei sale. Pentru că şi
provizii de ar face, nu-i vor folosi mult, deoarece alimentele nu ţin mult şi se
strică repede. Pentru cei aleşi se vor scurta însă zilele”.
Un rezumat al răspunsului pe care-l dă părintele Paisie ar fi următorul: să
ne învăţăm cu o viaţă strâmtorată, să ne învăţăm cu o viaţă de nevoinţă. Pentru
că dacă vom fi învăţaţi cu postul şi cu nevoinţa, nici nu vom simţi că vine
prigoana.
Nu vreau să minimalizez greul din vremurile respective, ci vreau doar să
precizez că cei obişnuiţi cu crucea vor putea rezista. Ne-am putea gândi la
prigoana comunistă, când mirenii şi preoţii şi ierarhii care se aflau în închisoare
10
trăiau cu foarte puţină hrană. Şi, totuşi, Dumnezeu îi ţinea în viaţă. Aşa cum i-a
ţinut şi pe sfinţii mucenici din primele secole, care erau atât de frumoşi la faţă
încât prigonitorii se mirau de chipurile lor.
Să observăm însă faptul că deşi slujitorii Satanei vor fi politicoşi şi nu vor
impune oamenilor să primească pecetea, totuşi cei slabi în credinţă nu vor
rezista unei astfel de ispite, pentru că au fost învăţaţi cu o viaţă comodă pe care
Antihrist le-o va oferi numai dacă i se vor închina lui.
Cât de uşor este pentru oamenii care nu se gândesc la sfârşitul lumii să-şi
imagineze că va veni o eră de împlinire, o eră de dragoste, de înfrăţire între
toate popoarele şi religiile, o eră în care va domni pacea, o adevărată nouă eră,
New Age, în care omul va ajunge la maturitatea spirituală, creştinii vor spori
duhovniceşte şi vor avea tot felul de harisme… Dar sfinţii Bisericii ne atrag
atenţia asupra faptului că a aştepta o Împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ este
o mare rătăcire.
Chiar dacă unii filosofi aşa-zis ortodocşi, precum Nicolae Berdiaev (care
a vorbit şi el despre această eră a Duhului Sfânt) au propagat astfel de idei
eretice chiar dacă alţii s-au găsit să îmbrăţişeze învăţăturile lor, totuşi părinţii
cu viaţă sfântă, cum este părintele Serafim Rose, le-au stat împotrivă. Noi ştim
că nu va fi nicio Împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ. Noi ştim că vor veni
vremuri grele, vremuri de prigoană, care-i vor ajuta pe creştini să ajungă în
Împărăţie, însă nu în cea pământească, ci în cea cerească.
Ultimul citat pe care-l dau din părintele Paisie de la Sfântul Munte Athos
este foarte important pentru fiecare dintre noi. La întrebarea: „Care vor fi
paşii?”, el răspunde: „Încet, încet, după cartelă şi buletin de identitate, adică
după îndosariere, vor înainta în mod viclean la pecetluire. Vor sili, prin diferite
mijloace viclene, pentru ca oamenii să primească pecetea pe frunte sau pe
mână”.
Fac o paranteză: am citit o mărturie a unui om care afirma că a lucrat
pentru unul din marile guverne ale lumii; era doctor şi se ocupa de implanturile
în trupul omenesc, şi spunea: „Am realizat implanturi fiind convins că facem
acest implant spre binele oamenilor. În etapa finală trebuia găsit locul, în trupul
uman, în care ar fi trebuit să se facă implantul, astfel încât să nu aibă nevoie de
baterii, ci să funcţioneze cu energia organismului”. Şi după ce a studiat care
sunt locurile ideale în care s-ar putea implanta un astfel de microcip, cei de la
secţia respectivă au spus: „pe frunte şi pe mână”. Şi atunci, cercetătorul în
cauză şi-a dat seama că lucrase pentru uneltele Antihristului. A părăsit
serviciul, a scris mărturisirea fărădelegii sale şi s-a retras. Mulţi vor crede că
astfel de declaraţii nu au nicio valoare. Alţii, însă, îşi vor da seama că o astfel
de declaraţie se intersectează cât se poate de clar cu învăţătura Cuviosului
Paisie. Părintele continuă: „Vor forţa astfel lucrurile şi vor spune: «Vă veţi
mişca numai cu cartele». Banii se vor desfiinţa. Va da cineva cartela la
magazin şi va cumpăra şi vânzătorul va lua banii din bancă”.
11
 E ceva rău în cartele? Să ne dăm seama de un lucru: există oameni care
stau departe de Biserică şi judecă lucrurile din alt punct de vedere decât noi,
creştinii. Dacă n-am fi creştini, şi noi ne-am dori cartele, pentru că e un sistem
cât se poate de simplu şi nu are nimic rău în sine. Putea exista un sistem de
cartele şi chiar de microcipuri care să nu aibă nimic rău în el însuşi. Puteau să
existe cartelele doar aşa cum se folosesc în prezent: pentru a face cumpărături,
pentru una, pentru alta, şi atât. Numai că de la cartela simplă se va ajunge la
cartela implantată, şi, daţi-vă seama, necreştinii, necredincioşii vor cere
implanturile, aşa cum unii le şi cer deja.
Poate aţi auzit că sunt locuri deja, în America, în care oamenii au
posibilitatea de a-şi pune astfel de implanturi. De ce o fac? Să nu fi fost creştin
şi să ştiu că vor pleca copiii mei în cine ştie ce excursie, într-un loc în care s-ar
putea rătăci, şi să ştiu că aş avea alternativa de a le pune microcipul ca în cazul
în care s-ar pierde să-i găsesc prin satelit, mi s-ar părea o prostie să nu le pun
copiilor microcipul. Aşa cum foarte mulţi deja pun microcipuri la câini şi la
alte animale. Raţionamentul e practic: dacă vecinul îmi fură calul, eu văd prin
satelit unde e calul şi exact în satul ăla mă duc şi iau calul şi gâtul vecinului!
Deci noi nu trebuie să ne înfierbântăm, să ne încrâncenăm şi să spunem:
„Sunt handicapaţi cei care vor microcipuri!”. Dacă nu credeam în Dumnezeu şi
nu eram creştin, mi s-ar fi părut o prostie să nu îmi pun microcip.
Să vă fie clar de ce mulţi vor vrea pecetluirea: „este cât se poate de
practică, nu implică nimic rău”, din punctul lor de vedere.
Problema care e? Problema e că în momentul în care se va face această
pecetluire, se va face cu semnul fiarei. Şi pentru necredincioşi, semnul fiarei va
fi o joacă; vedem în tot felul de filme că eroii au nume de demoni, sau ştiţi cu
toţii de parfumul lui Banderas, Diavolo. Oamenii, obişnuiţi să ia în râs astfel de
nume, o să-şi pună 666! Ei, şi? Puteau, în egală măsură, să-şi pună pe frunte
sau pe mână icoana cu Mântuitorul, că la fel de tare i-ar fi interesat, înţelegeţi?
Ei vor şti că au banul asigurat, că au masa asigurată, că au stomăcelul plin, şi
gata! Nu îi interesează altceva.
Problema va fi însă pentru creştini. Părintele Paisie continuă: „Cel ce nu
va avea cartelă nu va putea nici vinde, nici cumpăra. Pe de altă parte, vor face
reclamă sistemului perfect al pecetluirii cu raze laser cu 6-6-6, pe mână sau pe
frunte, care nu se va vedea la exterior. În acelaşi timp, la televizor vor arăta că
cutare a luat cartela cutăruia şi i-a luat banii din bancă, şi vor spune mereu:
«Mai sigură este pecetluirea cu raze laser, pe mână sau pe frunte, pentru că
numai deţinătorul îşi ştie numărul lui. Pecetluirea este sistemul perfect. Celălalt
nu-ţi va putea lua nici capul, nici mâna şi nu-ţi va vedea pecetea»”.
Un argument, iarăşi, foarte practic: aşa cum pierdem portofele sau chei, o
dată sau de mai multe ori în viaţă, putem să ne pierdem şi cartela. Nu e nicio
problemă, nicio diferenţă, de pierdut tot putem să o pierdem. Şi atunci, practic,
e mai firesc să o ai la purtător. Dacă o ţii precum pe cheie la gât, se poate să se
12
rupă sfoara, să rămâi fără cartelă. Şi iată un alt argument pentru necredincioşii
care vor cere implantul.
Zice aşa părintele Paisie: „Şi nu numai când dăm, dar şi când trebuie să
luăm ceva, să nu ne gândim la noi înşine, ci să căutăm totdeauna ce odihneşte
celălalt suflet. Să nu existe înlăuntrul nostru nesaţ, să nu avem gândul că
suntem îndreptăţiţi să luăm oricât vrem şi să nu rămână nimic pentru celălalt”.
Am încheiat cu citatele din Părintele Paisie, rugându-vă să fiţi atenţi asupra
ultimei idei: dacă vom fi învăţaţi cu măsura, vom rezista. Dacă vom învăţa să
ne iubim aproapele şi să îl ajutăm după putere, ne va fi mai uşor să rezistăm în
vremurile de prigoană.
Acum vă voi citi lista întreagă: înainte-mergătorii Antihristului. Împărţiţi
pe continente, pe ţări, pe oraşe, pe sate, pe cartiere, pe străzi... Evident,
glumesc! Ar fi absurd ca cineva să-şi imagineze că poate face o astfel de listă
completă. Important este, însă, nu să fim obsedaţi să aflăm încă unul sau încă
doi sau încă trei dintre aceşti înainte-mergători, ci să avem criteriile după care
să-i putem recunoaşte. Criteriile acestea ne vor ajuta să-i identificăm chiar şi
acolo unde, dacă ne-am fi pripit, nu am fi reuşit să o facem.
Sfântul Antonie cel Mare spunea despre Arie că este Antihrist. Întrebare:
„A venit Antihristul acum 1700 de ani, pe vremea Sfântului Antonie?”.
Bineînţeles că n-a venit! Sfântul Serafim de Sarov spunea despre Ivan
Sverdoşeev, cel care le prigonea pe surorile de la Mănăstirea Diveevo, că este
Antihrist. A venit Antihrist pe vremea Sfântului Serafim de Sarov? Evident, nu.
Sfinţii i-au numit antihrişti şi pe înainte-mergătorii Antihristului.
Ia să vedem lista cu nume de antihrişti pe care o dă Sfânta Scriptură. Ea
zice aşa: Mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos
a venit în trup; acesta este amăgitorul şi Antihristul. Şi orice duh care nu măr-
turiseşte pe Iisus Hristos nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist,
despre care aţi auzit că vine, şi acum este chiar în lume.
Criteriul este precis, este clar. Antihristul va nega dumnezeirea
Mântuitorului Hristos, va nega învăţătura fundamentală a credinţei creştine.
Sunt mulţi amăgitori, spunea Sfântul Ioan Evanghelistul, şi de atunci s-au
înmulţit şi se vor mai înmulţi până la sfârşitul veacurilor. Şi, pe măsură ce ei se
vor înmulţi, creştinii vor avea şi mai multe criterii ca să-i identifice.
O să vorbesc puţin despre înainte-mergătorii Antihristului pe care îi
putem identifica în cultura contemporană, în politica contemporană şi în
anumite părţi ale conducerii bisericeşti contemporane.
Nu este greu să observăm faptul că mass-media ne bagă pe gât învăţătura
Antihristului. Nu este greu să vedem că aşa-zişii oameni de cultură, chiar dacă
într-o anumită măsură cochetează cu Ortodoxia şi se pricep să facă exegeze, să
scrie articole sau să ţină discursuri, nu-L trăiesc pe Hristos. Să nu ne fie teamă
să vedem în aceşti lideri de opinie înainte-mergătorii Antihristului. Dacă nu aş
fi fost tânăr, dacă aş fi fost părinte bătrân, cu o experienţă duhovnicească
13
temeinică, aş fi îndrăznit să-i nominalizez pe unii dintre aceşti înainte-mergă-
tori ai Antihristului. Numai că, având dinţi de lapte, nu mă încumet să o fac. Şi
cei cu dinţi de lapte nici nu trebuie să facă aşa ceva; trebuie să o facă părinţii
lor duhovniceşti.
Cuviosul Părinte Iustin Popovici spunea despre cultura contemporană că
este arianistă. Dacă spui aceasta unor intelectuali, vor scoate carnetul de însem-
nări şi vor scrie o notă gen: „Iustin Popovici este un părinte extremisto-
fundamentalisto-misticoido etc”. Vor fi mulţumiţi în sinea lor că au mai identi-
ficat un agent al fanatismului ortodox şi vor căuta ca pe viitor să treacă cu
vederea orice scriere şi orice referire la acest părinte. Dar Iustin Popovici este
un părinte cu viaţă sfântă; vreme de 40 de zile după adormirea sa, la mormântul
său s-a văzut o lumină nepământească.
Aş aprecia curajul unui tânăr de-o vârstă cu noi, Laurenţiu Dumitru, a
cărui culegere de articole a apărut de curând. Am avut bucuria de a tipări
această culegere de articole foarte curajoase, care are titluri gen: Mircea
Eliade, între erudiţie şi bordel – cu argumente şi cu citate smintitoare, de care
părinţii ortodocşi care vor să-l ţină pe Eliade de guru ortodox nu ţin seama, din
lipsă de cultură, din comoditate, din frică sau din alte motive.
Şi iată că un tânăr ca noi pune degetul pe rană. Într-un articol
extraordinar, intitulat De trei ori femeie, numai creştină nu - recunosc, titlul
mi-a mers la inimă - Laurenţiu Dumitru spune aşa: „Este greu să fii
nefavorabil, este greu să scrii nefavorabil despre o persoană atât de iubită şi
apreciată cum este vedeta postului Acasă TV, Mihaela Tatu. Este volubilă,
deschisă, optimistă, încrezătoare, mereu cu zâmbetul pe buze. Dumneaei do-
reşte din tot sufletul să destupe minţile femeilor, mai ales ale celor trecute de
prima tinereţe, apoi să le scoată din starea de blazare în care multe se
complac”. La prima vedere, totul pare în regulă. Însă nu-i deloc în regulă. Este
deci cazul să mărturisim, că de vom tăcea, vor striga pietrele în locul nostru.
Să vă fac o mărturisire. După ce am fost în Sfântul Munte Athos şi un
părinte a insistat să-mi tipăresc convertirea la ortodoxie, treceam printr-un
moment de mare frământare, că mă temeam să scriu puţin altfel, să fiu eu
Gică-Contra atunci când atâţia cochetează cu înţelepciunea acestei lumi. Şi,
când eram mai amărât, primesc un mesaj din Athos: „Dacă noi vom tăcea,
pietrele vor striga”. Atât mi-a scris monahul athonit. Am fost foarte
impresionat de aceste cuvinte. Şi mi-am dat seama că pentru noi sunt cuvintele
astea, fraţilor. Dacă eu, voi şi ceilalţi vom tăcea, pietrele or să strige. Nu e de
joacă. Şi iată pe cineva care n-a tăcut. Continuă Laurenţiu Dumitru:
„Emisiunea capătă, din când în când, amprentă sexuală. Ca teolog ortodox şi
tată creştin, susţin că modul în care doamna Mihaela Tatu încearcă, împreună
cu invitaţii săi, să facă educaţie sexuală telespectatorilor este cu totul străin de
duhul Bisericii. Mai mult chiar, pun în pericol mântuirea pe care Hristos i-o
promite omului şi pentru care El S-a jertfit”. Aţi mai citit cuvinte ortodoxe care
14
analizează poziţia unor astfel de lideri de opinie? Prea puţine sau aproape
deloc. „Mihaela Tatu şi unii dintre invitaţi propovăduiesc cu patos experienţele
sexuale premaritale, normalitatea masturbării, sexul oral şi anal, explicând cât
sunt de fireşti.” Chiar dacă mi-a fost ruşine când am citit în faţa părinţilor şi
maicilor care sunt de faţă citatele din programa învăţământului, părinţii şi
maicile trebuie să-şi aducă aminte că pe acasă au fraţi, verişori, prieteni, colegi,
care sunt ispitiţi de acest duh al desfrâului, şi să-şi dea seama că trebuie să le
atragă atenţia asupra gravităţii acestei alegeri. „Nu decazi moral - spune
dumneaei cu un ton firesc, greu de închipuit. «Perversiune e doar atunci când
apare constrângerea» sau «În iubire nu există perversiune, totul e permis dacă
ambii sunt de acord»”.
Şi Laurenţiu Dumitru continuă: „E de notorietate întâmplarea următoare:
un coleg de trust a fost oprit de o vecină în vârstă, care i s-a plâns că doamna
Tatu face, în emisiunile ei, apologia sexului oral. «Am şi eu o nepoată care se
uită la televizor, şi aude aşa ceva», a zis femeia, «e frumos să se spună
asemenea lucruri, domnule X?» La care, domnul X, armonizând politica
postului cu a sa opinie personală, i-a răspuns: «Nu ştiu dacă e frumos, dar tare-i
plăcut»”. Şi, în încheierea acestui articol, autorul zice aşa: „Din nefericire,
femeia, în viziunea Mihaelei Tatu, trebuie să fie de trei ori femeie – mamă,
soţie, femeie cu carieră, numai bună creştină, nu!”
Vă rog să ţineţi minte acest nume şi acest titlu: Laurenţiu Dumitru,
Hristos şi tinerii, cred că va ajunge foarte curând la sufletele tinerilor care vor
avea ocazia să citească această carte; nu îi fac reclamă ca editor, ci pur şi
simplu ca cititor căruia i-au plăcut temele propuse şi modul de tratare.
De la înainte-mergătorii Antihristului în cultură vom trece la politică. În
ceea ce priveşte politica, ar trebui să vă vorbească cineva care se uită la ştiri,
citeşte ziare şi cunoaşte oarecum politica de astăzi; numai că eu sunt foarte
ocupat cu altele şi nu vă pot da detalii palpitante privitoare la politica zilelor
noastre. Oamenii politici pretind că vor să aducă Împărăţia lui Dumnezeu pe
pământ prin bunăstare, pace, fericire. Ce altceva aţi vrea să aducă? Iadul? Cum
l-au adus în Serbia? „Iadul? Numai la vecini. La noi acasă, nu!”
E clar că oamenii politici care nu au credinţă în Iisus Hristos şi care nu
ştiu că vor învia nu pot înţelege perspectiva creştină asupra vieţii. Eu chiar mă
gândeam să merg o dată pe stradă şi să le zic oamenilor: „Vă dau o veste nouă,
nouă, nouă: Hristos a înviat!”. Mi se părea cea mai nouă veste, pentru că deşi
sintagma asta o ştiu mulţi şi o repetă eventual de Paşti, dacă vin, de formă, la
biserică, practic ei nu-şi dau seama că Hristos a înviat. Este o chestie extraordi-
nară că Hristos a înviat. Şi-aş fi vrut să le spun: „Hristos a înviat!”. Însă mi-am
dat seama că aş fi ridicol. În momentul în care ei nu cred că Hristos a înviat, e
clar că vor căuta să niveleze credinţa creştină, vor căuta să-i aducă pe creştini la
acelaşi punct de vedere cu al lor.
Câtă vreme o să îi auziţi pe oamenii politici spunând că vor aduce
15
bunăstare mondială, pace mondială, echilibru financiar mondial, că vom scăpa
de sărăcie, şomaj etc., etc., să ştiţi că unii dintre ei sunt chiar sinceri. Dar, chiar
dacă s-ar întâmpla cum spun ei, după toate astea va veni Antihrist. Este foarte
ciudat că ei vor din ce în ce mai mult bine şi, „pac!”, cad bombele pe Serbia
ortodoxă. Este foarte ciudat că ei vor numai bine, toleranţă şi înţelegere şi,
„pac!”, vor să intre femeile în Sfântul Munte. Şi o să mai vină astfel de surprize
la momentul potrivit, ei abia le clocesc.
Despre capitolul politică vorbesc mai puţin. Trec la capitolul biserică,
despre care voi vorbi cu grijă. Aseară a fost un simpozion „Părintele Serafim
Rose”, şi a trebuit să-i prezint viaţa şi învăţăturile. Nu era corect din partea mea
să trec cu vederea faptul că părintele Serafim Rose a fost prigonit de către un
ierarh. A fost prigonit aşa cum fusese prigonit şi părintele său duhovnicesc,
Sfântul Ioan Maximovici - făcătorul de minuni din San Francisco. Precum ştiţi,
Sfântul Ioan a fost adus în tribunal, în proces civil. El, care vindeca bolnavi
prin rugăciune încă din timpul vieţii, el, care făcea mulţime de minuni, a fost
chemat la tribunal de către unii ortodocşi care erau duşmani ai Bisericii.
Pentru că prezentasem câteva amănunte de genul acesta, la partea cu
întrebările, un părinte a spus la un moment dat: „Danion Vasile n-a vrut să fie
anticlerical în ceea ce a spus, dar...” şi a continuat, iar pe mine m-au durut
cuvintele sale. Şi m-am frământat câteva ore din cauza asta. Am fost an-
ticlerical, fiind obiectiv? Era mai corect să trec cu vederea faptul că părintele
Serafim a fost prigonit aşa cum a fost prigonit şi Sfântul Ioan Maximovici?
La Mănăstirea Radu Vodă, unde au fost aduse moaştele Sfântului Ierarh
Nectarie, celălalt mare făcător de minuni al secolului XX, la Vecernia dinaintea
praznicului Sfântului Nectarie am ţinut o predică, un semn de mulţumire pentru
că sfântul m-a ajutat (a doua zi urma să fie botezată fetiţa mea, Nectaria). Mi-
am dorit tare mult să predic atunci şi am predicat. După predică mi-a zis
cineva: „Nu-i frumos că ai amintit faptul că l-au prigonit alţii, că l-a prigonit
Patriarhul Sofronie al Alexandriei, trebuia să treci cu vederea asta”.
Să ne întrebăm oare ce-ar fi să ne apucăm acum să modificăm noi Vieţile
Sfinţilor, să dăm nişte variante giorno, ca să nu supere pe nimeni, şi apoi să
dăm ochii cu sfinţii, la Judecată. Mi-ar fi foarte frică!
Despre subiectul căderii unor clerici voi vorbi cu inima strânsă. Vă rog să
mă credeţi că-i iubesc din tot sufletul meu atât pe preoţii, pe ierarhii
contemporani cu viaţă sfântă, cât şi pe toţi sfinţii şi pe cuvioşii Bisericii care au
urcat treptele ierarhiceşti. Sunt convins că cine dă cu barda în preoţi şi-n
ierarhi, dă cu barda în Biserică. Totuşi, Părintele Serafim Rose atrăgea atenţia
asupra faptului că între lucrările diavoleşti în secolul XX a fost compromiterea
unei părţi din conducerea Bisericii. Unii ierarhi veneau la adunările ecumenice
şi spuneau: „Staţi liniştiţi, fraţilor, în Rusia e linişte. Staţi liniştiţi, fraţilor, în
Rusia se face închisoare numai din motive politice”.
Am citit o declaraţie, o acuzaţie parcă la adresa unor mari ierarhi ruşi care
16
erau acuzaţi de fascism. Şi mă gândeam: ia uite, acuzaţia asta cu fascismul, şi
la noi, şi la ruşi, când vrei să dai în mărturisitorii lui Hristos, îi acuzi că sunt
fascişti. Acuma cred că ar trebui să-i acuzi că sunt filo-talibani, sau că au cine
ştie ce simpatii extremiste...
Aş atrage atenţia asupra acestui subiect delicat - modul în care diavolul
reuşeşte să se infiltreze în ierarhie numai printr-un singur exemplu. Dar mai
întâi întreb: este oare acesta un capitol care a răsărit în istoria Bisericii abia în
secolul XX? Ia gândiţi-vă! Dacă citim Vieţile Sfinţilor, vedem că au existat
ierarhi şi preoţi nevrednici încă de la începutul Bisericii, Iuda fiind exponentul
lor de vază.
S-a citit odată la biserică, din Minei, un caz ieşit din comun: ca să pri-
gonească un ierarh cu viaţă sfântă, un om s-a arătat noaptea în mănăstirea unde
stătea ierarhul şi i-a păcălit pe unii monahi lipsiţi de discernământ că ar fi înger.
Şi aceia l-au crezut. Şi le spunea: „Fraţilor, ierarhul vostru e păcătos, ierarhul
vostru e...”. Şi-n cele din urmă ierarhul a fost îndepărtat de pe scaunul său, iar
cel care se dăduse drept „înger” a luat tronul arhieresc. Dumnezeu a rânduit
însă ca, peste ani şi ani, moaştele sfântului ierarh care fusese prigonit să se
întoarcă la locul prigonirii. Creştinii, care cu vreme în urmă îl dispreţuiseră pe
ierarh, l-au cinstit mai apoi cu multă dragoste şi evlavie.
Vedem, deci, nu numai faptul că au existat ierarhi prigoniţi încă din
primele secole, ci şi că au existat ierarhi care au luat tronul arhieresc prin
mijloace mai puţin sau chiar deloc binecuvântate. Dar vedem şi că până la
urmă lucrarea diavolului nu a biruit lucrarea dumnezeiască. Da, există motive
de sminteală, motive de poticnire. Dar cine vrea să Îl slujească pe Dumnezeu
nu se lasă biruit de sminteală.
Mulţi se gândesc cu groază cum o să stea împotrivă, ce o să facă dacă o
să prindă vremurile de pe urmă, de sminteală şi apostazie. Dar frica şi panica îi
cuprind numai pe cei slabi în credinţă. Noi, ca oameni, ne cunoaştem
neputinţele. Dar, în acelaşi timp, trebuie să ştim că, în măsura în care suntem
creştini, pe noi ne ţine Hristos. Şi să nădăjduim că Hristos ne va întări şi, dacă
vom cădea, ne va ridica.
Am să vorbesc acum puţin despre prigoana contemporană. De obicei,
cine pronunţă un astfel de cuvânt este luat în vizor şi i se pun diferite etichete.
Voi începe cu prigoana contemporană în familie, când soţul este prigonit
de soţie, sau tatăl este prigonit de copii, sau copilul este prigonit de tată. Ne-a
spus Hristos că vor fi mari lupte în interiorul familiilor, lupte care se
accentuează din zi în zi. În momentul în care durează nu o zi sau două, ci
săptămâni, luni şi chiar ani, luptele acestea macină sufletul omenesc. Tinerii
care sunt prigoniţi, aceşti tineri care merg la biserică, nu-şi dau seama că duc o
cruce foarte importantă, nu-şi dau seama de valoarea muceniciei nesângeroase
pe care o duc. Este plictisitor, la un moment dat, să te certe mama, tata sau
chiar şi bunica – dacă nu este credincioasă. Şi totuşi, astfel de tineri ar trebui
17
să-şi dea seama că vor avea mare plată de la Hristos. Soţii care sunt prigoniţi de
soţiile lor vor avea mare plată de la Hristos. Soţiile care, de multe ori, sunt pri-
gonite şi fizic, nu numai în cuvinte, vor avea mare plată de la Dumnezeu.
Unei femei i s-a arătat Maica Domnului şi-a acoperit-o cu Sfântul ei
Acoperământ, pentru că bărbatul o bătea sistematic; la un moment dat, el a luat
chiar şi toporul ca să o lovească. Şi femeia răbda şi se ruga, nu divorţa. Şi Mai-
ca Domnului i-a dat puţină plată în această viaţă şi o să-i dea mai mult, dacă o
va ţine pe calea asta, a răbdării, până la sfârşitul vieţii. Asta în cazul în care
Dumnezeu nu îi va uşura crucea. Cu toate astea, vedem, în vieţile sfinţilor
mucenici, că nu toţi au primit moarte mucenicească. Cel mai clar exemplu îl
oferă Sfânta Muceniţă Tecla care, deşi a suferit chinuri groaznice, în cele din
urmă a murit de bătrâneţe şi a intrat în ceata mucenicilor. Tot aşa, această
femeie despre care v-am povestit şi altele asemenea vor intra într-o ceată
bineplăcută lui Dumnezeu, pentru că viaţa lor este toată o mucenicie.
Şi mai delicată este mucenicia care are loc la şcoală, la facultate: pentru
că sunteţi tineri, suntem tineri, şi tinereţea e o perioadă a bucuriei, o perioadă în
care simţim că ne cresc aripi. În momentul în care nu ne mai cresc aripile, ne-
am pierdut tinereţea. Este greu ca, fiind tânăr, să fii arătat cu degetul de ceilalţi:
„A, aia-i fecioară, nu ştie să se bucure de viaţă!”, „A, ăla nu cunoaşte nimic din
bucuriile tinereţii!”. Şi totuşi „ăla” nu ştie nimic pentru că vrea să fie al lui
Hristos, „aia” e fecioară pentru că vrea să fie a lui Hristos. Am primit o
întrebare la o conferinţă: „Se mai poate vorbi despre feciorie?”. Răspunsul e
simplu: dacă se vorbeşte cu elan despre pierderea fecioriei, s-ar fi putut vorbi,
cu ceva vreme în urmă, despre feciorie. Fecioria o au toţi atunci când se nasc.
Deci fecioria nu este o legendă.
La o conferinţă a cărei temă era fecioria şi viaţa în curăţie, un tânăr din
sală i-a spus părintelui care vorbea: „Părinte, dar ce vorbiţi despre feciorie, că
nu o mai păstrează nimeni în ziua de azi!”. Dar o fată din sală, emoţionată, a
spus: „Ba nu! Ba nu!”.
Este clar că din ce în ce mai mulţi tineri vor iubi păcatul şi pentru creştini
va fi din ce în ce mai greu să reziste pe calea virtuţii. Dar Hristos este Acelaşi.
Lumea aceasta ne învaţă să iubim păcatul şi desfrâul. Iar viaţa în facultate, în
cămine ne învaţă asta cât se poate de bine. Am avut un coleg care, în timpul fa-
cultăţii, a fost invitat acasă de o colegă, parcă, pe motiv că avea nevoie de un
curs. Şi când a venit la colegă, „binecuvântata” colegă şi-a desfăcut halatul şi a
spus: „Ia-mă!”. Şi colegul meu, fecior, a rezistat ispitei şi a fugit acasă. În faţa
lui Dumnezeu va avea mare cunună.
Trebuie să ne dăm seama că, aşa cum ispitele vin peste noi de-a valma,
tot aşa vine şi harul lui Hristos, tot de-a valma, adică ne covârşeşte, dacă vrem
să luptăm pentru Hristos. Eu mă gândesc de multe ori la pocăinţa de după
pocăinţă. Ne place să citim în Vieţile Sfinţilor despre sfinţi care, după ce au
făcut un anumit păcat, s-au spovedit şi de-atunci n-au mai căzut niciodată; dar
18
trecem cu vederea faptul că au existat şi sfinţi sau cuvioşi care au păcătuit, s-au
pocăit, au dus viaţă curată, şi iar au căzut, şi iar s-au pocăit. Mi se pare un lucru
extraordinar! Mi-aş dori, chiar poate voi scrie vreodată despre a doua pocăinţă,
despre a doua convertire. Pentru că nădejdea noastră este că, dacă vom cădea,
Hristos ne va ridica, şi dacă ne vom pocăi, vom fi din nou ai Săi. Ce se
întâmplă, însă? Unii cad, se spovedesc, se ridică, duhovnicul îi ţine de mână o
zi, o săptămână, o lună, un an, doi, trei, cinci, până la momentul-cheie, în care
vrăjmaşul îşi arată colţii cu putere. Sunt momentele cele mai grele din viaţă. Şi
unii cad fără să vrea să se mai ridice.
Trebuie să ne dăm seama că Hristos ne dă această şansă a pocăinţei, şi
chiar dacă ne-am mai pocăit o dată, trebuie să înţelegem că, la avalanşa de
patimi şi de păcate din ziua de astăzi, noi trebuie să avem avalanşa pocăinţei.
Este minunat ca tinerii să rămână curaţi. Este minunat ca, dacă au căzut, să se
ridice.
Şi fac încă o paranteză. Aţi auzit de cartierul roşu din Amsterdam?
Foarte puţin. Eu auzisem de mai multă vreme, dar nu ştiam exact ce este.
Auzisem că unui cartier i se zice roşu, dar atâta ştiam despre el. Este un cartier
al bordelurilor, de la un capăt la altul, în care femeia stă în vitrină, goală,
îmbiindu-te precum sticla de apă, dacă eşti însetat... Pur şi simplu, se vând la
bucată; şi în serie, dacă ai bani. Şi n-am auzit de niciun părinte duhovnicesc
care să intre în acest cartier al bordelurilor. Recunosc că m-aş fi bucurat
extraordinar să aflu despre viaţa vreunui sfânt, cum a fost Simeon cel nebun
pentru Hristos, care să meargă în zilele noastre prin cartierul roşu şi să
convertească una, nu două, una dintre aceste femei. Nu am auzit ca Biserica să
fi trimis misionari acolo, dar sectanţii au trimis. Am citit de curând convertirea
a două prostituate la o formă de credinţă creştină, la o sectă. Ce făceau ele?
Stăteau în vitrine şi îi îmbiau pe clienţi. Şi povestea o fostă prostituată că vreme
de ani de zile, primind vizita sectantelor, care-i lăsau o ciocolată, ajunsese să
iubească atât de mult semnul ăsta de dragoste, ciocolata, sau statul de vorbă cu
ele, încât prefera să renunţe la un client, care-i dădea o taxă de zeci sau poate
sute de dolari, pentru un cuvânt frumos, pentru o ciocolată, care nu valora
poate nici măcar 20 de cenţi. Şi m-a impresionat mult lucrul acesta. Recunosc,
m-a durut sufletul. Frate, cine-i al lui Hristos? Noi, care ne bucurăm de marile
daruri pe care le avem de la Dumnezeu, sau sectanţii care zeci de ani au trecut
prin cartierul acela, încercând să convertească o femeie? Şi m-a durut, sincer,
să văd că prostituatele puteau fi scoase din vitrină. Şi poate Dumnezeu va
rândui să ajungă acolo şi părinţi ortodocşi, sau o femeie, nebună pentru Hristos,
dacă n-au şi ajuns. Este adevărat că lucrarea lui Dumnezeu este tainică, şi poate
că deja a ajuns acolo vreun cuvios părinte, dar lumea nu ştie despre el, pentru
că taina sa nu a fost dată în vileag. Aşa cum nici taina Sfântului Simeon cel
nebun pentru Hristos nu a fost dată în vileag, pentru că aceasta l-ar fi
împiedicat în lucrarea sa mântuitoare.
19
 Tot la rubrica prigoană contemporană intră prigoana suferită la serviciu,
pe care o suferă părinţii voştri, rudele voastre – creştinii, în general – prigoană
care este cât se poate de dură. De ce? Pentru că în lumea în care creşteţi, lumea
aceasta murdară, sunt şefi ce pretind angajatelor să trăiască cu ei, sunt şefe ce
pretind acelaşi lucru angajaţilor lor, dacă nu şi angajatelor, şi se fac tot felul de
compromisuri. Iar în momentul în care vrei să fii creştin, poţi să-ţi pierzi
pâinea, poţi să pierzi banul pe care-l aduci acasă; şi poate că dacă banul ţi-ar
trebui numai pentru tine n-ar fi aşa greu să rămâi fără el, dar când rişti să pierzi
banul pentru copilul tău care nu are ce să mănânce, lucrurile se complică.
Un controlor spunea odată: „Noi controlorii, avem uneori ocazia să ne
culcăm cu unele dintre femeile mai sărace pe care le prindem fără bilet sau
abonament. Cu cele care n-au bani de amendă şi cărora le e teamă că, dacă nu
scapă de amendă, vor da două sute de mii, sau patru sute de mii, rupţi de la
gura copiilor”. Şi m-a durut sufletul să aflu; nici prin cap nu-mi trecea că sunt
femei care, din pricina unei amenzi, s-ar culca cu un controlor.
Şi cu toate astea, oamenii sunt slabi, oamenii cad, şi nu vreau să arăt pe
absolut nimeni cu degetul. Nu ştiu eu ce e în mintea unor oameni care fac acest
lucru, dar îmi dau seama că, pentru cei două sute de mii, Îl pierd pe Hristos. Şi
cred lui Hristos că, dacă mama respectivă ar fi avut credinţă şi nu ar fi păcătuit
cu controlorul, Dumnezeu i-ar fi trimis banii de amendă.
Să vă vorbesc mai mult despre televizor, ziare, cărţi? Cred că este de
prisos, pentru că voi înşivă mergeţi pe stradă, vedeţi tarabele cu ziare, vedeţi că
în România nu avem un ziar ortodox de mare tiraj, în timp ce Playboy şi
Penthouse le vedem peste tot. Pe un coleg de-al meu, profesor de religie, l-au
întrebat elevii: „Citiţi Playboy?”. „Nu, nu citesc!” „A, înseamnă că citeşte
Penthouse!” Adică, în mintea lor nu exista alternativă. Am auzit de o pereche,
necăsătoriţi, într-o lună el cumpăra una din reviste şi prietena lui cealaltă, luna
următoare le inversau, ca să fie la curent cu toate noile descoperiri în materie
de sexualitate.
Este dezolant să vezi un film frumos şi, la jumătatea filmului, să vezi o
reclamă pasională, ce credincioşilor li se pare palpitantă, dar care întinează
mintea creştinilor. Este dezolant să mergi pe stradă - tânăr fiind - şi să vezi într-
o reclamă un bust cât se poate de ispititor şi să trebuiască să te uiţi în altă parte.
Dacă vom încerca să ne imaginăm că rezistăm să privim şi să stăm
cuminţi, ne înşelăm amarnic. Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre lupta cu
patimile este cât se poate de clară. Şi dacă ne „îndulcim” cu o reclamă, cu cine
ştie ce chestie, cu o copertă de revistă, chiar dacă nu păcătuim cu fapta,
păcătuim cu gândul şi, încetul cu încetul, vom fi biruiţi de patimi.
Ce să mai vorbim despre muzică? Situaţia este tristă. Era un afiş în
Bucureşti cu „manelizarea României”. Este trist faptul că românii ascultă
manele. Şi ce manele! În acelaşi timp este trist faptul că cei care dispreţuiesc
manelele ascultă altă muzică pătimaşă.
20
 Este trist faptul că, din păcate, avem din ce în ce mai puţină muzică pe
care pot să o asculte tinerii. Există unii extrem de înduhovniciţi, care spun: „Ne
ajunge Vasilikos, psaltica sârbă, athonită” etc.
Părintele Serafim Rose spunea următoarele: „Există o mare greşeală pe
care o fac unii, creând o anumită tensiune între trupul, sufletul şi duhul lor.
Duhovniceşte se împlinesc prin slujbe, dar trupului nu ştiu să-i dea o activitate
care să-i împlinească”. Trupul nu se împlineşte numai prin patimi. Sufletul nu
se împlineşte numai prin muzică de proastă calitate, de exemplu, sau prin filme
destrăbălate.
Părintele Serafim Rose spunea că în drumul către Hristos trebuie să
învăţăm sufletul să devină sensibil. Şi spunea că există o greşeală pe care o fac
unii convertiţi, care dobândesc „sindromul convertitului nebun” (aşa-l numea
Părintele Serafim) care nu vor decât biserică, muzică religioasă, rugăciuni, vieţi
de sfinţi şi atât. Şi spunea Părintele Serafim că mulţi dintre ei cad. Urcă, urcă,
urcă cu paşi repezi, de nu-i prinde nici duhovnicul de picioare, şi, când mai au
o treaptă de urcat, o iau în jos. Şi după aceea cad în cele mai înfricoşătoare şi
groaznice patimi.
Noi nu trebuie să urcăm pe scara duhovnicească pentru o lună sau pentru
trei luni sau pentru un an. Dacă ar trebui să fim duhovniceşti vreme de o săptă-
mână, cred că toţi am fi sfinţi. Numai că Hristos vrea să sporim duhovniceşte
până la sfârşitul vieţii, pentru că dacă am căzut înainte de sfârşitul vieţii, am
pierdut tot – dacă am căzut şi n-am apucat să ne pocăim.
De aceea, părintele Serafim Rose recomanda să se asculte muzică clasică,
el însuşi a mers la un concert de muzică de Bach. Ba chiar i-a dus pe câţiva
tineri convertiţi la Romeo şi Julieta. După conferinţa dedicată părintelui
Serafim Rose, cineva mi-a reproşat: „Cum ai putut să spui în conferinţă că
părintele Serafim i-a dus pe tinerii convertiţi la Romeo şi Julieta? Nu-ţi dai
seama că e un impediment la canonizare dacă mai spui lucruri de genul ăsta?”.
Adică e ca şi cum am spune: hai să cosmetizăm un sfânt, să-l facem în aşa fel
încât să nu supere pe nimeni, îl băgăm în sinaxare aşa, deformat, şi nu va mai
impresiona pe nimeni. Facem din el o păpuşică mică de plastic, îl băgăm în
eprubetă, îl privim, îl admirăm, „e extraordinar…”, dar exemplul său nu ne
foloseşte la nimic.
Spunea părintele Serafim Rose că ucenicii cărora le recomanda să
citească şi literatură laică, dar pe care, în acelaşi timp, îi ţinea de mână în
urcuşul duhovnicesc, au rezistat până la capăt, în timp ce alţii, râvnitorii, au
căzut, mai devreme sau mai târziu.
În viaţa părintelui Serafim este relatată o întâmplare cu un mare avvă la
care vine cineva, parcă era chiar avvă athonit, nu mai ţin minte exact: „Părinte,
daţi-mi să citesc o carte de folos!”. Şi răspunsul a fost: „Citeşte David
Copperfield!”. S-a dezumflat de tot ucenicul care întrebase. Se aştepta să i se
spună: Filocalia XI, XII, XV.
21
 Cu toate astea, ucenicii părintelui Serafim nu au citit doar cărţi gen David
Copperfield. Au citit şi multe cărţi duhovniceşti, care le-au înfrumuseţat vieţile,
şi au rămas fii credincioşi ai Bisericii. Să nu fim prea rigizi.
În acelaşi timp, însă, un sfat de genul acesta le-ar conveni căldiceilor:
„Uite, a zis şi avva să citim ce ne place, una, alta, că e tare plăcut şi oferă o
imagine de ansamblu extraordinară...”. Deci, există riscul ca, dacă duhovnicul
dă un astfel de sfat: „Frate, citeşte şi asta, învaţă şi asta”, ucenicul să ia numai
ce-i place, şi la biserică să ajungă după ce se termină spectacolul la teatru (dacă
mai ajunge, căci începe seara şi nu mai are timp).
În ce priveşte moda, cred că puteţi vorbi mai bine decât mine. Am vrut să
văd şi eu în oferta unui magazin cum arată lenjeria tanga. Eram curios să văd
care sunt dimensiunile, pentru că am vrut să ştiu, dacă tot se vorbeşte de
lenjerie tanga, cum arată. Mi-am dat seama că, dacă fetele de azi sunt învăţate
să poarte lenjerie tanga, body-uri sau bustiere, fetele de mâine vor ajunge să nu
mai poarte nimic.
Mă doare foarte tare sufletul, vă spun sincer, mai ales pentru copiii mei.
O să vedeţi, când o să fiţi părinţi, că te doare foarte tare sufletul pentru ce-o să
se întâmple cu copiii. Adică, dinainte să avem primul copil, mă gândeam: „O
să am copii! În ce lume or să crească?”.
Părintele Arsenie Papacioc spunea într-o înregistrare: „Da, să meargă
tinerii la mare!”, şi mă gândeam: să meargă, dar în alte părţi, unde se mai
poartă haine, pentru că, pe plaja românească, cred că ştiţi că sutienelor deja le-a
trecut termenul de garanţie. În acelaşi timp, însă, înainte să intru în Sfântul
Munte, am înotat puţin în mare şi m-am bucurat foarte mult să văd o plajă unde
oamenii erau decenţi. Câtă vreme există sutien, încă nu e rău de tot. Numai că,
aşa cum am amintit, semnele rele se înmulţesc.
O să vorbesc puţin şi despre idolii contemporani. Hristos nu vrea să fim
doar anti-sectanţi, anti-păgâni, anti-patimi, anti-homosexualitate, anti-avort, să
fim anti, anti! Nu! Hristos vrea să fim ai Săi, să-L cunoaştem, să-L iubim, să-i
iubim pe Sfinţii Părinţi, să-i iubim pe sfinţi, să iubim învăţătura Bisericii, să
iubim slujbele Bisericii, să iubim rugăciunea, să fim vii. Dacă nu iubim toate
astea, putem fi apologeţi de nota zece, că nu ne-ajută la nimic!
După ce-a apărut cartea mea despre New Age, duhovnicul mi-a zis: „Nu
mai scrii sectologie! Ai nevoie să mai respiri puţin Ortodoxia şi pe urmă să mai
scrii împotriva altora”. Pentru că, dacă tot dărâmăm idolii, până la urmă s-ar
putea să nu rămână nimic în sufletul nostru şi să ne uscăm, să ne ofilim.
Despre iubirea de sine: citindu-l pe părintele Iustin Popovici, care dădea
cu barda în iubirea de sine şi în narcisismul contemporan, mi s-a părut că prea
bate apa-n piuă. Zic: dom’le, da’ chiar aşa, iubire de sine, iubire de sine… Mi
s-a părut puţin plictisitor. Şi spun în gândul meu: da’ noi, ortodocşii, nu prea
suntem iubitori de sine.
Ca, după aceea, să-mi dau seama: fraţilor, la noi, iubirea de sine e la ea
22
acasă, că până şi-n modul nostru de a fi ortodocşi suntem iubitori de sine. Ne
place să ne facem canonul, ne place să mergem la biserică, ne place că nu
suntem ca ceilalţi, avem o mândrie foarte fină, care Îl izgoneşte pe Hristos.
Este adevărat că trebuie să avem bucuria că suntem ai lui Hristos, să
avem bucuria că mergem la biserică, să avem bucuria că Hristos ne întăreşte
împotriva patimilor. Însă linia de demarcare este foarte fină. Şi egoismul
duhovnicesc duce la făţărnicie, făţărnicie pe care iarăşi o putem găsi în
bisericile noastre.
Nu mai lungesc vorba, pentru că despre iubirea de sine se poate vorbi
mult, iar iubitorii de sine, cum sunt eu, nu pot vorbi despre această patimă aşa
cum trebuie. Mi-a zis cineva – o educatoare: „Scrie o carte despre smerenie!”
Cât priveşte smerenia, i-am spus şi părintelui la spovedanie: „Părinte, eu
smerenia în sufletul meu n-o aflu deloc, dar mândria o aflu fără mare efort!”.
Şi, deci, e nefiresc să vorbească despre smerenie unul care nu e smerit, e
nefiresc să vorbească despre patima iubirii de sine un iubitor de sine; aşa că
trec la ceva mai puţin dur, fără să mă pun deasupra unora sau altora: voi vorbi
despre avere.
Este foarte plăcut să duci o ortodoxie comodă, să dai periodic bani la
cerşetorii din faţa bisericii, să dai pomelnice substanţiale la mănăstiri, să ai o
siguranţă a banului pe care creştinul obişnuit, creştinul care de-abia îşi ţine
familia, creştinul care trăieşte în greutăţi materiale nu o are. Din rânduiala lui
Dumnezeu, am trecut şi printr-o stare a pumnului primit în gură de la sărăcie, şi
printr-o stare mai liniştită, cu spor „în cele de trebuinţă”. Le-am cunoscut pe-
amândouă.
Mi-am dat seama că, într-adevăr, în sărăcie eşti tot timpul în mâna lui
Hristos. Pentru că dacă, practic, nu ştii ce mănâncă soţia mâine - pentru că nu
ai bani să cumperi de mâncare - şi soţia e însărcinată, te rogi cu disperare să
vină banii până a doua zi. Şi s-a întâmplat să nu vină banii până a doua zi
numai atunci când am refuzat să mă rog şi am zis: „Doamne, e datoria Ta să
faci asta!”. Ajutorul dumnezeiesc a refuzat să vină numai când, datorită unei
raportări greşite la Hristos, nu mi-am dat seama că trebuie să-I cer cu smerenie
ajutorul.
Nu vorbesc despre situaţia personală, ci vorbesc despre faptul că, pe cât
de aproape de Hristos sunt creştinii care o duc greu, de pe o zi pe alta, pe atât
de departe de Hristos sunt unii creştini care au siguranţa banului, au căruţele
lor, caii lor, ştiţi cum e. Cum zice în Psaltire: Unii se laudă cu căruţele lor,
alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru
(Psalm 19, 8). Altfel spus: aceştia se laudă cu Merţanele lor, cu vilele lor, cu
jeep-urile lor etc., iar noi ne lăudăm cu numele Domnului. Dar nu numai cei cu
merţane şi cu gipane au siguranţa banului. Există oameni de o condiţie
materială medie, care totuşi, ştiind că au un venit precis, aproape exclud faptul
că pot trece printr-o încercare materială. Sunt oameni care fac împrumuturi la
23
bănci sau în alte părţi, fiind convinşi că vor avea întotdeauna de unde să
plătească. Cred că mulţi dintre ei vor ajunge să facă compromisuri, pentru că,
la un moment dat, dintr-un motiv sau altul, când banul s-a împuţinat, eşti pus în
situaţia de a face un compromis. Să ne ferească Dumnezeu de astfel de mo-
mente de cumpănă, dar, mai înainte de asta, ar fi bine să ne ferim noi înşine să
ajungem în situaţia asta.
Despre sexualitate, nu-i nevoie să vă vorbesc prea mult. Despre –
ramificaţii, acum, ale sexualităţii – homosexualitate n-ar fi de spus decât un
lucru. În cartea sa Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, Prea Sfinţitul
Hrisostom de Etna, care este doctor în psihologie – a predat la Princetown şi la
Harvard – spune aşa: „Fraţilor! Ştiţi cum stau lucrurile cu punctul de vedere al
psihiatrilor în privinţa homosexualităţii? S-au adunat în America toţi psihiatrii
şi au ajuns la concluzia: «Homosexualitatea este boală!». Asta au spus-o marea
majoritate a psihiatrilor. În momentul în care organizaţiile de homosexuali au
făcut presiuni asupra psihiatrilor, s-au adunat iarăşi psihiatrii, iarăşi au
deliberat, s-au făcut presiuni chiar în timpul votului (ne atrage atenţia Prea
Sfinţitul Hrisostom) şi au decis: «Nu este boală!»”. Adică eu, arătând o carte,
spun astăzi: „Aceasta este o carte”. Mâine vine cineva şi-mi dă cu ceva în cap
şi mă determină să spun: „Nu, de fapt este un portmoneu”. Înţelegeţi? Lucrurile
stau extrem de delicat. Campaniile pro-homosexualitate, bine plătite, bine fi-
nanţate, bine organizate, reprezintă una din mâinile Antihristului. Trebuie să ne
dăm seama că legalizarea păcatului, înlocuirea virtuţii cu păcatul şi
considerarea păcatului ca ceva firesc este o treaptă pe care oamenii, o dată
ajunşi, vor deveni ca animalele şi-l vor chema pe Antihrist.
La capitolul anticoncepţionale aş face o singură precizare, nu mai multe,
ca să nu devin plictisitor. Există unii creştini care, cu binecuvântarea – nu ştiu
cât de serioasă – a duhovnicilor lor, folosesc mijloace anticoncepţionale. De
ce? „Ne lasă duhovnicul, că a zis să nu ajungem la avort!” Părintele e împotriva
avortului, şi la asta se rezumă poziţia sa creştină.
M-a şocat, pur şi simplu, afirmaţia unui medic care a zis: „Marea
majoritate a mijloacelor anticoncepţionale sunt, de fapt, avortive”. Adică, unii
doctori spun că femeia care are sterilet nu rămâne însărcinată. „Fals!” Mi-a
explicat doctorul respectiv: „Femeia care are sterilet rămâne însărcinată. Trece
spermatozoidul până la ovul, se formează embrionul, dar n-are loc să se
dezvolte”. Deci femeile care au sterilet fac avorturi poate şi lună de lună. Ia să
le spună cineva asta, ce-ar mai sări creştinele noastre!...
Sau: pilulele anticoncepţionale. Nu vorbim de cele post-contact, unde este
clar că pilula se ia post-contact, contactul sexual a avut loc, embrionul, dacă
există, este ucis de pilulă. Dar mare parte dintre pilulele contraceptive fac exact
acelaşi lucru: creează un mediu toxic care ucide embrionul imediat după ce se
formează, dacă n-a reuşit să ucidă mai întâi spermatozoidul. Acum nu intrăm în
detalii legate de sexualitate, ci doar atrag atenţia asupra faptului că o parte
24
dintre femeile creştine avortează, lunar sau chiar mai des, cu conştiinţa
împăcată că n-ar fi ucis copilul din pântecele lor.
Câte ceva despre masturbare. Prea Sfinţitul Hrisostom de Etna spune că
în America există preoţi care consideră masturbarea ceva firesc, ceva normal.
Şi dacă preoţii înşişi au aceste viziuni liberale, credincioşii vor spori cu râvnă
pe calea acestei practici. De ce? Aşa a învăţat părintele că trebuie să se
elibereze tânărul de tensiuni, de ce să ajungă la probleme psihice din pricina
înfrânării? Este dureros să vedem o campanie destul de intensă pro-masturbare,
pro-sex oral, pro-, pro-, pro-... perversiuni, şi să nu auzim un glas potrivnic, cel
puţin la fel de puternic, al Bisericii.
Prea Sfinţitul Hrisostom descrie o întâmplare trăită de un tânăr de 15 ani
care a căzut în păcatul masturbării şi, de ruşine, nu a mărturisit asta la
spovedanie. Peste o lună, s-a bătut cu fratele lui în cameră; fratele lui, foarte
voinic, a căzut peste el şi tânărul a murit. În această stare şi-a observat trupul, i-
a văzut pe fratele său şi pe mama sa şi şi-a văzut sufletul, însoţit de îngerul
păzitor, cum s-a ridicat deasupra casei, deasupra oraşului, ajungând în ceruri. Şi
acolo, după un tunel lung şi întunecat, la capătul căruia se afla o lumină, a
văzut-o pe Maica Domnului, care l-a întrebat pe înger de ce se află tânărul
acolo. Şi după ce a aflat amănuntele, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu s-a
întors spre el şi i-a spus: „Mama ta s-a rugat fierbinte să i te dau înapoi, iar Fiul
meu a acceptat să-i îndeplinească dorinţa”. Băiatul, copleşit de frumuseţea ra-
iului, a implorat-o să îl lase acolo, dar Maica Domnului i-a răspuns: „Nu, de
dragul mamei tale, trebuie să te întorci. Dar ia aminte la ce-ţi spun: trebuie să-ţi
mărturiseşti păcatul pe care l-ai comis acum o lună. Acesta este un păcat
înfricoşător, iar dacă nu-l vei mărturisi unui preot, iată ce te aşteaptă!”. Şi
Sfântul Arhanghel Mihail i-a arătat tânărului prăpastia ce ducea spre chinurile
iadului. Tânărul s-a întors la viaţă, în cele din urmă. Voia să rămână în rai!
N-avea conştiinţa că ceea ce-a făcut era dramatic.
Unii fac anumite păcate pe care le consideră acceptabile. Masturbarea e
unul dintre acestea. Am citit, nu mai ţin minte exact, dar după unele statistici
peste 70% dintre femei se masturbează, şi parcă la bărbaţi procentul este mai
mare; bănuiesc că sondajele respective fuseseră făcute asupra femeilor
necreştine şi asupra bărbaţilor necreştini; pentru că fiecare creştin ar trebui să
se lupte cu această patimă. Cu toate acestea, aflăm că acest păcat e făcut pe
scară largă.
Ar trebui să mai ţinem seama de o implicaţie a acestei situaţii: cei care ne
conduc nu sunt cu nimic mai buni sau mai curaţi la suflet decât restul
oamenilor. Nu sunt nişte repere morale. Dacă statistica spune că un anumit
procent din populaţie duce o viaţă păcătoasă, este firesc ca cei care ne conduc
să aibă aproximativ aceeaşi rată a moralităţii. Ar fi ciudat ca dintr-un popor de
oameni iubitori de păcat să răsară numai guvernanţi sporiţi în viaţa
duhovnicească. Şi, dacă mulţi guvernanţi sunt iubitori de păcat, nu este de
25
mirare că unele dintre legile pe care le dau – şi în mod special cele care au
implicaţii morale importante pentru viaţa poporului - sunt într-o măsură mai
mică sau mai mare potrivnice învăţăturilor lui Hristos. Să judecăm lucrurile ca
nişte copii, folosindu-ne de regula de trei simplă: dintr-o sută de oameni
şaptezeci cad într-un anumit păcat, şi din această sută se aleg cei care or să dea
hotărâri pentru toţi. Or să dea şi pentru creştini. Şi ajungem la concluzia că ne
conduc şi ne vor conduce oameni care trăiesc în patimi, oameni care afirmă că
ne vor binele; dar binele pe care-l doresc ei va fi diferit de binele pe care-l
înţelegem noi. Şi oamenii aceştia, învăţaţi cu patimi, nu au cum să ia hotărâri
care să ne fie nouă, cu adevărat, de folos. Repet: vedeţi cazul Sfântului Munte
Athos. Despre Serbia, nu mai zic. Prigoana anticreştină, pornită din Occident
de iubitorii de democraţie, a atins culmea prin distrugerea atâtor mănăstiri,
biserici şi catedrale.
Ce e de făcut? Mai întâi de toate, recunosc că am pus şi eu altora
întrebarea asta, şi o s-o mai pun, de multe ori, până la sfârşitul vieţii, pentru că
niciodată n-o să ştiu tot ce-i de făcut. Aşa că răspund puţin din ceea ce ştiu -
mai mult, să dea Dumnezeu să aflaţi de la părinţi, duhovnici, din cărţi ale
cuvioşilor etc.
Îndrăznesc să vă recomand o carte apărută la Editura Bunavestire din
Galaţi - Ne vorbeşte Părintele Serafim Rose - o carte extraordinară; dacă
sunteţi studenţi teologi, nu ştiu vreo carte mai de folos care să vă ajute să
rezistaţi haosului de zi cu zi. Sunt scrisorile pe care le-a trimis părintele Sera-
fim unui catolic convertit la ortodoxie, care a ajuns unul dintre cei mai
cunoscuţi preoţi misionari din America, preot care, rămânând văduv, s-a
călugărit de ceva vreme, părintele Alexie Young. Sfaturile pe care le dă avva
Serafim, hrănindu-l pe părintele Alexie, vă vor ajuta şi pe voi, ca slujitori ai lui
Hristos.
A fost întrebat părintele Porfirie odată: „Cum o să rezistăm când o să vină
sfârşitul?”. Şi părintele Porfirie a dat un răspuns simplu, la obiect; vă rog să îl
ţineţi minte: „Dacă ne vom spovedi, vom rezista”. M-a bucurat cuvântul acesta,
mi-a mers la inimă… Eu simt folosul spovedaniei, părintele meu mă
spovedeşte aproape săptămânal, dacă are timp, dacă nu, la două săptămâni, dar
în general mă spovedesc săptămânal. Mă spovedeam înainte la un părinte
schimnic din Moldova, dar, ajungând greu acolo, părintele mi-a zis: „Caută-ţi
un duhovnic în Bucureşti”. Nu credeam c-o să găsesc repede, că e mare lipsă
de povăţuitori iscusiţi, dar Dumnezeu a rânduit să găsesc. Şi când a venit
părintele schimonah în Bucureşti, s-a dus să vadă: mă lasă pe mâini bune? Mă
lasă! Şi constat că folosul spovedaniei dese este extraordinar. Nu am cu ce să-l
compar. Deci, dacă ne vom spovedi, vom rezista.
Căzuse un anumit preot într-un păcat, şi l-am întrebat pe părintele meu:
„Totuşi, cum de-a putut să cadă părintele acesta aşa?” Nu-l judecam, ci, pur şi
simplu, voiam să-i găsesc circumstanţe atenuante. Şi părintele mi-a zis: „Ştii de
26
ce cad unii dintre slujitorii altarului? Pentru că nu se spovedesc decât foarte
rar”. Dacă până şi unii dintre clerici vor fi biruiţi, în cele din urmă, la venirea
Antihristului, mai ales pentru că nu au înţeles folosul spovedaniei, care îi ajută,
îi înnoieşte duhovniceşte, cu atât mai mult or să cadă cei care n-au fost învăţaţi
să se spovedească, şi merg la fabrica de spovedanii de Paşti şi de Crăciun;
acolo e coadă de cel puţin o sută de oameni, spovedania durează două minute,
că dacă-ai spovedit mai mult de câteva minute, deja încep să murmure cei care
s-au plictisit, aşteptând la rând. Şi tu, cu sufletul curăţit după spovedania de
două minute, iei poate dezlegare, te împărtăşeşti şi eşti foarte mândru că te-ai
unit cu Hristos, după care, la prima luptă cu vrăjmaşul, cazi. Deci, dacă ne vom
spovedi des - şi cei care primesc dezlegarea se împărtăşesc - şi ne vom
împărtăşi, vom rezista.
Trebuie să înţelegem că nu există altă şansă de supravieţuire decât calea
nevoinţei, calea sfinţeniei.
Astăzi, când cineva se găseşte să vorbească despre sfinţenie, pare destul
de ciudat. Avem o deformaţie profesională, ne apasă cuvântul ăsta, ne doare, ne
mănâncă, nu ne place cuvântul „sfinţenie”. Vrem să vorbim despre lucruri
frumoase, dar pe cel care ne vorbeşte despre sfinţenie îl considerăm ciudat,
anormal. Şi de fapt nu înţelegem că Ortodoxia fără sfinţenie nu este Ortodoxie.
În măsura în care creştinul duce lupta cea bună, se spovedeşte şi se
împărtăşeşte, este sfânt. Precum ştiţi, în perioada de început a Bisericii,
creştinii erau numiţi sfinţi: „Sfintele, sfinţilor…”, zice preotul la Liturghie,
adică Sfintele Taine se dau celor care duc lupta cea bună.
Ar trebui să ne dăm seama de marea responsabilitate pe care o avem faţă
de cei de aproape ai noştri. În momentul în care ne-am dat seama de gravitatea
războiului pe care-l duce vrăjmaşul pentru a distruge sufletele oamenilor,
trebuie să ne apese, trebuie să ne doară pentru cei de lângă noi care nu sunt în
biserică sau care sunt în biserică numai cu un picior.
Sunteţi mulţi dintre voi studenţi teologi şi trebuie să vă luaţi foarte în
serios nu numai chemarea de a studia teologia, ci mai ales chemarea de a fi
creştini. Trebuie să ne doară pentru cei de lângă noi. Pe unul în plus dacă-l
mişcăm, şi contează foarte mult. M-au încurajat foarte mult scrisorile cititorilor
pe care i-am ajutat prin cărţile mele. E greu să scrii, pentru că trebuie să trăieşti
ceea ce scrii şi, dacă scrii fără să trăieşti, ajungi în fundătură… Trec uneori prin
momente de apăsare, în care mă întreb: „Oare e bine ce fac, oare nu-i mai bine
să joc ping-pong?” sau „De ce să mă bag unde nu-mi fierbe oala...”. Am primit
un mesaj de la o cititoare: „L-am văzut la televizor pe Krishnamurti - unul
dintre marii guru - şi vroiam să mă duc la librărie să îi cumpăr cărţile, eram
interesată de învăţătura lui. Înainte de a apuca să mă duc la librărie, am dat de
Jurnalul convertirii, şi nu mi-a mai trebuit Krishnamurti, şi acum am devenit
credincioasă” etc., etc.
M-a bucurat foarte mult scrisoarea respectivă, mi-a dat aripi şi mi-a
27
confirmat faptul că a meritat să apară acest Jurnal al convertirii - cea mai
cunoscută carte a mea. Când a văzut lumina tiparului, eu eram cu inima foarte
strânsă: „Oare nu se vor vătăma vreunii?”. Însă, m-am gândit că s-ar putea vă-
tăma numai cei care sunt sporiţi duhovniceşte - şi ei pot sări peste pasajele vă-
tămătoare. Cei neduhovniceşti nu se vor vătăma de la o asemenea carte, pentru
că trăiesc într-o lume mai viciată decât cea descrisă în prima parte a Jurnalului.
Însă mă frământam foarte tare: „Dacă nu-i bine? Dacă am greşit că l-am
scris?”. La un moment dat, voiam să-l ard. Dar duhovnicul nu m-a lăsat. Şi,
până la urmă unii, câţiva s-au apropiat de biserică datorită Jurnalului.
Nu vreau să mă dau exemplu, ci spun doar atât: că dacă m-aş fi gândit
numai la faptul că o să-mi fie greu să le răspund copiilor mei, când or să
crească şi or să citească ce-a făcut tăticul lor când era la 16-18 ani, nu aş mai fi
tipărit Jurnalul. O să-mi fie greu să vorbesc cu copiii mei, poate, dar mi-am dat
seama că merită să tipăresc această carte, fiind o cale de a întinde o mână
aproapelui care stă departe de Hristos.
Trebuie să ne punem sufletul pe un fir de aţă, să riscăm, să ne dorim din
tot sufletul să-i câştigăm. Şi eram puţin cu inima strânsă, zicându-mi: „Oare nu
cumva sunt în rătăcire, că-mi doresc atât de mult să-mi ajut aproapele?”. Mă
gândeam că oi fi fost prins de cine ştie ce duh sectar misionaro-fanatic. Am
găsit însă un cuvânt al Sfântului Teodor Studitul, care spunea aşa: „Cine
iubeşte mântuirea aproapelui mai mult decât propria sa mântuire - fireşte, fără
să neglijeze lupta pentru propria mântuire - , e pe drumul cel bun”. Iarăşi l-am
întrebat pe părintele meu: „Părinte, nu cumva greşesc pentru că îmi doresc atât
de mult să-i ajut pe alţii?”. Şi mi-a zis: „Nu, frate! Dar fă-o până la capăt”.
Ştiţi de ce îmi doresc asta? Pentru că multă vreme, atunci când eram
yoghin, nimeni n-a venit să-mi întindă mâna şi să mă tragă spre Biserică.
Nimeni, niciun preot. Când se întâlneau preoţii cu fostul meu maestru,
Bivolaru, niciunul nu era în stare să prezinte învăţătura Bisericii atât de clar în-
cât yoghinii să-şi dea seama că fantoma de credinţă creştină, care li se dădea cu
linguriţa la cursurile de yoga, n-avea prea multe în comun cu învăţătura
Sfinţilor Părinţi şi cu învăţătura Bisericii Ortodoxe. Devenind ortodox, şi
dându-mi seama că sunt mulţi în rătăcire, m-a apăsat faptul că ei au rămas
acolo.
Oricum, îmi dau seama că nu sunt singurele probleme din lume yoghinii
care se închină la zeiţa morţii sau O.Z.N.-iştii care aşteaptă să vină nava şi să-i
salveze. Probleme au toţi cei care stau departe de cunoaşterea lui Hristos.
Am ţinut acest cuvânt despre înainte-mergătorii Antihristului ca să vă daţi
seama de gravitatea vremurilor pe care le trăim, dar mai ales ca să întindeţi o
mână celor de lângă voi. Pentru că au nevoie de mâna voastră. Să fim foarte
conştienţi de responsabilitatea pe care o avem. Toţi cei care ne spovedim, ne
împărtăşim, suntem ai lui Hristos. Asta trebuie să fie o bucurie pentru noi,
pentru că nu sunt vorbe goale.
28
 Chiar dacă ne dăm seama de neputinţele noastre, suntem atât de
puternici… M-a întrebat cineva: „Cum de ai curajul să scrii atât de mult?”. Zic:
„Am curaj, pentru că eu n-aş putea să fac nimic prin propriile mele puteri şi, cu
cât sunt mai slab, cu atât mai mult mă bucur, că, dacă va ieşi ceva, o să iasă
pentru că a rânduit Hristos”. Adică asta este, aici este puterea noastră, că nu
suntem tari, că de fapt suntem tari prin Hristos. Dacă am fi tari doar prin noi
înşine, am ţine cu dinţii de tăria noastră, dar, aşa, ştim că Hristos ne dă viaţa;
astea nu sunt vorbe goale, şi nu vi le spun ca pe ceva ce am citit şi eu prin alte
cărţi, ci vi le zic pentru că aşa a rânduit Dumnezeu să cunosc Ortodoxia şi-mi
doresc să o cunoască şi alţii.
Aş vorbi puţin şi despre comoditate. Părintele Serafim Rose atrăgea
atenţia asupra faptului că Ortodoxia a fost, este şi va rămâne pătimitoare. Noi,
dacă suntem ai lui Hristos, suntem prigoniţi de lumea aceasta pentru El. Şi în
momentul în care căutăm o Ortodoxie care face pace cu această lume, nu mai
suntem ai lui Hristos. Precum vedem, se propovăduieşte prin diferite mijloace
Ortodoxia care nu zgârie deloc.
Părintele Iustin Popovici, de exemplu, este foarte puţin iubit. De ce?
Pentru că a fost o fire polemică, a dat cu barda acolo unde a considerat că
există îndepărtări de la învăţătura lui Hristos. Părintele Iustin Popovici a fost
exilat, după cum se ştie, la Mănăstirea Celie. De ce? Nu se doreşte o Ortodoxie
incomodă. „Să căutăm o Ortodoxie care poate fi iubită de toată lumea, despre
care pot vorbi intelectualii care dau interviuri şi, când se duc acasă, fac păcate
împotriva firii, poate fi trăită de oameni pentru că se împacă foarte bine cu
viaţa de zi cu zi.” Oamenii caută o credinţă convenabilă. Îşi imaginează că,
dacă au descoperit credinţa creştină, Dumnezeu, în marea Sa milă, trebuie să le
ia crucea. Or, Părintele Serafim Rose spune tocmai asta: că Ortodoxia fără
cruce nu este Ortodoxie.
Despre rugăciune, să vorbesc în două cuvinte nu se cuvine. Dar, totuşi,
voi spune un cuvinţel. Unul doar. Dacă încercăm să transformăm rugăciunea
într-o mantră, aşa cum fac yoghinii, care tot repetă anumite cuvinte în japa
yoga, gândindu-se că vor ajunge la iluminare, ne-am păcălit. Mi se pare uneori,
atunci când îmi fac canonul, sau la acatist, că vreau să fug de Maica Domnului
sau de sfântul la care mă rog. Şi zic: „Vai, ce bine-ar fi să nu ştie că eu îi zic
acatistul, că dacă ar afla că eu mă rog în halul ăsta, s-ar supăra”. Eu spun
acatistul şi mă gândesc la cutare, la cutare sau la cutare; îmi zic: „Hai să-mi fac
norma de rugăciune şi gata!”. Şi chiar mi-e ruşine; şi când îmi dau seama că
mi-a zburat mintea, îmi zic: „Ia-o înapoi! Unde ţi-aduci aminte că te-ai rugat
cum trebuie ultima oară? Un icos mai în spate, două icoase, uite, de aici!”. Şi
iar citesc icosul. Şi mi se întâmplă uneori să stau mult la acatist şi s-o tot iau de
la început, când nu mă biruie lenea…
Despre linişte... Trăim cu viteză maximă într-o societate apostată, trăim în
plină hăituială... După ce o să vă căsătoriţi şi-o să aveţi familie, o să vedeţi câtă
29
alergătură e. Vrăjmaşul vrea să nu avem linişte. Vrea să trăim în aceeaşi viteză
cu lumea asta. Şi Hristos vrea exact reversul.
Sunt momente în care mă las prins de duhul acesta şi sunt mânios, agitat,
supărat. Dar sunt şi momente în care mă rog şi zic: „Doamne, ajută-mă să stau
împotriva acestui curent”.
Eu nu am ajuns la măsura liniştii, dar totuşi cred lui Hristos că mă va
ajuta să ajung acolo. Şi mă rog Lui să mă ajute să-mi cadă dinţii de lapte, să
crească ceilalţi şi să cunosc liniştea, dându-mi seama că, pe măsură ce lumea se
mişcă şi mai repede, mişcarea asta a lumii trebuie să mă ajute pe mine să pun
frână. Văd ceva smintitor pe stradă sau în cine ştie ce reclamă, zic: „Doamne,
mintea mea nu trebuie să se întineze, ajută-mă!”. Văd o sminteală, mintea mea
trebuie să se păzească. Aud ceva smintitor, mintea mea trebuie să se păzească.
Cu cât satana bagă „ghimpii” lui, cu atât noi trebuie să ne curăţăm.
Am scris Cartea Nunţii îndurerat de faptul că din ce în ce mai multe
familii se destramă. De ce se destramă? În primul rând pentru că tinerii nu ştiu
cum să-şi întemeieze o familie. Fetele, de obicei, se îndrăgostesc de tineri fără
credinţă în Dumnezeu, crezând că îi vor schimba. Dar de cele mai multe ori
soţul necredincios o schimbă pe soţia credincioasă, cu forţa sau cu binişorul.
Sau femeia necredincioasă îl schimbă pe soţul credincios.
Gândiţi-vă foarte serios că, dacă vă căsătoriţi cu cineva, cu cineva-ul
acela trebuie să rămâneţi de mână până la moarte, şi chiar după aceea.
Problema este foarte serioasă. Dacă nu vă gândiţi ca, întâi de toate, familia
voastră să fie creştină, mai devreme sau mai târziu se va alege praful de ea; iar
dacă nu se alege praful, ajungându-se la divorţ, se va ajunge la o convieţuire
stearpă, sterilă, care e tristă. Şi veţi înţelege cuvântul lui Sartre care a zis:
„Aproapele meu e iadul”.
Vă voi reproduce un scurt cuvânt al părintelui Iustin Popovici, care vă va
arăta care este duhul de rezistenţă în faţa înainte-mergătorilor Antihristului.
Precum ştiţi, părintele Iustin a fost prigonit de către comunişti. Vorbind despre
Hristos, părintele spunea aşa: „Vom sta lângă El, cu toată inima, cu tot sufletul,
cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta cu preţul oricăror pedepse, cu
moartea îndreptată asupra noastră de către toţi luptătorii contra lui Hristos din
întreaga lume”.
Mi-ar plăcea să citiţi cât mai mult din învăţătura părintelui Iustin, care a
rezistat în prigoana comunistă ca un martir. Mi-aş dori să vă daţi seama că,
dacă nu vom cunoaşte martirii ultimei prigoane, degeaba vom citi din Vieţile
Sfinţilor, pentru că va însemna că, de fapt, stăm departe de adevăratul duh
mucenicesc al Bisericii lui Hristos.
Trebuie să-i cunoaştem pe sfinţii închisorilor de la noi, din Rusia şi din
alte părţi ale lumii. Trebuie să-i cunoaştem pe părinţii care, după ce au făcut
închisoare, binecuvântează şi acum pământul prin prezenţa lor. Cât mai sunt în
viaţă trebuie să ne apropiem de ei, trebuie să ne însufleţim din viaţa lor.
30
 Când a fost hirotonit părintele Serafim Rose, Vlădica Nectarie - un
vrednic fiu al Rusiei pătimitoare - s-a rugat din tot sufletul şi a zis: „Vreau să-l
hirotonesc şi să mor”, adică să-i transmită lui tot ce avea, tot, tot, tot, toată
harisma, toată puterea duhovnicească. A vrut să-i transmită tot, tot, tot şi să
moară. Adică avea conştiinţa clară a transmiterii duhului mărturisirii credinţei
lui Hristos. Şi noi ar trebui să mergem la părinţii care au stat în închisori şi să
ne umplem de viaţă de la ei.
Trebuie să ne dăm seama că Biserica lui Hristos n-a zămislit sfinţi doar
până acum 10 sau 20 de ani, trebuie să ne dăm seama că nu s-a ofilit sfinţenia
în Biserica Ortodoxă, că dacă am avut sfinţi precum Nectarie din Eghina la
începutul secolului trecut, precum Sfântul Ioan Maximovici, la mijlocul
secolului trecut, aceşti sfinţi au lăsat urmaşi.
Să-l iubim pe părintele Filothei Zervakos, care a fost ucenicul Sfântului
Nectarie din Eghina. Să-l iubim pe părintele Serafim Rose, care a fost urmaşul
Sfântului Ioan Maximovici. Să-l iubim pe părintele Sofronie Saharov, care a
fost ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. Să-i iubim pe aceşti urmaşi, ucenici ai
sfinţilor. Poate că, mai devreme ori mai târziu, ei vor fi canonizaţi.
Chiar patriarhul ecumenic, fiind în vizită la Suroti, unde se află moaştele
cuviosului Paisie Aghioritul, a spus: „Din generaţia de bătrâni (adică: Iacov
Tsalikis, Porfirie, Filothei Zervakos - faţă de care există anumite reţineri,
pentru că a polemizat cu Patriarhul ecumenic din vremea sa din cauza
deschiderii ecumeniste a acestuia), primul va fi canonizat părintele Paisie”. Aşa
a spus patriarhul, deci până la urmă o parte din marii bătrâni vor ajunge în
sinaxare. Să-i iubim pe aceşti părinţi, să-i iubim şi pe părinţii de la noi.
Vă spun, nu cu mândrie, că seara, la rugăciune, când pomenim viii şi
morţii noştri, după numele celor cunoscuţi, începem pomelnicul aşa: părintele
Arseni (cel din Rusia), părintele Elefterie (de la Dervent), părintele Benedict
(Ghiuş), părintele Ivan (Kulâghin - duhovnicul Rugului Aprins), părintele Du-
mitru (Stăniloae), Maria preoteasa, părintele Dimitrie (Bejan), părintele Cleopa
(Ilie), părintele Paisie (Olaru), părintele Antim (Găină), părintele Vichentie
(Mălău), părintele Nicodim (Măndiţă), mitropolitul Irineu (Mihălcescu), după
ce mai pomenim câţiva dintre ai noştri, trecem la greci: Filothei, Porfirie,
Paisie, Iacov, Epifanie, şi apoi la alţii: Serafim Rose, Sofronie, Iustin, şi apoi
Prea Sfinţitul Averchie, Prea Sfinţitul Vasile Krivochein, etc.
Şi pomenindu-i seară de seară, deseori, vă spun că m-a ajutat Dumnezeu
să mă apropii de ei cu foarte multă dragoste şi, în cele din urmă, ca editor, am
văzut că Dumnezeu a rânduit să tipăresc o parte din cărţile lor. De exemplu: am
reuşit să tipăresc scrieri ale părinţilor Iustin Popovici, Filothei Zervakos -
Testament duhovnicesc, părintele Serafim Rose - Ne vorbeşte Părintele
Serafim Rose, avem în lucru Ne vorbeşte Părintele Porfirie, s-a tradus Ne
vorbeşte Părintele Sofronie Saharov. Prin faptul că ne vin astfel de cărţi la
editură, am văzut un răspuns al părinţilor pe care îi pomenesc. Şi fiecăruia
31
dintre cei care îi iubeşte pe aceşti părinţi, care acum se află înaintea tronului lui
Dumnezeu, aceştia îi răspund într-un anumit mod. Pe cei care vor să le urmeze
învăţăturile, o să îi ajute într-un chip minunat. Nu ştiţi acum cum o să vă ajute.
Dar ei sunt părinţi bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi, dacă vă legaţi
sufleteşte de ei şi-i pomeniţi, se produce o legătură mistică între voi şi ei.
Un părinte, ieroschimonahul Mihail de la Valaam, spunea că, atunci când
o să murim, o să ne întâlnim – dacă ne mântuim – cu toţi cei pe care i-am iubit,
cu toţi cei pe care i-am cunoscut şi s-au mântuit, cu toţi sfinţii la care ne-am
rugat şi cu toţi cei pentru care ne-am rugat. Un exemplu grăitor: când a murit
părintele Nicodim Măndiţă, care-i trecut cu vederea de către teologi înalţi, care
nu ţin cont de viaţa de sfinţenie pe care a dus-o, i s-au arătat doi dintre ucenicii
săi care trecuseră la Domnul înaintea sa. Veniseră să-i ia sufletul. Şi tot atunci
s-a arătat şi o sfântă - parcă Sfânta Filofteia de la Curtea de Argeş.
Deci, fraţilor, dacă îi iubim şi ne ţinem cu dinţii de calea asta, Hristos n-o
să ne lase.
Îmi cer iertare pentru puţinătatea informaţiilor pe care vi le-am prezentat.
Problema este foarte amplă. Am preferat să vă împărtăşesc aceste puţine
cuvinte, nădăjduind că voi veţi căuta să aflaţi cât mai multe despre acest
subiect.
Închei cuvântul meu povestindu-vă sau aducându-vă aminte o secvenţă
din filmul Inimă neînfricată (Brave Heart) despre eroul Scoţiei, William
Wallace. Cred că şi părintele Serafim ar fi recomandat ucenicilor săi să vadă
acest film istoric. Pe câmpul de luptă, în faţa duşmanului foarte puternic, în faţa
invadatorului englez, William Wallace, un fel de Mihai Viteazul al scoţienilor,
întreabă: „You wanna fight?” („Vreţi să luptaţi?”), şi scoţienii răspund: „No,
no...”. Le era frică să se bată cu englezii, aşa cum şi nouă ne e frică uneori să
ducem războiul duhovnicesc. Şi, încercând să îi convingă pe oameni să lupte
pentru a scăpa de asupritori, Wallace continuă: „Fight and you may die, run,
and you’ll live, at least of while. And dying in your beds, many years from
now, would you be willing to trade all the days, from this day to that day, for
one chance, just one chance, to come back here to tell our enemy that they may
take our lives, but they will never take our freedom!” („Bine, bine, luptaţi şi
poate veţi muri, sau fugiţi şi poate veţi rămâne în viaţă. Şi-o să muriţi acasă, în
paturile voastre, mulţi ani de-aici înainte, când aţi da orice ca să schimbaţi toate
zilele de-acum până atunci, pentru o singură şansă, doar o singură şansă, să vă
întoarceţi aici, pe câmpul de luptă, şi să spuneţi duşmanilor că ne pot lua
vieţile, dar niciodată nu ne vor putea lua libertatea!”)
Să ne ajute bunul Dumnezeu să înţelegem că, într-adevăr, în războiul
duhovnicesc ne putem pierde vieţile, dar nu trebuie să pierdem libertatea pe
care o avem în Hristos! Să ne întărească Dumnezeu pe calea mântuirii. Amin!

32
 Anexe:

1. Despre Demonia albă

- din apoftegmele
Sfântului Nicolae al Ohridei
despre Europa şi rudele acesteia2 -

a. Cuvinte care ne lovesc…

„Dacă istoria ultimelor trei veacuri - al XVIII-lea, al XIX-lea şi al XX-lea
- ar putea fi numită cu un singur nume care să i se potrivească desăvârşit,
atunci nu ar fi un alt nume mai bun decât cel de «protocolul judecăţii dintre
Europa şi Hristos»: fiindcă în ultimele trei sute de ani nu s-a întâmplat nimic în
Europa care să nu aibă atingere cu Hristos-Dumnezeu. În judecata aceasta între
Hristos şi Europa, în realitate, se întâmplau următoarele:
Hristos spune Europei că este botezată întru numele Lui şi că trebuie să
rămână credincioasă Lui şi Evangheliei Lui. La aceasta, Europa învinuită
răspunde:
- Toate religiile sunt egale. Ne-au spus-o enciclopediştii francezi. Şi
nimeni nu poate fi silit să creadă un lucru sau altul.
Europa îngăduie toate religiile ca superstiţii populare, de dragul
intereselor sale imperialiste, dar ea însăşi nu urmează nicio religie. Când îşi va
împlini scopurile sale politice, atunci îşi va încheia repede socotelile cu aceste
credinţe deşarte populare.
Hristos întreabă cu durere:
- Cum puteţi voi, oamenii, să trăiţi numai cu interesele voastre
imperialiste, materialiste, adică numai cu pofta animalică pentru hrană
trupească? Eu am vrut să vă fac dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu, iar voi fugiţi
şi urmăriţi să vă faceţi deopotrivă cu animalele de sub jug.
La aceasta, Europa răspunde:
- Eşti depăşit. În locul Evangheliei Tale, noi am descoperit zoologia şi
biologia. Acum cunoaştem că nu suntem urmaşii Tăi şi ai Tatălui Tău ceresc, ci
ai urangutanului şi gorilei, ai maimuţei. Noi acum ne desăvârşim ca să ajungem
dumnezei, fiindcă nu recunoaştem alţi dumnezei afară de noi înşine.
Hristos grăieşte:
- Voi sunteţi mai tari de cerbice decât vechii iudei. Eu v-am ridicat din
întunericul barbariei la lumina cerească şi voi mergeţi din nou înapoi în
întuneric, ca orbul în noroi. Eu Mi-am vărsat sângele pentru voi. Eu v-am arătat
dragostea Mea, atunci când toţi Îngerii îşi întorceau capetele, neputând suferi
putoarea iadului vostru. Atunci, deci, când eraţi întuneric şi împuţiciune, am
2
Citatele din textul Sfântului Nicolae Velimirovici au fost extrase din lucrarea părintelui
Iustin Popovici Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, 2002, pp.
123-134.

33
fost singurul care am stat să vă curăţesc şi să vă luminez. Să nu fiţi, deci, acum
necredincioşi, căci vă veţi întoarce din nou în întunericul acela nesuferit şi în
împuţiciune.
Europa, zâmbind subţire, strigă:
- Fugi de la noi. Nu te recunoaştem. Noi urmăm filosofia elină şi
civilizaţia romană. Vrem libertate. Noi avem Universităţi. Ştiinţa este steaua
noastră călăuzitoare. Emblema noastră este: libertate, fraternitate, egalitate.
Raţiunea noastră este dumnezeul dumnezeilor. Tu eşti un asiatic. Noi te
tăgăduim. Eşti numai un basm vechi al bunicilor noştri.
La care, Hristos, cu lacrimi în ochi:
- Iată, Eu plec, dar voi veţi vedea. Aţi lăsat calea lui Dumnezeu şi aţi
plecat pe calea lui Satan. Binecuvântarea şi fericirea s-au luat de la voi. În
mâna Mea se află viaţa voastră şi moartea voastră, fiindcă M-am dat pe Mine
Însumi la răstignire pentru voi. Cu toate astea, nu Eu vă voi pedepsi, ci păcatele
voastre şi căderea voastră de la Mine, Mântuitorul vostru. Eu am arătat
dragostea Părintelui Meu către toţi oamenii şi am vrut să vă mântuiesc pe toţi
prin dragoste.
La care Europa:
- Care dragoste? Ură sănătoasă şi bărbătească împotriva tuturor celor ce
nu sunt de acord cu noi, acesta e programul nostru. Dragostea Ta este numai un
basm. În locul basmului acestuia, noi am ridicat steagul naţionalismului, şi
internaţionalismului, şi etatismului, şi progresismului, şi evoluţionismului, şi
scientismului, şi culturismului. În aceasta se găseşte mântuirea noastră: iar Tu
pleacă de la noi.
Fraţii mei, în vremurile noastre, această discuţie în contradictoriu a luat
sfârşit. Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din ţinutul Gadarenilor la
poftirea acelora: dar îndată ce a plecat a venit război, urgie, spaimă, ruină,
distrugere. S-a întors în Europa barbaria dinainte de creştinism: a avarilor, a
hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai
înfricoşătoare. Hristos Şi-a luat crucea şi binecuvântarea Sa şi a plecat. A
rămas în urmă întuneric şi putoare. Iar voi hotărâţi-vă acum cu cine vreţi să fiţi:
cu întunecata şi puturoasa Europă, sau cu Hristos?“
Dacă aceste cuvinte ar fi fost rostite de către un teolog contemporan, fie
el mirean sau cleric, asupra sa s-ar fi năpustit o ceată de sociologi, de psihologi,
de filosofi, de observatori politici şi de alţi înţelepţi ai acestei lumi şi l-ar fi pus
la zidul infamiei:
„Cine este acest duşman al nostru? Cine este acest ticălos, acest
fundamentalist, acest nebun? Şi în numele cui îşi permite să judece Europa,
această mare patrie, acest continent plin de valori?”
Răspunsul este simplu: Cel care a rostit aceste cuvinte nu este nici un
ticălos şi nici un nebun. Dimpotrivă, este un înţelept. Celor care judecă
înţelepciunea după numărul diplomelor le vom spune că acest înţelept a făcut
34
studii de doctorat la Berna şi la Oxford. Iar celor care ştiu că adevărata
înţelepciune este dar de la Dumnezeu, şi nu vine decât printr-o viaţă de
nevoinţă, le vom spune că acest teolog este sfânt. Şi încă unul dintre cei mai
mari sfinţi pe care Sfânta Biserică Ortodoxă i-a născut în veacul al XX-lea:
Vlădica Nicolae Velimirovici.
Pe acesta, marele făcător de minuni, Sfântul Ioan Maximovici, arhiereul
nebun pentru Hristos, l-a numit „Gură de Aur al zilelor noastre”, asemuindu-l
marelui Ioan Hrisostom. De ce oare acest „Gură de Aur” a rostit cuvinte atât de
dure faţă de Europa?
Nu vom răspunde acum acestei întrebări. Vom încerca mai întâi să ne
oprim puţin asupra întrebării puse de Sfântul Nicolae Velimirovici: „Cu cine
vreţi să fiţi: cu întunecata şi puturoasa Europă, sau cu Hristos?“
O primă observaţie: multe dintre cele spuse de el despre apostazia
Europei se potrivesc şi Americii. De fapt se potrivesc lumii întregi. Nu numai
Europa este astăzi urâtoare de Hristos, ci întreaga lume. Nu numai Europa Îl
răstigneşte pe Hristos, ci întreaga lume. Nu numai Europa se judecă cu Hristos,
ci întreaga lume.
Dacă Sfântul Nicolae ar fi trăit astăzi, cuvântul său tunător ar fi răsunat
împotriva fiecăruia dintre idolii lumii moderne. Dar cei care ascultă judecata pe
care sfântul o face Europei ar putea să îşi dea seama cum ar judeca el şi lumea
de astăzi.
„Dar cum îşi permite să ne judece? Cine este el, ca să ne judece? În ce
calitate ne judecă?”
Este foarte important răspunsul la această întrebare. Lumea de astăzi îşi
are criticii ei, nişte măscărici care descreţesc frunţile oamenilor în momentele
mai degajate ale emisiunilor de ştiri. Aceşti critici şi-au făcut o meserie din a
critica, un mod de a câştiga un ban. Ei critică lumea fiind ai lumii. Critica lor,
chiar şi când este foarte dură, nu loveşte direct decât într-un număr foarte mic
de oameni politici, de oameni de afaceri, de prostituate, de hoţi, de personaje în
care marea majoritate a spectatorilor nu se poate regăsi. Cel mult, îi poate bârfi,
satisfăcându-şi plăcerea de a arunca cu pietre prin intermediul cuvintelor…
Sfântul Nicolae al Ohridei nu a făcut aşa. El s-a răstignit pentru Hristos şi
pentru aproapele prin rugăciune şi nevoinţă. Mai mult încă. El s-a răstignit pe
sine, pătimind pentru Hristos în lagăr. În lagărul de la Dachau, unde a fost
închis de nazişti împreună cu patriarhul sârb Gavriil. Acolo a scris aceste
rânduri dureroase despre judecata dintre Hristos şi Europa. Închis pentru
credinţa sa, el nu a privit Europa prin lentilele prăfuite ale unui critic dornic de
faimă (să nu uităm: până şi proscrişii îşi au gloria lor pământească…). El a
privit Europa de pe cruce. Stând pe cruce. Crucea sa nu era de lemn, piroanele
sale nu erau de fier. Crucea şi piroanele sale nu puteau fi văzute de alţii. Dar nu
erau mai puţin reale. Sufletul său era răstignit pe crucea mărturisirii Ortodoxiei.
Această răstignire neîncetată l-a făcut părtaş cetelor sfinţilor.
35
 Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine…, a spus oarecând Sfântul
Apostol Pavel. Şi Sfântul Nicolae ar fi putut spune la fel: „Nu eu judec Europa,
ci Hristos, Care trăieşte în mine… Nu eu judec lumea de astăzi, ci Hristos, Care
trăieşte în mine.”
Aceasta este singura judecată de care lumea de astăzi se fereşte, pentru că
este singura judecată obiectivă. Numai Dumnezeu este Judecătorul lumii. Iar
sfinţii Săi nu fac altceva decât să facă cunoscută măsura după care lumea este
judecată.
Dacă am cerceta părerile despre secolul XX, am vedea că unii îl laudă ca
un secol de mari realizări ştiinţifice. Alţii, ca un mare pas spre împăcarea
religiilor şi popoarelor. Să vedem ce spune despre el Sfântul Nicolae:
„Ah, fraţii mei! Veacul al XVIII-lea este tatăl veacului al XIX-lea, iar
veacul al XIX-lea este tatăl veacului al XX-lea. Tatăl a făcut datorii mari. Fiul
nu a plătit datoriile tatălui său, ci s-a îndatorat şi mai mult, iar datoria a căzut
asupra nepotului. Tatăl s-a molipsit de o boală grea, iar fiul n-a vindecat boala
cea ruşinoasă a părintelui său, care era asupra sa, ci a înrăutăţit-o, şi ea l-a
molipsit şi pe nepot, de trei ori mai tare. Nepotul este veacul al XX-lea, în care
trăim.
Veacul al XVIII-lea a însemnat răzvrătirea împotriva Bisericii şi a
clerului pontifului roman. Veacul al XIX-lea a însemnat răzvrătirea împotriva
lui Dumnezeu. Veacul al XX-lea înseamnă pactul cu diavolul. Datoriile s-au
mărit şi boala s-a înrăutăţit; iar Domnul a spus că judecă păcatele părinţilor
până în a treia şi a patra spiţă. Nu vedeţi că Dumnezeu judecă pe nepoţi pentru
păcatele bunicilor europeni? Nu vedeţi biciul asupra nepoţilor, din pricina
datoriilor neplătite ale bunicilor?
Împăratul antihrist întruchipează începutul veacului al XIX-lea. Papa
antihrist închipuie mijlocul veacului al XIX-lea. Filosoful european antihrist
(ieşit din casa de nebuni) închipuie sfârşitul veacului al XIX-lea: Bonaparte,
Pius, Nietzsche. Trei nume blestemate ale treimii bolnavilor, celor mai greu
bolnavi de boala moştenită.
Sunt oare aceştia biruitorii veacului al XIX-lea? Nu, aceştia sunt
purtătorii bolii grele moştenite de la veacul al XVIII-lea. Bolnavii cel mai greu
bolnavi! Cezarul, pontiful şi filosoful... nu în vechea Romă păgână, ci în
mijlocul Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii, ci sunt cei mai biruiţi.
Când Bonaparte a batjocorit sfintele odoare ale Kremlinului, când Pius s-a
numit pe sine infailibil şi când Nietzsche a făcut public cultul lui faţă de
Antihrist, atunci soarele s-a întunecat pe cer - şi nu numai un soare, ci o mie de
sori de ar fi fost, s-ar fi întunecat toţi de durere şi de ruşine - căci iată o minune
pe care nu a mai văzut-o nicicând lumea: un ateu împărat, un ateu pontif şi un
ateu filosof. În epoca lui Nero, măcar unul din această treime nu era ateu -
filosoful. Veacul al XVIII-lea e veacul lui Pilat: el a osândit pe Hristos la
moarte. Veacul al XIX-lea e veacul lui Caiafa: el a răstignit pe Hristos. Veacul
36
al XX-lea e veacul Sinedriului alcătuit din Iudele botezate şi cele nebotezate.
Acest Sinedriu a vestit că Hristos e mort pe vecie şi că n-a înviat. Pentru ce,
atunci, vă mai miraţi, fraţilor, că asupra omenirii europene au venit biciuiri
nemaiauzite, biciuiri până la măduva oaselor, de pe urma revoluţiilor şi a
războaielor?”
Vedem că vremurile noastre indică apogeul lepădării de Dumnezeu. Ne
apropiem de sfârşitul lumii. Vorbind despre confruntarea din secolul al XIX-lea
dintre Europa şi credinţa creştină, Vlădica Nicolae întreba: „Cine este atunci
biruitor, dacă nu cezarul, pontiful şi filosoful Europei descreştinate? Biruitorul
este mujicul rus şi ţăranul din Balcani, după cuvântul lui Hristos: Cel ce este
mai mic între voi toţi, acesta este mare (Luca 9, 48). Cine a fost cel mai
necunoscut, mai neînsemnat şi mai mic în veacul al XIX-lea, în vremea marelui
Napoleon, a infailibilului Pius şi a neajunsului Nietzsche, dacă nu mujicul rus,
pelerin la locurile sfinte, şi ţăranul din Balcani, luptător împotriva semilunii şi
liberator al Balcanilor?
Câmpul de luptă drăcesc, clerul drăcesc şi înţelepciunea drăcească - asta
înseamnă cezarul, papa şi filosoful veacului al XIX-lea. Ţăranul ortodox al
Balcanilor înfăţişează ceva cu totul potrivnic acestora: mai întâi vitejia
purtătoare de cruce, al doilea - clerul mucenicesc, şi apoi pescăreasca
înţelepciune apostolică. Şi despre el e vorba în cuvintele rugăciunii Domnului
şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Mă mărturisesc Ţie, Părinte, Doamne al
Cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-
ai descoperit pruncilor (Matei 11, 25). Ce a descoperit Dumnezeu acestor
simpli ţărani? Le-a descoperit vitejia bărbătească, lumina cerească şi
înţelepciunea dumnezeiască. Le-a descoperit, adică, ceea ce este cu totul
potrivnic faţă de cezarul apusean, de papă şi de filosof: tot atât de potrivnic pe
cât este ziua faţă de noapte”.
Unde este astăzi acest ţăran ortodox? Unde este astăzi ţăranul care are
vitejia purtătoare de cruce şi înţelepciunea apostolească? Aproape că nu mai
poate fi găsit. Ce vedem astăzi la ţăranul din Balcani? Superstiţii sau
necredinţă, fugă după desfrâul oraşului, băutură, lăcomie. Ţăranul de astăzi îi
oferă preotului un rol decorativ, căutându-l doar la nunţi şi botezuri sau
înmormântări. Nu este greu să vedem că, în loc să îşi păstreze credinţa, ţăranul
a căutat să îl copieze pe orăşean. Şi l-a copiat, mai ales în cele rele.
Nu putem generaliza, dar nici nu putem trece cu vederea starea de fapt: şi
anume că ţăranul, pe care Sfântul Nicolae îl vedea în ceata biruitoare, este
astăzi îngenuncheat. A trecut în tabăra învinşilor, a celor învinşi de
conducătorii lumeşti, de filosofii apostaţi şi de prietenii acestora.
Dacă până şi cel care până mai ieri ducea o viaţă bineplăcută lui
Dumnezeu, ţăranul ortodox din Balcani, s-a îndepărtat de Biserică şi de
Hristos, este semn că sfârşitul lumii este aproape.

37
 Dacă Sfântul Nicolae a vorbit în termeni atât de duri despre secolul
trecut, oare cum ar fi vorbit despre secolul XXI? (Şi dacă, vorbind despre el în
aceiaşi termeni în care a vorbit despre cel anterior, întreaga mass-media l-ar fi
considerat extremist, oare cum l-ar fi considerat dacă ar fi făcut-o în termeni
mai duri? Oricum, ar trebui să ne fie clar că Sfântul Nicolae nu s-ar fi temut să
spună lucrurilor pe nume. De altfel, nici pe vremea sa glasul mass-mediei nu
era îngăduitor faţă de cei care priveau lumea din perspectiva Sfintei
Evanghelii…)
Sfântul Nicolae observa că „fraţii noştri cei botezaţi, care au fost atraşi de
ereziile papale şi luterane, s-au socotit pe ei înşişi mai înţelepţi decât Hristos şi
ne-au dispreţuit pe noi, ortodocşii, ca pe nişte oameni lipsiţi de înţelepciune şi
necivilizaţi: dar şi asupra lor s-a adeverit cuvântul Apostolului Pavel: Zicând
că sunt înţelepţi, au înnebunit (Romani 1, 22); fiindcă au lepădat înţelepciunea
cea duhovnicească după Hristos, Care umblă în veşmântul smereniei şi al
dragostei, şi s-au înveşmântat, după pilda filosofilor închinători la idoli, cu
înţelepciunea trupească şi lumească, care e plină de trufie şi răutate”.
Şi asta nu e totul. Noi, ortodocşii, în loc să ne păstrăm neîntinaţi de
noroiul apusenilor, în loc să strălucim prin focul credinţei noastre, ne-am
deschis larg braţele să primim în minţile noastre cugetările mincinoase ale
acestora: „Popoarele eretice din epoca noastră au lăsat lui Hristos şi Domnului
ultimul loc la masa lumii acesteia, ca celui mai de pe urmă cerşetor, în timp ce
pe primele locuri au aşezat pe marii lor oameni, pe politicieni, pe literaţi, pe
romancieri, pe oamenii de ştiinţă, pe finanţişti, ba chiar şi pe turişti, şi pe
sportivi. Toate privirile noroadelor acestora erau aţintite asupra acestor oameni
mari, asupra acestor zei moderni, în timp ce doar foarte puţini îşi mai întorceau
privirile spre Hristos, biruitorul morţii”.
Vrem sau nu, din ce în ce mai puţini ochi se îndreaptă către Hristos, şi din
ce în ce mai multe spre oamenii mari, care încearcă să îl substituie. E nevoie de
dovezi? Una ar fi suficientă: câte emisiuni religioase există pe posturile de
televiziune? Foarte puţine. De ce? Pentru că foarte puţini oameni sunt interesaţi
de astfel de emisiuni. Şi nu pentru că ar fi atât de sporiţi în viaţa duhovnicească
încât nu ar afla niciun folos privindu-le. Ar fi bine să fie aşa. Dar oamenii nu
vor emisiuni religioase pentru că preferă să vadă talk-show-uri, sau ştiri, sau
sport, sau divertisment, sau… orice altceva.
Unde Îl aşază pe Hristos aceşti oameni? Acolo unde L-au aşezat idolii lor:
pe „cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca şi cum El ar fi cel mai de pe urmă
cerşetor”… Cuvinte dureros de adevărate.
Conflictul dintre lumea modernă şi Hristos se apropie de apogeu. Vorbind
despre apostazia Europei, Sfântul Nicolae Velimirovici spune că Europa ar
putea fi denumită „Demonia. Ar numi-o albă din cauza albeţii pielii, iar
Demonia din pricina negrelii sufletului ei: fiindcă Europa a tăgăduit pe singurul
Dumnezeu şi a luat tronul şi vrednicia cezarilor romani. Şi, la fel ca cezarii
38
romani înainte de distrugerea Romei, aşa şi ea a încredinţat toate noroadele
pământului că fiecare poate să se închine la zeii săi aşa cum ştie şi cum poate,
căci ea va îngădui aceasta, dar că noroadele au datoria mai întâi să se închine
ei, având-o ca zeitate ultimă - fie sub numele de Europa, fie sub numele de
Cultură.
În felul acestea, fraţii mei, a înviat întocmai ca un vârcolac, în zilele
noastre, Roma cea satanică, Roma aceea dinainte de Constantin cel Mare, care
prigonea cu foc şi sabie pe creştini şi împiedica pe Hristos să pătrundă în
Europa. Numai că Demonia albă a căzut într-o boală mai grea decât vechea
Romă. Pentru că, dacă Roma cea închinătoare la idoli era chinuită de un singur
drac, Demonia albă este chinuită de şapte duhuri rele, mai crunte decât dracul
acela al Romei. Iată deci noua Romă închinătoare la idoli, iată o nouă
mucenicie pentru creştinism. Să fiţi gata a primi mucenicia pentru Hristos din
partea Demoniei albe”.
Dacă ar trăi astăzi, Sfântul Nicolae ne-ar preveni: „fiţi, deci, pregătiţi
pentru prigoana ce va veni din mâinile unei lumi demonizate…”. Nu este astăzi
Europa singurul demon între îngeri… De fapt, de la jumătatea secolului trecut
până astăzi s-a înmulţit mult lucrarea celor care slujesc diavolilor, iar a celor
care Îi slujesc lui Dumnezeu abia se mai face simţită.

b. Comentarii, tâlcuiri, note

În ultima vreme, anumiţi comentatori ai scrierilor patristice se folosesc de
faima Părinţilor pentru a-şi expune propriile învăţături. Pentru a pune în
armonie învăţăturile sfinţilor cu înţelepciunea acestei lumi, ei nu se sfiesc să
răstălmăcească predaniile ortodoxe.
Textul Sfântului Nicolae Velimirovici despre demonizarea Europei este
cât se poate de clar. Nu lasă loc neclarităţilor. Numai rău-voitorii ar putea găsi
puncte slabe în argumentarea sa. Cu toate că este foarte precis, textul său ar
putea fi întregit cu anumite lămuriri care să îl ajute pe omul de astăzi să
înţeleagă mai bine lumea în care trăieşte.
Cu toate acestea, nu vom face niciun fel de comentariu. Ci doar îl vom
invita pe cititorul care nu a citit până acum în întregime textul să facă acest
efort. Pentru că, pentru cine îl citeşte cu atenţie, chiar de mai multe ori, textul
singur îl ajută pe cititor să dea la o parte voalul pe care mass-media şi înţelepţii
ei i l-au aşezat cu dezinvoltură pe ochi: voalul care îi împiedică pe oameni să
vadă lucrurile aşa cum sunt.
Ar fi bine dacă totuşi cineva ar face comentarii pe marginea textului
Sfântului Nicolae al Ohridei. Numai că, în vremurile noastre, sunt din ce în ce
mai puţini dascăli care se pot avânta într-o astfel de lucrare…

c. O voce de dincolo de mormânt…

39
 „Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea,
totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt
împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică
împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se
împotrivească. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Oare
reprezentanţii Bisericii, dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei
reprezentanţii apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa
iconomie bisericească înseamnă nu altceva decât a-L trăda în ascuns pe
Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a
Bisericii lui Hristos.
Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea
se schimbă, dar Biserica nu se schimbă, nu se schimbă veşnicul ei adevăr
dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască,
veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă
Domnul Hristos, Carele aşa este şi aşa lucrează. (...)
Stăpânirea vine de la Dumnezeu, şi până când ea rămâne în Dumnezeu şi
sub Dumnezeu şi cu Dumnezeu - este binecuvântată. Părăsindu-L pe
Dumnezeu, ea se transformă în violenţă, prin aceasta supunându-se pe sine
puterii antidumnezeieşti – diavolului.
Aceasta este învăţătura dreptmăritoare şi apostolică, patristică,
evanghelică despre natura şi valoarea stăpânirii. Aceasta este sfânta şi
infailibila învăţătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, aşa a fost de la început şi
până acum, şi de acum în vecii vecilor. Şi cine sunt martorii ei? Toţi Sfinţii
Apostoli, toţi Sfinţii Părinţi, toţi Sfinţii Mucenici. În mod deosebit Sfinţii
Mucenici, începând cu Sfântul şi întâiul Mucenic Ştefan, şi până la noii noştri
mucenici şi câţi alţi sfinţi mucenici ai vremurilor noastre. Ei toţi au pătimit
pentru Domnul Hristos, toţi laolaltă, de la împăraţi, regi şi cneji; într-un cuvânt,
de la stăpânirile acestei lumi, luptătoare contra lui Dumnezeu. Şi aceşti sfinţi
mărturisitori nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toţi sunt sfinţi şi
nemuritori, ca martori ai adevărului divino-uman: creştinii trebuie să se
împotrivească poruncilor nelegiuite şi necredincioase ale împăraţilor,
domnitorilor, stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei şi oricine ar fi ei.
Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credinţei lui Hristos
reprezintă o întruchipare vie şi o personificare nemuritoare a preasfintei Atot-
Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult
decât de oameni. Fiecare dintre ei s-a ţinut de această Atot-Evanghelie
dumnezeiască cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au şi fost
supuşi la chinuri, la răutăţi, de aceea au fost omorâţi de către stăpânitorii
apostaţi din veac în veac. (...)
Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni (Fapte 5,
23). Aceasta este rânduiala, aceasta este calea, acesta este adevărul Bisericii
Ortodoxe a lui Hristos, începând cu Sfinţii Apostoli până în zilele noastre, şi de
40
azi înainte până la sfârşitul acestei lumi pământeşti. Privitor la această
rânduială, la această cale, la acest adevăr, nu sunt cu putinţă nici concesiile,
nici compromisurile, nici retragerile. Nimeni nu ne poate sili, nici chiar un
Sinod Ecumenic, dacă s-ar întâmpla ca acesta să aibă loc.
Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt
ale lui Dumnezeu – acesta este principiul coexistenţei dintre Biserică şi stat. Nu
colaborare, ci coexistenţă între Biserică şi stat. Nu colaborare, cu atât mai mult
atunci când Cezarul prigoneşte toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu şi nu vrea
să ştie nimic din cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci ţinteşte doar să nimicească
tot ce este al lui Dumnezeu. Aici lipsesc condiţiile principale pentru colaborare.
Sau coexistenţa egală în drepturi a aşezămintelor, şi a persoanelor umane, sau
calvarul Bisericii cauzat de către prigonitorii, chinuitorii, cotropitorii care
tăgăduiesc şi prigonesc pe Dumnezeu şi cele ale lui Dumnezeu. Iar prin
dictatură impun pe potrivnicul lui Dumnezeu şi cele potrivnice lui Dumnezeu.
În acest caz, Biserica şi statul se despart, se separă, fiecare cu ale sale.
A fost inventat un nou zeu suprem, un nou idol suprem – statul
(comunist). Acestui idol, dictatura ateistă cere să i se aducă ca jertfă totul:
conştiinţa, credinţa, memoria, trupul, cele văzute şi nevăzute. Noul idol
suprem, noul zeu suprem, noul Zeus s-a înconjurat imediat de noi zei, de noi
idoli.
Aceştia sunt «ştiinţa» pozitivistă, filosofia materialistă, etica comunistă,
estetica anarhistă, literatura social-realistă şi celelalte. Toţi trebuie să se închine
acestor idoli şi să se aducă ca jertfă pe sine şi tot ce le aparţine.
Ce înseamnă asta? Aceasta este pur şi simplu idolatrie vampirică,
politeism păgânesc vampiric, fetişism vampiric. În locul Unicului şi Singurului
Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos cel Adevărat, o masă de idoli, zeităţi şi
zeişori impostori. În aparenţă se forţează să pară atei, iar în realitate sunt nişte
închinători la idoli, nişte politeişti. Ei îşi meşteresc într-una noi idoli,
incluzându-i în noul lor panteon, în sălbaticul lor ceremonial. Dictatura ateistă,
la rândul ei, se străduieşte din răsputeri să-l convingă şi să-l silească pe fiecare
să se închine noilor zei, să le aducă jertfe, să menţină cultul personalităţii. În
acest fel, ce se întâmplă? Se instalează vampirismul modului de viaţă păgânesc,
a cunoştinţei păgâneşti, a modului de viaţă păgânesc. Şi astfel se petrece viaţa
însăşi în neiertate slujiri idoleşti potrivnice lui Dumnezeu (I Petru 4, 3). (...)
Faptul că mai suntem în viaţă ţine doar de milostivirea lui Dumnezeu şi
de puterea lui Dumnezeu. Iar de jur împrejur se învârteşte cea mai ticăloasă
minciună universală legiferată în educaţia ateistă: «Hristos este mort», «Hristos
este o înşelăciune». Iată programul de educaţie. Oare aşa ceva poate fi acceptat,
oare cu aşa ceva se poate colabora? Şi după aceea să te mai consideri creştin?
Nu! Noi anunţăm şi declarăm cu tărie: aceasta este cea mai groaznică, cea mai
neruşinată şi cea mai mârşavă hulă pe care mintea omenească a formulat-o
vreodată împotriva celei mai perfecte, mai minunate, mai încântătoare Fiinţe
41
omeneşti de sub Cer care a păşit pe pământ. Vom sta lângă El cu toată inima,
cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta cu preţul
oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de către toţi luptătorii
împotriva lui Hristos din întreaga lume...”3
Prin aceste cuvinte, Cuviosul Iustin Popovici dă mărturie că a fost un
vrednic ucenic şi urmaş al Sfântului Nicolae Velimirovici. Mai mult, ele ne
arată că dascălul continuă să vorbească prin ucenicul său, că părintele continuă
să vorbească prin fiul său duhovnicesc. Sfântul Nicolae Velimirovici a fost
prigonit, ucenicul său a fost la rândul lui prigonit. Mărturia lor a fost a unei
teologii răstignite, a unei teologii pline de viaţă în Hristos. Viu este Domnul, şi
nu va lăsa ca şirul sfinţeniei să se sfârşească în Biserica Ortodoxă.
Dar lanţul sfinţeniei nu s-a terminat cu părintele Iustin Popovici. La
rândul său, părintele Iustin are urmaşi în vremurile noastre, aşa cum au avut
aproape toţi marii teologi purtători de Dumnezeu care au trăit în veacul trecut.
Totuşi, este greu pentru oamenii care fac primii paşi în viaţa
duhovnicească să facă diferenţa între teologia adevărată, izvorâtă din sfinţenie,
şi teologia cosmetizată, izvorâtă din înţelepciunea lumească.
Ar trebui totuşi să menţionăm patru din criteriile după care credincioşii
pot face deosebirea dintre adevăraţii teologi şi ceilalţi. Un criteriu este dreapta-
credinţă, mai exact fidelitatea faţă de predania Bisericii. Niciun dascăl care
contrazice învăţăturile dogmatice ale Sfintelor Sinoade Ecumenice sau
predania Sfinţilor Părinţi nu se poate numi teolog. Totuşi, acest criteriu nu este
destul de restrictiv. Există filosofi care, dându-se teologi, prezintă învăţături în
probleme în care glasul Părinţilor nu s-a făcut auzit. „Ce au spus Sfinţii Părinţi
despre transplantul de inimă? Dar despre extratereştri? Nu au spus nimic,
lăsându-ne nouă onoarea de a studia astfel de probleme…”, spun aceşti ne-
teologi, şi propovăduiesc învăţături greşite. (Nu vorbim aici despre teologii
care au susţinut idei eretice, dar dăm două exemple: Berdiaev, care a susţinut
idei new-age-iste, este considerat teolog. Sau: chiar dacă părintele Serghei
Bulgakov a fost condamnat de Biserica Rusă pentru erezia sofiologică, cărţile
lui au mare succes; şi asta în timp ce cărţile unor sfinţi precum Teofan
Zăvorâtul sunt ignorate de către intelectualii care cochetează cu Ortodoxia…)
Un al doilea criteriu este orto-praxia, dreapta făptuire care trebuie să
însoţească dreapta-credinţă. Când un teolog nu trăieşte cum învaţă, este un fals
teolog. Se spune despre anumiţi filosofi ai secolului XX că sunt mari teologi.
Dar fără ca vieţile lor să fie vieţi de nevoinţă, de răstignire. Mai degrabă sunt
vieţi comode, în care balanţa cumpătării s-a înclinat în defavoarea nevoinţei.
Nefiind vieţi de sfinţenie, luminarea cu care ar fi trebuit să îi acopere Duhul
Sfânt este substituită de figuri de stil şi de artificii intelectuale. Câţi dintre
teologii de astăzi se nevoiesc precum părintele Iustin Popovici? „El era la

3
Extrase din volumul Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos, Editura Bunavestire, 2003.

42
mănăstire, îi era uşor să facă sute de metanii.” Este adevărat că unui monah îi
este mai uşor să facă sute de metanii, dar unii dintre teologii de astăzi preferă
să scrie doar despre rolul binefăcător al metaniilor sau al altor forme de
nevoinţă şi nu mai au timp să pună în practică cele scrise.
Un alt criteriu este rugăciunea: mulţi teologi scriu despre rugăciune, şi
chiar despre rugăciunea lui Iisus, fără ca ei înşişi să se roage. Este ciudat faptul
că unii părinţi au scris despre Filocalii şi despre viaţa isihastă, dar totuşi nu se
pricep să îşi călăuzească ucenicii pe calea practicării rugăciunii lui Iisus. Acest
fapt este o dovadă în plus că secularizarea face ravagii…
Un alt criteriu este dobândirea aşa numitului cuget al Bisericii. Degeaba
cunoaşte cineva pe dinafară citate întregi din Sfinţii Părinţi dacă nu ştie cum
trebuie folosite. Sunt unii care, extrem de zeloşi pentru apărarea Bisericii, sar
tot timpul la ceartă cu toţi sectanţii pe care îi întâlnesc la colţ de stradă. Sau,
prinşi de un duh sectar, tot flutură în vânt profeţiile sfinţilor despre venirea
Antihristului. În acelaşi timp sunt alţii care spun: „Să nu fim atât de aspri cu
ereticii, că doar sunt sinceri în căutările lor, şi Dumnezeu îi va lumina… Nu
mai suntem pe vremea Sfinţilor Părinţi”. Şi, deşi lumea cade în prăpastia
apostaziei, stau liniştiţi, spunând că nu contează când va fi sfârşitul lumii şi că
nu trebuie să ne gândim la aşa ceva. Nici unii, nici ceilalţi nu au dobândit
cugetul Bisericii.
Când cineva îl consideră pe Sfântul Siluan singurul model de sfinţenie şi
nu este de acord cu duhul mărturisitor al Sfântului Nicolae Velimirovici, nu are
cugetul Bisericii. Când cineva vorbeşte numai de Sfântul Marcu Eugenicu, dar
trece cu vederea blândeţea Sfântului Siluan, nu are cugetul Bisericii. Nimeni
dintre cei care îşi aleg un singur segment din predania ortodoxă, şi fac
abstracţie de celelalte, nu are acest cuget al Bisericii. Pentru că Duhul Sfânt nu
vine peste oamenii pătimaşi. Nu vine decât peste cei care se leapădă de ei înşişi
pentru a-L dobândi pe Hristos. Şi aceştia au evlavie şi la Sfântul Siluan
Athonitul, dar şi la Sfântul Nicolae Velimirovici sau la Sfântul Marcu
Eugenicu.
Credincioşii trebuie să fie conştienţi de faptul că nu este ucenicul mai
presus de învăţătorul său, nici sluga mai presus de stăpânul său (Matei 10,
24). Dacă ne vom alege ca învăţători părinţi care sunt urmaşi ai sfinţilor şi
icoane de sfinţenie, ne aflăm pe drumul cel bun. Dacă ne vom alege ca
învăţători filosofi care spun lucruri interesante, originale, dar care nu se
potrivesc cu adevărata teologie, mergem pe drumul spre prăpastie.
Şi riscul va fi cu atât mai mare în vremurile de pe urmă, când Antihristul
va încerca să se prezinte pe sine ca ales al lui Dumnezeu. Şi falşii teologi se vor
lăsa cuprinşi de fascinaţie, şi i se vor închina. Aşa cum, la venirea comuniştilor,
unii teologi au găsit de cuviinţă să aducă osanale partidului, liderilor de partid
şi filosofiei prin care se încerca aducerea raiului pe pământ, prin bunăstarea
oferită tuturor proletarilor.
43
 Părintele Iustin Popovici este cunoscut şi prin atitudinea de mustrător
neobosit al unor astfel de dascăli mincinoşi. Atât prin scrisul cât şi prin
cuvântul său ferm, el i-a vădit ca slujitori ai întunericului… El ne învaţă, prin
întreaga sa viaţă, că iubitorii de adevăr nu trebuie să tacă. El ne învaţă, aşa cum
a făcut-o şi dascălul său, că adevărul trebuie mărturisit cu orice preţ.

d. Cu cine vrem să fim?

În faţa noastră stă alegerea: de o parte înţelepţii şi înţelepciunea acestei
lumi, cu duhoarea ei, şi de cealaltă - Hristos şi împărăţia cerurilor.
Nu trebuie să facem o alegere pripită. Nu trebuie să alegem accidental.
Trebuie să fim conştienţi de importanţa alegerii noastre.
Calea pe care Sfântul Nicolae Velimirovici ne îndeamnă să mergem nu
este o cale uşoară. Este o cale grea. Şi nu pentru că mergând pe ea am avea
atâţia duşmani între prietenii şi cunoscuţii noştri. Ci pentru faptul că iadul
întreg s-ar lupta să ne determine să ne răzgândim.
Dar, oricât de mare ar fi apostazia, Hristos ne întăreşte dacă vrem să
mergem pe drumul cel bun. La întrebarea: „Cu cine vom merge? Lângă cine
vom sta, lângă Hristos sau lângă idolii acestei lumi?”, ar trebui deci să
răspundem într-un glas cu părintele Iustin Popovici: „Vom sta lângă Hristos cu
toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta cu
preţul oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de către toţi
luptătorii împotriva lui Hristos din întreaga lume...”

44
 2. Despre mărturisirea
dreptei credinţe4

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai zis că unde vor fi adunaţi doi sau trei
în Numele Tău, vei fi şi Tu cu ei, şi acum Te afli în mijlocul nostru, luminează-
ne minţile şi inimile ca să Te urmăm pe calea crucii, pentru ca mai apoi să ne
bucurăm împreună cu Tine şi de lumina Învierii. Amin.
Iubiţi fraţi şi surori în Hristos, ne pregătim cu toţii de praznicul Învierii
lui Hristos, Care a Înviat pentru ca noi să dobândim viaţă veşnică. Se apropie
Floriile, şi vrem să Îl întâmpinăm pe Domnul cu mulţimile din Ierusalim
strigându-I: „Osana Fiului lui David. Binecuvântat este Cel ce vine întru
numele Domnului! Apoi aşteptăm praznicul Învierii, în care toţi vom tresălta
cu inimile, spunând „Hristos a Înviat!”.
Dar, înainte de Înviere, El a fost prigonit, umilit, părăsit de ai Săi şi
răstignit. Cei care vrem să fim alături de Hristos la Intrarea în Ierusalim şi la
Înviere trebuie să ne pregătim serios să fim alături de El şi la răstignire, ca să
nu Îl lăsăm singur, cum au făcut-o ucenicii Săi acum două mii de ani.
În cuvântul de astăzi mă voi opri asupra întrebării puse de către Hristos
ucenicilor în prima Evanghelie pe care aţi auzit-o citită astăzi: Iisus,
răspunzând, a zis: Puteţi, oare, să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi cu
botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi? Ei I-au zis: Putem. Şi El a zis lor:
Paharul Meu veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza (Matei
10, 22-23).
Acest cuvânt se leagă de Evanghelia care s-a citit nu cu multe zile în
urmă, la Liturghia darurilor mai înainte sfinţite, şi care ne lămureşte cum putem
fi alături de Hristos pe calea jertfei:
Mai înainte de toate acestea, îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor
prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la
dregători, pentru numele Meu. Şi va fi vouă spre mărturie. Puneţi deci în
inimile voastre să nu gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde; căci Eu vă voi da
gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă
toţi potrivnicii voştri. Şi veţi fi daţi şi de părinţi şi de fraţi şi de neamuri şi de

4
Această predică – prima pe care am ţinut-o în viaţa mea – a fost rostită la Biserica Sfânta
Ecaterina, paraclisul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, în Duminica Sfintei Maria
Egipteanca, în anul 1997. Am considerat că subiectul ei – mărturisirea jertfelnică a Ortodoxiei
– vine să întregească cele spuse în conferinţa de la Sibiu despre înaintemergătorii Antihristului.

45
prieteni, şi vor ucide dintre voi. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu (Luca
21, 12-17).
Vreau să pun în discuţie două teme: prima este aducerea-aminte a
martirilor creştini, de la începutul Bisericii şi până în zilele din urmă, încercând
o apropiere sufletească cât mai profundă de cei care prin sângele lor au ajuns în
Biserica triumfătoare din ceruri. A doua temă este a descoperi în ce măsură ne
putem folosi de exemplele lor astăzi, când avem libertate religioasă. Pentru a
putea să îi înţelegem mai bine pe sfinţii mucenici, să începem prin a rosti o
scurtă rugăciune către ei: „Sfinţilor mucenici de pretutindeni, ierarhi, preoţi,
diaconi, monahi şi mireni, care L-aţi mărturisit pe Hristos cu preţul vieţii,
ajutaţi-ne să avem curajul de a ne lua crucea şi a-I urma Domnului, trăind până
la sfârşitul vieţii sub ocrotirea voastră. Amin!”
Iubiţi fraţi şi surori în Hristos, ne aflăm într-o biserică frumos zugrăvită.
Vedem multe icoane frumoase ale sfinţilor mucenici. Ne putem întreba: de ce
sinaxarul este plin de mucenici şi muceniţe? De ce atâţia martiri? Pentru că pe
ei s-a rezemat de-a lungul veacurilor întreaga Biserică dreptmăritoare. Hristos
nu a fost mărturisit de către oameni care s-au mulţumit cu jumătăţi de măsură,
ci de cei care au înţeles că urmarea lui Hristos înseamnă asumarea crucii, care
au înţeles cuvântul Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi vă vor ocărî pe voi din
pricina numelui Meu. Unii dintre aceşti mucenici au fost chiar răstigniţi pentru
crezul lor.
Sfântul Apostol Andrei, atât de drag nouă, românilor, pentru că a
propovăduit credinţa creştină pe meleagurile noastre, a fost pironit pe o cruce
în formă de X, după cum ştie toată lumea. Dar puţini ştiu tulburătoarele sale
cuvinte pe care le-a spus prigonitorilor care îi propuneau să renunţe la Hristos
pentru a scăpa de răstignire: „Dacă mi-ar fi fost frică de cruce, nu aş fi
propovăduit-o!”. Cei care sunt de faţă şi vor să devină preoţi, precum şi fetele
care se gândesc să devină preotese, să înţeleagă că se află tot în faţa unei cruci
care, deşi e mult mai puţin dureroasă, trebuie totuşi asumată în deplină
responsabilitate. Orice creştin ar trebui să înţeleagă că nu are niciun rost să
vorbească altora despre crucea lui Hristos dacă el însuşi nu îşi poartă propria
cruce.
Ne aflăm într-o biserică care poartă hramul Sfintei Mari Muceniţe
Ecaterina. Vă este cunoscut troparul sfintei muceniţe. El arată legătura strânsă
dintre sacrificiul pentru Hristos şi răsplata acestui sacrificiu: „Pe Tine, Mirele
meu, Te doresc, şi pe Tine căutându-te mă chinuiesc, şi împreună mă
răstignesc, şi împreună mă îngrop cu botezul Tău, şi pătimesc pentru Tine, ca
să împărăţesc întru Tine, şi mor pentru Tine, ca să şi viez întru Tine”. Vedeţi
câtă profunzime? Avem aici exprimată clar ideea că pentru a împărăţi în
Hristos e nevoie să pătimim pentru El. Peste două săptămâni ne vom bucura de
praznicul Învierii. Dar ne pregătim oare cum trebuie pentru a ne bucura de

46
acest mare praznic? Înţelegem oare că pentru asta trebuie să ne şi jertfim, de
fapt să ne jertfim cât ne este cu putinţă?
Ne putem întreba cum să ne jertfim când nu ne mai prigoneşte nimeni.
De, spun unii, mare lucru au făcut marii mucenici - Sfântul Gheorghe, Sfântul
Dimitrie, Sfântul Mucenic Pantelimon, Sfântul Elefterie. S-au luptat cu
închinătorii la idoli din vremea lor. În ziua de azi nu se mai închină lumea la
idoli.
Ba lumea se închină la idoli, chiar dacă la altfel de idoli. Care sunt
valorile zilei de azi, aşa cum le arată filmele şi ziarele? Viaţă destrăbălată,
goană după îmbogăţire, căutarea puterii sociale. Vrem să găsim şi alţi idoli?
Uitaţi-vă ce propun reclamele. „Beţi vodka cutare, folosiţi crema cutare. Se
exacerbează cultul trupului. Trupul, din templu al Duhului Sfânt, e făcut
templu al poftelor. Închinarea la chipuri cioplite mai este înlocuită şi cu
închinarea la cine ştie ce cântăreţi sau formaţii de muzică. A venit în România
Michael Jackson - pe care până şi martorii lui Iehova l-au dat afară pentru
luciferismul din Thriller - şi toţi tinerii noştri au exultat de fericire. Îşi pun afişe
cu el, poartă tricouri cu el, ţipă la concert de câteva ori şi, gata, au devenit fani
Michael. Nu e, atunci, Michael Jackson un idol? Sau sportul… Unii aşteaptă
încă din ianuarie un meci din august şi, dacă echipa favorită pierde, oamenii se
înfurie şi se enervează. Nu au făcut din sport un idol?
Muzica şi sportul nu sunt rele în sine. Dar nu trebuie să devină idoli. Să
ne luptăm cu patimile care sunt pentru suflet idoli. Un alt idol cu care trebuie să
ne luptăm este comoditatea în viaţa duhovnicească. De ce să ne rugăm mai
mult? Ce, suntem călugări? De ce să facem efortul de a trăi cât mai mult
sfinţenia? Ne mulţumim să constatăm lipsurile altora. Să sfărâmăm şi acest
idol. Şi să avem curajul să trăim creştinismul aşa cum trebuie, să ardem pentru
Hristos cu toată fiinţa noastră şi să ne apropiem cu evlavie de cei care în lupta
cu închinătorii la idoli şi-au dat viaţa. Să ne rugăm lor. Să sărutăm icoanele lor,
să sărutăm sfintele lor moaşte. Să alergăm la moaşte, pentru a prinde putere în
viaţa duhovnicească. Aproape de locul în care ne aflăm se află moaşte din
Sfântul Mare Mucenic Mina, din Sfântul Ciprian, cel care înainte de convertire
a fost vrăjitor. Sfântul Mina - lângă Piaţa Unirii, iar Sfântul
Ciprian - lângă sediul central al CEC-ului. E bine să mergem la moaştele
Sfântului Dimitrie Basarabov. E foarte bine să ne apropiem şi de Sfântul Mina,
şi de Sfântul Ciprian. Şi ajutorul lor nu va întârzia. Atâţia tineri sunt supăraţi
din diferite motive. Unul din ele este că nu găsesc fete vrednice cu care să se
căsătorească. Atâtea tinere sunt frământate că nu îşi găsesc perechea potrivită
pentru a întemeia o familie. Mergeţi la sfintele moaşte şi vă veţi convinge că
sfinţii ne dau exact ajutorul care ne trebuie. Unii vor darul înţelepciunii. Să
alerge la ajutorul sfinţilor, să ceară sprijinul sfinţilor mucenici.

47
 Dreapta credinţă nu este o filosofie interesantă care se poate adapta
anumitor împrejurări. E un adevăr de neclintit care trebuie apărat cu orice preţ.
Şi toţi trebuie să fim pregătiţi să ne apărăm la nevoie credinţa.
Sfântul Maxim Mărturisitorul nu a scris numai capete despre dragoste sau
tâlcuiri la locurile mai dificile din Scriptură. A scris foarte mult împotriva
ereticilor şi de asta i s-au tăiat limba şi mâna dreaptă. Ca să nu mai poată
mărturisi dreapta credinţă. Sfântul Teodor Studitul a însoţit scrierile sale despre
apărarea icoanelor cu o viaţă de mare sacrificiu. O dată a fost bătut atât de tare
încât i se vedeau oasele goale, şi a rămas scăldat în sângele său câteva zile, fără
să doarmă sau să mănânce ceva. Şi zece dintre ucenicii săi au fost muceniciţi
pentru că apărau icoanele.
Studenţilor teologi le place să citească şi din Sfântul Maxim
Mărturisitorul, şi din Sfântul Teodor Studitul. Unora le place chiar să
aprofundeze învăţăturile lor. Dar teologia ortodoxă, cum arată arhimandritul
athonit Vasilios în cartea sa Intrarea în Împărăţie, este viaţă şi nu filozofie.
Cartea aceasta o recomand tuturor, fiind o carte care cu adevărat ne învaţă să
pătrundem în Împărăţia Cerurilor. Repet titlul: Intrarea în Împărăţie, scrisă de
arhimandritul Vasilios de la Sfântul Munte.
Teologia Sfinţilor nu e filozofie, nu se înţelege doar cu mintea, ci se
asimilează în propria fiinţă, spune părintele. Teologia e viaţă. Teologia trebuie
trăită personal, trebuie să ne sfinţim, şi nu să facem din teologie un simplu
sistem filosofic. Şi, ca să ne sfinţim, e nevoie de jertfă. Creştinismul trebuie
trăit cât mai deplin, în pofida greutăţilor de tot felul. În ziua de azi, mulţi tineri
care s-au apropiat mai serios de Biserică au neînţelegeri cu părinţii, care, după
patruzeci şi cinci de ani de comunism ateu, nu şi-au revenit deplin. Ce e de
făcut când Dumnezeu ne-a poruncit să ascultăm de părinţi, iar părinţii se opun
unei vieţi creştine mai serioase? Ce e de făcut? Renunţăm la Dumnezeu, sau la
capriciile părinţilor? Răspunsul îl dă Sfânta Muceniţă Filofteia de la Argeş, atât
de dragă fetelor creştine. Faptul că ea mergea la biserică i se părea mamei ei
vitrege pierdere de timp, iar postirile şi rugăciunile erau motiv de mânie. Şi fata
era deseori bătută pentru aceasta. La numai 12 ani. Asta înseamnă dreaptă-
credinţă - să nu cedezi, să nu renunţi la Hristos de frica pătimirilor. Ca să
pricepem că tensiunile cu părinţii depărtaţi de Biserică au fost întotdeauna
aceleaşi, să ne amintim de faptul că Sfânta Filofteia a primit mucenicia chiar de
la tatăl ei.
Vorbind despre mucenici, să nu ne gândim însă numai la ceva foarte
departe în timp. A avut Biserica noastră, în secolul al IV-lea, 20.000 de
mucenici care au fost arşi de vii în Nicomidia, în timpul prigoanei lui
Maximian. Dar tot Biserica noastră a avut şi la începutul secolului nostru o
mulţime mare de mucenici în Rusia comunistă, în lagărul de la Oranki, unde
erau monahi adunaţi din diferite mănăstiri din Rusia. Delegaţia militară le-a
acordat 24 de ore ca să se gândească dacă se leapădă de Hristos sau aleg
48
moartea. Un episcop din lagăr a zis: „ E prea mult până mâine. Vă dăm
răspunsul în zece minute”.
Iubiţi creştini, puneţi-vă timp de câteva clipe alături de acei monahi. Vă
daţi seama ce clipe crâncene? De-o parte crucea, de cealaltă lepădarea.
Episcopul le-a spus: „Fraţilor, acum aveţi ocazia să vă faceţi mucenici”.
Oare noi cum am fi reacţionat? Să fim sinceri cu noi când ne dăm un
asemenea răspuns. Cum am fi reacţionat, şi cum reacţionăm când trebuie să Îl
mărturisim pe Hristos în viaţa de zi cu zi? Să ne gândim că am fi obligaţi să fim
de acord cu drepturile omului care îşi doreşte să trăiască mai rău decât
animalele, şi să aprobăm propaganda homosexuală. Sau căsătoriile între
persoane de acelaşi sex. Şi, dacă nu am fi de acord, ne-am pierde serviciul,
fiind consideraţi extremişti. Sau gândiţi-vă că ar trebui să semnaţi pentru
scoaterea religiei din şcoli, pentru ca elevii să nu mai fie îndoctrinaţi cu idei
creştine. În multe ţări este interzisă predarea religiei în şcoli. Sau gândiţi-vă că
aţi ajunge într-o ţară islamică în care mărturisirea lui Hristos poate aduce
pedeapsa cu moartea. L-am mărturisi sau nu pe Hristos? Oare călugării de la
Oranki cum au reacţionat atunci la cele spuse de episcopul lor? Au strigat toţi
într-un glas: „Vrem să murim pentru Hristos”. Şi în scurt timp fost împuşcaţi
toţi. Poate că vă gândiţi că mărturisitorii nu mai fac minuni aşa cum făceau
mucenicii din vechime înaintea morţii. Dar viu este Domnul. După zeci de ani
de la uciderea monahilor de la Oranki, Dumnezeu a rânduit să se deschidă
groapa cu osemintele mucenicilor, şi trupul sfântului ierarh, care fusese
împuşcat în cap, a fost găsit neputrezit. Moaşte întregi. Să se mire
necredincioşii şi să se bucure creştinii! Asta este Ortodoxia: jertfă şi sfinţenie.
Şi noi, românii, avem de ce să ne mândrim. În temniţele comuniste am
avut foarte mulţi mucenici, şi sângele lor nu poate să nu rodească. Un exemplu
ar fi schimonahul Daniil Sandu Tudor, autorul sensibilului „Acatist la Rugul
Aprins al Maicii Domnului”. Preoţii noştri mai importanţi L-au mărturisit,
aproape toţi, pe Hristos şi în închisoare: marele teolog Dumitru Stăniloae,
părintele Benedict Ghiuş, cel care a diortosit Proloagele, părintele Toma
Chiricuţă, unul dintre cei mai mari predicatori români, părintele Nicodim
Măndiţă, a cărui viaţă de sfinţenie este impresionantă.
Avem şi în viaţă atâtea biserici vii, care au crescut duhovniceşte în
temniţă, părinţi de care noi nu ne folosim cum trebuie: părinţii Sofian Boghiu şi
Adrian Făgeţeanu de la Mănăstirea Antim, părintele Constantin Voicescu de la
Biserica Sapienţei, părintele profesor Constantin Galeriu, părintele Arsenie
Papacioc de la Tekirghiol.
Demnă a fost mărturisirea părintelui Gheorghe Calciu, pentru care
seminariştii au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să îl apere înainte ca
securitatea să îl închidă. E nevoie şi acum de tineri curajoşi care să rişte orice
pentru a fi gata să apere adevărul. Tinerii care au strigat în ’89 „Vom muri şi

49
vom fi liberi!” ne-au dat şansa de care trebuie să profităm pentru a trăi în
libertatea religioasă. Pe care trebuie să o apărăm la nevoie.
Gândiţi-vă că sunt destule voci ortodoxe, chiar ierarhi, care ne previn că
se pregăteşte o nouă formă de prigoană creştină. Nu vor fi omorâţi creştini. Nu.
Ci va fi impusă o nouă mentalitate, mentalitatea păgână, încetul cu încetul. Şi
în perioada interbelică au fost mulţi teologi care au avertizat asupra pericolului
comunismului şi nu au fost luaţi în seamă. Să nu se întâmple aşa şi cu invazia
păgânismului contemporan. Teologii să înţeleagă că idolatria de astăzi trebuie
să primească un răspuns pe măsură.
Să nu lăsăm să ne fie răpiţi credincioşii de mentalitatea păgână. Să Îl
apărăm pe Hristos! Să îi urmăm pe sfinţi, care au scris teologie prin nevoinţele
lor! Aşa ne pregătim cu adevărat şi de Praznicul Învierii, şi de Învierea de
obşte.
Doamne, Tu, Cel ce ai zis că orice vom cere cu credinţă ni se va da,
dăruieşte-ne să Te urmăm cu toată fiinţa noastră şi să Te mărturisim aşa cum
trebuie, nu după cum vrem noi, ci după cum vrei Tu, şi să ne bucurăm cu toţi
mucenicii de lumina Învierii Tale.

50
 3. Secularismul,
o boală netratată la timp5

Există din ce în ce mai mulţi critici care arată cu degetul anumite

neputinţe ale slujitorilor Bisericii. Deşi se erijează în voci ale poporului, în
spirite iubitoare de dreptate, aceştia nu fac altceva decât să stârnească tulburare
în rândul credincioşilor. Şi să îi smintească pe cei care, aflându-se în pridvorul
bisericilor, îşi doresc să facă primul pas pe calea credinţei.
În acelaşi timp există, însă, din ce în ce mai puţini critici autentici care să
atragă atenţia asupra pericolelor în care se află Biserica şi asupra modului în
care pot fi înfruntate astfel de pericole prin ajutorul dumnezeiesc.
„O Biserică secularizată este complet neputincioasă şi slabă în încercarea
de a transforma lumea. Iar creştinii secularizaţi au eşuat la toate nivelurile.”
Iată un verdict dur, dar obiectiv. Îi aparţine cunoscutului Mitropolit Hierotheos
Vlachos, una dintre cele mai importante figuri ale teologiei ortodoxe
contemporane.
Preasfinţia Sa nu consideră că este de ajuns să fragmentăm discursul
teologic, să vorbim numai generalităţi, să vorbim numai despre vindecarea
patimilor sau despre lumea îngerilor. El consideră că trebuie să avem o privire
obiectivă asupra spaţiului duhovnicesc în care ne mişcăm. Nu pentru a arăta cu
degetul, nu pentru a judeca. Ci pentru a face tot ce ne stă în putinţă pentru
binele Bisericii lui Hristos.
„O Biserică care răstigneşte în loc să se răstignească, care trăieşte în slavă
lumească în loc de slava Crucii, o Biserică care cade în faţa celor trei ispite ale
lui Hristos în pustie, în loc să le biruiască, este o Biserică secularizată. O
5
Acest text a fost tipărit iniţial sub titlul „Un semnal de alarmă” ca introducere a volumului
Mitropolitului Hierotheos Vlachos Secularismul - Un cal troian în Biserică, Editura
Egumeniţa, 2004, pp. 5-8. Ne-am obişnuit să vedem imediat orice neputinţe ale aproapelui
nostru şi să le trecem cu vederea pe ale noastre. Aceeaşi atitudine o avem şi în problemele
duhovniceşti: suntem grabnici a critica greşelile catolicilor, protestanţilor sau ale celor de alte
credinţe, dar nu avem curajul de a ne privi cu sinceritate pe noi înşine. Pentru că, dacă am face
aceasta, ne-am da seama că viermele secularismului ne roade lăuntric. (Şi atunci păcatul
făţărniciei, atât de aspru criticat de Sfinţii Părinţi, sau indiferenţa faţă de viaţa duhovnicească,
ca şi celelalte fiice ale secularismului, nu şi-ar mai găsi loc în sufletele noastre.) Şi am încerca
să scăpăm de el. Numai că, atâta vreme cât nu avem curajul de a fi sinceri cu noi înşine,
mergem pe un drum greşit. Pe care merg, chiar dacă într-un ritm mai rapid decât noi, şi cei care
nu cunosc dreapta credinţă…

51
asemenea Biserică este menită să se acomodeze la o societate căzută şi să
rămână în această stare căzută; răspândeşte dezamăgire şi disperare printre cei
care caută ceva mai profund şi mai substanţial.”
Cine mai are curajul să spună lucrurilor pe nume cu atâta precizie? Nu
mulţi, în orice caz. Este nevoie de o conştiinţă răstignită de iubirea pentru
Hristos. Numai o conştiinţă răstignită poate urma duhului Sfinţilor Părinţi.
Sunt atâţia teologi care pretind că şi-au însuşit cugetul Bisericii Ortodoxe,
şi contestă rătăcirile apusene ca şi cum ar fi urmaşi ai Sfinţilor Fotie cel Mare,
Marcu Eugenicu sau Grigorie Palama. Dar cuvintele lor nu îşi au
corespondentul în viaţa de zi cu zi. Asupra acestei dihotomii ne atrage atenţia
Mitropolitul Hierotheos: „Când teologia noastră nu este legată de aşa-numita
viaţă isihastă, când nu este ascetică, atunci este seculară, este teologie
scolastică, este teologie varlaamită – chiar dacă ni se pare că combatem
teologia occidentală şi ne străduim să fim ortodocşi.” „O altă cale de a
experimenta varlaamismul şi scolasticismul este că am limitat teologia la
estetică. Am transformat-o în estetică. Putem scrie câteva cărţi şi întreprinde
lungi analize asupra artei ortodoxe, putem studia şcolile de iconografie, putem
accepta marile valori ale artei bizantine, în timp ce tratăm cu dispreţ şi nu ţinem
seama de nevoinţă, de metoda isihastă, care este temeiul oricărei arte ortodoxe.
Purificarea, iluminarea şi îndumnezeirea reprezintă baza tuturor artelor, actelor
şi tainelor Bisericii Ortodoxe.”
Aceasta este calea pe care o propune (şi) Preasfinţitul Hierotheos
Vlachos. Nu o întoarcere la Sfinţii Părinţi strict raţională, strict intelectualistă.
Ci o întoarcere la modul de viaţă pe care Biserica îl cere de la fiecare dascăl al
ei: la vieţuirea filocalică.
Şi dacă teologii contemporani s-ar lăsa modelaţi de duhul filocalic, am
asista la un veritabil cutremur cărturăresc…

52
 4. Will They Rock Us?
- un altfel de „pâine şi circ…”-

Anul Domnului 2004. O nouă reclamă la Pepsi. O reclamă aparte. O

reclamă care îi pune pe gânduri pe creştini…
Amazoanele aşteaptă să intre în arenă. Aşteptarea e tensionată. Şi ele ies
din întuneric la lumină, purtându-şi cu demnitate armele. Se apropie una de
alta. Numai că, în loc să le ofere spectatorilor scene sângeroase, încep să cânte:
„We Will Rock You”. Şi, o dată cu ele, începe să cânte şi publicul. Cântă atât
de tare, încât, datorită vibraţiilor, lada împăratului, plină de cutii de Pepsi –
licoare pe care împăratul o savurează cu multă plăcere, cade în arenă. Şi, într-
un delir general, amazoanele se grăbesc să arunce poporului cutiile de Pepsi.
Poporul are prilejul să bea din această băutură aleasă. Împăratul, care aterizează
acrobatic în arenă, priveşte surprins. Şi în spatele său apare unul din animalele
care trebuiau să se lupte în arenă: leul…
Reclama e de efect. Pentru ea au fost cooptate mari staruri ale muzicii.
Amazoanele sunt Pink, Beyoncé, Britney Spears. Iar împăratul este Enrique
Iglesias. O primă întrebare: Şi-a îndeplinit această reclamă misiunea? Adică, i-
a convins pe oameni să bea mai mult Pepsi? După toate probabilităţile, da.
Numai că, din exces de zel, celor care au conceput această reclamă le-a
scăpat un lucru esenţial. Vrând doar să le dea Pepsi şi muzică oamenilor care
aşteptau „pâine şi circ”, ei i-au ajutat pe cei care nu doresc „pâine şi circ” să
înţeleagă mai bine oferta lor. Şi să o respingă…
Cine vroia în primele secole ale Bisericii „pâine şi circ”? Creştinii, cei
care erau mâncaţi în arene de fiare? Creştinii, care erau omorâţi de fiare? Nu, în
niciun caz. Sfântul Ignatie Teoforul, episcopul care a preferat să moară mâncat
de lei decât să se lepede de Hristos, nu a vrut circ. Creştinii, care răbdau fel şi
fel de prigoane, nu vroiau circ. Atunci cine vroia circ?
Păgânii, cei care se închinau la idoli, cei care trăiau în patimi ca nişte
animale, cei care erau flămânzi după spectacolele sângeroase ale Colloseum-
ului şi după plăcerile trupeşti. De ce organizau împăraţii astfel de spectacole?
Pentru a ţine poporul flămând în lanţuri. Pentru a hipnotiza poporul cu circ,
pentru a-i anihila spiritul de revoltă. Da, ei vroiau să ţină poporul în lanţuri. Şi
luptele gladiatorilor erau lanţuri foarte fine. Pe care oamenii simpli, care
veneau să privească luptele, şi le puneau de bună voie.
Ce ne spune reclama de la Pepsi? Că împăraţii de astăzi vor să ne
amorţească minţile, să ne adoarmă conştiinţele, dându-ne Pepsi şi rock pentru a
ne ţine mai uşor în lanţuri, pentru a ne manipula mai uşor.
Nu trebuie să limităm oferta lor la Pepsi şi muzică, trebuie să înţelegem
că oferta este mult mai largă: prin Pepsi putem înţelege toate bunătăţile
pământeşti, iar prin muzică putem înţelege tot divertismentul pe care mass-
53
media îl oferă cu atâta generozitate. Un amănunt: în timp ce cântă în mijlocul
arenei, amazoana Beyoncé mişcă fundul cât mai ispititor, pentru a-i stârni şi
mai tare pe privitori. Ceea ce măreşte target-ul celor care au făcut reclama… Şi
dacă tot am făcut referire la divertismentul contemporan, am putea să mai
observăm încă ceva: isteria luptelor K1 - o formă modernă a luptelor de
gladiatori, cărora mass-media îi acordă din ce în ce mai multă atenţie - ne arată
faptul că lumea se întoarce spre circul păgân. De fapt, lumea se întoarce spre
idolatrie şi spre desfrâul păgânesc. Vrem sau nu, oamenii de astăzi vor să Îl uite
pe Hristos, să uite de mântuire, şi să trăiască numai pentru poftele lor.
Amazoanele cântă cu disperare: „We Will Rock You”. Ca nişte sirene, pe
unii îi hipnotizează prin refrenul lor. Vor reuşi oare să îi hipnotizeze pe toţi? Cu
siguranţă, nu. Dacă vor să meargă mai departe pe calea mântuirii, creştinii ar
trebui să îşi astupe urechile, precum Ulysse, la auzul muzicii amăgitoare.
Creştinii ar trebui să îşi dea seama că aceiaşi draci care îi înspăimântau în fel şi
chip pe pustnicii din vremea Sfântului Antonie cel Mare lucrează şi astăzi,
oferindu-le ispite cât mai nevinovate. Dar lupta dracilor este aceeaşi - de a-i
îndepărta de Hristos.
Oricum, se pare că stăpânitorilor de astăzi le convine că lumea se
îndepărtează de Hristos. Altfel, cum ar mai ţine în frâu poporul? Sau cine şi-ar
mai dori „pâine şi circ”?...

NB: Amazoanele din arenă încearcă să îi zăpăcească pe spectatori tot aşa

cum i-a zăpăcit şi Freddy Mercury, liderul trupei Queen - care a făcut celebru
hit-ul We Will Rock You. Cine ţine seama de reperele după care şi-a modelat
viaţa acest faimos homosexual observă că moartea acestuia - deloc
întâmplătoare - îşi pierde din dramatism. Faptul că Freddy Mercury s-a
îmbolnăvit de S.I.D.A. a fost un alt indiciu că modul în care înţelesese
libertatea era greşit. Eşecul său este un indiciu al finalităţii spre care se
îndreaptă, conştient sau nu, rock-erii şi ceilalţi idolatri asemenea lor.

54
 5. Ultimul turnir6

Pe uliţe, soldaţii îmbrăcaţi în haine strălucitoare strigă cât îi ţine gura. Invită
lumea la Marele Spectacol. Intrarea este liberă: arenele sunt un furnicar care
creşte neîncetat. Este primul turnir la care oamenii au voie să coboare din
tribune ca să fie cât mai aproape de luptători. Emoţia creşte. Timpul trece cu o
viteză foarte mare.
Parcă au trecut numai câteva clipe de când Cartea a lăsat la curte
provocarea. Prima reacţie a regelui a fost dură: s-a simţit jignit, s-a simţit călcat
în picioare. De zeci de ani nimeni nu mai îndrăznise să ceară îngăduinţa de a se
lupta cu primul dregător, cu Idolul imaginilor. Cu care nu mai fusese doborât
niciodată. Şi, când nimeni nu se aştepta să îl mai vadă în arenă – pentru că
oamenii se temeau de moarte - Cartea a făcut gestul care i-a surprins pe toţi.
Pentru asta Regele a condamnat Cartea la moarte pe rug. Nu ar fi vrut ca
lumea să afle cât de obraznică a fost Cartea. Dar Idolul a ajuns în ultima clipă
şi a stins focul. Cartea mai era întreagă. Nu aşa trebuia să moară pentru curajul
ei. Idolul îi pregătise o pedeapsă mult mai umilitoare: i-a acceptat provocarea.
Şi peste câteva clipe începe lupta. Spectatorii ard de nerăbdare. Arenele sunt
pline, şi nou-veniţii încearcă cu greu să îşi facă loc. Regele a promis că după
turnir va avea loc o mare petrecere, în cinstea învingătorului; nu e niciun secret
cine va câştiga confruntarea. Dar toţi aşteaptă să vadă cum şi cât de repede o va
câştiga.
Pentru câteva clipe arena e ocupată de o mulţime de circari care jonglează
cu pâini. Fac numere de senzaţie, care se termină pe placul mulţimii: pâinile
sunt aruncate în tribune. Pentru câteva minute mulţimea mănâncă din ele,
privind spre Marea Poartă. Şi Poarta se deschide.
Pe un cal puternic, frumos, negru, apare Idolul. E îmbrăcat în haine de un
alb strălucitor. Mulţimea îl aclamă. Idolul o salută ridicând lancea.
Apare şi Cartea, călare pe calul ei bălan, bătrân şi slab cu care nu a câştigat
nicio luptă. E îmbrăcată în armură, dar nu ţine în mână decât un scut mic. Cei
mai mulţi o privesc cu dispreţ. Dar, alături de aceştia se află şi câţiva prieteni ai
Cărţii. Cu bărbile fluturând în vânt, stau încordaţi, de parcă lupta ar fi a lor: de
parcă toată întreaga lor viaţă ar depinde de acest turnir.
6
Textul a apărut iniţial în volumul Taina iubirii, Editura Bunavestire, 2002, pp. 106-110. L-
am anexat aici pentru că mass-media se dovedeşte a fi una dintre cele mai eficace mijloace prin
care înaintemergătorii Antihristului pervertesc conştiinţele oamenilor, îndepărtându-i de
Hristos şi de învăţăturile Sfintei Scripturi. Numai că, deşi înţelepciunea propovăduită de mass-
media pare a avea un impact mai puternic decât cel al Evangheliei, nu tot ei îi va aparţine şi
cuvântul final…

55
 Regele ridică mâna şi lupta începe. Spre deliciul admiratorilor, Idolul îşi va
arăta măiestria: pentru a umili Cartea, care nu ţine în mână decât scutul, el o va
doborî lovind-o cu mânerul lăncii pe care o ţine cu vârful ascuţit lângă propriul
trup. În câteva clipe între cei doi adversari nu mai sunt decât câţiva metri. Şi
lancea loveşte scutul mânuit cu iscusinţă: Cartea cade, dar se ridică destul de
repede. Pentru a-l stârni pe Idol să fie mai agil, câţiva spectatori o aclamă pe
Carte. Paznicii nu le fac nimic, înţelegând gestul lor.
A doua rundă: Idolul, ţinând lancea cu acelaşi dispreţ şi în aceeaşi poziţie
nemaiîncercată de nimeni până la el, încearcă să evite scutul duşman.
Cartea nu reuşeşte să se ferească şi cade de pe cal. Dar se ridică încă o dată.
A treia oară Idolul ţine lancea ca un adevărat cavaler care vrea să învingă. Şi
doboară Cartea. Greu rănită, ea poate cere oprirea confruntării. Dar nu o face.
Şi încalecă din nou.
Idolul e din ce în ce mai mânios. Faptul că adversarul său nu vrea să îşi
folosească lancea şi se foloseşte doar de scut îl scoate din minţi. Vede în asta o
îndrăzneală nemăsurată care îl face de ruşine. Pentru a-şi provoca adversarul să
îşi ia lancea, Idolul îndreaptă vârful lăncii spre picioarele calului bălan,
încercând să-l doboare. Calul cade la pământ, cu tot cu călăreţ. Şi totuşi, după
câteva momente, Cartea se ridică în picioare.
Tribunele sunt din cei în ce mai înfierbântate. Se fac pariuri. Nici la luptele
dintre gladiatori şi lei nu a mai fost atâta agitaţie.
Cartea cade pentru a cincea şi a şasea oară. Se ridică iarăşi, dar abia se mai
ţine pe picioare. Fiindu-i milă de ea, crainicul, care în tinereţe fusese unul
dintre prietenii ei apropiaţi, face semne disperate pentru a întrerupe turnirul.
Dar Regele îşi ridică mâna pentru a şaptea oară.
În tribune, prietenii Cărţii îşi ridică braţele spre Cer, rugându-se. Nu se mai
tem de nimic. E ultima lor şansă. În acelaşi timp, Regele, surprins de
îndrăzneala lor, se gândeşte că îi va ucide după turnir.
Şi Cartea cade. Se pare că a murit.
Crainicul, târându-şi paşii cu greutate din pricina vârstei înaintate, vine spre
ea şi o cercetează cu atenţie. Ochii i se umplu de lacrimi: vede cum Cartea, cu
mult efort, se ridică iarăşi. Atunci crainicul, triumfător, fuge spre marginea
arenei. Şi după ce caută grăbit prin hârţoagele sale, îi arată Regelui un sul
îngălbenit, anunţând cu glas mare: „Aşa cum spune o veche lege a turnirelor,
dacă un luptător este doborât de şapte ori şi totuşi se ridică în picioare, victoria
îi aparţine; pentru că a biruit prin răbdare...”
Pentru că până atunci niciun turnir nu ţinuse mai mult de cinci runde,
această lege nu mai fusese aplicată nici măcar o dată. Numai bătrânii care
luptaseră în primele turnire îşi mai aduceau aminte de ea.
Auzind verdictul crainicului, Idolul urlă ca o fiară rănită: „Nuuu...” Nu
poate accepta o astfel de înfrângere.

56
 Coboară de pe cal şi se loveşte cu capul de pământ, până ce faţa i se sparge
în mii de cioburi.
Smerită, Cartea îşi priveşte prietenii cu ochii în lacrimi. Biruiseră. Începea
Sfârşitul...

57
Nota autorului:

Apariţia volumului de faţă se datorează celor care, după ce au ascultat

conferinţa pe care am ţinut-o Facultatea de Teologie din Sibiu despre
Înaintemergătorii Antihristului şi prigoana contemporană, şi-au exprimat
dorinţa de a regăsi cuvintele mele în paginile unei cărţi sau broşuri. Pregătind
pentru tipar textul cuvântării mele, mi-am dat seama încă o dată că are destule
lipsuri. Tema este exhaustivă, şi mi-ar fi fost greu să acopăr toate ramificaţiile
ei într-un discurs. Am preferat însă să nu o dezvolt deocamdată, şi să mă
pregătesc pentru o lucrare mult mai documentată. De aceea am făcut foarte
mici modificări în text. Pentru a oferi cititorilor o perspectivă mai largă asupra
problemei, am considerat însă că ar fi bine să mai anexez şi alte câteva articole.
Chiar dacă ele nu au fost explicit marcate drept anexe, cititorul a putut observa
lesne cum stau lucrurile.
Mi-ar fi fost foarte greu să nu completez ideile despre prigoana
contemporană cu un scurt cuvânt despre necesitatea curajului mărturisirii lui
Hristos. Dacă Dumnezeu mă va lumina, nădăjduiesc să scriu şi o modernă
Exortaţie la mucenicie, despre marele adevăr că suntem creştini numai în clipa
în care suntem gata să ne jertfim pentru Hristos. Şi că, deşi vremurile par a fi
nepotrivite pentru mucenicie, de fapt nicio vreme nu este nepotrivită pentru o
astfel de jertfă. Atâta doar că în vremea de astăzi este nevoie - poate mai mult
ca niciodată – şi de o formă de mucenicie nesângeroasă. Azi nu mai există
prigonitori care să îţi ofere mari bunătăţi cerându-ţi să te lepezi de Hristos. Azi
diavolul lucrează cu mai multă iscusinţă, convingându-i pe creştini să se lepede
de Hristos fără să fie supuşi la chinuri. Îi momeşte prin satisfacerea tuturor
dorinţelor şi poftelor, fie ele şi împotriva firii. Îi momeşte făgăduindu-le o
eliberare din robia lui Hristos. Numai că, promiţându-le libertatea, de fapt le-o
fură.
Ce fac oamenii care ajung în lanţurile propriilor patimi şi pofte? Se
grăbesc să îi molipsească şi pe alţii de boala de care ei înşişi s-au molipsit: şi
astfel devin mici apologeţi ai păcatului, dar aprigi duşmani ai învăţăturii lui
Hristos. Atunci când vreun părinte sau vreun creştin încearcă să îi aducă pe
drumul cel bun, îl prigonesc în fel şi chip. Aşa cum au fost prigoniţi mulţi
dintre sfinţii Bisericii, aşa cum au fost prigoniţi şi mărturisitorii ultimei
prigoane.
Aş vrea să le atrag atenţia fraţilor mei în Hristos că fiecare dintre cei care
va încerca să le vorbească despre înaintemergătorii Antihristului sau despre
sfârşitul lumii îşi asumă o astfel de prigoană. Cuvântul meu este slab, este lipsit
de putere, şi nu îi deranjează pe cei care uneltesc împotriva Bisericii lui
Hristos. Dar cei care mărturisesc Ortodoxia cu putere vor fi batjocoriţi în fel şi
chip de către înţelepţii lumii acesteia.
Diavolul nu vrea ca Biserica să nască mucenici. Sau, dacă îi naşte,
diavolul face tot ce îi stă în putinţă pentru ca oamenii să nu înţeleagă jertfa lor.
Atunci când vor încerca să dărâme un mărturisitor, slujitorii diavolului nu vor
mai face greşeala de a se lăuda cu o nouă victimă din turma lui Hristos. Ci vor
încerca să o batjocorească în fel şi chip, încercând să îi convingă pe oameni că
persoana în cauză era de fapt biruită de cine ştie ce păcate, că făcea parte din
cine ştie ce grupare sectantă sau schismatică, că era un pericol pentru Biserica
vremurilor noastre dominate de toleranţă şi de dorinţa de unitate. Se va spune
despre acel mărturisitor că este ultranaţionalist sau că este duşman al neamului.
Că este eretic sau că este iubitor de eretici. Că este foarte păcătos sau că este
exagerat de rigorist, nefiind în stare să înţeleagă neputinţele celorlalţi. Acuzele
vor fi foarte variate, şi vor fi alese astfel încât să aibă efectul maxim. Presa şi
mass-media le vor trâmbiţa cu dezinvoltură. Chipurile, spre binele oamenilor.
Şi ce vor face oare noii mărturisitori? Mulţi dintre ei, prigoniţi în fel şi
chip, agonisindu-şi ocara unora dintre fraţii lor ortodocşi pentru care se roagă
cu zdrobire de inimă, vor părăsi această lume cu sufletul îndurerat pentru că
mărturia lor a fost trecută cu vederea. Dar, ajunşi în ceruri, vor vedea că jertfa
lor a dat roade. Vor vedea că pătimirea lor nu a rămas fără ecou.
Alţii, din rânduiala lui Dumnezeu, vor reuşi să arunce sămânţa cea bună
în inimile însetate de adevăr. Şi, oricât de iscusite ar fi cursele vrăjmaşilor, nu
vor reuşi să îi convingă pe cei întăriţi în credinţă să treacă cu vederea mărturia
cea bună.
Aş fi preferat de o mie de ori să scriu o carte despre lucrurile frumoase
care vor veni. Mi-ar fi plăcut mult mai mult să scriu despre răspândirea
Ortodoxiei şi despre sfârşitul tuturor ereziilor. Numai că, din păcate, vremurile
care se apropie vor fi ale apostaziei şi nu ale adevărului. Cu toate acestea, cine
va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Matei 24, 13).

***

Cu ajutorul lui Dumnezeu am terminat şi această cărticică. Aş fi vrut să o

trimit la tipar, dar de câteva zile şovăiam să fac asta. Coperta e gata, şi totuşi
mă gândeam dacă are sau nu rost să ataşez „Ultimul turnir”. Mă gândeam că
poate cineva s-ar gândi că textul e refularea unui fanatic care se simte
înconjurat de valurile apostaziei, şi care se minte singur că până la urmă
Dumnezeul în care crede va face ca balanţa să se încline în favoarea
adevărului, a frumuseţii, a luminii. Ceea ce e greu de crezut. Dar eu nu
intenţionez să tipăresc această lucrare pentru necredincioşi, sau pentru creştinii
care pun la îndoială profeţia din Apocalipsă potrivit căreia Hristos Se va

59
întoarce în slavă şi îi va răsplăti odihnindu-i în Împărăţia Cerurilor pe cei care
şi-au păstrat credinţa în vremurile prigoanei pornite de Antihrist.
Îmi dau seama că sunt unii creştini care spun: „Chiar dacă până la urmă
adevărul va birui, totuşi până atunci va fi aproape imposibil să rezişti. Astăzi
Dumnezeu nu mai lucrează ca în primele secole ale Bisericii. Răul se întinde cu
putere…”
Totuşi, fie că ne dăm sau nu seama, Dumnezeu lucrează. Dumnezeu nu
doarme. El ne iubeşte, şi atunci e firesc să rânduiască mântuirea noastră oricât
de mari ar fi cursele pe care ni le întinde vrăjmaşul. Şi iată că astăzi, după ce
m-am rugat la moaştele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie şi după ce am stat pe
locul în care el a primit mucenicia, Dumnezeu mi-a făcut o mare bucurie.
(Acum mă aflu la doctorat la Tesalonic, şi unul din motivele secundare pentru
care am acceptat să plec din ţară este că mă gândeam că voi avea prilejul să
aflu multe întâmplări minunate din vremurile noastre.) Un tânăr mi-a relatat
convertirea unui musulman, o convertire cu adevărat tulburătoare.
Un turc, care lucra în marină, a dus o viaţă normală de musulman. La un
moment dat, a avut nişte vise în care o femeie îi tot spunea: „Fiul meu te
iubeşte, urmează-L”. Asta s-a întâmplat vreme de câteva luni. El a crezut că
începe să înnebunească; până când - într-o noapte - femeia care îi apărea în vis
i-a spus: „Fiul meu nu numai că te iubeşte, dar te-a şi ales. Urmează-L”. Turcul
i-a spus soţiei sale visul, şi ea l-a sfătuit să meargă să stea de vorbă cu un
creştin sau cu un preot. El a mers pe o insulă din Turcia unde se află o
mănăstire catolică şi le-a cerut părinţilor de acolo să îi explice ce i se întâmplă;
dar lor le-a fost frică să vorbească cu el, pentru că era musulman, şi l-au trimis
să vorbească cu un părinte care trăia retras undeva. Părintele acela avea o
colecţie de icoane bizantine, şi într-una din ele musulmanul a recunoscut-o pe
femeia din vis. Era Maica Domnului. Asta l-a şocat foarte tare. Şi-a dat seama
că visele sale nu erau halucinaţii, ci erau de la Dumnezeu. Fiind musulman,
trecerea la credinţa cea adevărată nu era deloc simplă. A durat mai mult timp
până ce a primit botezul ortodox. Chiar şi până la botez au fost probleme,
deoarece preoţii se temeau de repercursiuni. Şi, după botez, repercursiunile au
început să se arate. După ce turcul a fost botezat - Gheorghe este numele lui
creştin - unchiul său l-a înjunghiat în spate. Din cauza rănii, el a stat mult timp
în spital. După câţiva ani i s-a arătat un sfânt în vis şi i-a spus să primească
hirotonia întru preot. La început, soţia lui nu a fost de acord cu aşa ceva. Dar,
după o vreme, au ajuns la o înţelegere. Şi el a fost hirotonit la o biserică din
Constantinopol. Dar, având probleme cu autorităţile musulmane şi mai ales cu
musulmanii a căror credinţă o lepădase - chiar biserica în care slujea a fost
devastată - a hotărât să se refugieze în altă ţară. Acolo, într-o mare capitală
europeană, a slujit într-o biserică pe care a făcut-o reamenajând un vechi depou
de tramvaie. Cu trei ani în urmă – când l-a cunoscut tânărul care mi-a vorbit
despre el - mai convertise încă opt musulmani la ortodoxie. Şi cred că lucrarea

60
lui duhovnicească sporeşte în continuare. Am aflat cum pot să iau legătura cu
acest părinte. Dacă va binevoi, voi scrie despre el mai multe dacă îşi va da
acordul. Sau, dacă cumva se teme să nu fie privit ca un obiect interesant, poate
că nu va fi de acord să scriu în ce oraş şi în ce ţară trăieşte; poate că a trecut la
Domnul, dar sper să nu fie aşa.
Povestea vieţii lui este încă o dovadă de netăgăduit că Dumnezeu
lucrează. Că aşa cum îi chema cu veacuri în urmă pe păgâni la credinţa
creştină, tot aşa o face şi astăzi. Chiar dacă nu mai asistăm la convertiri în
masă, puţinele convertiri care au loc sunt impresionante. Să nu le trecem cu
vederea. Sunt mici biruinţe ale lui Dumnezeu. Cel Ce va birui şi în lupta finală.
În ultimul turnir.
Un ultim cuvânt de folos rostit cu mult timp înainte de revoluţia
comunistă de Sfântul Varsanufie de la Optina către un ucenic al său, cuvânt
care îi va întări pe cei care, într-un fel sau altul, sunt prigoniţi de duhul
păgânesc al acestei lumi, şi mai cu seamă pe cei care vor trăi în vremurile de pe
urmă: „Poate vei trăi în acele zile când creştinii vor fi din nou persecutaţi. Şi
mă refer la persecuţii ca în primele secole. […] Persecuţiile şi chinurile trăite
de primii creştini se vor repeta. Vei apuca acele vremuri. Să nu uiţi cuvintele
mele. Când vei trăi toate acestea, vei spune: «Da, îmi amintesc. Batiuşka
Varsanufie mi-a spus despre toate acestea. […] Câţi ani au trecut de atunci!»
Să nu uiţi cuvintele mele, căci vei apuca ziua diavolului! Şi îţi repet: nu ai de ce
să te temi! Harul lui Dumnezeu te va acoperi”.
Cuvintele cuviosului s-au adeverit: comuniştii i-au întrecut în cruzime
chiar şi pe prigonitorii care în primele secole ale Bisericii i-au dat pe creştini la
fiare. Noi trebuie să ţinem seama de faptul că, deşi poate vreo altă prigoană la
fel de sângeroasă nu va mai fi, totuşi prigoana contra învăţăturii lui Hristos nu a
încetat. A început de mult, şi capătă o intensitate din ce în ce mai mare. Şi, la
vremuri grele, noi să stăm alături de părinţii duhovniceşti, şi sub îndrumarea lor
vom face faţă ispitelor. Să nu ne ruşinăm să le răpim câteva clipe, gândindu-ne
că noi suntem prea neimportanţi pentru a le cere sfatul. Tocmai pentru că
suntem neimportanţi, tocmai pentru că suntem neputincioşi, tocmai de aceea să
le cerem sfatul. După ce autorităţile comuniste care au închis mănăstirea
Optina l-au exilat pe Sfântul Nectarie, i-au cerut cu asprime să nu se mai ocupe
de creştinii care îi cereau îndrumări duhovniceşti. Tot atunci, însă, cuvioşii de
la Optina - care în cele din urmă au fost canonizaţi de Biserica din Rusia – i s-
au arătat Sfântului Nectarie în vedenie şi i-au spus: „Dacă vrei să fii cu noi, nu-
ţi părăsi fiii duhovniceşti”.
Duhovnicii noştri se vor mântui numai dacă se vor osteni să ne ducă de
mână spre rai. Să nu lăsăm să se irosească jertfa lor. Oricum, chiar dacă nu
avem duhovnici înainte-văzători, cum au fost sfinţii stareţi de la Optina, care să
ne spună cum va fi prigoana prin care vom trece, putem auzi însă cu toţi glasul

61
puternic al lui Hristos care ne vorbeşte prin Sfintele Scripturi: În lume necazuri
veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea (Ioan 16,33).

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

62
 Partea a II-a:

BISERICA ŞI DUŞMANII EI
 EVANGHELIA DUPĂ ANTIHRIST7

Mie nu- mi este antipatic Iuda. Gestul lui de a arunca banii, de a se duce
înapoi plin de remuşcări la preoţi mi se pare sublim. Sunt convins că a crezut
într- o împărăţie pământească a lui Iisus, cu romanii fugăriţi de îngeri şi cu
pâine la popor. A fost decepţionat, dar şi singur. Faţă de clonele lui de azi, el
mi se pare uman. Nu pentru bani Iuda L- a vândut pe Iisus, ci pentru un vis
spulberat. Treizeci de arginţi de atunci sunt 15 dolari azi. Manuscrisul apocrif
a costat milioane de dolari. Iudele de azi Îl vând pe Iisus pe nimic şi nici
măcar decepţii şi remuşcări nu au. Iuda a ales să fie vânzător pentru că în
viaţă totul e o problemă de alegere. Poţi alege să scrii şi „Codul lui Da
Vinci“. Nu vi se pare că toate acestea fac parte din acelaşi plan?
Vladimir Pustan8

Pe un forum de internet, câţiva tineri au purtat o discuţie pe teme

spirituale:
– Tocmai a anunţat la ştiri, pe Antena 1, că în Egipt s- ar fi descoperit un
manuscris care spune că Iuda ar fi fost ucenicul preferat al lui Iisus şi că ar fi
„trădat” la ordinul profesorului său. De cercetat.
– Dă un reportaj pe National Geographic duminică la ora 22:00 despre
asta. Începe oare să se clatine „adevărul” biblic?
– Asta e una din evangheliile care nu a fost pe placul Bisericii şi a ajuns
la coşul de gunoi...
– De unde ştii tu ce făcea Iuda? Ai fost contemporan cu el?
– Dragul de Iuda! „Fă ceea ce e de făcut…”, asta i-a spus Dumnezeu
Iisus însuşi. Iuda e singurul care a avut sânge în sistem să facă ce trebuia
făcut, şi a făcut asta la cererea expresă a lui Iisus… pe când ceilalţi băieţi
veseli se lepădau de câteva ori până la cântatul cocoşilor… Hmmm, ciudat că
pe un anume pietroi de poticnire s- a clădit o Biserică atât de „populară”…
Când, iată, discretul, cvasianonimul Iuda, mereu discreditat, mereu dat drept
exemplu negativ, se pare că poate fi o mică buturugă ce răstoarnă o căruţă
destul de mare… Nu Îl răstoarnă pe Iisus, nu are cum să facă asta…, ci
7
Articolele de faţă sunt selectate din volumul meu Evanghelia versus Iuda. La sugestia
cititorilor am adunat aici textele apologetice legate de dialogul inter-religios, de ecumenism, de
secularizare şi de prigonirea Bisericii.
8
www.ciresarii.ro/new/show_editorial.php?id=537. Textul de mai jos nu constituie un articol
propriu-zis. E o colecţie de citate, fiind gândit iniţial doar ca un material pentru site-ul
www.danionvasile.ro.
răstoarnă răstălmăcirile şi impostura, minciunile şi boala unora mai egali
decât alţii. Mă bucur că a ajuns la lumină ceva ce confirmă ceea ce mulţi
oameni inteligenţi simţeau că aşa e.
– Da, totul e destul de complicat şi încă e devreme să ne hazardăm prea
mult în comentarii. E clar că ceva nu e la locul lui cu actuala versiune a
creştinismului, ca să mă exprim aşa; sunt multe lucruri ascunse şi multe
lucruri care lipsesc din adevărata istorie a acelor timpuri şi cineva le
gestionează în mod clar, cu bună sau rea intenţie. Până la urmă, gândiţi- vă, a
fost ceva cu Iisus, născut din om, din fecioară (probabil însămânţată artificial
cumva de cei de sus), cu tot felul de puteri, şi prin moartea şi învierea lui s-a
încercat să se demonstreze ceva la vremea aceea, căci noi ar trebui să avem
încredere şi să Îl acceptăm pe Domnul (pe cei din ceruri), să avem încredere
în ei, căci ne vor binele etc... Oricum, să stăm cu ochii şi pe Discovery, să
vedem ce se mai zice şi care sunt noutăţile.
– M-a dat peste cap afirmaţia lui Iisus că Dumnezeul Vechiului
Testament nu este cel adevărat şi că adevăratul Dumnezeu L-a trimis pe El să
ne arate adevărata cale. Imaginaţi-vă ce poate însemna asta la o adică!!!!!!!!!
Înclin să cred că este adevărat, deoarece între ideile Noului şi Vechiului
Testament sunt diferenţe enorme. Dacă, în primul, Dumnezeu este foarte
agresiv şi impune răzbunare, sugerează omoruri şi eliminări, în al doilea,
Iisus, la expresia „dinte pentru dinte”, ne sfătuieşte să ne iubim aproapele.
Sunt cu totul alte abordări.
– Eu am văzut documentarul. Mi s- a părut credibil, că erau dovezi
concrete... Dar nu mă pot pronunţa, asta ar însemna o întorsătură în lumea
creştinătăţii. Mi s-a părut interesantă afirmaţia: „De ce s- a omis introducerea
evangheliei în Noul Testament, de ce preoţii nu au fost de acord cu asta?...
Încă sunt multe întrebări fără răspuns... Impresionant”9.
Am citit acest dialog după ce recitisem rândurile Sfântului Ignatie
Briancianinov despre aşteptarea lui Antihrist, falsul Mesia. Mi s-a părut că
dialogul exprimă nivelul acela de spiritualitate superficială pentru care Anti-
hristul va veni ca un adevărat salvator, izgonitor al îndoielilor şi ne-
lămuririlor…
Şi am comparat ecourile Evangheliei lui Iuda cu câteva secvenţe dintr-un
film interesant, The Body, în care Antonio Banderas se străduieşte să afle dacă
o descoperire arheologică este autentică sau nu: era vorba chiar de moaştele lui
Hristos… Prima reacţie a multora a fost că un astfel de film este blasfemiator,
pentru că Hristos a înviat şi nu a lăsat moaşte. Mie mi s-a părut că filmul nu
contestă învierea Mântuitorului, ci că doar pune în evidenţă slăbiciunea
credinţei noastre. (Exemplu: un preot catolic, aflând că o primă serie de analize
ar fi arătat că oasele găsite ar fi fost ale lui Hristos, se sinucide.)

9
Nu indic forumul pentru a nu-i face, indirect, reclamă.

65
 Acelaşi efect l-au avut şi „Evanghelia lui Iuda” şi multe alte texte eretice,
care i-au convins pe cei slabi în credinţă că învăţătura Bisericii trebuie
lepădată, că adevărul trebuie găsit în altă parte. Şi, chiar dacă aceştia nu s-au si-
nucis, din punct de vedere duhovnicesc au făcut-o, pentru că au alergat după
idoli şi dumnezei mincinoşi…
***
Sfântul Ignatie Briancianinov ne atrăgea atenţia asupra faptului că
„închipuirea omenească este neputincioasă în a-şi zugrăvi un răufăcător cum va
fi Antihrist; nu este propriu inimii omeneşti, fie ea şi pervertită, să creadă că
răul poate atinge acea treaptă pe care o va atinge în Antihrist. El va trâmbiţa
despre sine precum au trâmbiţat înainte-mergătorii şi icoanele sale, se va numi
pe sine propovăduitor şi restaurator al adevăratei cunoaşteri de Dumnezeu: cei
care nu înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentatul şi apărătorul religiei,
se vor uni cu el. El va trâmbiţa despre sine că este, şi se va numi pe sine, Mesia
cel făgăduit: ieşind în întâmpinarea lui, fiii cugetării trupeşti vor striga osanale;
văzându-i slava, puterea, capacităţile geniale, dezvoltarea cât se poate de
cuprinzătoare după stihiile lumii, îl vor proclama dumnezeu, se vor face ajutoa-
re ale lui. Antihrist se va arăta blând, milostiv, plin de dragoste, împlinitor a
toată virtutea: îl vor socoti astfel şi i se vor închina pe temeiul preaînaltei sale
virtuţi cei ce socot că dreptatea omului e dreptatea căzută şi nu s-au lepădat de
aceasta pentru Evanghelie. Antihristul va îmbia omenirea cu realizarea celei
mai înalte bunăstări şi prosperităţi pământeşti: va îmbia cu cinstire, bogăţie,
măreţie, comodităţi şi plăceri trupeşti: căutătorii de cele pământeşti îl vor primi
pe Antihrist, îl vor numi stăpân al lor”10 [28; 16-17] 11.
Cu alte cuvinte, fiecare din cei care se vor lepăda de Hristos vor afla în
Antihrist exact ceea ce îşi vor dori şi vor primi de la el ceea ce vor, fără să-şi
dea seama că pentru aceasta vor plăti cu cel mai mare preţ din lume: cu su-
fletele lor. Oare câţi dintre oamenii de astăzi ar fi în stare să plătească acest
preţ? Mulţi, foarte mulţi. Trăirea unei vieţi pătimaşe e o formă de închinare la
diavol, trăirea unei vieţi în minciuna ereziei e o formă de închinare la diavol…
Şi numărul celor care şi-ar apăra cu preţul vieţii credinţa în adevăratul
Dumnezeu sunt din ce în ce mai puţini.
10
În zilele noastre există o modă a vorbi despre Antihrist, fiecare după mintea sa, nu după
cum au învăţat Sfântul Ignatie Brianceaninov sau alţi sfinţi. Oamenii transformă un subiect atât
de important într-un subiect de discuţii deşarte, de bârfă la o cafea. Părintele Paisie Aghioritul,
fiind rugat: „Părinte, spuneţi-ne ceva despre Antihrist?”, a început răspunsul astfel: „Să spunem
mai bine despre Hristos… Cât putem, să fim lângă Hristos. Dacă suntem cu Hristos, ne vom
teme de Antihrist?” [119; 174].
11
Datorită numărului mare de citate folosit în această carte am utilizat sistemul alternativ de
indicare a sursei citate: între parantezele drepte se află numărul cărţii din care s-a citat (aşa cum
apare în bibliografia de la sfârşit) şi numărul paginii (sau numerele paginilor, dacă e cazul).
Citatul acesta este luat din cartea Sfântului Ignatie Briancianinov Despre vedenii, duhuri şi
minuni, paginile 16-17.

66
 Vorbind despre târgul prin care plătim cu preţul sufletului bunurile
materiale, Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Anania – făcând referire la integrarea
în Uniunea Europeană – observa: „Ce ni se propune? Economicul – pâinea.
Prin pâine ni se cere libertatea. De aici, pretenţiile aberante care ni se pun în
faţă pentru a fi acceptaţi în această Europă: homosexualitatea, viciul, avortul,
desfrâul, sexualitatea, pornografia, adică tot ceea ce poate fi mai rău în viaţa
unei societăţi, nişte rele pe care noi ca popor, în frunte cu Biserica şi din
fericire în frunte cu tineretul nostru creştin ortodox, le respingem cu toată fer-
mitatea, pentru că nu vrem ca, cu preţul «intrării» noastre în Europa, să ne
pierdem propria identitate naţională. Aşadar: economie, pâine, robire.
În al doilea rând: «miracolul». Nici pomeneală de vreun miracol în
numele lui Dumnezeu, aşa cum încerca, cel puţin, marele inchizitor (al lui
Dostoievski). Nu, ci «miracolul» zborului cosmic, al electronicii, al calculato-
rului, al ingineriei genetice: un miracol perpetuu, pe care fascinaţi va trebui să-l
acceptăm în locul minunilor lui Dumnezeu.
Şi în al treilea rând, tot prin economic: puterea şi, prin putere, autoritatea.
Nu mai este aceea a comunismului, ci a aşa-ziselor «Mari puteri», cele
îndrituite să hotărască pentru popoarele mici. Pentru intrarea în Europa ni se
cere să fim toleranţi cu toate cele care ne smulg din credinţa noastră. Verbul «a
corupe», în accepţia termenului grecesc, înseamnă a altera nu numai prin
descompunere, ci şi prin amestec…” [204; 21].
Altfel spus, pactul e simplu: „Acceptaţi corupţia sufletelor ca să vă fie
bine trupeşte…”. Compromisul descris de Înalt Preasfinţitul Bartolomeu
Anania nu e de acelaşi calibru cu compromisul care ni se va cere în vremurile
de pe urmă. E însă doar o treaptă în reeducarea oamenilor pentru a fi gata să
aleagă „pâinea şi circul” în locul crucii lui Hristos. E o etapă, nu necesară, dar
reală, în anihilarea identităţii noastre creştine…
În fiecare dintre aceste etape, diavolul vede dovezi ale faptului că biruinţa
sa se apropie. El, neputând să prevadă viitorul, îşi face socoteli cât mai
minuţioase despre ceea ce va fi – şi crede că victoria sa va fi totală… În Viaţa
Sfântului Pahomie cel Mare citim cum diavolul însuşi – care i se arătase în
chipul unei „femei de o frumuseţe negrăită, aşa încât nimeni n-ar fi putut
descrie frumuseţea, exteriorul sau privirea acestei închipuiri fără consistenţă” –
îşi recunoaşte neputinţa de a cunoaşte viitorul. El nu e în stare decât să facă
presupuneri, în urma unor raţionamente de tip cauză – efect.
„«Va veni o vreme, după moartea voastră12, a celor pe care acum îi
păzeşti de mine, în care voi face cu ei13 ce-mi place. Voi aţi făcut să fiu acum
călcată în picioare de aceştia». I-a spus ei marele (Pahomie): «De unde ştii tu
că cei de după noi nu vor sluji Domnului într-un chip mai desăvârşit decât noi,

12
A Sfântului Pahomie şi a ucenicilor săi apropiaţi.
13
Cu urmaşii sfântului, cu ucenicii care vor trăi după moartea sfântului.

67
spre a-i putea întări pe cei din urma lor prin teama de Dumnezeu?» Aceea i-a
spus: «Ştiu, pentru că vor fi trândavi şi mândri şi atunci eu voi avea loc întru
ei». Fericitul Pahomie a spus: «Ai grăit un neadevăr împotriva nelegiuitei tale
căpetenii, nestând în putinţa ta de a prevedea cele viitoare; cel care are darul
prezicerii viitorului urmează lui Dumnezeu, pe când tu mergi pe calea
minciunii». Răspunzându-i, ea îi zise: «Precum spui, eu nu cunosc nimic
datorită înainte-vederii. Dumnezeu singur are această putinţă. În urma unei
presupuneri oarecare doar, ţi-am spus că ştiu». I-a zis ei: «Orice presupunere
este nesigură; deci, cum faci tu o presupunere?» I-a spus aceea: «Din cele ce
s-au întâmplat deja, încerc să-mi dau cu presupusul asupra celor care nu s-au
întâmplat încă». I-a spus ei Fericitul: «Cum se poate traduce în fapt ceea ce n-a
fost încă gândit, spus ori lucrat?» Ea a zis: «Eu ştiu că în orice lucrare începutul
îşi dobândeşte stabilitatea prin pasiunea cu care se tinde spre cele dorite, şi
aceasta mai ales în cazul răsadului dumnezeiesc şi al chemării cereşti care este
întărită de voinţa lui Dumnezeu prin minuni şi semne, întărind pe cei care o
caută prin diferite semne minunate. Când însă începutul se învecheşte şi
îmbătrâneşte, piere şi sporirea; iar sporirea este nimicită de timpul care roade,
de boala care istoveşte şi de nepăsarea care toceşte»” [209; 55-57]14.
Şi fără să aplicăm zilelor noastre cuvintele spuse de diavol Sfântului
Pahomie în secolul al IV-lea, ne putem da seama că viitorul va fi sumbru.
Mergem din rău în mai rău. Termenul de epocă postcreştină pare a descrie din
ce în ce mai exact vremurile pe care le trăim… Oare ce va urma?...
Sfântul Ignatie spunea foarte clar că „nu e ciudat faptul că minunile lui
Antihrist vor fi primite fără împotrivire şi cu entuziasm de către cei apostaziaţi
de la creştinism, de către vrăjmaşii adevărului, vrăjmaşii lui Dumnezeu: aceştia
s-au pregătit pe sine pentru primirea pe faţă, cu lucrul, a trimisului şi uneltei
satanei, a învăţăturii lui, a tuturor lucrărilor lui, după ce au intrat dinainte în
împărtăşire după duh cu satana. […] Înaintea venirii lui va avea loc lepădarea
majorităţii oamenilor de credinţa creştină. Prin lepădarea de Hristos, omenirea
se va pregăti pentru primirea lui Antihrist, îl va primi în duhul său. În însăşi în-
tocmirea duhului omenesc va apărea cererea, chemarea lui Antihrist,
împreună-simţirea cu el, aşa cum în starea de boală grea apare setea de o
băutură ucigătoare. Poftirea va fi rostită! Va răsuna glasul chemător în
societatea omenească, care va arăta stăruitor că are trebuinţă de un geniu al
geniilor, care să ridice dezvoltarea şi propăşirea materială pe cea mai înaltă
treaptă care să încetăţenească pe pământ o asemenea bunăstare, încât raiul şi
cerul să devină de prisos pentru om. Antihristul va fi urmarea logică,
14
Nu trebuie ca oamenii să creadă cele pe care le spune diavolul, tatăl minciunii, atunci când
vorbeşte prin gurile oamenilor demonizaţi. Pentru că diavolul încearcă să strecoare şi minciuni
alături de adevărurile pe care le spune. În întâlnirea cu Sfântul Pahomie, cele spuse de diavol
nu fac altceva decât să confirme învăţătura Bisericii că diavolul nu poate ghici viitorul, că tot
ce îi stă în putinţă este să facă presupuneri pornind de la datele oferite de prezent şi de trecut…

68
îndreptăţită şi firească a orientării morale şi duhovniceşti a oamenilor” [28;
15,17].
***
Ca Antihristul să poată fi primit de masele de oameni e nevoie de o
lucrare diavolească de mari proporţii. Una de dez-evanghelizare a lumii, mai
precis de înlocuire a mesajului creştin că „Dumnezeu S-a făcut om pentru mân-
tuirea oamenilor” cu diverse veşti bune, încurajatoare, dar nemântuitoare. Unul
dintre cele mai eficace texte de acest gen este scrierea gnostică numită
„Evanghelia lui Iuda”. Vom încerca însă să vedem în ce măsură mesajul ei reu-
şeşte să îi îndepărteze pe oameni de Hristosul mărturisit de Sfintele Scripturi
primite de Biserică şi să pregătească terenul pentru venirea Antihristului…
Care este esenţa Evangheliei lui Iuda? Că Iuda nu L-a trădat pe Hristos,
că Iuda a fost cel mai fidel ucenic al lui Hristos. Ce implică asta? Că toată
istoria Bisericii nu a fost altceva decât minciună… Evanghelia lui Iuda, deşi nu
spune direct foarte multe lucruri – manuscrisul fiind redus ca întindere –, ne
spune indirect că trebuie să punem la îndoială mărturia unei Biserici care a
combinat adevărul cu minciuna.
Sunt oameni pe care emisiunea de pe canalul National Geographic i-a
pus pe gânduri: „Şi dacă totuşi Biserica minte? Dacă adevărul este aici, la
marele evanghelist Iuda?...”
Succesul Evangheliei lui Iuda se explică tocmai prin faptul că mare parte
dintre oamenii care merg la biserică trăiesc o credinţă formalistă, nu sunt
interesaţi de cunoaşterea lui Dumnezeu, de trăirea iubirii jertfelnice… Succesul
acestei antievanghelii este provocat de faptul că Iuda este viu printre noi, şi
poate chiar în noi…
Îl trădăm pe Hristos pentru a fi liberi să păcătuim, pentru a ne desfăta în
iubiri trecătoare sau în patimi care ne mistuie inimile… Avem un aer de
superioritate faţă de cei care s-au lăsat înşelaţi de Evanghelia lui Iuda şi noi
trăim o viaţă la fel de plină de minciună şi de compromis ca şi cei pe care îi
judecăm… Îi judecăm pe ceilalţi fără să le întindem o mână de ajutor, fără să le
oferim un model de credinţă, ba chiar smintindu-i şi convingându-i că Dumne-
zeu nu este viu în inimile noastre…
Diavolul care a intrat în Iuda a mai ispitit de atunci atâtea şi atâtea suflete,
pentru a le rupe de mântuire. În Viaţa Sfântului Pahomie cel Mare citim cum
diavolul, care i se arătase sfântului în chipul unei femei, i-a spus: „Eu sunt fiica
diavolului şi îi deţin toată puterea; mie îmi este supusă toată oastea
demonicească. Eu sunt aceea care am aruncat la pământ pe sfinţii luminători.
Eu sunt aceea care am smuls pe Iuda din mijlocul Apostolilor…” [209; 54]15.
Diavolul a fost cel care l-a convins pe Iuda să se lepede de Hristos şi tot el se
străduieşte să ne arunce în diferite păcate. Numai având o credinţă puternică, o

15
A nu se înţelege din acest pasaj că diavolii ar fi de sex masculin sau feminin.

69
credinţă care nu se clatină la găsirea unor noi şi noi evanghelii sau epistole
mincinoase, îi putem rezista…
Trebuie să înţelegem că şi noi suntem de vină pentru apostazia lumii din
jurul nostru. Pentru că, dacă noi am fi dus o viaţă de sfinţenie, lumea ar fi fost
mai curată, mai dreaptă, mai aproape de Dumnezeu…
Dacă ne grăbim să căutăm Iude peste tot în jurul nostru, iar pe noi ne
îndreptăţim cu viclenie, am primit în sufletele noastre „adevărul” după Iuda: că
de Hristos te poţi apropia şi printr-o sărutare mincinoasă16. Putem fi aproape de
Hristos, putem primi chiar şi Sfânta Împărtăşanie, dar inimile noastre să fie
pline de minciună, de făţărnicie, de răutate. Şi atunci chiar şi Sfintele Taine ne
vor fi spre osândă…
Dacă însă suntem conştienţi de păcatele noastre, de căderile noastre, abia
atunci – având ochii minţii curăţiţi prin pocăinţă – vom putea înţelege mai bine
drama lumii în care trăim. Abia atunci vom putea să vedem că lumea e plină de
Iude, care încearcă să ne molipsească de boala lor…
În Pastorala de Paşti a anului 200517, Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu
Anania a spus câteva lucruri extraordinare, care pot fi considerate ca fiind un
răspuns vizionar la întrebarea: „De ce are Evanghelia lui Iuda atâta succes?”
„Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci
şi un personaj al istoriei de după el, multiplicat peste tot, la scară planetară, în
ipostaza sărutării care acoperă trădarea.
Printre noi, cei ce beneficiem de civilizaţie, de cultură, de progres
ştiinţific, de libertate, de bunurile pământului şi de harurile cerului, printre noi
se instaurează, încetul cu încetul, un duh perfid care răstoarnă valorile şi
perverteşte limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna
devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă
orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietenă
se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se intitulează
program de sănătate anti SIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare
familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase,
prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei
trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcendentală, sărăcirea spiritului
devine globalizare, invadarea unei ţări se cheamă război preventiv, terorismul
îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar,
pomana politică devine act de caritate. Şi multe altele. […] Iuda e tot atât de
zelos printre ai săi, de vreme ce instinctul dezbinării îl mobilizează peste tot,
oriunde s-ar afla. Partenerul trebuie mai întâi sedus, dominat şi numai după
aceea nimicit. Iuda îşi abordează semenul cu graţia cobrei care, întâlnind o vi-
16
De ce nu există Acatiste către Mântuitorul Hristos ale căror versuri să înceapă cu
„Bucură-te…”? Tocmai pentru că Iuda, înainte de a-I da sărutarea mincinoasă Mântuitorului,
I-a spus: Bucură-te, Învăţătorule… (Matei 26, 49).
17
Deci înainte de pornirea campaniei Pro - Evanghelia lui Iuda…

70
peră în junglă, o invită la un dans aerian, fascinant, ameţitor, pe durata căruia
îşi calculează cu precizie secunda muşcăturii mortale. Iuda e un maestru al
crimei perfecte.”18
Acest Iuda contemporan, descris cu curaj şi obiectivitate de Înalt Prea
Sfinţitul Bartolomeu, avea nevoie de un text pe măsură. Şi iată că National
Geographic i l-a pus, cu o falsă generozitate, la dispoziţie… 19 Oricum, Iudele
zilelor noastre nu se vor înghesui să monopolizeze tâlcuirea textului combătut
încă din vechime de Sfântul Irineu al Lyonului. Nu se vor grăbi să intre de-a
valma într-o mare grupare sectară, a cărei singură scriptură să fie cea găsită în
Egipt în 1970. Diavolul e prea viclean pentru a-şi strânge discipolii într-o
singură grupare spirituală. Ei nu au nevoie de o unitate vizibilă – asta i-ar face
mai uşor de identificat – câtă vreme au parte de o unitate nevăzută. Tot aşa cum
creştinii sunt uniţi în Hristos…
Pe aceşti fii ai rătăcirii nu îi uneşte doar o scurtă antievanghelie pusă pe
seama lui Iuda. Îi uneşte „Evanghelia după Antihrist”, o carte de mari
dimensiuni, ale cărei capitole sunt împărţite în zeci şi sute de cărţi anticreştine,
de la pleiada de cărţi yoghine până la Codul lui Da Vinci, de la Ultima ispită a
lui Hristos de Nikos Kazantzakis până la blasfemiatoarea piesă Evangheliştii a
Alinei Mungiu-Pippidi.
Care trebuie să fie atitudinea noastră? Doar să stăm şi să vedem ce se
întâmplă? Nu, în niciun caz. Noi trebuie să fim tari în credinţă şi să ne luptăm
cu toate puterile pentru mântuirea noastră şi a celor din jurul nostru. Hristos
ne-a cerut: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să
vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri
(Matei 5, 16). Să trăim astfel, să fim icoane vii ale credinţei. Fără să îi judecăm
cu asprime pe păcătoşi, ci judecând doar păcatul. Fără să îi dispreţuim pe
ceilalţi, fie că sunt eretici, fie că sunt păgâni, fie că sunt schismatici, fie că sunt
homosexuali, pedofili sau criminali. Să urâm păcatele lor, dar pe ei să îi iubim
şi să fim gata să facem orice efort pentru a-i ajuta să îşi înţeleagă greşelile. Să
înţelegem că nu prin trâmbiţarea triumfalistă şi lăudăroasă a credinţei noastre îi
vom câştiga, că astfel ne punem stavilă între ei şi Hristos.
Să ne luptăm cu Iuda din noi şi abia atunci vom putea întinde o mână de
ajutor celor din jurul nostru, fie că aceştia stau departe de harul Botezului, fie
că, botezaţi fiind, sunt ispitiţi să părăsească turma ucenicilor Mântuitorului.
18
www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/pastorala.htm. Pastorala respectivă nu avea nicio legătură
directă cu descoperirea, în anul 1970, a Evangheliei după Iuda. Ar fi fost de dorit însă ca, după
mediatizarea textului respectiv, să apară mai multe texte similare acestei pastorale care, fără să
fi combătut direct gnosticismul, combate cu multă precizie „sindromul Iuda”, un sindrom din
ce în ce mai răspândit în zilele noastre…
19
De altfel, Gheorghe Fedorovici şi-a intitulat articolul pe marginea falsei evanghelii chiar
„Evanghelia după National Geographic”, tocmai pentru a pune în evidenţă faptul că teologii
trebuie să combată nu doar o scriere gnostică, ci un text care are în spate o uriaşă forţă me-
diatică…

71
 Abia atunci ne vom putea apropia de Hristos, de Sfânta Împărtăşanie,
spunând cu sinceritate cuvintele rugăciunii: „Cinei Tale celei de Taină, Fiul lui
Dumnezeu, astăzi părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina
Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă strig Ţie:
Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta…”

72
 IUDA ŞI „TEOLOGIA DIALOGULUI”

În Pastorala de Paşti din anul 2004, Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Anania

zugrăvea un portret foarte nuanţat al urmaşilor lui Iuda: „Iuda se plimbă
nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar şi prin creştinătate. Isprava
lui cea mai mare este aceea că, dintr-o singură Biserică, a făcut mai multe. Din
mai multe, a făcut o puzderie20. Şi continuă s-o facă, prin ceea ce îi este
propriu: lăcomie, invidie, orgoliu. Se adaptează uşor, şi-a rafinat metodele.
Lucrează la lumina nopţii şi comunică prin unde herţiene21. E un iscusit impor-
tator de religie, oferind-o concurenţial pe piaţa bunurilor de consum. Altfel, e
un ecumenist convins. Când nu lucrează pe furiş, te invită la dialog frăţesc22.
Dacă-l refuzi sau dacă te aperi, te pomeneşti intolerant, conservator, fundamen-
talist, retrograd23. Cunoaşte bine Biblia, are studii universitare, vorbeşte câteva
limbi străine. El ştie că Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au as-
cultat şi memorat învăţătura lui Iisus. Dacă ar fi avut curăţie şi talent, putea să
scrie o Evanghelie tot atât de bogată ca a lui Matei.
A scris-o postum, în cheia sărutării perverse. Iuda e un excelent teolog,
aşa cum este şi patronul său din Qarantania, care Îi oferea lui Iisus citate din
Scriptură. Toate formele de sincretism religios care ni se propun, începând cu
20
Existenţa acestei „puzderii” de biserici nu implică faptul că Trupul lui Hristos S-a împărţit
în multe părţi. După cum mărturisea Sfântul Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, în
deplin acord cu toţi ceilalţi Sfinţi Părinţi, „există doar o singură Biserică a lui Hristos, apos-
tolească şi sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor
ce viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor” [194; 29]. Iar părintele Stăniloae a afirmat: „Biserica
Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt Biserici surori. Nu există decât un singur Trup,
adică o singură Biserică. Deci, noţiunea de Biserici surori este improprie” [197; 61]. Improprie,
deci greşită. Părintele Ioan Buliga observa că „dacă s-ar face o negociere pentru a se alcătui o
singură Biserică, este ca şi cum am accepta că o Biserică în adevăr nu a existat până acum, iar
dacă a existat, atunci nu mai este nimic de negociat” [32; 143].
21
Şi nu numai. Întreaga mass-medie îi stă la dispoziţie…
22
Cuvântul acesta pare a rezuma punctul de vedere al Conferinţei Bisericilor Ortodoxe
Autocefale, care a avut loc la Moscova, în 1948: „Mişcarea ecumenică reprezintă o nouă
încercare de zidire a Turnului Babel, ca semn al unei noi rătăciri a omenirii… Suntem în drept
să considerăm ecumenismul drept o rătăcire ispititoare, bazată pe păcatul trufiei. Principiul lui
este: «Uniţi-vă, uniţi-vă, cu orice preţ, pe orice temei, dar uniţi-vă!». Acesta este un principiu al
unionismului forţat, după care nu poate urma decât totalitarismul bisericesc” [10; 117]. Dia-
logul interconfesional nu trebuie să aibă ca ţel căutarea unirii în absenţa adevărului, ci
mărturisirea adevărului de către cei care l-au aflat către cei care îl caută…
23
Sfântul Ignatie Briancianinov: „Potrivnicii lui Antihrist vor fi socotiţi făcători de tulburare,
vrăjmaşi ai binelui obştesc şi ai rânduielii sociale, vor fi supuşi prigoanei pe faţă şi într-ascuns,
vor fi supuşi la cazne şi pedepse” [28; 18].
New Age şi terminând cu tot felul de combinaţii între diferite secte neo-
protestante, care alcătuiesc federaţii «evanghelice» şi «evanghelizatoare» şi
care caută să ne ameţească prin aceste oferte foarte comode, seducătoare, dese-
ori toate acestea sunt forme şi manifestări ale corupţiei spirituale.24”
Mărturia ierarhului român este cât se poate de clară, şi nu are nevoie de
comentarii25. Totuşi, întrucât în ziua de astăzi mărturia patristică este sufocată
de pseudo-teologiile moderniste, trebuie precizat că această poziţie nu este
decât o reformulare rigoristă a poziţiei Sfinţilor Părinţi.
Sfântul Paisie Velicicovski spunea cam acelaşi lucru când afirma că
„uniaţia este Iuda, care cu linguşitorul sărut a vândut credinţa pravoslavnică”26
[120; 87]. De fapt, orice formă de trădare a dreptei credinţe este în cele din ur-
mă o trădare a lui Hristos Însuşi. Acest lucru îl mărturisea şi Papa Ioan al
VIII-lea, scriindu-i Sfântului Fotie cel Mare despre Filioque şi latinii care au
cutezat să propovăduiască un alt crez decât cel niceo-constantinopolitan: „Noi
îi socotim pe acei neascultători egali cu Iuda, deoarece ei au îndrăznit să facă
acelaşi lucru ca şi el, predând la moarte nu Trupul Domnului, ci pe credincioşii
care sunt mădularele Trupului Său, despărţindu-i şi îndepărtându-i unul de
celălalt şi predându-i astfel morţii veşnice, dar mai ales pe ei înşişi, aşa cum a
făcut în chip nedrept numitul ucenic”27 [102; 196].
(Comparaţia dintre Iuda şi eretici se poate afla şi în slujbele Bisericii. În
Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae, în Icosul al VII-lea, putem citi: „Mai înainte
împotrivindu-te eresului lui Arie, cel de trei ori blestemat, ai ruşinat a lui fără
de Dumnezeu învăţătură şi, ca pe un al doilea Iuda surpându-l, l-ai lăsat” [6;
391].)
În articolul În logica lui Iuda, părintele Ion Alexandru Mizgan scria:
„Pentru a lovi cât mai puternic în Biserica Ortodoxă, s-a mers în logica lui
Iuda” [111; 25]. Care este această logică a lui Iuda, aplicată în domeniul
dogmatic? „Ortodoxia nu poate fi credinţa cea adevărată. Ortodoxia a eşuat,
atât în plan religios, cât şi în plan cultural sau politic. Ortodocşii sunt mai
păcătoşi decât creştinii de alte confesiuni. Neoprotestanţii au făcut mai multă
misiune în ţările africane sau arabe decât ortodocşii. Să căutăm deci un adevăr
comun tuturor confesiunilor, depăşind spiritul îngust al Sfinţilor Părinţi…”
24
www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/pastorala.htm.
25
Comentariile ar risca să fie ori foarte dure, alterând nefiresc tonul echilibrat al pastoralei,
ori dulcege, şi atunci ar deforma mesajul curajos şi mărturisitor.
26
Înainte de asta, Sfântul Paisie scrisese chiar că „uniaţia este mlădiţa înaintemergătoare a
antihristului, ce ademeneşte cu măgulire pe cei mai neştiutori întru pierzanie” [120; 87]. El a
înţeles foarte bine pericolul amestecării dreptei-credinţe cu dogmele apusene. Din păcate, cu-
vintele sale s-au dovedit profetice…
27
Sfântul Maxim Grecul întăreşte cuvintele papei Ioan al VIII-lea: „Iată cât de limpede a
arătat acel Sfânt Părinte, prin aceste cuvinte scurte, că această erezie este urâtă şi respinsă. El îi
compară cu Iuda pe cei care au născocit-o şi pe cei care au susţinut-o după ei. Ce pot spune,
iarăşi, duşmanii împotriva acestui lucru?” [102; 196]

74
 În plan misionar, efectele unei astfel de orientări sunt dezastruoase.
Mesajul Sfinţilor Părinţi adresat celor din afara Bisericii: „Lepădaţi înşelarea,
veniţi la Adevăr”, este schimbat în „Haideţi să vedem împreună unde este ade-
vărul!” Dialogul de pe poziţii egale ia locul întâlnirii dintre mărturisitori şi cei
care caută adevărul (Asissi 1986, Bucureşti 1998 – „Pacea este numele lui
Dumnezeu”).
În articolul „Referitor la teologia dialogului” – tipărit în The Ecumenicul
Review, organul oficial al Consiliului Ecumenic al Bisericilor –, Wesley
Ariaraya prezintă esenţa acestei poziţii spirituale: „Teologia dialogului trebuie
înainte de toate să conştientizeze din nou esenţa religiei şi teologiei. Una din
greşelile noastre făcute în trecut constă în faptul că am absolutizat religia şi
teologia creştină, socotind alte religii false şi nedrepte. […] Toate religiile
caută să-şi mărturisească propria experienţă religioasă în cadrul unui anumit
mit despre esenţa lumii, despre om, despre Dumnezeu... E periculos să se
creadă că o «legendă» e mai dreaptă decât alta. De exemplu, hindusul poate
vorbi despre experienţa religioasă prin mitul care include legea karmei,
reîncarnarea ş.a. Iudeo-creştinul poate mărturisi despre experienţa sa în
legătură cu mitul (!) despre facerea lumii, păcatul originar şi răscumpărare. […]
Toate aceste legende sunt nedefinite prin ele însele şi sunt limitate în cadrul
unor hotare în care credincioşii îşi mărturisesc credinţa şi trăirile” [10; 255].
O astfel de poziţie contravine flagrant mărturiei Sfinţilor Părinţi. Duce la
falsificarea identităţii creştine28.
Iată o mărturie nedorită – a lui Miriam Starhawk – despre roadele
dialogului inter-religios: „Învăţătura despre ceremoniile religioase şi despre
istoria religiei zeiţei Thea, predată preoţilor, călugărilor, călugăriţelor, îndru-
mătorilor creştini a fost o experienţă nouă care ne-a răsplătit osteneala. I-am
aflat pe aceştia foarte receptivi la noile idei, însetaţi de forme de adorare a lui
Dumnezeu şi foarte creativi… Cu mare bucurie descopăr că există în bisericile
creştine un curent puternic care priveşte cu simpatie spiritul idolatriei şi doreşte
să cunoască învăţăturile Religiei Antice” [168; 165].
Mărturia ei este şocantă. Din ea ne dăm seama că de fapt dialogul inter-
religios nu este neutru, ci duce la apostazia creştinilor. Iată un exemplu
28
Ecourile acestei falsificări sunt variate. Iată, de exemplu, un citat din editorialul „Avem noi
fraţi”, apărut într-un periodic creştin ortodox (Învierea, nr. 345 / 1 august 2004): „Întemeietorul
de facto al islamului este însă Mahomed, care a primit din mâna îngerului Gabriel textele sfinte
pe care apoi le-a adunat în cartea numită Coran. Oricine, care are curiozitatea, poate cerceta,
chiar şi în treacăt, învăţătura de credinţă a islamului pentru a constata cât de multe asemănări
există între acesta şi creştinism”. Dacă un creştin afirmă că legea lui Mahomed a fost adusă de
„îngerul Gabriel”, adică de Sfântul Arhanghel Gavriil, nu se leapădă de Hristos? Articolul se
încheie în acelaşi ton: „Nădăjduim că apariţia unei comunităţi musulmane în Timişoara va duce
la apropierea dintre cei care aparţinem celor două mari religii, la înfrăţirea noastră în slujirea
aceluiaşi Dumnezeu”. Dacă un creştin salută apariţia unei comunităţi musulmane într-un spaţiu
creştin înseamnă că nu are o conştiinţă eclesială…

75
standard de discurs nesincer – e vorba de un fragment din discursul lui Swami
Vivekananda de la Primul Congres al Religiilor Lumii, Chicago 1893: „Dacă
cineva din auditoriu crede că această unitate va rezulta prin triumful unei religii
– oricare ar fi ea – şi dispariţia celorlalte, unuia ca acesta nu pot să îi spun
decât: «Fratele meu, speranţele tale vor fi înşelate». Oare eu doresc ca şi
creştinii să fie hinduişti? Nicidecum… Creştinii nu trebuie să devină hinduişti
sau budişti, nici ca aceştia să devină creştini, ci fiecare religie va trebui să îşi
însuşească duhul celorlalte religii, păstrându-şi totuşi particularităţile ei, pentru
a putea propăşi potrivit propriilor legi” [168; 157].
Dacă de obicei demonstrarea nesincerităţii discursurilor de acest gen este
dificilă, în cazul de faţă lucrurile sunt simple. Iată ce a declarat Vivekananda la
întoarcerea sa în India: „Acesta este marele ideal care se află înaintea noastră,
şi fiecare dintre noi trebuie să se înarmeze pentru aceasta – cucerirea lumii de
către India. Noi toţi trebuie să ne înarmăm şi să ne încordăm fiecare nerv
pentru acest scop. Ridică-te, Indie, şi biruieşte lumea prin spiritualitatea ta…”
[168; 157].
Trebuie să avem discernământ şi să nu ne lăsăm înşelaţi. Trebuie să ne
manifestăm opoziţia faţă de astfel de propuneri diavoleşti… O poziţie care
poate fi luată drept reper se poate afla în ultima parte din Pastorala despre
„Iuda zilelor noastre” a Înalt Preasfinţitului Bartolomeu Anania:
„E bine să ştiţi că, pe măsură ce aceste invazii (e vorba de invaziile la
care ne supun cruciadele misionare heterodoxe – n.n.) devin tot mai radicale,
dar ne propun, în mod repetat şi stăruitor, «toleranţa», e bine să ştiţi că
toleranţa trebuie să funcţioneze până în clipa când începe abuzul! Din
momentul în care celălalt abuzează de toleranţa mea, aceasta încetează şi
trebuie să înceteze. De aceea, personal, voi deveni intolerant, chiar cu riscul de
a fi catalogat drept fundamentalist. La urma urmei, dacă e vorba de «fun-
damentalism», primul fundamentalist a fost însuşi Iisus Hristos: «Înapoia Mea,
satano!»” [204; 21].
***
Despre dialogul dintre creştini şi musulmani, Arhiepiscopul Anastasie
Yanoullatos dă mărturie din proprie experienţă: „Nu trebuie să vedem lucrurile
prea romantic. Dialogul presupune că ambele părţi doresc relaţia şi căutarea.
Această dispoziţie a fost însă cultivată până astăzi mai mult în lumea creştină.
Nu am putea să spunem acelaşi lucru şi despre cea musulmană; cu foarte puţine
excepţii, în lumea musulmană nu este prezentă o disponibilitate analogă. În
paralel, avem suficiente exemple ale unei noi exaltări a fundamentalismului
(din partea adepţilor «epurării islamice») şi de intoleranţă (de exemplu, în Iran,
Liban, Turcia, Algeria). De aceea, în loc să vorbim despre un dialog al
Creştinismului – sau fie şi al creştinilor – cu Islamul, este mai corect să vorbim
despre dialogul unor creştini cu puţini musulmani. […] Crucea rămâne
«sminteală» şi «nebunie» pentru modul de gândire musulman clasic. În plus,

76
acesta (acest mod – n.n.) reacţionează negativ la adresa experienţei liturgice
esenţiale a creştinilor, dumnezeiasca Liturghie, această trăire personală a
comuniunii cu Hristos. Atunci când musulmanii au transformat impunătoarele
locaşuri creştine în moschei, s-au grăbit să elimine mai ales trei elemente:
simbolul Crucii, Sfânta Masă şi iconostasul cu chipurile sfinţilor care au trăit
«în Hristos»” [171; 142].
Nici în ce priveşte dialogul cu evreii rezultatele nu sunt îmbucurătoare…
Părintele Andrei Kuraev scria: „Unirea creştinilor cu evreii poate duce nu
numai la pierderea lui Hristos cel euharistic, ci şi la pierderea lui Hristos al
Evangheliilor29. Ne-am afla în situaţia de a elimina din Biblie Evanghelia şi să
rămânem doar cu cărţile Vechiului Testament. Este evident că o asemenea
operaţie nu va putea îmbogăţi viaţa creştinilor, ci, dimpotrivă, o va sărăci” [97;
194].
Trebuie să apreciem sinceritatea Şef Rabinului Moses Rosen, care
considera că un dialog teologic iudeo-creştin nu este de folos niciunei părţi şi
că, de fapt, colaborarea dintre cele două părţi exclude aspectul spiritual: „Evreii
au o experienţă nefericită a dialogurilor cu bisericile creştine. Cred că aceasta
este principala reacţie pe care mi-o provoacă orice menţionare a
ecumenismului şi a necesităţii lui. Din punctul meu de vedere, dialogul cu
biserica creştină nu este necesar. Nu ajută niciuneia din părţi. […] Concepţia
creştină este că toţi evreii care şi-au păstrat iudaismul şi nu au acceptat
propovăduirea lui Iisus sunt nişte păcătoşi. Această perspectivă nu este întot-
deauna mărturisită de către predicatorii creştini, dar în genere toţi conducătorii
bisericii îi sunt devotaţi. […] Am cunoscut şi chiar m-am împrietenit cu un
număr de episcopi distinşi, dar atitudinea lor faţă de evrei era tot de «aştepta-
re»30. De aceea, cu toate că am avut relaţii bune cu biserica română, niciodată
29
În Platforma de la Philadelphia a iudaismului reformat – adoptată de Conferinţa de la
Philadelphia din 3-6 noiembrie 1869 – scrie: „Noi privim distrugerea celui de-al doilea stat
evreiesc nu ca pe o pedeapsă pentru păcatele lui Israel, ci ca pe un rezultat al ţelului divin
dezvăluit lui Avraam, care, după cum a devenit tot mai limpede în decursul istoriei lumii,
constă în dispersarea evreilor în toate colţurile lumii, pentru împlinirea misiunii lor de preţ,
aceea de a conduce naţiunile la adevărata cunoaştere şi la venerarea lui Dumnezeu” [145; 135].
30
Iată cum răspunde Israelul misionarilor creştini: „Organizaţia religioasă Iadle-Ahim («O
mână către fraţi»), al cărei scop este lupta împotriva misionarilor străini, a publicat un raport în
legătură cu activitatea sa. Conform raportului publicat, în anul curent, organizaţia a primit 1250
de plângeri din partea evreilor nemulţumiţi de faptul că pe teritoriul Israelului activează
misionari străini, în special cei creştini. Organizaţia a reuşit «să readucă în sânul iudaismului»
174 de israeliteni creştinaţi. În anul curent, Iadle-Ahim a «deconspirat» 12 misionari care au
sosit în Israel în calitate de turişti. În conformitate cu hotărârea organelor corespunzătoare,
aceştia au fost deportaţi în afara ţării. Altor 10 misionari le-a fost refuzată intrarea în Israel.
Conform hotărârilor instanţelor de judecată şi în urma acţiunilor Iadle-Ahim, pe teritoriul
statului au fost închise 18 centre misionare” (22 septembrie 2005). Materialul este preluat de pe
http://chisinau.novopress.info/?p=8. Recomand acest site de ştiri alternative (un fel de frate de
peste Prut al http://ro.altermedia.info/).

77
nu am putut intra într-un dialog teologic. Desigur, puteam avea discuţii şi o
cooperare strânsă iudeo-creştină pe teme legate de problemele umane în ge-
neral, de pace şi război, de dreptate socială, împotriva pericolului atomic, dar
nu mai mult”31 [140; 293].

31
Afirmaţia aceasta nu este făcută de oricine. Lordul Iakobovici, care a fost Şef Rabin al
Marii Britanii şi Preşedintele Conferinţei Rabinice Europene, spunea despre Şef Rabinul Moses
Rosen că „este cunoscut, respectat şi admirat în toată lumea evreiască, ca un purtător de cuvânt
de înalt prestigiu al poporului său” [140; 11].

78
 IUDA LA CINA CEA DE TAINĂ

„Niciun Iuda să nu se apropie de această masă, niciun Simon Magul”

[85; 583].
Sfântul Ioan Gură de Aur

În Cuvântul despre vânzarea săvârşită de Iuda, Sfântul Ioan Gură de Aur

scrie: „Pe când ucenicii mâncau şi beau, a luat Iisus pâinea cu sfintele şi
neîntinatele Sale mâini, a săvârşit rugăciunea cea de mulţumire, a frânt-o şi a
zis către ucenici: Luaţi şi mâncaţi; acesta este trupul Meu, care pentru voi se
frânge, spre iertarea păcatelor. Şi după aceea a luat paharul, l-a dat şi a zis:
Acesta este sângele Meu, care pentru voi se varsă spre iertarea păcatelor
(Matei 26, 26-28). Şi Iuda era de faţă pe când Domnul zicea toate acestea.
Aşadar, o, Iudo, acesta este sângele pe care tu l-ai vândut pentru treizeci de
arginţi! Acesta este sângele pe care tu nu demult aşa de ruşinos l-ai târguit cu
fariseii cei necucernici! Cât de mare este dragostea lui Hristos! Cât de mare
este nerecunoştinţa lui Iuda! Domnul îl hrănea şi sluga Îl vindea pe Domnul. El
Îl vindea pentru treizeci de arginţi şi Domnul Îşi vărsa sângele Său; încă şi
pentru vânzătorul Său l-a vărsat, numai dacă el ar fi voit să se folosească de
Dânsul. Şi Iuda era încă de faţă la cină, pentru ca să nu aibă nicio
dezvinovăţire, mai vârtos pentru ca judecata să vină asupra lui. Numai cel ce
are conştiinţa curată să se împărtăşească din Cina cea Sfântă; niciun Iuda
necredincios, niciun înrăutăţit, niciunul care are otravă în inima sa, să nu cuteze
a se apropia de masa cea sfântă; căci Apostolul Pavel zice: Oricine va mânca
pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi
trupului şi sângelui Domnului! (I Cor. 11, 27)” [84; 170-171].
La Cina cea de Taină, Mântuitorul le-a spus apostolilor: Adevărat,
adevărat zic vouă că unul dintre voi Mă va vinde. Deci ucenicii se uitau unii la
alţii, nedumerindu-se despre cine vorbeşte. Iar la masă era rezemat la pieptul
lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care- l iubea Iisus. Deci Simon Petru i-a
făcut semn acestuia şi i- a zis: Întreabă cine este despre care vorbeşte. Şi
căzând acela astfel la pieptul lui Iisus, I- a zis: Doamne, cine este? Iisus i-a
răspuns: Acela este, căruia Eu, întingând bucăţica de pâine, i- o voi da. Şi
întingând bucăţica, a luat-o şi a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi
după îmbucătură a intrat satana în el (Ioan 13, 21-27).
Tâlcuind aceste versete, Sfântul Chiril al Alexandriei scrie: „Căpetenia
necredinţei, a planului de ucidere a lui Hristos şi a pregătirii tuturor relelor a
intrat în inima vânzătorului, şi Satana întreg s-a sălăşluit în el32, îndată ce i-a
dat Hristos bucăţica de pâine. Dar să nu socotească cineva că bucăţica aceasta
de pâine a fost cauza primirii Satanei. Nu vom ajunge la astfel de măsură a
prostiei, nici nu ne vom goli atât de mult de judecata cuvenită, încât să cugetăm
că prin aceasta s-a dat binecuvântare intrării celui rău. Vom spune totuşi că nu
e contrar adevărului să vedem aici o explicaţie a acestui fapt. Deşi se împlinise
toată iubirea faţă de el şi nu lipsise niciun semn din cele prin care i s-a arătat
toată cinstirea şi atenţia, a rămas în aceleaşi intenţii, neîndreptându-se prin
căinţă de la gândul rău, nestrămutându-şi inima de la sfatul necuvenit, ne-
lăcrimând pentru cele la care îndrăznise să gândească, ci a însetat încă mai rău
după finalitatea necredinţei. De aceea, învins fiind el de relele îndrăzneli, a
intrat în sfârşit diavolul în el, aflând inima lui ca pe o poartă lipsită de veghea
celui ce trebuia să o păzească, şi mintea, fără uşă şi fierbinte la cele ce voia să
le gândească şi să le facă” [36; 808].
În comentariile care se fac acestui fragment din capitolul al 13-lea al
Evangheliei după Ioan, se vorbeşte despre greşeala celor care se apropie de
Sfintele Taine cu nevrednicie. Sunt oameni care vin să se împărtăşească după
ce nu s-au spovedit cum trebuie, ascunzând păcate grave, sau alţii care s-au
împărtăşit deşi erau opriţi de duhovnic. Există chiar cazuri în care unii se
împărtăşesc fără să se spovedească.
Sfântul Teodor Studitul face o paralelă extrem de interesantă între
îndrăcirea vânzătorului Iuda la Cina cea de Taină şi împărtăşirea la eretici. El
i-a scris unei egumene care fusese prigonită pentru că cinstea icoanele: „Ai ales
mai bine să pătimeşti pentru Hristos decât să te împărtăşeşti cu împărtăşania
eretică ce desparte de Hristos. Căci cel ce se împărtăşeşte cu ea este străin de
moştenirea lui Hristos, precum Iuda” [183; 89]33. El ne-a învăţat că „îm-
părtăşania de la eretici nu e simplă pâine, ci otravă care vatămă nu trupul, ci în-
negreşte şi întunecă sufletul” [183; 93].
Învăţătura aceasta este foarte importantă astăzi, când se pune din ce în ce
mai des problema intercomuniunii, a împreună-împărtăşirii dintre ortodocşi şi
non-ortodocşi. Pe vremea când era doar cardinal, actualul papă Ratzinger a
declarat: „Pentru intercomuniunea (împreună-împărtăşirea – n.n.) cu ortodocşii,
Biserica Catolică nu trebuie să insiste neapărat în privinţa primirii dogmelor
din cel de-al doilea mileniu creştin” [191; 235]. Altfel spus, nu trebuie ca

32
Sfântul Teofilact al Bulgariei scrie: „A intrat într-însul satana, adică întru cele mai
dinăuntru ale inimii lui s-a vârât, şi a cuprins sufletul lui. Pentru că mai înainte din afară îl
supăra pe el, prin patima iubirii de argint, iar acum desăvârşit l-a stăpânit pe el, şoptindu-i lui
vinderea (lui Hristos – n.n.)” [153; 344].
33
În aceeaşi scrisoare, Sfântul Teodor îi vorbeşte egumenei despre o formă de prigonire
extrem de ciudată: „Fiind erezie şi unele monahii stăruind în lepădarea împărtăşaniei [eretice],
după cum [faceţi] voi acum, răzbunătorii eretici, cuprinşi de nebunie, cu mână silnică le-au
deschis gurile şi le-au vărsat [pe gât] împărtăşania lor” [183; 90].

80
ortodocşii să fie forţaţi să primească ereziile promovate de Biserica Catolică
după schismă, e de ajuns ca ei să treacă cu vederea învăţătura despre Filioque,
pe care Biserica a declarat-o eretică încă înaintea Marii Schisme de la 1054,
prin Sinodul din Constantinopol din 867.
Iată că ereticii de astăzi nu se mulţumesc să îi cheme pe ortodocşi la
împreună-rugăciune, ci vor să se ajungă şi la împreună-împărtăşire. Iată ce
învaţă însă Tradiţia Bisericii – prin glasul Sfântului Teodor Studitul – în
această problemă: „Aşadar, după cum dumnezeiasca pâine cu care se
împărtăşesc ortodocşii îi face pe toţi cei ce se împărtăşesc de ea un singur trup,
tot aşa şi pâinea ereticească îi face părtaşi unii cu alţii pe cei ce se împărtăşesc
cu ea şi îi înfăţişează un singur trup potrivnic lui Hristos” [183; 133]. Şi iarăşi:
„E limpede că paharul ereticesc şi pâinea [ereticească] sunt împărtăşire de po-
trivnicul” [183; 156].
Iar în Canoanele Sfinţilor Apostoli, în Canonul 4634, se spune: „Poruncim
să se caterisească episcopul sau presbiterul care au primit (ca valid) botezul ori
jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos
cu Veliar?” [63; 33].
Se pune însă întrebarea: poate că e greşită împărtăşirea interconfesională,
dar ce e greşit în rugăciunea cu catolicii şi cu protestanţii? În canonul anterior,
adică în Canonul 45, se spune: „Episcopul sau presbiterul, sau diaconul, dacă
numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească: iar dacă le-a permis
acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte), să se
caterisească” [63; 32]. Ar trebui să fie clar că se osândeşte nu doar inter-
comuniunea, ci şi împreună-rugăciunea, chiar dacă pedeapsa este mai mică.
Orice explicare a acestui canon potrivit teoriei ecumeniste a ramificaţiilor este
o călcare flagrantă a canonului.
Sfântul Teodor Studitul ne arată care sunt urmările lepădării canoanelor şi
a predaniilor ortodoxe: „Cei care au cutezat cu capul descoperit să calce Evan-
ghelia şi să dea anatemei pe cei ce au ales să nu o calce, ce grijă mai au pentru
canoane? Căci şi acestea [canoanele] sunt pecetluite de Duhul Sfânt şi prin dez-
legarea lor sunt dezlegate [nimicite] toate cele care ţin de mântuirea noastră”
[183; 36-37].
Mai mult încă, Sfântul Teodor arată că învăţătura cea adevărată nu este pe
placul celor care judecă toate după înţelepciunea acestei lumi: „Mulţi păruţi
înţelepţi şi arhierei la arătare şi păruţi sfinţi, [care au trăit] în vremurile de de-
mult, au fost osândiţi. Dar puţini înţelepţi adevăraţi, care au vieţuit în frica lui
Dumnezeu, au luminat ca luminători în lume – fiindcă începutul înţelepciunii
34
În acest canon se condamnă şi recunoaşterea botezurilor eretice. Deşi astăzi, în cele mai
multe cazuri, catolicii sau protestanţii sunt primiţi în Biserica Ortodoxă doar prin mirungere,
ceea ce implică o recunoaştere a botezului eretic prin pogorământ în momentul renunţării la
erezie, în unele părţi, cum ar fi Sfântul Munte Athos, ei sunt primiţi prin botez, după cum
învaţă vechile predanii, botezul anterior nefiind considerat valid.

81
este a te înfricoşa de Dumnezeu – şi multă vreme nu păreau că sunt vrednici.
Fiindcă omul caută la faţă, dar Dumnezeu la inimă Se uită” [183; 82].
Astăzi, mulţi se întreabă: „Dar de ce să fie rea împreună-rugăciunea cu
catolicii şi cu protestanţii, că doar facem parte din aceeaşi mare Biserică a lui
Hristos? Doar ei nu sunt eretici…”
Învăţătura Sfinţilor Părinţi este clară: nu există ceva intermediar între
adevăr şi erezie. Orice călcare în picioare a învăţăturii Bisericii este erezie. Toţi
protestanţii şi neoprotestanţii stau sub condamnarea Bisericii. Chiar şi dacă
singura lor erezie ar fi respingerea icoanelor, şi în rest ar fi ortodocşi, ar avea
aceeaşi osândă ca iconoclaştii condamnaţi la al şaptelea Sfânt Sinod Ecumenic.
Cine spune că iconoclaştii nu sunt eretici a lepădat învăţătura ortodoxă a
Sfintelor Sinoade.
Cât priveşte erezia catolică, ea a fost condamnată de multe ori de Biserica
Ortodoxă. Există astăzi teologi şi chiar ierarhi care nu acordă importanţă
Sfântului Sinod de la Constantinopol din 867, convocat de Sfântul Fotie cel
Mare35. Există alţii care trec cu vederea Sinodul de la Ferarra-Florenţa din
1438-1439, la care majoritatea episcopilor ortodocşi au semnat unirea
mincinoasă cu Biserica Catolică. Dar, întorcându-se la scaunele lor, au măr-
turisit: „Ne-am vândut credinţa, am schimbat Ortodoxia cu heterodoxia şi,
pierzându-ne credinţa curată de mai înainte, ne-am făcut azimiţi. Tăia-ni-s-ar
mâinile ce au semnat nelegiuita hotărâre! Smulge-ni-s-ar limbile ce au rostit în-
voirea cu latinii!” [117; 148].
Chiar dacă, în ziua de astăzi, din ce în ce mai mulţi teologi vor să repete
greşeala unirii cu catolicii făcută la Sinodul de la Ferrara- Florenţa – care a fost
condamnată de înşişi ierarhii ortodocşi care semnaseră unirea –, totuşi Tradiţia
Bisericii le stă împotrivă. Sfântul Marcu al Efesului, singurul care a refuzat să
semneze unirea la sinodul mincinos, a spus despre catolici: „Aceştia nu sunt
doar schismatici, ci şi eretici... Deci nu trebuie să facem unirea până ce nu se
vor lepăda de adăugirea la Crez şi vor mărturisi Crezul la fel ca şi noi ” [210;
94].
În Enciclica patriarhilor ortodocşi de la 1848, care este cel mai important
document ortodox privitor la ereziile catolice, scrie clar: „Părerea cea nouă că
«Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul» este potrivnică lămuririi ho-
tărâte a Domnului nostru, dată cu grijă pentru aceasta (In. XV, 26): «Care de la
Tatăl purcede», şi potrivnică mărturisirii întregii Biserici Catolice, după cum
este încredinţată de către cele şapte Sinoade Ecumenice: «Care de la Tatăl
purcede» (Simbolul credinţei). [...] O asemenea părere poartă toate
caracteristicile învăţăturii greşite, [...] este şi se numeşte erezie, şi cei care
35
Care este prăznuit de Biserica Greciei între cei trei Sfinţi noi mari ierarhi, alături de Sfântul
Grigorie Palama şi de Sfântul Marcu al Efesului. În Viaţa sa, tipărită în limba română de
Editura Egumeniţa, în anul 2006, aflăm un subiect extrem de actual: confruntarea dintre
ortodoxie şi heterodoxie.

82
cugetă astfel (se numesc – n.n.) eretici, după hotărârea celui întru sfinţi Da-
masus Papă al Romei: «Dacă cineva va avea dreaptă părere despre Tatăl şi
Fiul, dar nu va avea despre Sfântul Duh, este eretic» (Mărturisirea credinţei).
[...] Biserica declară că această părere nouă mai sus arătată, că Duhul Sfânt pur-
cede de la Tatăl şi de la Fiul, este în esenţă erezie, iar partizanii ei, oricine ar fi,
eretici...” [63; 529].
Chiar dacă se face abstracţie de mărturia Sfântului Marcu al Efesului sau
de Enciclica patriarhilor ortodocşi, cultul Bisericii Ortodoxe ne învaţă acelaşi
lucru. După cum se poate citi în Molitfelnic, catolicul care vrea să intre în
Biserica Ortodoxă trebuie să se lepede de înşelare. Preotul îl întreabă: „«Te
lepezi de toată rătăcirea şi greşeala adunării catolice, întru care ai fost până
acum?» Răspuns: «Mă lepăd de toată rătăcirea şi greşeala adunării catolice,
întru care am fost până acum». Întrebare: «Afuriseşti toate eresurile şi dezbina-
rea lor, ca pe ale unor potrivnici ai adevăratului Dumnezeu şi ai Sfintei Lui
Biserici?» Răspuns: «Afurisesc toate eresurile şi dezbinarea lor, ca pe ale unor
potrivnici ai adevăratului Dumnezeu şi ai Sfintei Lui Biserici». După aceasta
zice către dânsul: «Întoarce-te către Răsărit şi te închină Domnului la Carele ai
venit». Iar el, întorcându-se către Răsărit, se închină până la pământ o dată,
zicând aşa: «Închinu-mă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Unuia Dumnezeu
Carele este în Treime sfânt, nedespărţit, mărit şi închinat». Preotul zice: «Bi-
necuvântat este Dumnezeu, Cela ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi
la cunoştinţa adevărului să vie; binecuvântat fie în veci. Amin». Şi îndată îi dă
lui capătul epitrahilului în dreapta, zicând: «Intră în Biserica lui Dumnezeu,
care te-a depărtat de la dezbinarea catolică, şi să ştii că te-ai izbăvit din
lanţurile morţii şi din pieirea cea veşnică; să urăşti toată dezbinarea şi tot ere-
sul…»” [5; 690].
Cel care s-a lepădat de erezia catolică şi intră în Biserica lui Hristos prin
ungerea cu Sfântul Mir trebuie să semneze „Mărturisirea de credinţă dată în
scris de către cei ce se întorc la Ortodoxie de la schismă sau eres”, care se în-
cheie astfel: „Cred şi mărturisesc că la pregătirea Sfintelor Daruri nu se poate
întrebuinţa azima, adică pâine nedospită şi nesărată, ci pâine de făină de grâu
curat din aluat dospit şi sărat; cred şi mărturisesc că împărtăşirea credincioşilor
nu se face numai cu ostia, cum obişnuiesc catolicii, ci şi cu cinstitul Trup şi cu
scumpul Sânge al Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hris-
tos, tainic prefăcute prin puterea Duhului Sfânt la Sfânta Liturghie, dreapta cre-
dinţă necunoscând decât un singur fel de cuminecare: sub amândouă chipurile,
atât pentru preoţi, cât şi pentru popor; şi deci lepăd şi aceste înnoiri ale
catolicilor. În sfârşit, cred şi mărturisesc toate cele ce Sfânta Biserică Ortodoxă
învaţă a crede şi a mărturisi, şi mă leg prin aceasta că voi păzi această credinţă
în toată viaţa mea şi o voi lăsa şi fiilor mei, ca o moştenire nepieritoare” [5;
696-697].

83
 Chiar dacă slujba aceasta a fost cenzurată din Molitfelnice, ea exprimă cu
obiectivitate punctul de vedere al Tradiţiei. Iar cenzurarea ei e o dovadă de
îndepărtare de predaniile Sfinţilor Părinţi. Dar, dacă slujbele se pot cenzura, is-
toria nu poate fi schimbată (chiar dacă se încearcă mutilarea ei prin uitare).
În Viaţa Sfântului Spiridon al Trimitundei, care a apărat credinţa în
Sfânta Treime la primul Sfânt Sinod Ecumenic, putem citi o minune făcută spre
ruşinarea catolicilor care au o învăţătură greşită despre Dumnezeu şi despre
Sfânta Liturghie:
„André Pizanis, conducătorul flotei veneţiene şi guvernatorul insulei
Corfu, a avut ideea de a construi un altar nou în Biserica Sfântului, pentru a se
sluji acolo Liturghia, după ritul latin, în fiecare zi. El gândea că în acest fel va
aduce mulţumire Sfântului pentru eliberarea de sub jugul turcesc a Insulei. Dar
cum ar fi putut Sfântul Spiridon, apărătorul Ortodoxiei, să permită să se reali-
zeze Sfânta Jertfă, Dumnezeiasca Liturghie, în cuvioasa sa biserică, de preoţi
ne-ortodocşi şi cu azimă? Sfântul îi apăru de două ori guvernatorului în vremea
somnului şi i-a poruncit să abandoneze proiectul său. Dar acela nu făcu ascul-
tare, acordând mai multă încredere unui teolog care-i spuse că visul său este de
la diavolul. Acesta îi ameninţa chiar şi pe preoţii care alcătuiau «garda» de la
racla Sfântului, care refuzau şi ei o astfel de inovaţie. Văzând că apariţia
Sfântului Spiridon nu l-a deturnat pe guvernator de la ambiţiile sale, focul
cuprinse depozitul de pulbere – pulberăria – al cetăţii. Explozia zgudui straşnic
locuinţele din jurul depozitului şi îi ucise pe André Pizanis şi pe toţi care erau
împreună cu el, inclusiv mulţi latini (catolici). André Pizanis fu atins de două
schije uriaşe, care-i deschiseră două găuri în gât, iar nenorocitul său teolog se
află şi el mort într-o curte interioară a casei. Garda care avea în pază pulberăria
l-a văzut pe Sfânt care s-a apropiat cu două torţe în mâini. Dar el, gardianul, fu
salvat prin purtarea de grijă a Sfântului, care l-a luat şi l-a dus până la Biserica
Răstignirii. Un veneţian, locuitor în Corfu, care se afla în podul casei sale în
acel moment, a văzut trei flăcări izbucnind din clopotniţa bisericii Sfântului şi
care s-au îndreptat către fortăreaţă. Şi, imediat după aceea, rezerva de muniţie a
garnizoanei a explodat. În aceeaşi noapte, la Veneţia, o flacără căzu peste
portretul lui Pizanis şi-l arse cu totul, fără ca nimeni din casă să înţeleagă cum
s-a petrecut aceasta şi fără ca vreunul să pătimească alt rău. Toate aceste eveni-
mente extraordinare – o minune, o slavă a Ortodoxiei – s-au petrecut în 12 no-
iembrie36 1718” [144; 57-58]37.

36
De atunci, în fiecare an, credincioşii din Corfu prăznuiesc cu mare bucurie această minune.
Se face o slujbă dedicată acestei minuni.
37
Această minune este foarte puţin cunoscută în România. Pentru a îndrepta situaţia, în
prezent se lucrează la traducerea cărţii Cuviosului Atanasie din Paros, Judecata cerului. Toate
teologumenele moderniste se risipesc în faţa lucrării minunate a lui Dumnezeu de vădire a
adevărului.

84
 Da, prin această minune Dumnezeu a arătat că în bisericile ortodoxe nu
trebuie să se facă liturghii eretice (fie ele catolice, monofizite sau de altă
culoare heterodoxă).
E adevărat că, pentru omul contemporan, această minune este greu de
înţeles: ne-am făcut un idol din Zeul toleranţei38 şi uităm că Dumnezeul Cel viu
apără adevărul Ortodoxiei. Uităm că la Ierusalim Sfânta Lumină vine an de an
în chip minunat la ortodocşi şi doar la ortodocşi, nu la alţii. Uităm că
Dumnezeu vrea să păstrăm predaniile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi.
Sfântul Ioan Gură de Aur i-a mustrat aspru pe cei care vroiau să facă
pogorăminte trecând cu vederea înşelarea: „Ascultaţi ortodocşilor şi nu faceţi
pogorăminte ereticilor. Ascultaţi păstorilor şi înfioraţi-vă şi să nu tăceţi, ci pro-
povăduiţi cuvântul. Nu daţi loc diavolului, nu daţi vânat lupilor. […] Păstorilor,
şi nu fiţi părtaşi faptelor necurate ale întunericului, ci mai degrabă mustraţi-le
pe faţă, după cum şi apostolii şi dumnezeiescul părinte David au avut multe
necazuri din pricina lor şi multe lupte, mustrând şi certând, dându-i în vileag şi
rugându-se lui Dumnezeu împotriva lor şi zicând: «Până când păcătoşii,
Doamne, până când păcătoşii se vor făli?»” [183; 173]. Mai mult încă, întrucât
şi pe vremea sa erau voci care spuneau că rătăcirile nu sunt rătăciri sau că nu
pot fi combătute cu cuvintele Sfintei Scripturi, Sfântul Ioan a spus: „Mie îmi
vine să lăcrimez când aud pe unii din Biserica noastră zicând că nu sunt spuse
acestea în dumnezeieştile Scripturi; şi aceasta nu numai de către mireni, ci şi de
către cei ce par păstori şi care ţin locurile [scaunele] apostolilor şi prorocilor,
însă nu şi vieţuirea [acelora]. Către ei este vreme potrivită a zice: «Vai vouă,
călăuzitori orbi şi neînvăţaţi şi neîntăriţi; înfrumuseţători ai hainelor şi nu ai
cărţilor, care lepădaţi cuvântul lui Dumnezeu şi slujiţi pântecelui; al căror
dumnezeu e pântecele şi slava întru ruşine. Voi folosiţi până la capăt laptele şi
lâna şi carnea turmei, dar nu vă grijiţi de oi? Cum, dar, veţi scăpa, fiind fără de
grijă faţă de o asemenea mântuire?»” [183; 166].
Biserica lui Dumnezeu va rămâne în picioare, oricât de mulţi vor încerca
să o atace. Şi mărturia ei va rămâne aceeaşi. Părintele Ioanichie Bălan l-a
întrebat pe părintele Dumitru Stăniloae: „Învăţătura de credinţă ortodoxă ne
învaţă că nu este mântuire în afară de Biserică. Cum trebuie înţeles acest
lucru?” Părintele Dumitru, care este considerat „patriarhul teologiei
româneşti”, a răspuns: „Numai cel ce trăieşte în Biserica Ortodoxă, păstrând
credinţa ei integrală în Hristos şi primindu-L pe El prin Taine, Îl găseşte pe
Hristos întreg, şi numai în ea. Păcătuind din slăbiciune, omul obţine iertare
38
În jurnalul unui luteran, Ferdinand von Wrangell, citim că a fost întrebat de Sfântul
Herman din Alaska: „«Ştii dumneata ce este adevărul şi unde îl poţi afla?» Am văzut că era
momentul să vorbesc de credinţa noastră luterană şi i-am răspuns: «Noi suntem convinşi că Îl
avem pe Hristos, întrucât respectăm credinţa fraţilor noştri întru Iisus Hristos». Părintele
Herman: «Nu, nu! Cei ce au părăsit adevărata Biserică Ortodoxă nu se află pe calea cea
dreaptă»” [71; 73].

85
pentru că o cere. Neîntâmplându-se aceasta în formaţiile creştine desprinse de
trupul Bisericii Ortodoxe, cum s-ar putea mântui membrii lor? Aceştia aud
numai cuvântul despre Hristos din exterior, ca despre cineva exterior, dar nu-L
primesc cu lucrarea Lui în ei înşişi prin Taine. S-ar putea ca în mod excepţional
să fie mântuiţi unii dintre ei, prin alte fapte care se abat de la spiritul general al
acestor formaţii. Dar nu se poate avea o siguranţă în aceasta” [21; 183-184].
Acest răspuns rezumă foarte clar învăţătura Sfinţilor Părinţi…

86
 „DACĂ NOI VOM TĂCEA, PIETRELE VOR STRIGA…”

Răspuns la o scrisoare

„Vai celor care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai celor care

batjocoresc Dumnezeieştile Scripturi” [194; 20].
Sfântul Efrem Sirul

După ce într-o conferinţă am combătut „Evanghelia lui Iuda”, am primit

scrisoarea următoare: „La Simpozionul «Religion and Human Rights in
Romania», organizat de SACRI39, au vorbit mai mulţi preoţi de diferite
confesiuni, membri în conducerea unor facultăţi de teologie. Drd. Bogdan
Baghiu de la Facultatea de Filosofie, Universitatea A.I. Cuza, Iaşi, a afirmat
următoarele: «Pentru cultul majoritar ortodox, dar şi pentru cele minoritare,
este reprobabil faptul că, la nivel explicit sau implicit, practică aşa-numita
sectologie. Eu consider că aşa-zisa ştiinţă trebuie să facă obiectul unor
reglementări juridice laice. Fără un demers şi fără o atitudine a laicatului asupra
pericolului inoculării prin educaţia religioasă a unor comportamente reciproce
de respingere, va fi imposibil să apară un sistem de valori al toleranţei. Legea
cultelor trebuie să aibă în vedere şi acest aspect, fără a afecta integritatea dog-
matică a fiecărei religii. Atâta timp cât vor exista în vocabularul comunitar
termeni ca: erezie, anatema, sectă, etc., nu vom putea vorbi de integrare
europeană şi în sfera spirituală». Dacă mai marii lumii acesteia vor să impună
renunţarea la studiile de sectologie, invocând toleranţa, cum se va mai putea
apăra Biserica de erezii, sau în ce fel va putea contracara efectul scrierilor
mincinoase, cum este Evanghelia lui Iuda? Doar Sfânta Scriptură spune: Chiar
dacă noi sau un înger din cer v- ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care
v- am vestit-o – să fie anatema! (Gal. 1, 8)”.
Textul scrisorii m-a ajutat să înţeleg nevoia omului contemporan de a
face faţă provocărilor la care societatea civilă îl supune. Cred că răspunsul meu
va fi de folos şi altora…
***
Cel mai simplu răspuns ar fi citarea unui pasaj din Sfintele Scripturi: Unii
farisei din mulţime au zis către El: „Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii”. Şi El,

39
SACRI este Societatea Academică de Cercetare a Religiilor şi Ideologiilor. Mai multe
informaţii pe http://sacri.ro/files/aboutus.htm.
răspunzând, a zis: „Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga”
(Luca 19, 39-40).
Au tăcut oare ucenicii lui Hristos de teama fariseilor? Nu. Vor tăcea oare
ucenicii lui Hristos de astăzi de teama noilor farisei care vor face legi prin care
apărarea dreptei-credinţe va fi considerată extremism? Nu, evident, că nu.
Cât priveşte interdicţia de a folosi termeni precum anatema, ea nu va
putea fi respectată de Biserică, întrucât face parte din strategia ei de apărare a
Adevărului.
Simplu spus: orice mirean, preot sau ierarh care mărturiseşte o învăţătură
străină Ortodoxiei se află sub anatema. Întrebare: e sau nu Evanghelia lui Iuda
o Evanghelie diferită de cea vestită de Sfântul Apostol Pavel şi de ceilalţi Sfinţi
Apostoli? Răspuns: Este. Atunci toţi cei care o vestesc se află sub osânda
anatemei. Niciodată Biserica nu va avea o altă poziţie…
Completând cuvântul Sfântului Apostol din Epistola către Galateni 1, 8,
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „dacă, pe de o parte, dogma este
răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l credeţi”. „Dacă episcopul sau clericul este
viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el, nu numai ca de
un om, ci chiar şi înger din cer de-ar fi. […] După mine, pacea nu este aceea
care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu
este cea care vine de la unirea duhovnicească. Mulţi distrug astăzi tocmai
această unire, când, dintr-o râvnă nechibzuită, neluând în seamă hotărârile
noastre şi dând mai multă importanţă celor iudaice, socotesc pe iudei drept
învăţători care merită o încredere mai mare decât Părinţii noştri” [194; 23-24].
E adevărat că astăzi unii, considerându-se iubitori de pace, acordă mai
multă încredere mai marilor lumii acesteia decât Sfinţilor Părinţi, dar, după
cum ne arată Sfântul Ioan Gură de Aur, aceasta se întâmplă în detrimentul păcii
celei adevărate a lui Hristos.
Toţi cei care sunt creştini trebuie să cunoască faptul că nu există nicio
evanghelie adevărată care să contrazică Evangheliile Bisericii. Ce înseamnă
asta? Cum adică un înger din cer să vestească o altă evanghelie? Doar un dia-
vol ar putea vesti altceva… Şi atunci, de ce Apostolul neamurilor nu i-a spus pe
nume? Pentru că, luminat de Dumnezeu, ştia că diavolii vor lua chip de îngeri
de lumină şi vor răspândi scrieri mincinoase (cum sunt cele dictate prin
spiritism şi alte forme de creştinism sectant – gen Pucioasa sau Vladimireşti).
Pentru că ştia că vor veni vremuri în care creştinii vor fi ispitiţi să primească
drept adevărate scrieri mincinoase (cum sunt cele pe care diferiţi specialişti în
istoria religiilor sau în istoria Bisericii le promovează pentru a contrazice
Sfânta Tradiţie). Şi ştia că ispita va fi mare – ca şi cum învăţăturile respective
ar fi fost propovăduite chiar de îngerii „din cer”.
Sfântul Apostol Pavel însuşi ştia că mărturiseşte Adevărul şi că, dacă
vreodată ar fi dat o mărturie care să contrazică acest Adevăr, ar fi făcut voia

88
diavolului… Apostolul a rămas însă până la sfârşitul vieţii sale în Adevăr, a ră-
mas al lui Hristos şi în Hristos.
Eu îndrăznesc să completez cuvintele sale: aşa cum oricine vesteşte (sau
primeşte ca adevărată) o altă evanghelie decât cea a Bisericii se află sub osânda
anatemei, tot aşa cei care resping falsele evanghelii şi rămân credincioşi
Evangheliei celei adevărate pe care o păstrează Biserica se află sub
binecuvântarea dumnezeiască. Pe cât de mare e deci osânda celor care primesc
evangheliile mincinoase sau celelalte scrieri eretice, pe atât de mare va fi bu-
curia celor care, trăind în Biserică şi împărtăşindu-se în chip tainic de Hristos
prin Sfânta Evanghelie, cunosc Adevărul şi pregustă harul Împărăţiei
Cerurilor…
Opunându-se parcă înţelepţilor acestei lumi care vor să şteargă din
vocabular cuvântul anatema, Sfântul Teofan Zăvorâtul explica ce reprezintă
acesta pentru Biserică: „Sub aspectul ei de societate, Sfânta Biserică a fost
alcătuită şi dăinuie ca orice altă societate. Aşa s-o şi priviţi, ca pe orice
societate, şi n-o lipsiţi de drepturile care sunt date oricărei societăţi. Să luăm,
de pildă, societatea de luptă împotriva alcoolismului. Aceasta are reguli proprii,
pe care orice membru se obligă să le îndeplinească, şi orice membru este
membru tocmai fiindcă acceptă şi îndeplineşte aceste reguli. Dacă vreun
membru nu numai că refuză îndeplinirea regulilor, ci are multe puncte de ve-
dere diferite de ale societăţii, dacă se revoltă chiar împotriva scopului societăţii
şi nu numai că bea, ci îi îndeamnă şi pe alţii să facă asta, defăimând abstinenţa
şi răspândind concepţii mincinoase împotriva ei, ce face de obicei societatea cu
unul ca acesta? La început îl avertizează, apoi îl exclude. Poftim anatema! Şi
totuşi nimeni nu se revoltă, nimeni nu mustră societatea pentru neomenie;
dimpotrivă, toţi recunosc că a acţionat absolut legal şi că, dacă ar fi procedat
altfel, n-ar fi putut să-şi continue existenţa. Şi atunci, de ce să fie mustrată
Sfânta Biserică pentru că acţionează în mod asemănător? Doar anatema nu este
altceva decât excludere din Biserică, altfel spus excluderea din mediul ei a
celor ce nu îndeplinesc condiţiile unirii cu ea, care încep să gândească altfel
decât ea, altfel decât au făgăduit singuri când au intrat în ea” [151; 122].
Totuşi să nu înţelegem că Biserica trebuie să tacă numai pentru că
hotărârile şi canoanele Sfintelor Sinoade din vechime sunt suficiente pentru a
face faţă rătăcirilor contemporane. Iată, de exemplu, două atitudini diferite faţă
de învăţătura potrivit căreia toate confesiunile fac parte din Trupul lui Hristos,
aşa-numita teorie a ramificaţiilor: „Sfântul Sinod al Bisericii Georgiei
hotărăşte: […] 5. Că neortodoxa şi eretica învăţătură, plămădită în sânul teo-
logiei moderniste, privitoare la existenţa Harului de viaţă dătător dincolo de
hotarele canonice ale Bisericii, ca şi expresia ei extremă, aşa-zisa «teorie a
ramurilor», care socoteşte toate tendinţele felurite din creştinismul actual drept
felurite ramuri unificate sau uniforme ale adevăratei Biserici a lui Hristos,

89
având Dumnezeiescul Har în egală măsură40, nu poate fi primită. 6. Că rugăciu-
nile comune şi săvârşirea Tainelor laolaltă cu neortodocşii nu pot fi primite”41
[198; 12-13].
(Această poziţie arată că duhul Sfinţilor Părinţi este viu în Biserica
Ortodoxă astăzi. Chiar dacă Sinodul Greciei nu a avut până acum o declaraţie
atât de fermă, iată ce a declarat întâi-stătătorul acestui sinod, Arhiepiscopul
Hristodul al Atenei: „Într-adevăr, ecumenismul, aşa cum se obişnuieşte să fie
numit, cu siguranţă este erezie, pentru că el neagă principiile de bază ale
Credinţei Ortodoxe. Un exemplu în acest sens este acceptarea teoriei ramurilor,
care susţine că fiecare Biserică deţine o parte de adevăr şi de aceea trebuie să se
unească toate şi să pună pe masă aceste părţi pentru ca acesta să se poată
întregi. Dar noi credem că Ortodoxia este Biserica cea Una, Sfântă, So-
bornicească şi Apostolească. Iar despre aceasta nu mai încape discuţie. Aşadar,
oricine are păreri contrare se poate numi ecumenist şi prin urmare eretic” [184;
41]. Numai o Ortodoxie care continuă mărturia patristică are putere, iar cea
care o contestă nu poate fi numită Ortodoxie…)
Aşa cum arăta Sfântul Ioan Maximovici în articolul „Cuvântul «anatema»
şi sensul său”: „În vreme ce în cazurile «despărţirii de comuniunea cu
Biserica» şi ale altor epitimii sau penitenţe puse asupra unei persoane, aceasta a
rămas membră a Bisericii, chiar dacă participarea ei la har a fost limitată, în
schimb, cei ce au fost daţi anatemei au fost cu totul tăiaţi de la ea până în clipa
pocăinţei. Conştientizând că îi este cu neputinţă să facă ceva pentru mântuirea
lor, dată fiind încăpăţânarea şi învârtoşarea inimii lor, Biserica primară îi lasă
la judecata lui Dumnezeu” [196; 18].
Aceasta e, de fapt, cea mai adâncă înţelegere a rostului anatemei: Biserica
nu numai că nu face un lucru rău când pronunţă o anatemă, ci de fapt îl
înştiinţează pe cel anatemizat de gravitatea stării în care se află. Dacă Biserica
i-ar fi spus: „Stai în pace, fiule, oricât de mare ar fi rătăcirea ta, tu rămâi
mădular al meu şi te vei mântui”, atunci ea ar fi greşit, s-ar fi abătut de la
Adevăr. Dar, dacă ea a pronunţat anatema, a făcut-o pentru a-i arăta păcătosului
că singura lui şansă de mântuire este pocăinţa pentru rătăcirea sa şi reintrarea în
trupul lui Hristos. Acesta e Adevărul, şi nimic nu va putea împiedica să se
folosească de armele sale.
Tot Sfântul Ioan Maximovici scria că „anatema nu e condamnare
definitivă: până la moarte, pocăinţa este posibilă” [196; 18].
(Merită menţionată diferenţa dintre anatema pronunţată de Biserică şi cea
pronunţată de sinagogă. Iată ca exemplu un fragment dintr-o anatemă evreiască
– cea pronunţată în 1656 împotriva filosofului Baruch d’Espinoza, care fusese
acuzat de „erezii înspăimântătoare”: „Ne rugăm bunului Dumnezeu să
40
Se numeşte teoria ramurilor, sau a ramificaţiilor, tocmai pentru că Biserica este înţeleasă ca
un mare copac, din al cărui trunchi ies toate confesiunile creştine.
41
Hotărârea a fost aprobată de Sinodul Georgian pe data de 8 octombrie 1998.

90
nimicească un asemenea om şi să grăbească ziua căderii şi pieirii sale. Doamne
Dumnezeule, Dumnezeu al duhurilor, coboară-l mai jos decât pe orice
păcătos42, fă-l să dispară, nimiceşte-l, dă-l morţii, fă-l să piară. [...] Pronunţăm
excomunicarea, expulzarea, anatema şi blestemul asupra lui Baruch d'Espi-
noza... Fie ca Dumnezeu să nu-l ierte niciodată”43 [39; 188].)
Cât priveşte pe cei care se vor lupta, prin mijloace lumeşti, să convingă
Biserica să renunţe la linia sa apologetică, să facă pace cu ereticii şi să renunţe
la folosirea anatemelor, Sfântul Teofan Zăvorâtul le spune un cuvânt de mare
folos: „Unora, anatemele bisericeşti li se par inumane, altora – jenante. […]
Cui i-e teamă de lucrarea anatemei n-are decât să fugă de învăţăturile care îl
supun ei; cine se teme de ea din pricina altora n-are decât să-i aducă la
învăţătura cea sănătoasă. Dacă tu, care nutreşti rea-voinţă faţă de această lu-
crare, eşti ortodox, baţi cuie în propria talpă; dacă ai pierdut deja învăţătura
sănătoasă, ce treabă ai tu cu ceea ce fac în Biserică oamenii care o ţin? Doar
te-ai despărţit de Biserică, ai propriile convingeri, propriul fel de a vedea
lucrurile: n-ai decât să trăieşti cu ele. Fie că înainte de anatemă sunt rostite
numele tău şi învăţătura ta, fie că nu, pentru tine este totuna: eşti deja sub
anatemă dacă gândeşti în chip potrivnic Bisericii şi te îndărătniceşti a cugeta în
acest fel. Însă va trebui să-ţi aminteşti de ea când vei zăcea în sicriu, rece şi
fără suflare, şi-ţi va face trebuinţă rugăciunea de dezlegare” [151; 121-124].

42
Niciodată Biserica lui Hristos nu a rostit vreun blestem similar.
43
Colerus, primul biograf al lui Spinoza, a afirmat că în acest caz sinagoga folosise anatema
„Schammatha”, cea mai dură dintre cele trei forme de excomunicare pe care le putea folosi.

91
 ÎNTRE HRISTOSUL LUI KAZANTZAKIS ŞI CEL AL SFINŢILOR
MUCENICI

„Sectanţii ştiu că atacurile lor rămân de cele mai multe ori publicistic
nesancţionate; poţi defăima Biserica după cum ai chef, poţi falsifica
Evanghelia după cum te taie capul, fiindcă nimeni nu va avea curajul să îţi
răspundă” [97; 206].
Diaconul Andrei Kuraev

Imediat ce Evanghelia lui Iuda şi Codul lui Da Vinci au început să întindă

plaga înşelării duhovniceşti, s-a făcut simţită nevoia unei reacţii creştine.
Ortodocşii, catolicii, protestanţii şi neoprotestanţii şi-au precizat poziţia faţă de
aceste cărţi şi faţă de filmele care le-au făcut şi mai cunoscute.
Lumea ortodoxă a protestat în mod diferit, în funcţie de modul în care a
fost percepută amploarea fenomenului. Mitropolia Basarabiei a avut o atitudine
care ar putea fi luată drept reper în astfel de situaţii:
„Mitropolia Basarabiei s-a solidarizat acţiunii de protest faţă de difuzarea
în Republica Moldova a filmului Codul lui Da Vinci. Într-un comunicat de
presă difuzat ieri, Mitropolia le recomandă credincioşilor să manifeste rezerve
şi discernământ faţă de film şi menţionează că preoţii din această mitropolie, în
predicile lor, vor atenţiona enoriaşii despre mesajul dăunător şi necreştin al fil-
mului. Tot ieri, Episcopia de Edineţ şi Briceni a Mitropoliei Moldovei, condusă
de P.S. Dorimedont, a adresat conducerii ţării o scrisoare deschisă în care cere:
interzicerea necondiţionată a difuzării filmului pe teritoriul Republicii
Moldova, după exemplul Greciei, Poloniei, Iordaniei şi al statului Singapore,
prevenirea editării cărţii Evanghelia după Iuda, interzicerea sectelor totalitare
ş.a. Episcopia avertizează că, în cazul în care aceste cerinţe nu vor fi înde-
plinite, creştinii ortodocşi din toată ţara vor organiza ample acţiuni de protest”
(P.P.)44.
Omul modern înţelege cu greu de ce ar fi nevoie de „ample acţiuni de
protest” faţă de promovarea unor filme sau a unor cărţi… Poziţia sa sună cam
aşa: „Dacă Evanghelia lui Iuda e rea, atunci să o contrazică teologii şi preoţii.
Dacă sunt greşeli în Codul lui Da Vinci, atunci să le semnaleze slujitorii
Bisericii şi să le combată cât îi ţin puterile… Suntem liberi, nu are nimeni voie
să cenzureze un film sau o carte…”

44
„Nici Mitropolia Basarabiei nu acceptă «Codul lui Da Vinci»”, în Timpul, 17 mai 2006.
 Problema e că astfel de filme sau cărţi sunt blasfemiatoare. Sunt o formă
de batjocură a credinţei creştine şi a creştinilor. Să vedem cum ne învaţă un
sfânt al vremurilor noastre, Cuviosul Paisie Aghioritul45, să protestăm faţă de
astfel de blasfemii.
În Grecia, când a început să ruleze filmul Ultima ispită a lui Hristos,
făcut după cartea cu acelaşi nume a lui Nikos Kazantzakis46, s-a făcut multă
tulburare. (Compar cele două texte – sau cele două filme – şi datorită faptului
că şi Kazantzakis l-a prezentat pe Iuda ca pe un erou – care Îl mustră pe
Hristosul care Îşi lepădase chemarea, strigându-I chiar: „Trădătorule”.)
Ieromonahul Isaac, biograful Avvei Paisie Aghioritul, scria că: „Biserica
a hotărât ca pe data de 6-7 noiembrie a aceluiaşi an să aibă loc un protest
organizat. S-a cerut şi participarea Sfântului Munte. Dar destul de mulţi s-au
împotrivit. Nu considerau a fi atât de duhovnicesc faptul de a se ocupa de astfel
de subiecte. Ei spuneau că mai degrabă desconsiderarea acestui film îi va
micşora popularitatea (să observăm că o atitudine similară au mulţi dintre cei
care, temându-se să dea mărturia cea bună împotriva ereziilor şi rătăcirilor
contemporane, găsesc tot felul de justificări duhovniceşti pentru a-şi ascunde
frica – n.n.). […] Stareţul Paisie considera protestul împotriva filmului hulitor
ca pe o mărturisire de credinţă, pentru aceasta s-a grăbit să participe la lupta
dusă de Biserică” [90; 287].
Şi noi trebuie să ne mărturisim credinţa ori de câte ori este nevoie47. A
protesta faţă de Evanghelia lui Iuda sau faţă de Ultima ispită a lui Hristos este
unul şi acelaşi lucru. Cuviosul Paisie ne propune un model de mărturisire greu
de înţeles, dar cu atât mai preţios: „În perioada iconoclasmului zece creştini au
apărat cu tărie icoana lui Hristos ce era aşezată deasupra Porţii de Aramă şi au
suferit mucenicia pentru ea. Cu atât mai mult acum, când este hulită persoana
lui Hristos, nu trebuie să rămânem nepăsători” [90; 287].
Mulţi, foarte mulţi creştini nu ştiu însă despre ce creştini şi despre ce
icoană este vorba. Este foarte important să înţelegem care este pilda de
rezistenţă pe care Cuviosul Paisie Aghioritul, noul făcător de minuni, ne-o
propune pentru vremurile noastre48: „Luând sceptrul stăpânirii greceşti,
împăratul Leon, cel cu nume de fiară, care se mai numea şi Conon, şi fiind de
45
Au apărut multe cărţi despre învăţăturile şi minunile părintelui Paisie. Una dintre cele mai
interesante este Marii iniţiaţi ai Indiei şi părintele Paisie, apărută la Editura Egumeniţa în anul
2005.
46
Pentru scrierea acestei cărţi, Biserica Ortodoxă din Grecia l-a excomunicat pe Kazantzakis
în anul 1955.
47
Nu trebuie nici să devenim disperaţi ca sectanţii, să ne trâmbiţăm credinţa cu mândrie la
colţ de stradă, dar nici să ne refugiem într-un fel de ghetou ortodox.
48
Am considerat necesar să reproduc întregul text despre jertfa celor zece mucenici, pe care
Biserica îi prăznuieşte pe 9 august. Mi se pare oarecum anormal ca lumea să fie interesată mai
ales de vieţile sfinţilor făcători de minuni, şi mai puţin de cele ale mucenicilor, care au udat
credinţa noastră cu sângele lor.

93
neam isaurean, a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, scornind un
nou eres, adică numind sfintele icoane idoli. Deci, a poruncit ca pretutindeni
din bisericile lui Dumnezeu, din toate casele şi din locuinţele omeneşti să se
lepede sfintele icoane, să le sfărâme şi să le dea foc sau să le arunce în apă, iar
cei care nu se învoiau la păgânătatea lui, pe unii îi trimitea în surghiun
îndepărtat, iar pe alţii îi muncea şi îi ucidea în multe feluri. Astfel, la început,
Preasfinţitul Ghermano, patriarhul Constantinopolului, care se împotrivea, a
fost gonit de pe scaun cu necinste şi cu bătăi, iar în locul lui a ridicat pe un
oarecare Anastasie, eretic de un gând cu el.
În acea vreme mulţi dreptcredincioşi, stând împotriva răutăţii ereticeşti,
se făceau mucenici49, precum au fost şi aceşti sfinţi de care vorbim şi a căror
pătimire s-a început astfel: În Constantinopol era o poartă oarecare ce se numea
«Poarta de Aramă», zidită în zilele marelui Constantin. Deasupra acelei porţi
era chipul Mântuitorului, de aramă, stând de mulţi ani acolo. Pe acel chip,
împăratul şi patriarhul50 porunciseră să-l dea jos. Deci, răii credincioşi puseseră
o scară pe care se suise un ostaş, cu dregătoria spătar, iar poporul care se
adunase acolo, bărbaţi şi femei, văzând aceea, s-a pornit cu râvnă după dreapta
credinţă şi, apucând scara cu ostaşul care era pe dânsa, a aruncat-o jos, iar pe
ostaş l-a omorât.
Împăratul, aflând de acel lucru, a scos fără de veste ostaşi înarmaţi cu
săbii asupra poporului cel dreptcredincios şi au tăiat pe mulţi de parte
bărbătească şi femeiască, bătrâni şi tineri, al căror număr numai singur Domnul
îl ştie, iar pe cei mai mari i-au prins vii. Numele lor sunt acestea: Iulian,
Marchian, Ioan, Iacov, Alexie, Dimitrie, Foca, Petru şi Leontie. Pe aceştia,
bătându-i cu toiege fără de cruţare, i-au aruncat în temniţă. Sfinţii au fost ţinuţi
în legături şi bătuţi cumplit până la optzeci de zile; căci fiecăruia dintr-înşii i se
dădeau câte cinci sute de lovituri pe zi. Ei, întărindu-se cu puterea lui Hristos,
răbdau cu vitejie acele chinuri, neslăbind cu trupurile. Ighemonul, văzând acest
lucru, a poruncit să le ardă feţele cu fiare arse, apoi să-i scoată în uliţe şi să-i
ucidă. Astfel şi-au sfârşit ei pătimirea. O dată cu ei a fost tăiată şi una din
femeile cele slăvite, anume Maria Patrichia, pentru dreptcredincioasa cinstire a
sfintelor icoane, iar trupurile lor le-au aruncat în adâncul mării.
Când sfinţii mucenici fuseseră prinşi pentru chinuri, atunci a fost prinsă şi
cuvioasa Teodosia monahia, că şi ea avea aceeaşi vină, adică luase parte la
dărâmarea scării împreună cu ceilalţi. Ea a luat cunună mucenicească mai îna-

49
Mucenicia fiind suprema formă de protest faţă de iconoclasm şi faţă de orice altă erezie.
Oamenii care par frământaţi de lucrarea ereziilor şi care spun: „Nu putem face nimic…”, arată
că de fapt evită să ia în serios singura opţiune de înfruntare roditoare a ereziei: mărturisirea mu-
cenicească.
50
Din păcate, aşa cum ne arată profeţiile sfinţilor, astfel de păstori vor fi din ce în ce mai
mulţi în vremurile de pe urmă. În viaţa Sfintei Teodosia citim că hotărârea de scoatere a
icoanei i-a aparţinut doar patriarhului Anastasie.

94
inte de aceşti sfinţi, şi pomenirea ei se cinsteşte la 29 mai51, unde s-a pus şi
viaţa ei. Toţi câţi au pătimit pentru acea cinstită icoană a Mântuitorului au stat
împreună înaintea Stăpânului Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine
slava în veci. Amin” [214; 107-108].
În viaţa Sfintei Teodosia aflăm alte amănunte despre această întâmplare:
„Pe acel chip al Mântuitorului patriarhul Anastasie vrând să-l lepede la pământ
şi să-l dea focului, ca un luptător de icoane ce era, a trimis ostaşi cu tesle la acel
lucru; şi, când un ostaş oarecare cu dregătoria spătar s-a suit cu tesla pe scară
spre a lua chipul lui Hristos şi a îndeplini lucrul său cel potrivnic lui
Dumnezeu, atunci l-au văzut nişte femei dreptcredincioase, care se întâm-
plaseră acolo, între acelea fiind şi Cuvioasa Teodosia. Acelea s-au aprins cu
râvnă după icoana lui Hristos, îndemnate fiind de Cuvioasa Teodosia, care avea
mai multă râvnă şi osârdie spre Domnul şi, fiind insuflate de sfătuirile cele de
Dumnezeu şi pline de vitejeasca îndrăzneală către Dumnezeu, au alergat la
scară, au răsturnat-o la pământ împreună cu ostaşul acela, care căzând de sus, a
fost ucis, iar ele, trăgându-l şi bătându-l, îl batjocoreau pentru acea nelegiuire.
Apoi, ducându-se cu sârguinţă la patriarhul Anastasie, îl defăimau pentru
păgânătatea lui şi îl ocărau cu vorbe ce i se cuveneau, numindu-l lup răpitor,
eretic şi vrăjmaş al Bisericii lui Hristos, aruncând astfel cu pietre asupra lui.
Deci, patriarhul Anastasie, umplându-se de ruşine şi temându-se ca să nu se
scoale cu mare tulburare poporul întreg contra lui, a alergat la împărat şi i-a
spus de necinstea cu care l-au înconjurat acele femei52 şi de uciderea spătarului
lângă porţile cele de aramă. Din această pricină, împăratul s-a umplut de mânie
şi de iuţime contra dreptcredincioaselor. Deci, a trimis îndată pe ostaşii săi cu
săbiile scoase, ca să răzbune necinstea adusă patriarhului şi pentru moartea
spătarului” [214; 471]. După câteva zile, Sfânta Teodosia a primit moarte
mucenicească… A intrat în Împărăţia Cerurilor. Iar ceilalţi mucenici – Iulian,
Mavrichie şi cei dimpreună cu ei – i-au călcat pe urme…
(Pentru cei care nu cunosc suficient de bine învăţătura creştină, trebuie
făcută o precizare: îndemnându-ne să luăm pildă de la cei zece mucenici
iconoduli, Avva Paisie nu recomandă uciderea spătarilor contemporani care vor
să dea jos icoanele lui Hristos la porunca mai marilor zilei. Mucenicii nu au
vrut să îl omoare pe spătar, ci să îl împiedice să dea jos icoana. Învăţătura
creştină e cea a iubirii, şi nu a crimei53.)

51
Iată că monahii nu trebuie să se ferească să se opună apostaţilor. Sfânta Muceniţă Teodosia
ar trebui să fie o pildă pentru monahii contemporani care cred că trebuie să se ocupe doar de
rugăciune şi de ascultările din mănăstire, fără să fie preocupaţi de apărarea dreptei credinţe.
52
În această relatare amănuntele despre cei zece mucenici sunt trecute cu vederea. E posibil
ca motivul să fie faptul că Sfânta Teodosia a primit mucenicia înaintea lor. Nu se face referire
nici la oamenii din popor care au fost ucişi de iconoclaşti imediat după moartea spătarului.
53
Sau, aşa cum e la musulmani, a „războiului sfânt”.

95
 Părintele Paisie observă însă cu tristeţe moliciunea care îi caracterizează
pe cei mai mulţi dintre creştinii de astăzi: „Dacă noi, «cei plini de
discernământ» şi «cunoscători», am fi trăit pe atunci, am fi spus celor zece
mucenici: «În felul acesta nu acţionaţi duhovniceşte. Mai bine nu-l băgaţi în
seamă pe spătar, care urcă să dea jos icoana lui Hristos, iar când se va schimba
situaţia, vom pune în locul ei altă icoană, şi, desigur, una mai bizantină». Acest
lucru este înfricoşător! Căderea, laşitatea şi aranjarea noastră le prezentăm ca
pe o înfruntare mai duhovnicească” [90; 287].
Avva Paisie are dreptate: dacă ar fi trăit atunci, marea majoritate a
creştinilor de astăzi ar fi fost de părere că spătarul trebuia lăsat să îşi facă
datoria de serviciu, ascultând porunca împăratului şi a patriarhului iconoclast.
Ne dăm seama de asta văzându-i pe mulţi cum asistă indiferenţi la apostazia
contemporană, fără să se gândească să îi stea împotrivă. Spiritul acesta: „Lasă,
că răul va trece şi dacă noi vom sta cu mâinile în sân”, arată însă o înţelegere
greşită a lucrării lui Dumnezeu în istorie: noi nu suntem nişte piese de şah cu
care se joacă Făcătorul lumii sau puterile cereşti. Noi suntem fiinţe libere,
avem libertatea de a alege între bine şi rău. Şi, dacă nu simţim nevoia să ne
opunem răului, înseamnă că am pactizat deja cu el, fără să ne dăm seama.
Lumea merge din rău în mai rău, şi sunt din ce în ce mai puţine glasuri
care să răsune laolaltă împotrivă… Nu este nevoie însă să aşteptăm mitinguri
de amploare – cum au fost cele din Grecia când s-a pus problema modificării
buletinelor şi zeci şi zeci de mii de oameni au ieşit în stradă, alături de păstorii
lor.
Părintele Gheorghe Metallinos, unul dintre cei mai mari teologi ai
vremurilor noastre, arăta că mărturisirea jertfelnică a lui Hristos trebuie făcută
de fiecare creştin în parte, că „mărturisirile individuale sunt cea mai teribilă îm-
potrivire, deoarece presupun gândire obştească şi unitate a inimilor. Prin
urmare refuzul, întru Hristos, al supunerii faţă de unele hotărâri îndreptate
împotriva lui Dumnezeu, ca de pildă cele din perioada prigoanelor, constituie
cea mai explozivă împotrivire. Să nu uităm că întotdeauna creştinii se
împotrivesc cu Crucea, iar nu prin mijloace lumeşti. Reamintesc exemplul
Sfântului Ioan Botezătorul. Protestul său împotriva nelegiuitului Irod a fost
făcut în mod public, însă nu organizând «miting». Nu a organizat un protest de
masă, adunări. Martiriul şi mărturisirea sunt, prin urmare, de trebuinţă din
partea fiecăruia dintre noi, individual54. Şi acesta este cel mai straşnic cata-
clism, deoarece se face de către mulţi, deşi individual, şi generează un protest
54
Aceasta nu înseamnă că protestele de amploare nu îşi au rostul lor. Icoana de la Poarta de
Aramă a fost apărată de mult popor... Ceea ce contestă părintele Metallinos este faptul de a te
feri de mărturisire dacă nu eşti acoperit de o întreagă mulţime care să mărturisească alături de
tine. Dacă se vor găsi mulţi care să protesteze faţă de o lucrare apostată, e bine. Numai că,
întrucât în vremurile noastre râvna se răceşte, e puţin probabil să mai existe proteste masive, şi
atunci nu rămâne decât soluţia mărturisirii individuale.

96
obştesc. Iar Cezarul de aceasta se temea, mai tare decât de mitinguri de
protest”55 [167; 94].
Se poate afirma chiar că mitingurile de protest ale creştinilor faţă de
hotărârile apostaţilor zilei se pot întoarce împotriva Bisericii. Diavolul, Marele
manipulator, poate întoarce repede inimile cele slabe ale celor care şi-au găsit
puterea mărturiei numai în numărul mare al însoţitorilor. Când se pune
problema suferinţei, mulţi dintre manifestanţi sunt gata să o rupă la fugă… E
uşor să scandezi lozinci, e uşor să porţi icoane, dar e greu să suferi… Sfântul
Teodor Studitul, în plină prigoană iconoclastă, scria: „Cel care nu e gata de bă-
taie, [acela] nu se luptă pentru Hristos, nu poate să fie creştin” [183; 86]. „Să
nu tăcem, ca să nu ne facem strigare a Sodomei; să nu cruţăm cele de jos, ca să
nu pierdem cele de sus; să nu punem piatră de poticnire Bisericii lui
Dumnezeu, care poate fi limitată chiar şi la trei ortodocşi, după sfinţi, ca să nu
fim osândiţi de hotărârea Domnului” [183; 43].
E înfricoşător acest cuvânt al predaniei, că Biserica ar putea fi „limitată”
la trei ortodocşi dacă ceilalţi ar cădea în apostazie; dar, oricât ar fi de
înfricoşător, totuşi nu e mai puţin adevărat. Avem datoria de a rămâne tari în
adevăr, oricâţi şi oricare ar fi cei care se vor lepăda.
Să rămânem ai lui Hristos şi, sub îndrumarea duhovnicilor noştri, să dăm
mărturia cea bună. Duşmanii Bisericii sunt mulţi şi o lovesc în multe feluri, din
multe părţi. Dar, dacă noi iubim Biserica, o vom apăra cu toată puterea. Şi, da-
că este nevoie, o vom apăra până la capăt.
Să luăm exemplu de la cei care L-au mărturisit pe Hristos în prigoana
comunistă şi să ne hrănim din încurajările şi din mustrările lor:

Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
Cât inima în piept îţi cântă,
ce înseamnă-n luptă-un braţ răpus?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici c-un steag mai sus?
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunţările la vis.
(Radu Gyr, Îndemn la luptă [202; 20])
***

55
Fără să fie un demagog, părintele Metallinos face el însuşi ceea ce le cere altora să facă:
vocea sa se face auzită ori de câte ori Biserica este supusă unui nou asalt.

97
 Cred că, dacă lumea merge în continuare pe drumul păgânizării, va veni
vremea în care cărţile duhovniceşti vor fi interzise. Nu toate, pentru că nici în
prigoana comunistă nu fuseseră interzise toate. Ci mai ales cele din care
creştinii pot învăţa să se opună duhului apostat şi înţelepciunii lumii acesteia.
Cred că, atunci, texte precum cel din care e luat sfatul părintelui Paisie de a
urma curajului celor zece mucenici de la Poarta de Aramă vor fi considerate
extremiste şi puse la index. Va fi, într-un fel, o nouă răzbunare a diavolului,
pentru că Biserica a luptat împotriva cărţilor eretice, ca să îi ţină pe oameni de-
parte de rătăcire.
Da, vor veni vremuri în care cărţile „rezistenţei creştine” se vor găsi din
ce în ce mai greu… Ar trebui ca astăzi, câtă vreme Dumnezeu ne dă şansa de a
ţine în mână cărţile de aur ale cuvioşilor şi mărturisitorilor Bisericii lui Hristos,
să le apreciem la justa valoare. Nu se ştie câte generaţii vor mai avea o astfel de
şansă. Am scris poezia de mai jos, al cărei titlu este „Mucenicia Cărţilor”, ca un
îndemn la aprofundarea unor astfel de „documente”:
Nu s-au mulţumit să ne ucidă Mărturisitorii;
s-au hotărât să le ucidă şi Cărţile.
Mai întâi le-au spânzurat prin pieţe;
dar văzând că oamenii le aduc pe ascuns flori,
ca unor răposaţi, au preferat să le ardă pe rug.
Spre surprinderea noastră, Cărţile au plâns
şi apa vie pe care o ascundeau a stins focul.
„Aceeaşi vrăjitorie care păstrează moaştele nearse
îşi arată puterea şi acum”, au spus ei,
şi au încercat să le decapiteze.
Dar, spre uimirea lor, din rănile Cărţilor
a început să şiroiască sângele, şi ei s-au speriat:
erau sătui de atâţia martiri.
După ce s-au sfătuit îndelung,
au încetat să ucidă Cărţile;
au înţeles că cea mai teribilă prigoană
este sufocarea prin libertate.
Şi au tipărit grămezi de cărţi,
care de care mai interesante, pline de ştiri senzaţionale,
dar care nu zideau cu nimic sufletul.
Pentru ca nimeni să nu mai aibă timp de altceva
au tipărit atât de mult, şi atât de ieftin,
încât uneori restul la pâine se dădea în cărţi.
Ce nu au putut lovi cu sabia, au lovit cu pacea...

„Doamne, Care ştii că există nu doar litere care ucid,

ci şi litere care ascund viaţă,

98
pentru jertfa celor care le-au scris,
scoate-le la lumină! Trimite-le spre noi!
De când ne-au ucis mărturisitorii
Suntem cam singuri...” [161; 90].

99
 ÎN APĂRAREA PROHODULUI

Pentru creştini, cultul Bisericii Ortodoxe este o adevărată şcoală. Numai

că, în timp ce de multe ori şcolile obişnuite îi silesc pe elevi să înveţe, slujbele
îi învaţă pe creştini să Îl cunoască pe Dumnezeu, să înveţe să Îl iubească şi să
se iubească unii pe alţii. Bogăţia slujbelor îi face să devină cu adevărat teologi
– vorbitori cu şi despre Dumnezeu. Mulţi oameni simpli, neştiutori de carte, au
urcat pe culmile înţelepciunii hrănindu-se doar cu cele auzite la Biserică. Cultul
Bisericii face Tradiţia vie în vremurile noastre. El exprimă învăţăturile
dogmatice ale Bisericii, fiind o cateheză continuă prin care credinciosul este ur-
cat pe treptele cunoaşterii lui Dumnezeu...

Când vorbesc creştinii cu Iuda? Iată o întrebare ciudată. Răspunsul este

simplu. Vorbesc în fiecare an, la slujba Prohodului Domnului Dumnezeului şi
Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, atunci când cântă: (Starea întâi)
„Vino, necurate,
Ucigaş ucenic,
Şi pricina răutăţii arată-mi-o:
Pentru ce-ai ajuns tu pe Hristos să-L vinzi?
Iubitor de oameni
Te prefaci, nebune,
Orb, nemernic, ne-mpăcat, vânzătorule,
Tu, ce Mirul ai voit să-L vinzi pe bani.
Cu ce preţ ai vândut
Sfântul Mir cel ceresc?
Sau ce lucru de El vrednic în schimb ai luat?
Nebunie-aflaşi, preablestemat satan !
De iubeşti pe săraci,
Şi mâhnit eşti de mir
Ce se varsă, curăţind suflet păcătos,
Cum pe-arginţi pe-a tuturor Lumină vinzi?” [203; 15]56
În aceeaşi slujbă, creştinii mărturisitori ai Învierii dau mărturie şi despre
uciderea lui Hristos de către iudei:
„Fariseilor57
Ruşinaţi-vă măcar de morţii

56
Starea I, strofele 60-63.
57
În versiunea veche: „O, iudeilor!”
 Înviaţi de Dătătorul vieţii lor,
Cel pe Care, plini de pizmă, L-aţi ucis.” [203; 26]58
Strofa a noua de la Starea a treia:
„O, ce nebunie !
Pe Hristos omoară
Cei ce-au ucis pe profeţi” lipseşte însă din Prohodurile tipărite în ultima
vreme.59
Trebuie spus însă că, datorită unor astfel de strofe în Prohod, există un
curent care susţine cenzurarea acestei slujbe bisericeşti. O primă cenzurare a
avut deja loc. Să nu se creadă că cenzurarea Prohodului a avut ca scop doar
scurtarea slujbei – un aggiornamento pe placul creştinilor grăbiţi ai zilelor
noastre, învăţaţi să trateze şi slujba în mare viteză. S-au scos în mod special
fragmentele în care era vorba de iudeii care L-au răstignit pe Hristos.
Iată un alt exemplu strofa 58 din Cântarea întâi – în varianta completă:
„Îngâmfat Israil,
Ucigaşe popor !
Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,
Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti?”
Aşa cum poate constata oricine face comparaţia, în total au fost cenzurate
12 strofe din Prohod60. Din prima cântare s-au scos 3 strofe din 76, din a doua 3
din 63, din a treia 6 din 49.
Această cenzură, neunitară (care a micşorat şi mai mult raportul cantitativ
dintre cântarea a treia şi primele două), nu poate da roade de folos. În
momentul în care începem să cenzurăm cultul, nu mai considerăm că are inspi-
raţie dumnezeiască şi negăm harul Sfinţilor Părinţi şi al Cuvioşilor care au
alcătuit sfintele slujbe.
Dacă cenzura s-ar fi rezumat la scurtarea Prohodului, ar fi fost o excepţie
fără ecouri. Dar, din păcate, cenzura s-a extins şi asupra altor texte liturgice.
(Tragem acest semnal de alarmă pentru ca fenomenul să nu ia amploare.)
Iată, de exemplu, un fragment din Ceaslov, din Troparele Învierii – e
vorba de Troparul Glasulului întâi : „Piatra fiind pecetluită de iudei şi ostaşii
străjuind preacurat trupul Tău, înviat-ai a treia zi, Mântuitorule, dăruind lumii
viaţă….” [6; 233].
În noile cărţi de muzică bisericească, acest tropar începe cu cuvintele
„Piatra fiind pecetluită şi ostaşii străjuind…” Nu se mai precizează cine a
pecetluit piatra de la Sfântul Mormânt, trecându-se astfel cu vederea mărturia
Sfintei Evanghelii: Iar a doua zi, care este după vineri, s- au adunat arhiereii
58
Starea a II-a, strofa 49.
59
În locul ei se află strofa care înainte era a unsprezecea, şi asta deoarece a fost eliminată şi
strofa a şaptea.
60
În format electronic, ediţia necenzurată a Prohodului se poate găsi pe
www.nistea.com/postul-mare/.

101
şi fariseii la Pilat, zicând: „Doamne, ne- am adus aminte că amăgitorul Acela
a spus, fiind încă în viaţă: «După trei zile Mă voi scula.» Deci, porunceşte ca
mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să- L
fure şi să spună poporului: «S- a sculat din morţi.» Şi va fi rătăcirea de pe ur-
mă mai rea decât cea dintâi.” Pilat le-a zis: „Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi
cum ştiţi.” Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind
piatra (Matei 27, 62-66).
Mergând mai departe pe drumul cenzurării cultului ortodox, unii preoţi au
îndrăznit chiar să nu mai citească în Săptămâna Mare pericopa evanghelică în
care poporul iudeu cere răstignirea lui Pilat.
Dar una din cele mai grave cenzurări ale cultului este scoaterea din
Molitfelnicul ortodox a slujbei de primire în biserică a evreilor (odată cu
aceasta au fost scoase şi slujbele de primire a catolicilor, a armenilor şi a altor
eretici).
Vorbind despre importanţa unor astfel de slujbe, Sfântul Ioan de
Kronstadt scria: „Ce înseamnă rânduiala trecerii de la diferite credinţe şi
confesiuni şi a unirii cu Biserica Ortodoxă? Necesitatea indispensabilă a
lepădării de credinţele şi confesiunile false, a negării rătăcirilor, a mărturisirii
adevăratei credinţe şi pocăinţei de toate păcatele dinainte, a făgăduinţei date lui
Dumnezeu de a păzi şi mărturisi cu tărie credinţa nealterată, a feririi de păcate
şi a vieţuirii în virtute” [80; 83].
Nu putem tăia o parte dintr-o slujbă fără ca aceasta să nu afecteze restul
slujbei. E adevărat, citirea lepădărilor nu face parte din slujba propriu-zisă a
Botezului, ci doar o precede. Rostul catehezelor respective era de a-i pregăti pe
cei care veneau de la întunericul rătăcirii la lumina adevărului pentru marele
pas pe care se pregăteau să îl facă. Totuşi, din moment ce alte Biserici
Ortodoxe au considerat că slujba respectivă trebuie făcută înaintea Botezului,
aşa cum am primit de la înaintaşii noştri, opţiunea de a renunţa la ea arată
existenţa unei alte perspective dogmatice.
E foarte trist că din Triodul românesc lipseşte cea mai importantă slujbă
cu caracter dogmatic din tot anul bisericesc, e vorba de Sinodiconul Ortodoxiei,
slujbă în care sunt anatemizaţi nominal marii eretici şi sunt cinstiţi marii sfinţi
apărători ai Ortodoxiei. Celelalte popoare ortodoxe au această slujbă, şi mari
teologi – cum este Mitropolitul Hierotheos Vlachos – au scris mult despre
importanţa ei. Întrucât cultul bisericesc are un caracter catehetic, dacă va fi
văduvit de amprenta dogmatică va avea roade pe măsură, credincioşii fiind
mult mai uşor de atras în ghearele diferitelor rătăciri.
„În Triodul de la Neamţ (1833), deşi se încerca totuşi o respectare cât mai
fidelă a traducerii greceşti, «nimic adăugând sau scăzând, ci întocmai precum
iaste [Triodul] cel Grecesc, afară de Canonul Litaniei Sfintelor Icoane din
Duminica întâia a Sfântului Post ce să numeşte a Pravoslaviei şi a Cărţii
Sfântului a toată lumea al Şaptelea Sobor, întru carea blestemă pre toţi ereticii

102
luptători de Icoane şi pre toţi ceilalţi începători ai eresurilor ce au stătut în
vremi împotriva Sfintei Pravoslavnicii Credinţe; şi binecuvântează pe toţi
Păstorii, Apărătorii, Învăţătorii şi Luminătorii carii s-au nevoit şi până la sânge
au stătut pentru apărarea Pravoslaviei. Fericeşte şi pre toţi Pravoslavnicii
împăraţi şi împărătese şi pre toţi Drept Slăvitorii carii au stătut în vremi,
ajutători şi apărători dreptei credinţe. Care Canon, dimpreună cu soborniceasca
Carte, fiind că până acum nici în Trioadele cele mai dinainte n-au fost tipărit61,
nici noi n-am găsit de cuviinţă ca chiar în locul lui în Duminica Pravoslaviei,
pre cum iaste în cel grecesc, să se tipărească. Ci pentru oareşicare supţiri so-
coteli (altfel spus: „lăsându-ne amăgiţi de înţelepciunea lumii acesteia” – n.n.),
am poruncit ca pe urmă în deosebită filadă62 să se tipărească” [55; 42].
Mitropolitul Hierotheos Vlachos spune: „Ne este desigur cu neputinţă să
analizăm şi să tâlcuim toate lucrurile minunate şi pline de semnificaţie din
Sinodiconul Ortodoxiei. Cititorul va trebui să îl parcurgă cu băgare de seamă şi
astfel îi va descoperi însemnătatea” [166; 177].
Sfântul Teofan Zăvorâtul arăta că prin Sinodicon se aude glasul cel
puternic al dreptei credinţe, care osândeşte mulţimea de erezii şi de eretici63. El
explică de ce în zilele noastre Biserica nu se grăbeşte să pronunţe anatema asu-
pra fiecărei grupări eretice nou înfiinţate: „La noi s-au prăşit acum o mulţime
de nihilişti şi de nihiliste, de darwinişti, de spiritişti: dacă în învăţătura lor ar fi
vreo rătăcire nouă, credeţi că Biserica ar tăcea, n-ar glăsui, nu i-ar osândi şi nu
i-ar da anatemei? Dimpotrivă, s-ar face sinod fără întârziere şi toţi, dimpreună
cu învăţăturile lor, ar fi daţi anatemei; la Sinodiconul de acum al Ortodoxiei
s-ar mai adăuga un punct: «Lui Büchner, Feuerbach, Darwin, Renan, Cardec şi
tuturor următorilor lor – anatema!». Dar nu e nicidecum nevoie de un sinod
special pentru aşa ceva, nici de vreun adaos. Toate învăţăturile lor mincinoase
au fost deja date anatemei…” [151; 123-124].
Afirmaţia Sfântului Teofan Zăvorâtul este întărită de completarea
anatematismelor din Sinodicon cu cele privitoare la învăţătura despre „teoria
ramurilor”. Completarea a fost stabilită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Ruse din afara Rusiei64, care s-a întrunit la Vancouver, Canada, în 1983 şi care
a avut o poziţie mult mai dură: „Anatema celor care atacă Biserica lui Hristos
61
Dacă slujba ar fi lipsit numai dintr-o ediţie a Triodului, ar fi putut fi doar o greşeală
personală – intenţionată sau nu – a celui care a făcut traducerea. Faptul că greşeala nu a fost
remediată vreme de zeci şi chiar sute de ani arată totuşi că s-a preferat o viaţă liturgică „vădu-
vită” de slujba Sinodiconului.
62
Iniţiativa separării slujbei într-o „filadă separată” a fost de fapt o tentativă – din păcate
reuşită, cum putem constata – de a lipsi cultul liturgic în limba română de Sinodicon. Credem
că, dacă poporul ortodox din România ar fi avut parte de o asemenea slujbă, atitudinea faţă de
învăţăturile celorlalte confesiuni ar fi fost mai puţin laxă.
63
Aşa cum se vede în Canoanele Sfintelor Sinoade şi ale Sfinţilor Părinţi, nu este osândită
doar erezia, ci şi ereticii. Afirmaţiile unor teologi contemporani cum că s-ar condamna doar
ereziile, nu şi ereticii sunt contrazise flagrant de canoane.

103
învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise «ramificaţii» ce se deosebesc
în doctrină şi în felul de viaţă sau că Biserica nu există vizibil, ci va fi formată
în viitor, când toate «ramificaţiile» – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile –
vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii
de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt eficace
pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în comuniune cu
aceşti eretici înainte-menţionaţi sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc
erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a
creştinilor despărţiţi, să fie Anatema” [194; 16-17].
Într-una din conferinţele sale ţinute la Facultatea de Teologie din
Bucureşti, arhimandritul Efrem, stareţul mănăstirii aghiorite Vatoped, a fost
întrebat: „Ce este Sinodiconul Ortodoxiei care se citeşte în Grecia în mănăstiri
şi în catedrale şi dacă n-ar trebui cunoscute aceste lucruri şi în România?” El a
spus: „Noi, în Duminica Ortodoxiei, facem o litanie şi citim anatemele celor
şapte Sinoade Ecumenice. Acesta este lucrul pe care îl facem. Dumneavoastră
nu îl faceţi aici?” La răspunsul negativ al părintelui Constantin Coman,
arhimandritul a continuat: „Este bine să-l faceţi. Noi, după apolisul
dumnezeieştii Liturghii, facem procesiune în mănăstire, cu patru opriri şi ros-
tim anatemele. În acelaşi timp rostim şi credinţa hotărâtă de cele şapte Sinoade
Ecumenice, pomenind pe luptătorii pentru dreapta credinţă începând din timpul
Sinoadelor şi ajungând până la Sfântul Grigorie Palama” [55; 173].
Rostul articolului de faţă este de a atrage atenţia asupra faptului că aşa
cum mucenicii au apărat învăţătura Bisericii aşa trebuie să o apărăm şi noi
astăzi. Să înţelegem că secularizarea cultului înseamnă lepădarea de Tradiţie,
lepădarea de Sfinţii Părinţi, lepădarea de Biserică, lepădarea de Hristos. Să
înţelegem că, aşa cum Hristos a fost vândut pe treizeci de arginţi, astăzi alţii
vor să cumpere învăţătura cea adevărată. Dând un preţ mai mare, e adevărat.
Dar niciun preţ nu poate acoperi valoarea cultului ortodox, valoarea
învăţăturilor Sfintei Biserici.

64
Cea mai cunoscută personalitate a Sinodului Bisericii Ruse din diasporă a fost Sfântul Ioan
Maximovici (ierarhul făcător de minuni, ale cărui sfinte moaşte se află întregi în Catedrala din
San Francisco, trecut la Domnul în anul 1966). În prezent se fac mari eforturi ca acest Sinod,
care „s-a născut” printr-o hotărâre a Sfântului Patriarh Tihon, să se unească cu Sinodul
Bisericii Ortodoxe din Rusia.

104
 DESPRE FALSELE CONVERTIRI

„Iuda n-a vândut pe vrăjmaşul său, ci pe Mântuitorul şi Dătătorul

bunătăţilor” [150; 191].
Teodoret de Cir

În „Introducerea” Evangheliei lui Iuda citim: „Când Iisus s-a ivit pe

Pământ, el a făcut miracole şi mari minuni pentru mântuirea oamenilor65” [186;
20]. Această referinţă are rolul de a lăsa impresia că Evanghelia lui Iuda ar fi
un text prin care se întăreşte credinţa în Hristos. De la începutul Bisericii,
ereticii au încercat să se folosească de cele ale Bisericii pentru a converti lumea
la rătăcire. Au încercat să se prezinte pe ei înşişi ca fiind purtători de Hristos şi
urmaşi ai Sfinţilor Apostoli. Mai mult, prin falsele minuni au încercat să
convingă oamenii că ei ar fi robi aleşi ai lui Dumnezeu. Ereticul Montan, de
exemplu, care era considerat „Paracletul” noii Biserici, a înşelat mulţi oameni
prin profeţiile sale. Una dintre ideile centrale în propovăduirea sa era lupta
împotriva Bisericii apostoleşti.
Eusebiu de Cezareea ne spune: „Duhul cel neruşinat învăţa pe toţi să
batjocorească Biserica întreagă, oriunde s-a răspândit ea, pentru că acest proroc
nu era nici cinstit şi nici primit” [60; 205].
Deşi astăzi învăţăturile montaniste par uşor de vădit ca fiind eretice, totuşi
în secolul al III-lea un apologet foarte cult, şi anume Tertulian, a părăsit
Biserica pentru montanism. Nu e uşor să faci deosebirea între minunile adevă-
rate şi cele false. Darul discernământului e altceva decât agerimea minţii.
Una din cele mai viclene lucrări diavoleşti îi are drept ţintă pe cei care vor
să se convertească la Ortodoxie din motive neîntemeiate. Convertirea trebuie să
aibă drept scop unirea cu Hristos prin intrarea în Trupul Său, care este Biserica.
Intrarea în Biserică din alte motive poate face mai mult rău decât bine…
Ca exemplu, putem lua cazurile în care unii evrei s-au botezat doar de
formă, nu din convingere, ci pentru diferite avantaje lumeşti. Tocmai de
aceasta Sinodul al Şaptelea Ecumenic66 a hotărât: „De vreme ce, oarecare
rătăciţi din legea (religia) evreilor, credeau că pot să ia în râs pe Hristos
Dumnezeul nostru, prefăcându-se că se încreştinează, dar lepădându-L pe El
(negându-L) în ascuns şi ţinând sâmbăta în taină şi alte lucruri iudaice făcând,
orânduim ca aceştia să nu se primească nici la împărtăşire, nici la rugăciune,

65
În Evanghelia lui Iuda nu este relatată nicio minune…
66
Prin Canonul 8.
nici în Biserică, ci să fie pe faţă evrei, după legea (religia) lor, şi nici pe copiii
lor să nu-i boteze67, nici să cumpere sau să dobândească rob (sclav)68. Iar dacă
vreunul dintre ei se întoarce (converteşte) din credinţă cinstită (sinceră) şi,
biruind datinile şi treburile lor, o va mărturisi din toată inima spre a-i încredinţa
(convinge) şi a-i îndrepta şi pe alţii, acesta să se primească şi să se boteze, şi
copiii lui să fie întăriţi în a se lepăda (abţine) de meşteşugurile evreieşti; iar
dacă nu ar fi astfel, să nu se primească ei în niciun chip” [63; 167-168].
O întâmplare, descrisă în culegerea Povestiri hasidice69, arată că diavolul
putea întoarce o tentativă de botez astfel încât credinţa creştină să fie ruşinată:
„Un om sărac, dar foarte cucernic, din Meserici, a răposat, lăsând în urma lui
un singur fiu, foarte dotat, pe nume Iosif. S-a întâmplat ca tânărul să facă
cunoştinţă cu un vecin creştin, care socoti că ar fi bine să-l convertească la
credinţa creştină. El şi soţia lui se purtară cu multă bunăvoinţă faţă de Iosif, îl
hrăniră, îi dădură haine şi-i îngăduiră să se împrietenească cu fiica lor; astfel,
tânărul se simţi mereu mai atras de ei. La un moment dat, vecinul îi spuse: «Io-
sif, ai ajuns la vârsta când omul se căsătoreşte; creştinează-te şi-ţi vom da de
soţie pe fiica noastră».
Tânărul nu avu tăria să se împotrivească şi se învoi. Foarte bucuroşi,
vecinii l-au dus la o mănăstire, spunând călugărilor că tânărul e gata să
primească botezul; Iosif spuse şi el că a hotărât de bunăvoie să devină creştin.
Monahii îl primiră cu bunăvoinţă, dar îi arătară că trebuie să rămână un timp la
mănăstire, ca să-l pregătească pentru noua credinţă. Îi dădură o chilie în care să
locuiască. Totodată însă, porunciră paznicilor să-l supravegheze atent, ştiind că
evreii vor face totul pentru ca renegatul să revină la credinţa strămoşilor săi.
Era într-o vineri. În oraş se răspândise ştirea că în duminica următoare
Iosif va primi botezul şi apoi se va căsători cu fiica vecinului său. Ţăranii din
împrejurimi se pregăteau să serbeze această zi şi adunară daruri frumoase pen-
tru miri. Evreii, îngroziţi, se simţeau neputincioşi.
Deznădăjduită, mama lui Iosif veni, plângând amarnic, la Maghid70.
Acesta îi porunci să se ducă acasă şi să se pregătească de Şabat. Apoi îşi adună
adepţii. Le cită versetul din Biblie Şi când un suflet va păcătui şi va arăta ne-
credinţă (Leviticul 5, 1) şi începu să-l tălmăcească. Se vedea pe chipul lui că
era zguduit; adepţii se mirau că alesese textul acesta pentru o asemenea
împrejurare neobişnuită.
67
Deşi astăzi se consideră că e important doar botezul unui prunc, indiferent în ce familie
creşte, Sfinţii Părinţi au învăţat că nu era de folos unui prunc să fie botezat de formă şi să nu fie
crescut în credinţa creştină. Canonul acesta nu face discriminare rasială. Precum se vede în
ultima parte a lui, copiii evreilor care se convertesc sincer pot fi botezaţi.
68
Această menţiune era datorată faptului că, având slugi creştine, evreii ar fi putut să le
prigonească pentru credinţa lor sau să le ademenească să treacă la iudaism.
69
Întemeietorul hasidismului – un curent mistic evreiesc cu priză la mase – a fost Israel ben
Eliezer, cunoscut sub numele de Baal Şem Tov, care a trăit în secolul al XVIII-lea.
70
E vorba de Rabi Dov-Ber, cunoscut ca Marele Maghid din Meserici (1710-1772).

106
 De patru ori fură adunaţi discipolii în acea zi şi de fiecare dată Maghidul
dădu textului o nouă tălmăcire.
Seara, pe când stătea la «masa» sfântă, el reveni la acest text şi îi dădu noi
înţelesuri. La a şaptea interpretare se auzi deodată zgomotul unei vijelii
puternice şi în faţa Maghidului şi a adepţilor săi se ivi renegatul Iosif!
Iată ce le istorisi dânsul. Dorise din toată inima să devină creştin, fusese
hotărât să se boteze, însă în cursul după-amiezii de vineri şi-a simţit sufletul
bântuit de o puternică frământare: avea remuşcări că se lăsase ispitit, simţea do-
rinţa vie să revină la credinţa părinţilor săi. Era îngrozit că se lăsase târât atât
de departe de lipsa sa de credinţă71. Vroia să fugă, dar n-avea cum să iasă din
mănăstire. Se gândise să sară pe fereastră, dar aceasta era prea sus. În cele din
urmă, se hotărî: «Dacă va fi să mor, cel puţin sufletul meu să dobândească
iertarea!» Şi-a luat avânt şi a sărit, dar în clipa aceea s-a iscat o puternică vijelie
care l-a luat pe sus şi l-a dus până în curtea Maghidului. Abia atunci au înţeles
adepţii că învăţătorul lor mântuise un suflet prin tălmăcirile pe care le dă-
duse…”72 [24; 94-95].
Putem spune că Iosif a trăit o minune: deşi ar fi putut muri când a sărit pe
fereastră, nu a murit, fiind dus în chip miraculos în curtea rabinului Dov- Ber.
Numai că o astfel de minune este înşelătoare. Diavolul ar fi putut să ia sufletul
lui Iosif dacă acesta murea când a sărit, dar s-ar fi produs doar puţină
sminteală. Pe când aşa, ajutându-l să rămână în viaţă, diavolul l-a întărit pe
Iosif în convingerea că adevărul e de partea Marelui Maghid.
Trebuie să înţelegem însă că această întâmplare e prezentată din
perspectivă evreiască. Dacă ar fi fost prezentată din perspectivă creştină,
relatarea ar fi pus în evidenţă faptul că diavolul a fost cel care l-a ţinut pe Iosif
departe de Hristos.
Nu e greu de bănuit faptul că şi gnosticii aveau mărturii similare, potrivit
cărora Dumnezeu îi ţinea departe de credinţa Bisericii. Părintele ereticilor,
Simon Magul, i-a înşelat pe mulţi prin minunile sale. Dar el nu a putut să îi bi-
ruiască pe robii lui Hristos. Dar, ori de câte ori s-au confruntat de-a lungul
istoriei ortodocşii şi ereticii, Dumnezeu a arătat în chip minunat de partea cui
este adevărul.

71
E trist faptul că Iosif nu a avut puterea de a se lupta cu această ispită. Ar fi putut deveni un
mare sfânt, dacă s-ar fi opus unei încercări atât de grele…
72
Relatarea se termină astfel: „Începând din acea zi însă, elevii l-au văzut pe Maghid copleşit
de o mare tristeţe. Erau nedumeriţi. Doar elevul său cel mai iubit, Rabi Susia, îndrăzni să-l
întrebe: «Ar trebui să te bucuri că ai mântuit un suflet; de ce eşti trist?» «Să te lămuresc!»,
răspunse Maghidul. «Ca plată pentru mântuirea tânărului, mi s-a cerut din ceruri să accept ca
sufletul său să revină după ani de zile la viaţa pământească şi să se întrupeze într-unul din
urmaşii mei»” [24; 95]. Învăţătura despre reîncarnare este contrară nu doar Noului Testament,
ci şi celui Vechi. Diavolul nu s-a mulţumit cu faptul că reuşise să îl ţină pe Iosif departe de
Adevăr, ci a reuşit să propovăduiască şi o învăţătură eretică.

107
 Numai atunci când credinţa unora a fost slabă, ea a fost îngenuncheată de
puterile întunericului şi oamenii au căzut în înşelare. Dar de vină nu a fost
Adevărul, ci puţinătatea credinţei în El…

108
 SFINTELE EVANGHELII ŞI EREZIA ANTISEMITISMULUI

„Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa şi poporul care a cerut

răstignirea. Antisemiţi nu sunt creştinii…” [77; 169]73
Pastorul evreu Richard Wurmbrandt

Filmul „Evanghelia după Iuda” ne spune că Evangheliile canonice au

devenit din ce în ce mai antievreieşti pe măsură ce din ce în ce mai mulţi
oameni de alte neamuri se converteau la credinţa creştină, şi că acest fapt a
avut un efect covârşitor asupra istoriei lumii până în zilele noastre. Se afirmă
că în Noul Testament, în relatările privitoare la patimile lui Hristos, se găsesc
elemente antisemite. Iuda devine capul de afiş al antisemitismului, de vină
fiind şi modul în care este prezentat în cele patru Sfinte Evanghelii. Trădătorul
Iuda a fost personajul negativ ales ca victimă de către antisemiţii care l- au
considerat reprezentativ pentru poporul iudeu. Evangheliile ar fi deci, într-o
anumită măsură, responsabile pentru fenomenul antisemit, care în secolul al
XX- lea a culminat cu nazismul. Textul Evangheliei după Iuda ne- ar oferi însă
o altă perspectivă a istoriei, în care iudeii nu vor moartea lui Hristos şi în care
Iuda este eroul care Îl ajută pe Hristos să ajungă la moartea care îi aducea
adevărata cunoaştere. Cei care nu cunosc decât superficial învăţăturile
Sfintelor Scripturi pot gândi: „Oare nu era mai bine ca Biserica să nu
primească Scripturile care pot duce la antisemitism? Oare nu ar fi fost mai
liniştită istoria secolului al XX- lea dacă Biserica ar fi primit «Evanghelia
după Iuda» în locul celorlalte patru evanghelii?”
Răspunsul este că, fără cele patru Evanghelii, care sunt stâlp al Bisericii,
lumea ar fi fost într-adevăr alta. O lume mai rea, mai urâtă, mai plină de
duşmănie şi tulburată mai tare de ură interrasială. De ce? Pentru că, în timp
ce învăţătura principală a Evangheliei este iubirea de aproapele, nu se
întâmplă aceasta şi în „Evanghelia lui Iuda”.

73
Mărturia aceasta, dată în închisoarea de la Târgu Ocna, este preluată din volumul lui Ion
Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă, Editura Christiana, 2006. În
prefaţa ei, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa scria: „Din tot ce s-a scris despre închisori,
din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea
aceasta este cea mai adânc duhovnicească, cea mai pătrunzătoare, cea mai în măsură să
înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cu-
noască iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoaştere şi să se umple de toată plinătatea lui
Dumnezeu (cf. Efeseni 3, 18-19)” [77; 6].
 Afirmaţia că Scripturile Bisericii ar conţine elemente antisemite este
foarte dură şi poate duce ea însăşi la antisemitism: unii creştini – care nu au
citit Noul Testament, dar află că Evanghelia este antisemită – pot considera
că, întrucât Evanghelia e insuflată de Dumnezeu, şi antisemitismul e bun.
Lucrurile nu stau deloc aşa. Antisemitismul – fie că e vorba de ură îndreptată
spre evrei sau spre celelalte neamuri semite – e o erezie şi creştinii nu pot fi
antisemiţi, iar antisemiţii care se laudă că sunt creştini sunt creştini numai cu
numele. Pentru a arăta însă că Evangheliile Bisericii nu conţin elemente
antisemite, va fi nevoie de o cercetare atentă a acestora…

a) Cuvintele Sfintei Scripturi

Cei care consideră că Sfintele Evanghelii conţin elemente antisemite ar
trebui să ia aminte la întrebarea pusă de Hristos saducheilor: Oare nu pentru
aceasta rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? (Marcu 12,
24).
Oricine cercetează Sfintele Evanghelii cu frică de Dumnezeu îşi poate da
seama că ele nu sunt decât o mărturie a adevărului. Sfintele Evanghelii ne
învaţă istoria sfântă, aşa cum a fost ea. Indiferent dacă această istorie este sau
nu pe placul omului mileniului al III-lea, pentru care uneori toleranţa este mai
importantă decât obiectivitatea, ea rămâne aceeaşi.
Hristos S-a născut din neamul lui David, Maica Domnului a fost evreică,
Sfinţii Apostoli au fost evrei. Cum putea cineva să inventeze o religie atât de
sinucigaşă încât toţi adepţii să se ridice împotriva întemeietorului religiei
respective? Aşa ceva e imposibil. Iar credinţa la care ne-a chemat Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, nefiind o învăţătură omenească, ci Adevărul descoperit de
Dumnezeu oamenilor, nu putea fi împotriva niciunui neam. Pentru că
Dumnezeu nu are duşmani, Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut.
Hristos a venit pentru mântuirea tuturor, şi mai cu seamă a iudeilor…
Poate cea mai simplă argumentare a anti-antisemitismului Evangheliilor o
găsim rezumată de cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care – după ce slujind Si-
nagoga prigonise creştinii –, ajungând să fie prigonit de iudei, spune: Nu mă
ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre
mântuirea a tot celui care crede, iudeului întâi, şi elinului (Rom. 1, 16). Şi în-
tăreşte cuvântul: Spun vouă, neamurilor: Întrucât sunt eu, deci, apostol al
neamurilor, slăvesc slujirea mea, doar voi izbuti să aţâţ râvna celor din
neamul meu şi să mântuiesc pe unii dintre ei. Căci dacă înlăturarea lor a adus
împăcarea lumii, ce va fi primirea lor la loc, dacă nu o înviere din morţi? Iar
dacă este pârga (de făină) sfântă, şi frământătura este sfântă; şi dacă rădăcina
este sfântă, şi ramurile sunt. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi tu,
care erai măslin sălbatic, ai fost altoit printre cele rămase, şi părtaş te-ai făcut
rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te mândri faţă de ramuri; iar dacă te mâ-
ndreşti, nu tu porţi rădăcina, ci rădăcina pe tine. Dar vei zice: Au fost tăiate

110
ramurile, ca să fiu altoit eu. Bine! Din cauza necredinţei au fost tăiate, iar tu
stai prin credinţă. Nu te îngâmfa, ci teme- te; căci dacă Dumnezeu n- a cruţat
ramurile fireşti, nici pe tine nu te va cruţa (Rom. 11, 13-21).
Sfintele Evanghelii ne arată că, în raportul dintre Sinagogă şi Hristos sau
în raportul dintre Sinagogă şi ucenicii lui Hristos, iudeii nu au avut de suferit
din partea creştinilor74. Dimpotrivă. Hristos şi ucenicii Săi au fost prigoniţi de
iudei. Cei care susţin că Hristos a murit pe cruce pentru că era considerat
periculos de autorităţile romane calcă în picioare adevărul Scripturilor. Acestea
ne arată că iudeii de multe ori au vrut să Îl omoare pe Hristos…
A început Iisus să le arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la
Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la
cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze (Matei, 16, 21).
Şi unii dintre ei voiau să- L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El.
Deci slugile au venit la arhierei şi farisei, şi le-au zis aceia: „De ce nu L- aţi
adus?” Slugile au răspuns: „Niciodată n- a vorbit un om aşa cum vorbeşte
Acest Om”. Şi le-au răspuns deci fariseii: „Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi?
Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar
mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată!” (Ioan 7, 44-49).
Ieşind El de acolo, cărturarii şi fariseii au început să-L urască groaznic
şi să-L silească să vorbească despre multe, pândindu- L şi căutând să prindă
ceva din gura Lui, ca să- I găsească vină (Luca 11, 53-54).
Mergea Iisus prin Galileea, căci nu voia să meargă prin Iudeea,
deoarece iudeii căutau să-L ucidă (Ioan 7, 1).
Mântuitorul Însuşi le spune fariseilor că sunt mai vinovaţi decât părinţii
lor, care au vărsat sângele prorocilor, lăsând să se înţeleagă că vina mai mare ar
fi tocmai uciderea celui profeţit de proroci: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor
făţarnici! Că zidiţi mormintele prorocilor şi împodobiţi pe ale drepţilor, şi
ziceţi: „De am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, n-am fi fost părtaşi cu ei la
vărsarea sângelui prorocilor”. Astfel, dar, mărturisiţi voi înşivă că sunteţi fii
ai celor ce au ucis pe proroci. Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri!
(Matei 23, 29-32).
De altfel, El le spusese iudeilor că, dacă Îl vor omorî, El va învia după trei
zile, dar ei nu au înţeles cuvintele Sale: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile
îl voi ridica”. Şi au zis deci iudeii: „În patruzeci şi şase de ani s-a zidit
templul acesta! Şi Tu îl vei ridica în trei zile?” Iar El vorbea despre templul
trupului Său. Deci, când S-a sculat din morţi, ucenicii Lui şi- au adus aminte
că aceasta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care îl spusese
Iisus (Ioan 2, 19-22).

74
Singura excepţie fiind când, în grădina Ghetsimani, Sfântul Apostol Petru i-a tăiat urechea
lui Malhus, vrând să Îl apere pe Hristos.

111
 Despre vinderea şi prinderea lui Hristos se poate discuta mult. Ne vom
opri însă asupra unui moment-cheie din procesul lui Iisus, când iudeilor le-a
zis Pilat: „Luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea voastră”. Iudeii însă i-au
răspuns: „Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni” (Ioan 18, 31). E
clar că iudeii vroiau moartea lui Hristos, însă încercau să îi implice pe romani
în uciderea lui Iisus, deşi nu aveau nevoie de un astfel de ajutor.
Haim Cohn, în cartea sa Arestarea, procesul şi moartea lui Iisus Christos,
scrie: „Tribunalul religios evreiesc ar fi avut dreptul să-l condamne la moarte
pe Iisus numai dacă el ar fi hulit numele Domnului, în prezenţa a două per-
soane. Dar Iisus n-a hulit niciodată numele Domnului. […] Recunoscând
existenţa unui singur Dumnezeu unic, Iisus nu putea fi învinuit de idolatrie. Nu
ştiu dacă vorbele «Fiul lui Dumnezeu» nu reprezintă o interpolare târzie a
autorilor Evangheliei” [38; 61,78].
Citite cu atenţie, pasajele acesta demontează tot demersul făcut de Haim
Cohn – fost preşedinte al Tribunalului Suprem al Israelului –, care încerca să
demonstreze că moartea lui Hristos trebuie pusă pe seama romanilor. Au pur şi
simplu un efect de bumerang. În primul rând pentru că afirmă clar că tribunalul
evreiesc îl putea condamna la moarte pe Hristos dacă ar fi făcut o afirmaţie
care putea fi considerată blasfemie, iar în al doilea rând pentru că, afirmând că
referinţele despre dumnezeirea lui Hristos ar putea fi „interpolări târzii” ale
Evangheliei, arată că nu a înţeles cum trebuie mărturia Sfintei Scripturi. Dum-
nezeirea lui Hristos este unul dintre cele mai importante adevăruri pe care le
aflăm în Sfânta Scriptură – şi nu găsim doar o referinţă marginală la ea, ci
multe şi clare. Una din ele este aceea când Hristos i-a întrebat pe ucenicii Săi:
„Dar voi cine ziceţi că sunt?” Răspunzând, Simon Petru a zis: „Tu eşti
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Iar Iisus, răspunzând, i- a zis:
„Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi- au descoperit ţie
aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Matei 16, 15-17).
Faptul că iudeii considerau o hulă faptul că Hristos afirma că este una cu
Părintele Ceresc îl vedem subliniat într-o altă relatare evanghelică: Era atunci
la Ierusalim sărbătoarea înnoirii templului şi era iarnă. Iar Iisus umbla prin
templu, în pridvorul lui Solomon. Deci L-au împresurat iudeii şi Îi ziceau:
„Până când ne scoţi sufletul? Dacă Tu eşti Hristosul, spune- o nouă pe faţă”.
Iisus le-a răspuns: „V-am spus şi nu credeţi. Lucrările pe care le fac în
numele Tatălui Meu, acestea mărturisesc despre Mine. Dar voi nu credeţi,
pentru că nu sunteţi dintre oile Mele. Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le
cunosc pe ele, şi ele vin după Mine. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în
veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi. Tatăl Meu, Care Mi le- a dat, este
mai mare decât toţi, şi nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui Meu.
Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem”. Iarăşi au luat pietre iudeii ca să arunce
asupra Lui. Iisus le- a răspuns: „Multe lucruri bune v- am arătat vouă de la
Tatăl Meu. Pentru care din ele aruncaţi cu pietre asupra Mea?” I-au răspuns

112
iudeii: „Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru hulă şi
pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 22-33).
(Un alt pasaj din aceeaşi carte a lui Haim Cohn arată cât de inconsistente
sunt argumentele celor care vor să arate că iudeii nu au vrut moartea lui Hristos
– ba chiar, dimpotrivă, ar fi vrut să îi salveze viaţa: „Auzindu-l pe Iisus
spunând că-i «Fiul lui Dumnezeu», marele preot e cuprins de jale: Atunci
marele preot şi- a rupt hainele şi a zis: «A hulit! Ce nevoie mai avem de
martori? Iată că acum aţi auzit hula lui» (Matei 26, 65). Majoritatea cerce-
tătorilor creştini văd în «ruperea hainelor» dovada că marele preot a considerat
vorbele lui Iisus o profanare a numelui lui Dumnezeu. […] Marele preot şi-a
rupt hainele nu pentru că Iisus s-a proclamat Mesia, săvârşind un delict religios
şi penal, ci pentru că a refuzat mâna care I s-a întins, a refuzat să colaboreze cu
Sanhedrinul şi, în ultimă instanţă, să promită că în faţa lui Pilat nu va face măr-
turisiri care să-l ducă la moarte. Marele preot şi-a rupt hainele nu pentru că
Iisus a profanat numele lui Dumnezeu; el a înţeles că misiunea sa a eşuat şi că
Iisus nu mai poate fi salvat. După ce iniţiase întreaga acţiune de salvare a lui
Iisus, după ce mobilizase Garda Templului şi găzduise sesiunea Sanhedrinului
în propria sa casă, cuprins de o durere imensă, marele preot îşi rupe hainele, vă-
zând cum totul a eşuat” [38; 79]. Sfântul Evanghelist Matei ne arată că
lucrurile au stat altfel: Arhiereul şi-a sfâşiat hainele, zicând: „A hulit! Ce ne
mai trebuie martori? Iată, acum aţi auzit hula Lui. Ce vi se pare?” Iar ei, răs-
punzând, au zis: „Este vinovat de moarte”. Şi au scuipat în obrazul Lui,
bătându- L cu pumnii, iar unii Îi dădeau palme – Matei 26, 65-67. Tentativa de
răstălmăcire a textului de către Haim Cohn este prea evidentă pentru a mai fi
nevoie de comentarii…)
Iudeii vroiau ca romanii să Îl ucidă pe Hristos, pentru ca aceia să poarte
responsabilitatea crimei… Pilat arată aceasta prin cuvintele spuse lui Hristos:
„Poporul Tău şi arhiereii Te-au predat mie75. Ce ai făcut?” Iisus a răspuns:
„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din
lumea aceasta, slujitorii Mei s- ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor” (Ioan
18, 35-36). (Prin aceste cuvinte Hristos Însuşi întăreşte faptul că a fost predat
iudeilor, nu romanilor. Sfântul Nicolae Velimirovici scrie cuvinte grele despre
„bătrânii evreilor care au pus la cale nelegiuirea uciderii lui Hristos Dumnezeu.
Ei L-au prigonit ca nişte vipere, în ascuns; ei L-au judecat ca nişte criminali, la
adăpostul întunecos al nopţii, adunând în ascuns martori mincinoşi cumpăraţi
cu bani. Ei, ca şi Iuda, L-au osândit în ascuns. Şi azi, unde sunt cele ascunse ale

75
Trebuie menţionat şi faptul că, după prinderea lui Hristos în grădina Ghetsimani, ostaşii şi
comandantul şi slujitorii iudeilor au prins pe Iisus şi L-au legat. Şi L-au dus întâi la Anna,
căci era socrul lui Caiafa, care era arhiereu al anului aceluia. Şi Caiafa era cel ce sfătuise pe
iudei că este de folos să moară un om pentru popor (Ioan 18, 12-14). L-au dus mai întâi la
Anna şi nu la Pilat, pentru că nu Pilat ceruse prinderea lui Hristos…

113
lor, cele pe care ei le credeau pe veci ascunse?! O, toate s-au dat la iveală pe
faţă, înaintea ochilor întregii lumi” [163; 299].)
Un argument suficient că Hristos nu era considerat de autorităţi un
duşman al Imperiului Roman sunt cuvintele lui Pilat: Pilat I- a zis: „Ce este
adevărul?” Şi zicând aceasta, a ieşit iarăşi la iudei şi le-a zis: „Eu nu găsesc
în El nicio vină” (Ioan 18; 38).
Cea mai tulburătoare referinţă privitoare la răstignirea lui Hristos pare a fi
cea la momentul în care iudeii i-au cerut lui Pilat moartea Mântuitorului: Şi
Pilat a ieşit iarăşi afară şi le-a zis: „Iată, vi- L aduc pe El afară, ca să ştiţi că
nu găsesc în El nicio vină”.76 Deci a ieşit Iisus afară, purtând cununa de spini
şi mantia purpurie. Şi le-a zis Pilat: „Iată Omul!” Când L-au văzut deci
arhiereii şi slujitorii au strigat, zicând: „Răstigneşte- L! Răstigneşte-L!” Zis-a
lor Pilat: „Luaţi-L voi şi răstigniţi- L, căci eu nu- I găsesc nicio vină”. Iudeii
i- au răspuns: „Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că
S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu”... Pentru aceasta, Pilat căuta să- L eli-
bereze; iar iudeii strigau zicând: „Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten
al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului” (Ioan
19, 4-12).
Despre răstignirea lui Hristos de către iudei dă mărturie şi Sfântul
Apostol Pavel: Voi, fraţilor, v- aţi făcut următori ai Bisericilor lui Dumnezeu,
care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de
la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei, care şi pe Domnul Iisus
L-au omorât ca şi pe prorocii lor77; şi pe noi ne- au prigonit şi sunt neplăcuţi
lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor sunt potrivnici (I Tes. 2, 14-15). Iar Sfântul
Apostol Petru spune: Şi noi suntem martori pentru toate cele ce a făcut El în

76
Arătând faptul că era apăsat de faptul că trebuia să condamne un om nevinovat, Pilat repetă
afirmaţia pe care o făcuse cu puţin timp în urmă. Şi o va mai repeta încă o dată…
77
Marele apologet Mihai Urzică relatează o întâmplare legată indirect de această afirmaţie
paulină: „În România, în 1945, marele rabin Şafran, la un congres al tuturor cultelor, ţinut la
Bucureşti, sub ocârmuirea regimului comunist, a cerut, în faţa întregului Sinod al Bisericii Or-
todoxe Române şi a reprezentanţilor celorlalte culte, adunaţi la acel congres, să se termine o
dată pentru totdeauna cu acuzaţiunile aduse împotriva evreilor în legătură cu uciderea lui
Iisus, care, în realitate, a fost condamnat la moarte de procuratorul roman şi nu de evrei, iar
ca urmare ei nu poartă nicio răspundere. Ca răspuns la cutezanţa marelui rabin, s-a auzit
atunci un glas care a răsunat în toată adunarea. Era glasul evreului misionar creştin Richard
Wurmbrandt, care i-a strigat lui Şafran (şi celorlalţi rabini prezenţi) câteva cuvinte cu putere
profetică: Voi, care reprezentaţi Sinagoga şi Îl tăgăduiţi pe Mesia, până nu veţi sta în genunchi
în faţa Crucii şi până nu veţi cere iertare Răstignitului pentru fărădelegea comisă, nu vi se
cade să-I pomeniţi numele! La aceste cuvinte, rostite, ca altădată, de prorocii Vechiului
Testament, tot clerul ortodox, de faţă la acel congres hibrid, a izbucnit în ovaţii şi aplauze, în
timp ce marele rabin şi suita lui au părăsit ostentativ adunarea, într-o larmă generală, iar
congresul s-a spulberat. În aceeaşi zi, Wurmbrandt a fost arestat şi condamnat la 14 ani
închisoare” [156; 296].

114
ţara iudeilor şi în Ierusalim; pe Acesta L-au omorât, spânzurându-L pe lemn78
(Fapte 10, 39).
Hristos nu a spus niciodată că romanii vor să Îl omoare. Sfânta Scriptură
nu ne spune niciodată că romanii Îl considerau periculos pe Hristos. Ne spune
însă, prin voci diferite, că iudeii au plănuit moartea Sa… De cine se temeau
apostolii după răstignirea lui Hristos, de romani sau de iudei? Răspunsul ni-l
oferă tot Sfânta Scriptură: Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii
(duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor,
a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: „Pace vouă!” (Ioan 20, 19).
De fapt, responsabilitatea în cazul morţii Mântuitorului e aproximativ
aceeaşi cu cea de la moartea Sfântului Longhin. Iată ce ne spun Vieţile
Sfinţilor: „Domnul nostru Iisus Hristos, prin negrăita Lui milă, a binevoit să ne
mântuiască de la pierzare cu patima Sa cea de voie, prin Cruce, prin moarte şi
prin înviere, dându-Se spre chinuri, ca să Se rănească pentru păcatele noastre.
Atunci un sutaş, anume Longhin, de neam din Capadocia, fiind sub stăpânirea
lui Pilat, a fost pus împreună cu ostaşii săi să slujească la sfintele patimi şi la
răstignirea lui Hristos. Văzând el minunile cele ce s-au făcut de Hristos, adică
cutremurul şi schimbarea soarelui în întuneric, mormintele deschizându-se,
morţii înviind şi pietrele despicându-se, a mărturisit că Hristos este Fiul lui
Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul evanghelist Matei: Iar sutaşul şi
cei ce străjuiau împreună cu dânsul pe Iisus, văzând cutremurul şi cele ce s-au
făcut, s-a temut foarte tare, zicând: cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost
Acesta. Despre Longhin sutaşul zic unii că el a împuns cu suliţa în coasta Dom-
nului nostru Iisus Hristos, Care a murit pe cruce, iar din sângele şi apa ce au
curs a câştigat tămăduire pentru ochii săi cei bolnavi. Apoi, fiind îngropat
trupul făcător de viaţă al lui Hristos, Longhin iarăşi a fost pus de Pilat să
străjuiască cu ostaşii pe Iisus, Care zăcea în mormânt. Iar când Domnul, cu
mare slavă, a înviat din mormânt şi prin minunata Sa sculare a înspăimântat pe
străjeri, îngerul Domnului, pogorându-se din cer, a prăvălit piatra de pe
mormânt şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi. Atunci
Longhin împreună cu alţi doi ostaşi ai săi au crezut desăvârşit în Hristos şi s-au
făcut propovăduitori ai învierii Lui, mărturisind lui Pilat şi arhiereilor toate cele
ce s-au făcut.
Arhiereii au făcut sfat cu bătrânii şi au dat ostaşilor mulţi arginţi ca să
tăinuiască învierea lui Hristos, zicând: «Ucenicii Lui L-au furat noaptea, pe

78
Astfel se explică de ce Simon-Petru, având sabie, a scos-o şi a lovit pe sluga arhiereului
şi i-a tăiat urechea dreaptă (Ioan 18, 10). Petru a încercat să se răzbune pe cei pe care îi
considera duşmani ai Mântuitorului. Atunci Iisus i-a zis: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi
cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 52). Şi a pus la loc urechea slugii arhiereului
(cf. Luca 22, 51), arătând încă o dată că biruinţa Sa a fost şi este biruinţa iubirii de vrăjmaş, nu
a răzbunării vechi-testamentare.

115
când noi dormeam»79. Însă Longhin nu a primit arginţii şi nu a vrut să tăi-
nuiască minunea, ci a mărturisit-o şi adevărată a fost mărturisirea lui. […] Şi
şi-a lăsat dregătoria sa, haina şi brâul cel ostăşesc şi luând cu el pe cei doi
prieteni care aveau aceeaşi râvnă ca şi dânsul, pentru Hristos, s-au depărtat şi
n-au mai vieţuit cu popor şi se îndeletniceau cu credinţa în adevăratul
Dumnezeu. Apoi au primit botezul de la Sfinţii Apostoli şi nu după multă
vreme au părăsit Ierusalimul şi au mers împreună în Capadocia. Acolo a fost
propovăduitor şi apostol al lui Hristos şi a întors pe mulţi din rătăcire la Dum-
nezeu. Apoi, lăsând cetatea aceea, a petrecut în satul tatălui său, vieţuind în
post şi în rugăciune.
Adunarea evreiască din Ierusalim a fost înştiinţată că Longhin a umplut
toată Capadocia cu învăţătura sa şi cu mărturisirea cea dovedită despre învierea
lui Hristos. De aceea, arhiereii şi bătrânii s-au umplut de zavistie şi de mânie şi,
mergând la Pilat cu multe daruri, l-au rugat ca să trimită până la Cezarul din
Roma veste împotriva lui Longhin care şi-a lepădat dregătoria ostăşească, s-a
abătut de la stăpânirea romană şi tulbură poporul din Capadocia propovăduind
pe alt împărat80. Iar Pilat, luând darurile, a ascultat rugămintea lor şi a trimis la
Cezarul Tiberiu o scrisoare care cuprindea multă clevetire împotriva lui Lon-
ghin. Cu această scrisoare a lui Pilat au trimis iudeii mult aur Cezarului,
răscumpărând moartea Sfântului Longhin. Apoi degrabă a venit de la Cezar
poruncă ca Longhin să fie pedepsit cu moartea, ca un potrivnic al Cezarului. Şi
îndată Pilat a trimis ostaşi în Capadocia ca să-i taie capul lui Longhin şi apoi
să-l aducă în Ierusalim, spre a dovedi adunării evreieşti moartea lui. Apoi Pilat
a poruncit să fie ucişi, după cererea evreilor care Îl urau pe Dumnezeu, şi cei
doi ostaşi care lăsaseră împreună cu Longhin dregătoria ostăşească şi
propovăduiau acolo, ca şi dânsul, pe Hristos” [216; 172-173].
Cine l-a omorât pe Sfântul Longhin, romanii sau iudeii? L-au omorât
romanii, plătiţi pentru aceasta de iudei. Mântuitorul le profeţise iudeilor despre
prigonirea celor care vor crede în El: „Iată, Eu trimit la voi proroci şi înţelepţi
şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; dintre ei veţi biciui în sinagogi
şi-i veţi urmări din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele
drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele
lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l- aţi ucis între templu şi altar. Adevărat
grăiesc vouă, vor veni acestea toate asupra acestui neam. Ierusalime, Ierusali-
79
Despre această nelegiuire găsim mărturie în Sfânta Scriptură. După ce mironosiţele au
plecat de la mormânt, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele
întâmplate. Şi, adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor,
zicând: „Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam; şi de se va
auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face”. Iar ei, luând
arginţii, au făcut precum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în
ziua de azi (Matei 28, 11-15).
80
Iată că mincinoasele acuze proferate iniţial împotriva Mântuitorului – cum că ar fi un
pericol pentru Imperiul Roman – au fost transferate şi asupra creştinilor.

116
me, care omori pe proroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori
am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu
aţi voit” (Matei 23, 34-37).
Înainte de a muri, primul mucenic creştin, Sfântul Arhidiacon Ştefan, îi
mustrase pe iudei că se făcuseră ucigaşi ai lui Hristos: „Voi cei tari în cerbice
şi netăiaţi împrejur, la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului
Sfânt, precum şi părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre proroci nu l-au
prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea
Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v- aţi făcut voi acum. Voi, care aţi
primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n- aţi păzit- o!” Iar ei, auzind acestea,
fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva Lui. Iar Ştefan,
fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus
stând de- a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe
Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” Iar ei, strigând cu glas mare,
şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Şi scoţându- l afară din cetate,
îl băteau cu pietre. Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr,
numit Saul81. Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: „Doamne
Iisuse, primeşte duhul meu!” Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare:
„Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” Şi zicând acestea, a murit (Fapte 7,
51-60).
Aceste ultime cuvinte ale Sfântului Ştefan reiau rugăciunea lui Hristos de
pe cruce: Părinte, iartă- le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Unde este
antisemitismul? Unde este ura faţă de duşmani? Hristos S-a rugat pentru
iertarea celor care L-au răstignit, învăţându-i pe toţi creştinii să îşi ierte
duşmanii, chiar dacă aceştia îi vor supune la prigoane de tot felul. I-a învăţat să
se înarmeze cu arma răbdării şi să rabde până la capăt: „Luaţi seama la voi
înşivă. Că vă vor da în adunări şi veţi fi bătuţi în sinagogi şi veţi sta înaintea
conducătorilor şi a regilor, pentru Mine, spre mărturie lor82. Ci mai întâi
Evanghelia trebuie să se propovăduiască la toate neamurile. Iar când vă vor
duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce
se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul
Sfânt. Şi va da frate pe frate la moarte şi tată pe copil şi copiii se vor răzvrăti
împotriva părinţilor şi îi vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu;
iar cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui” (Marcu 13, 9-13).

81
E vorba de Apostolul Pavel, înainte de convertirea sa.
82
În numele teologiei dialogului inter-religios, astfel de cuvinte profetice sunt trecute cu
vederea sau sunt denaturate. Este de neînţeles tâlcuirea pe care o prezintă Jaroslav Pelikan:
„Profeţia lui Hristos: Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va
ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu (Ioan 16, 2) se consideră a fi fost împlinită,
printr-o supremă ironie, atunci când unii care s-au dat drept discipoli ai lui Hristos au
considerat persecutarea evreilor ca o închinare adusă lui Dumnezeu” [126; 29]. Profeţia Mân-
tuitorului se referă însă la prigonirea creştinilor…

117
 Sfânta Scriptură ne arată că uciderea creştinilor era pe placul iudeilor: În
vremea aceea, regele Irod (Agripa) a pus mâna pe unii din Biserică, ca să- i
piardă. Şi a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Şi văzând că este pe placul
iudeilor, a mai luat şi pe Petru (Fapte 12, 1-3).
În Istoria Bisericească, Eusebiu de Cezareea reproduce mărturia lui
Hegesip despre mucenicia Sfântului Iacov: „Întrucât şi dintre conducători mulţi
s-au creştinat, s-a produs o răscoală printre iudei, mai ales printre cărturarii şi
fariseii care spuneau că există primejdia ca întreg poporul să vadă pe Iisus
Hristos Însuşi, de aceea veneau la Iacov şi-i cereau: «Te rugăm să opreşti
poporul, căci el se înşală de prezenţa lui Iisus atunci când crede că El ar fi cu
adevărat Mesia. Te rugăm să convingi pe cei care s-au strâns la sărbătorile
Paştilor în legătură cu Iisus, căci noi toţi avem încredere în tine. Noi şi întreg
poporul mărturisim că tu eşti drept şi că nu cauţi la faţa nimănui. De aceea,
convinge pe oameni să nu se rătăcească în legătură cu Iisus, căci toată lumea şi
noi înşine avem încredere în tine. Urcă-te pe acoperişul templului pentru ca să
te vadă acolo toţi şi cuvintele tale să fie înţelese de toţi! Căci din pricina
serbării Paştilor s-au strâns toate seminţiile, şi chiar şi dintre păgâni». Şi iată
aşa au pus cărturarii şi fariseii amintiţi pe Iacov pe acoperişul templului şi au
strigat către el: «Dreptule, ca unul în care toţi trebuie să ne încredem, întrucât
poporul se înşală mergând după Iisus cel răstignit, vesteşte-ne nouă care e uşa
lui Iisus!». Şi el a răspuns cu glas tare: «De ce mă întrebaţi despre Fiul Omu-
lui?». El «şade în ceruri de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului». Mulţi
s-au lăsat cu totul convinşi şi preamăreau mărturisirea lui Iacov zicând:
«Osana, fiul lui David!». Dimpotrivă însă, aceiaşi cărturari şi farisei ziceau unii
către alţii: «Am făcut rău când am cerut mărturia lui Iacov despre Iisus. Să-l
urcăm deci acolo sus şi de acolo să-i dăm drumul jos, ca în felul acesta să se
îngrozească toţi şi să nu mai creadă în el». Şi au început să strige: «Vai, vai!
Până şi cel drept s-a rătăcit». De aceea au împlinit Scriptura despre care
vorbeşte Isaia: «Să-l dăm la o parte pe cel drept pentru că ne este greu să-l mai
auzim!». De aceea l-au urcat pe acoperiş, de unde l-au aruncat jos pe cel drept.
După care au adăugat: «Să ucidem cu pietre pe Iacov cel drept» şi au început să
arunce cu pietre în el, căci deşi fusese aruncat jos el încă nu murise. Dar
întorcându-se Iacov s-a aşezat în genunchi spunând: «Te rog, Doamne
Dumnezeule şi Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!». Iar în timp ce aruncau
astfel cu pietre în el, unul din preoţii din familia lui Recav şi din urmaşii lui
Rechavim, despre care prorocul Ieremia a mărturisit, strigă: «Opriţi! Ce-i
faceţi? Căci cel drept tocmai pentru voi se roagă!». Şi atunci unul dintre ei, un
piuar, luând un pilug cu care se presează stofele, l-a lovit în cap pe cel drept şi
astfel i-a adus moarte de martir. Şi l-au îngropat tocmai acolo lângă templu,
unde şi azi se mai vede piatra lui de mormânt. Iacov a fost atât pentru iudei, cât
şi pentru păgâni un martor adevărat al mesianităţii lui Iisus” [60; 93-94].

118
 Înainte de convertire, Sfântul Apostol Pavel prigonise credinţa creştină –
pustiia Biserica, intrând prin case şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la
temniţă (Fapte 8, 3) –, ba chiar fusese părtaş la uciderea Sfântului Arhidiacon
Ştefan. Ajungând el rob al lui Hristos, iudeii, făcând sfat împotrivă- i, s- au
legat cu blestem zicând că nu vor mânca, nici nu vor bea până ce nu vor ucide
pe Pavel. Şi cei ce făcuseră între ei acest jurământ erau mai mulţi de pa-
truzeci, care, ducându- se la arhierei şi la bătrâni, au zis: „Ne- am legat pe noi
înşine cu blestem să nu gustăm nimic până ce nu vom ucide pe Pavel” 83 (Fapte
23, 12-14).
Această mărturie arată care a fost atitudinea iudeilor faţă de ucenicii lui
Hristos. Nu există însă nicio mărturie care să ateste că vreunul din Sfinţii
Apostoli s-ar fi purtat cu răutate faţă de iudei84. Dimpotrivă, ei s-au purtat cu
iubire, aşa cum îi învăţase Hristos. Şi găsim această mărturie întărită chiar de
cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care spune că mare îmi este întristarea şi
necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la
Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt
israeliţi, ale cărora sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea
şi făgăduinţele, ai cărora sunt părinţii şi din care după trup este Hristos, Cel
ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci (Rom. 9, 2-5).
Iată că, deşi fusese prigonit de cei din neamul său, sfântul spune că ar fi
fost gata să primească până şi pedeapsa anatemei, numai să îi fi putut ajuta prin
aceasta pe iudei, pe care îi iubea şi pentru care se ruga… Ar trebui ca, după o
asemenea declaraţie de iubire, nimeni să nu îl mai poată acuza pe Apostolul
neamurilor că ar fi deformat Adevărul pentru a le face rău iudeilor…

b) Vieţile Sfinţilor
Istoria Bisericii ne arată însă că prigonirea creştinilor de către evrei nu s-a
oprit în primele veacuri creştine. Găsim diferite mărturii despre sfinţi care au
primit mucenicia de la evrei în al doilea mileniu după Hristos. Iată, de exemplu
pătimirea Sfântului Mucenic Eustratie de la Pecerska, care e prăznuit pe 28
martie:
„Înainte de a se face monah, Sfântul Eustratie fusese un om foarte bogat
care, atins de dragostea lui Hristos, şi-a împărţit toate averile după cuvântul Lui
şi a intrat în Lavra Pecerska, luând chipul monahicesc. Dar în timpul săl-
baticelor atacuri ale polovţilor asupra cetăţii Kievului din anul 1097 după
Hristos, mănăstirea a fost jefuită şi mulţi creştini şi monahi au fost omorâţi.
83
Tot Sfântul Apostol Pavel spune cum de la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri
de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre… (II Col. 11,
24-25).
84
Repet: în afară de cea în care Sfântul Apostol Petru i-a tăiat urechea lui Malhus, sluga
arhiereului (cf. Ioan 18, 10), pentru că a vrut să Îl apere pe Hristos de mulţimea care îi vroia
moartea. Dar Hristos a pus la loc urechea tăiată, vindecându-l pe Malhus.

119
Sfântul Eustratie împreună cu alţi câţiva credincioşi au fost vânduţi ca robi
unui evreu din Cherson. Acesta îşi bătea joc de credinţa creştină a robilor lui şi
încerca prin toate mijloacele să-i facă să se lepede de ea şi să treacă la religia
mozaică. Văzând că nu au nici o scăpare decât moartea, ei toţi s-au sfătuit să nu
mai mănânce nimic şi mai degrabă să moară aşa, decât să se lepede de Hristos.
Sfântul Eustratie i-a încurajat, i-a întărit şi i-a binecuvântat pe credincioşii cei
împreună cu dânsul pe această cale pe care cu toţii, inclusiv el, hotărâseră să
meargă. Astfel, ei cu toţii au murit de foame, unii după trei zile, alţii după
patru, iar alţii după şapte. Fiind obişnuit cu postirile, Sfântul Eustratie singur a
supravieţuit, fiind încă viu după paisprezece zile de postire totală85. Sângerosul
evreu, văzând că pierduse şi banii pe care îi cheltuise cumpărând robii, s-a
răzbunat pe Sfântul Eustratie, pe care l-a răstignit pe o cruce. Sfântul Eustratie
s-a rugat lui Dumnezeu de pe acea cruce, prorocind şi evreului năpraznică şi
apropiată moarte. Evreul, înnebunit de ură, a străpuns cu o suliţă trupul
sfântului celui pironit pe cruce, şi aşa Sfântul Eustratie şi-a dat sufletul în
mâinile lui Dumnezeu. Aruncându-i-se trupul în mare, el nu s-a dus la fund, ci
a plutit la suprafaţa apei. Minuni mari au început să se facă apoi la sfintele lui
moaşte” [163; 372].
Sfântul Eustratie a pătimit pentru Hristos în veacul al XI-lea. Dar Biserica
are mucenici şi din veacul trecut. Unul dintre cei mai cunoscuţi este părintele
Filumen, noul mucenic. „În ultimul loc unde a slujit, şi anume la Fântâna lui
Iacov, veneau des evrei fanatici ca să scoată icoanele şi crucea din biserică,
deoarece considerau că era un loc de închinăciune iudaic. Unul dintre aceşti
evrei venea în fiecare zi şi se ruga în lăcaş. Părintele Filumen, păzitor cre-
dincios al aşezămintelor Sfântului Mormânt din Palestina, i-a explicat cu
blândeţe şi smerenie că Fântâna lui Iacov aparţinea de multe secole creştinilor.
Vrând să evite provocările, atunci când evreul acela intra în biserică să se
roage, părintele Filumen întrerupea slujba şi o continua mai târziu86. Scopul
acestui evreu, ca de altfel al tuturor evreilor fanatici, era să transforme cu orice
preţ biserica în loc de închinăciune iudaic. Astfel, pe 29 noiembrie 1979, în
ziua în care Biserica îl pomeneşte pe Sfântul Filumen, părintele a fost atacat cu
toporul şi omorât87 în timp ce săvârşea Vecernia. După aceea, ucigaşii au jefuit

85
Merită făcută o comparaţie: tot aşa, în vremurile de pe urmă, mulţi dintre cei care nu au
fost învăţaţi cu postul vor pieri din cauza lipsei de hrană la care îi vor supune slugile
Antihristului. Şi tot aşa, creştinii nevoitori, obişnuiţi cu înfrânarea, vor găsi resurse să reziste.
86
Prin aceasta nu greşea, nu făcea un compromis. Pentru că, mai înainte de a fi fost a
creştinilor, fântâna lui Iacov fusese un loc important pentru iudei.
87
Teologul Zaharia Raptopoulos spune un lucru ieşit din comun: „În noaptea aceea, în care
stareţul Filumen a fost înjunghiat la Fântâna lui Iacov – pe trupul său găsindu-se 72 de urme de
cuţit –, în timp ce se ruga, părintele Elpidie (fratele său geamăn, un părinte cu viaţă sfântă care
se afla în Muntele Athos – n.n.) auzea fără încetare vocea părintelui Filumen: «Frate, mă
omoară!»” [86; 299].

120
biserica, iar la plecare au aruncat cu o grenadă. Comunicatul Poliţiei spunea că
făptaşii erau «necunoscuţi»”88 [86; 294].
Într-o predică despre noul mucenic Filumen, Arhiepiscopul Ambrozie de
Neapole şi Samaria a relatat astfel aflarea moaştelor părintelui: „Cu adevărat,
am deschis mormântul şi am scos trupul afară, aşezându-l pe placa de marmură
a unui mormânt alăturat. Hainele erau pe jumătate putrezite, iar monahii le-au
luat ca binecuvântare, ca să le împartă oamenilor. Mâinile puteau fi îndoite.
Piciorul drept, de la oul piciorului în jos, nu mai era, pentru că ucigaşul îl tăiase
cu securea. Lipseau şi degetele de la piciorul stâng. Restul trupului era întreg,
deşi stătuse în mormânt timp de trei ani. În schimb, de la tăietura securii, cra-
niul era despicat şi îi lipsea nasul. Avea încă barbă şi păr. Cineva l-a curăţat cu
un burete îmbibat în vin. Desigur, trupul nu emana niciun miros neplăcut. Nu
fusese mâncat de viermi şi nu avea absolut nicio scobitură. […] Este sfânt? Cu
siguranţă că este sfânt mucenic, pentru că a apărat de evreu locul de
închinăciune ortodox…”89 [86; 305].

c) Nazismul şi credinţa creştină

Una dintre confuziile care se fac în mod obişnuit când se vorbeşte despre
antisemitism se datorează faptului că se pune în responsabilitatea creştinilor
holocaustul. Dar de fapt nu există nicio legătură între nazism şi credinţa
creştină (cu toate că Hitler a invocat în mod viclean credinţa în Hristos, la
începutul ascensiunii sale, pentru a strânge cât mai mulţi adepţi). Mihai Urzică
caracteriza astfel „religia nazistă”: „Neopăgânismul nazist a revenit la pă-
gânătate, a retrezit vechiul cult al lui Thor şi Wotan, a promovat forţa, spiritul
de rasă superioară, precum şi dispreţul faţă de mila creştină şi faţă de iertare,
socotite a fi manifestări psihologice ale inferiorităţii şi laşităţii evreieşti. Aceste
concepţii au dus la lagărele de exterminare în masă, la cele mai demente
cruzimi. În cartea Mitul veacului al XX-lea, a doctrinarului hitlerist Alfred
Rosenberg, se spune: «Mitul crucii creştine este mort; mitul zvasticii, al rasei şi
al sângelui îl înlocuieşte» (p. 680). O asemenea doctrină păgână socotea
Biserica Creştină o piedică în calea afirmării noului regim, ca urmare, Biserica
a fost supusă unei aprige persecuţii, dimpreună cu slujitorii ei, care în adu-
narea păcătoşilor n- au umblat şi pe scaunul hulitorilor n-au şezut (Ps. 1, 1). Şi
astfel, aşa cum Cugetările lui Mao au devenit mai târziu sacre, având putere de
mit pentru comuniştii chinezi, la fel Mein Kampf, cartea doctrinară a lui Hitler,

88
„A fost omorât în biserică. Ucigaşii au intrat înăuntru, l-au lovit cu toporul în frunte şi i-au
scos ochii. Cu a doua lovitură, i-au rupt maxilarul. Părintele alergase spre ieşire, ca să ceară
ajutor […]. L-au omorât în timp ce săvârşea Vecernia şi purta patrafirul la gât” [86; 299] –
teologul Zaharia Raptopoulos.
89
În aceeaşi predică, Arhiepiscopul Ambrozie a relatat vindecarea imediată a unui
arhiepiscop al Iordanului – pe nume Paladie –, care, fiind foarte bolnav, a fost atins cu o
părticică din moaştele părintelui Filumen şi s-a tămăduit imediat.

121
a devenit catehismul fiecărui nazist, gata de orice jertfă pentru cauza hitleris-
mului” [156; 124].
Nazismul sau orice formă de antisemitism şi credinţa creştină sunt
învăţături contrare. Acest adevăr este simplu şi uşor de înţeles chiar şi de către
copii...
La parastasul părintelui Nicodim Măndiţă, unul din marii stâlpi ai
credinţei din România secolului trecut, poetul Ioan Alexandru a povestit un
lucru tulburător. Un om l-a ucis pe fratele unui părinte duhovnic: „Ştiţi ce-a
făcut acest părinte care trăieşte? A mers la el şi i-a zis: «Fratele meu! Tu l-ai
omorât pe fratele meu şi în locul fratelui meu eşti tu fratele meu!», şi l-a sărutat
pe obraz. «Te iubesc ca pe fratele meu»”90. Ce religie aduce omul la un ase-
menea record al iubirii? Ce altă credinţă pune iubirea în centrul ei, aşa cum o
face credinţa creştină? Gestul părintelui poate fi înţeles ca un rezumat al
Sfintelor Evanghelii, ca un rezumat al Legii celei Noi. Hristos, Fiul lui Dum-
nezeu, a venit să ne înveţe Legea iubirii şi iertării. A iubirii care biruie orice
răutate, a iubirii care iese biruitoare din orice încercare şi orice prigoană.
Să citim Sfintele Evanghelii, ca să nu rătăcim neştiind Scripturile, nici
puterea lui Dumnezeu (Marcu 12, 24). Să mergem pe calea cea tare pe care au
mers creştinii vreme de sute şi sute de ani. Iar dacă cineva va încerca să dove-
dească prin cuvinte meşteşugite că Evangheliile sunt mincinoase sau că ne
învaţă cele rele, să nu îl credem. Căci ce poate fi mai adevărat decât cuvântul
lui Dumnezeu? Şi tot aşa să facem şi cu Vieţile Sfinţilor Mucenici, să le sădim
în inimile noastre, pentru a da roada cea bună. Să învăţăm de la ei credinţa,
răbdarea, nădejdea şi iubirea de vrăjmaşi, virtuţile cu care putem birui
înţelepciunea acestui veac şi putem păşi în Împărăţia Cerurilor.

90
Şi Ioan Alexandru a continuat cuvântul la parastas astfel: „Asta schimbă lumea. Un singur
lucru, părinte Nicodim Măndiţă, nu-i aşa că-i aşa? Dumneata ai spus: «omul duhovnicesc»”.
Noi, creştinii, asta mărturisim: că singurele schimbări adevărate nu pot fi aduse decât de oa-
menii duhovniceşti….

122
 NOI ÎL RĂSTIGNIM PE HRISTOS

„Iuda trădează, dar el ne reprezintă pe toţi. Să fim sinceri.” [31; 133]

Părintele Ioan Buga

Evangheliile Bisericii ne descriu amănunţit patimile şi răstignirea

Mântuitorului Hristos. Evanghelia lui Iuda trece cu vederea aceste momente
cruciale pentru neamul omenesc. Avem însă de ales nu doar între a ţine seama
de răstignirea lui Hristos şi a o ignora, aşa cum ne învaţă înţelepciunea acestei
lumi. Avem de ales între a înţelege răstignirea aşa cum trebuie sau a o înţelege
potrivnic Adevărului.
Pentru a ajunge la dreapta înţelegere a istoriei mântuirii noastre, trebuie
să luăm aminte la cuvintele pline de înţelepciune ale Cuviosului Nazarie de la
Valaam: „Fireşte că eşti mâniat foarte pe Iuda vânzătorul, ca şi pe cei care L-au
răstignit pe Hristos şi L-au străpuns cu piroane şi cu suliţă; ci ia aminte la tine
însuţi, ca nu cumva şi tu să te faci vânzător al Trupului şi al Sângelui lui
Hristos91. Iuda a vândut pe Hristos o singură dată; dar tu oare nu-L vinzi pe El
de nenumărate ori, atunci când nu eşti credincios cuvintelor şi poruncilor Sale?
El a suferit răni de la răstignitorii Săi o singură dată; dar tu oare nu-L răneşti pe
El de nenumărate ori cu patimile şi păcatele tale cele neplăcute lui Dumnezeu?
Căci El a răbdat chinuri pentru fiecare păcat al nostru” [200; 143].
Învăţătura aceasta este într-un fel întregită de o minune istorisită de
Sfântul Dimitrie al Rostovului, minune ce are importanţă pentru fiecare creştin:
„Un păcătos şi-a rânduit ca pravilă să se roage în fiecare zi de câteva ori către
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, repetând cuvintele Arhanghelului Gavriil:
«Bucură-te, ceea ce eşti plină de har!» Odată, pregătindu-se să meargă la lucrul
său lumesc, s-a îndreptat către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca
mai înainte să se roage după obiceiul său, iar apoi să meargă la lucrul său. Şi
iată, când a început să se roage după obicei, deodată l-a cuprins frica – mai pre-
sus de firea sa, vede cum chipul de pe icoană se mişcă şi Preasfânta Născătoare
de Dumnezeu i se arată vie împreună cu Fiul Său, pe Care Îl ţine în
preacuratele ei mâini… Pruncului dumnezeiesc i se deschiseseră răni pe mâini,
pe picioare şi pe coastă şi din răni curgea sângele în şiroaie, exact ca pe
91
Acesta este motivul pentru care creştinii cugetă deseori la vinderea şi patimile lui Hristos:
nu pentru a ajunge să îi urască pe ucigaşii lui Hristos, ci pentru ca, văzând greşeala acelora, să
nu o repete la rândul lor, într-o măsură mai mică. Iar cugetarea la vieţile sfinţilor care au primit
mucenicia de la iudei îi ajută să dobândească tărie în credinţă, pentru a sta tari în faţa ispitelor
venite de la diavol, de la trup sau de la lume.
cruce… Văzând acest lucru, păcătosul s-a îngrozit şi a strigat: «O, Doamne!
Cine a făcut aceasta?» Maica Domnului i-a răspuns: «Tu şi ceilalţi păcătoşi;
voi Îl răstigniţi din nou pe Fiul Meu cu păcatele voastre, ca iudeii»” [48;
27-28].
Acesta este adevărul: noi Îl răstignim pe Hristos cu păcatele noastre.
Degeaba cunoaştem adevărul Evangheliilor, degeaba pricepem cum şi de ce a
fost răstignit Hristos. Dacă nu învăţăm să ne iubim aproapele – chiar dacă
aproapele nu crede în Hristos –, nu am învăţat ce este iubirea. Nu trăim iubirea,
şi prin această împietrire a inimii noastre Îl rănim încă şi încă o dată pe
Hristos…
Episcopul Ilie Miniat spunea cu tristeţe: „O, Dumnezeule, creştinii
cinstesc patimile lui Hristos numai cu buzele, dar cu inima sunt foarte departe
de El. Aşa se tânguieşte Dumnezeu prin gura profetului Isaia (Isaia, cap.
XXIX). Însuşi Domnul Hristos în Evanghelia Sa zice: «Făţarnicilor, bine a
profeţit despre voi Isaia, cu buzele mă cinstiţi, iar cu inima sunteţi departe de
mine». Dacă evreii L-au răstignit numai o dată pe Iisus Hristos în Vinerea
Mare, apoi creştinii Îl răstignesc a doua oară în Vinerea Mare din fiecare an.
Unele sunt cele ce se văd şi altele cele ce se fac, fiindcă în aceste zile creştinii
trebuie să se arate mai evlavioşi şi mai plini de mulţumire” [110; 244]. Şi totuşi
mulţi dintre ei nu se arată nici măcar atunci…
Sfântul Nicolae Velimirovici ne spune că „aşa cum unul dintre cei
Doisprezece, Iuda, L-a vândut pe Mântuitorul, aşa şi dintre cei Şaptezeci (de
apostoli – n.n.) s-au aflat unii care L-au părăsit, nu pentru a-L vinde, ci din cau-
za slăbiciunilor şi greutăţilor omeneşti. Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi
s- au dus înapoi şi nu mai umblau cu El (Ioan 6, 66)” [163; 25]. Ce folos că
astăzi suntem ucenici ai lui Hristos, dacă mâine Îl vom părăsi, din pricina
păcatelor, răutăţii şi puţinătăţii credinţei noastre?
Cuviosul Filothei Zervakos ne învaţă însă că, şi de ne vom lepăda de
Hristos prin păcatele noastre, trebuie să ne arătăm următori atunci pocăinţei
Sfântului Apostol Petru şi nu deznădejdii lui Iuda: „Apostolul Petru, deoarece
L-a iubit mult pe Hristos, îndată după ce s-a lepădat de El s-a căit, a plâns
amarnic, iar Domnul nostru Iisus Hristos nu numai că l-a primit şi l-a iertat, dar
l-a aşezat şi primul între apostoli. Iuda, pentru că nu L-a iubit pe Hristos, ci a
iubit mai mult banii şi pe diavol, imediat după ce a păcătuit, şi-a pus capăt
zilelor, şi-a predat sufletul şi trupul diavolului, pe care l-a iubit, şi de aceea a
fost osândit la iadul veşnic. […] Apostolul Petru L-a iubit pe Hristos. Când
Hristos S-a arătat după Înviere ucenicilor Săi, de trei ori l-a întrebat pe Petru:
«Petre, Mă iubeşti?» Petru a răspuns: «Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te
iubesc». Întrucât L-a iubit cu adevărat pe Hristos, a devenit dumnezeu după
har. Însă Iuda, pentru că l-a iubit pe diavol, s-a făcut asemănător acestuia. «Şi
între voi unul este diavol», a grăit Domnul către ucenicii Săi, vorbind despre
trădătorul Iuda” [172; 25-26].

124
 Iuda a devenit diavol nu după fire, ci după purtare… Iar noi, dacă în loc
să Îl primim pe Hristos în viaţa noastră, ne lepădăm de El prin patimile noastre,
vom deveni Iude. Şi, în loc să primim în inimile noastre Evangheliile Bisericii,
primim Evanghelia lui Iuda şi alte texte rătăcite.
Val Butnaru surprinde cu precizie chirurgicală tendinţa noastră de a
încerca să ne minţim, să trecem cu vederea căderile noastre, de a ne
dezvinovăţi chiar şi atunci când greşelile noastre sunt evidente: „Dorinţa
subliminală de a-l reabilita pe Iuda denotă vina noastră ancestrală şi nevoia de a
o justifica. Pândiţi de capcanele trădării, ne gândim să scăpăm cât mai onorabil
de faptele dezonorante pe care le-am săvârşit. «Evanghelia după Iuda» demon-
strează că trădarea a fost făcută în numele salvării omenirii. Tot aşa cum
trădările ulterioare şi-au găsit alte justificări: «în numele păcii», «în numele
interesului naţional», «în numele generaţiilor viitoare». Într-o dramatizare după
Leonid Andreev (pe care am numit-o «Fratele nostru Iuda»), am presupus că
Trădătorul e chiar frate cu noi, seamănă leit cu noi, ne aduce aminte de crimele
noastre – reale sau imaginare. Şi atunci, decât să purtăm în suflet această
povară, nu e mai simplu să admitem că am făcut un târg cu Iisus, că suntem
învinuiţi pe nedrept, că, de fapt, şi noi am vrut binele omenirii? Codul moral
din interiorul nostru ne înspăimântă. Iar atunci când ridicăm privirile şi vedem
cerul înstelat deasupra noastră, ne înspăimântăm şi mai tare...”92

92
Din articolul „Evanghelia după Iuda”, Jurnal de Chişinău, 21 aprilie 2006.

125
 ISPITELE LITERATURII

„PILAT: Ce cauţi în Ierusalim?

ISUS: Am venit la tine să mă răstigneşti.
PILAT uimit: Să te răstignesc? Pentru ce?
ISUS: Ca să mă pot urca în cer, la tatăl meu.
PILAT: Altfel nu poţi, decât dacă te răstignesc eu?
ISUS: Nu te teme, vina îţi va fi iertată la judecata de apoi!
PILAT: Vina? Care vină?
ISUS: Că ai răstignit un nevinovat.
PILAT: Eşti foarte sigur că am să te răstignesc, nu ştiu de ce!
ISUS: Trebuie să mă răstigneşti!
PILAT: Pentru ce?
ISUS: Ca să mă pot urca la tatăl meu!
PILAT: Eu nu sunt pus aici să răstignesc pe oricine are chef! N-am nicio
obligaţie şi răstignesc doar pe cine-mi place mie! Şi pe duşmanii Imperiului, fi-
reşte” [114; 72].
(Alina Mungiu-Pippidi, „Evangheliştii” – fragment)
***
Pentru articolul pe care vreau să îl scriu rândurile de mai sus sunt doar un
pretext: sunt doar o insectă care va fi studiată în laborator… Avem în faţa
ochilor un paragraf luat parcă din Evanghelia lui Iuda, dar în care Pilat ia locul
lui Iuda şi este însărcinat cu ceea ce se vrea a fi misiunea divină a răstignirii.
Întrebare: „E folositoare sau nu o astfel de literatură?”
(Înainte de a răspunde la această întrebare precizez că am inclus citatul de
mai sus pentru că vroiam să am un text de la care să pornesc discuţia. Dacă ar
fi existat o carte-reper care să fie citită de majoritatea cititorilor cărţii de faţă, ar
fi fost indicat să fac referire la ea.).
Există din ce în ce mai multe cărţi care tratează probleme religioase.
Oricât de tare s-ar adânci omul în păcat, la un moment dat tot simte nevoia unei
legături cu viaţa spirituală. Şi atunci, citeşte cărţi precum Al cincilea munte a
lui Paulo Coelho, cărţi care îl fac să cugete la vieţile unor sfinţi sau la persoana
lui Hristos.
Unor cititori astfel de texte nu le plac: „Ce rost are să te joci cu viaţa lui
Hristos şi cu Vieţile Sfinţilor?” Aceştia nu au fost de acord cu adaptarea unor
teme nou-testamentare sau aghiografice nici măcar pentru scopuri morale, din-
tre care cultivarea virtuţilor ar fi fost cel mai important.
 Alţii, puţini la număr, e adevărat, nici nu înţeleg astfel de texte. Dar celor
mai mulţi le plac: „Nu te pune nimeni să citeşti aşa ceva. Şi nu e nimic rău în
ele, de fapt. Dacă ai discernământ, poţi citi orice.”
Eu vreau să mă adresez acum celor din ultima categorie. Pentru a le
atrage atenţia asupra faptului că greşesc…
Da, sunt de părere că literatura care deformează întâmplările din istoria
mântuirii nu trebuie citită. Ea ne poate ajuta să înţelegem valoarea unor idei
frumoase, ne poate ajuta să cugetăm la Dumnezeu, dar în acelaşi timp ne viru-
sează cu idei greşite. Idei care cresc în minţile noastre ca aluatul şi, în timp, ne
pot arunca în rătăcire.
Unii au observat anumite similitudini între Evanghelia lui Iuda şi celebra
nuvelă a lui Giovanni Papini „Ispitirea lui Iuda” (tipărită în 193893, în volumul
Mărturiile calvarului), în care diavolul îi propune lui Iuda: „Tu Îl trădezi pe
Iisus numai în cuvânt; în realitate tu îl trădezi pe Caiafa. Mă înţelegi, acum,
Iuda? Eşti dispus, în sfârşit, să Îl serveşti, şi în acest fel, pe Domnul tău?” [121;
12]. Oricum, nu Hristos îi cerea lui Iuda să Îl vândă, ci diavolul îl ispitea pe
Iuda să îşi ajute Învăţătorul, predându-L duşmanilor Săi.
Papini relata că textul său e un rod al imaginaţiei: „Evangheliştii scriu,
laconic, că Satana a intrat în Iuda, că acesta a fost convins şi învins de către
Duşman. Am încercat să-mi imaginez cu ce sofisme, viclenii, înşelăciuni şi
ciudăţenii a putut Satana să pună stăpânire pe sufletul discipolului şi să facă din
el un trădător” [121; 86]. Papini nu a intenţionat să prezinte un produs al
imaginaţiei sale ca fiind un adevăr de credinţă. Imaginaţia e imaginaţie, ade-
vărul e adevăr. Dar nu de puţine ori cititorii şi spectatorii nu au priceperea de a
deosebi graniţa dintre ele…
Alte exemple, de acelaşi calibru: Ultima ispită a lui Hristos, a lui
Kazantzakis, sau şi mai celebrul Cod al lui Da Vinci. Cu ce rămânem după ce
citim astfel de cărţi? Cu nimic bun…
E adevărat că literatura pe care eu o contest aici e apreciată de mulţi. Mai
mult, îi consider pe autorii acestei literaturi un fel de medici care îi ajută să
moară pe cititorii care solicită să li se respecte dreptul la eutanasie. Ştiu,
verdictul meu va părea nefondat, exagerat, chiar ridicol. Dar mi-l asum. Cred
că această literatură nu e nici măcar eutanasiere, pentru că doctorii uşurează
suferinţele bolnavilor luându-le viaţa. Literatura pe care o critic acum nu

93
Tot în 1938, pe scena Comediei Franceze s-a jucat piesa lui Paul Raynal A pătimit sub
Ponţiu Pilat. Părintele Nicolae Steinhardt spunea: „Părerea căreia mă raliez recunoaşte deplina
vinovăţie a lui Iuda şi constată că argumentele de tip Paul Raynal sunt greşite, oricât ar fi ele de
seducătoare prin mărinimia pe care o dovedesc şi de lăudabilă dorinţa de a voi să
dezvinovăţească un acuzat. Pe Iuda nu se cade însă a-l scoate basma curată, deoarece este
efectiv culpabil şi nu există motive pentru a-l achita. […] Intenţiile dramaturgului Paul Raynal
(altminteri scriitor de bună calitate şi autorul câtorva nobile şi frumoase piese) au fost bune, dar
eroarea lui e totală” [148; 79, 82].

127
uşurează suferinţele sufleteşti ale cititorilor. Ea le otrăveşte sufletele, ducându-i
la o moarte lentă şi mai greu de suportat.
***
Nu vreau să se înţeleagă din cele scrise de mine că Biserica s-ar împotrivi
literaturii. Nu, Biserica se împotriveşte doar literaturii care propovăduieşte
minciuna, păcatul, înşelarea.
Părintele Stăniloae spunea că „Operele de artă sunt opera Duhului Sfânt:
o literatură bună, o poezie frumoasă, sunt opera Duhului Sfânt, dar aceasta nu e
încă toată poezia pe care o poate realiza omul” [146; 92].
În „Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”94 găsim o
poziţie foarte echilibrată faţă de creaţiile culturale: „Propovăduind veşnicul
adevăr al lui Hristos unor oameni care trăiesc în nişte condiţii istorice
schimbătoare, Biserica realizează acest lucru prin intermediul formelor de
cultură specifice timpului, naţiunii, diferitelor grupări sociale. Ceea ce a fost
conştientizat şi trăit de unele popoare şi generaţii, uneori poate fi descoperit din
nou de ceilalţi oameni, devenind ceva intim şi uşor perceptibil pentru ei.
Nicio cultură nu poate fi considerată unica acceptabilă pentru exprimarea
mesajului spiritual creştin. Limbajul cuvintelor sau cel al chipurilor prin care
este exprimată evlavia, metodele şi mijloacele lui, în mod firesc, se schimbă
odată cu mersul istoriei, deosebindu-se în dependenţă de contextul naţional şi
de orice alt context. […]
Biserica se foloseşte de diferitele părţi ale culturii pentru a exprima
adevărul creştin. Iconograful ortodox, poetul, filozoful, muzicianul, arhitectul,
actorul şi scriitorul apelează la mijloacele artei pentru a-şi exprima experienţa
înnoirii lor spirituale, pe care au dobândit-o şi pe care doresc să o
împărtăşească şi celorlalţi.
Cultura profană este capabilă de a fi vehicul al evlaviei. Şi acest lucru
este deosebit de important în cazul în care slăbeşte influenţa creştinismului din
societate, sau când autorităţile civile intră într-o luptă deschisă cu Biserica”
[96; 83].
Iată că Biserica recunoaşte valoarea creaţiilor culturale. Mai bine spus,
Biserica recunoaşte valoarea creaţiilor care sunt cu adevărat valoroase.
Scriitorii trebuie să ţină seama de spaţiul în care pot să se manifeste în libertate.
Şi să înţeleagă că, de fapt, libertatea lor nu a fost micşorată, ci dimpotrivă: li
s-au oferit reperele pentru a realiza opere care transfigurează şi înfrumuseţează
lumea.
Ce trebuie să înţeleagă cititorii creştini? Că, dacă vor degusta literatura
care prezintă o perspectivă deformată asupra lui Hristos, asupra sfinţilor,
asupra vieţii creştine, se vor face vinovaţi de succesul autorilor respectivi. Încu-

94
Prin decizia Sinodului arhieresc ţinut în Rusia în anul 2000, acest document este studiat în
seminariile şi în facultăţile de teologie ortodoxă.

128
rajându-i, se vor vătăma şi pe ei înşişi şi pe cei cărora le vor recomanda astfel
de cărţi.
Şi, pentru că am început cu un citat din Alina Mungiu-Pippidi, voi arăta
cât de strânsă este legătura dintre un autor şi ideile religioase pe care le
propagă:
„ELENA: Când ne-am iubit, puţin îmi păsa dacă eşti fiul lui Dumnezeu
sau nu…
ISUS: Înţelegeţi-mă şi iertaţi-mă! Amândoi! Am fost atât de singur…
propriul meu frate se îndoia de mine, a trebuit să învăţ să trec unele lucruri sub
tăcere…
ELENA: De ce se îndoiau de tine?
ISUS dus pe gânduri: Voiau un singur lucru de la mine: minuni. Nimeni
nu voia să asculte ce aveam de spus.
CHERINTOS: Cam neplăcut, nu? Aici, în Orient, toată lumea e
înnebunită după minuni. De doctrine n-are nimeni chef. Pe căldura asta! Dar o
minune bună, asta mai trezeşte oamenii din amorţeală! Mai ales dacă este şi
scurtă…
ISUS: Mi-e greaţă de minuni. Aş fi vrut să citesc în ei dorinţa de a fi mai
buni. Dar nu citeam nimic, decât o curiozitate grotescă. Şi totuşi, pentru aceştia
trebuia să mor! Avea asta să îi facă mai buni? Era limpede că nu: sacrificiul ar
fi fost inutil, întruparea ratată…” [114; 62-63]
Să comparăm aceste rânduri cu o declaraţie a Alinei Mungiu-Pippidi, cu o
mărturisire de credinţă care ne arată legătura dintre credinţa unui autor şi opera
sa: „Cred ca în Evanghelia coptă a lui Toma, aia în care Iisus nu face nicio
minune, e un simplu predicator genial şi neînţeles…”95.

95
Cotidianul, 27 ianuarie 2006.

129
 ICOANA LUI IUDA ÎNTR-O BISERICĂ ORTODOXĂ

„Chiar şi icoana poate fi ne- iconică, neliturgică şi chiar nerugătoare”

[96; 80].
Diaconul Andrei Kuraev

„Venisem la Almaşul Mare să găsesc o biserică. O biserică veche, dintre

cele mai vechi din Ardeal, al cărei altar se sprijină pe milenare inscripţii
romane. O biserică pe zidurile căreia e zugrăvit «apostolul Iuda», trădătorul
care l-a vândut pe Iisus, având creştetul înconjurat de aureolă de sfânt. Voiam
să aflu cum se putuse întâmpla o asemenea erezie. Nădăjduiam să găsesc
explicaţii pentru sanctificarea trădării tocmai într-o biserică din Munţii
Apuseni, să aflu ce cred chiar moţii despre această pictură stranie şi unică în
lume. […] Pictura a fost făcută de un ţăran. De un om al satului, pe la începutul
veacului trecut. Dar e minunată. Naivă şi simplă, din linii puţine, ca şi sufletul
de moţ; sfinţii au cu toţii parcă nişte chipuri de copii. Pure, frumoase,
neîntinate. Singur Iuda, în capătul de miazănoapte al pronaosului, nu are chip. I
se vede bine aureola96, i se văd faldurile bine creionate ale mantiei, mâinile cu-
prinzând punga pe care scrie «30 arginţi», dar chipul i-a fost şters, cine ştie, de
om sau de trecerea anilor.”97
Datorită promovării mediatice a Evangheliei lui Iuda, întrebarea dacă
Iuda a fost sfânt sau păcătos a constituit subiectul multor articole şi emisiuni de
radio şi TV. Această întrebare primeşte – prin mâna zugravului bisericii din
Almaşul Mare – un răspuns şocant: a fost sfânt…
Observând curentul de reevaluare a lui Iuda, care are drept culme
canonizarea acestuia, Octavian Dărmănescu scria: „Mascarada e de înţeles în
neostalinismul corectitudinii politice de azi98. Pentru canonizarea lui Iuda au în-
chiriat fanfare grele, statuia lui e ridicată de pârghii complexe, sfoară e destulă.
«Şanse pentru fiecare!» e dictonul, deci să-nceapă licitaţia pentru şansele lui
Iuda! (…) Aici e Altfel TV, bun venit în lumea dubiului! Marele show al

96
Deşi în Eminia picturii bizantine, „manualul” de referinţă pentru zugrăvirea bisericilor, se
specifică foarte clar că vânzătorul Iuda trebuia reprezentat „fără nimb” [50; 113].
97
Bogdan Lupescu, „Sfântul Iuda din Almaşul Mare”, Formula AS, nr. 417/2000.
98
„Corectitudine politică” în care duhul creştin e sufocat de duhul lumii acesteia, în care
mărturisitorii sunt consideraţi extremişti, în care adevărul e amestecat cu minciuna şi păcatul e
trecut pe lista virtuţilor contemporane. Datorită acestei aplatizări şi nivelări de opinii, Iuda – cu
aureola în jurul capului şi cu preţul trădării în pungă – poate intra pe furiş în sinaxar, fără să
protesteze nimeni.
reabilitării a-nceput: ţineţi aproape! La final, un invitat surpriză: venit tocmai
de la Ierusalim, Iuda ben Simon ne va depăna povestea lui. Şi aşa, cu ultimul
parastas făcut, tămâiat şi înviat, Iuda cel acum sfinţit va fi introdus într-o
torpilă pe care o vor ghida spre corabia de muzeu a Bisericii”99.
Cel mai simplu mod de a lămuri taina icoanei lui Iuda este de a o prezenta
în paralel cu o altă imagine şocantă pentru interiorul unei biserici ortodoxe. E
vorba de celebra frescă din biserica din Petreşti, în care sunt reprezentaţi Mihail
Gorbaciov, George Bush şi Papa Ioan Paul al II-lea. Preotul Alexandru Coman,
ctitorul bisericii, a explicat motivul pentru care a comandat o astfel de repre-
zentare plastică: „Consider că toţi cei trei mari conducători ai omenirii sunt
asemănători lui Constantin cel Mare, care în anul 313 a dat libertate de
manifestare creştinilor şi pe pe care Biserica l-a aşezat lângă apostoli. Tot aşa,
aceşti trei mari oameni au schimbat mersul lumii, lor le datorăm ridicarea şi
libertăţile de astăzi. Biserica ar trebui să-i declare sfinţi, pentru că ne-au izbăvit
de acel sistem opresiv (comunismul)”100.
Dar Biserica lui Hristos, cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească,
nu îi poate declara sfinţi pe cei care nu sunt mădulare ale Bisericii. George
Bush este baptist, papa – catolic şi Gorbaciov, deşi a fost botezat ortodox în
copilărie, s-a lăsat înşelat de ateism. Pe de altă parte, şi dacă ar fi fost membri
ai Bisericii, activitatea lor politică nu este un argument suficient pentru
canonizare. Biserica Ortodoxă are nişte rânduieli foarte precise atunci când ca-
nonizează un sfânt, deoarece actul respectiv nu schimbă statutul unei persoane
răposate, conferindu-i în mod automat sfinţenia. Prin canonizare, Biserica doar
recunoaşte sfinţenia unui mădular al Trupului lui Hristos trecut la Domnul.
Biserica nu poate schimba rânduielile canonizării din pricini îndoielnice.
Şi nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că, la data pictării bisericii din
Petreşti, papa Ioan Paul al II-lea, Bush şi Gorbaciov erau toţi în viaţă. Cum poţi
spune că cineva ar trebui canonizat câtă vreme se află în viaţă? Dacă în ultima
parte a vieţii se va dovedi duşman al Bisericii? Sau dacă în anii următori se va
dovedi că, deşi era considerat un apărător al Bisericii, de fapt, totul era doar o
paradă menită să îi ascundă adevăratele interese?
Ar fi fost normal ca biserica din Petreşti să nu fie sfinţită până ce
imaginea celor trei personalităţi nu ar fi fost înlocuită cu o altă reprezentare

99
Tentaţia apocrifei, material preluat de pe www.laurentiudumitru.ro/blog/. Textul continuă
trist: „Evanghelia după Iuda pare o glumă proastă. Se doreşte sanctificarea celor 30 de arginţi şi
eficientizarea Ţarinii Olarului. O vor vinde pe toată la pungi mici, ca pământ de la locurile sfin-
te. Urnit din loc, cultul lui Iuda va înflori cu câştig bun, insignele şi tricourile cu el le vor
concura pe cele cu Che Guevara”. Esenţial este ca fiii Bisericii să înţeleagă că miza acestui cult
este tocmai lepădarea de adevărul Sfintei Scripturi, ceea ce este de fapt acelaşi lucru cu
lepădarea de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe care Îl mărturisesc Scripturile.
100
Monitorul de Cluj, 25 august 2001.

131
canonică101. Orice specialist în iconografie va spune răspicat că fresca celor
„trei aleşi” nu are nicio justificare teologică. Mai mult, este pur şi simplu o
imagine care calcă în picioare erminia ortodoxă. Ca şi icoana lui Iuda din
Almaşul Mare. O icoană care răstoarnă învăţătura lui Hristos, a Sfintelor Evan-
ghelii şi a Sfintei Biserici.
Arta ortodoxă este o întruchipare a dogmei. Aşa cum se spune în popor,
pictura bisericii este o Evanghelie în imagini pentru omul neştiutor de carte…
Când pictura bisericii se abate de la rostul ei, urmările sunt grave.
Un exemplu care a produs multă sminteală a fost pictarea unor aşa-zişi
sfinţi catolici102 în bisericile ortodoxe. Sau aşezarea în biserică a unor tablouri
care conţin învăţături eretice, cum este imaginea cu inima sacră a lui Iisus sau a
Fecioarei Maria103. Arta ortodoxă nu numai că nu trece cu vederea rătăcirile
dogmatice, ci le pune în evidenţă, pentru a-i învăţa pe credincioşi să stăruie în
adevăr. Aşa sunt frescele în care e reprezentată corabia Bisericii, în care sunt
Hristos, Maica Domnului şi Sfinţii Apostoli, în timp ce pe mal stau păgânii şi
ereticii care au prigonit Biserica cea adevărată, eretici îmbrăcaţi în veşmintele
clericale specifice rangului lor. (Printre aceştia, se poate recunoaşte chiar papa.)
În acelaşi duh, în unele biserici ortodoxe este pictat Sfântul Nicolae lovindu-l
cu palma pe ereticul Arie104. Dar în nicio biserică ortodoxă Arie nu este pictat
ca fiind mărturisitor al adevărului sau chiar sfânt…105
Trebuie să afirmăm cu toată tăria că trădătorul Iuda nu poate fi pictat în
biserică în ipostaza de sfânt106. Sfinţii sunt în Împărăţia lui Dumnezeu, iar Iuda
este în iad, aşa cum mărturiseşte Biserica…
101
Una dintre atribuţiile episcopilor este de a veghea asupra construirii bisericilor şi
canonicităţii picturii. Totuşi, înaintea sfinţirii bisericii din Petreşti, ierarhul locului a declarat
şocant că „părintele Coman a avut întotdeauna idei deosebite, oarecum la zi. Sigur că pictura
respectivă nu intră neapărat în tradiţia picturii bizantine, dar şi în erminia bisericilor din
Moldova erau reprezentaţi turcii ca nişte cuceritori etc. Preotul Coman a surprins o realitate, nu
văd un lucru rău în reprezentarea aceea…”.
102
Între ei, Francisc de Asissi, despre care Sfântul Ignatie Briancianinov scria că a ajuns la
„cea mai vârtoasă înşelare demonică” [27; 60].
103
În volumul Noul catehism catolic contra credinţei Sfinţilor Părinţi – un răspuns ortodox
(Editura Deisis, 1994), scris de Preasfinţitul Fotie, Arhimandritul Filaret Motte şi părintele
Patrick Ranson, se găseşte un articol interesant împotriva cultului inimii lui Iisus. Recomand cu
încredere lectura cărţii respective, întrucât se remarcă printr-o mărturie apologetică solid
argumentată patristic. E o carte care demontează pur şi simplu teoriile privitoare la conceptul
de aşa-zise „Biserici surori”.
104
În frescele în care este reprezentat primul Sfânt Sinod Ecumenic.
105
Unul dintre punctele dialogului între ortodocşi şi ereticii monofiziţi cere ridicarea
reciprocă a anatemelor date asupra „sfinţilor fiecărei Biserici”. Mergând în aceeaşi direcţie, un
dialog între ortodocşi şi arieni ar pretinde ridicarea anatemei pronunţate asupra lui Arie. Ceea
ce, la limită, ar putea duce la cenzurarea cărţilor şi la ştergerea icoanelor în care Arie este
prezentat ca eretic… (Dar Biserica lui Hristos nu poate schimba nimic din Hotărârile Sfintelor
Sinoade Ecumenice, pentru că în acele sinoade ierarhii nu au vorbit după mintea lor, ci Duhul
Sfânt a vorbit prin ei.)

132
 Pseudo-icoana din Almaşul Mare este pur şi simplu o anti-icoană. Ar fi
fost o greşeală la fel de mare să îl reprezinţi pe unul din Sfinţii Bisericii arzând
în chinurile iadului.
Scopul articolului de faţă nu este de a face reclamă mascată unei
reprezentări artistice necanonice. Ci este tocmai de a atrage atenţia asupra
respectării canoanelor artei ortodoxe. Altfel, cu icoane necanonice, cu biserici
construite modernist, ca nişte săli de spectacole, nu ne putem păstra identitatea
ortodoxă. Legătura dintre dogmă şi artă este reciprocă. Şi, tot aşa cum o dogmă
prin care se mărturiseşte Adevărul naşte o icoană pe măsură şi o biserică pe
măsură, tot aşa o icoană mincinoasă sau o biserică, tip sală de spectacole îşi vor
pune amprenta negativă asupra învăţăturii de credinţă.
Oricum, ar fi bine ca, văzând icoane pictate necanonic sau biserici
ridicate după planuri specifice unor spaţii neortodoxe, să nu ne grăbim să dăm
cu piatra în vinovaţi. Ar fi bine să ne cercetăm pe noi înşine şi să vedem dacă
nu cumva şi noi am fost atinşi de virusul secularismului. Să vedem dacă faptele
şi credinţa noastră sunt sau nu curate. Pentru că degeaba ne vom grăbi să
judecăm scăderile altora, dacă noi înşine ne aflăm în greşeală. Iar dacă ne-am
judecat cu sinceritate pe noi înşine, vom vedea cu alţi ochi greşelile şi chiar
păcatele celor de lângă noi.
Privind la icoana lui Iuda, Emilian Achim – tatăl preotului din Almaşul
Mare – întreabă şi ne întreabă pe fiecare dintre noi: „Ia uitaţi-vă, nu-i aşa că-n
locul albului acela (e vorba de albul care a rămas în locul feţei lui Iuda după
ştergerea trăsăturilor) poate fi pus chipul oricui? Nu-i aşa că poate fi oricine,
orice om, orice biet muritor? Nu-i aşa că oricare dintre noi poate fi Iuda,
trădătorul? Nu că-i aşa?...”107

106
E posibil ca zugravul acestei icoane să nu fi fost conştient de greşeala sa. În Erminia
picturii bizantine se află o atenţionare foarte aspră pentru cei care se apucă de această lucrare
doar din dorinţa de câştig şi care, datorită lipsei de grijă, fac greşeli: „Câţi pentru a banilor
iubire, cu lăcomie, fără evlavie şi cu nebăgare de seamă se apucă de lucrul acesta, bine să ia
seama, aducându-şi aminte de chinuirea din focul Gheenei a lui Iuda, a iubitorului de arginţi, şi
a celor de un nărav cu dânsul…” [50; 23].
107
Formula AS, nr. 417/2000.

133
 DEFORMAREA VECHILOR SCRIPTURI

Una din întrebările pe care şi le pune un creştin atunci când ascultă în

Biserică profeţiile din Vechiul Testament despre Hristos este: „Dacă profeţiile
au fost atât de clare108, de ce nu L-au recunoscut iudeii pe Mesia? Şi cum de
evreii de astăzi nu înţeleg că prorocia din Isaia 7,14: Iată, Fecioara va lua în
pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel, s-a împlinit în
Hristos, Care S-a întrupat „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”?
Dacă răspunsul la prima întrebare se poate afla într-o mulţime de cărţi
religioase109, fie scrise de Sfinţii Părinţi, fie scrise de părinţi contemporani,
răspunsul la a doua întrebare se poate afla ceva mai greu…
Una dintre explicaţii – nu foarte importantă, totuşi una care nu trebuie
trecută cu vederea – este că evreii de astăzi nu mai citesc versiunea originală a
Vechilor Scripturi… Ei citesc o versiune „aproape” exactă, dar care are totuşi o
diferenţă esenţială: în textul evreiesc de astăzi, în locul profeţiei că „Fecioara
va lua în pântece”, apare „tânăra va lua în pântece”110. Modificarea a fost
făcută pentru ca Hristos, Care S-a născut din Fecioara Maria, să nu fie re-
cunoscut drept Mesia.
Afirmaţia că evreii ar fi deformat – puţin, dar intenţionat – Scripturile
este şocantă, însă există multe mărturii patristice în acest sens. Sfântul Iustin
Martirul, în cunoscutul Dialog cu iudeul Trifon, este între primii scriitori creş-
tini care fac o astfel de afirmaţie: „Eu nu mă încred nici în dascălii voştri care
susţin că Scripturile nu au fost bine traduse de către cei 70 de bătrâni, în timpul
lui Ptolemeu, care a fost împăratul Egiptului, şi încearcă să le explice ei. De
asemenea, voiesc să vă fac să ştiţi că multe Scripturi au fost date afară cu

108
După Învierea Sa, Hristos Însuşi, mergând cu Luca şi Cleopa spre Emaus, le-a tâlcuit
profeţiile mesianice din Vechiul Testament: Începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a
tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El (Luca 24, 27). Iar despre Sfântul Apostol Pavel
citim: Cu tărie şi în faţa tuturor, el înfrunta pe iudei, dovedind din Scripturi că Iisus este
Hristos (Fapte 18, 28).
109
Deşi, oricât de clare ar fi mărturiile că au avut minţile întunecate de diavol, că aşteptau un
Mesia care să le dea putere pământească sau că preferau păcatul virtuţii, ele nu trebuie să
stârnească dispreţul faţă de evreii necreştini de astăzi, care au lepădat darul de a fi popor ales.
110
Sfântul Chiril arată că şi aşa, chiar deformată fiind profeţia, tot ar trebui să fie vădit că ea
se referă la Naşterea lui Mesia din Fecioara Maria: „A părut iudeilor că prin numele de «fată»
nu se arată Maica Domnului şi că nu trebuie să se numească «fecioară». Prin aceasta, ei cred că
este cu putinţă să se oprească şi să se nimicească înţelesul tainei, dacă vor zice ei «fată» şi nu
«fecioară»” [33; 29].
desăvârşire din traducerile111 făcute de către bătrânii care au fost la Ptolemeu.
Din acestea se dovedeşte în chip clar că Cel Răstignit, Însuşi, era propovăduit
ca Dumnezeu şi om şi că avea să fie răstignit şi să moară. Însă, fiindcă ştiu că
pe acestea le tăgăduiesc toţi cei din neamul vostru, nu voi mai începe astfel de
discuţii, ci voi căuta să discut numai cele care fac parte din cele mărturisite de
voi. De altfel, voi le recunoaşteţi pe toate cele ce am spus înainte, afară de
cuvintele: «Iată, Fecioara va lua în pântece», pe care le-aţi tăgăduit, spunând că
s-a zis: «Iată, tânăra va lua în pântece»”112 [174; 232].
Alţi sfinţi ai Bisericii întăresc această poziţie. În lucrarea sa Împotriva
ereziilor (III, 21, 1-3), Sfântul Irineu de Lyon scrie că profeţiile despre Mesia
au fost traduse „în limba greacă de iudeii înşişi mult mai înainte de timpul ve-
nirii Domnului nostru, ca să nu rămână nicio îndoială că iudeii au tălmăcit
anume astfel din dorinţa de a ne face pe plac nouă (creştinilor). Dacă evreii ar
fi ştiut că noi ne vom folosi de aceste mărturisiri ale Scripturilor, ei înşişi, fără
a sta la îndoială, ar fi ars Scripturile, care arată că şi celelalte popoare vor avea
parte de viaţă veşnică... Scripturile au fost traduse după inspiraţia lui
Dumnezeu. Dacă Scripturile au fost traduse cu atâta exactitate şi har dumne-
zeiesc şi dacă prin ele Dumnezeu a rânduit credinţa noastră în Fiul Său,
păstrând pentru noi Scripturile nevătămate în Egipt... Şi dacă această traducere
a Scripturilor a fost făcută până la pogorârea Domnului nostru pe pământ şi
până la apariţia creştinilor, atunci cu adevărat neruşinaţi şi obraznici sunt cei
care vor acum să tălmăcească altfel, când noi îi demascăm tocmai în baza
acestor Scripturi şi îi aducem la credinţa în venirea Fiului lui Dumnezeu.
Credinţa noastră este fermă, neinventată şi unica adevărată, căci are o
mărturie limpede din acele Scripturi care au fost traduse prin mijlocul descris
mai sus. Şi propovăduirea Bisericii este nefalsificată. Căci apostolii, care au
trăit cu mult înaintea tuturor acelora, sunt de acord cu amintita traducere şi
traducerea se acordă cu tradiţia apostolilor. Şi Petru, şi Ioan, şi Matei, şi Pavel,
şi alţi apostoli, ca şi succesorii lor, au vestit toate sentinţele proroceşti aşa cum
sunt conţinute în traducerea patriarhilor” (cea din Septuaginta – n.n.) [10;
271-272].
Sfântul Ioan Gură de Aur întăreşte mărturia Sfântului Irineu: „Cei
şaptezeci de tălmăcitori113 pe drept cuvânt merită mai multă încredere faţă de
toţi ceilalţi. Cei din urmă au făcut tălmăcirea după venirea lui Hristos,
rămânând iudei; de aceea se poate bănui cu deplin temei că ei au spus astfel

111
Am preferat folosirea termenului „traduceri” în loc de explicări, aşa cum apare în
versiunea românească a Dialogului, îndreptând greşeala traducătorului.
112
Am considerat că nu este necesar aici să citez şi restul pasajelor din Septuaginta la care
face referire Sfântul Irineu. Cei interesaţi pot găsi lămuriri în lucrarea Sfântului Iustin Martirul,
Dialog cu Iudeul Trifon, începând cu capitolul 72.
113
Septuaginta poartă acest nume tocmai de la numărul bătrânilor despre care se spune că au
lucrat la traducere.

135
mai mult din ură şi au pus intenţionat prorocirile în umbră. Cei şaptezeci însă,
cu peste o sută de ani înainte de venirea lui Hristos, au făcut această lucrare, şi
mai ales fiind într-un număr atât de mare, încât sunt în afara oricăror bănuieli.
Ei merită cu precădere încredere şi după timpul lucrării, şi după numărul lor, şi
după înţelepciunea cu care au lucrat împreună” [10; 272].
Chiar dacă Sfinţii Părinţi au lăudat traducerea celor şaptezeci de bătrâni,
nu e de mirare că în Tora găsim o critică foarte dură a Septuagintei, care este
comparată cu un idol – cu viţelul de aur. Înainte de a reproduce acest citat din
Tora despre traducerea Septuagintei, Şlomo Laiş scria – în Reflecţii despre
iudaism – că „maxima italiană «traduttore – traditore» (traducerea este o
trădare) nu este altceva decât reluarea unei vechi opinii evreieşti. În tratatul
Seifer Tora (Cartea Torei), referindu-se la Septuaginta, traducerea Bibliei în
limba elenă, la ordinul lui Talmai Philadelphul, învăţaţii consemnează: «Ziua
în care s-a încheiat traducerea Bibliei a fost la fel de grea pentru (poporul)
Israel ca şi ziua în care au făurit viţelul de aur, căci Biblia nu poate fi
nicidecum tradusă»” [98; 34 – 35].
E foarte important modul în care ne raportăm la rostul Vechiului
Testament înainte de a vorbi despre traducerea acestuia. Dacă el a fost revelat
de Dumnezeu doar ca Lege pentru poporul iudeu, nu e de mirare că nu poate fi
„nicidecum tradus”. Noi, creştinii, mărturisim însă că el a fost doar o umbră a
Noului Testament, că Hristos Mântuitorul lumii a fost profeţit de el tocmai ca
şi celelalte neamuri, înţelegând împlinirea acestor profeţii, să vină la credinţa
creştină. (Oare Dumnezeu este numai al iudeilor? Nu este El şi Dumnezeul
păgânilor? Da, şi al păgânilor. Fiindcă este un singur Dumnezeu, Care va
îndrepta din credinţă pe cei tăiaţi împrejur şi, prin credinţă, pe cei netăiaţi îm-
prejur. Desfiinţăm deci noi Legea prin credinţă? Nicidecum! Dimpotrivă,
întărim Legea – Rom. 3, 29-31).
Acelaşi Dumnezeu care i-a luminat pe Drepţii Vechiului Testament să
scrie Scripturile i-a luminat pe cei şaptezeci de bătrâni să le traducă, spre
folosul tuturor neamurilor care vor crede în Hristos. Natalia Manoilescu Dinu
vede traducerea Legii Vechi prin prismă creştină: „Cea mai importantă
consecinţă a răspândirii poporului ales printre neamuri a fost traducerea Bibliei
în limba greacă, traducere efectuată în Alexandria în anul 285 î.Hr., eveniment
ce constituie un moment dialectic unic în vederea pregătirii neamurilor pentru
primirea Evangheliei. Prin transpunerea textului sacru în greacă, înţelepciunea
concentrată în cărţile Vechiului Testament devenea accesibilă unui număr mare
de cititori şi, în felul acesta, principalele învăţături din revelaţia mozaică
începeau să fie cunoscute şi de păgâni. Când apostolii vor pleca să
evanghelizeze lumea, vor găsi terenul oarecum pregătit şi este semnificativ
faptul că primele comunităţi creştine din lumea păgână vor fi de obicei
alcătuite din foşti prozeliţi ai iudaismului” [100; 23].

136
 În ediţia Noului Testament tipărită la Bucureşti în 1857 citim despre
Septuaginta: „Pe aceasta Biserica la Soboarele a toată lumea o a cetit, şi ca
dintru o adevărată Sfântă Scriptură dogmele credinţei le-a adeverit, şi le-a
întărit, pe aceasta Sfinţii Părinţi o au cetit şi o au tâlcuit, şi cu aceasta au
adeverit şi au întărit învăţăturile lor, pe aceasta toate neamurile creştine la
începutul Legii celei noi ca pe o adevărată Dumnezeiască Scriptură în limbile
lor au tălmăcit-o, aceasta este Scriptura pe care toată Biserica Răsăritului puru-
rea a ţinut-o, şi astăzi o ţine” [3; 552-553].
Întrucât pe vremea Sfântului Teofan Zăvorâtul se punea în Rusia
problema renunţării la versiunea Vechiului Testament tradusă din Septuaginta
şi a înlocuirii ei cu o traducere făcută după versiunea masoreţilor, sfântul a tras
un semnal de alarmă: „Cuvântul lui Dumnezeu nu poate vorbi aşa ori altfel: el
este unul. De aceea ori Biblia evreiască vorbeşte adevărul, şi atunci trebuie s-o
urmăm pe ea; ori cea grecească, şi atunci trebuie s-o aruncăm pe cea evreiască.
Când însă, păstrând în cărţile bisericeşti citirile după textul grecesc, iar în mână
ţi se dă cea evreiască, diferită de prima, atunci ce ţi se impune prin aceasta?
Dacă nu se poate spune că acolo şi aici e adevărul, nu va fi mai lesne de spus că
el nu există nici acolo, nici aici? Adică, fiecare să lepede Biblia şi să nu creadă
deloc în Revelaţie. Cel care, înclinând spre traducere, va începe să gândească
că în Biblia bisericească nu este adevărul, acela nu poate scăpa de ispita că
Biserica nu învaţă adevărul, că acest adevăr trebuie căutat în altă parte, şi să se
lepede de Biserică. Iar cine este mai hotărât – să se lase şi de orice credinţă!...
La noi e lege ca la interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu să facem apel la
Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi tălmăceau Scriptura aşa cum este ea în traducerea
celor şaptezeci. Prin urmare, noua traducere (în limba rusă, care diferă de
traducerea după vechea Septuagintă – n.n.) ne lipseşte de mijlocul de a înţelege
pravoslavnic cuvântul lui Dumnezeu, căci prezintă un text diferit de cel pe care
îl foloseau Sfinţii Părinţi. […] Traducerea din ebraică ne zdruncină din
temelii114. Rezultă noi gânduri, o nouă biserică, o nouă eră: iată care sunt
urmările acestei traduceri!”115 [10; 279].
S-ar putea aduce şi alte citate care să dovedească faptul că diferenţele de
text dintre Vechiul Testament folosit de Biserică şi versiunea masoreţilor se
datorează faptului că Biserica a rămas fidelă Septuagintei. Dacă Septuaginta ar
fi fost tradusă de către creştini, atunci acuzaţia că ar fi fost falsificată „în
favoarea lui Hristos” ar fi avut o oarecare justificare. Dar aşa, fiind tradusă în
secolul al treilea înainte de Hristos, acuzaţiile nu stau în picioare.
114
Întrucât s-ar putea ca unii teologi să nu fie de acord cu poziţia Sfântului Teofan Zăvorâtul,
trebuie observat faptul că el nu făcea decât să continue demersul Sfinţilor Părinţi. Nu există în
Biserica Ortodoxă sfinţi care să fi lăudat vreo versiune evreiască a Noului Testament în dauna
Septuagintei.
115
Avertisment important pentru toţi cei care vor să folosească traducerea Vechiului
Testament după versiunea masoretică, ignorând Septuaginta.

137
 E important de menţionat faptul că prima tentativă de falsificare a
profeţiei din Isaia este foarte veche, din perioada traducerii Septuagintei. În
Viaţa Sfântului Simeon, primitorul de Dumnezeu, citim că atunci „când, după
porunca lui Ptolemeu116, regele Egiptului, se tălmăcea Legea lui Moise şi toate
prorociile din limba evreiască în cea elinească, pentru acest lucru erau aleşi
oameni înţelepţi din Israil, şaptezeci la număr. Între aceştia era şi Sfântul Si-
meon, ca un înţelept şi iscusit întru dumnezeiasca Scriptură. Atunci el,
tălmăcind, scria cuvintele lui Isaia prorocul şi, ajungând la cuvintele: Iată
fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu, s-a îndoit zicând că nu este cu putinţă
ca o fecioară, neştiind de bărbat, să poată naşte şi, luând cuţitul, a voit să radă
cuvintele acelea. Dar îngerul Domnului i s-a arătat şi i-a ţinut mâna, zicând:
«Nu fi necredincios faţă de cele scrise, şi a căror împlinire singur o vei vedea.
Pentru că nu vei gusta moartea până ce nu vei vedea pe Cel ce Se va naşte din
Curata Fecioară, Hristos Domnul»”117 [213; 28].
Făcând referire la modificarea profeţiilor despre Hristos, şi în mod special
a celei despre Naşterea Mântuitorului din Fecioară, Sfântul Cosma Etolianul
spunea: „Evreul îmi spune că Hristosul meu e un copil din flori şi Preasfânta
Fecioară a mea e o desfrânată, iar Sfânta Evanghelie îmi spune că acest lucru e
de la diavolul. Mai am acum ochi să mă uit la evreu? Dacă un om mă ocărăşte,
îmi omoară mama, fraţii, copiii, după care îmi scoate ochii, ca şi creştin am
datoria să-l iert. Dar să-L ocărască ei pe Hristosul meu şi pe Preacurata
Fecioară a mea! […] De ce v-am spus acestea, creştinii mei? Nu ca să-i omorâţi
pe evrei şi să-i prigoniţi, nu, ci ca să-i plângeţi că L-au lăsat pe Dumnezeu şi
s-au dus cu diavolul. V-am spus ca să ne căim acum până mai avem vreme, ca
să nu se întâmple să Se mânie Dumnezeu pe voi şi să ne lase din mâna Lui şi să
păţim şi noi ca evreii şi chiar mai rău” [194; 37].
Diferenţele dintre Vechiul Testament păstrat de Biserică şi cel păstrat de
Sinagogă sunt importante mai ales pentru cei care leapădă credinţa evreiască şi
vin la Hristos. Aşa cum se vede în Molitfelnic, botezul evreilor este precedat de
catehezele în care la un moment dat preotul îl întreabă pe catehumen:
„Te lepezi de învăţăturile cele potrivnice lui Dumnezeu cuprinse în cartea
ce se cheamă Talmud, pe care rabinii au făcut-o împotriva Dumnezeieştilor
Scripturi, schimbând tâlcuirea lor într-alt chip, scriind şi învăţând basme şi hule
asupra Domnului nostru Iisus Hristos şi despre toţi sfinţii, te lepezi şi le

116
E vorba de Ptolemeu al II-lea, 285-247. Traducerea s-a făcut la Alexandria.
117
În Sfânta Evanghelie vedem adeverirea acestei profeţii: Lui i se vestise de către Duhul
Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul
Duhului a venit la templu; şi când părinţii au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pen-
tru El după obiceiul Legii, el L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis:
Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta,
pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor. Lumină spre descoperirea neamurilor şi
slavă poporului Tău Israel (Luca 2, 26- 32).

138
afuriseşti pe ele?” [5; 665]. Şi catehumenul trebuie să răspundă: „Mă lepăd de
toate învăţăturile evreieşti cele de Dumnezeu hulitoare cuprinse în cartea care
se cheamă Talmud şi de toate tâlcuirile ei, şi le afurisesc pe ele” [5; 665].
(După lepădarea de Talmud şi de sinagogă, urmează un alt moment,
lepădarea de Mesia aşteptat de evrei, care va fi, aşa cum arată Tradiţia
ortodoxă, Antihristul. „Întrebare: Te lepezi de mesia cel mincinos aşteptat de
evrei şi îl afuriseşti pe el, şi te lepezi de toţi care aşteaptă venirea lui cea
pieritoare? Răspuns: Mă lepăd de mesia cel aşteptat de evrei şi îl afurisesc pe
el, şi mă lepăd de toţi care aşteaptă venirea lui cea pieritoare” [5; 665]. Iată o
altă rătăcire la care a dus schimbarea Legii celei Vechi pentru ca lumea să nu
înţeleagă că Hristos este Mesia: faptul că evreii îl vor primi ca mesia pe
Antihrist, duşmanul adevăratului Mântuitor. Din profeţiile sfinţilor ştim că
încoronarea Antihristului va avea loc la Ierusalim, oraş care este într-un fel
centrul mondial al marilor religii monoteiste118.)
Ca o concluzie, am putea spune că diferenţa dintre Septuaginta şi
versiunea Vechiului Testament folosită astăzi în lumea evreiască este clară.
Chiar dacă la nivel cantitativ este aproape infimă, la nivel teologic este mare.
Într-un singur loc, o singură modificare să se fi făcut profeţiilor despre Mesia
din Legea cea Veche, şi e foarte mult119. Dacă îngerul i s-a arătat Dreptului
Simeon şi l-a împiedicat să facă modificarea, înseamnă că nu era ceva ce putea
fi trecut cu vederea. Şi, dacă mai târziu Dumnezeu a îngăduit totuşi ca textul să
fie alterat, nu înseamnă totuşi că importanţa greşelii s-ar fi diminuat. Înseamnă
doar că oamenii au sporit în rău şi că nu au mai avut curăţia sufletească a
Dreptului Simeon pentru a-l putea vedea pe înger…

118
Numai că pentru instaurarea lui trebuie reconstruit Templul din Ierusalim, pe locul căruia
se află deocamdată moscheea lui Omar, loc important de pelerinaj pentru lumea musulmană.
119
Nu e de mirare că şi traducerea Septuagintei a avut anumite probleme, care au fost
preluate de versiunile care au tradus-o mai departe, în alte limbi. Dar, oricât de multe ar fi fost
aceste greşeli, ele nu alterau rolul profetic al Legii celei Vechi.

139
 ÎMBUNĂTĂŢIREA CANONULUI SCRIPTURISTIC

„Nu ar trebui să separăm Scriptura de Tradiţie” [73; 108].

Timothy Ware120

Într-o scrisoare am primit o întrebare care suna cam aşa: Am citit în

revista National Geographic că e puţin probabil ca Biserica să îşi schimbe
viziunea despre Iuda. Totuşi, ce şanse există? Nu s-ar putea aduna un Sinod
Ecumenic care să fie mai îngăduitor, să treacă Evanghelia lui Iuda între cele
acceptate de creştini?
Nu m-am grăbit să îi răspund. O fac acum, întrucât întrebarea aceasta
şi-au pus-o mai mulţi oameni care nu cunosc bine învăţătura Bisericii.
În Pagina redacţiei din ediţia românească a revistei National Geographic
dedicată prezentării Evangheliei lui Iuda, se află un text semnat de Cristian
Lascu, text care se încheie astfel: „Descifrarea manuscrisului cu Evanghelia lui
Iuda pune într-o lumină nouă episodul «trădării» lui Iisus, dar e puţin probabil
că se va rescrie acea pagină din Biblie. Sentinţa a fost de mult pronunţată şi
este greu de crezut că manuscrisul va fi un act de graţiere” [195; 118].
„Puţin probabil”, „greu de crezut”, … iată formulări care creează
confuzie. Nu e puţin probabil să se rescrie vreo pagină din Biblie. E imposibil,
absolut imposibil. Nu trebuie să existe nici cea mai mică urmă de îndoială în
această privinţă. Nu „este greu de crezut că manuscrisul va fi un act de
graţiere”, ci nu există niciun motiv ca un manuscris, pus în chip mincinos pe
seama lui Iuda, să fie un act de graţiere. „Sentinţa” nu a fost pronunţată la în-
tâmplare, în lipsa tuturor probelor, ci a fost dată după dreptate, fără părtinire.
Iuda a fost vânzătorul lui Hristos… Nu a fost pedepsit de istorie, ci s-a
autocondamnat…
Cât priveşte posibilitatea ca Evanghelia lui Iuda să fie primită în canon,
aceasta este de asemenea nulă. Evangheliile nu au intrat în canon pentru că aşa
a vrut un sfânt sau un sinod, ele au intrat în Canon pentru că ele au fost in-
suflate de Dumnezeu şi scrise de Sfinţii Evanghelişti în duhul adevărului,
pentru mărturisirea adevărului. Nu se putea să le fie alăturată o evanghelie care
să susţină lucruri contradictorii. Atunci Biserica ar fi primit minciuna drept
adevăr.
E adevărat că în zilele noastre unii clerici sunt ispitiţi de erezie.
Îndemnând la luptă „împotriva tuturor curentelor din timpul nostru, care

120
Cel care a devenit episcopul Kallistos Ware.
încearcă să împingă corabia Ortodoxiei în prăpastia haosului şi a dezordinii”,
patriarhul Alexandriei Nicolae al VI-lea a declarat: „Ortodoxia în prezent poate
vădi sânge şi cununi duhovniceşti, prigoane şi dureri. Deopotrivă cu aceasta
însă, se poate vedea că tradiţiile sunt trădate şi călcate chiar de unii ierarhi”121
[10; 211]. Dar nu există ierarhi ortodocşi care să susţină că Evanghelia lui Iuda
este adevărată. Dacă ar face asta, s-ar arăta pe ei înşişi drept apostaţi de la
dreapta-credinţă.
În Biserica Ortodoxă nu e important ce cred unii ierarhi, preoţi sau
mireni. E important ce se stabileşte în sinoade. De-a lungul istoriei, unele
sinoade nu au fost primite de conştiinţa Bisericii – şi au fost considerate Sinoa-
de tâlhăreşti.
Pe de altă parte, unul dintre cele mai mari pericole este înlocuirea
Sinodului cu un Congres Teologic sau cu vreo altă formă secularizată de
stabilire a adevărului de credinţă. Cel mai trist exemplu în acest sens este
Congresul din 1923, când s-a hotărât de către un număr mic de Biserici Au-
tocefale schimbarea modului de calculare a datei Paştilor.122 Rezultatul: chiar
dacă s-a încercat schimbarea calendarului, pentru o calculare considerată mai
exactă din punct de vedere astronomic, practic toate Bisericile Ortodoxe au
rămas la prăznuirea Paştelui după calendarul vechi. Biserica Rusiei, după ce a
primit pentru scurtă vreme calendarul nou, a renunţat la el, datorită protestelor
părinţilor îmbunătăţiţi şi presiunii poporului.
Cât priveşte prerogativele unui Sfânt Sinod Ecumenic, acestea nu sunt
atotputernice. Niciun Sinod Ecumenic nu poate să le contrazică pe cele
anterioare. Sfinţii Părinţi de la Sinodul al şaselea Ecumenic de la
Constantinopol (680-681) au hotărât: „[Iar] cei care vor îndrăzni să alcătuiască,
să răspândească, să înveţe sau să transmită un alt Crez celor ce voiesc să se
convertească de la rătăcirile păgâneşti sau de la cele iudaiceşti sau de la oricare
altă erezie şi la cunoştinţa adevărului să vină, sau vor [îndrăzni] să introducă
expresii noi sau cuvinte născocite pentru a răsturna cele hotărâte de noi, dacă
sunt episcopi sau clerici să fie caterisiţi, [înlăturaţi] episcopii din episcopie şi
clericii din cler, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie anatema” [4; 48-49]123.
121
Despre aceasta, părintele Arsenie Boca a spus un cuvânt foarte important: „Numai
putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei arhierei, preoţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi
la Sfânta Tradiţie, la Dogmele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi ale celor şapte Soboare Ecume-
nice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu!” [26; 197].
122
O critică a modului în care s-a schimbat calendarul poate fi găsită în cartea
Arhimandritului Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme – Ecumenismul şi stilismul,
Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006.
123
Condamnarea pronunţată de cel de-al şaptelea Sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea (787)
face referire precisă la născocirea unei alte evanghelii, potrivnice Evangheliilor Bisericii: „Cei
care cutează să cugete sau să înveţe altfel sau, urmând blestemaţilor eretici, [îndrăznesc] să
dispreţuiască predaniile Bisericii, născocind sau lepădând ceva dintre cele ale Bisericii, fie
Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoană zugrăvită, fie sfinte moaşte de mucenici, sau

141
 Sfântul Teodor Studitul spunea că „sinod nu înseamnă a se aduna pur şi
simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacă sunt mulţi (căci mai bun este, zice
[Scriptura], unul care face voia lui Dumnezeu decât mii care o calcă), ci [a se
aduna] în numele Domnului prin cercetarea şi păzirea canoanelor, şi a lega şi
dezlega nu la întâmplare, ci aşa cum cere adevărul şi canonul şi regula acriviei”
[183; 20].
Aceasta este învăţătura Bisericii. Oricine neagă valoarea Sfintei Tradiţii
neagă de fapt Biserica lui Hristos. Şi nicio hotărâre a Sfintelor Sinoade nu
poate şi nici nu va putea fi răsturnată vreodată de un alt sinod. Sfântul Paisie
Velicikovski răspunde la câteva întrebări pe această temă:
„Jurământul, adică anatema, ce s-a pus mai înainte soborniceşte de către
patriarhii Răsăritului asupra celor ce se împotrivesc Soborniceştii Biserici, cum
ar fi pentru cei care îşi fac cruce cu două degete sau şi în altele careva se îm-
potrivesc şi nu se supun, o asemenea anatemizare pusă a fost mai pe urmă
dezlegată de vreun Sobor al Răsăritului sau nu? Şi pot oare unii arhierei fără
Sobor şi învoirea şi vrerea patriarhilor Răsăritului să dezlege asemenea jură-
mânt?
Răspuns: un asemenea jurământ, adică anatema, asupra celor ce se
împotrivesc Soborniceştii Biserici, anume asupra acelor ce-şi fac cruce cu două
degete sau prin altele se împotrivesc şi nu se supun, este pusă de patriarhii Ră-
săritului soborniceşte nu doar pentru o oarecare vreme, ci până la sfârşitul lumii
va rămâne tare şi neclătită şi nedezlegată cu darul lui Hristos.
Şi mai întrebaţi încă dacă o asemenea anatema pusă a fost dezlegată de
oarecare Sobor al Răsăritului sau nu? Vă răspund: ce fel de Sobor ar fi acela?
Poate doar acele potrivnice lui Dumnezeu şi Bisericii, precum au fost potriv-
nicele lui Dumnezeu soboare ereticeşti care s-au adunat spre răsturnarea
adevărului şi spre întărirea minciunii, dar în veac nu va fi un asemenea rău
credincios sobor în Biserica lui Hristos. […]
Mai întrebaţi încă dacă o asemenea anatema, nici de un arhiereu fără
patriarhii Răsăritului şi nici de dânşii, nu poate fi dezlegată? Vă răspund: nu
numai de un oarecare arhiereu fără patriarhii Răsăritului, dar nici cu patriarhii
Răsăritului acel jurământ nu poate fi dezlegat, pentru că o asemenea ana-
temizare în veac nedezlegată este” [120; 116-118].
Niciodată vreo evanghelie mincinoasă – fie ea a lui Iuda sau a lui Toma
sau oricare alta – nu va putea fi introdusă în canonul Sfintei Scripturi. Oricât de
mare ar fi apostazia, acest lucru este cu neputinţă. Nici măcar în vremurile de
pe urmă, când pentru pregătirea venirii Antihristului diavolul va atrage mulţi

[îndrăznesc] să cugete strâmb şi viclean pentru a răstălmăci ceva din Predaniile legiuite ale
Bisericii Soborniceşti, încă şi [de vor îndrăzni cu necuviinţă] să folosească în chip profan
sfintele vase sau sfintele mănăstirilor: poruncim ca toţi aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici,
să fie caterisiţi, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie îndepărtaţi de la împărtăşanie [să fie
afurisiţi]” [4; 56-57].

142
clerici de partea sa, Bisericii nu i se va putea impune să primească o altă Evan-
ghelie. Pentru că ar primi în sine otravă şi i-ar duce pe credincioşi spre moarte,
nu spre viaţa cea adevărată la care i-a chemat Hristos.

143
 SCRIPTURILE NEW AGE
SAU PERVERTIREA EVANGHELIILOR

Este o grea responsabilitate să afirmi despre actualul Nou Testament,

care stă la baza tuturor bisericilor creştine, că este deformat şi falsificat, dar
nu se află religie mai înaltă decât Adevărul [41; 85].
Edmond Bordeaux Szekely

„Nicio carte nu vă poate învăţa adevăruri mai profunde ca Evangheliile.

Veţi răspunde: «Le-am citit, dar nu am găsit nimic în ele. De aceea căutăm
acum în alte religii: chineză, hindusă, japoneză, musulmană...». Bine, dar
aceasta o faceţi pentru că nu aţi înţeles nimic din nemăsurata Înţelepciune care
se află în Evangheliile scrise pentru voi, şi căutaţi Lumina în alte învăţături, ce
nu vă sunt destinate!
Da, ştiu, sunteţi sătui de texte cunoscute, vreţi să schimbaţi puţin hrana.
Dar este periculos să o căutaţi în învăţături pe care nu le înţelegeţi, care nu sunt
făcute pentru structura voastră, pentru mentalitatea voastră. Ceea ce este pentru
voi este învăţătura lui Hristos. Dar nu aţi citit-o serios şi nici nu aţi meditat
suficient asupra ei. Căutaţi altceva, bine, dar în ce scop?
Adesea urmăm o învăţătură orientală pentru a ne mândri în faţa altora,
pentru a le arunca praf în ochi sau, pur şi simplu, pentru a ne singulariza în faţa
propriilor noştri ochi. Dar aceasta nu serveşte la nimic, aceasta dovedeşte doar
că iubim extravaganţele şi nu simplul adevăr. Îl părăsim pe Hristos, dar pentru
a urma pe cine?” [9; 166].
Citatul reprodus mai sus nu îi aparţine vreunui părinte duhovnicesc cu
viaţă sfântă, îngrijorat de apostazia contemporană. Nu îi aparţine nici măcar
vreunui creştin ortodox, îndurerat de creşterea numărului celor care dispreţu-
iesc Evanghelia înainte de a încerca să îi afle valoarea. Ci îi aparţine celebrului
întemeietor al Fraternităţii Albe Universale, Omraam Mikhael Aivanhov, un alt
„înainte-mergător al Antihristului”, şi face parte din lucrarea Un nou înţeles al
Evangheliilor.
Fragmentul lasă impresia unei ancorări în cunoaşterea Sfintelor Scripturi
şi pare un îndemn adresat celor care vor să caute Adevărul pe meleaguri străine
să renunţe la aceste tentative (deşi din el reiese ideea că învăţătura lui Hristos
nu este valabilă şi pentru cei care au o altă structură spirituală; dar Hristos S-a
întrupat pentru mântuirea tuturor oamenilor şi nu a trasat o hartă care să îi
delimiteze pe aleşii Săi de ceilalţi oameni).
Întreaga învăţătură a lui Omraam este cât se poate de pacifistă, plină de
cuvinte precum speranţă, Dumnezeu, dragoste, linişte, credinţă. Mulţi creştini
consideră că au găsit în poveţele sale resursa necesară pentru a-şi schimba via-
ţa, pentru a merge pe calea păcii şi armoniei, purtându-L pe Hristos în suflete.
Dar învăţătura Fraternităţii Albe, ca toate noile învăţături prin care se
descoperă noi înţelesuri ale Sfintelor Scripturi sau ale credinţei creştine, este o
perfidă deformare a adevărului.
Vom exemplifica această afirmaţie cu comentariul făcut de Omraam
pildei fecioarelor neînţelepte: „«Vegheaţi, căci nu cunoaşteţi nici ziua, nici
ora», zice mirele. Vegheaţi, aceasta nu înseamnă «nu dormiţi», căci fecioarele
erau adormite, atât cele înţelepte, cât şi cele nechibzuite, şi-n pildă nu se spune
că era o greşeală. Vegheaţi, aceasta înseamnă: fiţi în veghere spirituală, căci nu
ştiţi nici ziua, nici ora când mirele va veni. Ori, mirele vine în fiecare zi, iar în
zilele în care candela voastră nu are ulei, nu puteţi intra să participaţi la festinul
la care el vă va invita. Dar dacă veţi avea acest ulei, veţi intra în sala de
sărbătoare şi veţi fi cuprinşi de bucurie; toată lumea în jurul vostru se va mira şi
se va întreba ce vi s-a întâmplat de sunteţi atât de fericiţi şi iluminaţi... (Ce este
antihristic în acest pasaj? Nimic; dar acest pasaj – ca multe altele asemenea –
conţine explicaţii sau lămuriri pline de otrava rătăcirii – n.n.) Acum vă voi
prezenta această pildă sub un aspect practic. Dacă cu cele cinci fecioare
(degetele de la mâna dreaptă) veţi atinge lampa (plexul solar) şi veţi medita
asupra unor subiecte elevate şi divine veţi reumple această lampă cu Forţe şi
Energii pe care le veţi putea utiliza mai târziu. [...] Vă voi indica încă o metodă.
Veţi alege un arbore gros (stejar, fag, mesteacăn...) şi vă veţi rezema de el,
punându-vă mâna stângă la spate, cu palma spre trunchiul arborelui, şi palma
mâinii drepte pe plexul solar. Vă veţi concentra pe energia arborelui, pe care vă
veţi strădui s-o primiţi prin mâna stângă şi să o deversaţi prin mâna dreaptă în
organism. [...]
În loc să preparaţi uleiul alchimiştilor, pentru care unii au pierdut averi,
şi-au ruinat sănătatea fără să poată obţine nimic, niciodată, este preferabil de
mers într-o pădure, să întâlnim arborii, să le vorbim. [...] Comunicarea cu Spi-
ritele arborilor este o artă pe care o posedau vechii preoţi celţi. Acum, oamenii
au pierdut secretul regenerării lor şi înţelegerii Limbajului universal, limbajul
fiecărui lucru din natură; el trebuie regăsit” [9; 140].
Am reprodus acest lung citat mai ales pentru cei care au obiecţii faţă de
rostul poruncii Bisericii de a nu citi cărţi eretice. Dacă în exemplul de faţă
amprenta păgână a ieşit la iveală, în alte cazuri ea nu poate fi sesizată decât de
către creştinii cu solide cunoştinţe teologice.
Să observăm una dintre strategiile clasice ale diavolului de a atrage în
amăgire: dacă în carte ar fi fost vorba direct de tehnicile de energizare sau de
comunicarea cu spiritele arborilor, poate că unii cititori ar fi fost mai circum-
specţi. Dar înşelarea a avut aici patru etape: prezentarea pildei evanghelice cu o
scurtă referinţă exegetică nevinovată, iniţierea în tehnica de energizare prin

145
meditaţie, folosirea energiei arborilor şi comunicarea magică cu spiritele
acestora.
De multe ori, creştinii se lasă înşelaţi de comentariile făcute Sfintelor
Scripturi într-un limbaj modern, uşor accesibil, şi, fiind păcăliţi de spiritul
pacifist în care sunt scrise astfel de cărţi (în care Hristos nu este hulit direct, ci
numai indirect, negându-I-se dumnezeirea), se angrenează în tot felul de
practici oculte – care de care mai nevinovate.
Una dintre metodele cel mai des folosite de diavol pentru a atrage lumea
în înşelare este prezentarea întunericului drept lumină, a minciunii drept
adevăr. Părintele diacon P.I. David observa că ideologia New Age „se consti-
tuie într-o mare provocare pentru creştinism, nu numai fiindcă se propagă cu
atâta forţă, ci mai ales fiindcă atacă creştinismul, deşi îşi anexează fâşii mari
din moştenirea creştină, începând cu Biblia” [46; 424]. Ideea de bază în New
Age este că vremea credinţei creştine a trecut odată cu terminarea Erei
astrologice a Peştilor. Intrarea în Era Vărsătorului ar însemna
autoîndumnezeirea omului, mântuirea prin propriile puteri, nemaifiind nevoie
de existenţa unui Dumnezeu personal124. De altfel, new-age-iştii au preluat
panteismul oriental, negând existenţa unui Dumnezeu Creator şi proniator al
universului. Totuşi, new-age-iştii nu au putut contesta în totalitate valoarea
învăţăturii creştine, şi atunci s-au grăbit să Îl includă pe Hristos în panteonul
Marilor Maeştri.
Dacă Hristos ar fi fost un mare Învăţător, atunci era firesc ca în învăţătura
Sa să se găsească puncte comune cu gândirea neopăgână, să se poată face
paralele care să sugereze că Noua Eră nu neagă mesajul lui Hristos, ci îl con-
tinuă şi îl împlineşte. Aşa cum Legea Nouă a împlinit Legea Veche.
În afara comentariilor scripturistice făcute prin prisma înţelegerii
neopăgâne (precum cele făcute de Omraam, care a avut destui confraţi), nu
s-au putut găsi prea multe alte idei comune Noului Testament şi ideologiei
revoluţionare a Noii Ere. Una dintre explicaţiile invocate a fost următoarea:
dacă în Noul Testament nu se găseşte decât un număr redus de astfel de idei
comune, aceasta se datorează faptului că Biserica a cenzurat Scriptura după
propriile interese.
Un exemplu: new-age-iştii afirmă că învăţătura despre reîncarnare a fost
scoasă din Noul Testament, deşi câteva pasaje care susţin teoria reîncarnării au
scăpat necenzurate (cât de puerilă este argumentarea teoriei reîncarnării cu cita-
te scripturistice îşi poate da seama oricine a înţeles că Fiul lui Dumnezeu S-a
Întrupat pentru a le arăta oamenilor calea prin care să intre în Împărăţia
Cerurilor; că după moarte ne aşteaptă veşnicia şi că în funcţie de faptele noastre
vom ajunge în rai sau în iad). „În anul 325 după Christos, împăratul roman
124
Unele grupări new-age-iste din Occident, unii yoghini, unii practicanţi zen, unii
radiestezişti afirmă că existenţa lui Dumnezeu nu are ca scop decât camuflarea adevăratei lor
orientări, pe care discipolii o cunosc abia după ce s-au lăsat seduşi de primele trepte iniţiatice.

146
Constantin cel Mare şi mama sa, Elena, au scos referirile la reîncarnare din
Noul Testament. La întrunirea din anul 553 după Christos, al doilea Conciliu
din Constantinopol a confirmat această acţiune şi a declarat conceptul de
reîncarnare drept Erezie. Se pare că ei considerau că acest concept ar putea
slăbi puterea tot mai mare a Bisericii, întrucât oferea oamenilor un timp mult
prea îndelungat în care să-şi poată găsi salvarea. Totuşi referinţele iniţiale se
aflaseră acolo; primii părinţi ai Bisericii acceptaseră conceptul de reîncarnare”
– Brian Weiss [169; 22].
Cei care îşi pot imagina că Părinţii de la Sinodul I Ecumenic puteau să
deformeze Scriptura125 nu au idee cine anume erau aceşti Părinţi. Mulţi dintre ei
erau oameni cu viaţă sfântă; între ei se afla Sfântul Spiridon al Trimitundei,
marele făcător de minuni. Dar şi fără ierarhi ca Sfântul Spiridon, tot nu aveau
Părinţii cum să modifice Scripturile. Cea mai clară dovadă că nu s-a cenzurat
nimic se obţine prin cercetarea comparativă a textelor scripturistice din Noul
Testament cu a manuscriselor anterioare secolului al patrulea. Această
cercetare dovedeşte că textele sunt identice. Numai că puţini oameni au atâtea
cunoştinţe lingvistice încât să poată face o astfel de cercetare. De altfel, pe
aceasta s-au şi bazat cei care au relansat suspecta idee că ceea ce ne învaţă
Scriptura actuală e diferit de ceea ce a învăţat Hristos.
New-age-iştii au fost incapabili să dovedească cu documente această idee.
Nu au avut curajul să falsifice chiar una dintre Evangheliile canonice, căci
orice fals ar fi fost uşor de demonstrat. Dar ce au făcut a avut roade asemă-
nătoare...
Vreme de aproape două milenii textele apocrife au circulat în cercuri
restrânse. Ereticii încercau să îşi legitimeze inovaţiile folosindu-se de
argumente din scrierile apocrife, a căror autenticitate era negată de Părinţii
Bisericii. În tentativa de a atrage în rătăcire un număr cât mai mare de fii ai
Bisericii, vrăjmaşul a încercat să speculeze încrederea creştinilor în textele
sfinte şi să scoată la iveală Scripturi fabricate artificial. Punând astfel ereziile
sub numele unor Sfinţi Apostoli sau ale altor ucenici ai Mântuitorului, acestea
s-au dovedit mai uşor de digerat de către oamenii care s-au îndepărtat de
învăţătura tradiţională a Bisericii, tocmai pentru că aveau încredere în Apostolii
sub al căror nume apăreau respectivele scrieri mincinoase.
New-age-iştii s-au folosit de textele apocrife deoarece au găsit în ele
punctele comune de care aveau nevoie pentru a seduce spaţiul creştin.
Motivaţia este simplă. Duhul întunericului care stă în spatele Mişcării
New-Age este acelaşi cu duhul care a inspirat scrierea scripturilor gnostice.
Sfântul Irineu, în celebra sa lucrare Împotriva ereziilor, spunea despre cei
care răspândeau scrieri apocrife că „aceştia, netemându-se de nimic şi

125
Dan Brown, autorul Codului lui Da Vinci, este unul dintre cei mai cunoscuţi
propovăduitori ai acestei idei eretice.

147
publicând scrieri plăsmuite după capul lor, se laudă că deţin mai multe evan-
ghelii decât există. Ei au ajuns la o asemenea îndrăzneală, încât numesc
«Evanghelia adevărului» o lucrare compusă de ei foarte recent şi care nu se
acordă deloc cu datele din Evangheliile apostolilor. Nici măcar Evanghelia nu
poate fi ferită, în cazul lor, de blasfemie” [189; 12].
Înainte de a analiza astfel de texte rătăcite, sunt necesare câteva precizări.
Evangheliile şi Epistolele Noului Testament sunt insuflate de acelaşi Duh
Sfânt. Nu există nicio contradicţie dogmatică între aceste texte sfinte. Şi nici nu
putea exista, deoarece autorii lor, Sfinţii Apostoli, nu scriau după mintea lor,
nu scriau propriile lor păreri, ci scriau Adevărul care le era inspirat de către
Duhul Sfânt.
Până ca Biserica să stabilească care anume texte sunt autentice şi care nu,
au mai circulat şi alte câteva scrieri puse sub numele Sfinţilor Apostoli. Dar
nepotrivirile dintre acestea şi scrierile care erau păstrate cu sfinţenie în Biserică
au determinat excluderea celor a căror origine era neclară şi care conţineau
învăţături dubioase. Sfinţii Apostoli nu aveau cum să deformeze învăţătura pe
care o primiseră din aceeaşi sursă. Hristos nu a propovăduit adevăruri cu două
feţe, ci un singur adevăr: cel care a fost mai apoi propovăduit de către apostoli
în toată lumea.
Pentru un creştin, găsirea unor cât de mici nepotriviri între Noul
Testament şi un text despre care se susţine că este de origine apostolică ar
trebui să fie un argument suficient pentru a înţelege că textul din urmă nu este
autentic. Considerăm că cei care caută să pună preţ pe astfel de texte se deschid
de bună voie înşelării şi ajung la o opinie total deformată asupra persoanei
Mântuitorului. Una dintre cele mai cunoscute scrieri de acest gen este
Evanghelia după Iuda. Ideea centrală este că Iuda ar fi fost cel mai fidel ucenic
al lui Hristos, cel mai înţelept, cel iniţiat în taine care celorlalţi apostoli le erau
străine. El şi-ar fi vândut Învăţătorul la cererea expresă a Acestuia, Care l-ar fi
lăudat pentru fapta sa: „Adevărat îţi spun eu [ţie], Iuda, […] tu îi vei întrece pe
toţi. Căci tu vei jertfi omul care mă înveşmântează” [186; 43].
Cele patru Evanghelii primite de Biserică ne spun însă că lucrurile au stat
cu totul altfel, Iuda făcând voia diavolului şi nu voia lui Dumnezeu:
Făcându- se Cină, şi diavolul punând în inima lui Iuda fiul lui Simon Iscario-
teanul, ca să-L vândă (Ioan 13, 2). Sfântul Evanghelist Luca întăreşte mărturia
Apostolului Ioan: A intrat satana în Iuda, cel numit Iscarioteanul, care era din
numărul celor doisprezece. Şi, ducându-se, el a vorbit cu arhiereii şi cu că-
peteniile oastei, cum să- L dea în mâinile lor. Şi ei s- au bucurat şi s- au învoit
să- i dea bani (Luca 22, 3-5).
Din Evanghelia Sfântului Marcu vedem că, în momentul prinderii lui
Iisus, Iuda nu avea mustrări de conştiinţă, ci chiar îi sfătuia pe ostaşi zicând:
Pe care-L voi săruta, Acela este. Prindeţi- L şi duceţi-L cu pază (Marcu 14,
44).

148
 Iar din Evanghelia după Matei aflăm că mai apoi Iuda, cel ce L- a vândut,
văzând că (Hristos – n.n.) a fost osândit, s- a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi
bătrânilor cei treizeci de arginţi, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat.
Ei i- au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în
templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat (Matei 27, 3-5).
Împotriva Evangheliei lui Iuda, o scriere gnostică despre care se
consideră că ar fi fost scrisă în jurul anului 150, stau însă nu numai cele patru
Evanghelii, ci întreaga tradiţie a Bisericii. Faptul că în secolul al doilea Sfântul
Irineu de Lyon a demascat minciunile Evangheliei puse pe seama lui Iuda nu
constituie o dovadă forte împotriva apocrifei, ci doar arată că Părinţii Bisericii
nu şovăiau să combată textele eretice.
Merită menţionat faptul că şi Gurdjieff (unul dintre marii lideri ai
neopăgânismului, fondatorul unui sistem spiritual denumit „Cea de-a patra
cale”) a susţinut ideea că Iuda a fost ucenicul cel mai fidel al lui Hristos. În car-
tea sa – de referinţă pentru new-age-işti – Din povestirile lui Belzebul către
nepotul său, acesta susţine chiar că Iuda e prezentat negativ în Sfânta Scriptură
tocmai pentru că evangheliştii nu au înţeles lucrarea lui Hristos: „Iuda este
portretizat aşa cum e în Sfânta Scriptură tocmai pentru a diminua imaginea lui
Iisus Hristos Care, deşi era în apropierea apostolului atâta timp, nu a reuşit să
intuiască ce va face acesta şi cum îl va vinde”126. Altfel spus, Sfinţii Evan-
ghelişti, neînţelegând rolul lui Iuda, nu au făcut altceva decât să micşoreze
slava lui Hristos, descriind vânzarea al cărei autor fusese chiar unul dintre
apostoli…
Gurdjieff a murit cu aproximativ douăzeci de ani înainte de descoperirea
manuscrisului Evangheliei lui Iuda. Deşi ar putea fi vorba doar de o
coincidenţă datorată imaginaţiei, nu e exclus ca similitudinea ideilor sale cu
cele care se regăsesc în manuscris să se datoreze faptului că ajunsese la o formă
de posesie demonică prin care era inspirat de acelaşi duh necurat care îl
inspirase şi pe autorul Evangheliei lui Iuda…
Înainte de a trece la prezentarea unor alte texte eretice, vom cita şi opinia
Centrului pentru Studii de Teologie Aplicată, din cadrul Mitropoliei Olteniei:
„Despre Evanghelia după Iuda se poate spune că un singur lucru este real –
acela că a fost scrisă în perioada creştinismului primar, conţinutul său fiind
doar o prezentare fantezistă şi denaturată a rolului şi faptei de trădare a lui Iuda
Iscarioteanul”127.
Evanghelia lui Iuda, promovată de National Geographic, este o scriere
veche, dar nu este o scriere apostolică – înainte de prinderea lui Hristos, Iuda
nu avea niciun motiv să scrie un astfel de text mincinos, iar după ce L-a vândut
s-a sinucis, neputând fi un mărturisitor al Învierii. Textul pus pe seama lui Iuda

126
www.gurdjieff.org/original.htm.
127
www.m-ol.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=891& Itemid=9.

149
nu este evanghelie, ci antievanghelie. Pentru că esenţa Evangheliei (Evan-
ghelia înseamnă în traducere literală tocmai Vestea cea bună) este că Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, a înviat din morţi pentru ca noi să biruim păcatul şi moartea
şi să devenim fii ai Împărăţiei Cerurilor…
„Teologii” de la National Geographic au adus în secolul al XXI-lea
frenezia provocată în secolul trecut de descoperirea Bibliotecii de la
Nag-Hammadi (găsită în anul 1945). La momentul respectiv, evenimentul a
avut un răsunet mondial, pentru că au fost dezgropate un număr mare de
manuscrise gnostice (datarea lor fiind aproximată la anii 350-400 d.Hr.). Se
presupune că originalele ale căror copii au fost descoperite acolo fuseseră
redactate după sfârşitul primului secol.
Între textele găsite la Nag-Hammadi se aflau Evanghelia după Toma,
Evanghelia după Maria, Evanghelia după Filip, Evanghelia egiptenilor şi
Evanghelia adevărului. Cel mai cunoscut dintre ele este Evanghelia după
Toma, care a beneficiat de o largă răspândire în mediile new-age-iste. O primă
întrebare ar putea fi următoarea: dacă textul este autentic, de ce nu a fost inclus
până acum de către Biserică între textele canonice? Doar Dumnezeu nu ţine
lumina sub obroc. Dacă scrierea i-ar fi aparţinut Sfântului Apostol Toma, cu
siguranţă Părinţii Bisericii ar fi cercetat-o şi ar fi tâlcuit-o alături de Sfintele
Evanghelii.
Să presupunem că Evanghelia după Toma ar fi fost cunoscută într-un
mediu foarte restrâns şi că, aşa cum pretind autorii new-age-işti, vremea ca
acest text important să fie cunoscut a sosit. Dar conţine ceva important această
evanghelie? Douglas Groothuis observa că un număr mare de rostiri din ea (48
din cele 114 pe care le conţine) se pot regăsi în Noul Testament. Preluarea a
adus doar mici modificări.
Rostirile care conţin ceva nou sunt impregnate de o mentalitate gnostică:
„Iisus a spus: Cel care caută să nu înceteze căutarea până ce găseşte; şi, când va
găsi, el va fi uluit, el se va minuna şi el va domni peste Totul” – rostirea 2 [187;
19]. „Mama m-a născut, dar adevărata Mamă mi-a dat viaţă” – rostirea 101
[187; 41] (tema Mamei cereşti este des întâlnită în literatura new-age).
Găsim între rostiri un citat care pare scos din textele panteiste hinduse:
„Eu sunt întregul. Întregul a ieşit din mine. Întunericul a ajuns la mine. Tăiaţi
lemne: eu sunt acolo. Ridicaţi o piatră şi mă veţi găsi acolo” – zicerea 77 [187;
37].
Mai reproducem un singur citat, care arată incompatibilitatea clară dintre
învăţătura propovăduită de Fiul lui Dumnezeu şi cea pe care o întâlnim în
pseudo-Evanghelia după Toma: „Acolo unde sunt trei zeităţi, ele sunt doar
zeităţi. Acolo unde sunt două sau una, eu sunt cu ea” – rostirea 30 [187; 27].
Considerăm că după reproducerea citatului de mai sus încercarea de a dovedi
autenticitatea acestui text este inutilă.
„Cât priveşte aşa-zisa «evanghelie» a lui Toma – ne spune părintele Ioan

150
Filaret –, faceţi o comparaţie între această «evanghelie» şi celelalte Evanghelii
şi cărţi ale Noului Testament şi singuri veţi observa totala deosebire care există
între ele, pentru că nu sunt scrise în acelaşi duh al adevărului” [62; 26].
(În prefaţa traducerii pe care a făcut-o Evangheliei după Toma, Vasile
Andru scria: „Are acest text atribute divine suficiente pentru a deveni canonic?
[…] Am discutat aceasta şi cu teologi şi înalţi clerici români, între alţii cu pă-
rintele Dumitru Stăniloae, cu mitropolitul Antonie Plămădeală, cu
arhiepiscopul Casian Gălăţeanul. Tema rămâne deschisă. Cărturarii,
intelectualii, sunt primii entuziaşti ai acestui text”128 [187; 12]. Din fragmentele
reproduse din respectiva scriere se poate înţelege uşor că nici nu se pune
problema includerii sale în canonul Sfintei Scripturi, aşa cum ar vrea Vasile
Andru. Tema este deci închisă.)
În Evanghelia Vărsătorului este prezentată o fantomatică ceremonie
iniţiatică prin care Iisus ar fi devenit Hristosul: „Frate, omule, cel mai brav
dintre oameni, ai trecut cu bine toate testele templului. De şase ori ai fost
judecat în faţa dreptăţii; de şase ori ai primit cele mai înalte onoruri care se pot
da omului; acum eşti gata să primeşti ultimul grad. Aşez această diademă pe
fruntea ta şi în Marea lojă a cerurilor şi a pământului de-acum eşti Cristosul.
Acesta este marele tău ritual de Paşte. De-acum nu mai eşti un aspirant, ci un
maestru al minţii” [68; 189].
Un text similar cu Evanghelia Vărsătorului a avut şi are o mare
popularitate în spaţiul new-age-ist: este vorba despre Viaţa Sfântului Issa
(publicată de Nicolae Notovici), aşa-zisa relatare a vieţii lui Iisus în intervalul
dintre 12 şi 30 de ani (anii pierduţi)129. Faptul că există oameni care cred că
Iisus a plecat într-o călătorie iniţiatică în Orient dovedeşte clar că ei nu se
mulţumesc să găsească adevărul mântuitor în Sfânta Scriptură, ci caută să gă-
sească adevăruri prefabricate în tot felul de texte care satisfac necesităţile lor
spirituale, adevăruri comode care să poată fi venerate ca idoli.
L.V. Mitrofin afirmă următoarele: „Principala lipsă a cărţii lui Notovici şi
a altor autori care i-au succedat130 constă în aceea că versiunile lor, fără

128
Afirmaţia aceasta conţine doar câteva nume de clerici, dar nici un citat exemplificator. Nu
poate fi deci luată în considerare. Dacă vreun teolog ar susţine Evanghelia după Toma, s-ar
autoprezenta ca fiind neortodox… Cât priveşte orientarea spirituală a lui Vasile Andru, o
putem afla din următoarea declaraţie neortodoxă: „Întrebat odată ce diferenţă văd între Iisus şi
Budha, eu am crezut că sunt posibile următoarele note distinctive: Hristos este un Dumnezeu
care a învăţat să devină om (pentru a-şi putea comunica mesajul civilizator, modelul
ascensional). Budha este un om care a învăţat să devină Dumnezeu (predându-ne, astfel, a doua
lecţie divină, al doilea model de desăvârşire)” [175; 6].
129
O evanghelie apocrifă, Evanghelia copilăriei Mântuitorului, spune că Hristos „se ocupă
cu studiul Legii până la vârsta de treizeci de ani” [189; 123], şi asta de la doisprezece ani, după
ce a vorbit cu cărturarii în Templu (cf. Luca 2, 42-50).
130
Subiectul fiind vandabil, s-au găsit şi alţi autori care să îl dezvolte, deşi nu aveau nici un
punct de plecare solid în susţinerea ipotezei că Iisus ar fi plecat în India…

151
excepţii, nu sunt confirmate de datele documentare. Căutările a numeroşi cer-
cetători în incinta mănăstirii Hemis din Ladakhe nu au dus la niciun rezultat”
[95; 292].
În anii „pierduţi”, Hristos nu a părăsit Israelul… A dus o viaţă smerită
până la vârsta de treizeci de ani, când în poporul evreu se considera că avea loc
„majoratul”, că tânărul ajungea la un prag al maturizării. Dacă ar fi plecat din
Israel să caute adevărul, însemna că nu era Dumnezeu-Om, ci doar un om
iubitor de Dumnezeu… Dacă Hristos ar fi plecat din Israel pentru a fi iniţiat în
India, în Tibet, în Egipt sau în orice alt centru de spiritualitate păgână, atunci
cărturarii şi fariseii nu ar fi avut nevoie de un alt motiv ca să Îl prigonească –
l-ar fi vădit ca partizan al credinţelor idolatre.
Chiar dacă Hristos, venind în patria Sa, îi învăţa pe ei în sinagoga lor,
încât ei erau uimiţi şi ziceau: De unde are El înţelepciunea aceasta şi puterile?
Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii
(verii) Lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda? Şi surorile (verişoarele) Lui au nu
sunt toate la noi? Deci, de unde are El toate acestea? Şi se sminteau întru El.
Iar Iisus le- a zis: Nu este proroc dispreţuit decât în patria lui şi în casa lui. Şi
n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinţei lor (Matei 13, 54-58).
Apostaţii contemporani caută să deformeze în fel şi chip înţelegerea
persoanei Mântuitorului pe care o propovăduieşte Biserica, să nege
dumnezeirea Sa şi să o înlocuiască cu diferite atribute înşelătoare, între care cel
de Mare Maestru al tuturor timpurilor a avut un real succes. Creştinii s-au lăsat
mai uşor ademeniţi de diferitele forme de neopăgânism care nu treceau cu
vederea existenţa lui Hristos, ci doar propuneau o altă interpretare a mesajului
Său. New-age-iştii au speculat această situaţie (dacă ar fi făcut abstracţie de
persoana lui Hristos, misionarismul lor ar fi fost mult îngreunat), încercând ca
Noul Hristos să nu mai aibă aproape nimic în comun cu Hristosul Noului Tes-
tament.
David Spangler, lider marcant al Erei Vărsătorului, afirma foarte
pragmatic că „este natural să nu ne satisfacă şi să nu avem nevoie de un Cristos
vechi. Ne trebuie ceva mai bun decât prezintă creştinismul tradiţional. Avem
nevoie de un Cristos cosmic, universal, un Cristos al Noii Ere” [68; 205]. Acest
Cristos al Noii Ere este prezentat într-o mulţime de cărţi, într-o mulţime de
ipostaze (chiar dacă aceste ipostaze sunt foarte deosebite între ele, unele dintre
ele conţinând nu numai elemente care contrazic Sfintele Scripturi, ci chiar şi
studiile istorice).
Stewart Easton, conştientizând ca mulţi alţi autori neopăgâni diferenţa
dintre învăţăturile creştine şi noile abordări ale persoanei lui Hristos, încerca să
justifice superioritatea celor din urmă (în mod particular viziunea steiner-istă)
prin existenţa unui criteriu ultim al adevărului: „Trebuie să subliniem că
antropozofia se bazează pe revelaţiile lui Steiner din Cronicile Akashice, iar
învăţăturile sale nu reprezintă nicidecum o interpretare a Bibliei” [68; 193].

152
 Despre des invocatele cronici akashice se afirmă că ar fi un fel de
memorie a timpului, un fel de peliculă imaterială pe care se imprimă fiecare
clipă a istoriei. Se mai spune că la aceste cronici au acces numai iniţiaţii,
ceilalţi oameni având datoria de a primi fără rezerve adevărurile la care nu au
acces în mod direct. Despre aceste cronici ar trebui să ne dăm seama că sunt
lucrări ale diavolului chiar numai prin faptul că neagă învăţătura propovăduită
de Hristos (totuşi unele viziuni akashice ar putea fi reale – diavolul fiind destul
de bătrân ca să cunoască amănunte din istoria neamului omenesc şi destul de
tânăr ca să şi le aducă aminte şi să le transmită ucenicilor săi).
Un alt text care s-a bucurat de o bună primire printre creştinii care
cochetează cu neopăgânismul este aşa-zisa Evanghelie eseniană a păcii, făcută
cunoscută de Edmund Bordeaux Szekely. Unii creştini caută să găsească cât
mai multe convergenţe între acest text şi Evangheliile canonice, fără să îşi dea
seama că un astfel de demers nu are nicio şansă în a-i ajuta să cunoască adevă-
rul. Reproducem aici doar un citat din această evanghelie – pentru că îl
considerăm suficient pentru a demonstra că textul răspândit de Szekely nu
poate sta alături de Evanghelia Bisericii: „când ei se botezară singuri, Îngerul
Apei intră în corpul lor şi atunci se scurseră toate abominaţiile şi toate
impurităţile păcatelor lor trecute; cum cade o cascadă de la munte, tot aşa, din
corpurile lor, se scurseră materii abominabile dure sau moi. Şi solul unde s-a
răspândit acel şuvoi a fost murdărit şi mirosul a devenit atât de îngrozitor că
nimeni nu rezista să stea în acel loc. Şi demonii părăsiră măruntaiele lor sub
formă de nenumăraţi viermi care se zvârcoleau în acest noroi poluat de toate
aceste excremente, cu furie neputincioasă, furioşi de a fi expulzaţi din
măruntaiele Fiilor Omului de către Îngerul Apei. Şi asupra acestor viermi a
coborât apoi puterea Îngerului Soarelui. Şi ei pieriră în zvârcoliri disperate, ni-
miciţi de Îngerul Soarelui. Toţi tremurară de teroare când văzură toate aceste
abominaţii ale lui Satana, de care îi eliberaseră îngerii. Şi mulţumiră apoi lui
Dumnezeu pentru a le fi trimis îngerii Săi să-i salveze” [188; 47]. (Dacă nu am
ţine cont de lucrarea diavolului ar fi de neînţeles cum oameni care se consideră
creştini iau în serios astfel de texte blasfemiatoare.)
Ar fi de dorit ca faţă de falsele evanghelii – cum sunt Evanghelia lui
Iuda, Evanghelia lui Toma sau Viaţa Sfântului Issa – fiii Bisericii să aibă
aceeaşi atitudine de respingere pe care Sfinţii Părinţi au avut-o faţă de textele
similare din vremea lor. Sfântul Nichifor Mărturisitorul scria: „Nu se cuvine a
se primi Apocalipsul lui Ezdra şi Zosima, şi cele două martirologii ale
Sfântului Gheorghe şi ale Sfinţilor Martiri Chiric şi Iulita, nici cartea lui Marcu
şi a lui Diadoh; fiindcă sunt lepădate şi neprimite” – Canonul 41 [63; 463].
Dacă Sfântul Nichifor ar fi trăit astăzi, lista lui ar fi conţinut poate sute de
titluri. Pentru că ucenicii diavolului au născocit teancuri de astfel de scrieri,
care de care mai atrăgătoare.
Pentru cei care vor să meargă pe calea mântuirii, învăţăturile celor patru

153
Evanghelii din Sfânta Scriptură sunt suficiente. Iar celor care, citind Sfânta
Scriptură în grabă şi fără atenţie, cred că au găsit nepotriviri mari între Evan-
gheliile canonice, le recomandăm să ia aminte la ceea ce ne-a predanisit
dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Dacă Evangheliile s-ar deosebi între ele,
atunci această înrudire dintre parte şi întreg nici nu s-ar vedea şi de mult ar fi
dispărut învăţătura noastră, căci orice împărăţie – spune Domnul – care se
dezbină în sine nu rămâne (Luca 11, 17). Dar aşa, şi prin aceasta străluceşte
puterea Duhului Sfânt, care-i convinge pe oameni ca la judecarea Evangheliilor
să aibă în vedere problemele mari absolut necesare mântuirii şi să nu se lase
vătămaţi sufleteşte de micile şi neînsemnatele deosebiri dintre Evanghelii…”
[85; 20].
Sfântul Isidor Pelusiotul rezumă foarte clar portretul celor care nu vor să
recunoască valoarea Sfintelor Scripturi pe care le-a primit Biserica: „Cei care
cutează să scoată sau să adauge ceva la cuvintele inspirate de Dumnezeu suferă
de o boală sau de alta: ori nu cred că Dumnezeiasca Scriptură a fost dictată de
Duhul Sfânt, ceea ce îi arată necredincioşi, ori se cred mai înţelepţi decât Sfân-
tul Duh, şi prin asta arată că sunt smintiţi” [194; 19].

154
 DESPRE NEGHINA DIN BIBLIOTECĂ

Cineva m-a întrebat: „Am primit cadou de ziua mea cartea Evanghelia
după Iuda. Ştiu că nu e bine să ţin o astfel de carte în casă. Ce să fac cu ea? Să
o arunc?” Întrucât mulţi oameni îşi pun întrebarea ce să facă cu cărţile eretice
pe care le au, voi încerca să prezint răspunsul ortodox oferit de Tradiţie. A
şaptea poruncă bisericească ne cere: „Să nu citim cărţile ereticilor” [7; 337].
Omul de astăzi, învăţat să îşi trăiască libertatea la maxim, vede în aceasta o
sufocare a cunoaşterii. Nu înţelege că tocmai această poruncă îl ajută să nu se
otrăvească. Aşa cum s-a otrăvit şi Adam când a călcat în rai porunca lui
Dumnezeu…
În cartea Scripta aramaică, Constantin Daniel scria: „Esenienii nu sunt
pomeniţi nicăieri în Talmud, întrucât numele ereticilor era un nomen odiosum,
«nume vrednic de ură», şi de aceea nici nu era voie să fie scris şi pronunţat131,
la fel ca acela al divinităţilor păgâne. Un mare rabin din secolul I e.n., Aqiba,
interzice iudeilor să citească Apocrifele, ameninţând pe cel ce le citeşte că va
pierde dreptul la viaţa de apoi. Aceasta e o dovadă sigură că aceste scrieri erau
întocmite de eretici şi singurii eretici care au scris atât de mult au fost esenienii.
Talmudul babilonian care consideră Apocrifele cărţi eretice…” [45; 117].
E clar că nu Biserica a inventat lupta împotriva cărţilor mincinoase. De
fapt, în fiecare tradiţie religioasă au existat conflicte între susţinătorii textelor
considerate canonice şi cele considerate eretice. Adevărul este însă Unul
singur, chiar dacă fiecare tradiţie religioasă pretinde a fi autentică. Numai prin
raportarea la acest Adevăr, care este Hristos, şi la Trupul Său, care este
Biserica Ortodoxă, se poate înţelege care sunt singurele scrieri nemincinoase.
Iar celelalte nici nu au ce căuta în bibliotecile noastre…
***
Trăim într-o lume plină de cărţi, de ziare şi reviste. Marea majoritate a
oamenilor are în casă o bibliotecă, mai mică sau mai mare. Îndrăznesc să spun
că una din oglinzile sufletului este biblioteca… Proverbul „Spune-mi cu cine
eşti prieten, ca să-ţi spun cine eşti” poate fi înţeles şi astfel: „Spune-mi ce cărţi
ai în bibliotecă, ca să-ţi spun cine eşti…”
Această afirmaţie nu este valabilă pentru cei care îşi cumpără cărţi doar
din snobism, pentru a fi consideraţi intelectuali de către cei care le calcă pragul
casei. Şi nici pentru cei care cumpără cărţi doar pentru că au fost seduşi de

131
Cf. Constantin Daniel, Orientalia mirabilia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976, p. 143.

155
reclamele care li s-au făcut acestora. Nu este valabilă nici pentru cei care au
biblioteci moştenite de la cine ştie ce rude.
E valabilă însă pentru cei care şi-au adunat cărţile din bibliotecă cu multă
grijă, cu pasiunea unui colecţionar de antichităţi. E valabilă şi pentru cei care,
neavând „patima” cititului, îşi îmbogăţesc totuşi biblioteca, încet, dar sigur.
Nu am de gând să fac o analiză teologică a tipurilor de biblioteci casnice,
mă voi rezuma însă la a face o clasificare a felurilor de bibliotecă din casa
creştinilor. Împărţirea mea nu este făcută în urma unor cercetări sociologice sa-
vante, ci este pur şi simplu rezultatul unor constatări directe… Criteriul după
care voi face împărţirea este simplu: valoarea dogmatică a cărţilor cu conţinut
religios. (O analiză exhaustivă, din perspectivă creştină, a literaturii ar trebui să
ţină seama în primul rând de acest aspect, dar de literatura laică nu ne ocupăm
acum.)
Există biblioteci care au numai cărţi ortodoxe, există altele care au cărţi
amestecate – şi eretice, şi ortodoxe – şi există biblioteci în care există numai
cărţi eretice132. Despre a treia categorie nu vom vorbi, puţine fiind cazurile în
care un ortodox are în bibliotecă doar cărţi eretice.
Despre prima categorie vom constata doar că e o mulţime cu puţine
elemente… Cei mai mulţi posesori ai unor astfel de biblioteci sunt creştini
sporiţi în viaţa duhovnicească sau creştini cu o conştiinţă dogmatică verticală.
E de dorit să înţeleagă că trebuie să aibă grijă de bibliotecile lor şi să nu le
pângărească prin amestecul cu cărţi mincinoase.
În ce priveşte cea de-a doua categorie, subiectul e prea delicat pentru a da
eu însumi vreun verdict. Aşa că voi lăsa să vorbească Predania însăşi…
Una dintre cele mai importante cărţi ale Tradiţiei ortodoxe, Limonariul133,
ne pune în faţa ochilor minţii o întâmplare minunată, relatată de Avva Chiriac,
preotul lavrei lui Calamon, de lângă Iordan:
„Într-o noapte, văd în vis o femeie vrednică de respect, îmbrăcată în
porfiră, împreună cu doi bărbaţi sfinţi şi cinstiţi, că stă la uşa chiliei mele. Am
luat pe femeie drept Stăpâna noastră Născătoare de Dumnezeu, iar pe cei doi
bărbaţi care erau cu ea, drept Sfântul Ioan Teologul şi Sfântul Ioan Botezătorul.
Am ieşit afară din chilie şi i-am rugat să intre înăuntru, ca să facă o rugăciune
în chilia mea. Femeia însă n-a vrut. Şi m-am rugat mult timp stăruitor de dânsa,

132
În vremuri de prigoană, cum a fost cea comunistă, ereticii încearcă să răspândească
scrierile lor folosind filiere surprinzătoare. Lidia Stăniloae, fiica părintelui Dumitru Stăniloae,
povesteşte cum odată tatăl ei „a venit de la Institutul Biblic cu ochii în lacrimi. «Ia mai slăbeş-
te-mă! – i-a spus directorul de atunci al editurii. Ia mai termină cu toate cărţile astea! Ce tot
vrei să tipăreşti atâtea? Am altceva de făcut acum. Trebuie să scot Biblia baptistă, pentru care
iau valută. N-ai altă treabă?» «Chiar aşa să mă bruftuluiască? Chiar acolo să am greutăţi?»”
[87; 304], întreba cu tristeţe părintele. Totuşi părintele Stăniloae nu s-a descurajat, ci a scris şi a
tipărit mai departe, oricât de mari au fost greutăţile şi piedicile.
133
De care s-au folosit şi Sfinţii Părinţi la al VII-lea Sfânt Sinod Ecumenic.

156
spunându-i: «Să nu mă întorc ruşinat şi înfruntat» şi multe altele. Când ea a
văzut că stărui încă în cererea mea, mi-a răspuns cu asprime:
– Ai în chilia ta pe duşmanul meu. Cum vrei să intru?
După aceste cuvinte a plecat. Când m-am deşteptat, am început să mă vait
şi să mă gândesc dacă n-am păcătuit cu ceva cu mintea împotriva ei, căci nu era
nimeni altcineva în chilie decât numai eu. Deşi m-am chinuit multă vreme,
totuşi nu m-am găsit vinovat cu nimic faţa de ea. Văzându-mă învăluit de
tristeţe, am luat o carte să citesc, ca prin citit să-mi îndepărtez tristeţea. Cartea
pe care am luat-o era a lui Isihie, preotul Ierusalimului. Când am deschis
cartea, găsesc scrise la sfârşitul ei două cuvântări ale nelegiuitului Nestorie.
Îndată am cunoscut că acesta era duşmanul Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare
de Dumnezeu134. Atunci m-am sculat şi am plecat şi am dat cartea celui care
mi-o împrumutase şi i-am spus:
– Ia-ţi, frate, cartea! N-am avut folos din ea câtă pagubă, şi i-am povestit
cele întâmplate. El, plin de zel, a rupt îndată din carte cele două cuvântări135 ale
lui Nestorie şi le-a pus pe foc136 zicând:
– Să nu rămână în chilia mea vrăjmaşul Stăpânei noastre, Sfintei
Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria” [112; 60].
Râvna aceasta pentru Adevăr ar trebui să o avem fiecare dintre noi.
Pentru că, altfel, ţinând la loc de cinste cărţile eretice, vom avea parte în iad cu
cei care le-au scris. Sfântul Ioan Gură de Aur întreba: „Unde e Marcion, unde
Valent, unde Mani, unde Vasilide, unde Nero, unde Iulian, unde Arie, unde
Nestorie, unde sunt toţi cei ce s-au împotrivit adevărului, despre care Biserica a
strigat: «Înconjuratu-m-au câini mulţi» (Ps. 21, 17)? Nu au pierit toţi?” [183;
175-176].
Şi, odată cu răspunsul, sfântul ne şi face o descriere profetică a vremurilor
noastre: „Au fost risipiţi din pricina hulei lor şi au fost alungaţi ca nişte lupi.
[Şi aceasta] pentru că au găsit ca luptători împotriva lor şi războinici curajoşi,
şi păstori adevăraţi pe fericiţii bărbaţi care atunci stăteau în fruntea Bisericilor.
Însă multă deosebire văd între păstorii de atunci şi cei de acum. Aceia erau
războinici, aceştia dau bir cu fugiţii. Aceia se împodobeau cu cărţi şi dogme,
134
Avva Chiriac ţinea în chilie această carte fără să ştie că ea conţine învăţături eretice.
Greşeala lui nu a fost intenţionată. Dacă ar fi ţinut-o ştiind ce conţine, poate că, pentru mândria
cugetului lui, Maica Domnului nu l-ar mai fi cercetat, şi părintele ar fi rămas lipsit de acope-
rământul ei. Aşa cum sunt toţi sectanţii contemporani, care îi hulesc fecioria şi nu o recunosc
drept Născătoare de Dumnezeu.
135
E important de observat că doar o parte din carte era eretică, iar restul era ortodoxă. Încă
din vechime ereticii şi-au amestecat învăţăturile lor cu cele ale Bisericii, pentru a-i putea înşela
pe creştini. În ziua de astăzi găsim cărţi pretins ortodoxe în care, într-un capitol sau în câteva
pagini, e prezentată o învăţătură eclesiologică deformată. Iar paginile respective întinează
întreaga carte.
136
Un Sfânt Sinod Ecumenic (Sinodul Trulan, în Canonul 63) a cerut explicit arderea cărţilor
mincinoase.

157
aceştia cu haine şi lucruri de nimic. Aceştia lasă oile ca nişte simbriaşi şi fug,
aceia îşi puneau sufletul lor pentru oi, urmând Păstorului celui bun” [183;
175-176].
E lesne de înţeles că atitudinea păstorilor reflectă în mare măsură
atitudinea păstoriţilor (căreia îi şi este cauză). Credincioşii de astăzi trec cu
vederea multe din învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Aceasta se vădeşte şi din atitu-
dinea faţă de cărţile eretice.
Întâmplarea descrisă în Limonariu ne arată clar însă că faptul de a avea
astfel de cărţi în bibliotecă implică o formă de părtăşie cu duhurile ereticilor
care le-au scris şi implicit cu ale diavolilor care i-au inspirat.
Chiar dacă din ce în ce mai puţini oameni vor fi dispuşi să mai accepte
faptul că întâmplările descrise în Limonariu (şi în cărţile similare) sunt
adevărate, aceasta nu mă împiedică să mărturisesc că sunt convins de cele isto-
risite acolo.
Cred deci că e bine ca în bibliotecile creştinilor să nu se afle nicio carte
eretică. Preoţii sau profesorii de religie137 pot avea astfel de cărţi numai pentru
a şti ce anume să combată. Nu poţi combate o învăţătură fără să o cunoşti…138
Să revenim la întrebarea: „Ce să facă un creştin care are cărţi eretice în
bibliotecă?” Pentru a răspunde, să vedem ce ne spun canoanele Sfintelor
Sinoade Ecumenice: „Poruncim ca patimile mucenicilor (chinurile mucenici-
lor), martirologiile, cele plănuite de către vrăjmaşii Adevărului, în chip ca să-i
defăimeze pe mucenicii (martiri) lui Hristos şi ca să-i aducă la necredinţă pe cei
ce le ascultă139 – să nu se răspândească prin Biserică, ci acela să se dea focului.
Iar pe cei ce le primesc pe acestea, sau le cinstesc pe ele ca adevărate, îi dăm
anatemei” – Canonul 63, Sinodul Trulan [63; 142].
Iar Canonul 9 al celui de-al şaptelea Sfânt Sinod Ecumenic spune: „Toate
jucăriile copilăreşti şi glumele nebuneşti, scrierile mincinoase şi cele care s-au
făcut (alcătuit) împotriva cinstitelor icoane trebuie să se predea episcopului
Constantinopolului, spre a fi puse la o parte (scoase din circulaţie) împreună cu
celelalte cărţi eretice140. Iar dacă s-ar afla cineva ascunzându-le pe acestea, de
ar fi episcop, ori presbiter, ori diacon, să se caterisească, iar de ar fi laic ori
călugăr, să se afurisească” [63; 168].

137
E adevărat că şi unii creştini, cunoscători ai învăţăturii Bisericii, pot citi astfel de cărţi,
pentru a-i ajuta pe cei de lângă ei să se lepede de anumite erezii. Dar pentru o astfel de lucrare
misionară trebuie să aibă binecuvântarea şi sprijinul duhovnicilor lor. Altfel, pot cădea ei înşişi
în gropile de care încearcă să îi ferească pe alţii.
138
În astfel de situaţii, Dumnezeu îi păzeşte pe cei care ţin cărţile eretice în casele lor. Doar şi
Sfinţii Părinţi citau din lucrările eretice pe care le combăteau.
139
Iată care este scopul alcătuirii unor astfel de scrieri – nu cinstirea sfinţilor, ci
propovăduirea „necredinţei”.

158
 E lesne de înţeles că sub aceleaşi osânde se aflau şi cei care primeau sau
ascundeau şi alte tipuri de scrieri mincinoase, nu doar falsele martirologii sau
textele iconoclaste.
Comentând canoanele de mai sus, episcopul Nicodim Milaş scria că
„practica veche a Bisericii referitoare la condamnarea cărţilor potrivnice
credinţei şi păgubitoare este în deplină vigoare şi astăzi” [109; 437].
Mai mult decât atât, trebuie precizat faptul că această practică era mai
veche de secolul al VII-lea, când s-a ţinut Sinodul Trulan. Tot episcopul
Nicodim scrie că la primul Sinod Ecumenic s-a condamnat şi s-a interzis citirea
uneia dintre cărţile principale ale lui Arie. Împăratul Constantin a poruncit
printr-un decret special ca toate cărţile scrise de Arie şi de discipolii lui să fie
nu numai interzise, ci şi arse141.
Un gest similar au făcut un grup de preoţi şi credincioşi din Rusia, când
au ars într-o piaţă cărţile mai multor teologi moderni142 care au amestecat
dreapta credinţă cu idei străine.
„Asta e Inchiziţie… Mai rămâne să ardeţi şi pe autorii cărţilor pe care le
consideraţi eretice…” Am auzit replica asta de la mulţi oameni care nu înţeleg
motivul pentru care Biserica cere arderea cărţilor eretice.
E o mare diferenţă între arderea unor cărţi şi arderea unor oameni.
Inchiziţia a aparţinut lumii catolice. Biserica Ortodoxă nu cere moartea
ereticilor, oricât de tare ar cădea în erezie. Biserica vrea întoarcerea păcătoşilor,
nu moartea lor.
E ciudat însă că duşmanii ei sunt în stare să falsifice chiar şi istoria pentru
a-i îndepărta pe oameni de Hristos. În cartea Evanghelia pierdută este
reprodusă mărturia lui David Brakke în care Sfântul Atanasie cel Mare – care a

140
Teodor Balsamon, cel mai mare canonist bizantin, scria: „Este acelaşi lucru a arde cărţile
nelegiuite ale ereticilor sau a le depozita la episcopia Constantinopolului; căci după cum
nimeni nu poate să citească cărţile arse, tot aşa nu poate să facă aceasta nici dacă sunt aşezate
în acel loc ascuns, unde nimeni nu le poate vedea. Aşadar, cel ce va arde aceste cărţi (cum cere
canonul 63 de la Sinodul Trulan – n.n.) şi nu le depozitează la episcopie (în Constantinopol) nu
se pedepseşte potrivit canonului (9 de la al şaptea Sinod Ecumenic – n.n.), deoarece nu a lucrat
împotriva lui” [109; 507-508]. În ziua de astăzi, tipăriturile eretice fiind într-un număr foarte
mare, e aproape imposibil ca hartofilachia constantinopolitană să se ocupe de depozitarea celor
pe care creştinii le-au obţinut într-un fel sau altul. Arderea lor rămâne soluţia cea mai simplă.
141
Cf. Socrate, Istoria bisericească, I, 9 şi Sozomen, Istoria bisericească I, 21. La fel a
procedat împăratul Arcadie cu scrierile ereticilor eunomieni şi montanişti. Nu era vorba de o
implicare a împăraţilor în stabilirea învăţăturii de credinţă; aceştia înţelegeau doar că ereziile
condamnate de sinoade aduc dezbinare în imperiu, şi atunci luptau împotriva lor tocmai în
virtutea chemării lor de a veghea la pacea imperiului. Nu trebuie să se considere însă că
împăraţii au fost un factor de reprimare constantă a ereziei. Au existat şi mulţi împăraţi pri-
gonitori ai învăţăturii Bisericii şi ai cărţilor ortodoxe. Aceştia au mulţi urmaşi printre
întâi-stătătorii lumeşti de astăzi. În timp ce aproape nimeni nu mai ia în serios exemplul
împăraţilor credincioşi.
142
Printre care şi ale părintelui Serghei Bulgakov, care a fost condamnat de Sinodul Rusiei.

159
precizat într-un canon care sunt cărţile nou-testamentare pe care Biserica le
recunoaşte ca fiind autentice – e acuzat că şi-a impus cu violenţă punctul de
vedere: „Este adevărat că în timpul încleştărilor pe care le-a avut cu adversarii
săi din cetatea Alexandriei se pare că143 ar fi recurs la violenţă (bătăuşi care să
îi lovească pe oameni), numai că este improbabil ca asemenea tactici să-i fi
convins pe toţi creştinii din Egipt să nu citească sau să nu folosească alte
scrieri” [94; 217].
Această mărturie este o mărturie mincinoasă. Nu există dovezi istorice
care să o ateste144. E o răstălmăcire a istoriei bisericeşti care facilitează
promovarea ereziilor. De fapt, cine citeşte cu atenţie restul afirmaţiilor lui Da-
vid Brakke poate înţelege că Atanasie cel Mare a fost un altfel de om: „Pentru
creştinii egipteni era un erou, astfel încât fiecare succes pe care l-a repurtat în
a-i convinge pe oameni să se conformeze regulilor lui şi să renunţe la cărţile
«eretice» (şi este într-adevăr greu de măsurat dimensiunea reală a succesului pe
care l-a avut) se datorează în primul rând autorităţii sale personale” [94;
217-218].
E greu de crezut că un om care ar fi instigat la violenţă ar fi avut atâta
autoritate asupra celor care credeau în Hristos, a Cărui propovăduire a fost o
lecţie de iubire a tuturor, chiar şi a vrăjmaşilor. E şi mai greu de crezut că oa-
menii erau dispuşi să primească doar Evangheliile selectate de un astfel de
păstor…
E adevărat, aşa cum arată Sfântul Chiril al Ierusalimului145, şi în Biserică
erau anumiţi păstori care făceau tulburare: „Să nu te tulburi dacă vei auzi că
merg până la vărsarea sângelui episcopi împotriva episcopilor, clerici împotriva
clericilor şi popoare împotriva popoarelor. […] Dacă între apostoli a fost
vânzare, te mai miri dacă între episcopi este ură de fraţi?” [37; 251]. Numai că
astfel de păstori făceau sminteală în poporul credincios, şi nimeni nu îi cinstea
ca pe nişte eroi.
Sfântul Atanasie cel Mare a fost un rob al lui Hristos, care a dus o viaţă
de rugăciune şi de nevoinţă deosebită, încercând să urmeze pilda cuvioşilor pe
care i-a întâlnit în pustia Egiptului146. El nu a folosit forţa pentru a impune anu-
mite Scripturi. A folosit doar puterea cuvântului pentru a da mărturie despre
143
Să observăm şi relativitatea afirmaţiei: „Este adevărat că se pare că […]”. Ori e adevărat,
ori se pare. Joncţiunea celor două predicate arată superficialitatea argumentării.
144
E foarte ciudat faptul că volumul Evanghelia pierdută, scris de Herbert Krosney, nu are
nici bibliografie şi nici referinţe bibliografice precise, aşa cum ar fi fost normal pentru un
volum de acest gen.
145
Sfântul Chiril al Ierusalimului a fost contemporan cu Sfântul Atanasie cel Mare. A trăit
între anii 313 şi 386.
146
Trebuie amintit aici faptul că Sfântul Atanasie a scris cea mai importantă viaţă a Sfântului
Antonie cel Mare, pe care l-a cunoscut îndeaproape. Nu e greu de înţeles faptul că Sfântul
Antonie, părintele monahismului creştin, nu l-ar fi primit în preajma sa pe ierarh dacă acesta nu
ar fi dus o viaţă de sfinţenie.

160
adevăr. Să ne dăm seama că un atac împotriva Sfântului Atanasie şi a
Canonului scripturistic pe care l-a fixat în scris este de fapt un atac împotriva
Bisericii lui Hristos. Biserica Adevărului, care nu foloseşte violenţa pentru a
triumfa. Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, e cea care se
luptă prin cuvânt pentru mântuirea credincioşilor. Iar împotriva cărţilor eretice
luptă tot spre binele acestora…
***
Acum, un răspuns la întrebarea: „Ce să fac cu Evanghelia după Iuda”. Eu
cred că trebuie arsă, ca orice carte eretică… Chiar dacă din ce în ce mai puţini
oameni sunt dispuşi să facă acest lucru, totuşi trebuie să ascultăm ce au învăţat
Sfintele Sinoade.
Trebuie totuşi precizat un lucru: că în ziua de azi obştea nu mai e
dreptcredincioasă, societatea nu mai e creştină. Trăim într-o lume
iconoclastă147. E foarte important să înţelegem diferenţa dintre viaţa de azi şi
viaţa din obştea descrisă în atâtea capitole din Limonariu şi în alte cărţi vechi.
Maica Domnului nu a vrut să intre în chilia Avvei Chiriac din pricina
cărţii care conţinea câteva pagini cu învăţături eretice. Să nu înţelegem de aici
că Împărăteasa Cerurilor nu intră sau că nu ocroteşte în nicio casă în care există
cărţi care o hulesc.
Avva Chiriac era stăpânul chiliei sale. El stabilea ce cărţi să ţină în ea.
Astăzi, mulţi creştini trăiesc în familii multiconfesionale, sau chiar – mai rău –
multireligioase148. Sunt obligaţi deci să trăiască lângă cărţi nu doar catolice sau
protestante, ci şi musulmane, budhiste sau aparţinând altor religii. Ei nu trebuie
să se lupte cu aceste cărţi, nici să facă tulburare. Nu aruncând vreo carte pe foc
îi vor ajuta pe ceilalţi să îşi înţeleagă greşeala. Dimpotrivă, dacă vor face aşa
ceva vor fi consideraţi extremişti şi poate că mărturia lor nu va fi înţeleasă. Ei
trebuie să îi convingă pe casnicii lor mai ales prin mărturia propriei vieţi de
sfinţenie…

147
S-a văzut acest lucru şi în râvna cu care unii au susţinut scoaterea icoanelor şi a
simbolurilor creştine din şcolile din România.
148
Asistăm la înmulţirea căsătoriilor dintre ortodocşi şi heterodocşi, sau dintre ortodocşi şi
necreştini. Se trece astăzi cu vederea cuvântul Mântuitorului: „Nu socotiţi că am venit să aduc
pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie (e vorba de sabia cuvântului Adevărului, nu
de violenţa fizică – n.n.). Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe
noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Matei 10, 34-36).

161
 Partea a III-a:

FEŢELE APOSTAZIEI
Dărâmarea idolilor

162
 Nota autorului la ediţia a treia:

Convertirea mea la Ortodoxie a avut ca punct culminant momentul în

care, după o noapte petrecută în rugăciune în peştera Sfintei Teodora de la
Sihla, am auzit într-o noapte o voce nepământească – singura dată în viaţă când
mi s-a întâmplat aşa ceva – care mi-a spus: „Canon: să îi înveţi pe cei din afară
filosofia Sfinţilor Părinţi…” A fost canonul pe care mi l-a dat Dumnezeu
pentru a-mi spăla mulţimea păcatelor…
Din acel moment – când nici nu ştiam că filosofia Sfinţilor Părinţi e
tocmai adevărul despre mântuire – şi până astăzi am simţit călăuzirea lui
Dumnezeu în fiecare pas important al vieţii mele. Chiar şi acum, făcându-mi
doctoratul chiar în Patrologie – după ce ani de zile m-am ferit de studiile
„înalte”, temându-mă să nu devin un cărturar gol pe dinăuntru -, văd cum
Dumnezeu mă creşte, ajutându-mă să înţeleg eu însumi ce mi-a cerut să
mărturisesc altora.
Am scris cartea aceasta cu mare durere în suflet, rugându-mă ca cei
rătăciţi să se apropie de Biserică. Nu e o carte, e un oftat de durere provocat de
faptul că mulţi se lasă păcăliţi de oferta pseudo-spirituală a vrăjmaşului… Aşa
cum m-am lăsat păcălit şi eu, cu mulţi ani în urmă. În Jurnalul convertirii sunt
descrise aceste experienţe pe care mi le amintesc cu tristeţe…
Experienţe similare sunt descrise şi în lucrarea Marii iniţiaţi ai Indiei şi
părintele Paisie, apărută de curând la Editura Egumeniţa. Autorul este
Dionysios Farasiotis, un grec care, după ce i-a cunoscut „la ei acasă” pe cei mai
mari guru din India, s-a lăsat cucerit de Hristos - spre care părintele Paisie
Aghioritul, făcătorul de minuni, l-a îndreptat. Vă recomand din tot sufletul
această carte pe care o consider cea mai tulburătoare descriere a unei convertiri
tipărită până în prezent în România. Implicarea în practicile de meditaţie
orientală este demascată – şi chiar de către un fost practicant – ca fiind o formă
de demonizare… Dacă în Dărâmarea idolilor puteţi citi o teorie, în Marii guru
şi părintele Paisie puteţi citi cum teoria este pusă în practică. Veţi înţelege că
vraja Orientului - pe care poate aţi adulmecat-o citind India secretă a lui Paul
Brunton, este înşelătoare… Veţi vedea că unii maeştrii yoghini sunt închinători
la idoli, deşi nu recunosc asta oficial, veţi vedea cât de mincinoase sunt virtuţile
lor, veţi afla cât de neputincioase sunt puterile lor drăceşti „paranormale” în
faţa harului dumnezeiesc.
Nu sunt poveşti, sunt întâmplări din zilele noastre… Ne e de mare folos
să cunoaştem astfel de întâmplări. Şi tot aşa trebuie să avem vii în faţa ochilor
minţii nenumăratele întâmplări din istoria Bisericii în care Dumnezeu a vădit
adevărul Ortodoxiei şi a dat în vileag minciunile diferitelor erezii, arătând că
lumina nu are nicio părtăşie cu întunericul. Trebuie să avem vii în suflet aceste

163
confruntări şi, atunci când slăbim în credinţă şi ni se pare că Dumnezeu nu Îşi
apără turma de lupii răpitori, să ne aducem aminte de aceste fapte cu adevărat
minunate. Cine nu a citit până acum să citească măcar de acum înainte
întâmplările descrise în Limonariu, acest tezaur ortodox de mare valoare, şi va
înţelege cum lucrează Iubitorul de oameni Hristos pentru a-i întări pe creştini,
mădularele sfântului Său trup, care este Biserica.
Închei aici, punându-vă înainte cuvintele cu valoare de testament pe care
mi le-a spus la ultima mea vizită în Sfântul Munte părintele Iulian, duhovnicul
schitului românesc Prodromu, dându-mi ascultare să Îl mărturisesc pe Hristos
riscând totul, oricâte piedici aş avea în cale:
„Creştinii ortodocşi de astăzi trebuie să iasă fără frică la luptă directă
contra rătăcirii… Chiar dacă vor fi prigoniţi, trebuie să dea mărturia cea bună.
Or să fie prigoniţi creştinii, vor avea plată de la Dumnezeu… Şi, când ne vom
duce la Hristos, cu palmele răstignite, – şi în timp ce îmi vorbea, avva Iulian
şi-a ridicat braţele în formă de cruce – Îi vom spune: «Doamne, pentru Tine am
pătimit! Doamne, pentru Tine am mărturisit dreapta credinţă!» Căci ce folos
vom avea dacă vom duce o viaţă creştină cuminte, dar ne vom teme să dăm
mărturia cea bună?...”

Praznicul Sfintei Mari Muceniţe Tecla,

26 septembrie 2005

164
 În loc de introducere:
SCRISOARE CĂTRE UN PRIETEN149

Hristos a Înviat, frate Toma!

Toţi zic zilele acestea: „Hristos a Înviat!”. Dar puţini îşi dau seama cât de
adânci sunt aceste cuvinte, puţini îşi dau seama că aceste cuvinte ar trebui să
aibă un puternic ecou în fiinţa noastră, că nimic nu ar trebui să fie mai
important pentru noi decât faptul că, odată, vom învia. Şi că trebuie să facem
tot ceea ce ne stă în putinţă pentru ca propria înviere să nu ne fie spre osândă.
Bunul meu prieten, noi doi o să ne reîntâlnim cu siguranţă, dacă nu în
lumea aceasta, atunci cel târziu la Înfricoşătoarea Judecată. Eu cred că ne vom
revedea chiar mai devreme (şi mult mi-ar plăcea să ne aducem aminte de
locurile frumoase pe care le-am văzut împreună sau de oamenii pe care i-am
întâlnit; amintirile acestea păstrează în ele ceva din farmecul vârstei la care ne
bucuram de copilărie). Oricum, la Judecata de pe urmă te vei convinge singur
de adevărul celor pe care ţi le scriu acum.
Mărturisesc că m-a bucurat faptul că mi-ai scris, că ai avut deschiderea să
îmi scrii, să mă faci părtaş frământărilor tale. Chiar numai faptul că mi-ai scris
cu atâta sinceritate m-a făcut să mă rog cu râvnă pentru mântuirea ta, şi mai
ales pentru ca Dumnezeu să îţi arate calea pe care trebuie să mergi pentru a
dobândi mântuirea.
Tu ştii cât de bine am cunoscut practicile „spirituale” de care pomeneşti.
Numai Dumnezeu m-a putut izbăvi de ele (într-un fel mă simt vinovat că te-am
molipsit şi pe tine de dorinţa cunoaşterii „adevărurilor tainice”; vraja Orientului
mă fascinase atât de tare încât mi se părea că nu am dreptul să nu vorbesc
despre ea şi altora).
La nelămuririle din scrisoarea ta voi răspunde pe larg mai jos. Dar înainte
de a răspunde consider că este bine să ştii că nu mă pot lăuda cu cine ştie ce
doctorate, nu mă pot lăuda cu cine ştie ce înţelepciune. Dar dacă îmi este
îngăduit a mă lăuda cu ceva, îmi este îngăduit tocmai a mă lăuda că sunt
creştin, adică mărturisitor al Dumnezeului celui Viu, mădular al Sfintei Biserici
care este Trupul lui Hristos...
Înainte de toate vreau să înţelegi că centrul vieţii creştine este Hristos,
Fiul lui Dumnezeu. Aici este piatra de poticnire. Nu poate mintea omenească să
priceapă cum este aceasta, cum Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru
mântuirea noastră. Aşa ne-a învăţat Însuşi Hristos, aşa au propovăduit Sfinţii
149
Am introdus în ultimul moment această scrisoare ca introducere a volumului Dărâmarea
idolilor; chiar dacă unele elemente se regăsesc şi în volum, ea conţine elemente de folos pentru
cei care, fără a fi interesaţi de studii teologice savante, vor să cunoască abordarea creştină a
fenomenului neopăgân (nota autorului la ediţia întâi).

165
Apostoli, aşa mărturiseşte Biserica. Nu eşti creştin numai dacă împlineşti
poruncile din Legea cea Nouă. Eşti creştin numai atunci când crezi că Hristos
este Fiul lui Dumnezeu.
Ştiu că ceea ce îţi voi scrie nu are puterea pe care ar avea-o o scrisoare
scrisă de un părinte cu viaţă sfântă. Îmi ştiu neputinţele şi îmi dau seama că
argumentele mele nu te pot convinge automat. Dar să ştii, iubite frate, că nici
dacă ţi-ar fi scris Însuşi Hristos tot nu te-ar fi putut convinge mecanic (între cei
care au văzut minunile Sale s-au aflat şi oameni care nu au crezut că El este
Mesia cel aşteptat).
Poate nu îţi este clar. Cum, Hristos este neputincios, nu poate să te
convingă? O, frate Toma, Dumnezeul cel Atotputernic un singur lucru nu face:
nu calcă în picioare libertatea oamenilor. El nu impune să fie ascultat, nu
impune să fie iubit. Şi de aceea nici nu mântuieşte cu forţa. Dacă Dumnezeu nu
respecta libertatea oamenilor, atunci iadul nu ar fi existat (ce bucurie!...). Iar
raiul ar fi fost plin de oameni fără personalitate, de roboţi fără suflet, de
vieţuitoare care nu iubesc. Şi nu ar mai fi fost rai. Dacă ar fi putut să existe
dragoste fără libertate, atunci cu siguranţă Dumnezeu ne mântuia cu forţa pe
toţi.
Să ştii că şi dacă există mai multe dovezi „raţionale” despre existenţa lui
Dumnezeu, El nu vrea să avem credinţa limitată de o dovadă incontestabilă.
Imaginează-ţi că Dumnezeu ar sta ca un Sfinx, aşezat în mijlocul pieţei. Îţi dai
seama cum s-ar purta trecătorii? Credinţa oamenilor ar fi nimicită pe loc, s-ar
transforma în certitudine. Dacă te întrebi ce rol au avut numeroasele minuni
despre care vorbeşte Biserica, află că ele au avut doar rolul de a întări credinţa,
şi nu de a o anula prin transformarea ei în certitudine.
Să ştii că oricât de mult s-ar chinui oamenii de ştiinţă să demonstreze
existenţa lui Dumnezeu, demersurile lor vor fi neputincioase (ei pot să găsească
numai argumente care să întărească credinţa, nu să o determine). Până la
sfârşitul lumii, când Hristos Se va arăta întru slavă şi toţi vor şti că este Fiul lui
Dumnezeu, nimeni nu va putea ucide acest mare dar - al libertăţii omului de a
crede.
Aceasta nu însemnă că Dumnezeu Se retrage din istorie, ci doar că - dacă
Se ascunde - o face tocmai pentru a-i lăsa omului şansa de a-L descoperi şi de a
se uni cu El.
Poate că te întrebi de ce introducerea scrisorii este cam lungă şi de ce nu
răspund întrebărilor tale. Dar tu mi-ai propus pentru dialog un teren foarte
alunecos, acela al raţionamentelor logice, şi îmi ceri ca, limitându-mă la acest
teren, să argumentez de ce susţin unii preoţi că ai concepţii eretice.
Eu refuz să dialoghez pe terenul pe care mi-l propui, pentru că nu am face
altceva decât să ne contrazicem la nesfârşit. Eu îţi propun altceva: să înţelegi
rostul pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, şi că a fi credincios al
Bisericii înseamnă tocmai a fi mădular al Trupului Său mistic, mădular al

166
Bisericii. Sper ca după ce citeşti această scrisoare să ai clară alternativa: ori
intri în Biserică, şi crezi ceea ce învaţă ea, ori stai deoparte şi nu mai afirmi în
chip mincinos că eşti creştin.
Poate ţi se pare prea dură alegerea. Dar aşa este şi viaţa, dură, şi aşa va fi
şi Judecata pentru cei care nu L-au cunoscut pe Hristos. Nu încerc să te sperii
cu chinurile iadului - nu ştiu cât le-ai lua în serios, dar totuşi nu pot să nu
pomenesc că îmi este teamă pentru tine (şi pentru orice om care fără să îşi dea
seama se lasă păcălit de forţele întunericului).
Încearcă să vezi că pentru cel care crede că Hristos este Fiul lui
Dumnezeu, tot ceea ce ţine de propovăduirea Bisericii se leagă direct de
aceasta. Că nimic nu este artificial şi nimic nu este fals şi nimic nu este
denaturat în ceea ce priveşte adevărurile de credinţă.
Ascultă, iubite frate, ceea ce cred eu - şi ceea ce mărturiseşte toată Sfânta
Tradiţie.
Dumnezeul cel în Treime lăudat, în Atotputernicia Sa, a vrut să
împărtăşească şi altor fiinţe lumina şi dragostea Sa. De aceea l-a creat pe om,
după ce a creat mai întâi cosmosul ca un fel de „casă” a omului. Cosmosul nu
are rost în sine, a fost creat din nimic numai pentru ca în el oamenii să poată
creşte - atât trupeşte cât şi duhovniceşte.
Cât despre crearea omului, zic simplu că Dumnezeu l-a înzestrat cu tot
ceea ce îi era necesar: ca să vadă frumuseţile din jurul său, Domnul l-a înzestrat
cu ochi. Ca să poată comunica cu semenii săi, Domnul i-a dat gură ca să
vorbească şi urechi ca să audă. Ca să se deplaseze i-a dat picioare, şi ca să
poată lucra i-a dat mâini. Mai mult decât atât, Domnul i-a dat omului toate
acestea ca prin ele să fie lăudat El. Şi mai mult decât trupul de care am vorbit,
Dumnezeu i-a dat omului suflet viu, ca să Îl cunoască şi să Îl iubească.
„Ce vrea Danion cu toate astea? Eu nu constat că am ochi şi urechi?”
Frăţioare, dacă tu ai fi înţeles cât de minunat a fost făcut omul, nu-ţi mai
spuneam acestea ca unui copil. Dar omul pe care îl descrii tu, care are puteri
paranormale, este foarte diferit de omul despre care îţi scriu eu. Tu îmi scrii
despre omul chemat să devină supraom, să devină un fel de semi-zeu. Eu îţi
scriu despre omul chemat să se îndumnezeiască. „Sfântul” tău are tot felul de
puteri misterioase. Sfântul meu nu are decât dragoste, smerenie, rugăciune şi
nevoinţă. Dar este pătruns de energiile dumnezeieşti şi este mai presus de orice
plăsmuire omenească.
Stai să termin ceea ce am început: dacă omul creat de Dumnezeu ar fi
mers pe calea ascultării, nu ar fi cunoscut niciodată durerea, păcatul sau răul.
Dar Adam a „profitat” de marele dar al libertăţii şi a ales calea morţii. Şi toţi
urmaşii săi au purtat pecetea căderii sale.
Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om tocmai pentru a-l ridica pe om din
adâncurile morţii. S-a întrupat, a trăit între oameni, le-a propovăduit calea
mântuirii, şi pentru aceasta a pătimit moarte pe cruce. Şi a Înviat din morţi, cu

167
moartea pe moarte călcând, pentru ca toţi cei din mormântul păcatului să moară
morţii şi să trăiască viaţa cea adevărată.
Firea oamenilor fiind slabă nu era de ajuns ca oamenii să ştie care fapte să
le facă şi care fapte să nu le facă. Dacă ar fi fost aşa, nici nu mai era nevoie să
se întrupeze Hristos, ci ar fi fost de-ajuns să trimită un nou prooroc, asemenea
proorocilor din vechime, şi acesta ar fi răspândit el singur adevărurile credinţei
creştine.
Dar omul a avut nevoie de mult mai mult pentru a-şi îndrepta viaţa. De
aceea a apărut Biserica, a apărut ca o şcoală a mântuirii, dacă îmi este permis să
vorbesc astfel. Sfinţii Apostoli au fost aleşi pentru a boteza popoarele, pentru a
împărtăşi oamenilor harul sfinţitor şi pentru a-L aduce pe Hristos în mijlocul
acestora, pentru a veghea ca turma cuvântătoare să ducă o viaţă sfântă şi să fie
ferită de rătăciri.
La care tu întrebi: de ce sunt preoţii păcătoşi? Dacă Biserica este bună, de
ce slujitorii ei sunt răi? Dar dacă Dumnezeu ar fi putut crea o Biserică în care
toţi slujitorii să fie sfinţi, oare nu ar fi făcut-o? Să ţinem cont că Dumnezeu a
ales preoţi dintre oameni ca noi, şi că dacă noi suntem păcătoşi, preoţii sunt pe
măsura noastră (ca să nu zic că sunt şi în zilele noastre destui preoţi cu viaţă
sfântă, preoţi plini de harul Duhului Sfânt.) Dumnezeu ar fi vrut într-adevăr o
biserică ai cărei toţi slujitori - şi nu numai ei, ci şi credincioşii - să fie sfinţi.
Dar răspunsul pe care l-au dat oamenii nu a fost pe măsură.
Domnul, ştiind slăbiciunea firii omeneşti, a rânduit Biserica astfel încât
mântuirea credincioşilor să nu depindă în exclusivitate de sfinţenia slujitorilor
ei. Dacă mântuirea turmei ar fi depins numai de sfinţenia păstorilor, iadul ar fi
fost supraaglomerat de mult. Dar indiferent de vrednicia sau nevrednicia lor,
păstorii au puterea de a săvârşi Sfintele Taine, de a boteza, de a da iertare de
păcate, de a liturghisi. Şi chiar dacă pentru diferitele lor păcate unii păstori se
duc în iad, totuşi turma poate merge spre rai. Nu contest marele rol pe care îl
are păstorul, acela de a fi model pentru turmă, vreau doar să explic că
mântuirea credincioşilor nu depinde de păcătoşenia preotului.
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „a făcut desfrânare un preot? Păcatul lui
este culmea tuturor păcatelor”. Dar oricât de păcătos este un preot, până când
nu este caterisit sau atâta vreme cât nu gustă şi din mărul ereziei, are încă
puterea de a săvârşi Sfintele Taine.
(Poate că tu eşti nerăbdător să citeşti despre reîncarnare sau altele
asemenea. Tocmai asta fac acum, încerc să îţi explic de ce este adevărată
învăţătura Bisericii.)
Sfânta Tradiţie mărturiseşte că este de-ajuns ca preotul să păstreze
dreapta-credinţă pentru ca turma pe care o păstoreşte să poată merge pe calea
mântuirii.
Credinţa noastră nu este născocită de mintea omenească. Fundamentele ei
sunt Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Învăţătura dogmatică a Bisericii este

168
hotărâtă de Sinoadele Ecumenice, în care Duhul Sfânt îi luminează pe arhierei
şi aceştia stabilesc normele credinţei. Un Sinod Ecumenic nu poate greşi
tocmai pentru că acolo nu oamenii decid, ci Duhul Sfânt care îi luminează.
Unul din criteriile care arată că un Sinod este Ecumenic este acela că nu intră în
contradicţie cu niciunul dintre Sinoadele anterioare şi că Trupul Bisericii -
adică atât clerul cât şi poporul, primesc învăţăturile sale.
Acesta este marele dar al Bisericii: că învăţăturile ei de credinţă nu sunt
plăsmuiri omeneşti, ci sunt adevăruri insuflate de Duhul Sfânt. Un împărat
bizantin, înţeleptul Leon, mărturisea: „primesc cele şapte Sfinte Sinoade
Ecumenice ca pe Sfânta Evanghelie”. Iar un sfânt, Nicodim Aghioritul, afirma
ferm că „cel ce se împotriveşte Sfintelor Sinoade Ecumenice se împotriveşte
Duhului Sfânt, Celui care grăieşte prin Sinoadele Ecumenice, şi se face eretic şi
cade sub osânda anatemei.”
Aici este toată filozofia creştină: vrei să fii al lui Hristos - atunci trebuie
să crezi că El este Fiul lui Dumnezeu şi să faci parte din trupul Lui mistic care
este Biserica. Iar dacă vrei să faci parte din Biserică, atunci trebuie să primeşti
că toate învăţăturile ei sunt adevărate.
Cine primeşte cu bună-ştiinţă toate învăţăturile Bisericii în afară de una
(cum ar fi despre fecioria Născătoarei de Dumnezeu, despre combaterea
apocatastazei sau despre viaţa de după moarte), acela este în afara Bisericii.
Acela poate să fie un om postitor, sau om care se roagă, sau un iubitor de
săraci. Dar cu siguranţă nu este creştin. Ba se află chiar sub anatema Sinoadelor
Bisericii.
Nu ştiu cum aş fi răspuns scrisorii tale dacă nu-mi precizai convingerea ta
că eşti creştin-ortodox. De fapt acesta a fost cel mai important motiv pentru
care ţi-am scris - nădejdea că vei înţelege ce înseamnă să fii ortodox (ceea ce tu
doar îţi imaginezi că eşti), şi că te vei uni cu Biserica cea adevărată.
Una dintre întrebările cel mai des auzite este aceasta: de unde ştiu care
este Biserica adevărată? Biserica adevărată este cea care a păstrat neschimbată
învăţătura Mântuitorului Hristos şi a Sfinţilor Apostoli.
Ce să zicem despre protestanţi şi neoprotestanţi? Au vrut să refacă
Biserica primelor veacuri şi au lepădat toată Sfânta Tradiţie. I-a interesat doar
Scriptura, şi au lepădat Predania apostolică. Dar Scriptura nu a apărut din haos,
ci ea a apărut tocmai în cadrul Sfintei Tradiţii. Căci altfel cum s-ar mai fi
mântuit creştinii care au murit înaintea scrierii primelor cărţi nou-testamentare?
După ce s-au ghidat ei, care nu aveau Scriptură? Îi aveau pe Sfinţii Apostoli şi
pe urmaşii acestora.
Sfânta Scriptură aparţine Bisericii. Ca să zicem aşa, Biserica are copy-
right-ul asupra ei. Şi Sfânta Tradiţie este tocmai dicţionarul fără de care nu se
poate înţelege Sfânta Scriptură.
Catolicii sunt îndepărtaţi de adevărul în care ei înşişi au crezut vreme de o
mie de ani. Dacă la al doilea Sinod Ecumenic atât părinţii din Răsărit cât şi cei

169
din Apus au hotărât că cine schimbă Crezul stă sub osânda anatemei, şi apoi
catolicii au schimbat Crezul, nimeni nu are cum să îi ierte de acest păcat. De
s-ar aduna toţi ierarhii ortodocşi ca să îi „ierte” pe catolici, câtă vreme aceştia
nu revin la învăţătura cea curată, iertarea primită nu are valoare.
În învăţătura ortodoxă nu se poate găsi nicio inovaţie teologică;
dimpotrivă, toată Sfânta Tradiţie a fost păstrată cu fidelitate. Succesiunea
apostolică nu înseamnă doar trecerea harului prin hirotonie de la Sfinţii
Apostoli la episcopi şi de la aceştia la urmaşii lor, şi tot aşa până în zilele
noastre (aşa ceva au şi catolicii). Succesiunea apostolică implică şi păstrarea
predaniei înaintaşilor: ori aceasta s-a păstrat întreagă numai în Biserica
Ortodoxă.
Gata cu „introducerea.” Am vrut să înţelegi că dacă îţi scriu, încerc să îţi
scriu nu după mintea mea cea slabă, ci după cum au învăţat Sfinţii Părinţi. Ca
fiu al Bisericii nu pot crede altceva decât au învăţat ei.
Dacă ai înţelege cât de firesc sunt aşezate lucrurile în Biserica noastră,
atunci vei înţelege şi ceea ce îţi scriu mai jos. Dar dacă nu înţelegi autoritatea
dogmatică a Bisericii, s-ar putea ca ceea ce îţi scriu să te rupă şi mai mult de
Biserică. Ceea ce poate că nu ar fi cel mai rău lucru. Poate că este mai bine să
recunoşti că nu vrei să fii ortodox decât să te amăgeşti şi pe tine şi să îi
amăgeşti şi pe alţii. Şi poate că, stând departe de lumină, îţi vei da seama că te
afli în întuneric.
Haide, frate Toma, să vedem ce e cu scrisoarea pe care mi-ai trimis-o.
Zici că ai puteri vindecătoare, crezi în reîncarnare şi altele asemenea. Aş putea
să îţi scriu o carte întreagă, nu doar o scrisoare. Voi încerca să îmi expun pe
scurt părerea despre ideile tale.

1. „Nu îmi place deloc ce văd prin biserici. Asta nu e credinţă. Prefer să
am modul meu de a comunica cu Dumnezeu.”
Chiar dacă nu toţi oamenii din biserică duc o viaţă curată, aceasta nu este
treaba noastră. Biserica este Casa Domnului şi numai în ea putem participa la
sfintele slujbe; cu Hristos nu te poţi uni de unul singur, ci numai ca mădular al
trupului Său.
Să ştii că nu eşti singurul nemulţumit de vieţuirea unora dintre
credincioşi. Crezi că Mirele Bisericii nu suferă văzând cum unele mădulare
păcătuiesc? Şi nu numai Hristos are această durere, ci toţi preoţii şi toţi
credincioşii care duc viaţă de sfinţenie. Aceştia, fără să îi judece pe păcătoşi,
dar judecând păcatul lor, se roagă ca Dumnezeu să îi aducă pe calea cea bună.
Schimbarea în bine nu porneşte din afară: porneşte de la noi. Pentru că dacă noi
suntem mai bine, Biserica este mai bine (iar dacă ai vrea cu adevărat ca
Bisericii să îi fie puţin mai bine, ai face şi tu un prim pas - părăsind rătăcirea în
care te afli; pentru că aşa, criticând fără să facem ceva bun, nu cred că ne este
de folos).

170
 Iar privitor la „modul personal” în care vrei să comunici cu Dumnezeu,
mi se pare că eşti ca un naufragiat care se află în largul mării pe o şalupă de
salvare. În barcă se află ghidul de folosire al şalupei, hărţi şi alte instrumente cu
ajutorul cărora naufragiatul poate ajunge la ţărm. Dar, refuzând să folosească
instrucţiunile de conducere a şalupei, el o foloseşte ca pe o barcă. Îşi face două
vâsle şi începe să vâslească la întâmplare.
Omule, nu ai puterea să vâsleşti până la ţărm. Nu te juca cu viaţa. La
Dumnezeu nu poţi ajunge de capul tău, ci numai folosindu-se de harta pe care
El ţi-a dat-o. Şi harta o înţeleg numai fiii Bisericii, cei care primesc
înţelepciunea de a folosi şalupa aşa cum trebuie - nu doar ca pe o barcă.

2. „Cred şi ce zice Biserica despre judecata sufletelor, dar cred şi în

reîncarnare şi în legea karmei”.
Nu îţi dai seama că nu poţi să crezi simultan în reîncarnare şi în Judecata
de după moarte? Ori ne reîncarnăm, că aşa cere implacabila lege a karmei, ori
ne aşteaptă răsplata sau osânda veşnică - după cum a învăţat Însuşi Hristos.
Zici că ţi-a murit duhovnicul care te lăsa să crezi în reîncarnare. Ba chiar
te şi împărtăşea. Ei bine, un preot care împărtăşeşte ereticii poartă în chip
mincinos numele de preot. Pe unul ca acesta Hristos îl va aşeza la Judecată
alături de cei pe care i-a împărtăşit. Şi împărtăşania le-a fost spre osândă.
Prima întrebare pe care ar trebui să o pună orice preot celui care vine la
spovedanie (şi dacă nu mă crezi fă rost de un Molitfelnic şi uită-te în el), este:
„Crezi tu că învăţăturile Bisericii sunt adevărate?”.
Cel ce crede într-o altă învăţătură decât cea a Bisericii nu poate fi
spovedit. Ştiu că mai sunt radiestezişti şi yoghini şi tot felul de oameni cu
practici bioenergetice care vin şi se împărtăşesc „ca să ia putere.” O să vadă ei
la Judecată ce putere o să ia pentru că au luat cu nevrednicie Sfintele Taine.
Auzi prostie: un yoghin să se împărtăşească. Dacă ar fi adevărate
credinţele yoghinilor, dacă ar trebui să ne topim în esenţa dumnezeiască, atunci
împărtăşania ar fi otrăvitoare; pentru că prin Împărtăşanie te-ai uni cu Hristos,
ceea ce ar fi o piedică dacă vrei să îţi anihilezi personalitatea. Babă frumoasă şi
yoghin împărtăşit. Aoleu, câte năzbâtii mai apar...
Încearcă să pricepi că, până nu te vei lepăda de toată erezia, niciun preot
nu îţi poate da iertare de păcate. Are preotul puterea să ierte orice păcat, dar
numai atunci când spovedania este completă. Or, dacă tu ascunzi la spovedanie
păcatul ereziei, care este cel mai mare păcat, cum crezi că poţi primi iertare de
păcate? Doar nu îţi imaginezi că preotul este un fel de vrăjitor care poate ierta
şi păcatele ascunse la spovedanie?
Dacă până acum ai fost părtaş celor care au „furat” Sfânta Împărtăşanie,
fără a fi mădulare ale Bisericii, îţi atrag atenţia cât se poate de serios că pentru
un asemenea păcat poţi să şi mori. Sfântul Apostol Pavel le scria corintenilor
despre o astfel de împărtăşire că „cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă

171
îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt
neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Cor. 11, 29-30).
Gândeşte-te bine ce vrei: dacă vrei să te uneşti cu Hristos şi să te
împărtăşeşti de Sfintele Taine, trebuie să te lepezi de orice erezie. Deocamdată
însă, nu pot să te ajut cu nimic, ci doar aştept întoarcerea ta. Nu există păcat
care să nu poată fi iertat prin Taina Spovedaniei, şi numai prin pocăinţă sufletul
se poate vindeca de rana pe care i-a făcut-o erezia.
Să ştii că pentru lepădarea de erezie şi primirea în Biserica Ortodoxă a
celor rătăciţi există o slujbă impresionantă, care apare în Molitfelnic. Cei care
vor să fie primiţi în Biserica Ortodoxă trebuie să mărturisească faptul că se
leapădă de toate rătăcirile.
Nu ştiu dacă se va face vreodată o slujbă asemănătoare pentru cei
convertiţi de la credinţe asiatice, pentru cei care au crezut în reîncarnare,
horoscop şi yoga. Pe cei asemenea ţie ar trebui să îi întrebe preotul: „Te lepezi
de credinţa necurată în reîncarnare, de idoleasca ghicire în stele, de toate
superstiţiile şi de toate celelalte învăţături potrivnice adevărului?” Şi numai în
cazul unui răspuns afirmativ i-ar putea primi să se spovedească.

3. „Iisus este cel mai mare maestru al tuturor timpurilor, de la început şi

până la sfârşit”.
Ţi se pare că dacă Îl consideri pe Dumnezeu-Omul doar cel mai mare om
este de ajuns? Unul dintre semnele după care se recunosc foarte uşor ereticii
zilelor noastre este că aproape toţi neagă faptul că Iisus Hristos este Dumnezeu
adevărat. Ei nu înţeleg diferenţa dintre un om, fie el şi mare „învăţător”, şi Cel
Ce S-a întrupat pentru mântuirea noastră. Ei consideră că toţi avem în noi
scântei din Dumnezeu, că purtăm în noi fărâme de dumnezeire. Dar noi nu
suntem fărâme de dumnezeire, ci suntem fiinţe create pentru a ne uni în
veşnicie cu Cel Care ne-a creat.
Sfântul Ioan Damaschin afirma că „tot cel ce nu mărturiseşte că Fiul lui
Dumnezeu a venit în trup, că este Dumnezeu desăvârşit şi că s-a făcut om
desăvârşit, fiind în acelaşi timp şi Dumnezeu, este antihrist.” Şi învăţătura
aceasta nu este o născocire omenească, căci Sfânta Scriptură spune acelaşi
lucru: „Orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la
Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist.”(I Ioan 4, 3). Şi cine îşi imaginează că
face bine mărturisind un alt Hristos decât cel pe care Îl cunoaşte şi Îl
propovăduieşte Biserica, acela se face fără să vrea unealtă a diavolului. Dar câţi
oare îşi dau seama că poartă acest „duh al lui antihrist”?
Şi tot privitor la această idee că Iisus ar fi fost cel mai mare maestru
spiritual. A apărut un text despre aşa-zisa viaţă a lui Iisus în Orient, între 12 şi
30 de ani, cu o sumedenie de „dovezi” care de care mai grăitoare. M-am mirat
cât de creduli pot să fie unii creştini, şi să ia în serios un text care nu are nimic
în comun cu duhul Sfintei Scripturi, un text care denaturează adevărul istoric

172
numai pentru a deforma înţelegerea faptului că Iisus este cu adevărat
Dumnezeu.

4. „Deşi preoţii neagă cunoaşterea ocultă, cu siguranţă ei cunosc

învăţătura ezoterică a lui Hristos”.
Ce învăţătură, frate? Doar Hristos S-a întrupat pentru toţi oamenii, nu
doar pentru o ceată de „iniţiaţi.” Nimic nu e ezoteric în Biserică. Nu există nici
măcar o carte pe care să o ţină numai preoţii. Uită-te şi tu că se găsesc de
cumpărat toate cărţile pe care le foloseşte preotul. Şi chiar aşa să fie, să existe
vreo carte ezoterică care să scape ochiului flămând al mass-mediei? Să fim
serioşi! Calea mântuirii este cea pe care Hristos a propovăduit-o oamenilor la
loc deschis; pe această cale au mers toţi sfinţii noştri şi nu pe alta. Pentru că
dacă El ar fi transmis Sfinţilor Apostoli un „creştinism ezoteric”, înseamnă că
ceea ce ar fi cunoscut masele nu era de-ajuns. Ar fi însemnat că esenţa credinţei
creştine nu este dragostea pentru Dumnezeu şi pentru om, ci o oarecare tehnică
de meditaţie. Ar fi însemnat că predania Bisericii este lipsită de valoare. Tu eşti
liber să alegi între ceea ce îţi pune înainte această predanie şi ceea ce îţi oferă
„creştinismul ezoteric” de care nu numai că Părinţii nu s-au împărtăşit, ci dacă
ar fi auzit de el l-ar fi respins din toate puterile (iar „creştinismului ezoteric” i-
ar fi spus pe nume: apostazie).
Se spune în mod greşit despre Părinţii făcători de minuni că deţin această
cunoaştere ezoterică, şi că au puteri paranormale. Părinţii care au dobândit
darul facerii de minuni nu au făcut altceva decât să meargă pe calea
Evangheliei şi să ducă crucea cea grea a ascultării şi a nevoinţelor. Ei nu au
practicat nicio tehnică specială (am auzit teoria conform căreia puterea lor vine
de la „tehnica isihastă”; dar isihasmul nu este o tehnică asemănătoare celei
yoghine, ci este o rugăciune de care ştie toată lumea, nu este ezoterică. Şi o
parte dintre Părinţii care au dobândit darul facerii de minuni nu se rugau cu
„rugăciunea lui Iisus”, aşa că nu putem găsi aici cheia facerii de minuni. Ci
numai cheia sălăşluirii lui Hristos în inimă - ceea ce este cu adevărat o
minune).
Cred că cea mai clară dovadă a superficialităţii „creştinismului ezoteric” a
dat-o Însuşi Hristos când, întrebat fiind de arhiereul Anna asupra învăţăturii
Sale, a răspuns: „Eu am vorbit pe faţă lumii; Eu am învăţat întotdeauna în
sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns.
De ce mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iată
aceştia ştiu ce am spus Eu.” (Ioan 18, 20-21).
Iată cât de simplu este nimicită teoria diavolească despre existenţa unui
creştinism pe care Hristos l-ar fi propovăduit numai unui număr restrâns de
iniţiaţi. Chiar dacă Sfinţii Apostoli, fiind cei chemaţi de Dumnezeu să
răspândească dreapta-credinţă în lumea întreagă, au ştiut mai multe din
învăţăturile Sale decât cei care L-au auzit vorbind doar de câteva ori, totuşi

173
ceea ce ştiau Sfinţii Apostoli era tocmai învăţătura pe care au primit-o pentru a
o propovădui la rândul lor oamenilor. Hristos a precizat foarte clar că
învăţătura Sa despre dobândirea Împărăţiei Cerurilor era tocmai cea rostită în
sinagogă în faţa mulţimilor, şi deci orice tentativă de a vorbi despre anumite
scurtături rezervate iniţiaţilor este străină de învăţătura Mântuitorului

5. „De când fac exerciţii cu bioenergie m-am lăsat de fumat”.

Îţi garantez că puteai să te laşi şi dacă făceai „exerciţii” cu spovedania
sinceră. Aşa diavolul fumatului a plecat din politeţe, ca să cedeze locul unui
diavol mai mare... Şi ce bioenergie, frăţioare? Ai auzit tu că sfinţii noştri au
făcut cursuri speciale înainte de a vindeca? Istoria Bisericii nu cunoaşte astfel
de tehnici vindecătoare, dar în acelaşi timp istoria ereziilor este plină de aşa
ceva. S-au trezit toţi ereticii plini de „puteri dumnezeieşti”, şi spun că au
aceleaşi puteri pe care le-au avut sfinţii doctori fără-de-arginţi... Chiar aşa să
fie? Înseamnă că este mai importantă vindecarea trupească decât păstrarea
învăţăturii de credinţă.
Numai că Hristos nu a fost doar Doctor al trupurilor; El a vindecat
trupurile numai atunci când aceasta se făcea şi spre tămăduire sufletească.
Orice tămăduire „miraculoasă” ce presupune practici vindecătoare străine
experienţei Bisericii se face cu puterea diavolului. Pentru tămăduirile trupeşti
Biserica are Taina Sfântului Maslu, unde până în zilele noastre au loc tămăduiri
minunate, numai că din smerenie nu sunt trâmbiţate peste tot. Ca să nu mai
vorbim despre Părinţii cu viaţă sfântă, pentru ale căror rugăciuni sunt uşurate
atâtea şi atâtea suferinţe...
„Da, vor zice unii eretici, dar noi nu tot prin rugăciune vindecăm? Şi
doar tot lui Iisus ne rugăm.” Pot ereticii să se roage până obosesc, erezia lor stă
ca un perete între ei şi Dumnezeu. Şi faptul că bolnavul pentru care s-au rugat
se vindecă este pentru ei semn că ruga le-a fost ascultată. Nu îşi dau seama
săracii că cel care le-a „ascultat”-o era chiar duşmanul adevăratei sănătăţi.
Ţine minte: vechile predanii spun că ereticii nu au voie nici măcar să intre
în vreo biserică, pe atât de mare este rătăcirea lor. Chiar dacă în zilele noastre
mai intră, de obicei fără ca preotul să ştie cu cine are de-a face (sau, chiar dacă
ştie, îi îngăduie doar-doar or porni pe drumul cel bun).
La un părinte de lângă Moscova, care nu vroia să facă uitată niciuna
dintre predaniile Părinţilor, a venit la slujbă un „mare învăţător” (nu-mi
amintesc numele lui) cu vreo cinci discipoli. Ştiind că nu au venit să ia aminte
la slujbă, ci numai ca să se „încarce” de energie, părintele a oprit Sfânta
Liturghie şi i-a rugat să iasă afară, precizând că nu are cum să continue slujba
câtă vreme ei se află în biserică. Au făcut gălăgie, că în alte biserici sunt primiţi
(unul i-a arătat chiar o icoană pe care o ţinea în braţe), dar părintele nu i-a băgat
în seamă. Au plecat de bunăvoie, ameninţându-l că îl dau la ziar. Dar pe părinte
l-a ferit Dumnezeu de asemenea spectacol.

174
 După vreo săptămână la el au venit doi dintre acei discipoli: „Părinte, noi
simţeam că este ceva în neregulă, dar dacă ne tot ducea pe la slujbe, ce era să
facem... De-acum vrem să fim ai Bisericii.” Şi i-a primit cu multă dragoste.
Unul dintre ei, care era student la filozofie, a intrat apoi şi la Teologie.

6. „ştiu că totuşi sunt oameni care au primit de la Dumnezeu talantul

vindecării şi care nu au fost condiţionaţi să se lase de fumat.”
Îţi spun un lucru despre aceşti vindecători: deşi pozează în mari sfinţi,
puţini dintre ei duc o viaţă curată - cel puţin din punct de vedere moral; cei mai
mulţi dintre ei ori trăiesc în curvie, ori fumează, ori cine ştie de care alte păcate
mai sunt stăpâniţi (mândria se simte „la ea acasă”, vindecătorii neştiind ce
însemnă adevărata smerenie, ci doar confundând-o cu un altoi între politeţe şi
iubire dulceagă...).
Totuşi oamenii nu sunt conştienţi că aceşti vindecători nu au cum să
vindece cu putere de la Dumnezeu. Bine, unii afirmă că bioenergia pe care o
folosesc nu are nimic în comun cu Dumnezeu, că este o energie cosmică pe
care o poţi folosi indiferent de credinţa pe care o ai.

7. „dacă mă convingi că este ceva greşit în mulţimea de practici

spirituale în care m-am implicat, nu voi şovăi să le părăsesc şi să mă
spovedesc după aceea; dar numai dacă mă convingi.”
Semeni cu oamenii care sunt atraşi de „vindecările” pe care le fac falşii
tămăduitori, şi nu vor să ţină cont de detaliile care le-ar putea trezi neîncredere
(deşi astfel de detalii există); vor să se vindece şi după aceea, dacă li se pare că
au greşit când au apelat la „doctori” care folosesc puteri demonice, se pocăiesc.
Consideră că aşa rezolvă situaţia: s-au vindecat de boală, s-au spovedit apoi şi
totul e bine. Aşa fac şi cei care din diferite motive merg la „ghicitoare” (ca să
afle cine le vrea răul, dacă sunt înşelaţi de soţiile lor, ...), şi apoi aleargă
victorioşi la spovedanie. Au aflat ce vroiau şi acum consideră că pocăinţa va
şterge tot, ca un burete. Acesta este însă un mod pueril de înţelegere a
pocăinţei.
Atunci când cazi din cauza slăbiciunii, prin spovedanie poţi primi de la
Dumnezeu iertarea păcatelor. Dar când cazi premeditat, gândindu-te că apoi te
vei pocăi, lucrurile sunt ceva mai complicate. E ca şi cum ai ucide cu gândul că
te vei spovedi ulterior (cam aşa era la catolici în perioada de vârf a
indulgenţelor, când pentru o sumă de bani ţi se iertau unele păcate - printre care
şi crima - înainte să le săvârşeşti).
Dacă ar fi atât de simplă obţinerea iertării păcatelor, atunci să ştii că
oamenii ar cădea mult mai uşor în păcate şi spovedania ar fi „deznodământul”
fiecărei aventuri pătimaşe. Că doar nu „costă” nimic.
Fiecare cădere în păcat - şi mai ales în păcatul căderii în rătăcire,
înseamnă părtăşie cu diavolul. Chiar dacă preotul poate da iertare de păcate

175
unui beţiv, de multe ori beţivul revine la sticla sa iubită... Importantă este nu
numai iertarea păcatelor, ci şi îndreptarea vieţii - şi acesta este rostul pentru
care duhovnicii dau anumite canoane celor ce se spovedesc.
De foarte multe ori cei care vor să se pocăiască au de dus lupte extrem de
dure cu patimile care au pus stăpânire pe sufletele lor. Cu atât mai dură este
lupta pe care o ai de dus împotriva demonului rătăcirii căruia i-ai fost fără să
vrei prieten.

8. „Mi se arată deseori în vis un înger care îmi spune dacă să fac sau să
nu fac anumite lucruri, care îmi spune când sunt sărbători şi când trebuie să
merg la biserică. Tot el m-a şi învăţat unele rugăciuni către Maica Domnului.
De ce Biserica zice să nu crezi în vise, când tot ce spune el să fac e bine? Ba
chiar datorită lui o fată a scăpat „întreagă”..., că mi-a zis îngerul că dacă
păcătuiam cu ea îmi scădeau imediat vibraţiile energetice”.
I-auzi ce înger binefăcător ai. Dar pesemne că îngerul tău nu ştie că
vibraţiile tale „scad” şi din alte motive. Câtă vreme eşti în erezie nu te poţi
împărtăşi de harul lui Hristos. Şi dacă „îngerul” pe care l-ai văzut ar fi fost în-
ger, înainte de toate te-ar fi sfătuit să lepezi degrabă rătăcirea. Că mai mare
desfrâu decât erezia nu există. Află că, deşi te învaţă rugăciuni, chiar dacă pare
cel mai bun prieten al tău, cu multă vreme în urmă „îngerul” care ţi se arată s-a
despărţit de Dumnezeu şi l-a urmat pe Lucifer în iad.
Ştiu că îţi este greu să accepţi asta. Noi, oamenii, avem multă nevoie de
ocrotire, avem nevoie să ştim că cineva veghează asupra noastră. Când eram
mic mă tot întrebam: „Dacă Dumnezeu mi-a dat un înger păzitor, de ce nu îl
văd? De ce nu mi se arată când sunt singur şi trist?” O, cât mi-am dorit să îmi
văd îngerul...
Mi s-a întâmplat să fiu de două ori la un pas de moarte: o dată era să mă
înec şi a doua oară să cad în prăpastie. Ştii, în clipele acelea am avut atât de
clar senzaţia că cineva este lângă mine, cum nu îţi pot spune. Am simţit că
într-adevăr un înger stătea aproape.
Cu trecerea timpului mi-am dat seama că e bine că îngerii nu ni se arată.
Dumnezeu ne vrea oameni liberi, vrea ca noi să ştim şi să alegem binele. Dacă
îngerul ţi s-ar arăta des, atunci din slăbiciune omenească ai prefera să asculţi la
fiecare pas îndrumările lui, şi nu te-ai mai osteni să asculţi ce învaţă Biserica.
Dar, din motive pe care noi nu le putem înţelege, Dumnezeu a rânduit pentru
noi o altă cale de mântuire - cea arătată de Biserică şi nu cea arătată la tot pasul
de îngeri. Nimic nu îi lipseşte omului care vrea să se mântuiască dacă ţine
seama de învăţătura Bisericii; iar pe cel care vrea să facă abstracţie de aceasta,
niciun înger nu îl poate ajuta.
Să revin la îngerul tău. Îţi dai seama cât de mult ţi-a crescut încrederea în
el de când te-a sfătuit să nu cazi cu fata aceea? Aşa fac dracii, ne spun să facem
lucruri bune numai ca să ne crească încrederea în ei. Şi aşa lanţurile noastre

176
devin şi mai mari. Pentru că dacă te-ar fi sfătuit să cazi, atunci poate ţi-ai fi dat
seama şi tu ce fel de înger este.

9. „luminile pe care le văd atunci când meditez sunt la fel cu cele

observabile ştiinţific prin metoda Kirlian, la fel cu cele care au apărut în unele
fotografii speciale. Ce văd eu este realitatea energetică şi nimic altceva. Cine
mă poate păcăli?”
Frate Toma, am văzut şi eu fotografii Kirlian, şi nu pot nega faptul că
sunt spectaculoase; am văzut şi fotografii în care, din întâmplare, prin biserică
se vedeau nişte lumini interesante. Am văzut însă fotografii în care duşmani ai
lui Hristos - precum indianca aceia enormă cu Sahaja Yoga - erau înconjuraţi
de lumină puternică. O lumină care semăna cu aura sfinţilor.
Mi-a fost cât se poate de clar că diavolul poate face să apară cele mai
diversificate lumini... şi oamenii lipsiţi de darul deosebirii duhurilor se grăbesc
să se plece în faţa unor astfel de arătări. În zilele noastre înşelarea împrăştiată
de diavol este atât de mare încât până şi „ştiinţa” este chemată să intre în horă.
Afirm cât se poate de categoric că în fotografiile în care apar lucruri
nesesizabile cu ochiul liber (şi în cele de tip Kirlian în mod special) vrăjmaşul
îşi vâră coada. Aşa face şi atunci când morţii apar în poze sau chiar sună la
telefon din alte lumi. Cât despre luminile prinse de peliculă în biserică, stai
liniştit că Duhul Sfânt nu se lasă imortalizat. Că doar nu e mai duhovnicesc un
aparat foto decât un muritor; şi chiar dacă într-adevăr există situaţii în care
omul obişnuit nu vede nimic decât cu ajutorul tehnicii performante, cu ajutorul
razelor de nu ştiu care tip, energia de care se împărtăşesc credincioşii în
Biserică nu este sesizabilă de niciun aparat, oricât ar fi de performant
Cât despre luminile care ies din obiecte, plante, animale sau oameni - şi
sunt observabile la fel de „ştiinţific”, nu ştiu exact ce să zic. Mulţi oameni îşi
pun o mână pe frunte atunci când îi doare capul, şi parcă durerea se linişteşte
puţin. Dar de aici până la a face o întreagă filozofie a energiei care iese din
palme după ce trece prin nu ştiu ce canale este un drum lung.
Ştiind însă cât de uşor se poate infiltra diavolul în încercarea de a vedea
cum stau lucrurile cu aceste energii, Părinţii cu viaţă sfântă au fost cât se poate
de circumspecţi. Ei, care vedeau atâtea lucruri prin darul „vederii cu duhul”, au
considerat că nu este de folos oamenilor să cerceteze astfel de zone în care
diavolul de-abia aşteaptă să intri. Dacă nu ar fi fost aşa, am fi avut de la Sfinţii
Părinţi cele mai bune scrieri despre acest subiect. Şi tot aşa, dacă era cazul, ar fi
scris şi despre cele nu ştiu câte corpuri energetice despre care vorbesc ocultiştii.
Dacă aveam şapte sau cinci asemenea corpuri, oare Părinţii nu ştiau? În
această privinţă ei au învăţat clar că omul are doar trup şi suflet. Orice altă
împărţire este nejustificată. Părinţii au învăţat deci că nici măcar sufletul nu
este separat de duh (trihotomia trup - suflet - duh provenind de la o înţelegere
superficială a unor versete scripturistice), în vreme ce ocultiştii se găsesc să

177
mai facă şi alte despărţiri.
Ştii care este argumentul lor forte? Aşa numitele călătorii astrale, despre
care doar ai citit şi tu. Cu puterea diavolului unii „iniţiaţi” părăsesc trupul fizic
şi pleacă la distanţe mai mici sau mai mari. Ei consideră că această
independenţă iluzorie a sufletului de trup se datorează sfinţeniei pe care au
dobândit-o, când de fapt alimentarea unui astfel de drum se face de la
benzinăria diavolului. Într-adevăr, mare este îngăduinţa lui Dumnezeu care ar
putea să se opună unor astfel de „excursii mistice”, şi totuşi nu o face.
Totuşi, indiferent ce susţin astfel de „pelerini”, experienţa lor nu
dovedeşte că omul are mai multe corpuri energetice. Dacă aceste călătorii sunt
într-adevăr reale - şi depăşesc nivelul literaturii mistico-fantastice, ele nu
dovedesc decât o anumită independenţă temporară şi relativă a sufletului faţă
de trup. O independenţă oarecum asemănătoare – numai că datorată harului
dumnezeiesc şi nu diavolului – o întâlnim la unii sfinţi care au avut anumite
trăiri duhovniceşti aparte (nici chiar Sfântul Apostol Pavel neputând să
precizeze anumite detalii despre o trăire oarecum asemănătoare: „Şi-l ştiu pe un
astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - că a fost
răpit în rai”... II Cor. 12, 4-5)

10. „am încercat să citesc tot ce mi-a căzut în mână despre găsirea lui
Dumnezeu.”
Să ştii că oamenii nu sunt în măsură să discearnă binele de rău decât după
ce au urcat pe culmile sfinţeniei. De aceea Biserica interzice creştinilor să
citească cărţi eretice. Şi această poruncă se aplică foarte uşor şi la filmele care
tratează astfel de subiecte. Adică cum, poţi să mă întrebi, Biserica ne opreşte să
citim reviste despre paranormal şi să vedem filme ca „Dosarele X”?
Iată o altă piatră de poticnire (şi cine vrea să cunoască învăţătura Bisericii
fără să fie fiu al ei va găsi la tot pasul pietre de poticnire). Poruncile Bisericii
interzic creştinilor să păcătuiască, deoarece orice formă a păcatului este poartă
spre iad. Încerc o comparaţie simplă. De exemplu, orice creştin ştie că este un
păcat să se îmbete. De aceea, nu numai că nu va bea prea mult, dar va şi evita
locurile care îl îmbie la băut - localuri, ... . El evită atât păcatul cât şi prilejul de
a păcătui. Tot aşa este şi cu cărţile eretice: ele sunt prilejuri de a cădea în
erezie.
Oamenii care nu au o cultură teologică solidă se lasă foarte uşor înşelaţi
de ceea ce citesc. Cărţile eretice sunt scrise în aşa fel încât să dea impresia că în
ele se găsesc numai lucruri adevărate. Dar adevărul alternează cu minciuna
într-un mod atât de subtil încât omul obişnuit nu îşi poate da seama. Iar faptele
prezentate descriu numai ce poate vedea un om obişnuit - adică dacă pe o
fotografie apare în mod „minunat” chipul unui răposat, concluzia firească este
că mortul a vrut să îşi facă simţită prezenţa. Dar în cartea care conţine
reproducerea unor astfel de poze nu scrie că de fapt diavolul, care se arată şi ca

178
înger de lumină, a imprimat pe filmul fotografic imaginea răposatului numai ca
să convingă lumea de existenţa unei comunicări speciale între cele două lumi
(comunicare care nu are nimic în comun cu modul în care sfinţii veghează
asupra creştinilor).
Te împiedică Biserica să vezi „Dosarele X”? Nu, Biserica nu te poate
împiedica nici să faci păcate mult mai mari. Eşti liber să faci ce vrei (de fapt,
oamenii care îşi trâmbiţează libertatea faţă de Dumnezeu nu îşi dau seama că
sunt legaţi de lanţurile groase ale păcatului şi ale diavolului).
Pare paradoxal, dar a vedea „Dosarele X” nu este foarte diferit de a vedea
filme erotice (iarăşi sunt cam tranşant, dar folosesc această metodă pentru a te
ajuta să înţelegi acrivia dogmatică a Bisericii). Nu toţi cei care văd filme
erotice fac apoi ceea ce au văzut pe ecran, dar minţile tuturor se spurcă prin
gânduri necuviincioase. Tot astfel, deşi nu toţi cei care văd „Dosarele X“ cad în
erezie (cum e credinţa în reîncarnare), aproape toţi îşi murdăresc minţile cu
gânduri eretice.
Lumea Dosarelor X este o lume fascinantă, o lume pe care după ce ai
descoperit-o simţi nevoia să o cunoşti, de care simţi nevoia să te apropii din ce
în ce mai mult. Vraja ei este de necontestat. Şi datorită ei mii de creştini au
lepădat învăţătura Bisericii şi au primit rătăcirea. Nu o mie de suflete, nu zece,
nu o sută, ci un singur suflet să se fi vătămat prin cărţile şi filmele de acest gen
şi era de ajuns pentru ca preoţii să ia măsuri imediate. De ce preoţii? Pentru că
ei sunt păstorii turmei.
Niciun creştin nu are de ce să cadă în păcatul de a vedea astfel de filme şi
de a citi astfel de cărţi (călcând a şaptea poruncă bisericească: „Nu citiţi cărţi
eretice”). Ce poate găsi un creştin în „Dosarele X”? Exemple de virtute?
Exemplele acestea se găsesc în altă parte. Evadarea din apăsătoarea lume coti-
diană? De fapt evadezi de crucea pe care ţi-o dă Dumnezeu pentru a te
deschide pe nesimţite ajutorului diavolesc. Poate găsi lucruri interesante?
Lucrurile interesante pe care le prezintă „Dosarele X” fac parte dintr-un univers
imaginar creat de diavol pentru a îndepărta oamenii de realitate. Ca să nu mai
vorbim de faptul că multe din „minunile” pe care le propagă mass-media
sunt inventate tocmai pentru că astfel de materiale se cumpără bine de tot.
Să revenim la citirea cărţilor eretice. Ar fi absurd ca Biserica să
întocmească o listă cu zecile de mii de titluri eretice şi să o distribuie
credincioşilor. Porunca de a nu citi cărţi eretice este mai simplă. Dar mulţi nu
ştiu care cărţi sunt eretice şi care nu. O precizare poate fi de folos. Dacă vrei să
citeşti o carte care apare fără binecuvântarea arhierească şi ştii că se referă la
lucruri pe care Biserica le combate, atunci este foarte probabil ca respectiva
carte să fie eretică.
Dacă vrei să citeşti o carte „religioasă” despre care nu ştii cum este
văzută de Biserică, atunci lucrurile sunt ceva mai complicate. Era simplu să te
duci la Biserică şi să întrebi un preot cum e cartea, numai că au apărut atâtea

179
rătăciri încât preoţii nici nu au timp să le cerceteze îndeaproape, şi de aceea
până nu citesc o anumită carte nu pot să spună dacă este rătăcită sau nu.
Iar până nu ştii dacă o carte e „bună” sau nu, de ce să o citeşti? Vrei să
afli adevărul? Dacă ai vreo nelămurire într-o anumită problemă religioasă, poţi
citi una dintre cărţile ortodoxe privitoare la acest subiect (prin carte ortodoxă
înţelegând carte care prezintă învăţăturile Bisericii, carte care de obicei apare
cu binecuvântare arhierească). Dacă nu ştii să existe cărţi ortodoxe despre
subiectul respectiv, înseamnă că nu pierzi nimic necitind cartea, deoarece
despre toate lucrurile de folos în Biserică s-au scris o mulţime de cărţi. Şi dacă
totuşi insişti îţi asumi responsabilitatea pentru faptul că deschizi uşa ereziei.
Ei, dar sfaturile privitoare la citit ar trebui să le dau cuiva care crede
învăţăturile Bisericii. Pentru tine cred că nu sunt prea convingătoare.

11. „toată lumea zice că vine o Nouă Eră: până şi stelele spun asta şi nu
ai cum să conteşti acest lucru”.
Nu zice chiar toată lumea că vine Noua Eră, mai sunt alţii care zic că vine
chiar Apocalipsa şi alţii care zic că nu se va schimba nimic... Eu ce pot zice:
niciunul dintre Sfinţii Părinţi nu ne-a pomenit de vreo eră nouă, aşa că teoria
aceasta mi se pare o bazaconie.
Frate Toma, dacă tu confunzi o configuraţie astronomică cu un mesaj
religios, faci o mare greşeală. Ai vreun motiv anume să dai crezare stelelor? De
fapt stelele nu spun nimic, ci oamenii tot scornesc asemenea aiureli. Iar
„cercetarea” stelelor în scopuri spirituale, care poartă numele de astrologie, nu
este decât o altă faţă a vrăjitoriei.
Nu vine nicio Eră Nouă; sau poate vine tocmai o eră nouă în care oamenii
se lasă păcăliţi de astfel de rătăciri, o eră a apostaziei care atrage după sine
pedeapsa lui Dumnezeu. Ar fi trist, chiar foarte trist să fie aşa.

12. „Danion prietene, eu vreau să fac cât mai mult bine celor din jurul
meu, cum a zis şi Hristos.”
Din acest motiv îţi şi scriu această scrisoare (şi nu m-aş adresa cu „frate”,
dacă nu aş nădăjdui că vei iubi mai mult adevărul decât orice altceva, şi dacă
nu aş aştepta să te întorci în Biserica pe care ai părăsit-o fără să ştii prea bine ce
faci. Sper să nu fie ultima dată când îţi mai spun „frate”; cred că şi tu vrei să
fim fraţi în Hristos. Dar dacă vei prefera să crezi minţii tale şi nu adevărului,
atunci nu ştiu cum ar fi mai bine să te numesc. Ştii, dragostea mea nu cere
nimic în schimb, eu te voi iubi şi dacă rămâi în rătăcire, numai că atunci nu vei
avea cum să simţi că ţin la tine. Dragostea adevărată vine de la Hristos şi se
simte numai dacă eşti al lui Hristos.)
Acum văd câte pagini ţi-am scris... Crezi că dacă mi-ai fi fost indiferent
aş fi stat atâta vreme la masa de scris? Poate că aveam şi altceva de făcut. Frate
Toma, îţi vreau tot binele cu putinţă. Adică vreau să mergi pe calea mântuirii.

180
Că ce bine ar fi acela dacă pe pământ ai avea parte numai de bunătăţi, dar pe
lumea cealaltă numai de chinuri? Că acolo duce erezia, direct în iad.
Şi numele tău, Toma, parcă cere o dovadă, cum a cerut Sfântul Apostol.
Parcă ar trebui să îţi dovedesc că adevărul este al Bisericii şi numai al Bisericii.
Zi, vrei să fac o minune? Vrei să ţi se deschidă brusc geamurile? Sau vrei
să apar în această clipă în camera ta? Sunt convins că dacă m-ai vedea acum în
cameră nu ai mai avea nevoie de nicio altă explicaţie.
Dar, frate, nu aşa vrea Hristos să credem în El. Dacă ar fi atât de simplu,
toţi ar crede în El. Dar metoda aceasta de convingere îi este proprie
vrăjmaşului.
Hristos vrea să Îl alegem în deplină libertate. Ascultă pentru ultima dată
ce variante îţi stau înainte: ori crezi învăţătura Mântuitorului, învăţătura
Evangheliei şi învăţătura Bisericii şi mergi pe calea mântuirii, ori crezi în valul
de rătăciri şi după învăţătura Bisericii mergi în iad.
Ştii şi tu faimosul pariu al lui Pascal: „Dacă Dumnezeu nu există şi totuşi
crezi în El, nu pierzi nimic. Dar dacă există şi nu crezi, ai pierdut totul.”
Iată un „pariu” asemănător, pe care mi l-a zis un părinte de la Optina:
„Dacă credinţele păgâne ar fi mântuitoare, cei care ţin cont de învăţăturile
învechite ale Bisericii ar ajunge, chiar dacă mai greu, să fie una cu Dumnezeu.
Dar dacă învăţăturile Bisericii sunt cele adevărate, atunci cine crede ideilor
neopăgâne ajunge direct în iad.”
Adică, frate Toma, dacă m-ai asculta şi ai primi ceea ce te învaţă
Biserica, chiar dacă vine Noua Eră a împlinirii colective, nu pierzi cine ştie ce;
ci chiar dacă te „spiritualizezi” mai lent, tot îţi atingi scopul (de a fi una cu
Dumnezeu). Dar dacă nu vine nicio Eră Nouă, şi lucrurile stau aşa cum învaţă
Biserica, pierzi totul.
Eu nu vreau să te sperii cu pedeapsa veşnică, ţi-am mai zis. Dar pariul de
mai sus mi s-a părut realist şi de aceea ţi-am vorbit despre el.
Şi acum îţi pun înainte minunea: dacă te vei uni cu Hristos, sufletul şi
trupul tău vor fi luminate. Vei cunoaşte dragostea adevărată de Dumnezeu şi de
semeni. Vei merge pe calea mântuirii şi vei dobândi raiul.
Oare ce poate fi mai frumos decât să fii pentru totdeauna alături de
Hristos şi de toţi sfinţii Săi? Oare ce poate fi mai frumos decât a-L cunoaşte pe
Dumnezeu? Vrei să asişti la o minune? Îţi stă în faţă: minunea convertirii tale.
Nu poate fi o minune mai mare decât unirea unui om cu Dumnezeu.
Nu alături de mine te chem. Ci îţi spun: „Vino la Hristos, frate Toma!
Vino alături de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, de toţi îngerii şi sfinţii!
Vino să mergi pe drumul cel bun!”
Vei dobândi cugetul Bisericii, vei cunoaşte dragostea lui Dumnezeu şi
nimeni nu ţi-o va putea lua. Ştiu că ţi-e foame de cunoaştere, că acesta este
motivul pentru care te-ai deschis atâtor practici oc sale cu aceeaşi grabă cu care
ulte. Dar cunoaşterea adevărată nu o poate da decât Dumnezeu. Vino la Hristos

181
şi vei găsi răspunsul la toate întrebările tale... Înţelege că, dacă nu ne iubea atât
de mult, El nu S-ar fi răstignit pentru noi.
Hristos S-a răstignit şi pentru tine, frăţioare. Iar pentru a te bucura de
Învierea Sa trebuie să iei asupra ta crucea şi să Îl urmezi. Şi pentru aceasta
trebuie să treci şi tu prin răstignirea propriei cugetări pe crucea dogmatică a
învăţăturilor Bisericii. Altfel nu se poate.
Închei aici, rugându-mă pentru întoarcerea ta.
Hristos a Înviat pentru ca tu şi cu mine şi cu toţi cunoscuţii noştri (adică
toţi prietenii şi duşmanii noştri), precum şi toţi „necunoscuţii” noştri (care
bineînţeles sunt mult mai mulţi), să avem parte de Înviere şi să ne bucurăm în
veşnicie de frumuseţile raiului.
Hristos a Înviat!
Al tău prieten, Danion –

Bucureşti, 15 aprilie 2001

182
 DESPRE CUGETUL BISERICII ŞI ŞOAPTELE DIAVOLULUI

„Suntem ai Bisericii pe cât suntem ai Sfinţilor Părinţi” [166; 187].

Mitropolitul Hierotheos Vlachos

Oamenii caută răspunsuri la întrebările pe care şi le pun. Unii cred însă că

adevărul poate fi descoperit fără niciun efort, şi se miră că adevărurile pe care
le află nu îi împlinesc duhovniceşte…
Sfântul Ignatie Briancianinov ne spune: „Rezultatele ştiinţelor şi
metodele de atingere a rezultatelor acestora rămân de nepătruns pentru oamenii
ce nu s-au îndeletnicit cu ştiinţele: rezultatele şi metodele atingerii rezultatelor
din ştiinţa ştiinţelor, din ştiinţa care s-a pogorât din cer, din ştiinţa dăruită lumii
de către Fiul lui Dumnezeu, din ştiinţa care îl schimbă pe om cu desăvârşire,
din ştiinţa care îl preface din trupesc şi sufletesc în duhovnicesc, din creştinism,
cu atât mai mult rămân de nepătruns pentru cei care nu s-au îndeletnicit cu
studierea ei legiuită, după metoda rânduită de Dumnezeu. Deci lipsită de
judecată este dorinţa unora ca rezultatele studierii creştinismului, înaltele şi
adâncile lui taine să fie pentru ei pe deplin limpezi fără nicio cercetare preala-
bilă a creştinismului. Vreţi să cunoaşteţi tainele creştinismului? Studiaţi-l...”
[28; 75-76]
Aceste cuvinte ale marelui ierarh rus ar trebui să rămână pentru totdeauna
în minţile celor care vor să afle răspunsul la întrebările legate de adevărul
spiritual. Pe cât de comod este omul modern, care vrea să servească răs-
punsurile la întrebările sale cu aceeaşi grabă cu care serveşte masa într-un
fast-food, pe atât de greu îi este să ajungă la răspunsurile corecte.
Adevărul nu este un obiect, nu poate fi cumpărat cu bani. Cunoaşterea
adevărului necesită nevoinţă, necesită jertfă. Cei care încearcă să afle răspunsul
la întrebările lor fără a face nevoinţa necesară, ori vor afla răspunsurile ade-
vărate, dar nu vor avea maturitatea să le aprecieze valoarea, şi atunci se vor
îndepărta de ele, ori vor afla răspunsuri false, şi nu vor fi în măsură să le
observe falsitatea.
A cunoaşte adevărul presupune a accepta modul în care Dumnezeu vrea
să descopere oamenilor acest adevăr. A respinge acest mod de cunoaştere
înseamnă a respinge rezultatele cunoaşterii la care conduce. Unii se întreabă:
„Cum vede Biserica problema X?”. Şi, după aflarea răspunsului, se grăbesc să
îl conteste numai pentru că nu l-au înţeles. Biserica are o poziţie care poate fi
înţeleasă numai de către cei care au parcurs o treaptă absolut necesară cunoaş-
terii spirituale: înţelegerea valorii Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii.

183
 „Ceea ce a zis Dumnezeu este limpede că nu-i perfectibil, dar ceea ce a
spus clerul în numele lui Dumnezeu formează o ştiinţă susceptibilă de perfec-
ţionare, asemenea tuturor celorlalte ştiinţe omeneşti. Este nevoie ca, din când în
când, teoria teologică să fie reînnoită, aşa cum este cazul fizicii, chimiei şi
fiziologiei” [70; 6], scria Claude-Henri, conte de Saint-Simon, în lucrarea sa
Noul creştinism.
Numai că, dacă în privinţa cunoaşterii ştiinţifice poate fi vorba de un
progres, şi anumitor teorii considerate o vreme adevărate li se vădeşte
falsitatea, în privinţa cunoaşterii spirituale înnoirea nu îşi poate găsi locul. În
momentul în care adevărul Bisericii nu este un adevăr inventat de oameni, fie
ei şi clerici, ci este descoperit de Dumnezeu pentru binele şi mântuirea
oamenilor, el nu poate fi înlocuit de niciun alt adevăr. Cine crede într-un
progres al adevărului presupune că, în fiecare etapă, adevărul este relativ. Şi că
ceea ce apare de fiecare dată drept nou adevăr va sfârşi prin a fi contrazis de
adevărul care îi succede. Sfânta Tradiţie nu va fi niciodată contestată de către
Părinţii Sfinţi pe care îi are şi îi va mai avea Biserica până la sfârşitul
veacurilor. Asta nu înseamnă că, pe măsură ce noi erezii şi noi provocări
spirituale vor asalta Biserica, aceasta nu va da un răspuns pe măsură. Dar
pentru aceasta nu are nevoie să îşi modifice, să îşi modernizeze învăţătura.
Adevărul nu poate fi modernizat.
Omul contemporan are nevoie nu numai de mărturisirea adevărului de
credinţă, ci şi de lămuriri ce privesc probleme care, deşi nu sunt neapărat
importante, fac parte din frământările sale. „Ce energii există în piramide? Cum
se pot vedea câmpurile energetice? Cum se poate vindeca omul prin propriile
puteri de bolile pe care le are?”
La multe dintre aceste întrebări, scrierile Sfinţilor Părinţi dau răspunsuri
precise şi extinse. Nu este nevoie decât de cel mult o traducere a limbajului
arhaic, astfel încât să poată fi accesibil omului modern.
La alte întrebări, răspunsurile se găsesc mai greu în Tradiţie, şi osteneala
e o condiţie necesară găsirii lor. E adevărat că aşa cum protestanţii au ajuns la
mari rătăciri, tâlcuind în mod greşit diferite versete ale Sfintei Scripturi, la fel şi
un creştin ortodox ar putea tâlcui greşit anumite citate din Sfinţii Părinţi. Pentru
cine se apropie cu inimă mândră de scrierile patristice, vrând să se mândrească
cu cunoaşterea lor, aceste scrieri îi pot fi sabie cu două tăişuri.
Dar cel care se apropie cu smerenie de aceste scrieri, găseşte în ele o
comoară de mare preţ. El nu va cădea în greşeala pe care o face protestantul,
care tâlcuieşte Sfânta Scriptură fără a avea niciun reper la care să se raporteze.
El se va raporta întotdeauna la cugetul Bisericii, şi îşi va modela cunoaşterea
după acest cuget. Şi, ori de câte ori va vedea că Predania Sfinţilor Părinţi
contrazice propria părere, va renunţa fără şovăială la această părere.
Cei care nu vor să primească răspunsurile Bisericii consideră că aceasta
nu este în măsură să propovăduiască adevărul, şi nu poate decât să conteste

184
celelalte învăţături spirituale pentru a se aşeza pe ea însăşi în ipostaza izvorului
cunoaşterii.
Sfântul Dionisie Areopagitul îi scria unui preot: „Să nu te socoteşti
învingător, Preote Sosipatru, pentru că defăimezi un cult şi o doctrină care nu ţi
se par bune. Nici să nu-ţi închipui că dacă le-ai combătut, urmează că părerile
lui Sosipatru ar fi deja adevărate. Pe bună dreptate se poate ca, ţie şi altora, din
pricina multor minciuni şi aparenţe, să vă rămână ascuns adevărul, care este
unic şi tainic. Căci nu este de ajuns ca un lucru să nu fie roşu ca prin aceasta să
fie alb; nici ceea ce nu e un cal să fie în mod necesar un om. Astfel, dacă
voieşti să mă convingi, aceasta să faci: încetează să vorbeşti împotriva altora; ci
astfel să cuvântezi despre adevăr, încât spusele tale să rămână pentru totdeauna
ireproşabile” [49; 56 ].
Acesta este duhul Ortodoxiei: mărturisirea smerită a Adevărului.
Ortodoxia nu înseamnă negare – a patimilor, a ereziilor, a minciunii. Ortodoxia
este mărturisirea luminii, a Adevărului, a lui Hristos.
Această mărturisire implică negarea tuturor formelor de întuneric şi de
minciună. Dar esenţială este în primul rând lumina. Una dintre cele mai
impresionante cărţi scrise în duhul acesta este capodopera Arhimandritului
Vasilios, Intrarea în împărăţie150. Cerându-i-se acestui avvă athonit să scrie
ceva despre rătăcirea ecumenistă, el s-a mulţumit să mărturisească despre
frumuseţea de nespus a Ortodoxiei. Cei care înţeleg mărturia lui nu mai au
nevoie de nicio critică la adresa catolicismului sau a protestantismului. El a
reuşit să prezinte atât de iscusit lumina Ortodoxiei, încât convinge cititorii că
orice altă lumină păleşte în faţa ei.
A fi ortodox înseamnă a răspunde chemării lui Dumnezeu. A fi ortodox
înseamnă a cunoaşte binecuvântarea de a fi în Biserică.
A fi ortodox înseamnă a trăi bucuria pe care o mărturisea Sfântul Ioan de
Kronstadt: „Eu sunt în aceeaşi tulpină şi împreună rânduit cu Biserica cerească
şi cu cea de pe pământ – cu Maica Domnului, cu cinurile îngereşti, cu toţi
sfinţii patriarhi, prooroci, apostoli, arhierei, mucenici, preacuvioşi, drepţi, cu
toţi sfinţii, prin harul lui Dumnezeu” [81; 36].
Tot Sfântul Ioan de Kronstadt spunea: „Creştinilor, mai ales ortodocşilor,
care păstrează şi păzesc curate dogmele credinţei noastre de Dumnezeu
predanisite, li s-au dat de către Dumnezeu atâtea bunătăţi şi puteri spre
mântuire, li s-au descoperit atâtea taine ale lui Dumnezeu, încât cei credincioşi,
cu luare-aminte, care se nevoiesc întru credinţa lor, să se mântuiască şi să se
facă moştenitori ai Împărăţiei cereşti şi veşnice” [81; 36].
Şi totuşi, chiar dacă bunătăţile de care se învrednicesc cei care merg pe
calea Bisericii sunt de mare preţ, mulţi oameni îşi pleacă urechile la

150
Traducerea în limba română a acestei minunate cărţi a apărut la Editura Deisis, Sibiu,
1996.

185
propovăduirea dascălilor eretici şi se îndepărtează de Adevăr pentru a se apro-
pia de minciună. Ce s-ar putea face pentru a veni în ajutorul celor înşelaţi de
diferiţii eretici?
„După câte ştiu, n-am polemizat vreodată nici cu elinii, nici cu cei de altă
credinţă, având convingerea că oamenilor oneşti le este de ajuns dacă vor putea
să cunoască în sine şi să vorbească despre însuşi acest adevăr care există în
chip real. Din moment ce acest adevăr, oricare ar fi el, este dovedit cu dreaptă
judecată şi fără greşeală, din moment ce este clar stabilit, atunci orice afirmaţie
străină şi pretins adevărată va fi respinsă, căci este altceva şi neasemănătoare
cu adevărata realitate, mai degrabă părând că este decât ar fi într-adevăr. Nu-i
este de niciun folos celui ce descoperă adevărul să se înfrunte cu unii sau cu
alţii, căci fiecare pretinde că posedă moneda împărătească şi nu are poate decât
un idol înşelător, ceva din vreo parte de adevăr; dacă tu combaţi pe acesta, altul
şi iarăşi celălalt vor căuta ceartă pentru un lucru identic.
După ce această raţiune adevărată va fi fost stabilită cu dreaptă judecată,
rămâne de nerespins de către toţi ceilalţi, ceea ce nu este aşa (conform cu
adevărul) prin sine decade de la starea de neatins a adevărului autentic.
Cunoscând deci bine, după câte cred, acest lucru, nu am provocat nicio discuţie
în contradictoriu, nici cu elinii, nici cu alţii, ci îmi este de ajuns – Dumnezeu să
mă ajute! – să aflu mai întâi adevărul, apoi, odată cunoscut, să-l propovăduiesc
aşa cum se cuvine” [49; 58-59], îi scria Sfântul Dionisie Areopagitul
episcopului Policarp.
Adevărat lucru este că polemicile pe teme religioase sunt neroditoare.
Pentru cei care nu acceptă predaniile Sfinţilor Părinţi, niciun argument nu poate
sta în picioare. Iar cei care le acceptă nu au nevoie de polemică: cercetând
izvoarele Sfintei Tradiţii, vor găsi răspunsuri la întrebările lor.
Din scrisoarea sfântului Dionisie nu trebuie să înţelegem că Ortodoxia nu
cunoaşte spiritul polemic, şi că singura apărare împotriva atacurilor eretice este
afirmarea smerită a adevărului.
Ortodoxia oferă acelaşi răspuns, dar în forme diferite, pentru căutătorii
adevărului. Unora le este de ajuns să citească despre frumuseţea credinţei, alţii
au nevoie de texte apologetice, de combateri ale ereziilor.
Ortodoxia este în aceeaşi măsură atât a Sfântului Dionisie Areopagitul,
care evita polemica, cât şi a Sfântului Irineu al Lyonului, care a scris
voluminoasa lucrare Împotriva ereziilor. Ortodoxia este în egală măsură a
părintelui Sofronie de la Essex, urmaşul Sfântului Simeon Noul Teolog, şi a
părintelui Iustin Popovici, urmaşul Sfântului Maxim Mărturisitorul.
În momentul în care creştinii vor cunoaşte dreapta-credinţă, vor putea
urca pe scara arătată de părintele Sofronie Saharov. Dar, câtă vreme ei stau
departe de învăţătura ortodoxă şi cochetează cu diferitele rătăciri, au mare
nevoie de învăţători asemenea Preacuviosului părinte Iustin.

186
 La Sfântul Irineu al Lyonului aflăm o bună caracterizare a ereticilor:
„Toţi ereticii sunt aşa: ei stau pe tronul ciumei, iar cei ce primesc otrava
învăţăturilor lor se pervertesc. (...) Ei Îl dispreţuiesc pe Dumnezeul Care există
şi fac idoli din ceea ce nu este şi îşi creează un tată mai înalt decât Creatorul
nostru şi astfel cred că au găsit ceva mai mare decât Adevărul. De fapt ei sunt
necredincioşi şi hulitori ai Creatorului şi Tatălui lor” [88; 66, 151-152]. Astfel
de hulitori ai lui Dumnezeu încearcă astăzi să dărâme Biserica lui Hristos,
încearcă să spulbere predaniile Sfinţilor Părinţi.
„Eu însumi sunt convins că îndeplinesc o misiune divină chemând
popoarele şi regii la adevăratul spirit al creştinismului” [70; 77], spunea
Claude-Henri, conte de Saint-Simon, prezentând un creştinism care nu are
nimic în comun cu învăţătura Evangheliei. Acelaşi lucru îl afirmă toţi ereticii:
că misiunea lor este divină, şi că ei propovăduiesc adevăratul spirit al
creştinismului, spirit pe care Biserica nu îl cunoaşte.
În cartea Fiii Vărsătorului, Marilyn Ferguson, unul dintre principalii
stâlpi ai păgânismului de factură New Age, făcea apologia unui nou tip de
adevăr, a unui nou tip de cunoaştere: „Conspiraţia Vărsătorului este o formă
deosebită de revoluţie, cu revoluţionari de un stil nou. Ea are în vedere
schimbarea conştiinţei unui număr decisiv de oameni, suficient pentru a
provoca o reînnoire a societăţii.
«Nu putem aştepta ca pământul să se învârtească - a spus filosoafa
Beatrice Bruteau - ca timpurile să se schimbe şi noi să ne schimbăm odată cu
ele, ca revoluţia să vină şi să ne ia cu sine în noul ei curs. Noi suntem viitorul.
Noi suntem revoluţia»” [178; 20].
Vremuri din ce în ce mai tulburi se arată la orizont. Norii negri ai
ereziilor împânzesc cerul. Şi se aude din ce în ce mai tare glasul Ispititorului
care întreabă: „De ce să păstraţi învăţătura Bisericii? De ce nu vreţi să primiţi
în sufletele voastre adevărul şi vă încăpăţânaţi să păstraţi o credinţă care şi-a
pierdut valabilitatea? Nu vedeţi că termenul ei de garanţie a expirat?”.
Ca un ecou al acestei voci, în rândurile creştinilor au apărut din ce în ce
mai mulţi „învăţători”, care încearcă să ia tot ceea ce li s-a părut mai de preţ în
ortodoxie şi să amestece cu o sumedenie de credinţe religioase care par să fie
apropiate de sufletul omului contemporan. Putem reduce mesajul lor la câteva
teme esenţiale: reîncarnare, câmpuri bioenergetice, puteri paranormale,
vindecări miraculoase, incursiuni în timp.
În faţa acestei oferte de practici spirituale, un refuz motivat de un simplu
răspuns: „Sunt ortodox!”, pare să ascundă o teamă de cunoaştere, pare să
ascundă o lipsă de interes pentru cunoaşterea adevărului.
Tipică în acest sens este discuţia contradictorie dintre un creştin-ortodox
şi un neoprotestant, discuţie în care fiecare vrea să îl convertească pe celălalt.
Niciunul nu ştie să argumenteze temeinic de ce adevărul ar fi de partea sa, dar

187
totuşi insistă să îl convingă pe celălalt să se convertească. Niciunul nu vrea să
renunţe la tradiţia în care a fost crescut.
Dar adevărul nu este bicolor. Cine vrea să cunoască adevărul nu trebuie
să pună nicio stavilă în calea acestuia. Şi noi suntem ortodocşi nu doar pentru
că aceasta este credinţa în care ne-am născut. Nu doar pentru că moşii şi
strămoşii noştri au fost ortodocşi. Suntem ortodocşi pentru că am înţeles că
Biserica Ortodoxă este Trupul lui Hristos şi că deţine adevărul de credinţă.
În faţa rătăcirilor contemporane nu avem decât două opţiuni: ori primim
învăţătura Bisericii despre acestea, ori ne formăm o opinie personală şi
încercăm să deosebim după mintea noastră ceea ce este bun de ceea ce este rău.
Există două atitudini în cunoaşterea adevărului: ori să plecăm noi în
căutarea lui, ori, dacă Adevărul vine spre noi, să îl primim cu braţele deschise.
Este trist că din ce în ce mai mulţi oameni pleacă în căutarea Adevărului
şi, neştiind cum să caute, trec pe lângă el în grabă. Întrebarea lui Pilat din Pont
răsună astăzi cu putere: „Ce este adevărul?”
Oamenii caută un adevăr care să corespundă imaginii pe care ei înşişi şi-
au creat-o, caută un chip cioplit care să aibă dimensiunile standard. Oamenii au
lucrat pantoful după cum au vrut şi acum caută o Cenuşăreasă căreia să i se
potrivească. Au luat patul lui Procust şi acum încearcă să verifice dacă adevărul
încape în el. Nu ar fi de mirare dacă am găsi în vreun ziar un anunţ gen: „Caut
adevărul. Ofer recompensă substanţială”.
Nu este greu de observat faptul că oamenii nu ştiu să caute Adevărul.
Adevărul nu este o idee, nu este un obiect. Adevărul este o Persoană care vine
spre noi, care iese în întâmpinarea noastră. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa -
a spus Hristos. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.”(Ioan 14, 6)
Iată piatra de poticnire: Adevărul este o Persoană. Şi noi putem respinge
sau primi acest Adevăr. Dumnezeu ne-a lăsat liberi. Numai că, dacă Îl vom
ocoli pe Hristos, nu vom putea ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat pentru ca noi să ne mântuim.
Dacă noi vrem să primim învăţăturile Sale şi să Îi ascultăm poruncile, vom
dobândi mântuirea. Dacă vrem să găsim o altă cale şi încercăm să intrăm în
Împărăţia Cerurilor pe vreo uşă lăturalnică, o vom afla cu siguranţă încuiată.
Nu noi L-am creat pe Dumnezeu, ci El ne-a creat pe noi. Nu Dumnezeu
trebuie să corespundă tiparelor pe care noi ni le-am imaginat, ci pe Dumnezeu
trebuie să Îl primim aşa cum El Însuşi S-a descoperit oamenilor.
Rătăcirile contemporane nu pot fi atacate decât în numele adevărului. O
combatere a acestora doar în numele unei credinţe false - cum este cea
musulmană - nu îşi are rostul. De aceea, înainte de a încerca să respingem valul
de neopăgânism, trebuie să ştim dacă este bine ce facem, să ştim dacă Adevărul
este sau nu de partea noastră.
Pentru credinţa oricărui creştin ortodox există câteva elemente
fundamentale: recunoaşterea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Unul dintre

188
cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi, înţelegerea Bisericii ca Trup mistic al lui
Hristos, păstrarea dreptei credinţe şi trăirea unei vieţi în ascultare de poruncile
Bisericii.
Dacă noi recunoaştem dumnezeirea lui Hristos, dacă noi primim
învăţăturile Bisericii şi ascultăm poruncile ei, atunci mergem pe calea
mântuirii. Numai în momentul în care am înţeles că Biserica deţine adevărul de
credinţă, putem veni în ajutorul celor care s-au lăsat înşelaţi de învăţături
necurate.
Fără niciun triumfalism, afirmăm în faţa lumii întregi că învăţătura
Bisericii este învăţătura cea dreaptă, chiar dacă întotdeauna au fost oameni care
au pus la îndoială adevărul pe care îl propovăduieşte Biserica. Putem spune că
unul dintre simbolurile credinţei noastre este mâna Sfântului Spiridon,
făcătorul de minuni, mâna prin care s-a vădit puterea Sfintei Treimi. În faţa
ucenicilor lui Arie, care nu credea că Hristos este ipostas al Dumnezeirii, ci
credea doar că este cea mai importantă fiinţă creată, Sfântul Spiridon a luat în
mână o cărămidă care, prin putere dumnezeiască, s-a despărţit în elementele
din care a fost făcută: apa i-a curs sfântului printre degete, văpaia de foc s-a
ridicat şi în mână i-a rămas doar lutul. Aşa a arătat Sfântul Spiridon cum cele
trei ipostasuri ale Sfintei Treimi sunt unite într-o singură dumnezeire.
Ceea ce mintea omenească nu putea pricepe, Dumnezeu a arătat printr-o
lucrare minunată. De ce a fost nevoie de o minune? Pentru că raţiunea nu poate
deduce dogmele Bisericii în mod logic. Ceea ce ţine de credinţă nu poate fi
înţeles numai cu ajutorul raţiunii. Oricât s-a străduit Arie să înţeleagă taina
Sfintei Treimi, folosindu-se numai de raţiune, nu a reuşit.
Totuşi, arianismul nu a murit nici după minunea făcută de Sfântul
Spiridon. Rătăcirile care neagă dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu se înmulţesc
fără întrerupere şi ecourile lor se manifestă într-un perimetru din ce în ce mai
larg.
Analizând impactul arianismului asupra culturii din vremurile noastre,
Preacuviosul Părinte Iustin Popovici constata că „arianismul nu a fost
înmormântat încă; astăzi el este mai la modă şi mai răspândit decât oricând. E
răspândit ca un adevărat suflet în trupul Europei contemporane. Dacă priviţi la
cultura Europei, în adâncul ei veţi găsi ascuns arianismul: toate se rezumă aici
la om şi numai la om, şi chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele
unui om. (...) Protestantismul l-a depăşit în arianism chiar şi pe Arie. Iar
papismul cu etica lui este în mare măsură arian. Cine nu cunoaşte abominabilul
arianism al intelectualilor noştri?...” [133; 33].
În zilele noastre, cultura nu numai că s-a îndepărtat cu mândrie de cult, ci
chiar se străduieşte să fie duşman al cultului, coborându-se din poziţia de
unealtă a lui Dumnezeu în cea de unealtă a diavolului. Dacă cineva ar face o
evaluare critică a culturii contemporane, ar observa pe ea peceţile ereziei. Şi

189
aceste peceţi nu au apărut la întâmplare, ci sunt rodul unei îndepărtări
sistematice de ceea ce înseamnă cugetul Bisericii.
Diavolul găseşte tot timpul argumente pentru a-i ţine lângă el pe cei care,
la un anumit moment, s-au lăsat păcăliţi. Chiar în faţa unor minuni - precum
cea făcută de Sfântul Spiridon - unii eretici au rămas înţepeniţi în rătăcire.
Vedem chiar că istoria Bisericii este plină de minuni care au arătat neputinţa
ereticilor, a păgânilor sau a slujitorilor idoleşti, care au stat împotriva
mărturisitorilor creştini. Totuşi, niciunul dintre aceste semne nu a avut rolul de
a anihila libertatea umană. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca toţi oamenii din lume
să fie obligaţi a recunoaşte că singura credinţă adevărată este cea ortodoxă, ar fi
făcut minuni înfricoşătoare şi, de spaimă, oamenii s-ar fi convertit. Pentru
drept-credincioşi, minunile care au vădit adevărul dreptei-credinţe sunt dovezi
ale dragostei lui Dumnezeu, sunt dovezi că Domnul veghează ca turma să nu
meargă pe căi greşite.
Vom aminti aici de minunea pogorârii luminii sfinte în noaptea de Paşti,
lumină care se pogoară în fiecare an peste Sfântul Mormânt, lumină care arată
că adevărata credinţă este cea ortodoxă. Ar fi normal ca această minune, care
mărturiseşte de secole care este Biserica adevărată, să fie cunoscută în toată
lumea şi toţi oamenii să ia aminte la „mesajul” ei. Dar pe cât este de clar pentru
ortodocşi că această lumină este semn dumnezeiesc, pe atât de clar pare pentru
cei de alte credinţe că totul este o simplă scamatorie care stimulează credinţa
pelerinilor. Minunea este evidentă şi totuşi unii o contestă, fiind asemenea celor
despre care Hristos a zis că „văzând, nu văd şi auzind, nu aud, nici nu
înţeleg”(Matei 13, 13). Totuşi, au fost multe cazuri de convertiri spontane când
unii oameni au înţeles de ce lumina sfântă se arată numai atunci când ortodocşii
prăznuiesc Sfintele Paşti. Minunea pogorârii sfintei lumini vorbeşte despre
modul în care Dumnezeu respectă libertatea oamenilor. El se face cunoscut
prin anumite semne şi minuni care invită, dar nu forţează; cheamă, dar nu
obligă pe nimeni să vină.
Creştinii ortodocşi nu au nevoie de semne. Ei cred că Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, îi cheamă la mântuire prin glasul Bisericii. Pentru creştinii
ortodocşi nu poate exista minune mai mare decât Întruparea Fiului lui
Dumnezeu. De aceea, drept-credincioşii nu caută minuni, ci caută să devină
părtaşi minunii, care este viaţa veşnică în rai alături de Hristos. Dar deşi cei
întăriţi în credinţă nu au nevoie de minuni, minunile nu lipsesc din Biserică. Se
cade să amintim aici cum a arătat Dumnezeu că numai Biserica Ortodoxă este
Biserica adevărului, că sfânta lumină se pogoară numai la ortodocşi.
Iată relatarea unui arhimandrit, pe nume Calist, despre minunea
întâmplată în anul 1580, pe vremea patriarhului Sofronie al Ierusalimului:
„armenii erau în acel timp rău intenţionaţi faţă de ortodocşi. Ei au făgăduit să
dea guvernatorului Ierusalimului o sumă importantă de bani ca el să vină şi să
îl împiedice pe patriarhul ortodox să intre în Biserica Învierii în Sfânta şi Marea

190
Sâmbătă. Din cauza lăcomiei, guvernatorul a ascultat şi a poruncit să se facă
aşa. Astfel numai armenii cu mare veselie, au intrat în biserică, nădăjduind să
primească lumina sfântă, în timp ce ortodocşii stăteau cu patriarhul, afară în
curte, şi cuprinşi de mâhnire se rugau la Dumnezeu cu inimi pline de căinţă să-
Şi arate mila îndurării Sale.
În timpul rugăciunii lor o coloană de piatră (care a fost numită mai apoi
«Stâlpul Ortodoxiei» n.n.) s-a despicat şi Lumina sfântă a ieşit prin ea. Văzând
aceasta, patriarhul s-a ridicat repede şi închinându-se cu evlavie a aprins
lumânările pe care le avea în mâna sa şi a împărţit lumina ortodocşilor, spre
sfinţirea lor. Când au văzut minunea, portarii mahomedani au deschis de îndată
porţile bisericii. Patriarhul şi marea mulţime împreună cu el au intrat în biserică
slavoslovind: «Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru... » şi astfel a
fost slujită liturghia.
Ca urmare a acestei minuni, unul dintre acei portari mahomedani a
mărturisit cu tărie pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi a crezut în El. Dar când
au auzit aceasta, foştii săi coreligionari s-au aprins de mânie şi l-au ars în curtea
sfântă, şi în acest fel el a primit moarte de martir” [206; 15-16]. De ce nu a
venit lumina sfântă la armeni? De ce a venit şi vine numai la ortodocşi? Pentru
că numai credinţa ortodoxă este cea adevărată. Şi Dumnezeu, care cu puterea
Sa a făcut să se crape stâlpul de piatră ca să ţâşnească din el lumina pe care o
aşteptau credincioşii, nu va conteni să reverse lumina Sa duhovnicească asupra
celor care păstrează neschimbată învăţătura Sfinţilor Părinţi.
Până la sfârşitul veacurilor Stâlpul Ortodoxiei va rămâne alinare pentru
drept-credincioşii care vor fi dispreţuiţi pentru credinţa lor şi sprijin pentru cei
care se vor clătina în credinţă. Din păcate, din ce în ce mai mulţi oameni vor
avea îndoieli privitoare la învăţăturile Bisericii.
Din experimentul comunist, duşmanii credinţei creştine au înţeles că,
oricât de puternic ar fi prigonită Biserica, sângele martirilor nu va înceta să
rodească; şi cu cât mai mulţi oameni dobândesc cununa muceniciei, cu atât mai
mult sporeşte slava Bisericii. Deşi au slăbit-o puternic, zeci de ani de prigoană
nu au putut dărâma Biserica. Şi diavolul a înteţit lupta chiar din interior. Aşa
cum un părinte îşi momeşte copilul cu ceva dulce atunci când vrea să îl
liniştească, la fel şi diavolul i-a momit pe creştini cu „bunătăţile” eretice. De
fapt, i-a servit cu cotorul care rămăsese de la mărul din care a muşcat Adam. Şi
încetul cu încetul, ca vrăjiţi, oamenii au început să mănânce din acest cotor.
Nu mai este nevoie de prigoană: lepădarea vine de la sine, cu multă
eleganţă. Sătui de discursul „învechit” al Bisericii, intelectualii au găsit
învăţături care de care mai incitante, care de care mai misterioase. Scopul
diavolului a fost atins - metoda a dat roade.
Încetul cu încetul rătăcirea s-a întins şi se întinde fără să ţină cont de
stavile. Un părinte spunea că secolul XX a adus omenirii două rele: S.I.D.A. şi
mentalitatea New-Age, mentalitatea Noii Ordini Spirituale. Pe cât de grijuliu se

191
feresc însă oamenii de S.I.D.A., pe atât de puţin se feresc de virusul new-age-
ist, al păgânismului îmbrăcat în haină creştină.
Acest virus are în componenţa sa ispita cunoaşterii spirituale; aşa cum
Dumnezeu îi ajută pe sfinţi să Îl cunoască, la fel şi diavolul îi ajută pe eretici să
cunoască o sumedenie de „realităţi transcedentale”. Oamenii nu mai văd în
erezie un pericol, nu mai sunt capabili să simtă prezenţa Ispititorului. Oamenii
se duc de bunăvoie spre diavol crezând că se îndreaptă spre Dumnezeu. La
drept vorbind, foarte puţini sunt cei care, în inconştienţa lor, vor să ajungă în
chinurile veşnice. Majoritatea sunt bine intenţionaţi, dar vrând să se unească
pentru totdeauna cu Hristos se unesc cu duşmanul Său.
Singurul remediu care există în această situaţie este căutarea adevărului
Bisericii. Numai sorbind apă de la izvorul curat al Sfintei Tradiţii vom putea să
Îl primim în sufletele noastre pe Hristos. Să nu încercăm să ne unim cu Hristos
urmând calea pe care o arată diferiţii „învăţători” care nu au nimic în comun cu
Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Aşa cum atunci când vrem să urcăm un munte, nu îi
întrebăm despre dificultatea muntelui pe cei care au poze ale muntelui, ci pe cei
care au urcat muntele, la fel şi despre mântuire, despre unirea cu Hristos şi
despre dobândirea sfinţeniei trebuie să îi „întrebăm” pe cei care au dobândit
sfinţenia.
Sfânta Tradiţie este ca o gazdă primitoare care îşi aşteaptă nerăbdătoare
oaspeţii pentru a-i hrăni cu bunătăţi alese. Să avem curajul de a căuta
răspunsuri la nelămuririle noastre în Tradiţie. Ea este calea cea dreaptă, ea este
izvorul cel curat.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos ne pune înainte o adâncă învăţătură
patristică: „În Biserică, cum spune Sfântul Grigorie Palama, există «cei învăţaţi
prin experiere», iar apoi cei care-i urmează şi-i cinstesc pe cei încercaţi. Deci,
dacă nu avem propria experienţă în privinţa acestor lucruri, trebuie totuşi să
urmăm învăţătura celor ce Îl văd pe Dumnezeu, sfinţii cei îndumnezeiţi şi
încercaţi. Numai aşa putem avea cugetul Bisericii şi conştiinţa Bisericii. Altfel,
în multe chipuri deschidem calea propriei pierzanii” [166; 187].
Plin de dumnezeiescul har, Părintele Serafim Rose ne spune: „nu trebuie
să ne îndreptăm spre Sfinţii Părinţi doar pentru «a afla câte ceva despre ei».
Dacă nu vom face mai mult de-atât, ne vom pomeni în situaţia antipaticilor
polemişti ai defunctelor academii din această pieritoare lume modernă, chiar şi
când aceste academii se numesc ortodoxe şi învăţaţii teologi din ele definesc
clar şi explică totul despre sfinţenie, spiritualitate sau theosis, neavând
experienţa necesară pentru a vorbi direct din inimă sufletelor însetate, rănindu-
le dorinţa de înaintare pe calea luptei spirituale, nici capacitatea de a descoperi
fatala greşeală a teologilor academici care vorbesc despre Dumnezeu cu ţigara
şi paharul de vin în mână şi nici curajul de a-i acuza pe ierarhii apostaţi de
trădare a lui Hristos. Trebuie mai degrabă să ne adresăm, să recurgem la Sfinţii
Părinţi pentru a deveni ucenicii lor, pentru a primi învăţătura adevăratei vieţi,

192
mântuirea sufletului, chiar dacă prin aceasta vom pierde favoarea acestei lumi
şi vom deveni proscrişii ei. Dacă facem astfel, vom găsi calea de ieşire din
această mlaştină confuză a gândirii moderne, mlaştină care apare din lepădarea
sfintei predanii a Părinţilor. Vom descoperi astfel că Sfinţii Părinţi sunt uimitor
de contemporani prin faptul că vorbesc direct despre lupta creştinilor ortodocşi
de astăzi, dând răspunsuri întrebărilor cruciale ale vieţii şi morţii, întrebări pe
care erudiţia academică, dintr-o teamă nejustificată, de obicei nici nu le pune,
dar, chiar când se întâmplă să o facă, dă un răspuns neconcludent acestor
întrebări puse de către curioşii care nu însetează cu adevărat după nişte
răspunsuri. De la Părinţi vom afla adevărată călăuzire, învăţând smerenia şi
neîncrederea în deşarta noastră înţelepciune lumească, pe care am absorbit-o
împreună cu aerul stricat al vremurilor noastre, dar aceasta o vom realiza cu
ajutorul celor ce au plăcut lui Dumnezeu şi nu lumii. Vom găsi în ei pe
adevăraţii Părinţi, care lipsesc atât de mult astăzi, când dragostea multora s-a
răcit (cf. Matei 24, 12) – Părinţi al căror scop este de a ne călăuzi ca fii ai lor, ai
lui Dumnezeu şi ai Cereştii Sale Împărăţii, unde vom petrece şi vom vorbi
veşnic cu aceşti oameni îngereşti într-o fericire negrăită” [73; 16-17].
Aceasta este calea smereniei: să primim în inimile noastre predania
Sfinţilor Părinţi. Omul contemporan însă, plin de iubire de sine, vrea să ajungă
el însuşi la cunoaşterea directă a adevărului. Biserica nu a rezervat această
cunoaştere unui număr limitat de sfinţi: calea sfinţeniei este deschisă şi oricine
merge pe această cale Îl va putea cunoaşte pe Dumnezeu „prin experiere”, cum
L-au cunoscut Sfinţii Părinţi (chiar dacă măsura lor este foarte dificil de atins în
zilele noastre, în care credinţa multora s-a răcit). În secolul XX, de exemplu, un
monah precum Sfântul Siluan Athonitul a putut ajunge asemenea marilor
Părinţi ai Bisericii. Omul contemporan refuză calea „cunoaşterii prin expe-
riere” deoarece aceasta presupune întâi de toate smerenie, apoi nevoinţă,
ascultare şi îndelungată rugăciune. Omul zilelor noastre caută trăiri mistice „la
minut”, caută extazuri imediate şi sfinţire fără efort. Ceea ce nu se poate.
E interesant de remarcat că aceiaşi oameni care se sfiesc să meargă pe
calea nevoinţei, pe care au arătat-o Părinţii, depun eforturi impresionante
pentru a merge pe căi spirituale îndoielnice (de exemplu, oameni care spuneau
că nu pot ţine posturile pe care le-a rânduit Biserica, ţin cu uşurinţă regimuri
mult mai aspre numai pentru a-şi îmbunătăţi capacităţile vindecătoare; ca să
practice o astfel de nevoinţă, aceşti „asceţi” primesc puteri de la diavol).
În zilele noastre este foarte răspândită ideea că Biserica propovăduieşte o
învăţătură pe care au născocit-o slujitorii ei, o învăţătură care conţine adevărul
amestecat cu minciuna. Într-un moment istoric, în care cele mai ciudate
credinţe religioase au pretenţia de a se aşeza la masa dialogului cu credinţa
creştină, o astfel de idee nu mai poate surprinde pe nimeni.
Dar credinţa creştină nu poate dialoga cu alte credinţe deoarece este
singura credinţă mântuitoare, este singura credinţă care îl uneşte pe om cu

193
Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a arătat nouă
calea spre cer şi pe aceasta o propovăduieşte Biserica. Cine vrea să separe
Biserica de Hristos comite o crimă, deoarece separă Trupul de Cap.
Un gânditor indian, vrând să arate că recunoaşte frumuseţea învăţăturilor
lui Hristos, a spus: „Daţi-mi-L pe Hristos şi păstraţi voi Biserica şi toate ale ei”.
Cam asta încearcă omul zilelor noastre - să Îl separe pe Hristos de Biserică şi să
Îl înţeleagă după cum îi place. O astfel de concepţie este idolatră; cei care o au
nu se închină lui Hristos, ci ideilor preconcepute, după care vor să modeleze
realitatea.
Hristos nu trebuie cunoscut după cum ni se năzare nouă, ci aşa cum a
vrut El Însuşi să fie descoperit, aşa cum S-a arătat Bisericii. Hristos nu vrea să
fie cunoscut decât ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca mântuitor al sufletelor. Celor
care încearcă să găsească în credinţa creştină tot felul de paralele cu alte
credinţe religioase, Hristos le este piatră de poticnire.
Este foarte greu de înţeles legătura dintre dogmă şi vieţuirea
duhovnicească a creştinilor. Pe cât de simplu este a înţelege de ce Sfinţii Părinţi
s-au luptat cu atâta jertfelnicie pentru apărarea cultului sfintelor icoane, pe atât
de greu este a înţelege de ce au fost atâtea polemici teologice între cei care
susţineau că Hristos a avut o voinţă - cum susţineau ereticii monoteliţi, sau
două - cum învăţau Părinţii purtători de Dumnezeu. Acum se susţine nu numai
ideea că pe mireanul obişnuit nu l-au interesat niciodată astfel de probleme, că
a mers pe calea mântuirii fără să îşi pună probleme dogmatice, ci şi că oricare
ar fi fost adevărul, viaţa sa morală ar fi fost aceeaşi.
Această problemă este una dintre problemele esenţiale şi cine nu o
înţelege cum trebuie, riscă să se îndepărteze de adevăr. Căci atât dogmele, cât
şi ereziile au ecou în vieţuirea celui ce şi le însuşeşte. Dar numai adevărul este
mântuitor. Nu ne putem uni cu Adevărul decât pe calea adevărului. În
momentul în care relativizăm importanţa unui anumit aspect al credinţei
creştine, atunci relativizăm propria noastră relaţie cu Hristos.
Uneori oamenii pot înţelege implicaţiile morale ale unora dintre rătăciri.
De exemplu, oricine îşi poate da seama că teoria conform căreia toţi oamenii se
vor mântui în cele din urmă (apocatastaza), deoarece Dumnezeu nu poate fi
neîndurător cu propria Sa creaţie, are drept consecinţă directă un elan spre o
viaţă de păcat; căci dacă suntem predestinaţi să ne unim cu Dumnezeu pe
lumea cealaltă (chiar dacă petrecem câtăva vreme prin iad), pe lumea asta pu-
tem să ne facem de cap „în linişte”. Dar este aproape imposibil pentru marea
majoritate a credincioşilor să conştientizeze care erau urmările acceptării unor
erezii care celor neînvăţaţi li se par neesenţiale - cum ar fi monotelismul.
Monotelismul arată cât de fină este deosebirea dintre adevăr şi erezie: credinţa
duşmanilor Sfântului Maxim Mărturisitorul era aproape curată; singurul lucru
pe care nu îl primeau era învăţătura despre cele două voinţe ale Mântuitorului,
şi de aceea au fost anatemizaţi de Biserică. Astăzi, cei care au credinţe mult

194
mai rătăcite susţin că în privinţa dogmelor, nuanţele nu sunt chiar atât de
importante.
Dumnezeu nu vrea ca mirenii să fie doctori în teologie; dar vrea ca
mirenii să primească învăţătura propovăduită de Biserică tocmai pentru că
această învăţătură este mântuitoare. Un creştin nu trebuie să respingă o erezie
numai după ce este conştient de urmările ei, ci chiar din momentul în care a
luat cunoştinţă de ea. Creştinul trebuie să primească tot ceea ce au hotărât de
Dumnezeu purtătorii Părinţi la Sfintele Sinoade şi să respingă tot ceea ce au
respins aceştia.
Afirmaţia potrivit căreia pe mireni nu îi interesează învăţătura dogmatică
a Bisericii este rău-voitoare. Pe mireni îi interesează mai ales faptul că Biserica
deţine adevărul de credinţă, şi aceasta le dă o mare siguranţă şi o linişte
binecuvântată. Ei se împărtăşesc de această învăţătură dogmatică nu numai prin
predicile pe care le ascultă, cât mai ales prin slujbele la care iau parte (căci nu
numai predicile au conţinut dogmatic, ci şi textele liturgice).
Recunoscând că pentru mireni este extrem de important să dobândească
aşa-numitul „cuget al Bisericii”, Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul observa că
„mulţi sfinţi mucenici, atunci când nu ştiau dogma, spuneau: «Cred ceea ce au
mărturisit Sfinţii Părinţi». Dacă cineva spunea asta, mărturisea! Adică nu ştia
să aducă dovezi prigonitorilor pentru credinţa lui şi să îi convingă, dar avea
încredere în Sfinţii Părinţi. Se gândea: «Cum să nu avem încredere în Sfinţii
Părinţi?»” [118; 321].
Pe mireni îi interesează învăţăturile bisericeşti, chiar dacă nu le
cercetează amănunţit; adâncimea unor amănunte face dificilă înţelegerea lor de
către cei fără pregătire teologică. De fapt, nici cea mai serioasă pregătire teolo-
gică nu este de ajuns pentru a înţelege dogmele. Un geniu ateu poate cerceta o
dogmă şi totuşi nu o poate pătrunde. Necredincioşii nu pot înţelege de ce
învăţătura Bisericii este radical diferită de orice sistem filosofico-religios al
lumii acesteia. În Biserică nu geniile au stabilit dogmele, ci adevărul mântuitor
a fost descoperit prin Duhul Sfânt de Dumnezeu luminaţilor Părinţi, care l-au
răspândit apoi lumii întregi. „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă...” (Fapte Ap.
15, 28) este formula care arată clar că Sfinţii Apostoli - şi urmaşii lor, Sfinţii
Părinţi - nu vorbeau doar după propriile cugete, ci după cum le insufla Duhul
adevărului.
Mărturisind faptul că numai în Biserică, singura deţinătoare a adevărului,
ne putem împărtăşi de adevăr, Sfântul Irineu al Lyonului învăţa că „trebuie să
ne adăpostim în Biserică, să ne lăsăm formaţi la sânul ei şi să ne hrănim din
Scripturile Domnului. Căci Biserica a fost plantată ca un paradis în această
lume” [131; 69].
Credincioşii ştiu că în Biserică găsesc adevărul şi astfel merg pe calea pe
care îi modelează dogmele, pe calea sfinţeniei, în timp ce înţelepţii închipuiţi
aşteaptă să înţeleagă dogmele cu propriile minţi şi se lasă modelaţi de rătăcire.

195
Şi pe cât sunt de contradictorii învăţăturile înţelepţilor închipuiţi, pe atât de
unitară este învăţătura Bisericii Ortodoxe, care prin Sfânta Tradiţie se
împărtăşeşte de adevărul propovăduit de Mântuitorul Hristos, de Sfinţii
Apostoli şi de urmaşii acestora.
„Biserica, după ce a primit, cum am spus, această propovăduire şi această
credinţă, măcar că e răspândită în toată lumea, le păstrează cu grijă, ca şi cum
ar locui într-o casă. De asemenea, ea crede Apostolilor şi Ucenicilor acestora,
ca şi cum ar avea un singur suflet şi aceeaşi inimă. Ea predică acestea în
armonie cu Apostolii, învaţă şi transmite ca şi cum ar avea o singură gură. Deşi
în lume limbile sunt deosebite, puterea Tradiţiei e una şi aceeaşi. După cum
soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul şi acelaşi în toată lumea, tot aşa şi
propovăduirea adevărului se arată pretutindeni şi luminează pe toţi oamenii
care vor să vină la cunoştinţa adevărului. Nici cel tare în cuvânt dintre
Întâistătătorii Bisericilor nu va spune altceva decât aceste învăţături, căci
nimeni nu este mai presus de Învăţătorul său (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici
cel slab în cuvânt nu va împuţina Tradiţia” - Sfântul Irineu al Lyonului [7; 33].
Una şi aceeaşi este învăţătura Bisericii Ortodoxe, şi ea va rămâne neschimbată
până la sfârşitul veacurilor, oricât de grele ar fi atacurile din partea vrăjmaşilor
văzuţi sau nevăzuţi.
Privitor la cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „toate să le încercaţi, ţineţi
ce este bine...” (I Tes. 5, 21), trebuie făcute unele precizări. În perioada
comunistă, Bisericii i se reproşa că prosteşte lumea, că o aruncă în întuneric
deoarece respinge cunoaşterea; şi multă cerneală „roşie” a curs împotriva dicto-
nului „biblic”: „crede şi nu cerceta!”. Mulţi oameni s-au îndepărtat de Biserică
numai aflând acest „verset” care ucide aspiraţia firească a omului spre cunoaş-
tere. Dar de fapt acest dicton - şi nimic nu pare mai contrar cunoaşterii decât el,
nu se regăseşte în Sfânta Evanghelie.
Acelaşi diavol care susţinea că Biserica se opune cercetărilor ştiinţifice
strigă astăzi că avem dreptul de a „cerceta toate”, şi de a alege numai după ce
ştim precis ce alegem. Înveşmântându-se în veşminte teologice, acest diavol
reuşeşte să capteze atenţia oamenilor. Căci ce este rău în a cerceta noi dacă
există sau nu reîncarnare? Ce este rău în a vedea ce spun astrele? Că dacă ar fi
ceva rău, ar părea clar că cercetarea „mesajului” lor este de la diavol.
Se uită prea uşor că Biserica a dat o poruncă peste care nu se poate trece.
A şaptea poruncă bisericească spune răspicat: „Să nu citim cărţi eretice”. Iată
că cei care vor să se numească fii adevăraţi ai Bisericii nu au voie să citească
cărţi eretice; şi dacă porunca s-ar fi dat astăzi, ar fi fost extinsă la promovarea
rătăcirii prin orice ramură a mass-mediei. Omul nu poate discerne singur care
este adevărul (dacă ar fi fost aşa, nu mai era nevoie să se adune Sfintele Si-
noade). Atunci când le porunceşte credincioşilor să nu citească cărţi eretice,
Biserica încearcă să îi ferească de rătăcire. Iată cum caracteriza Rolf Nosterud
impactul cărţilor literaturii neopăgâne: „Prin deghizarea conceptelor oculte

196
într-o terminologie creştină, cărţile new-age-iste au introdus, înşelător, o
mulţime de aşa-zişi creştini în cercuri New-Age şi neopăgâne... Observaţi
marea căutare de care se bucură îngerii contrafăcuţi şi distorsiunile feministe
despre Dumnezeu. Întrucât cei mai mulţi dintre «căutătorii de adevăr»
contemporani nu cunosc nici datele şi nu au nici voinţa de a rezista acestor
iluzii seducătoare, o nouă paradigmă - o schimbare în viziunea Americii despre
realitate - transformă cultura noastră... În timp ce naţiunea noastră
raţionalizează păcatul şi idealizează păgânismul, creştinii ar trebui în schimb să
ia aminte la avertismentele Scripturilor ” [76; 63].
Să nu se creadă că turma Bisericii e o turmă pe care păstorii o îngrijesc
pentru ca să tragă foloase de pe urma ei. Biserica este ca o mamă care îi
ocroteşte pe copii, o mamă care îşi însuşeşte durerea copiilor ei. Biserica vrea
ca fiii ei să cunoască cât mai mult şi să fie cât mai sporiţi duhovniceşte. Dar
cunoaşterea ruptă de adevăr este întuneric şi e de datoria Bisericii să arate
credincioşilor care drumuri sunt bune şi care nu.
Se vehiculează ideea că mai sunt şi unele elemente (cum sunt centrii de
forţă sau circuitul energiei cosmice) pe care nu avem de ce să le căutăm în
cărţile bisericeşti, pentru că Biserica nu s-a ocupat decât de dogme.
Despre orice lucru de folos duhovnicesc, Sfinţii Părinţi şi urmaşii lor au
scris sute de pagini. Dacă există un anumit aspect privitor la vieţuirea
duhovnicească despre care Părinţii nu au scris nimic, se poate afirma cu tărie că
nu este decât rodul rătăcirii.
Să luăm exemplul „aurelor energetice”. Oare Părinţii văzători cu duhul
nu ar fi putut scrie tratate întregi, dacă acest lucru ar fi fost de folos celorlalţi?
Numai că, în loc să facă tot felul de descrieri şi catalogări exacte, ei s-au mulţu-
mit să afirme într-un cor că e bine ca orice fel de vedenie să fie respinsă.
Aceasta mai ales datorită faptului că un criteriu raţional de diferenţiere a
vedeniilor nu este suficient (darul deosebirii duhurilor nu este dobândit decât
de cei sporiţi în viaţa duhovnicească; aşa cum vedem în Vieţile Sfinţilor,
aceştia ştiau care descoperiri erau de la Dumnezeu şi care de la diavol).
Pe cât de simplu este expusă această idee în cărţile duhovniceşti, pe atât
de sofisticat sunt prezentate în cărţile neopăgâne criteriile de deosebire a
vedeniilor între „pozitive” şi „negative”. Este uşor de înţeles că autorii acestor
cărţi nu au ajuns la măsura Sfinţilor Părinţi – şi, dacă au scris altfel decât
Părinţii, au făcut-o tocmai pentru că s-au aflat în înşelare. Criteriile expuse în
aceste cărţi, departe de a fi obiective, sunt rodul unei experienţe spirituale
superficiale; se datorează tendinţei de deosebire a duhurilor care ignoră
experienţa Bisericii, singura care se poate pronunţa într-o problemă atât de
delicată.
Exemplul de mai sus este definitoriu pentru cei care, dintr-o dorinţă
sinceră de cunoaştere sau dintr-o curiozitate excesivă, încearcă să găsească
răspunsuri în literatura new-age-istă. Fiind fascinaţi de subiectele interesante pe

197
care le găsesc acolo, nu îşi dau seama că preţul pe care îl plătesc este tocmai
îndepărtarea de adevărul pe care pretind că îl căutau.
Putem să căutăm până la sfârşitul vieţii noastre dovezi despre existenţa
lumilor paralele sau despre centrii de forţă ai universului. Nu vom putea epuiza
subiectul. Sufletele noastre vor fi pline de o dragoste pietistă faţă de semeni şi
faţă de întreaga creaţie, dar vor fi departe de cunoaşterea Dumnezeului Cel
adevărat.
Oricât ar încerca omul să cucerească raiul prin propriile puteri, nu face
altceva decât să se lupte cu Dumnezeul pe care nu are cum să Îl învingă. Dacă
El a rânduit ca omul să meargă pe calea mântuirii în Biserică, atunci cel ce va
încerca să ajungă la destinaţie pe alt drum acela se va rătăci cu siguranţă.
Dacă Dumnezeu ar fi deschis faţă de oricare formă de „spiritualitate” şi
ar fi încurajat orice „experienţă mistică”, atunci ereticii zilelor noastre nu ar
avea de ce să se teamă. Dar atunci Dumnezeu ar fi cu totul altul faţă de Cel
care S-a descoperit poporului ales şi i-a cerut să stârpească idolatria, ar fi altul
decât Cel pe care Îl cunoaştem din Evanghelii.
Dar oricât am încerca noi să schimbăm rânduielile omeneşti (aceasta
fiindu-ne uneori cu putinţă), pe Dumnezeu nimeni nu Îl poate schimba. Nu
există mântuire pentru cel care de bunăvoie se rupe de învăţătura Bisericii.
Vrem sau nu, trăim într-o lume eretică. Pe cât de mulţi oameni afirmă că
ei cred în Dumnezeu, pe atât de puţini cred că Hristos este Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; mulţi Îl consideră doar cel mai
mare iluminat. Sfântul Chiril a combătut această erezie încă din secolul al V-
lea: „Dacă cineva îndrăzneşte să spună că Hristos este un om purtător de
Dumnezeu şi nu că este Dumnezeu cu adevărat, ca Fiu Unul şi prin natură,
întrucât Cuvântul S-a făcut trup şi a fost părtaş la fel cu noi sângelui şi trupului,
să fie anatema” [35; 47].
Anatema dată de Sfântul Chiril este valabilă şi în zilele noastre, dar
oamenii nu mai vor să mai ţină seama de ea; şi parcă preoţii înşişi uită să o
amintească poporului. Ar trebui poate ca astăzi, un Sinod sau măcar vreun
ierarh îngrijorat de rătăcirile care ispitesc turma, să aibă curajul de a actualiza
anatema Sfântului Chiril: „Oricine spune că Domnul nostru Iisus Hristos nu
este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ci că este doar cel mai mare spirit sau
cea mai elevată creatură, să fie anatema!”.
Trăim o vreme în care cuvântul „anatema” a fost aproape exclus din
limbajul teologic, o vreme în care, dintr-o deschidere ecumenică îndoielnică,
acest cuvânt nu mai este pomenit. Dar oricine citeşte Hotărârile dogmatice şi
canoanele Sfintelor Sinoade sau scrierile Sfinţilor Părinţi găseşte că singurul
cuvânt pronunţat cu privire la eretici este acesta.
Primul Canon al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic spune limpede: „Să
fie dată anatemei orice erezie...” [63; 64]. Prin acest canon sunt osândite toate
ereziile trecute şi viitoare, şi nicio erezie nu va putea fi apărată sub pretextul

198
lipsei unei condamnări speciale din partea Bisericii. Orice învăţătură care intră
în contradicţie cu învăţătura Bisericii este erezie, şi niciun artificiu logic nu o
poate acoperi, nu o poate scăpa de acest verdict bine meritat. Este adevărat că
ar fi de dorit ca şi în zilele noastre fiecare erezie să fie condamnată de Biserică
cu aceeaşi precizie cu care au fost atacate ereziile primelor secole. Dar, chiar
dacă din motive mai mult sau mai puţin întemeiate, astfel de anateme nu se
prea rostesc astăzi, glasul puternic al Sfinţilor Părinţi nu poate fi sugrumat
nimeni. Iar aceştia au dat anateme ori de câte ori dreapta-credinţă a fost atacată
de către eretici.
Pentru a rămâne în duhul Sfinţilor Părinţi, fiecare dintre arhiereii
Bisericii Ortodoxe au spus, pentru a fi hirotoniţi episcopi, o mărturisire de
credinţă: „Mărturisesc că voi păstra şi voi urma cu sfinţenie, până la suflarea
mea cea mai de pe urmă, toate canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice şi ale
celor locale şi învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor Părinţi şi tradiţiile Sfintei
Biserici ortodoxe...”. Dar înainte de a mărturisi acestea, ei au repetat: „Tuturor
ereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema!” [2; 93]. Nimeni nu poate fi
hirotonit episcop până nu îşi însuşeşte conştiinţa apologetică a Părinţilor, până
nu mărturiseşte dreapta-credinţă şi până nu îi anatemizează pe eretici. Aşa cum
„Crezul” este repetat la fiecare slujbă a Bisericii (orice rugăciune făcută de cei
care nu mărturisesc „Crezul” fiind îndoielnică), tot la fel, la fiecare hirotonie a
unui arhiereu se repetă anatemele asupra ereticilor.
De altfel, niciun eretic care nu se pocăieşte de rătăcirea sa nu se poate
împărtăşi de bogăţia spirituală a Bisericii. După cum arată Molitfelnicul, la
începutul fiecărei spovedanii, înainte de a-l întreba despre păcatele săvârşite,
preotul trebuie să îl întrebe pe cel care vine la el pentru întâia oară următoarele:
„«Mai întâi de toate spune-mi, fiule, crezi cu adevărat în Sfânta şi de-
viaţă-făcătoare Treime? Crezi că soborniceasca şi apostoleasca Biserică este
sădită şi crescută în Răsărit şi de la Răsărit s-a întins peste toată lumea, şi că de
atunci stă neschimbată şi neclintită? Sau te îndoieşti de vreo oarecare poruncă
sau învăţătură?»
Şi de va crede drept şi fără îndoială şi de va şti carte, să zică Simbolul
Credinţei până la sfârşit. Iar neştiind carte, să-l înveţi să zică acestea: «Cred
într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică a Răsăritului, care stă
din început în toate dogmele ei neclintită şi neschimbată” [5; 54].
Cel care nu vrea să primească învăţătura Bisericii nu poate fi spovedit,
pentru că de bună voie stă departe de adevăr. Şi aşa cade sub osânda anatemei
Sfinţilor Părinţi.
Ortodoxia nu are cum să renunţe la acest cuvânt, „anatema”, care îi este
propriu, aşa cum nici păstorul nu va renunţa niciodată la câinii care păzesc
turma. Trebuie făcută o precizare: se reproşează Bisericii că a folosit prea des
acest cuvânt dur şi că astfel s-a îndepărtat de Duhul lui Hristos. Adevărul este
că, dacă nu ar fi apărut ereticii, Biserica nu ar fi folosit acest cuvânt. Deci vina

199
este a celor care s-au îndepărtat de adevărul de credinţă. Biserica nu i-a
pedepsit când i-a anatemizat, ci doar i-a ajutat să îşi conştientizeze starea de
rătăcire.
Să presupunem că un om are lepră. Ce este mai bine să facă doctorul, să
îi spună că are o răceală trecătoare sau să îi dea diagnosticul corect? Dacă nu
i-ar spune adevărul şi i-ar da drumul, atunci leprosul i-ar mai îmbolnăvi şi pe
alţii. La fel este cu ereticii. Dacă Biserica i-ar lăsa „în pace”, atunci ei nu şi-ar
da seama cât de mare este distanţa care îi separă de adevăr. Deci nu Biserica îi
molipseşte de „lepră”, ci ea constată doar că sunt leproşi.
Să nu se uite că Biserica dă anatema cu scop pedagogic, pentru a arăta
ereticilor că merg pe calea întunericului, şi că pentru a merge pe calea mântuirii
trebuie să se lepede de rătăcire. Erezia strică sufletele, le murdăreşte atât de tare
încât ereticul care moare nepocăit se duce direct în iad. Numai dogmele
dumnezeieşti oferă cadrul potrivit celui ce vrea să se mântuiască.
Putem spune că dogmele au şi rolul de garduri care separă poporul lui
Dumnezeu de restul lumii. Cine vrea să stea în afara acestor „graniţe” îşi asumă
autodistrugerea, îşi asumă chinurile veşnice. Pentru apărarea acestor „graniţe”
Sfinţii Părinţi s-au luptat până la moarte, fiecare dintre ei fiind gata să apere cu
preţul vieţii adevărul de credinţă.
Ca să nu se creadă că vremea Părinţilor care au iubit Ortodoxia mai
presus decât propria lor viaţă a trecut, amintim un fragment din mărturisirea de
credinţă a cunoscutului avvă Filothei Zervakos, unul dintre sfinţii secolului
XX:
„Am fost şi sunt, prin harul lui Dumnezeu, pregătit să mă fi jertfit şi să
mă jertfesc pentru credinţa ortodoxă şi tradiţiile Părinteşti, dacă o va cere
timpul. Nu primesc, resping şi anatemizez: orice impietate, necredinţă, slavă
deşartă, erezie şi greşeală, veche sau nouă, care este potrivnică credinţei
ortodoxe şi tradiţiilor Apostolice şi patristice. Nu accept niciun fel de inovaţie
sau învăţătură omenească străină, potrivnică învăţăturii şi credinţei ortodoxe
sănătoase şi sfintelor tradiţii despre care Sinodul VII Ecumenic declară: «Toate
inovaţiile sau adăugirile făcute pe lângă învăţătura formulată de pururea
pomeniţii Părinţi ai Bisericii, să fie anatema!»” [211; 182].
Scrierea unei cărţi despre pericolul neopăgân şi despre modul în care
Biserica îl respinge ar putea părea fără sens într-o ţară creştină cum este
România. Dar un studiu îndelungat asupra grupărilor eretice din ţara noastră,
precum şi discuţiile cu diferiţi creştini care se consideră ortodocşi, deşi se
îndepărtează de învăţătura Bisericii în înţelegerea unor anumite probleme
dogmatice, a avut ca rezultat conştientizarea dezvoltării fenomenului neopăgân
în ţara noastră şi nevoia de a trage un semnal de alarmă.
România a fost realmente inundată de râurile rătăcirilor şi a ajuns să
„clocească” ouăle multora dintre cucii întunericului (cucul este o pasăre care nu
îşi cloceşte singură ouăle, ci le depune în cuiburile altor păsări; după ce puii de

200
cuc ies din găoace, încep să îi arunce afară din cuib pe ceilalţi, pentru a rămâne
singurii stăpâni ai teritoriului). Ţara noastră este cuibul în care fel de fel de
cuci, care de care mai „iniţiaţi”, vin şi îşi lasă ouăle. Din păcate, puii lor cresc
foarte repede şi se luptă din toate puterile să stăpânească cât mai mult din cuib.
Sondajele arată că populaţia României este majoritar ortodoxă, şi că
Biserica Ortodoxă este recunoscută ca fiind Biserica naţională. Problema
rătăcirilor duhovniceşti nu ar fi prea îngrijorătoare dacă peste 80% dintre
români (câţi s-au declarat în sondaje ortodocşi) ar trăi ca fii ai Bisericii. Există
însă trei probleme serioase privitoare la calcularea acestui procent.
Prima problemă este numărul mare de persoane care şi-au declarat formal
apartenenţa la Biserica Ortodoxă, dar care - chiar dacă vin din când în când la
Biserică - au anumite concepţii eretice (cred în reîncarnare, merg la
„vindecători”, fac yoga, ...). Or o persoană care crede în reîncarnare sau în
altele asemenea stă sub anatema Sfintelor Sinoade Ecumenice şi a Sfinţilor
Părinţi. Oricât de bună la suflet ar fi, oricât de multe fapte bune ar face, o ase-
menea persoană s-a rupt fără să îşi dea seama de Biserica din care a făcut parte.
A doua problemă este numărul mare de eretici care ascund faptul că au
părăsit Biserica pentru a nu trezi în rândurile preoţilor o reacţie promptă şi
pentru ca lupta împotriva sectelor să fie de proporţii reduse. Dacă de exemplu
s-ar face public faptul că mai puţin de 40% dintre locuitorii unui anumit judeţ
din ţara noastră au rămas ortodocşi, atunci ierarhul locului ar fi obligat să ia
măsurile necesare pentru a stârpi rătăcirea, după cum arată şi Canonul 123 al
celui de-al optulea Sinod local de la Cartagina: „Dacă vreun episcop va fi
neglijent faţă de eretici, ori în privinţa condicilor, ori în privinţa scaunelor, să
se admonieze de către episcopii sârguincioşi vecini şi să i se arate neglijenţa lui
ca să nu aibă cuvânt de apărare; iar dacă din ziua în care a fost admoniat, până
în şase luni petrecând în aceeaşi eparhie, nu ar purta de grijă în privinţa celor ce
sunt datori a se întoarce în unitatea sobornicească, cu unul ca acela să nu intre
în comuniune, până când nu va îndeplini acest lucru (...)” [63; 296]. În
momentul de faţă, având sondaje care nu fac altceva decât să lase impresia că
activitatea grupărilor eretice este redusă, nu putem fi conştienţi de amploarea
reală a fenomenului.
Cea de-a treia şi cea mai gravă problemă este următoarea: numărul de
creştini se recunoaşte nu după ce spun sondajele, ci după ce „spun” bisericile în
zilele de duminică, după numărul de credincioşi care vin la Sfânta Liturghie
(există în multe cazuri impedimente reale care îi împiedică pe creştini să vină la
sărbătorile din timpul săptămânii - serviciu, şcoală, ..., - deşi în unele cazuri,
mai ales la unii pensionari, „impedimentul” principal este pierzătoarea de suflet
patimă a comodităţii). Aşa cum într-o bătălie nu contează doar câţi au rămas pe
câmpul de luptă, ci contează şi câţi au dezertat, la fel şi în ceea ce priveşte
numărul de creştini nu contează atât ce spun sondajele, cât contează numărul
celor care vin la slujbele Bisericii. Acest număr nu poate fi cunoscut direct de

201
către ierarhi. De fiecare dată când la vreo parohie se slujeşte o liturghie arhie-
rească, pentru respectiva comunitate este sărbătoare şi vin la biserică şi tinerii
şi bătrânii, nevrând să rateze un asemenea eveniment (din punct de vedere
practic, este foarte greu pentru episcopi să ţină legătura cu sutele de parohii pe
care le păstoresc). Când arhiereul vine la vreo parohie şi găseşte biserica
arhiplină, nu poate să nu se bucure. Dar numai preotul paroh ştie câţi dintre
acei oameni vin de obicei la slujbă, sau câţi au venit chiar din parohiile vecine
pentru a-l vedea pe episcop slujind.
Din păcate, la astfel de momente festive prea puţini preoţi consideră că
este potrivit să aducă la cunoştinţa ierarhului starea reală a parohiei. Pentru a
nu tulbura frumuseţea momentului, mulţi se mulţumesc să se bucure că a venit
atâta lume.
După căderea dictaturii comuniste, numărul celor care s-au apropiat de
Biserică a crescut considerabil. Numărul celor care veneau la slujbă în perioada
comunistă era, incontestabil, mult mai mic. Creşterea a fost firească şi s-a
datorat libertăţii religioase recunoscute de către stat (ca să nu mai amintim
elementele secundare care au facilitat-o: introducerea religiei în şcoli, crearea
paracliselor în spitale...). În aceste condiţii, cel care afirmă că numărul real de
credincioşi ortodocşi este mult mai mic decât arată statisticile, riscă să intre sub
incidenţa ridicolului.
De aceea pentru a argumenta semnalul de alarmă pe care încerc să îl trag
prin intermediul acestor rânduri, voi trece la statistici mult mai precise.
Capitala României, oraşul Bucureşti, are peste două milioane cinci sute de mii
de locuitori şi aproximativ trei sute de parohii. Un calcul estimativ arată că şi
dacă toate bisericile ar fi arhipline, mai mult de 10 % dintre bucureşteni nu ar
avea – fizic - cum să încapă în ele. Dar, tot aşa cum la bisericile unde slujesc
preoţi mai cunoscuţi, lumea se înghesuie ca la târg, tot aşa la celelalte biserici
mai rămâne destul loc liber. O statistică obiectivă arată că mai puţin de 10%
dintre bucureşteni vin duminica la slujbă.
Deşi procentul de mai sus poate părea ambiguu, întâlnim o situaţie
asemănătoare în marea majoritate a parohiilor rurale. Deşi oamenii de la ţară
sunt mai credincioşi, întâlnim foarte puţini tineri în biserică (şi foarte mulţi în
locurile în care se pierd sufletele...). Dacă dintr-o parohie de 400 de persoane -
dintre care s-au declarat ortodoxe 60%, la biserică vin numai 50, nu este
obiectiv să ne mulţumim cu rezultatul sondajului „oficial”. Mai ales că sunt
destule sate în care, deşi sondajele arată liniştitor triumful Ortodoxiei, numărul
persoanelor care merg la diferitele adunări neoprotestante depăşeşte numărul
celor care merg la biserică. Numărul celor care merg în noaptea de Paşti la
biserică este într-adevăr mare. Dar nu toţi cei care merg atunci la biserică sunt
cu adevărat credincioşi. Noaptea de Paşti este pentru mulţi un spectacol şi,
după ce vin „să ia lumină”, se duc la cele mai pătimaşe petreceri.

202
 Pentru unii ca aceştia se mâhnea Sfântul Calinic de la Cernica: „Ah!
Aceştia sunt fiii luminii, cum îi numeşte Apostolul pe toţi creştinii? «Ca fiii
luminii să umblaţi» (Efeseni 5, 8). Sunt oare aceştia ucenici ai lui Dumnezeu -
Omul Iisus? Sunt ei copii ai Sfinţilor? Moştenitori ai atâtor mucenici, care ne
călăuzesc şi care şi-au vărsat sângele şi care şi-au dat viaţa prin mii de chinuri,
ca să nu facă vreun păcat care după înfăţişare era vrednic de iertare, adică să se
lepede de credinţă numai cu gura, dar să o păstreze în inimă? De unde provin
toate acestea? Din slăbirea credinţei. E limpede că ne-am apropiat de acele
nenorocite timpuri de care a vorbit Domnul îndoindu-Se, că atunci când va veni
pe pământ, va găsi oare credinţa pe care a sădit-o cu atâtea pilde şi a cultivat-o
cu dumnezeiescul Său sânge” [166; 9].
După învăţătura Sfinţilor Părinţi, creştin este numai cel care ia parte la
slujbele Sfintei Biserici. A existat chiar o pravilă care spunea că „cel care
lipseşte la mai mult de trei liturghii să fie scos din comunitate!”. Dacă s-ar mai
ţine cont de ea astăzi, atunci bisericile ar fi aproape goale (dar şi cei care ar
rămâne, ar fi creştini adevăraţi, nu numai cu numele...).
E adevărat că Biserica dovedeşte îngăduinţă şi înţelegere pentru cei
păcătoşi şi că, până când se va stabili mai precis de către un sinod dacă cei care
vin la biserică numai la sărbătorile „mari” pot sau nu pot fi împărtăşiţi, aceştia
mai au încă libertatea de a se considera „buni credincioşi”.
Totuşi, putem considera modul în care ei înţeleg Biserica drept o erezie
soteriologică: li se pare că dacă au fost botezaţi şi dacă îşi imaginează că se vor
pocăi înainte de moarte, atunci au tot ce le trebuie ca să se mântuiască. Dar nu
aceasta este înţelegerea corectă a Bisericii: Biserica este Trupul lui Hristos în
care cine nu trăieşte ca mădular viu, se usucă şi moare. Rolul Sfintei Biserici
nu este numai de a boteza şi de a da iertare de păcate celor aflaţi în pragul
morţii, ci este acela de a creşte sufletele în urcuşul duhovnicesc spre Împărăţia
Cerurilor.
Revenind la ideea că foarte puţini clerici sunt conştienţi de amploarea
fenomenului neopăgân, vom accentua ideea că lucrurile nu trebuie să rămână
aşa. Încetul cu încetul, cu cât preoţii şi ierarhii vor înţelege cât de mare este
asaltul neopăgân, cu atât replica dată va fi mai roditoare. Pentru a da un
exemplu pentru felul în care ierarhia Bisericii poate afla starea reală a
baricadelor rătăcirii, vom reproduce un chestionar alcătuit în 1984 de Vatican -
prin Secretariatul pentru Unirea Creştinilor - chestionar trimis Conferinţelor
episcopale şi dicasteriilor cu scopul de a înlesni cunoaşterea şi combaterea
caracatiţei neopăgâne (oricât am critica spiritul iezuit al Vaticanului, uneori se
dovedeşte mai folositor decât melancolia balcanică):
„1) Vă rugăm să indicaţi în ce măsură se pune problema sectelor în ţara
sau regiunea dumneavoastră. Indicaţi, de exemplu: tipurile de secte (de origine
creştină sau de altă origine...), importanţa numerică a adepţilor lor; ce
atractivitate exercită asupra catolicilor?

203
 2) Care sunt principalele probleme pastorale puse de acest fenomen?
Care grupuri de catolici sunt mai lovite? Tinerii? Familiile?
3) Cum a intervenit Biserica din ţara sau regiunea dumneavoastră în faţa
acestui fenomen? A făcut, de exemplu, un recensământ al sectelor, a făcut
cercetări, a elaborat un directoriu, un plan de acţiune pastorală...?
4) Care sunt cauzele aparente ale succesului sectelor la catolicii din ţara
sau regiunea dumneavoastră? (Condiţii socio-culturale sau politice speciale,
nevoi religioase sau psihologice nesatisfăcute...)?
5) Ce atitudine evanghelică este bine de adoptat în faţa acestui fenomen?
6) Vă rugăm să ne indicaţi principalele documente sau cărţi publicate (de
către catolici sau şi de către membrii altor Biserici sau comunităţi eclesiale,
care trebuie, la rândul lor, să facă faţă acestei probleme) cu privire la
problematica sectelor în ţara sau regiunea dumneavoastră.
7) Care sunt persoanele cele mai competente care ar putea participa, în
viitor, la aprofundarea acestei consultări?” [190; 36].
Chestionarul acesta (cu toate insuficienţele sale) ar putea fi o lecţie
pentru cei care cred că nu trebuie să ne ostenim combătând mişcările eretice
din vremurile noastre. Totuşi, un astfel de chestionar (chiar făcut de ierarhii
ortodocşi) nu rezolvă prea multe probleme. Feţele înşelării sunt cât se poate de
schimbătoare, asemenea culorii cameleonului. Doar chestionarul de mai sus
provine din mediul catolic contemporan - mediu destul de pervertit prin mai
multe „filiere” neopăgâne (de la „avva” Teilhard de Chardin până la tehnicile
Zen practicate în unele mănăstiri catolice). Dar chiar dacă unele forme ale
rătăcirii vor scăpa vigilenţei celor care pot întocmi astfel de chestionare, cel
puţin celelalte forme vor fi tratate cu seriozitate.
Din păcate, foarte puţini dintre creştini iau în serios semnalele de alarmă
privitoare la răspândirea rătăcirilor (tăcerea nu este totală - există şi clerici care
prin predici sau scrieri combat aceste rătăciri). Pe cât de mare este vina
clericilor care nu veghează asupra turmei, pe atât de mare este vina păstoriţilor
care nu vor să ia aminte la povăţuirile păstorilor. Mai mult chiar, cea mai mare
parte dintre cei rătăciţi nu vrea să recunoască în aceste povăţuiri o chemare la
pocăinţă, ci se mulţumeşte să păstreze o atitudine de superioritate.
Pentru a înţelege modul în care creştinii aflaţi în rătăcire privesc
încercările preoţilor de a feri turma de erezie cităm un fragment din Scrisoarea
către părinţii care-şi prigonesc copiii:
„Nu era nicio sărbătoare religioasă în calendarul creştin ortodox. Era pur
şi simplu într-o miercuri. Parohul a avut ca invitat un alt preot. S-au citit
douăsprezece evanghelii (se pare că se slujea Sfântul Maslu, la care se citesc
şapte sau opt şi nu douăsprezece evanghelii - n.n.). Răstimp în care cei doi
predicau: «Fiţi cu băgare de seamă, iubiţi credincioşi, zise invitatul, că au
apărut tot felul de secte, păziţi-vă copiii!»... «Da, completă parohul, şi la noi în
oraş se află puternica sectă Elta, foarte periculoasă»... şi tot aşa, când cu o

204
evanghelie, când cu puternica «sectă periculoasă», şi dă-i, şi dă-i, ca la
minunatele lecţii de «ateism ştiinţific» de acum câţiva ani când, vai! deodată un
urlet puternic a întrerupt slujba. Dacă sub domnia satanicului de acum câţiva
ani cineva întrerupea slujba de ateism ştiinţific, îl păpau «băieţii cu ochi
albaştri», acum însă, dă-i şi dă-i, când cu evanghelia, când cu «periculoasa
sectă», a răsunat un urlet, şi iar o evanghelie, şi iar un urlet, în sfârşit, totul s-a
terminat cu un scheunat prelung... Oameni buni, urlase şi scheunase în timpul
slujbelor oficiale în sfânta catedrală a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt o femeie!
Lumea era îngrozită, şi atunci răsună altă voce în biserică: «oameni buni, nu
acesta este adevărul despre ELTA, citiţi revista cu acest nume, duceţi-vă la
cursurile filialei din oraşul nostru, adică mergeţi la izvoare... ». Vocea era... un
copil! O parte din oameni s-au înghesuit în jurul lui şi al prietenilor săi:
«Spune-ne, spune-ne tu, copilule, adevărul!», îl rugau ei atât în biserică, cât şi
afară (...).
Am scris că «lupii au intrat în altarele Domnului». Să demonstrăm în
continuare acest mecanism diabolic. Preotul a spus un neadevăr în Sfântul
Altar (chipurile, prin avertizarea asupra sectei n.n.). Adică o minciună. Aceasta
se numeşte blasfemie. Lupul, când urlă în pustie, îi răspunde un alt lup. În
cazul de faţă, al doilea lup a fost femeia care a urlat (...).
Când am relatat acest caz nemaipomenit cuiva care cunoaşte care sunt
aceste relaţii în cadrul clerului, omul mi-a răspuns: «O, să nu crezi cumva că
cei doi preoţi au făcut ce-au făcut de capul lor». Cu alte cuvinte, tot jalnicul
spectacol (adică demascarea pericolului sectar! n.n.) a fost dirijat de mai sus,
adică de superiorii în grad bisericesc” [185; 17].
Am reprodus - cu strângere de inimă - acest fragment, care arată foarte
expresiv cum este privită misiunea păstorilor de a veghea asupra turmei. Nu era
anormal ca o persoană posedată să urle în timpul slujbei (doar pentru aceasta
sunt aduşi demonizaţii în biserică, pentru a fi eliberaţi din lanţurile diavoleşti).
Dar este anormal ca cineva să tragă concluzia că aceste urlete, care dovedeau
tocmai faptul că pe diavol îl ardea puterea dumnezeiască invocată în rugăciune,
se datorau unei predici apologetice.
Dacă s-ar fi dus la ELTA sau la oricare altă grupare eretică, demonizatul
nu ar fi avut de ce să urle, s-ar fi simţit „în familie”. Este bine să se înţeleagă că
numai în Biserică demonizaţii pot afla tămăduire. Deşi există o sumedenie de
grupări eretice sau de „vindecători” care pretind că alungă duhurile necurate,
de fapt acolo liniştirea celui bolnav este superficială şi se datorează tocmai
acceptării ereziei (există unele „vindecări” care par atât de spectaculoase - cu
urlete, zgomote stranii, miros de fum - încât sunt uşor de confundat cu cele
reale, care au loc numai în Casa Domnului).
Dacă bolnavul ar părăsi calea întunericului şi ar vrea să se întoarcă în
Biserica Ortodoxă, atunci diavolul, simţind că îl pierde din gheare, l-ar chinui
din nou până când Dumnezeu va socoti că este momentul să Îşi arate puterea

205
tămăduitoare. Şi, o altă piatră de poticnire: mai de folos îi este celui demonizat
să moară în suferinţă, decât să accepte o vindecare de moment care îi va aduce
chinuri veşnice.
Este tulburător modul în care ereticii se împotrivesc încercărilor
păstorilor Bisericii de a-i întoarce pe drumul cel bun (cazul prezentat mai sus
fiind clasic). Dacă cei rătăciţi ar fi căutat cu inima curată adevărul, atunci, după
cum arată Sfântul Atanasie cel Mare, „n-ar fi căzut în atâta neruşinare încât să
se împotrivească şi celor ce, căzând ei, voiesc să-i ridice, ba să-i socotească
mai vârtos duşmani pe cei ce-i îndeamnă la dreapta credinţă. Dar precum se
vede, ereticul este cu adevărat viclean şi are inima stricată şi aplecată spre
necredinţă în toate privinţele. Căci, iată, fiind respinşi în toate şi goliţi de orice
înţelegere, nu se ruşinează, ci ca fiara numită de miturile eline «hidră», după ce
sunt ucişi şerpii dinainte, naşte alţi şerpi, întrecându-se cu ucigătorul lor prin
naşterea altora, aşa şi duşmanii şi urâtorii lui Dumnezeu, plângând sufleteşte pe
ruinele argumentelor ce le-au folosit, născocesc alte şi alte argumente prosteşti.
Şi socotind că adevărul e duşman al lor, născocesc obiecţii noi împotriva lui, ca
să se arate prin toate şi mai duşmani ai lui Hristos” [17; 390].
Este oarecum delicat să afirmăm că toţi ereticii sunt vicleni şi aplecaţi
spre necredinţă „în toate privinţele”. Este bine să nu se treacă cu vederea faptul
că unele rătăciri par foarte logice, că par bine argumentate scripturistic (exem-
plu: teoria mântuirii tuturor, apocatastaza). Uneori este extrem de dificil a
convinge pe cineva că se află în rătăcire. O persoană poate spune că practica
yoga a ajutat-o să fie mai bună, mai echilibrată. Dar o astfel de bunătate este
urâciune înaintea Domnului. Dracul mâniei se retrage tocmai pentru a face loc
dracului ereziei. De multe ori, oamenii judecă superficial realitatea şi în numele
progresului spiritual devin slujitori ai întunericului.
Uneori faptele de caritate pe care le fac ereticii le sunt piedică pentru a
ajunge la Hristos (chiar donaţiile făcute mănăstirilor, orfanilor sau bolnavilor).
Ei se gândesc că, dacă fac atâta bine, înseamnă că sunt pe placul lui Dumnezeu.
Dar pe placul lui Dumnezeu nu pot fi, câtă vreme resping adevărul Bisericii.
Totuşi, ereticii sunt oameni ca şi noi, cu suflet ca şi noi, cu probleme ca şi
noi. Sunt ieşiţi dintre noi. Să înţelegem că Hristos S-a răstignit pentru toţi
oamenii, şi că oricând ereticii se pot pocăi şi pot dobândi Împărăţia Cerurilor.
Creştinii zilelor noastre sunt asaltaţi de mulţimea ereziilor care se
înmulţesc din zi în zi. Conştient de imposibilitatea practică de a le combate cu
acrivie pe fiecare în parte, cunoscutul părinte duhovnicesc Epifanie
Teodoropoulos afirma: „ca să se combată toate neghiobiile ce se scriu
împotriva creştinismului ar trebui următoarele: creierii să fie munţi, copacii
tocuri, marea cerneală şi câmpiile hârtie” [180; 162]. Ne-ar fi fost peste putinţă
a combate toate aceste neghiobii. Am încercat să lămurim măcar câteva dintre
ele.

206
 Ar fi foarte bine dacă cei care citesc această carte ar fi capabili să
înţeleagă măcar o parte din „tehnica” prin care vrăjmaşul atrage lumea în
erezie. Cel care priveşte cu atenţie observă că „tehnica” este aproape aceeaşi.
Sau mai bine zis, cu toată varietatea amănuntelor, ecuaţia are câteva constante
care nu sunt greu de observat. Şi chiar dacă aici nu sunt prezentate decât câteva
dintre aceste constante, ele înlesnesc punerea în evidenţă a întregului arsenal
diavolesc.
Atunci când vrem să ştim mai mult despre modurile în care se manifestă
înşelarea, este bine să înţelegem că unul dintre motivele principale pentru care
cei de lângă noi s-au lăsat amăgiţi este tocmai faptul că au avut prilej de
sminteală. Foarte puţini sunt cei care au părăsit Biserica după ce au înţeles că
ea este Trupul lui Hristos. Majoritatea a părăsit-o tocmai pentru că nu crede
aceasta, pentru că a avut de ce să se smintească şi această sminteală i-a oferit o
perspectivă deformată asupra Bisericii. De multe ori, comportamentul
creştinilor (adică al nostru) lasă de dorit. Şi uneori chiar şi al păstorilor. Deci,
înainte de a ne pripi să îi judecăm aspru pe cei care au căzut în îngrozitorul
păcat al ereziei, să ţinem seama şi de modul în care am reuşit să îi convingem
că suntem cu adevărat ai lui Hristos.
Bineînţeles că ideal ar fi ca oricât de mari ar fi smintelile, oamenii să nu
părăsească Biserica; dar diavolul, artizanul acestor sminteli, face totul ca
sminteala să fie cât mai mare şi cât mai mulţi oameni să caute adevărul în altă
parte. Oferim mai jos o mostră clasică de sminteală, un extras din „Taxele
Cancelariei Apostolice” - o broşură ce conţinea tarifele de răscumpărare a
păcatelor prin indulgenţele care au fost atât de răspândite în spaţiul catolic:
„Uciderea unui episcop - 36 tournois, 9 ducaţi; uciderea unui abate - 24
tournois; uciderea unui preot - 18 tournois, 4 ducaţi; uciderea unui mirean - 2
tournois, 4 ducaţi; uciderea soţiei de către un soţ care vrea să se recăsătorească
- 8 tournois, 2 ducaţi; infanticid -4 tournois, 1 ducat; avort 4 tournois, 1 ducat;
incest -4 tournois; depravare - 4 tournois; iertarea pentru orice fel de crimă - 80
tournois, 20 ducaţi” [25; 82].
Citirea acestei liste stârneşte indignare, pentru că oricine îşi dă seama că
o asemenea neguţătorie nu are nimic în comun cu duhul Evangheliei, ci numai
cu duhul întunericului. Este firesc că au existat oameni ca Martin Luther, care
au înţeles că Biserica Catolică se afla pe drumul spre prăpastie. Nu este
greşeala reformatorilor că s-au îndepărtat de o instituţie care semăna foarte
puţin cu Biserica primelor veacuri; dacă li se poate reproşa ceva cu îndreptăţire,
este faptul că nu au ştiut să caute adevărul în Ortodoxie, în Biserica Mamă, din
care catolicismul, care şi-a însuşit un duh străin, duhul lumii acesteia, s-a
desprins... Da, mulţi s-au îndepărtat în veacul al XVI-lea de Biserica Catolică
tocmai datorită refuzului de a accepta că harul iertării păcatelor se poate
cumpăra cu bani, de a accepta acest nou tip de simonie îmbrăcată într-o falsă
binecuvântare.

207
 Chiar dacă în Biserica Ortodoxă nu există statornicite rânduieli care să
poată produce o asemenea tulburare, totuşi, la anumite biserici şi chiar
mănăstiri există - şi nu e bine să trecem cu vederea - anumite „rânduieli
locale”, care au produs sminteală (şi vor mai produce până când ierarhii vor lua
măsurile cuvenite). Să ne aducem aminte cât de aspru predicau Sfinţii Părinţi
împotriva clericilor căzuţi în păcatul ereziei. Ei predicau aşa tocmai pentru că
existau preoţi care sminteau poporul. Dacă în zilele noastre nimeni nu mai
predică împotriva unor astfel de scăderi (în afara mass-mediei care nu o face
pentru îndreptarea situaţiei, ci numai pentru defăimarea Bisericii), aceasta se
întâmplă nu pentru că situaţia s-a remediat, ci pentru că nu prea mai sunt voci
care să cuvânteze „contra curentului”.
Cartea aceasta nu este o carte scrisă împotriva cuiva, nu este scrisă pentru
a condamna pe cineva, nici pentru a da cu piatra în cei căzuţi în erezie. Vrea să
fie o mână întinsă celor căzuţi în prăpastia pierzării, sau mai degrabă, un
îndemn adresat credincioşilor de a-i ajuta pe cei căzuţi să se ridice.
Dacă, citind această carte, cineva îşi dă seama că fratele sau mama sa au
fost atinşi de virusul ereziei, şi încearcă să îndepărteze acest virus, atunci
această carte nu a fost scrisă degeaba. Sau dacă un singur cititor îşi dă seama că
diavolul l-a păcălit şi l-a rupt de Hristos, şi dacă se întoarce fără şovăială
„acasă”, pocăindu-se, atunci acel cititor va putea simţi că această carte îi este
dedicată. I-aş mulţumi că a avut răbdarea să o citească, trecând cu vederea
neajunsurile ei, şi i-aş cere să mă pomenească în rugăciunile sale... 151
Să ţinem minte îndemnul Sfântului Ioan Damaschin: „Fraţilor, să stăm pe
piatra credinţei şi pe Predania Bisericii, nepărăsind hotarele pe care le-au pus
Sfinţii noştri Părinţi, nedând prilej celor ce vor să izvodească şi să strice zidirea

151
„Domnule Danion Vasile, vă rog să arătaţi îngăduinţă faţă de mine şi să îmi împărtăşiţi
câteva lucruri. Să mă iertaţi pentru îndrăzneala mea, dar am citit un articol dubios despre
dumneavoastră si aş vrea să mă pot încredinţa că am o imagine corectă despre dumneavoastră.
Dacă doriţi, îmi răspundeţi, dacă nu, nu. Eu sunt doar un om păcătos, cu o curiozitate pe care o
puteţi demonta răspunzând. Am înţeles că o anumită perioadă aţi considerat yoga ca pe calea
sau ca pe o cale spre Dumnezeu. Vreau să ştiu dacă consideraţi acea perioadă ca o rătăcire (deşi
căderile sunt uneori folositoare) în afara Bisericii Ortodoxe, în afară de calea spre Dumnezeu.
Mai practicaţi vreo formă de yoga? Mai simpatizaţi cu filosofii si idei orientale yoghine?
Actualmente sunteţi în ascultare faţă de Biserică prin părintele duhovnic? Mărturisiţi crezul
ortodox si nimic altceva? Iertaţi-mi curiozitatea şi nu mi-o luaţi în nume de rău, vă rog. Aştept
e-mail-ul dumneavoastră. Doamne-ajută!” Am primit cu tristeţe această scrisoare, şi am fost
surprins de faptul că, după toate cărţile publicate până acum, nu a fost clară ruperea mea de
rătăcirile yoghine şi primirea în întregime a învăţăturii ortodoxe. Articolul în cauză, singurul
articol de acest gen, a apărut pe un site ortodox, şi mai mulţi cititori mi-au scris că au încercat
să îmi ia apărarea. Un bătrân din Pateric a răbdat toate defăimările, dar nu şi pe aceea că este
eretic. Aş vrea ca cele scrise în capitolul precedent să fie considerate o mărturisire de credinţă,
nu doar expunerea unei învăţături bisericeşti. Am scris pentru că am crezut în adevărul celor
mărturisite...

208
Sfintei lui Dumnezeu soborniceşti şi apostoleşti Biserici. Căci dacă s-ar da voie
oricui ar voi, după puţină vreme tot trupul Bisericii se va strica” [132; 47].
Să Îl iubim pe Hristos, să ţinem poruncile Sale şi să Îl mărturisim
celorlalţi. Aceasta este calea mântuirii. Între cele mai frumoase cuvinte despre
această cale se află şi cele pe care ni le spune Avva Efrem Aghioritul: „Domnul
a spus şi rosteşte continuu din Sfânta Sa Evanghelie: «Cel care este sluga Mea
credincioasă, cel ce se luptă cu vitejie pentru numele Meu, cel ce s-a botezat în
numele Meu şi a rămas credincios şi mărturiseşte despre Mine în faţa
oamenilor, cel ce Mă propovăduieşte ca Dumnezeu adevărat întrupat în om, cel
care zice că M-am răstignit şi am înviat din iubire pentru oameni, despre acela
voi mărturisi şi Eu în faţa îngerilor Tatălui Meu, în faţa îngerilor din ceruri».
Preamărit şi fericit este omul creştin, drept-credinciosul care va mărturisi
în faţa tiranilor, în faţa ateilor, în faţa materialiştilor şi raţionaliştilor,
dumnezeirea Hristosului nostru. Biserica noastră crede şi mărturiseşte că va
naşte sfinţi până în vremurile de pe urmă, până la sfârşitul veacurilor, că va
arăta fii sfinţi şi vrednici de cunună.
După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum
vechii asceţi şi pustia nu mai arată ca atunci sfinţi făcători de minuni şi
purtători de duh. Care vor fi, deci, sfinţii timpurilor de pe urmă, de vreme ce nu
lucrăm nevoinţa şi virtutea vechilor asceţi şi monahi? Trebuie să credem
neclintit că în vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinţi vor fi
aceia care vor da mărturie despre Iisus al nostru şi vor propovădui şi vor spune
răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om. Prin
această mărturisire se vor încununa şi se vor sfinţi” [53; 11].

209
 „RELIGIA” NEW-AGE

„Armonie, justiţie şi claritate,

Simpatie, lumină şi adevăr.
Nimeni nu va pune căluş libertăţii,
Nimeni nu va îngreuia spiritul,
Mistica ne va da cunoaştere.
Omul va învăţa din nou să gândească
Datorită Vărsătorului, Vărsătorului...” [170; 11].
- din textul melodiei Aquarius –

Există o mare varietate de grupări care sunt componente ale Mişcării

New-Age. Deşi foarte puţine dintre ele recunosc apartenenţa la mişcare, totuşi
această apartenenţă nu este greu de demonstrat dacă ţinem seama de similitu-
dinile existente între trăsăturile fundamentale ale acestor grupări şi
caracteristicile Mişcării.
Cu toate că între grupările respective există divergenţe datorate unor
diferenţe doctrinare (cum ar fi cele dintre radiestezişti şi yoghini), totuşi ceea
ce le desparte este mai puţin semnificativ decât ceea ce le apropie: dorinţa de a-
i rupe pe oameni de Biserică şi a le inocula credinţe care de care mai
îndoielnice.
Pe cât de multe grupări recunosc credinţa în venirea unei Noi Ere, pe atât
de puţine recunosc totuşi apartenenţa la Mişcare. Dacă Mişcarea ar fi mai
unitară, cu o structură precisă şi cu o conducere unică, independenţa grupărilor
mai mici ar fi pusă în pericol de forţa grupului majoritar.
Forma de organizare clasică pentru New-Age este reţeaua, o structură
care permite o comunicare bună şi o colaborare fructuoasă pentru diferitele
grupări care mimează un orizont spiritual larg, capabil să împlinească cele mai
diferite aspiraţii. Diversitatea de opţiuni creează un adevărat labirint pentru cel
ce este însetat de cunoaştere, un labirint plin de capcane, care are atât de multe
ieşiri încât reuşeşte să ascundă calea spre Dumnezeu şi să arate doar căile spre
cel care ia chipul unui înger de lumină: diavolul.
Nu este greu de înţeles de ce există polemici între astfel de grupări.
Arătând punctele slabe ale unei grupări surori, o grupare încearcă astfel să îi
racoleze adepţii. Arătând cu degetul spre scăderile celeilalte grupări, aceasta in-
sinuează că ea este de fapt singura păstrătoare a adevărului.
Orgoliul specific fiecăreia dintre aceste mişcări, cum că ar deţine secretul
celui mai scurt drum spre desăvârşire, este unul dintre magneţii care îi ţin
aproape pe discipoli. Ideea părăsirii grupului ajunge să se confunde cu ideea
sinuciderii spirituale.
Grupul devine a doua mamă. Devine un idol care cere devoţiune totală şi

210
a cărui părăsire implică repercursiuni grave asupra celui care s-ar încumeta să o
facă. O mulţime de entităţi - de fapt duhuri ale întunericului - stau la pândă
pentru a sancţiona abaterile de la exigenţele grupului. Şi aceste entităţi duc o
luptă crâncenă pentru a-i aduce înapoi pe cei care au părăsit grupul, sau pentru
a-i împiedica pe cei care şi-au conştientizat rătăcirile să facă publice concluziile
la care au ajuns.
S-a pus foarte des întrebarea dacă spiritualitatea New-Age constituie sau
nu o nouă religie. Este evident că, atât pentru creştini cât şi pentru cei implicaţi
în Mişcare, problema unei „religii New-Age” nu se poate pune în termeni de
specialitate.
Pentru new-age-işti, împotrivirea faţă de tradiţia creştină este considerată
de mare importanţă. Ei consideră că vremurile în care omul vroia să se apropie
de Dumnezeu sunt depăşite şi că acum omul trebuie să devină el însuşi Dum-
nezeu. Pentru creştini, de la Întruparea Mântuitorului Hristos şi până la sfârşitul
lumii nu are cum să mai apară o altă nouă religie care să îi călăuzească pe
oameni spre Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca toţi oamenii
să devină fii ai Părintelui Ceresc. Din perspectivă creştină nicio altă credinţă
apărută după Întruparea lui Hristos nu mai este vrednică de a fi considerată
religie.
Şi totuşi, din motivele pentru care mahomedanismul este considerat - deşi
impropriu - religie, şi New-Age-ului i se pot observa trăsăturile care îi dau
aparenţa unei religii. Ca omul obişnuit să identifice fenomenul New-Age cu o
religie ar avea nevoie cel puţin de următoarele elemente: de un întemeietor, de
o credinţă comună unui număr mare de oameni, de anumite texte considerate
sacre, de anumite temple în care să se săvârşească cultul şi de anumiţi slujitori
ai acestui cult.
Ar fi o greşeală să căutăm conformismul în Mişcarea New-Age. Totuşi,
nu este greu să observăm elementele care dau New-Age-ului aparenţa unei
religii. Templele new-age-iste au înfăţişări extrem de variate: de la o simplă
sală de sport până la o vilă construită în mijlocul naturii, de la o cameră de
apartament mai spaţioasă până la un primitor ashram ultra-modernizat. Nu
există un unic întemeietor, există în schimb mai mulţi maeştri care susţin că au
chemarea de a fi mentori spirituali ai noului Veac. Între precursorii acestor
mentori, pe poziţia de profeţi, stau câteva nume de rezonanţă, dintre care
amintim aici doar pe Elena Petrovna Blavatsky, pe Alice Ann-Bailey şi pe
Rudolf Steiner. Rolul pe care Vechiul Testament îl are pentru creştini îl au
scrierile acestor „profeţi” pentru new-age-işti. Iar scrierile maeştrilor contem-
porani, sau culegerile din „apoftegmele” mai cunoscute ale acestora, care
conţin sfaturile practice prin care omul îşi poate depăşi condiţia, sunt un Nou
Testament pentru cei care aşteaptă să se transforme în semi-zei.
Pe cât sunt de variate învăţăturile maeştrilor, pe atât de variat este cultul.
Oferta este şi aici foarte largă, trecând de la meditaţii îndelungate asupra

211
centrilor de forţă subtilă până la exerciţii de respiraţie, de la tehnici de curăţare
a intestinelor cu apă sărată (pentru ca „energia” să circule mai uşor) până la
repetarea fără oprire a unor formule magice.
„Religia New-Age” are la bază o diversitate de credinţe. Dacă în
rândurile de mai sus am amintit câteva dintre diferenţele existente între
grupările New-Age, să stabilim care sunt principalele lor caracteristici comune.
1. Aşteptarea unei perioade de dezvoltare spirituală la nivel planetar,
aşteptarea unei Ere noi în care va domni armonia socială, pacea, dragostea,
înţelegerea între oameni de diferite religii; a unei Ere în care desăvârşirea nu va
mai fi „acaparată” de credincioşi care se supun unor porunci religioase, ci va fi
accesibilă tuturor;
2. Aşteptarea unui „Mesia” (Maitreya), care are rolul de a aduce pacea
globală (caracteristică substituită deseori cu venerarea maestrului considerat
reprezentant al divinităţii);
3. Ideea că cei două mii de ani de propovăduire a credinţei creştine nu au
adus lumii decât dezbinări şi conflicte, şi că ieşirea Soarelui din semnul
zodiacal al Peştilor trebuie să aducă după sine şi sfârşitul închinării la Hristos;
4. Răspândirea concepţiei asupra ciclicităţii timpului (clasică pentru
hinduism) şi a credinţei în reîncarnarea din al cărei lanţ se poate ieşi prin efort
personal;
5. Ideea că prin cunoaşterea sinelui oamenii ajung să cunoască scânteia
divină ascunsă în ei şi să conştientizeze că sunt identici în esenţă cu Dumnezeu,
că Dumnezeu se confundă cu creaţia Sa (pan-teism);
6. Folosirea practicilor magice păgâne („valorile” care au fost prigonite
de creştini sunt acum scoase la iveală, idolii fiind ridicaţi la loc de cinste);
7. Dezvoltarea puterilor paranormale, considerate ca aparţinând zestrei cu
care se naşte fiecare om (telepatie, telekinezie, puteri vindecătoare, …);
8. Încercarea de a intra în contact cu „ghizii spirituali” din lumile paralele
(sau cu spiritele morţilor) şi prevederea unor evenimente viitoare (direct sau
prin intermediul unui medium);
9. Răspândirea multiculturalismului, a curentului care va amesteca toate
concepţiile culturale astfel încât să se şteargă pecetea pusă asupra culturii şi
civilizaţiei în cele aproape două milenii de propovăduire a credinţei creştine;
10. Promovarea unei noi tradiţii: tradiţia creştină este substituită sincretic
de diferite alte tradiţii, unele dintre ele aparţinând vechilor civilizaţii (cea
egipteană, cea hindusă, …). Din religia creştină sunt extrase numai elementele
comune şi altor credinţe, şi aceasta nu cu scopul de a recunoaşte valoarea celei
creştine, ci cu scopul de a mări credibilitatea credinţelor cu care este în mod
artificial asemuită;
11. O nouă perspectivă asupra credinţei creştine: Hristos nu mai este
privit ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Mântuitor al lumii, ci doar ca un mare
maestru, ca un mare înţelept ale cărui învăţături au fost deformate de slujitorii

212
Bisericii; se caută învăţătura ezoterică a lui Hristos, despre care se afirmă că nu
are aproape nimic în comun cu ceea ce propovăduieşte Biserica;
12. Deplasarea sentimentului religios prin înlocuirea dogmelor cu
experienţa imediată; în timp ce „tradiţia” era impusă, „experienţa personală”
este căutată cu pasiune;
13. Căutarea „realizării spirituale” ca scop al existenţei individuale şi
trezirea unei aşa-numite „conştiinţe planetare” ca scop al existenţei colective;
14. Promovarea libertăţii de a trăi plăceri trupeşti de orice fel, libertate
care se bazează pe o nouă abordare a noţiunilor de păcat şi de rău; rău este
considerat numai ceea ce îl împiedică pe om să devină supraom;
15. Transformarea membrilor grupului în indivizi lipsiţi de personalitate,
educaţi să se supună fără discernământ liderului grupului sau preceptelor mai
mult sau mai puţin morale care stau la baza comunităţii respective; acolo unde
se pretinde că se dezvoltă personalitatea, ea se „dezvoltă” într-o singură
direcţie, în armonie cu învăţăturile maestrului şi în limita admisă de acesta
(orice abatere de la sacrele indicaţii este urmată de pedepse, excluderea din
grup fiind considerată drept una dintre cele mai aspre);
16. Pregătirea omenirii pentru o nouă ordine politică: aşteptarea unei
conduceri mondiale capabile să pună capăt războaielor şi tensiunilor etnice şi
să creeze o lume fără frontiere.
Acestea sunt coordonatele principale după care poate fi recunoscută o
organizaţie new-age-istă. Nu sunt însă decât foarte puţine grupări care au toate
caracteristicile enumerate mai sus. Este de ajuns însă ca o grupare să aibă doar
câteva din aceste caracteristici pentru a putea fi considerată new-age-istă. Ba
chiar este de ajuns acceptarea unei singure rătăciri (cum este credinţa în
reîncarnare), pentru ca gruparea respectivă să fie eretică (chiar dacă restul
învăţăturilor ar fi ortodoxe).
Nu există nicio grupare spirituală contemporană care să recunoască în
întregime învăţătura Bisericii şi ale cărei practici să nu contravină Tradiţiei
Sfinţilor Părinţi. E evident că aici nu facem referire la diferitele organizaţii
ortodoxe care îşi desfăşoară activitatea cu binecuvântarea ierarhiei, fără a ieşi
din Biserică, şi care prin acţiunile lor sunt de un real sprijin păstorilor Bisericii
în planul filantropic sau în cel misionar. Există însă posibilitatea ca şi aceste
organizaţii, în cazul în care din motive părut duhovniceşti ar voi să „scape” de
autoritatea ierarhiei, să se rupă de Însuşi Capul Bisericii, adică de Hristos.
Principalul criteriu după care o mişcare poate fi considerată new-age-istă
este ruperea de învăţătura Bisericii. Învăţătura new-age nu este altceva decât
marea erezie a vremurilor noastre. A spune despre o grupare contemporană că
este eretică este acelaşi lucru cu a spune despre ea că se încadrează în Mişcarea
New-Age.
Dacă o mişcare eretică din primele secole creştine ar fi adusă în zilele
noastre, ar putea fi inclusă fără greşeală în lista grupărilor new-age-iste. Două

213
ar fi motivele principale: primul, acela că mare parte dintre grupările new-age-
iste nu fac altceva decât să reactualizeze vechile erezii, reafirmând valoarea
păgânismului combătut cu atâta iscusinţă de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii.
Al doilea motiv este că o mişcare care acum câteva sute de ani era
oarecum izolată, având un singur duşman (Biserica) şi prea puţini colegi de
breaslă, astăzi se află încadrată într-o reţea extinsă, cu zeci şi sute de grupări
eretice care prin larma lor încearcă să acopere vocea Bisericii.
Ceea ce include o grupare în marele val New-Age este tocmai erezia; şi
bineînţeles, la baza fiecărei erezii nu stă numai o rătăcire a minţii omeneşti cât,
mai ales, cel care s-a ridicat primul împotriva rânduielii dumnezeieşti: diavolul.
Trebuie făcută o precizare: dacă toate grupările eretice contemporane sunt
new-age-iste (chiar dacă formal nu sunt incluse în marea reţea), reciproca nu
este valabilă. Erezia apare numai acolo unde învăţătura adusă de Hristos este
deformată, numai acolo unde membrii ai trupului lui Hristos părăsesc credinţa
în care au fost botezaţi (considerăm termenul de „erezie” ca îndepărtare de
adevărul propovăduit de Biserica Ortodoxă; de aceea nu suntem de acord cu
folosirea aceluiaşi termen pentru desemnarea abaterilor de la învăţăturile
celorlalte „religii” tradiţionale). Există şi grupări de orientare new-age-istă care
nu au nicio legătură cu credinţa creştină şi care nu pot fi considerate eretice.
Sunt păgâne în întregime. De exemplu, în momentul în care o grupare
reformistă hindusă ar vrea să răspândească într-o anumită zonă a Indiei noi
forme de meditaţie prin care ar afecta în mod serios ceea ce acolo este
considerat ca tradiţie, am putea observa spiritul new-age-ist, fără a putea spune
că avem de-a face cu o erezie.
Ar fi fost mult mai greu ca înşelarea new-age-istă să se răspândească dacă
singura ţintă ar fi fost spaţiul creştin. Atunci creştinii ar fi conştientizat mai
uşor că de fapt New-Age-ul nu este decât o alternativă prin care diavolul
substituie învăţătura propovăduită de Fiul lui Dumnezeu.
Astăzi, în momentul în care reţeaua New-Age este extinsă în toată lumea,
în momentul în care un mare număr de oameni este încadrat în filialele
Mişcării, riscul de a fi situat în afară poate părea ridicol, şi apartenenţa este
asumată fără a fi bănuite consecinţele.
Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că între grupările new-age-iste
există unele care trag un fals semnal de alarmă pentru a „feri” lumea de
pericolul spiritual care este adus de către Mişcarea New-Age. De la răspândirea
unor materiale tipărite şi până la organizarea de conferinţe, aceşti falşi salvatori
ai societăţii nu încearcă decât să racoleze noi adepţi. Deşi în rândurile lor există
persoane care cred că duc lupta cea bună şi sunt gata să îşi dea viaţa pentru a
feri lumea de înşelare, acestea nu îşi dau seama că de fapt lucrează tot în slujba
vrăjmaşului.
Şi nu este suficient să constatăm faptul că o anumită grupare este de
factură new-age atunci când vrem să convingem un membru al ei să se separe

214
de ea. Nu este de ajuns enumerarea unor principii fixe, ci trebuie cunoscut
sistemul religios al grupării respective. Pentru că ceea ce pentru o grupare este
lege, pentru alta poate că nu înseamnă nimic. Ceea ce la o grupare este
considerat ceva grotesc, la alta poate fi considerat firesc. Amănuntele sunt de
mare importanţă.
Motivele pentru care o persoană intră într-o astfel de grupare rătăcită,
devenind practicant al „religiei New-Age”, sunt variate. Iată câteva dintre ele:
„1. Căutarea apartenenţei sau a stării de comuniune, ca reacţie faţă de o
societate dură şi depersonalizantă;
2. O nevoie de a obţine răspunsuri precise, factori de siguranţă într-o
lume aflată în schimbare rapidă, în care certitudinile tradiţionale par să cedeze
sub şocul permanentelor repuneri în discuţie;
3. O căutare a integralităţii într-o lume totală, de natură psiho-corporală şi
psiho-spirituală, care va da naştere în special unei multitudini de grupuri de
terapii ce funcţionează ca înlocuitori de religii;
4. O nevoie de recunoaştere socială, de participare şi de angajare activă,
prezentă în special în straturile defavorizate din punct de vedere social;
5. Revendicarea unei identităţi culturale, prin promovarea cultelor
autohtone, în special în ţările lumii a treia;
6. O căutare nepotolită a transcendenţei şi a experienţei religioase
personale directe, într-o civilizaţie profund tehnicizată, care pare să-şi fi pierdut
de mult sufletul;
7. Căutarea unei direcţii spirituale şi a unui conducător harismatic care să
„stea la cârmă”;
8. Aspiraţia către o viziune pozitivă asupra viitorului, privit ca o „nouă
eră” într-o lume în care teama colectivă creşte odată cu violenţa, conflictele
armate şi tulburările planetei” [165; 32].
Lista de mai sus are un cusur. Nimeni nu îşi vrea răul; cei care cad în
cursa rătăcirii nu o fac pentru a se duce în iad. Ei caută acolo împlinirea pe care
nu au ştiut să o găsească în Biserică. Iniţiativa de a călca porunca lui
Dumnezeu nu i-a aparţinut lui Adam, ci diavolului care l-a ispitit. Tot el este
„principalul motiv” care îi atrage pe cei care se apropie de mişcările eretice.
Să observăm şi o altă listă a elementelor de racolare folosite de grupările
New-Age-iste:
„- un proces subtil de iniţiere a convertitului şi de descoperire progresivă
a adevăraţilor săi interlocutori;
- folosirea tehnicilor de dominare: love-bombing, „o masă gratuită într-un
centru internaţional pentru prieteni”, tehnica de flirting-fishing (prostituţia ca
metodă de racolare);
- răspunsuri frumoase şi gata pregătite; prieteni; câteodată se impun unele
decizii celor racolaţi;
- ademeniri;

215
 - oferirea de bani, de medicamente;
- impunerea unei abandonări necondiţionate faţă de fondatori, faţă de
lider;
- izolare; controlarea procesului raţional al gândirii; eliminarea oricărei
informaţii sau influenţe externe (familie, prieteni, ziare, reviste, televiziune,
îngrijiri medicale etc.); tot ceea ce ar putea să rupă fascinaţia şi procesul de
asimilare a sentimentelor, a atitudinilor şi a metodelor de comportament;
- cei ce au fost racolaţi sunt separaţi de viaţa lor trecută; se insistă pe
comportamentele lor greşite din trecut, ca de pildă folosirea drogurilor,
greşelile pe tărâm sexual; folosirea ironiei ca răspuns la problemele psihice;
lipsa relaţiilor sociale etc. ;
- metodele de alterare a conştiinţei care duc la perturbări de cunoaştere
(„bombardament intelectual”); folosirea unor locuri comune ce împiedică
reflecţia: sisteme logice închise; limitarea gândirii reflexive;
- menţinerea celor racolaţi într-o stare de ocupaţie continuă, fără a-i lăsa
niciodată singuri; îndemnuri şi formare continuă cu scopul de a-i aduce la o
stare de exaltare spirituală, de conştiinţă fără putere, de supunere automată la
comenzi; nimicirea rezistenţei şi a negativităţii; a răspunde la teamă într-un
mod care adesea creează o teamă şi mai mare;
- o concentrare puternică asupra leader-ului; anumite grupuri ajung chiar
să diminueze (în cazul „sectelor creştine”) rolul lui Cristos în avantajul
fondatorului” [190; 19].
Vrem sau nu, trebuie să recunoaştem că ne aflăm în faţa unei strategii de
racolare foarte bine pusă la punct. Şi replica dată ar trebui să fie pe măsură.
Sociologii contemporani au stabilit cinci criterii după care se pot
recunoaşte grupările eretice considerate periculoase:
„- putere: în mâinile cui se află de fapt aceasta?
- lider: este acesta autocrat sau respectă persoana?
- structura internă: care este marja de libertate? Care sunt regulile sale
privind formarea, viaţa comunitară, viaţa conjugală şi familială?
- finanţe: de unde provin? Cum sunt utilizate? Cine le controlează?
- viaţa adepţilor: cum se fac recrutarea, inserţia şi protecţia socială sau
formarea profesională?” [165; 116].
Poate cel mai interesant element al criteriilor de mai sus este încercarea
de a observa apartenenţa la o grupare eretică după ecourile rătăcirii în viaţa
socială a adepţilor. De altfel, dacă ereziile nu ar avea şi efecte negative în plan
social, atunci grupărilor eretice - din perspectivă sociologică - nu li s-ar putea
reproşa nimic.
Pentru apărarea credinţei creştine trebuie să se ţină cont şi de alte criterii.
În ultimele decenii au apărut din ce în ce mai multe grupări religioase
„civilizate”, care nu numai că nu fac probleme autorităţilor civile, ci
dimpotrivă: datorită unei toleranţe religioase duse la extrem sunt privite ca

216
factor de stabilitate a lumii care se clădeşte astăzi.
Privind neopăgânismul contemporan putem simţi suflarea întunecată a
diavolului. Să Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a păzit să nu cădem în
cursele ereziilor, şi în acelaşi timp să luăm aminte la cât de variate sunt ma-
nifestările acestora.

217
 LISTA „NEAGRĂ” A RAMIFICAŢIILOR NEOPĂGÂNE

„Nu mă bucur când văd atâtea forme de erezie pe care Biserica nu le

condamnă. Ar trebui să fie mai prezentă...” [52; 60]
Părintele Dumitru Stăniloae

Printre simbolurile clasice new-age-iste se află curcubeul - semn

internaţional al păcii, emblema Yin-Yang, razele de lumină, pentagrama -
steaua magică cu cinci colţuri şi culoarea verde - culoarea considerată simbol al
ultimei speranţe, al supravieţuirii şi al aşteptării armoniei universale. Curcubeul
nu mai este înţeles ca semn al legământului vechi-testamentar dintre Dumnezeu
şi om, ci ca punte de la om la supraom, arc universal de la sufletul individual
spre supra-sufletul lumii. Modul în care s-a deviat sensul acestui simbol
scripturistic este specific gândirii Noii Ere; pentru ca înşelarea să nu se
lovească de obstacole prea mari, ci să se strecoare cu uşurinţă, se încearcă şi
uneori se reuşeşte deturnarea unor elemente specifice credinţei creştine.
Căutarea formelor de manifestare new-age-istă numai acolo unde găsim
simbolurile mai sus menţionate se aseamănă căutării duşmanului - în vreme de
război - numai în locul în care se ştie că are tabăra. Dar „fauna” new-age-istă
este extrem de variată, şi se întinde chiar şi în locurile în care numai cu greu i
se mai pot observa caracteristicile. În ultima vreme, încercând să-şi ascundă
originea diavolească, această fiică a ereziilor de altădată se străduieşte să intre
chiar pe uşile bisericilor ortodoxe.
Conglomeratul new-age-ist are elemente cât se poate de diferite: de la
promovarea capacităţilor paranormale până la tehnicile aberante de „yoga
creştină” sau chiar până la desfrâul tantric. De la îndeletnicirile „savante” - cu
forme de ocultism care nu sunt nimic altceva decât vrăjitorie cosmetizată (cum
ar fi alchimia sau folosirea energiei magice a piramidelor), până la cele băbeşti
(superstiţiile de tot felul între care tălmăcirea viselor ocupă un loc de frunte).
De la vindecările cu bioenergie sau studierea experienţelor „mistice” din stările
de moarte clinică până la terapia prin râs, sau chiar până la terapia prin violenţă
fizică (aşa cum se practica de exemplu în comunitatea „marelui iniţiat”
Rajneesh). Peste tot numai lupi răpitori în haine de oi.
Este foarte dificil să scrii o listă completă a ramificaţiilor păgânismului
contemporan. Deşi până în prezent au avut loc mai multe tentative de acest gen,
totuşi fiecare dintre ele are anumite lipsuri.
Bunăvoinţa cercetătorilor fenomenului New-Age a fost contrabalansată
ori de lipsa informaţiilor suficiente, ori de prea mult zel pătimaş. Un exemplu
grăitor este lista întocmită de Teodor Roszak şi inclusă în cartea „Animalul
neterminat”:
Renaşterea iudeo-creştină, Noua credinţă penticostală, (Comunităţi şi

218
secte Isus), Adunări charismatice în cadrul marilor biserici, „Right on” -
purtătorul de cuvânt al Frontului Salvării Creştine, Casa dragostei şi a păcii în
San Francisco - Rabbi Shlomo Carlebach.
Religii orientale Zen, Budism tibetan, Tantrism, Yoga, Sufism, Subud,
Baha’i, Misticism natural taoistic, I-Ging, Guru individuali, precum şi mişcări
de masă, Conştiinţa Krishna - Maestru Bhaktivedanta, Meditaţia
Transcedentală - Maharishi Mahesh Yogi, „Divine Light Mission” – Ma-
haradshi, „Healthy-Happy-Holly Organisation: 3 HO” - Yogi Bhanjan, Yoga
totală - Maestru Satchitananda, Yoga Ananda Marga - calea fericirii, Meher-
Baba, Sri Aurobindo, Maestru Muktananda, Sri Chinmoy, Kirpal Singh, Guru
Bawa, Bagwan Shree Rajneesh, Gopi Krishna, Maestru Buda Free John, Baba
Ram Dass.
Ştiinţe ezoterice, Ştiinţa religioasă comparativă - revistă a
tradiţionaliştilor, Grupuri ezoterice: Teozofie - ştiinţa divină, Antropozofie -
Rudolf Steiner, Gurdjieff - Ouspensky, J.G. Benett, Alice-Ann Bailey,
Cabalism, Astrologie, „Astrologie umanistică” - Dane Rudhyar, Alchimie -
ştiinţa secretă, Tarot -joc ocult de cărţi, Magie, Vrăjitorie, Ghicire pământeană
- câmpuri de forţă, Istorie ocultă (despre Atlantida, ...).
Terapii eupsihice, Psihiatria Jung, Terapie de formă, Psihosinteză,
Terapie primară, Arica, Seminar Erhard, „Centering”, Psihologie umanistică,
Psihologie transpersonală, Logoterapie, Jocuri Synanon, „Silva Mind Control”,
Dinamică spirituală - A. Everett.
Vindecare spirituală, Vindecare integrală, Acupunctură, Terapie de
polaritate, Autogeneză, Homeopatie, Naturopatie, Hipnoterapie, Seminare
Aura, Chirurgie cerebrală, Interpretarea curcubeului, Terapie Yoga Asana,
Biotonică, Astrologie medicală.
Terapii corporale, Recepţie senzorială, Integrare structurală - Rolfing,
Planificare structurală, Bioenergetică, Orgonomie - energie primară cosmică,
Metoda Alexander, Metoda Feldenkreis - tehnica de corp, Masaj, Stereometrie
- învăţătura corpului, T’ai Chi Ch’uan, Aikido şi alte forme ale meditaţiei
orientale
Neoprivitivism şi păgânism, mitologie filozofică - Carl Gustav Jung,
Mircea Eliade, J. Campbell, Cult magic - al vrăjitoarelor şi şamanism - Don
Juan, Rolling Thunder, primitivism ales voluntar ca stil de viaţă, Acomodare la
ştiinţa primitivă şi ritualuri primitive.
Organicism (Organizaţia vie), Misticism ecologic, Culte ale alimentaţiei
naturale, Bioritm, Alimentaţie vegetariană.
„Ştiinţa sălbatică”, Stări modificate de conştiinţă, Biofeedback, Înţelegere
suprasenzorială şi parapsihologie, Cercetarea viselor, Psihometrie, Cercetare
psihedelică, Fotografie Kirlian, Maşini Schmidt, Câmpuri de viaţă, Cercetarea
conştiinţei dezbinate, Hipnoza călătoriei în timp, Fizica vizionară - universul ca
şi conştiinţă, sisteme psihoenergetice, Domenii de graniţă parapsihologice -

219
fizice, tanatologie - ştiinţa morţii.
Centre de cercetare: Institut al ştiinţei spiritelor - Edgar Mitchell,
Fundaţie pentru cercetarea spiritelor, Jocuri spirituale - Jean Houston, Centrul
de cercetare Kundalini, Centrala pentru premoniţie.
Psihologi, spiritişti, grupuri oculte, Edgar Cayce, Uri Geller, Echankar,
„One World Family”, Cercetarea piramidelor.
Psihotronică, Manipularea creierului prin droguri şi electronică, light-
show-uri şi spectacole multimedia, grupuri de studii O.Z.N., Science-fiction,
Fascinaţia filmelor, Literatura despre vrăjitoare şi magie, Fantezie metafizică
cf. [64; 43-48].
Lista este mai lungă şi, din păcate, conţine şi câteva domenii care nu au
nicio legătură cu ghiveciul new-age-ist (cum sunt Botanica, Electronica,
Agricultura organică sau chiar „Munca fizică sănătoasă”).
Cercetătorii fenomenului neopăgân cunosc faptul că includerea
electronicii nu este chiar întâmplătoare - căci unul dintre mijloacele de care se
foloseşte diavolul este şi acesta (în cazurile în care pe benzile magnetice se
înregistrează din senin vocile „morţilor”, în cele în care „morţii” sună la telefon
de pe lumea cealaltă, ...). Dar includerea electronicii în lista new-age-istă - fără
nicio menţiune auxiliară, nu poate stârni decât îndoiala celor care o citesc faţă
de realitatea pericolului new-age-ist. Iar faptul că a fost inclusă aici până şi
munca fizică (despre care nimeni nu poate contesta că făcută cu măsură este de
folos trupului şi chiar relaxează sistemul nervos) trezeşte neîncrederea celor
care vroiau să afle care sunt rătăcirile de care trebuie să se ferească. De aceea
precizăm că nu putem fi de acord cu lista lui Teodor Roszak.
O listă care conţine şi elemente greşite riscă să nu îşi atingă scopul, ci
poate duce chiar la efecte contrare. Fiind conştienţi de acest pericol, am
preferat să nu alcătuim o nouă listă, ci să prezentăm o alternativă la acest efort
de observare a fenomenului neopăgân - unul dintre scopurile esenţiale pentru
care a fost scrisă această carte fiind acela de a-i ajuta pe cititori să recunoască
ei înşişi care sunt manifestările după care se poate recunoaşte virusul eretic.
Pentru cei interesaţi de o identificare precisă enumerăm totuşi un exemplu
de listă a celor mai importante personalităţi new-age-iste: Pierre Teilhard de
Chardin, Raymond Moody, Elisabeth Kubler Ross, Elena Petrovna Blavatsky,
Alice Ann Bailey, Elena Ivanovna Roerich, Anton Szandor La Vey, Fritjof
Capra, David Bohm, Arnold Graf Keyserling, Sri Aurobindo, Benjamin Creme,
David Spangler, Karl H. Pribram, Johann Quanier, Rupert Sheldrake, George
Trevelyan, Francisco Varela, Robert Muller, Morris Berman, Leopold
Brandstatter cf. [170; 54].
Deşi este incompletă, lista de mai sus este importantă pentru că include o
parte dintre vârfurile de atac ale păgânismului. O astfel de listă ar putea fi
îmbunătăţită periodic, pentru că noi exponenţi ai ideologiei new-age-iste apar
în fiecare an. Din acest motiv însă nimeni nu s-a încumetat până acum să se

220
implice într-o asemenea cercetare. Mai ales că în cele mai multe cazuri oamenii
obişnuiţi nu citesc numai lucrările autorilor consacraţi (al căror număr nu este
extrem de mare), ci citesc şi tonele de literatură „spirituală” emanate de
grămada celor care speculează interesul cititorilor faţă de subiectele oculte (şi
cine oare ar putea să studieze această grămadă de autori cu pretenţii savante,
grămadă care se modifică necontenit?).
După ce am văzut cum arată un model de listă a practicilor şi liderilor
New-Age, vom încerca să mai reducem puţin din haosul creat în jurul acestui
fenomen. Chiar termenul de Eră Nouă indică faptul că ne aflăm în faţa unor
probleme care nu erau cunoscute generaţiilor trecute, sau mai exact erau
cunoscute doar unui număr restrâns de „iniţiaţi”.
Majoritatea practicilor new-age-iste nu sunt noi, sunt vechi tehnici
păgâneşti scoase din adâncurile pământului de excavatorul Satanei. Chiar dacă
ele sunt foarte vechi, ele par surprinzător de noi pentru omul care nu are cunoş-
tinţe solide privitoare la istoria religiilor. Problema reîncarnării, deşi cunoscută
de secole în Orientul îndepărtat, a ajuns în vogă în Europa abia în secolul XX,
abia când vrăjmaşul a reuşit să slăbească încrederea oamenilor în cele
propovăduite de Biserică.
Vom prezenta mai jos unele criterii după care recunoaştem caracterul
new-age-ist (adică păgân) al practicilor „spirituale”. Credincioşii nu au
cunoscut, nu cunosc şi nici nu au cum să cunoască vreun folos real din practici
parabisericeşti (prin astfel de practici vieţuirea duhovnicească slăbeşte).
Biserica oferă tot ceea ce ne trebuie pentru a merge pe calea mântuirii. Celor
care vor să ne înveţe să folosim fantomatice „energii benefice”, să le
răspundem că noi avem putinţa de a ne uni cu mult mai mult decât toate
energiile din lume: avem putinţa de a ne împărtăşi cu Sfântul Trup şi Sfântul
Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Celor care promit vindecări miracu-
loase să le răspundem că noi avem posibilitatea de a primi vindecare de la
Atotputernicul Dumnezeu prin Taina Sfântului Maslu, şi că orice alte „puteri
vindecătoare” nu pot veni de la Cel Ce a rânduit Bisericii să ţină această slujbă
pentru cei bolnavi trupeşte sau sufleteşte.
Ispita „noului” este într-adevăr mare. Să ne gândim nu numai la practicile
neopăgâne, ci şi la conexiunile new-age-iste cu politica, medicina, ştiinţa şi
tehnica modernă. Din punct de vedere politic gândirea Noii Ere susţine cu
succes dărâmarea graniţelor care există între state, în numele promovării ideii
„cetăţeniei planetare”, a „ţării fără graniţe”. Aparatura modernă pune în
evidenţă existenţa a tot felul de câmpuri energetice şi a puterii care iese din
palmele „vindecătoare”. Cercetătorii descoperă tot felul de teorii care vin în
sprijinul concepţiilor panteiste (chiar dacă aceste „descoperiri” au anumite
lacune, ele sunt trecute cu vederea, important fiind ca gândirea neopăgână să
fie susţinută de o „solidă” argumentare ştiinţifică: exemplu - „Taofizica” lui
Fritjof Capra). Cât despre modul în care „universurile paralele” îşi fac simţită

221
prezenţa (prin imprimarea chipului celor morţi pe pelicule fotografice, prin
filmarea a tot felul de entităţi spirituale sau prin spectaculoasa comunicare cu
fiinţe de „dincolo” prin intermediul calculatoarelor), prea puţini se ostenesc să
cerceteze originea unor astfel de manifestări misterioase. Maşinăria new-age-
istă are o sumedenie de conexiuni a căror combatere superficială duce la
negarea unor fenomene reale, iar studierea fără dreaptă-socoteală poate duce la
îndepărtarea de dreapta-credinţă.
Totuşi, chiar dacă această ispită a noului (care reactualizează ispita
cunoaşterii ce l-a făcut pe Adam să piardă raiul) este mare, cel ce vrea să
meargă pe calea mântuirii se ţine departe de tot ce este străin Sfintei Tradiţii.
Când cineva vrea să cunoască mai mult despre urcuşul duhovnicesc trebuie să
caute „informaţii” despre acest urcuş numai la cei care l-au cunoscut
îndeaproape, la Sfinţii Părinţi sau la Părinţii contemporani. Nu există nicio
tehnică care să poată suplini ceea ce ne învaţă ei. Biserica este Mireasa lui
Hristos şi Mirele a avut grijă să nu îi lipsească nimic; de aceea nu are nevoie de
niciun fel de „anexe”.
Invaziei de ezoterism răspândit în zilele noastre trebuie să i se răspundă
printr-o atitudine fermă de ancorare în Tradiţie. Vreme de două mii de ani
Biserica a respins orice formă de cunoaştere ezoterică cu care diavolul a
încercat să o ademenească. Creştinii nu au de ce să încerce să cunoască astfel
de practici; ei pot să caute în Tradiţie tot ceea ce vor să cunoască privitor la
viaţa duhovnicească.
Privitor la elementele care ţin de viaţa spirituală pe care nu le găsesc
prezentate în Sfânta Tradiţie, creştinii trebuie să înţeleagă următorul lucru: ori
Sfinţii Părinţi nu au vrut să scrie despre ele în mod explicit, ori au scris despre
lucruri similare şi nu am fost noi capabili să observăm aceasta (sau nu ne-am
ostenit îndeajuns să cercetăm), ori nu au avut cunoştinţă despre ele.
a) În primul caz, ştiind că anumite elemente privitoare la realităţile
duhovniceşti nu pot fi lămurite în mod strict raţional, Sfinţii Părinţi au refuzat
să le transmită mai departe prin scris. Ceea ce au făcut însă - în marea majori-
tate a cazurilor - a fost precizarea faptului că orice „apariţie” sau vedenie
misterioasă trebuie respinsă (deşi ştiau că unele descoperiri sunt de la
Dumnezeu, că uneori cei care urcă pe calea sfinţeniei au diferite viziuni duhov-
niceşti). Fiind circumspecţi, ei au considerat că o descriere prea amănunţită a
criteriilor de recunoaştere a descoperirilor dumnezeieşti poate fi nefolositoare.
Unele criterii de deosebire nu sunt accesibile decât celor sporiţi şi pot fi
vătămătoare pentru cei care ar încerca să le înţeleagă fără a avea pregătirea
cuvenită.
Citim în Vieţile Sfinţilor că uneori aceştia vedeau anumite lumini care
aveau o anumită semnificaţie duhovnicească (arătau unde se aflau îngropate
moaşte de sfinţi, arătau starea duhovnicească a celor care îi căutau, ...); ei
aveau darul deosebirii şi ştiau să deosebească lucrarea diavolului de cea a lui

222
Dumnezeu. Dar tot în Vieţile Sfinţilor sunt pomeniţi şi oameni care s-au lăsat
înşelaţi de unele lumini pierzătoare de suflet, nevrând să ţină seama de
avertizările Sfinţilor Părinţi; trebuie amintit că această cunoaştere
duhovnicească în care este inclus darul deosebirii duhurilor nu se transmite ca
o tehnică ocultă, nu se învaţă mecanic, nu se moşteneşte; ea nu se datorează
unei cunoaşteri parabisericeşti, ci dimpotrivă - este rodul vieţuirii pe calea de
care ştiu toţi, dar puţini vor să şi meargă: calea arătată de Sfânta Tradiţie.
Despre elementele de care Sfinţii Părinţi au avut cunoştinţă, dar au
considerat că nu se pot fixa în scris ca să nu fie vătămătoare pentru cei care nu
sunt sporiţi în viaţa duhovnicească, este clar că nu are rost să ne interesăm, căci
curiozitatea ne-ar fi poartă spre pierzanie.
b) În cazul al doilea lucrurile sunt ceva mai simple. De exemplu, ni se
pare că nu găsim în scrierile patristice lămuriri privitoare la contactarea
„ghizilor spirituali” care pot fi întâlniţi cu ajutorul faimoaselor cristale de cuarţ.
Dacă Sfinţii Părinţi nu s-au referit în mod special la aceşti „ghizi” (care cunosc
o sumedenie de lucruri interesante), ei s-au referit în schimb la contactarea
oricărei fiinţe spirituale; fără a se opri asupra acestui caz particular, ei au
învăţat că orice apariţie a „călăuzelor spirituale” (îngeri, „entităţi din alte lumi”,
...) trebuie respinsă.
Oricât de iscusite ar fi cursele vrăjmaşului şi oricât de mare ar fi
apostazia, fiii Bisericii trebuie să rămână tari în credinţă şi să nu se lase înşelaţi
de miraculoasele arătări. Creştinii trebuie să se ţină de calea arătată de bătrânul
din Pateric căruia i s-a arătat dracul în chipul lui Hristos. „Bătrânul a închis
ochii şi a spus: «Eu pe Hristos nu voiesc să Îl văd aici». Şi demonul, auzind
aceasta, s-a făcut nevăzut” [199; 316]. Tradiţia ortodoxă învaţă acelaşi lucru
despre vedenii: că şi dacă s-ar arăta cineva având înfăţişarea Mântuitorului, nu
este bine să fie privit. Că dacă este Domnul, nu Se va supăra. Iar dacă este
vrăjmaşul, este de la sine înţeles că este mai bine să nu fie văzut.
Creştinii trebuie să ştie că Hristos nu Se supără dacă din smerenie nu am
vrea să recunoaştem că „vedeniile” ne sunt trimise de Dumnezeu, ci Se bucură
să vadă că suntem exagerat de circumspecţi. Iar dacă „arătările” nu sunt de la
Dumnezeu, cu atât mai mult S-ar bucura El văzând că nu ne-am plecat înşelării
cu care ne ademenesc ele.
Chiar dacă unele elemente „tehnice” ale ofertei de practici spirituale par
noi (în exemplul nostru folosirea cristalelor de cuarţ), esenţiale sunt elementele
de ordin spiritual şi modul în care le-au analizat pe acestea Sfinţii Părinţi. Să
avem deci priceperea de a găsi în scrierile patristice lămuririle care ne-au
scăpat la o privire superficială. Preacuviosul Părinte Serafim Rose scria:
„«Părinţii nu au spus nimic despre evoluţie (sau despre cristalele de cuarţ, sau
despre piramidologia ocultă, sau altele asemănătoare n.n.)» - iată una dintre
scuzele folosite de mulţi ortodocşi spre a crede, de fapt, orice vor ei sau orice
spune „ştiinţa” despre acest subiect. Dar atitudinea noastră faţă de Părinţi

223
trebuie să fie mai serioasă şi mai profundă. A fi credincios Părinţilor nu
înseamnă doar a fi gata să îi cităm, sau să ne simţim „liberi” să credem cum ne
place dacă nu avem ce cita; ci înseamnă a pătrunde în gândirea lor, care e
gândirea Bisericii lui Hristos, şi să avem o filozofie de viaţă bine închegată,
ivită din vieţuirea noastră în Biserică, în armonie cu gândirea Părinţilor” [136;
183].
c) În cel de-al treilea caz al alternativei pomenite mai sus, cel în care
Sfinţii Părinţi nu au avut cunoştinţă despre anumite elemente prezentate de
noile oferte spirituale, este bine să înţelegem următorul aspect: lor, care au fost
biserici vii, nu le-a ascuns Dumnezeu niciun element privitor la viaţa
duhovnicească. Tot ceea ce ţine de calea spre rai, ei au cunoscut şi au mărturisit
în scrieri de o valoare inestimabilă.
Dacă ei au cunoscut tot ceea ce ţine de lucrarea duhovnicească, privitor la
lucrarea drăcească nu au avut cum să cunoască toate tehnicile şi practicile.
Fiind aprinşi de dragoste fierbinte pentru Dumnezeu, Sfinţii Părinţi nu au avut
de ce să îşi piardă timpul studiind în amănunţime practicile vrăjitoreşti din
vremea lor. Sfinţii nu au scris dicţionare de vrăjitorie, ci au scris tratate
împotriva vrăjitoriei de orice fel. Chiar dacă s-au referit în mod particular
numai la anumite practici vrăjitoreşti, ei au combătut orice formă a vrăjitoriei.
Dacă în noua ofertă religioasă găsim elemente pe care nu le vedem
dezvoltate de Sfinţii Părinţi, să ştim că ne aflăm cu siguranţă în faţa unei
înşelări; chiar dacă diavolul reuşeşte să ne pună înainte fapte pe care este
imposibil să le contestăm, şi chiar dacă vedem numai îndemnuri la bunătate sau
lucruri în care nu găsim nimic rău, să ţinem cont de faptul că cel care ne vrea
pieirea nu este o cunoştinţă de-a noastră retardată, ci este Ispititorul care ştie că
oamenii primesc mult mai uşor minciuna dacă este ambalată în adevăr. Oricine
îşi imaginează că intrând într-o aventură spirituală parabisericească va găsi
elemente care să îl apropie de Dumnezeu nu va culege rarele flori de colţ, ci va
cădea cu siguranţă în prăpastie.
După cum am văzut mai sus, spectrul de manifestare a înşelării
neopăgâne este destul de larg. Este de la sine înţeles că Biserica respinge astfel
de credinţe şi astfel de practici nu din teamă, nu dintr-o apărare crispată a ve-
chilor tradiţii. Sfânta Evanghelie conţine profeţii privitoare la răspândirea
rătăcirilor din zilele noastre, iar Părinţii duhovniceşti contemporani nu s-au sfiit
nicio clipă să lupte împotriva lor.
Bună este atitudinea credincioşilor care resping orice fel de idee new-age-
istă numai pentru că nu vor să primească învăţături duhovniceşti din altă parte
decât de la Biserică. Dar este de înţeles şi atitudinea celor care doresc argu-
mente înainte de a-şi însuşi punctul de vedere al Bisericii. De obicei discuţiile
contradictorii între credincioşi şi eretici rămân fără rezultat, pentru că nu există
argumente cu care să fie înduplecaţi cei care nu vor să primească adevărul
Sfintei Scripturi şi nesocotesc Sfânta Tradiţie. Dacă ar exista asemenea

224
argumente atunci ele ar fi prezentate într-o carte fundamentală care ar spulbera
toate încercările de pervertire a adevărului.
Pentru cei care vor să fie fii ai Bisericii, pentru cei care respectă şi iubesc
Sfânta Tradiţie, argumentele împotriva ereziilor nu sunt greu de înţeles. Există
rătăciri care pot fi „demontate” chiar şi numai cu argumente scripturistice, pen-
tru altele este nevoie de citate patristice; în argumentarea nocivităţii unor
grupări eretice sunt suficiente anumite informaţii practice care fac de prisos o
argumentare teologică (un exemplu fiind secta sinucigaşă „Templul
Popoarelor”).
Chiar dacă adevăraţii creştini nu vor avea nevoie de argumente
suplimentare pentru a înţelege nocivitatea oricărei grupări sau practici
parabisericeşti, o cercetare mai atentă le este de folos în cazul în care se
ciocnesc de persoane care au credinţe eretice şi totuşi susţin că păstrează
credinţa ortodoxă.
Fără a epuiza cercetarea fenomenului New-Age, ne vom opri asupra
unora dintre punctele importante cum sunt religia Baha’i sau Mişcarea
Transcedentală. O cercetare asemănătoare privitoare la bioenergeticieni, la
falsele minuni sau la apariţiile O.Z.N. ar fi potrivită pentru a putea completa
această carte. Dar intenţia noastră (chiar dacă în viitor vom aborda cu aceeaşi
obiectivitate şi aceste subiecte) nu a fost aceea de a prezenta un dicţionar al
rătăcirilor, ci numai de a oferi nişte repere clare pentru cel care vrea să se
orienteze în labirintul spiritual contemporan.

225
 DESPRE „TRANSCENDENŢA” MIŞCĂRII TRANSCEDENTALE

„Am avut o experienţă reală de agresiune demonică” [157; 50].

- mărturia unui fost instructor de M.T. -

Una dintre cele mai perfide înşelări spirituale răspândite în ultima parte a
secolului XX este Meditaţia Transcedentală. Datorită impactului surprinzător
pe care l-a avut în primii ani de dezvoltare, ea este cunoscută pe o mare parte a
globului pământesc, având peste 3, 5 milioane de adepţi răspândiţi în peste 140
de ţări. În România, practicarea Meditaţiei Transcedentale a primit autorizaţia
de funcţionare (din partea Ministerului de Justiţie) abia după căderea dictaturii
comuniste, în anul 1992, deşi încă din 1981 anumite grupuri de intelectuali au
cochetat cu această „modă” ezoterică (din anul 1982 cercurile
„transcedentalilor” au fost desfiinţate, fiind considerate periculoase pentru
ordinea publică) [43; 108].
Fondatorul Meditaţiei Transcedentale, Maharishi Mahesh Yogi, s-a
născut în India în anul 1911. După absolvirea Facultăţii de Fizică în anul 1942
el a practicat yoga vreme de cinci ani, după care a devenit discipolul lui Guru
Dev. Înainte de a muri, acest maestru l-a însărcinat pe Maharishi să găsească o
cale spirituală mai comodă care să fie accesibilă fiecărui om şi care să nu
necesite cunoştinţe speciale sau eforturi îndelungate.
După ce a pustnicit în Himalaya vreme de doi ani, Maharishi („Marele
Iluminat”) a pus bazele Meditaţiei Transcedentale, a cărei practică avea ca bază
repetarea unor cuvinte cu putere magică, a unor mantre. În anul 1958 el a
întemeiat „Mişcarea mondială pentru regenerarea spirituală a umanităţii”, cu
sediul în India (dar cu activităţi extinse şi în Europa şi în America).
Pentru că nu aparţinea castei brahmane (şi temelia societăţii indiene fiind
tocmai sistemul castelor), în ţara sa Maharishi a fost privit cu reticenţă. Plecând
în America, dornic să racoleze discipoli, în anul 1965 el a reuşit să înfiinţeze
Societatea Internaţională de Meditaţie a Studenţilor. Datorită unei reclame
atrăgătoare (echilibru interior, sănătate, îmbunătăţirea personalităţii), această
societate a primit în primul an 2000 de membri, rata de creştere fiind într-o
primă perioadă de 250% pe an.
De mare efect a fost susţinerea de care a beneficiat Maharishi de la cea
mai faimoasă formaţie muzicală a acelor vremuri, Beatles. Toţi cei patru
membri ai trupei i-au fost discipoli maestrului exact în momentul în care
mişcarea hippy era în plină glorie, exact în perioada în care tinerii care negau
morala şi tradiţiile aveau nevoie de o nouă orientare. Revoluţia anticulturală,
care se manifesta prin aversiunea faţă de valorile Occidentului şi în mod
special faţă de materialismul capitalist, a deschis larg ferestrele cunoaşterii spre
magica şi fascinanta lume orientală.

226
 Între anii 1965-1971 numărul studenţilor Universităţii din California care
practicau Meditaţia Transcedentală a crescut de la 40 la 73. 000, adică de mai
mult de 1800 de ori. Răspândirea acestei practici a avut loc cu o viteză
uluitoare. S-a ajuns ca Meditaţia Transcedentală să fie practicată în şcolile de
stat americane, copiii nefiind în măsură să conştientizeze nocivitatea acestei
meditaţii.
După o puternică campanie de protest faţă de răspândirea acestei practici
- despre care guru-ul susţinea că nu are coloratură religioasă şi că este
fundamentată ştiinţific - s-a ajuns la procese publice.
La primul proces (ţinut în New Jersey în ziua de 19 octombrie 1977), s-a
hotărât interzicerea practicării Meditaţiei Transcedentale în şcoli. La procesul
din 11 decembrie 1978 Maharishi a primit lovitura de graţie: procurorul a
dovedit caracterul religios al acestei practici într-un mod surprinzător de simplu
- a tradus în limba engleză un fragment din ceremonia de iniţiere ale cărei
cuvinte nu erau înţelese de către discipoli, ci doar repetate cu atenţie: „Guru în
gloria lui Brahma, Guru în gloria lui Vishnu, Guru în gloria marelui Domn
Shiva, Guru în gloria personificată a lui Brahman, Lui, lui Shri Guru Dev, mă
închin” [157; 51].
Când judecătorul a întrebat ce este ştiinţific în această ceremonie, i s-a
răspuns că astfel de formulări sunt folosite uneori în India şi în cadrul unor
ceremonii laice. Curtea de Justiţie nu a putut accepta un argument atât de naiv,
şi Maharishi a început să piardă din popularitate. Acest proces a vădit fondul
Meditaţiei Transcedentale: înşelarea şi păcălirea oamenilor. Totuşi, mulţi au
continuat să practice Meditaţia Transcedentală chiar şi atunci când reaua
credinţă a iniţiatorului fusese demonstrată.
În anul 1978, fără să fie stânjenit de efectul proceselor publice care îl
vădeau drept lup răpitor, Maharishi a întemeiat „Asociaţia Guvernului Mondial
al Epocii Iluminării”, „părinţii fondatori” fiind cezarii contemporani ai
Filipinelor (Ferdinand şi Imelda Marcos) cf. [128; 270].
S-a observat că efectele acestei practici sunt diferite de ceea ce promiteau
reclamele de popularizare, adică o abilitate sporită de învăţare, o sănătate mai
bună, performanţe în afaceri şi „reducerea conflictelor.”
Un doctor de la institutul Stanford din California care a cercetat
fenomenul a arătat că „nu există nicio diferenţă în encefalograme, frecvenţa
undelor alfa, ritmul cardiac şi respirator, presiunea sanguină, temperatura pielii
şi indici de personalitate între practicanţii Meditaţiei Transcendentale şi un
grup non-meditativ de referinţă (...) Mulţi practicanţi au reclamat efecte
adverse care au continuat şi după întreruperea meditaţiei. Câţiva au declarat că
se simt dependenţi de Meditaţia Transcedentală. Întreruperea practicării le-a
înrăutăţit simptomele, aşa că au reluat-o pentru a nu se simţi mai rău. Unii
aveau câţiva ani vechime în meditaţie înainte de apariţia simptomelor; ele n-au
dispărut nici după întreruperea practicii (...) Unii au comparat-o cu dependenţa

227
de droguri şi se simt prinşi ca într-o capcană; nu vor să mai continue, dar nu se
pot opri” [157; 49].
Mult mai grave decât tulburările trupeşti sunt cele de ordin duhovnicesc.
Golirea minţii produsă de Meditaţia Transcedentală sporeşte riscul posesiunii
demonice. Maharishi însuşi a avertizat asupra acestui pericol, dar a prezentat
demonizarea numai ca rezultat al unui eşec pe calea practicării meditaţiei. Dar
demonizarea nu are loc întâmplător. Dimpotrivă, întreaga practică a Meditaţiei
Transcedentale nu face altceva decât să invoce duhurile marilor zeităţi hinduse
care, după cum arată învăţătura Bisericii, sunt diavoli.
Practicantul Meditaţiei Transcedentale intră în legătură cu aceste zeităţi
rostindu-le mantra specifică, cuvântul magic care face prezentă puterea acestor
duhuri. Din fragedă copilărie, de la vârsta de 3 ani şi până la 24 de ani,
discipolii o invocă pe zeiţa Saraswati, apoi până la 35 de ani pe zeiţa Lakshmi
şi până la 45 de ani pe distrugătorul zeu Shiva. De la această vârstă şi până la
sfârşitul vieţii este invocată Kali, zeiţa morţii.
Un fost practicant mărturisea ce a simţit la un curs de pregătire specială,
când medita între 3 şi 10 ore zilnic pentru a deveni sub îndrumarea lui
Maharishi instructor în Meditaţia Transcedentală: „Acolo am avut o experienţă
reală de agresiune demonică. Noaptea mă trezeam cuprins de frică, simţind
presiunea unui demon ce vroia să intre în mine, exercitându-se fizic asupra
capului şi a corpului meu. I-am poruncit să plece şi am rezistat până a plecat”
[157; 50].
Această confesiune nu face decât să confirme că Meditaţia
Transcedentală este o lucrare drăcească. În cele mai multe cazuri lucrarea
întunericului nu se manifestă la fel de făţiş. Marea majoritate a practicanţilor
sunt atât de deschişi influenţelor vrăjmaşului încât diavolii nici măcar nu
încearcă să intre în ei pentru a le paraliza voinţa. Le este de ajuns faptul că
respectivii practicanţi îşi dedică întreaga viaţă pentru a-i venera. Căci dacă s-ar
constata într-o zi că un număr mare de discipoli au intrat în posesia diavolului,
atunci prea puţini s-ar mai încumeta să se apropie de Meditaţia Transcedentală.
Dacă oamenii ar vedea coarnele celui care ia chip de înger de lumină ar
şti să se ferească. Pentru cei dornici de noi experienţe mistice şi pentru care nu
sunt de ajuns semnalele de alarmă pe care le trag păstorii Bisericii în privinţa
rătăcirilor spirituale, adevărul despre Meditaţia Transcedentală ar trebui să fie o
temă de „meditaţie”. A fost totuşi o luptă foarte grea pentru ca adevărul să iasă
la lumină. Va trece multă vreme până ce asemenea adevăruri vor fi cunoscute
şi despre celelalte grupări spirituale ale căror tehnici de meditaţie sunt care de
care mai „eficace”. De-abia atunci unii se vor lepăda de ele. Dar întotdeauna
vor apărea noi şi noi forme prin care rătăcirea se va manifesta, şi alţi oameni
vor fi gata să plătească un greu tribut dacă se vor lăsa pradă înşelării.
„Numeroase religii diferite, ca şi sisteme religioase de control mintal...
folosesc o mare varietate de căi de acces la meditaţie. În toate formele, în

228
Meditaţia Transcendentală, în budismul Zen, în yoga sau în meditaţia de
tradiţie iudeo-creştină cel care meditează se străduie să învingă distragerile
gândirii sale conştiente. Este important să amintim că meditaţia, în orice formă
ar fi, nu e altceva decât utilizarea legilor divine prin mijloace omeneşti...
Suntem dotaţi cu un mare număr de puteri şi de forţe pe care încă nu le
înţelegem deplin” [76; 158].
După ce am văzut care este adevărul despre „transcendenţa” Meditaţiei
Transcedentale ar trebui să fim foarte circumspecţi când ne sunt aduse înainte
idei precum cea de mai sus. Pentru că nici Meditaţia Transcendentală şi nicio
altă formă de meditaţie orientală nu constă în „utilizarea legilor divine prin
mijloace omeneşti”, ci poate doar în utilizarea unor energii demonice prin mij-
loace care îi transformă pe oameni în robi ai duhurilor întunericului.
Creştinii trebuie să ştie că nu au nevoie de nicio tehnică de meditaţie
pentru a se apropia de Dumnezeu sau pentru a-şi îmbunătăţi randamentul
psiho-motor. Chiar dacă poleiala în care este îmbrăcată oferta de tehnici de
concentrare pare atrăgătoare, conţinutul este mucegăit. De la concentrarea
minţii asupra flăcării unei lumânări până la cea asupra unui obiect banal din
propria locuinţă, de la meditaţia iniţiatică făcută în faţa unei yantre yoghine sau
a unei icoane până la cea făcută asupra unor cuvinte „sacre” (fie ele şi
împrumutate din limbajul bisericesc), nu avem de-a face decât cu o încercare
de pervertire a vieţii religioase.
Diavolul este un artist care atunci când nu reuşeşte să manipuleze fondul
unei probleme se străduieşte să devieze nuanţele care schimbă indicatoarele de
la răspântiile căii duhovniceşti. Exemplele de mai sus ar trebui să fie suficiente
pentru a lămuri această afirmaţie.
Cei care observă similitudini între practicile orientale de meditaţie şi
metoda isihastă de dobândire a rugăciunii lui Iisus să ia aminte la faptul că
aceste asemănări sunt doar exterioare. Şi de la repetarea magică a mantrei
„Iisus” până la rugăciunea în care se repetă cu umilinţă numele Domnului şi se
cere milostivirea Sa, diferenţa pare mică, dar este foarte mare. În primul caz se
consideră că o repetare magică produce o rezonanţă automată cu fiinţa al cărei
nume este invocat, în cel de-al doilea chemarea deasă bate la porţile cerului,
care se deschid numai datorită dragostei pe care Dumnezeu o are faţă de om.
Nu e greu de înţeles că niciun fel de invocare nu are puterea de a-L obliga pe
Atotputernicul Dumnezeu să „intre în rezonanţă” cu creaturile Sale.
Cât priveşte meditaţiile asupra unor obiecte sau fiinţe şi aici nuanţele sunt
extrem de importante. Duşmanii Bisericii, pentru a atrage cât mai mulţi
discipoli, folosesc şi elemente religioase în practicile lor. Pentru a arăta cât de
„curate” sunt astfel de elemente şi meditaţii vom face o paralelă lămuritoare.
În ultima vreme până şi vrăjitoarele, pentru a avea mai multă credibilitate
şi pentru a convinge lumea că nu folosesc puterile întunericului, au început să
„folosească” icoane, cruci, agheasmă, mir şi alte obiecte specifice cultului bise-

229
ricesc. Dar oricât de interesant ar fi circul pe care îl fac, vrăjitoarele rămân tot
unelte ale diavolului, chiar dacă apare tot mai des diferenţierea între cele care
fac magie albă şi cele care fac magie neagră (culmea stupidităţii fiind
„convertirea” unei vrăjitoare care se pocăieşte de la magia neagră la cea
„albă”). Nu există decât un singur fel de magie, şi magia „albă” este de fapt tot
neagră, şi toţi cei care merg la vrăjitoare calcă pe drumul iadului. Aşa a învăţat
şi va învăţa Biserica până la sfârşitul veacurilor, oricât de fardate ar fi practicile
noilor generaţii de vrăjitoare.
Cât despre cugetarea la cele sfinte, trebuie spus că aceasta nu presupune
fixarea atenţiei asupra unei icoane sau a unei cruci. Sfinţii noştri nu au făcut
meditaţii în faţa icoanelor, ci s-au rugat celor reprezentaţi în ele. Nu au căutat
să îşi valorifice iluzorii puteri lăuntrice, ci au căutat numai mila lui Dumnezeu.
Noi nu putem spori duhovniceşte numai prin puterile noastre. Cine
foloseşte astfel de practici magice - cum este repetarea unor cuvinte „sacre” sau
concentrarea asupra unor fiinţe - crede că poate spori doar prin puterile sale.
Concepţia aceasta nu este nouă, este o veche idee păgână, căreia îi stă
împotrivă cuvântul Mântuitorului care a zis: „fără Mine nu puteţi face nimic”
(Ioan 15, 5).
Îndemnul de a nu părăsi turma Bisericii şi izvorul de apă vie care este
Hristos pare mai potrivit ca oricând. Un proverb românesc spune cât se poate
de clar: „Prostul nu învaţă nici măcar din greşelile sale. Deşteptul învaţă chiar
şi din ale altora”.

230
 RELIGIA BAHA’I, STÂLP AL NOII ERE

„Credinţa Baha’i ni se prezintă ca fiind forma cea mai pură şi mai

elevată a sentimentului religios... Lumea este în confuzie; cheia tuturor
problemelor sale se află în mâinile Prizonierului din Akka, Baha’u’llah” [208;
1].
Lev Tolstoi

Nu putem vorbi despre păgânismul zilelor noastre fără a aminti de aşa-

numita religie „Baha’i”, apărută în sudul Persiei în secolul al XIX-lea.
Baha’ii susţin că toate marile religii au fost descoperiri parţiale ale
adevărului şi că deplinătatea cunoaşterii a fost adusă de către Baha’u’llah,
Învăţătorul lumii. Ei consideră că religiile nu se resping între ele, că Krishna,
Moise, Iisus, Mahomed au fost marii profeţi trimişi de Dumnezeu pentru a
pregăti lumea pentru „era nouă” care a început prin venirea lui Baha’u’llah.
Religia Baha’i este întemeiată pe ideea falsă că toate religiile anterioare
aveau nevoie de apariţia unui mare profet care să le aducă la desăvârşire.
Baha’ii sunt aparent deschişi faţă de toate credinţele, considerând că profetul
lor a „definitivat” misiunea celorlalţi maeştri spirituali.
Susţinând că îi încurajează pe creştini să îşi practice credinţa, lărgindu-şi
doar orizonturile prin acceptarea ultimului profet, baha’ii deformează complet
creştinismul. Creştinii nu aşteaptă venirea unui alt profet, ci aşteaptă a doua
Venire a Mântuitorului Hristos.
Pentru a-i convinge pe ceilalţi să cadă în cursele lor, baha’ii ascund faptul
că sunt o religie bine organizată. Mulţi oameni sunt înşelaţi de aparenţe şi văd
în Baha’i o speranţă pentru un viitor mai bun. Regina Maria a României, una
dintre multele personalităţi care au fost păcălite de sloganurile pacifiste ale
Baha’i-ului, afirma următoarele: „întristată de lupta continuă dintre credincioşii
diferitelor confesiuni şi obosită de intoleranţa lor reciprocă, am descoperit în
învăţăturile Baha’i adevăratul spirit al lui Hristos, atât de des tăgăduit şi greşit
înţeles, unire în loc de luptă, speranţă în loc de condamnare, dragoste în loc de
ură şi multă încurajare pentru toţi oamenii.” [43; 63]
Iată că avem aici o înţelegere a mesajului lui Hristos radical diferită de
cea pe care o propovăduieşte Biserica, de cea pe care au apărat-o Sfinţii Părinţi
şi de cea care se găseşte în paginile Sfintei Scripturi. Hristos nu i-a acceptat pe
aşa-zişii „profeţi” ai păgânismului şi nici nu a vorbit vreodată despre toleranţa
reciprocă dintre religii; dimpotrivă, i-a chemat pe credincioşii tuturor religiilor
să Îl cunoască pe El ca Fiu al Dumnezeului celui Viu.
Prezentarea Baha’i-ului aşa cum a făcut-o Regina Maria este secretul care
a făcut posibilă trecerea unui număr mare de oameni de la propria religie spre
Baha’i. Urmaşul lui Baha’u’llah, Abdul Baha, susţinea chiar că „omul care

231
duce o viaţă în conformitate cu învăţăturile lui Baha’u’llah este deja un baha’i,
chiar dacă nu a auzit niciodată de Baha’i.” [43; 61].
Venirea Marelui Profet a fost prevăzută în prima jumătate a secolului al
XIX-lea de către Bab („Poarta spirituală”), o personalitate şiită considerată
drept reapariţia miraculoasă a celui de al 12-lea imam musulman, dispărut cu o
mie de ani în urmă. Acest Bab, reformând religia islamică, a elaborat o nouă
religie: el a deformat diferite învăţături din Coran, a redus ritualul şi a
modificat unele prevederi juridice şi sociale. În anul 1844 Bab s-a declarat
înainte-mergătorul Unuia mai mare decât el, care urma să împlinească
profeţiile tuturor marilor religii şi să inaugureze o Nouă Eră în istoria lumii.
După uciderea lui Bab (în anul 1850), în anul 1863 unul dintre discipolii
săi, Mârza Husayn Ali (1817 -1892), s-a autodeclarat cel prevestit de Bab şi şi-
a luat numele de Baha’u’llah („Slava lui Dumnezeu”). Folosindu-se de ideile
lui Bab, el s-a preocupat de răspândirea noi religii. A scris mai mult de o sută
de volume, principala sa carte fiind „Cartea certitudinii”, în care sunt expuse
ideile de bază ale Baha’i-ului.
Învăţăturile spirituale şi sociale ale lui Baha’u’llah sunt următoarele:
„1. Căutarea independentă a adevărului eliberată de superstiţii şi de
tradiţii.
2. Unitatea speciei umane (care este principiul fundamental al credinţei).
3. Unitatea tuturor religiilor.
4. Abolirea oricărei forme de prejudecată: religioasă, rasială, naţională
sau de clasă.
5. Armonia dintre ştiinţă şi religie.
6. Învăţământ universal şi obligatoriu.
7. Egalitatea în drepturi între bărbaţi şi femei.
8. Adoptarea unei limbi auxiliare universale.
9. Abolirea extremelor de bogăţie şi de sărăcie.
10. Distribuirea egală a resurselor naturale care sunt nu numai
proprietatea ţărilor ce le deţin, ci a întregii umanităţi.
11. Rezolvarea conflictului dintre muncă şi capital prin participarea
muncitorilor la gestiunea întreprinderilor.
12. Loialitate şi ascultare faţă de Stat, abţinerea de la politica partizană.
13. Instituirea unui tribunal mondial pentru rezolvarea conflictelor
internaţionale.
14. Dezarmare generală (în limitele necesare pentru a menţine ordinea).
15. Realizarea unei păci permanente şi universale, scopul suprem al
întregii omeniri” [177; 1].
Dat fiind numărul mare de asemănări dintre religia Baha’i şi fenomenul
New-Age, strânsa legătură dintre ele se dovedeşte destul de uşor. Iată câteva
din aceste asemănări:
1. omenirea care nu a putut fi „spiritualizată” prin religiile anterioare va

232
intra datorită religiei Baha’i într-o nouă eră de maturitate spirituală, în care se
va desăvârşi;
2. Baha’u’llah este un model ideal al Noului Mesia, Maitreya;
3. aprecierea faţă de religiile anterioare este superficială, pentru că
acestea nu au reuşit să aducă pacea mondială („În ceea ce priveşte religia,
Scrierile Baha’i proclamă că scopul ei este promovarea armoniei şi unităţii şi
că dacă ea devine sursa urii şi dezbinării este mai bine să nu ai nicio religie.
(...) Învăţăturile Baha’i abandonează imaginile tradiţionale ale lui Dumnezeu
care au fost adaptate capacităţii omenirii în stadiul mai timpuriu din dezvolta-
rea sa” [179; 7]). Altfel spus, mai bine să fii ateu decât să ai credinţă în Hristos,
dacă această credinţă te face să consideri rătăcite celelalte credinţe;
4. atât în religia Baha’i cât şi în ideologia New-Age găsim tentative de
justificare a noilor credinţe prin găsirea de corespondenţe în textul Sfintei
Scripturi (se încearcă găsirea unor profeţii despre Baha’u’llah atât în Vechiul
cât şi în Noul Testament: „aflaţi că întoarcerea lui Hristos a doua oară nu
înseamnă ceea ce cred oamenii, ci mai degrabă înseamnă venirea Celui promis,
care trebuie să vină după El...” [59; 251])
5. atât în religia Baha’i cât şi în Mişcarea New-Age omul este privit ca
rezultat al unei evoluţii duse la extrem („În lumea existenţei omul a traversat
grade succesive până a atins împărăţia umană. În fiecare grad al progresiei sale
a dezvoltat capacitatea de avansare spre viitoarea poziţie şi condiţie. În
împărăţia mineralului, el a atins capacitatea de a promova în gradul vegetalului.
În împărăţia vegetalului el a trecut pregătirile pentru lumea animalului, iar de
aici a intrat în gradul său, în împărăţia umană” [179; 9]);
6. se pune accentul pe faptul că ştiinţa vine să susţină noile idei
religioase, despărţirea anterioară datorându-se viziunii înguste pe care au avut-
o vechile religii. („Nu se poate zbura numai cu o aripă. Dacă va încerca cineva
să zboare numai cu aripa religiei, va ateriza în mlaştina superstiţiei, şi dacă va
încerca cineva să zboare numai cu aripa ştiinţei, va sfârşi în hârtoapa pustie a
materialismului” [43; 62]). Nu este greu a prezenta oamenilor care au o
pregătire ştiinţifică sumară o serie de argumente care sprijină teorii absurde, şi
astfel credincioşii Baha’i sunt înşelaţi şi cu argumente pretins „ştiinţifice”
cărora nu le pot sesiza superficialitatea;
7. datorită interdependenţei dintre planul politic, cel social şi cel religios,
implicarea în sfera politică este serioasă (Comunitatea Baha’i este recunoscută
ca organizaţie neguvernamentală cu statut consultativ la U.N.E.S.C.O. şi
U.N.I.C.E.F.; încă din 1948 colaborează cu O.N.U., având sediu permanent la
New York şi la Geneva);
8. scopul politic este instaurarea unui guvern mondial căruia statele să i se
supună, oamenii de pretutindeni fiind cetăţenii aceleiaşi „ţări”; niciun sacrificiu
nu este prea mare pentru ca unitatea să fie realizată. („De vreme ce v-am creat
pe toţi din aceeaşi substanţă se cade să fiţi un singur suflet, să umblaţi cu

233
aceleaşi picioare, să mâncaţi cu aceeaşi gură, să trăiţi în aceeaşi ţară, ca din
adâncul fiinţei voastre, prin faptele şi actele voastre să iasă la iveală semnele
unităţii şi esenţa detaşării” [179; 4]).
Comparaţia de mai sus dovedeşte (deşi baha’ii nu recunosc aceasta) cât
de bine se integrează Comunitatea Baha’i în marea reţea New-Age.
Răspândirea credinţei Baha’i are loc încet dar sigur. Astăzi sunt în
întreaga lume peste cinci milioane de baha’i, răspândiţi în peste o sută de mii
de localităţi. Enciclopedia Britanică din 1992 preciza că la vremea respectivă
religia creştină era răspândită în 254 de ţări şi islamul în doar 172 de ţări, în
timp ce credinţa Baha’i se răspândise în 214 ţări. De atunci şi până astăzi,
datorită unui misionarism intens, teritoriul în care s-au propovăduit ideile
baha’i a crescut considerabil.
Campania de promovare a religiei Baha’i este atrăgătoare. Se rostesc
cuvinte mari: dragoste, înţelegere, credinţă. Ar fi de dorit ca cei care până la
citirea acestor pagini aveau o părere bună despre Baha’i, considerând-o drept o
credinţă care nu atinge cu nimic învăţătura creştină, să conştientizeze cursa
care li s-a întins. Să îşi dea seama că nu este de ajuns ca mass-media să
vorbească elogios despre caracteristicile unei grupări spirituale pentru ca
aceasta să fie vrednică de laudă şi să înţeleagă că dezinformarea specifică
zilelor noastre constituie una dintre armele cele mai eficace pe care vrăjmaşul
diavol le foloseşte pentru a-i înşela pe oameni.

234
 DESPRE SAI BABA - SAU „URMAREA LUI LUCIFER”

„Adevărul meu e inexplicabil şi impenetrabil. Nu este nimic ce eu nu pot

vedea, nu este niciun loc căruia eu să nu-i ştiu drumul, nicio problemă pe care
să n-o pot rezolva. Suficienţa mea este necondiţionată” [157; 127].
- Satya Sai Baba -

În centrul amalgamului de credinţe specifice Noii Ere stă figura

impunătoare a Noului Mesia, Maitreya, Marele Învăţător care aduce lumii
adevărata cunoaştere.
La prima vedere se observă o contradicţie între sloganul clasic new-age-
ist „Do it yourself”- „mântuieşte-te prin propriile puteri” şi ideea unui nou
Învăţător. Dacă în Era Vărsătorului cunoaşterea se dobândeşte nemijlocit, rolul
unui alt Mare Maestru este destul de neclar. Neclară este şi atitudinea pe care ar
trebui să o avem în faţa unui astfel de maestru: dacă toţi suntem scântei din
Dumnezeu, de ce să ne plecăm la picioarele unuia care este egal cu noi?
Dilema a fost aparent soluţionată: Maitreya nu va avea nevoie de un cult
sofisticat, dar învăţăturile sale vor trebui urmate pentru că arată calea cea mai
scurtă spre iluminare. Caracteristicile mai importante ale personalităţii acestui
„Învăţător” sunt următoarele:
1. Va susţine că este reprezentantul divinităţii şi că are misiunea de a
propovădui religia care va aduce iluminarea în masă a omenirii;
2. Va pretinde că aduce pacea mondială şi că tensiunile religioase şi
sociale se vor sfârşi;
3. Va cere de la oameni să îi urmeze învăţăturile (ameninţând că cei
nesupuşi vor avea de suferit);
4. Va face minuni ca să dovedească că are putere absolută;
5. Va lovi cu toată puterea în învăţăturile Bisericii (care „nu au schimbat
lumea în bine”) şi va aduce argumente din Sfânta Scriptură pentru a justifica
faptul că venirea sa a fost profeţită de Însuşi Hristos.
Până acum nu s-a stabilit precis cine este acest Maitreya. O figură
proeminentă care să primească recunoaştere universală încă nu a apărut. Istoria
secolului XX este plină însă de mai mulţi „maeştri” care s-au autointitulat sau
au fost numiţi de alţii Mari Învăţători. Particularităţile acestor „aleşi” au fost
extrem de variate, şi deşi mesajele lor aveau pretenţia universalităţii, fiecare s-a
mulţumit cu propria ceată de discipoli.
Trebuie subliniat faptul că între aceşti prooroci ai lui antihrist se află şi
micii „învăţători locali”, chiar dacă unii dintre ei se învăluie într-o aură de
„smerenie”. Sau chiar dacă nu îşi arogă dreptul de călăuze, câtă vreme
împărtăşesc celorlalţi adevărurile supreme, călăuze sunt; şi comunităţile pe care
le-au întemeiat îi recunosc ca atare.

235
 Foarte periculoşi sunt „învăţătorii” de bun simţ – căci există şi din
aceştia. Ei nu vor să atace Biserica, ci vor să extragă din învăţăturile ei tot ceea
ce li se pare folositor. Nu vor să fie cinstiţi de discipoli, fiind conştienţi de
propriile lor slăbiciuni. Nu impun nimic cu forţa, ci respectă libertatea ce-
lorlalţi. Nu duc o viaţă de desfrâu şi din punct de vedere moral au o viaţă
ireproşabilă. Tot ceea ce li se poate reproşa este erezia, îndepărtarea de
învăţăturile creştine. Şi chiar dacă erezia nu este conştientizată ca atare, ei
nevrând să stea sub osânda Bisericii, rătăcirea lor îi face unelte ale diavolului.
Dar astfel de oameni „de bun simţ” sunt foarte rari şi nu ne vom opri asupra
lor. Ci îi vom căuta pe maeştrii înşelăciunii.
Mişcarea Teozofică, precursoare a fenomenului New-Age, care a atacat
creştinismul tradiţional şi a deformat învăţăturile Mântuitorului, a propus şi un
nou Mesia, pe celebrul Krishnamurti. Acesta a fost înfiat de la vârsta de 13 ani
de către Annie Bessant, urmaşa doamnei Elena Petrovna Blavatsky la
conducerea Societăţii Teozofice. Annie Bessant vedea în tânăr pe viitorul
„Educator al lumii”, reîncarnare a marilor maeştri spirituali ai trecutului. Dar în
anul 1919, la vârsta de 31 de ani, fiind covârşit de responsabilitatea de Mesia,
Krishnamurti a rupt relaţiile cu teozofii, afirmând că „nicio religie, nicio sectă
nu dă posibilitatea atingerii adevărului” [128; 73].
Acesta a fost un mare eşec în producţia de maeştri spirituali chemaţi să
revoluţioneze lumea. Krishnamurti nu a fost primul pus în această ipostază
mesianică, ci doar unul din şirul de „mari iniţiaţi”. Dar lui i s-a făcut o reclamă
serioasă şi în prima parte a secolului XX impactul său a fost mai mare decât al
rivalilor săi. Spre deosebire de Krishnamurti, care a dus o viaţă destul de
cumpătată, ultima parte a secolului trecut ne-a obişnuit cu tot felul de maeştri
care trăiesc în lux exorbitant şi duc o viaţă plină de patimi, fiind veneraţi de
mari mulţimi de oameni. Acuzaţiile care li se aduc, pe bună dreptate, nu sunt
luate în seamă de către discipolii care se refugiază în adevăruri transcedentale
precum: „Guru-ul meu se află dincolo de bine şi de rău, deci tot ceea ce face
este perfect” [107; 81]. Dar perfecţiunea aceasta este relativă...
O tentativă luciferică de afirmare a propriei mesianităţi a avut-o Satya Sai
Baba, cel care a reuşit ca prin puteri diavoleşti să îşi convingă semenii că este
Marele Învăţător; şi este venerat ca atare. Numele Satya Sai Baba înseamnă:
„Adevăratul Tată divin şi Mamă divină” (Satya înseamnă adevăr, Sai - Mamă
divină, iar Baba - Tată divin). Sai Baba se consideră încarnarea simultană a lui
Shiva şi a corespondentului său feminin, Shakti.
Puterile demonice incontestabile i-au apărut de la vârsta de 14 ani, în
urma unei zile în care a zăcut în stare de inconştienţă, după care a început să
pretindă că este reîncarnarea unui mistic indian, anume Sai Baba din Shridi.
Comportamentul straniu i-a determinat pe părinţii săi să îl supună unui
tratament special de exorcizare, dar au renunţat la acest tratament deoarece era
extrem de dur.

236
 Din punct de vedere creştin se poate afirma că diagnosticul pus de părinţi
(posesiune demonică) este cel potrivit. Aşa se pot explica puterile magice pe
care le manifestă Sai Baba. Căci el nu este un simplu iluzionist, un simplu
farsor. El are puteri asemănătoare cu cele pe care le găsim în viaţa Sfântului
Mucenic Ciprian, acolo unde este descris ceea ce făcea acesta câtă vreme a fost
vrăjitor, până să primească botezul creştin: „ştia felurite năluciri drăceşti; se
deprinsese a schimba văzduhul, a porni vântul, a slobozi tunete şi ploi, a
tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini şi câmpii, a aduce
vătămări şi răni asupra oamenilor (...). Pe unii îi învăţa să zboare prin văzduh,
pe alţii să plutească cu luntre prin nori, pe alţii i-a făcut să umble pe ape” [216;
6].
Despre Sai Baba se spune că poate să apară în mai multe locuri în acelaşi
timp, că citeşte gândurile oamenilor, că vindecă bolnavi, că materializează
obiecte. Datorită acestor minuni înşelătoare numărul discipolilor săi creşte.
Unele dintre aceste false minuni sunt chiar filmate şi prin vizionarea lor mulţi
oameni încep să creadă că Sai Baba este ultimul Mare Învăţător trimis de
Dumnezeu.
Mai mulţi clerici ortodocşi au afirmat despre Sai Baba că este doar un
iluzionist. Că el nu materializează celebra vibhuti (cenuşa sfântă pe care o
împărţea pelerinilor), ci că printr-un truc reuşeşte să simuleze că cenuşa îi apare
în mod miraculos în palme (când de fapt cenuşa provine dintr-o pungă ascunsă
sub veşmintele sale). Fără a pune la îndoială cuvântul lor, vom preciza că şi
dacă în cazul cenuşii „sfinte” Sai Baba ar recurge la iluzionism, totuşi există
anumite elemente care arată precis că ceea ce face Sai Baba depăşeşte puterile
unui iluzionist. Citirea gândurilor, de exemplu, este ori un dar pe care îl au
creştinii cu viaţă sfântă, ori o putere magică specifică vrăjitorilor şi celor
asemenea lor.
Ceea ce se ştie cu siguranţă despre Sai Baba este că în loc de a fi un
model spiritual - aşa cum pretinde - este un om plin de vicii. Faptul că foloseşte
în scopuri personale banii pe care îi primeşte pentru a-i folosi în acţiuni carita-
bile este aproape nesemnificativ. Ceea ce mărturisesc foştii săi discipoli este
de-a dreptul uimitor. Sai Baba este un homosexual care sub pretextul purificării
centrilor energetici întreţine raporturi sexuale cu discipolii apropiaţi.
Nemulţumindu-se doar la raporturile fizice, el foloseşte secreţiile seminale ale
acestora în ritualuri oculte, considerate sursă a puterilor lui „supranaturale”.
Acest gen de ritualuri sunt clasice în vrăjitorie. Sai Baba este în realitate
un vrăjitor modern care, pentru a sluji mai bine diavolului, pretinde că este
reprezentantul lui Dumnezeu. El nu se sfieşte să afirme că venirea sa în lume a
fost profeţită de Însuşi Hristos: „Afirmaţia lui Hristos este simplă: «Cel care m-
a trimis pe mine va veni din nou». Apoi a arătat un miel: «Acesta este doar un
simbol. Mielul face Baa, baa. Anunţul acesta a fost întru aşteptarea lui Baba.
Numele lui va fi adevărul», a declarat Hristos. Satya înseamnă adevăr. «El va

237
purta o robă roşie de culoarea sângelui. El va purta o coroană de păr». Mielul
este semnul şi simbolul dragostei. Hristos nu a declarat că el se va întoarce. El
a spus: «Cel care m-a trimis pe mine va veni din nou». Acel Baa, baa este acest
Baba şi Sai. Acesta poartă o coroană de păr şi o robă roşie. Acest Baba a venit.
El nu este numai în această formă, dar este în fiecare din noi ca unul ce
locuieşte în inimă... El este acolo cu roba lui de culoarea roşie” [157; 127].
Megalomania acestui fals „Învăţător” (care umblă îmbrăcat într-o robă
roşie şi care afirmă că până şi părul său bogat apare în profeţiile făcute de
Hristos) este fără margini. El citează deformat cuvintele Mântuitorului, sperând
că astfel îşi va spori autoritatea. Narcisismul său este de-a dreptul paranoic,
orice psihiatru recomandând internarea grabnică a unui om care spune despre
sine lucruri precum: „Eu sunt Dumnezeu. Puterea mea divină este fără limite.
Nu există vreo forţă naturală sau supranaturală care să mă poată opri. (...)
Misiunea mea este să previn întâmplarea acestor lucruri (a holocaustului nucle-
ar) prin restabilirea armoniei şi a legii spirituale a lui Dumnezeu. Să restabilesc
un Dumnezeu, o religie, o limbă care să îmbrace întreaga umanitate” [157;
126]. Sau: „Mă întrupez din eră în eră, ca să-i ocrotesc pe oamenii virtuoşi (...),
pentru a institui moralitatea şi virtutea pe o temelie trainică” [107; 82]. La
citirea unor astfel de afirmaţii apare ca un reflex întrebarea: totuşi, cum de Sai
Baba este luat în serios? Credulitatea oamenilor este mare şi lucrarea diavolului
este greu de observat pentru cei lipsiţi de discernământ. Pentru cei care cred că
numai orientalii lipsiţi de studii universitare pot să venereze un astfel de guru,
reproducem mărturia unui psihiatru din San Diego: „Nu există nicio îndoială în
mintea mea că Sai Baba este divin. Eu însumi sunt complet uimit auzindu-mă
zicând un asemenea lucru, eu care sunt un om raţional, un om de ştiinţă. Cred
că Sai Baba este o încarnare a lui Dumnezeu... Ce ciudat, că doar în urmă cu
câteva zile eram încă aşa de sceptic. Ieri am trăit mai multe miracole... Baba
îmi permite să văd de aproape această putere minunată... Sunt martorul în
carnea mea a unei experienţe uluitoare, de o mie de ori mai surprinzătoare
decât basmele cu zâne pe care le povesteam celor patru copii ai mei... după ce-
am văzut măreţia lui Sai Baba, nu pot decât să accept deplin ceea ce zice” [76;
63]. În prima etapă a racolării se susţine că „Baba nu propagă un nou cult sau o
nouă religie, dar urmăreşte să întărească şi să dezvolte credinţa omului
indiferent de credinţa căreia îi aparţine” [157; 129] (extras din materialul
publicitar al Centrului de studii şi cercetări spirituale Sai Baba - filiala română).
Dar admiratorii fanatici îşi părăsesc propria religie pentru a rămâne „smeriţi”
adoratori ai Marelui Guru. În ashram-ul lui Sai Baba oamenii vin cu evlavie să
îl vadă, şi fără să apuce să spună vreun cuvânt aud cuvinte precum: „Pleacă,
fratele tău s-a vindecat”, sau „Du-te acasă, problema ta s-a rezolvat”. Căci „Eu
sunt totalitatea” [157; 127].
Sunt destui oameni care nu pot lua în serios astfel de afirmaţii delirante.
Dar vrăjmaşul ştie să profite de orice poartă îi este deschisă: când pare stupid

238
ce spune Sai Baba, atunci ne aduce în faţa ochilor Meditaţia Transcedentală.
Pare plictisitoare aceasta, ne călăuzeşte spre o grupare care face vindecări cu
bioenergie. Dacă nu ne simţim bine aici, ne trimite la cine ştie ce formă de
yoga, la cine ştie ce maestru. Şi oferta este foarte mare. Aproape toţi falşii
învăţători au încercat şi încearcă să propovăduiască o pace care nu seamănă
deloc cu pacea pomenită de Evanghelie, deşi pentru a atrage discipoli încearcă
să pozeze în mari sfinţi; unii dintre ei însă nu rezistă prea multă vreme a-şi
ascunde adevăratele feţe şi se arată ca nişte diavoli cu faţă umană. Vom încheia
referirea la „maeştrii” spirituali apăruţi în zorii Noii Ere oprindu-ne asupra
unuia dintre cei mai monstruoşi lideri spirituali pe care i-a cunoscut istoria.

239
 JIM JONES SAU „JIM – SPINTECĂTORUL DE SUFLETE”

„Era maestru în materie de manipulare a oamenilor...” [93; 100]

Walt Jones - fost discipol

„Conştient sau nu, expres revendicat sau vag dorit, omenirea actuală
urmăreşte transformarea, iar transformarea e specialitatea mişcării şi
spiritualităţii new-age, a constructorilor ei de paradigmă nouă,
atotcuprinzătoare, infinită, holist-integratoare de totalitate. Această paradigmă
îl „integrase” însă, la vremea sa, şi pe Jim Jones cu „Templul Popoarelor”.
Înainte de catastrofa din jungla guyaneză, mişcarea New-Age considerase
organizaţia lui Jim Jones chiar ca un fel de centru spiritual al ei” [170; 50],
observa Bruno Wurtz, un pertinent analist al neopăgânismului.
Jim Jones este cel care a fondat Secta Templul Popoarelor şi care, după
multe alte mârşăvii, a determinat un număr de aproximativ nouă sute de oameni
să se sinucidă. Poate că niciun alt „guru” nu l-a întrecut în desfrâu, în violenţă
şi în lăcomie; poate că până la venirea antihristului, premergătoare celei de a
doua Veniri a lui Hristos, nimeni nu va mai avea ocazia să profite cu atâta
uşurinţă de încrederea oamenilor şi să scape cu atâta abilitate de rigorile legii.
Din păcate, aceeaşi credulitate pe care o întâlnim la discipolii lui Jim
Jones o întâlnim la marea majoritate a grupărilor eretice contemporane.
Observând Secta Sinucigaşă, să luăm aminte la cei de aproape ai noştri care s-
au lăsat înşelaţi de tot soiul de „maeştri” locali. Aceştia, chiar dacă nu pot sau
nu vor să ucidă trupurile ucenicilor, le ucid sufletele şi le aruncă în focul
iadului; şi, chiar dacă nu îndeamnă la sinucidere, sunt responsabili pentru cei
care îşi iau vieţile ca urmare a unor greşite îndrumări spirituale. Cât despre cei
care ajung în număr mare la spitalele de psihiatrie, ar trebui să ştim că nimic nu
distruge mai repede un suflet decât astfel de „îndrumări” care poartă în ele
şoaptele diavolului.
Masacrul din Guyana este analizat într-o mulţime de cărţi şi reviste.
Înainte de a ne referi la el trebuie să insistăm asupra faptului că prezentarea
acestui caz riscă să aducă o lumină favorabilă asupra grupărilor neopăgâne:
pentru că liderii acestora pot demonstra „cu acte în regulă” că la ei nu au loc
cele întâlnite în secta lui Jim Jones. Noi trebuie să ne ferim de cursa
vrăjmaşului care vrea să recunoaştem diavolii numai dacă sunt negri. Să nu ne
lăsăm înşelaţi de ceea ce se poate afla despre o anumită sectă numai din surse
discutabile; căci, şi asta o dovedeşte suficient de clar „Templul popoarelor”,
este foarte greu să treci de bariera de „cerberi” care păzesc secretele unei secte,
cenzura fiind extrem de severă.
Să începem descrierea traseului spiritual al „Părintelui celor necăjiţi”. Jim
Jones, născut pe 13 mai 1931 în cătunul Lynn din Indiana, a avut în tinereţe o

240
experienţă spirituală foarte variată. În Lynn existau o sumedenie de culte, şi
Jones a trecut pe la toate. O vreme a fost apropiat de penticostali, iar apoi de
metodişti. Considerând că are vocaţie pentru a deveni pastor, nemulţumit de
ceea ce observa în celelalte comunităţi sectante, el a luat hotărârea să iniţieze o
biserică proprie.
La începutul carierei sale de predicator punea un mare accent pe
problemele sociale, îndeosebi pe cea a egalităţii rasiale. În anul 1956 (cu puţin
înainte de explozia contra-culturii hippy şi în plină frământare religioasă),
Jones a inaugurat „Templul popoarelor”. Sprijinit de soţia sa Marceline, el a
adoptat şapte copii, de rasă neagră, albă şi galbenă.
Ca „model spiritual” el a avut un şarlatan din Philadelphia, pe aşa-zis-ul
Părinte „Divine” care îşi ţinea discipolii într-o disciplină de fier. Urmându-i
exemplul, Jones a introdus în „Templul popoarelor” un comitet de interogare
care supraveghea ce se întâmpla în comunitate; el nu se sfia să folosească
bătaia atunci când observa abateri de la regimul de viaţă pe care l-a impus cu
meticulozitate.
Ceea ce îi atrăgea pe oameni la noua sectă era oferta de „vindecări
minunate”. Iată cum suna reclama făcută lui Jones: „Pastorul Jim Jones!...
Incredibil!... Miraculos!... Uimitor!... O slujbă de Tămăduire Profetică Unică.
N-aţi Mai Văzut Niciodată Aşa Ceva! Priviţi Cuvântul Întruchipându-se în
Prezenţa Voastră!
E mâna Domnului, în timpul fiecărei slujbe sunt eliminate tumori... În
faţa ochilor voştri ologii umblă, orbii văd! La fiecare slujbă, mulţi dintre
participanţi sunt chemaţi în faţă şi li se spun amănunte intime (niciodată
stânjenitoare) din viaţa lor pe care numai Dumnezeu o poate revela!
Hristos se arată prin cele mai precise revelaţii şi prin tămăduiri
miraculoase la aceste servicii religioase ale slujitorului său Jim Jones! (...)
Veniţi să Vedeţi Minunile Domnului Chiar Acum!” [93; 74].
O asemenea ofertă era tentantă. Este oferta standard a stolului de păsări
răpitoare care vrea să prindă suflete nevinovate. Jones afirma chiar că prin
harisma sa a înviat din morţi 43 de oameni: „Întrebare: Toate aceste învieri au
avut loc în sânul bisericii (dumneavoastră)?
Jones: „Da, în sânul bisericii. Am avut un procentaj foarte bun, în ultimii
câţiva ani n-am înregistrat nicio moarte printre cei de credinţa noastră” [93;
77]. Un fost discipol îşi aminteşte: „Jim promitea mereu că cine i se alătură nu
va muri niciodată!” [93; 99].
Vorbele nu ar fi fost suficiente şi, aşa cum se întâmplă de cele mai multe
ori, a fost nevoie de înscenarea unor minuni. Cea mai des invocată tămăduire
era izbăvirea de diferite tumori canceroase. Lucrurile se petreceau astfel: Jones
întreba cine vrea să fie tămăduit, câte o bătrână ridica mâna, apoi era dusă la
toaletă de soţia lui Jim, Marceline, care când rămânea în toaletă cu bolnava se
prefăcea că îi scoate de sub fustă „tumoarea” - de fapt erau măruntaie stricate

241
de găină care miroseau urât. Bolnava, văzând „tumoarea”, era convinsă că s-a
vindecat, şi se întorcea în sală în aplauzele publicului.
Se mai foloseau şi alte trucuri, cum ar fi acela al folosirii unor femei care
pretindeau că sunt oloage şi simulau că s-au vindecat pe loc. Astfel de
„minuni” atrăgeau un public din ce în ce mai numeros, Jones având grijă să
oprească orice încercare de demascare a înşelăciunii.
Rătăcirea lui era din ce în ce mai diabolică. Sfânta Scriptură era numită
de Jones „cartea neagră”; în timp ce o călca în picioare striga: „Prea mulţi
oameni privesc spre asta în loc să privească spre mine” [93; 63]. În spirit tipic
new-age-ist, el declara: „Eu nu sunt creştin, eu sunt universalist” [93; 72].
„Universalismul” lui Jones consta în dispreţul faţă de Dumnezeu şi
practicarea celor mai crunte orgii. În mijlocul congregaţiei sale Jones declara
că este singurul care are dreptul la viaţă sexuală, şi uneori poruncea discipolilor
să jure că vor renunţa la orice fel de relaţii sexuale. El decidea asupra înteme-
ierii sau separării familiilor. Multe din cuvântările sale se refereau la viaţa
sexuală, şi existau chiar predici maraton de câte şase ore despre astfel de
subiecte. „Jim se specializase în a folosi problemele sexuale pentru a semăna
discordie între oameni şi pentru a-i face să se simtă cât mai nenorociţi” [93;
91], mărturisea o fostă discipolă.
Jones avea relaţii sexuale nu numai cu multe dintre discipolele sale, ci şi
cu bărbaţi care se lăudau cu acest lucru. Unul dintre foştii săi discipoli, care în
adolescenţă îi fusese victimă, recunoştea: „Adevărul este că îl veneram (...).
Mi-era mai mult decât un tată. Aş fi fost în stare să-mi ucid, pentru el, părinţii”
[93; 89].
Jones a înfiinţat chiar un Birou de căsătorii care reglementa orice gest al
discipolilor, începând chiar de la ţinutul de mână; unul dintre motivele iniţierii
acestui birou era de a îi convinge pe unii bărbaţi să se căsătorească cu femeile
pe care el le lăsase gravide.
Deşi a fost arestat de Poliţia din Los Angeles (în decembrie 1974), a
scăpat fără să sufere pentru faptele sale; aşa scapă de multe ori cei care sunt
„ocrotiţi” de diavol.
„Templul popoarelor”, care se afla în San Francisco, era păzit de cerberi
înarmaţi. Acolo Jones a pus la cale unul dintre cele mai sadice mijloace de
anihilare a personalităţii umane. Copiii erau maltrataţi groaznic de către nişte
bătăuşi specializaţi în aceasta, sau erau supuşi la şocuri electrice pentru a se
„cuminţi”. După astfel de terapii ei se întorceau repetând cuvintele:
„Mulţumesc, Părinte! Mulţumesc, Părinte!” [93; 97].
Uneori câte trei sau patru indivizi săreau să îl pedepsească pe omul pe
care Jones îl considera vinovat. Atâta violenţă surprinde; în puţine grupări
eretice s-au aplicat asemenea terapii, una dintre cele mai cunoscute fiind a lui
Osho, Bhagwan Shree Rajneesh. Pentru acesta bătaia era unul dintre cele mai
importante mijloace de elevare spirituală. Dacă cei care citesc cu încântare

242
literatura „spirituală” pe care a scris-o Osho ar şti cât sadism se manifesta în
ashram-ul său, ar avea anumite rezerve; dar, ca în majoritatea cazurilor,
oamenii aleg o cale spirituală fără să ştie bine ce fac. Dacă pentru discipolii lui
Osho bătaia era liber asumată, pentru discipolii lui Jones însă bătaia era o
pedeapsă de care se fereau în permanenţă.
Datorită prizei pe care o avea la mase şi datorită campaniei de reclame
care i se făcea, Jones avea multe legături cu oficialităţile. După ce a refuzat să
facă parte din Comisia pentru Drepturile Omului, în anul 1977 a ajuns
Preşedinte al Comisiei pentru locuinţe. Dând importante sume de bani (pe care
le strângea de la discipoli), el şi-a făcut relaţii în lumea politică pentru ca să nu
ajungă acolo unde îi era locul: la închisoare.
De mare folos i-au fost numărul mare de scrisori pe care discipolii îl
trimiteau ori de câte ori erau solicitaţi. Organizatorii unei reuniuni la care şi
Jones fusese invitat să vorbească au primit mai mult de o sută de scrisori care
elogiau discursul acestuia. Dar s-a constatat că scrisorile fuseseră expediate cu
o zi înaintea reuniunii respective (manipularea opiniei publice prin scrisori nu
este caracteristică numai lui Jones. Mulţi dintre noii „maeştri” se folosesc de
acest mijloc pentru a îndepărta diferitele bănuieli care planează asupra lor).
Vom trece acum la cea de-a doua etapă a vieţii lui Jones, perioada
petrecută în Guyana. Despre colonia ridicată în junglă de acesta, avocatul
„Templului popoarelor” scria în 1977 că „tot ce am văzut acolo mă determină
să spun că omenirea poate fi mândră de societatea care se ridică în Jonestown.
Am văzut paradisul” [93; 125]. Astfel de mărturii au avut rolul de a atrage un
număr cât mai mare de oameni: câteva sute de oameni au emigrat, părăsind
Statele Unite, pentru a ajunge în raiul terestru din America de Sud.
Motivul „raiului pe pământ” este clasic în literatura new-age, dar în timp
ce acolo se susţine că întreg pământul va deveni rai - şi asta datorită elevării
spirituale a speciei umane - pentru Jones raiul trebuia găsit într-o zonă aflată
departe de civilizaţie, departe de lumea căzută. De fapt trebuia găsit într-un loc
în care riscul ca oamenii legii să afle ce se întâmplă să fie cât mai redus.
Contrar celor afirmate de avocatul „Templului”, o fostă discipolă definea
colonia drept „iadul pe pământ” [93; 122]. Clima era foarte fierbinte, şerpii
veninoşi mişunau în voie, şobolanii se ascundeau peste tot. Atmosfera era
potrivită pentru un film de groază. Cei care vroiau să se întoarcă la casele lor
erau ameninţaţi cu repercursiuni dure.
În colonie viaţa era groaznică. Cei care nu se supuneau lui Jones erau
chinuiţi şi aruncaţi în anumite carcere. Tratamentul violent la care îi supunea
Jones era din ce în ce mai brutal.
Tatăl uneia dintre fetele din colonie, care era îngrijorat de veştile care
veneau de acolo, a primit din partea acesteia următoarele rânduri liniştitoare:
„Te rog, te rog mult, nu te lăsa impresionat de proasta publicitate care s-a făcut
„Templului”. Este absolut de necrezut că presa poate să publice asemenea min-

243
ciuni murdare fără să i se întâmple nimic. Şi totuşi nu mă mir. E cert că o
societate bazată pe inegalitate economică nu poate accepta prea uşor existenţa
unei organizaţii care propovăduieşte egalitatea economică şi rasială. Indiferent
ce cred ei, n-au să reuşească” [93; 130]. Continuând cercetările, tatăl fetei a
aflat că aceasta fusese obligată să semneze o scrisoare nedatată în care
ameninţa că se sinucide, scrisoare pe care Jones ar fi folosit-o dacă ar fi trebuit
să justifice dispariţia fetei.
Sinuciderea nu era un lucru străin pentru cei din colonie: la ordinul lui
Jones discipolii făceau „exerciţii de sinucidere”; aceste exerciţii în care simulau
că îşi pun capăt zilelor aveau rolul de a-i pregăti pentru cazul în care ar fi fost
atacaţi de vreun duşman exterior.
În lumea civilizată ştirile despre tratamentul inuman la care erau supuşi
coloniştii se înmulţeau. Deşi Jones a reuşit pentru o vreme să scape de
controale, până la urmă - în anul 1978 - un congressman american, Leo J.
Ryan, a reuşit să ajungă în colonie. Pentru încercarea sa de a face lumină în
cazul „Jim Jones” a fost ucis de oamenii Templului. De multe ori cine vrea
binele comunităţii îşi asumă un mare risc, şi acest congressman şi l-a asumat.
Venirea lui Ryan în colonie a însemnat pentru Jones începutul sfârşitului.
Conştient că adevărul despre sectă va ieşi la iveală şi că nu mai are nicio şansă
să rămână nepedepsit, Jones a cerut coloniştilor să se sinucidă. Într-un
document extrem de relevant (caseta care conţine înregistrarea ultimelor
momente din viaţa celor din colonie) se aude cum Jones îndemna la sinucidere
colectivă: „«Daţi-vă viaţa cu demnitate! - zbiera Jones - nu muriţi în chin şi în
lacrimi. Isprăviţi cu istericalele!» Pe alţii îi apostrofa direct: «Mamă, mamă, te
rog! (...) Dă-ţi viaţa împreună cu copilul tău! Aşa! În sfârşit eşti liberă! (...)
Dacă tăceţi din gură nu doare. Nu-mi pasă câte ţipete auziţi! Moartea e de un
milion de ori preferabilă acestei vieţi»” [93; 201].
În Guyana au fost găsite aproximativ nouă sute de cadavre. Nouă sute de
oameni care au plecat spre „raiul pământesc” au aflat în locul acestuia moartea.
Cel care pretindea uneori despre sine că este reîncarnarea lui Iisus şi că deţine
puteri divine s-a dovedit a fi un om diabolic; şi cei care l-au urmat au sfârşit
groaznic.
Alain Woodrow observa că „nimeni n-a putut explica încă, în mod
satisfăcător, metodele folosite de acest paranoic seducător, ce s-a bucurat de
încrederea celor mai multe personalităţi politice, pentru a-şi fermeca discipolii
în aşa măsură încât să fie gata să moară pentru el. S-a vorbit de fascinaţia
stranie pe care o exercita asupra mulţimilor, despre damnaţiunea sexuală de
care se folosea, de îndoctrinare, de maltratări corporale şi privaţiuni alimentare,
dar misterul continuă să rămână” [93; 41].
Pentru un sociolog sau pentru un psiholog care nu ţine cont de lucrarea
diavolului, misterul este imposibil de dezlegat. Dar orice om credincios
observă în spatele „Templului popoarelor”, ca şi în cazul oricărei alte grupări

244
eretice, manifestarea forţei de atracţie a diavolului.
Petru Berar, unul dintre cei care au cercetat „cazul Jones” constata cu
surprindere că „niciodată în istoria modernă a religiilor nu a fost atât de rapidă
şi de spectaculoasă, ca în cazul unora dintre noile mişcări creştine sectante,
trecerea de la umilinţă la crimă; trecerea de la proclamarea simplităţii naturale
a omului la cultura drogului şi a perversiunilor celor mai degradante; trecerea
de la iubire şi cultul florilor la cele mai rafinate metode de manipulare a
coreligionarilor, de şantaj şi terorism” [93; 35].
Nu este un lucru plăcut să aflăm cum îşi bate joc vrăjmaşul de oameni ca
noi. Poate că ne gândim că nimeni dintre cei pe care îi cunoaştem nu ar fi atât
de naiv încât să se supună unui regim asemănător celui din „Templul popoa-
relor.” Dar oamenii sunt la fel de naivi ca acum câteva zeci de ani. Căci
„Templul popoarelor” nu este o legendă a secolelor trecute; este un fapt real,
petrecut foarte aproape de zilele noastre.
Jim Jones nu mai apare astăzi pe lista „maeştrilor” Noii Ere, iar faptele
sale sunt blamate de liderii Vărsătorului. Dar aceeaşi putere a întunericului care
l-a călăuzit pe Jones îi ajută pe aceştia să atragă sufletele în rătăcire. Oricum,
„cazul Jones” a generat un anumit ecou în modul în care se manifestă ereziile.
Jean Vernette observa că „datorită unanimei condamnări suscitate de
sinuciderile în masă din Guyana, grupările apărute ulterior caută să devină mai
puţin bătătoare la ochi şi să se «topească» în peisaj, adaptându-se funcţiunilor
sociale asumate. De aici o mai mare dificultate în a le repera. Propaganda şi
prozelitismul se desfăşoară sub acoperirea unor asociaţii educative,
filantropice, culturale” [165; 117].
Este destul de greu a observa faptul că aceste asociaţii sunt susţinute de
puterile întunericului. „Educaţie, filantropie, cultură...”- cuvinte mari. Şi tocmai
de aceea diavolul se slujeşte de ele ca de un paravan. Dar în momentul în care
educaţia, filantropia şi cultura sunt infestate de virusul neopăgân, valoarea lor
se reduce simţitor. Ba chiar rămân valori numai pentru admiratorii
întunericului.
În faţa puzderiei de oferte spirituale este bine să nu uităm un lucru: că
atâta vreme cât ne ţinem aproape de Biserică suntem pe calea mântuirii şi când
ne îndepărtăm de ea ne apropiem de cel pentru care Jim Jones a fost doar o
unealtă, ne apropiem de diavol.

245
 „HAINELE NOI” ALE RĂTĂCIRILOR

„Religiile sunt atât de diferite şi teologii lor atât de feroci în credinţele şi

convingerile lor încât apariţia unei religii mondiale este foarte dificilă. Dar
această apariţie este mai aproape decât cred mulţi dintre noi şi asta din două
motive. Mai întâi că certurile ideologice sunt îndreptate în principal asupra
unor detalii şi al doilea că noua generaţie este fundamental spirituală, dar nu
e interesată de teologie.” [220; 180]
- Alice Ann Bailey -

În ultima vreme se aud voci care consideră că „moda” neopăgână se

apropie de sfârşit, şi că dacă fenomenul nu a fost combătut la timp, acum este
prea târziu pentru aceasta. Această afirmaţie are cel puţin două puncte slabe. În
primul rând, chiar dacă momentan febra intrării într-o Nouă Eră s-a diminuat,
totuşi aceasta nu coincide cu o perioadă de declin pentru ideologia new-age-
istă. Considerăm că schimbarea astronomică - şi implicit astrologică - care este
socotită ca fundament al Noii Ere este doar un pretext prin care se motivează
renaşterea păgânismului.
Trebuie repetată ideea că acum două mii de ani, când se consideră că am
intrat sub semnul zodiacal al Peştilor, strămoşii astrologilor contemporani (cu
excepţia celor trei magi de la Răsărit) nu s-au grăbit să anunţe intrarea în Noua
Eră a lui Hristos. Faptul că astrologii au anunţat cu surle şi trâmbiţe numai
sfârşitul Erei creştine, nu şi începutul ei, dovedeşte încă o dată că intrarea în
Era Vărsătorului este doar un pretext folosit pentru justificarea înşelăciunii.
Chiar dacă momentan acest pretext a intrat într-un con de umbră nu
înseamnă că înşelăciunea se află în declin. Se poate afirma fără şovăială că
gândirea Noii Ere este una dintre cele mai mari provocări pe care le-a avut şi le
are de înfruntat Biserica lui Hristos, fapt atestat de numărul din ce în ce mai
mare de creştini care se implică într-o formă sau alta de practicare a „cultului”
neopăgân. Câtă vreme va creşte numărul celor care merg la „doctori
bioenergeticieni”, care fac yoga, care cred în reîncarnare sau consultă
horoscopul, câtă vreme aceştia cred în vise sau în tot felul de „ghizi spirituali”,
epidemia neopăgână este în plină expansiune. Aşa cum împăratul din povestea
lui Andersen avea haine doar în minţile celor care i se supuneau orbeşte, aşa şi
formele de înşelare new-age-istă sunt depăşite numai pentru cei incapabili să
observe realitatea că rătăcirea şi-a schimbat numai formele, nu şi fondul.
Epidemia new-age-istă nu a apărut numai ca urmare a unei schimbări pe
bolta cerească. Ea este rezultatul unui proces care a durat secole întregi, proces
prin care diavolul a semănat în minţile oamenilor îndoiala faţă de învăţătura
Bisericii şi a pregătit terenul pentru ca propovăduirea neopăgână să dărâme
ceea ce a aşezat credinţa creştină. Aşa cum acum aproape două mii de ani

246
Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor au semănat seminţele dreptei-credinţe.
Faptul că asistăm la învierea păgânismului ar trebui să fie un semnal de
alarmă pentru toţi creştinii, şi mai ales pentru arhiereii şi preoţii care poartă
grijă de turma cuvântătoare. Motivul invocat de unii, cum că ar fi de ajuns să
fie propovăduit cuvântul Evangheliei pentru ca ereziile să fie stârpite, este
contrazis de istoria Bisericii.
Vedem că Sfinţii Părinţi nu s-au mulţumit să scrie despre rugăciune,
despre virtuţi sau despre dobândirea vieţii veşnice, ci au scris un număr
impresionant de texte antieretice. Dacă ei înşişi au considerat că este nevoie de
o luptă intensă împotriva ereziilor de orice fel, noi avem datoria de a urma
această luptă cu multă jertfelnicie.
Al doilea punct slab al afirmaţiei potrivit căreia este prea târziu pentru
combaterea rătăcirii New-Age este următorul: între erezii există o legătură de
rudenie strânsă, care se dovedeşte nu numai prin sursa lor comună – diavolul -
ci şi prin ideile pe care le preiau ereziile mai noi de la cele mai vechi. Şi chiar
dacă prin absurd epidemia new-age-istă s-ar fi sfârşit, combaterea ideilor neo-
păgâne ar fi fost de folos celor care s-ar confrunta cu noile forme de erezie.
Nu este greu de observat care sunt primii urmaşi ai gândirii New-Age;
căci ei ne sunt indicaţi chiar de către autorii new-age-işti: sincretismul şi plura-
lismul religios (care plasează dreapta-credinţă pe picior de egalitate cu
credinţele combătute de Sfinţii Părinţi), precum şi o formă de ecumenism care
neagă cât se poate de subtil duhul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii, şi care
în numele păcii pământeşti perverteşte învăţătura Mântuitorului Hristos, Fiul
lui Dumnezeu care S-a întrupat pentru mântuirea noastră.
Numai creştinii Îl cunosc cu adevărat pe Dumnezeu. Celebra parabolă
hindusă despre orbii care îl pipăie pe elefant conţine un dram de adevăr.
Această pildă spune că „trei orbi s-au reunit într-o zi pentru a examina un
elefant. Primul a atins piciorul animalului şi a spus: «Elefantul este precum un
stâlp». Al doilea a palpat trompa şi a spus: «Elefantul este precum un ciomag».
Al treilea om a palpat pântecul şi a declarat: «Elefantul este precum un vas ma-
re». Apoi ei au început să discute despre acest subiect. Un trecător i-a întrebat
care este motivul certei lor. Ei i l-au spus şi l-au rugat să-i arbitreze. Omul a
declarat: «Niciunul dintre voi nu a văzut bine elefantul. El nu are aspectul unui
stâlp, dar picioarele sale sunt ca nişte stâlpi; el nu are aspectul unui ciomag, dar
trompa sa seamănă cu un ciomag, el nu are aspectul unui vas, dar abdomenul
său seamănă cu aşa ceva. Elefantul este o combinaţie a tuturor acestora:
picioare, trompă şi pântec»” [193; 86].
Tâlcuirea clasică a acestei parabole este că fiecare religie cunoaşte doar
un aspect al divinităţii, şi că niciuna nu poate pretinde că este superioară
celorlalte. Dar de fapt credinţa creştină este - şi asta nu o înţeleg alţii - precum
omul care are o vedere bună şi ştie să deosebească un ciomag de un elefant.
Chiar dacă toate celelalte religii încearcă să Îl atingă pe Dumnezeu fiind

247
„nevăzătoare”, nu înţeleg pe cine au în faţă.
Marele yoghin Ramakrishna susţinea că „omul care nu a atins iluminarea
spune, în ignoranţa sa, că religia sa este cea mai bună şi singura adevărată. Dar
când inima sa va fi luminată de adevărata cunoaştere, el îşi va da seama că
dedesubtul tuturor acestor certuri între religii şi credinţe se găseşte Pura
Existenţă, Pura Conştiinţă, Beatitudinea Absolută. (...) Dacă un om este plin de
aspiraţie, indiferent ce religie va urma, ea îl va conduce la Dumnezeu, fie că
este hindus, musulman, creştin sau vedantic. Da, fiecare om îl va găsi pe
Dumnezeu dacă va fi sincer în căutarea sa spirituală. Există unii care se ceartă
şi spun: «Pentru voi nu există nicio speranţă dacă nu o veţi adora pe Mama
Kali.” Sau «Veţi fi pierduţi dacă nu veţi îmbrăţişa Creştinismul». A spune că o
religie este adevărată şi că celelalte sunt false este o dovadă de dogmatism, şi
este o atitudine greşită, căci diverse sunt căile care conduc la Dumnezeu!”
[193; 86].
Din păcate învăţăturile de acest gen au ecouri serioase. Iată mărturia
decanului James Park Morton, slujitor la Catedrala Episcopaliană Sfântul Ioan
Divinul din New York:
„La Rusalii am invitat principalul rabin din New York, abatele
comunităţii Zen, un hindus - Satchitananda, un indian din America şi imamul
şef al moscheii. Ne-am aşezat toţi în jurul altarului şi ne-am rugat pentru pace,
fiecare în felul nostru. Pe urmă, am primit toţi împărtăşania. Unii membri din
biserică mi-au zis: Dar cum puteţi să faceţi aşa ceva? Ei nu ştiu măcar ce
primesc! Eu le-am zis: ei bine, nici eu nu ştiu de-adevăratelea ce primesc...”
[76; 83].
În armonie cu această poziţie reproducem mai jos un scurt fragment din
descrierea unei slujbe care a creat multă confuzie printre creştini (slujbă
alcătuită parcă după un „tipic” întocmit de Ramakrishna, slujbă care nu a avut
nimic în comun cu duhul Sfintei Scripturi): „Cu evlavie treceau prin faţa
icoanei Maicii Domnului, mulţi aprinzând chiar lumânări: ortodocşi, catolici,
protestanţi, musulmani, budişti, şintoişti, câţiva cu religie nedeclarată, după
cum şi atei convinşi (...) atmosfera din biserică era «ca un pod ce ducea de la
pământ la cer», deşi unul se închina la Hristos, altul la Mahomed, altul la
Budha...” [197; 49].
Dacă ar fi trăit în zilele noastre sfinţii mărturisitori ai Bisericii, atunci ei
ar fi făcut tot ce le-ar fi stat în putinţă pentru ca astfel de slujbe (care sunt
urâciuni înaintea lui Dumnezeu) să nu aibă loc. Nimeni nu poate fi atât de
făţarnic încât să spună că sfinţi precum Teodor Studitul sau Maxim
Mărturisitorul ar fi participat la o slujbă nelegiuită de felul acesta; iar dacă
sfinţii care sunt stâlpii Bisericii nu ar fi mers la o astfel de ceremonie
neopăgână, atunci este firesc să punem la îndoială dreapta-credinţă a
„ortodocşilor” care au făcut aceasta.
Există anumiţi clerici ce fac declaraţii care nu au nimic în comun cu

248
duhul Sfinţilor Părinţi; afirmaţiile lor sunt combătute cu pricepere de către
părinţii şi ierarhii care păstrează neschimbată învăţătura ortodoxă. Ca exemplu,
afirmaţia potrivit căreia „valorizarea spirituală” dobândită într-o biserică şi cea
dobândită într-o moschee stau pe picior de egalitate a primit de la Părintele
Gheorghios Capsanis, egumenul Mănăstirii athonite Grigoriu, următoarea
replică: „Eu personal mă îndoiesc profund că o biserică şi o geamie (sau o
sinagogă sau orice alt lăcaş religios monoteist) pot conduce pe om la aceeaşi
stare duhovnicească. Vreau să cred că astfel de fraze s-au rostit din greşeală şi
că nu exprimă convingerile profunde ale acestor teologi, deoarece dacă ar ex-
prima credinţa celor care le publică, îmi pare rău să spun, au căzut din credinţa
creştină. Dar este nepermis să fie rostite astfel de cuvinte chiar din greşeală. Cu
credinţa Bisericii nu ne jucăm. Cum este posibil ca într-o geamie unde se
propovăduieşte Coranul cu toate rătăcirile lui, unde nu se cinsteşte şi nu se
propovăduieşte credinţa în Dumnezeul Treimic, unde credincioşii nu se
împărtăşesc cu Sfintele Taine şi nu primesc harul dumnezeiesc prin ele şi nu
devin mădulare ale Trupului lui Hristos, cum pot ei să aibă aceeaşi stare
duhovnicească cu ortodocşii dintr-o biserică în care se cinsteşte Sfânta Tre-
ime?” [197; 49]. Este cât se poate de evident că lucrul acesta este cu neputinţă.
Nu trebuie să ne mire faptul că ierarhii care s-au îndepărtat de cugetul
Bisericii au o poziţie dură faţă de cei care nu se îndepărtează de Sfânta Tradiţie.
De-a lungul timpului, în afara anatemelor pronunţate de Biserică împotriva
ereticilor au mai existat şi un alt fel de anateme: cele rostite de ereticii înşişi
împotriva Sfinţilor Mărturisitori. Au existat ierarhi, şi chiar sinoade, care au
stat împotriva adevărului şi i-au prigonit pe Sfinţii Părinţi, defăimând dreapta-
credinţă.
Iată cum se îndârjeau împotriva Sfântului Ioan Damaschin (Mansur -
după numele arab al bunicului) prigonitorii icoanelor, ierarhii adunaţi la
Sinodul tâlhăresc din 754: „Anatema lui Mansur, cel cu nume rău şi cu gând
saracinesc. Anatema lui Mansur, închinătorul icoanelor şi scriitorul de lucruri
false. Anatema lui Mansur, insultătorul lui Hristos şi duşmanul imperiului.
Anatema lui Mansur, învăţătorul nelegiuirii şi falsul tălmăcitor al Sfintelor
Scripturi” [44; 12].
Să observăm ce i-au reproşat ereticii Sfântului Ioan Damaschin: că este
învăţător al nelegiuirii, că este insultător al lui Hristos, că răstălmăceşte Sfintele
Scripturi şi că este duşman al imperiului. Acuzaţii similare sunt aduse de către
cei înşelaţi de diavol creştinilor care apără Sfânta Tradiţie în vremurile noastre.
Diavolul rătăcirii, prin uneltele sale, va face tot posibilul să convingă lumea că
cei care stau împotriva rătăcirilor sunt „învăţători ai rătăcirii şi insultători ai lui
Hristos”. Diavolul nu va ataca frontal, pentru că un astfel de atac ar fi uşor de
observat de către credincioşi. Ci va ataca mişeleşte, sub aparenţa apărării
adevărului.
Când în zilele noastre Părinţi cu viaţă sfântă (precum Părintele Serafim

249
Rose de la Platina sau Părintele Cleopa Ilie) au fost acuzaţi că sunt
fundamentalişti, extremişti sau chiar fanatici, cei care îi prigoneau se alăturau
cetei care i-a prigonit pe Hristos şi pe mărturisitorii Săi. Dar oricât de mult rău
s-ar abate asupra mărturisitorilor contemporani, chiar dacă ar fi anatemizaţi de
sinoade tâlhăreşti, aceasta nu i-ar împiedica să ducă lupta cea bună. Ci
dimpotrivă.
În ceea ce îi priveşte pe creştinii care merg în lăcaşurile altor religii sau în
diferitele case de rugăciune ale ereticilor, auzind că acolo ar fi vreo prezenţă
specială a lui Dumnezeu, că ar avea loc arătări sfinte (a Maicii Domnului sau a
cine ştie cărui sfânt) sau că se fac minuni, aceştia cad în cursele înşelătoare ale
diavolului care îi îndeamnă să alerge tocmai după un fantomatic folos
duhovnicesc aflat în afara Bisericii. Sinodul local de la Laodiceea a hotărât că
„nu se cuvine a primi binecuvântările ereticilor, care mai mult sunt absurdităţi
decât binecuvântări” - Canonul 32, [63; 224]. Fără să îşi dea seama, cei care
caută Împărăţia Cerurilor urcând pe trepte lăturalnice nu vor ajunge mai repede
la Hristos, ci doar la înşelătorul care caută să îi abată pe căile pierzării. Hristos
ne dăruieşte prin Biserică toate binecuvântările cu putinţă, şi de aceea creştinii
nu au niciun motiv să alerge după alte binecuvântări, oricât de „binecuvântate”
ar părea.
În zilele noastre sporeşte numărul celor care, după cum scria Sfântul
Ciprian al Cartaginei, „dispreţuind tradiţia lui Dumnezeu, introduc învăţături
străine, inventate de oameni. Pe aceştia îi mustră Domnul şi-i ceartă în Evan-
ghelia Sa zicând: «Călcaţi porunca lui Dumnezeu ca să stabiliţi tradiţia
voastră». Această crimă este mai gravă decât cea săvârşită de unii apostaţi care
totuşi căindu-se de greşelile lor se roagă lui Dumnezeu şi obţin iertare. Aceştia
vin la biserică şi se roagă în ea; aceia luptă împotriva Bisericii” [221; 446].
Vocea celor care înlocuiesc predaniile înaintaşilor cu propria lor „tradiţie” este
din ce în ce mai puternică. Noi vom afla lumina cea adevărată numai rămânând
adânc înrădăcinaţi în Sfânta Tradiţie; numai aşa Îl vom putea primi în inimile
noastre pe Dumnezeul Părinţilor noştri.
Iar atunci când ne este teamă că dacă vom păstra adevărul anumiţi falşi
păstori se vor ridica împotriva noastră, să ne aducem aminte de Sfântul Maxim
Mărturisitorul, cel căruia i s-au tăiat limba şi mâna dreaptă pentru a nu mai
propovădui dreapta-credinţă. La întrebarea lui Pyrhus, (fost patriarh al
Constantinopolului, eretic monotelit): „Ce rău ţi-am făcut, avva Maxim, eu şi
cel dinainte de mine, că ne bârfeşti peste tot, învinuindu-ne către toţi de erezie?
Cine te-a cinstit şi te-a respectat aşa de mult ca noi, deşi nu te-am cunoscut faţă
către faţă, din vedere?”, Sfântul Maxim Mărturisitorul a răspuns: „Fiindcă,
precum spui, şi Dumnezeu aude, ca să folosesc cuvintele tale, nimeni nu m-a
cinstit şi respectat ca voi, dispreţuind voi acum dogma creştină, am socotit că e
un lucru îngrozitor să prefer cinstirea mea cinstirii adevărului” [105; 320].
Unde sunt acum episcopii plini de ură care l-au prigonit pe Sfântul Maxim?

250
Unde sunt cei care i-au defăimat credinţa? Au pierit fără urmă. Dar pomenirea
Sfântului Maxim rămâne în vecii vecilor. Mâna sa, tăiată de vrăjmaşii
adevărului, scrie astăzi fără poticnire pe tablele vii care sunt inimile creştinilor.
Să ne fie pildă Sfântul Maxim, şi împreună cu el toţi drept-credincioşii
mărturisitori.
Fără a fi îngăduitori cu rătăcirile, să ne dăm seama că şi noi purtăm o
parte din vina celor care se îndepărtează de Biserică. Căci dacă noi i-am fi iubit
mai mult, dacă i-am fi ajutat să înţeleagă cugetul Bisericii, dacă ar fi simţit din
partea noastră înţelegerea de care aveau nevoie în momentele de tulburare,
poate că nu ar mai fi făcut pasul greşit. Rătăcirea ar fi prins mai puţine suflete.
Singurul mod prin care putem apăra dreapta-credinţă aşa cum se cuvine
este prin cuvântul nostru şi prin trăirea după învăţăturile Evangheliei. Nu
putem lupta împotriva rătăcirii folosind duritatea sau vrăjmăşia, ci numai deve-
nind bisericii vii ale lui Dumnezeu. Numai slujind jertfelnic adevărul, atât cât
ne stă în putinţă şi după cum o cer împrejurările, păstrând dreapta-socoteală dar
şi râvna apărării celor sfinte, îi vom putea câştiga pe ceilalţi. Dar dacă dorinţa
noastră de a-i câştiga se mărgineşte la vorbe goale şi nu este însoţită de
nevoinţă jertfelnică, atunci înseamnă că duhul mucenicesc al Bisericii ne este
străin.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea următoarele: „Poate astăzi ceva mai
mult ca oricând, Hristos este negat. Atunci era ceva negat din El: nestorienii
negau unitatea de persoană, monofiziţii au negat umanitatea, arienii au negat
egalitatea cu Tatăl, deci fiecare câte ceva. Dar astăzi se neagă peste tot Hristos.
Şi asta ne somează să punem şi mai mult în lumină adevărurile Lui” [52; 182].
Arhiepiscopul Averchie Tauşev, unul dintre puţinii ierarhi care au
conştientizat apostazia din vremurile noastre, observa că „sub haina unei
împărăţii înşelătoare, care arată minunat şi îi duce pe mulţi în rătăcire, se arată,
de fapt, pretutindenea o prigoană ascunsă împotriva creştinismului... Această
prigoană este mult mai primejdioasă şi mai înfricoşătoare decât prigoana făţişă,
căci ameninţă cu adevărat să dea cu totul pierzării sufletele – ceea ce înseamnă
moarte duhovnicească” [149; 21]. În această prigoană, ca în toate prigoanele
anterioare, creştinii trebuie să mărturisească dreapta-credinţă cu mult curaj,
oricât ar fi de greu.
Părintele Gheorghe Metallinos, referindu-se la chemarea dumnezeiască a
creştinilor de a sta împotriva rătăcirilor de tot felul pe care le îmbrăţişează
lumea modernă, constata că „mărturisirile individuale sunt cea mai teribilă
împotrivire, deoarece presupun gândire obştească şi unitate a inimilor. Prin
urmare refuzul, întru Hristos, al supunerii faţă de unele hotărâri îndreptate
împotriva lui Dumnezeu, ca de pildă cele din perioada prigoanelor, constituie
cea mai explozivă împotrivire. Să nu uităm că întotdeauna creştinii se
împotrivesc cu Crucea, iar nu prin mijloace lumeşti. Reamintesc exemplul
Sfântului Ioan Botezătorul. Protestul său împotriva nelegiuitului Irod a fost

251
făcut în mod public, însă nu organizând „miting”. Nu a organizat un protest de
masă, adunări. Martiriul şi mărturisirea sunt, prin urmare, de trebuinţă din
partea fiecăruia dintre noi, individual. Şi acesta este cel mai straşnic cataclism,
deoarece se face de către mulţi, deşi individual, şi generează un protest obştesc.
Iar Cezarul de aceasta se temea, mai tare decât de mitinguri de protest” [167;
94].
Trebuie ca astăzi, când societatea ţine să se îndepărteze cu orice preţ de
învăţăturile Mântuitorului Hristos, şi când diavolul ne pune înainte din ce în ce
mai multe motive pentru a ne îndepărta de Biserică, să păstrăm aprinsă în
inimile noastre flacăra dreptei credinţe, aşa cum au ştiut să o păstreze şi
înaintaşii noştri: „Acest cojoc care-i pe mine acum e al meu. Dar dacă ar vrea
să mi-l ia crăiasa, i-l dau. Cu aceste mâini şi aceste picioare şi cu tot trupul meu
am lucrat zi şi noapte, ca să plătesc porţia. Ele sunt ale crăiesei şi dacă vrea să
mi le ia nu am ce face. Dar nu am decât un suflet, pe care îl păstrez pentru
Dumnezeu din cer şi nicio putere omenească nu-l poate îndoi” [13; 7]. Aşa a
mărturisit unul dintre înaintaşii noştri în faţa comisiei desemnate de
împărăteasa Maria Tereza pentru a-i trece pe ortodocşi la „catolicismul de rit
bizantin”. Cu aceeaşi demnitate ar trebui să răspundem şi noi dacă ni s-ar cere
să renunţăm la predaniile Sfinţilor Părinţi pentru a îmbrăţişa orice altă formă de
credinţă religioasă.
Iar când Cezarii veacului acesta îşi arogă atribuţii pe care nu le au, să le
stăm înainte aşa cum Sfântul Teodor Studitul a stat în faţa Cezarului din
vremea sa, Leon Isaurul:
„În Biserică Dumnezeu i-a pus pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii
evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor.”(Efes. 4,
11-12). Apostolul n-a zis: «pe alţii împăraţi». Ţie, împărate, ţi s-a încredinţat să
cârmuieşti treburile cetăţii, să te ocupi cu afacerile lumeşti şi operaţiile militare.
Cu acestea să te îndeletniceşti, iar cele bisericeşti lasă-le în seama păstorilor şi
dascălilor, după cum învaţă şi apostolul. Iar de nu, să ştii că nu vom asculta de
învăţătura care este potrivnică credinţei noastre drept măritoare, chiar dacă ar fi
adusă de către un înger din cer. Deci, cum să te ascultăm pe tine, om trupesc şi
supus putreziciunii?” [133; 17].
Să nu trecem cu vederea nici faptul că, în scopuri înşelătoare,
conducătorii lumeşti nu au şovăit să pretindă că faptele lor stau sub
binecuvântare dumnezeiască. „Ne rugăm Domnului nostru ca El să continue să
ne binecuvânteze în lupta noastră pentru libertate”; „Credem că vom câştiga
binecuvântarea Conducătorului Suprem... Domnul Dumnezeu ne-a dat
aprobarea Sa pentru lupta noastră. El va fi cu noi... în viitor”; „Ne vom pune şi
în acest an toată puterea în slujba naţiunii noastre. Numai atunci putem... să ne
rugăm Domnului Dumnezeu ca El să ne ajute aşa cum a făcut-o întotdeauna”
[75; 244]. Afirmaţiile de mai sus îi aparţin lui Adolf Hitler, „credinciosul” dic-
tator. De câte ori primim mesaje similare de la conducătorii lumeşti, să le

252
primim cu o reţinere justificată.
În discursul de deschidere a Conferinţei Universale pentru Pace ţinută la
Universitatea Spirituală Mondială, Robert Muller, secretar general adjunct al
Naţiunilor Unite afirma: „A venit timpul să obţinem pacea pe planeta noastră...
Charta Naţiunilor Unite trebuie să fie completată cu o chartă de legi spirituale...
Eu cred că problema noastră este că am uitat de evoluţia noastră cosmică şi
destinul nostru spiritual” [76; 61].
În momentul în care conducerea lumească consideră că este momentul să
se implice şi în problemele spirituale, anormalul vrea să fie primit drept
normal. Urmând Sfântului Teodor Studitul, să judecăm cu mare atenţie rătăciri-
le duhovniceşti ale Cezarilor contemporani, fără însă a-i judeca şi pe ei înşişi.
Biserica ne învaţă să îi iubim pe păcătoşi, dar să urâm păcatul în care aceştia au
căzut. Astfel nici nu vom călca porunca de a nu-i judeca pe ceilalţi, dar nici nu
vom neglija răspândirea rătăcirilor .
„Să avem încredere în Tradiţie - ne îndeamnă Cuviosul Părinte Paisie
Aghioritul. Astăzi, din păcate, a intrat politeţea europeană şi vor să facă
«binele». Vor să arate superioritatea, dar în cele din urmă merg spre a se
închina diavolului celui cu două coarne. «Să existe o religie» - îţi spun, şi le
nivelează pe toate. Au venit la mine unii şi mi-au spus: «Toţi cei care credem
în Hristos, să facem o religie». Asta este ca şi cum am lua aur de atâtea carate
şi toate cele ce au fost separate de el, şi să le amestecăm din nou şi să facem
una. Este corect să le amestecăm iarăşi? Întrebaţi un aurar: E bine să
amestecăm zgura cu aurul? S-a dus atâta luptă ca să strălucească dogma. Sfinţii
Părinţi au ştiut ceva atunci când au interzis legăturile cu cel eretic. Dar astăzi
spun: „nu numai cu cel eretic, dar şi cu budistul şi cu închinătorul la foc şi cu
închinătorul la diavol să ne rugăm. Trebuie ca şi ortodocşii să se afle la
rugăciunile şi conferinţele lor. «Este o prezenţă».
Ce prezenţă? Le rezolvă pe toate cu raţiunea şi justifică cele ce nu se pot
justifica. Duhul european crede că şi problemele duhovniceşti pot intra în Piaţa
Comună...” [118; 321].
Ca o confirmare în plus a faptului că problemele teologice nu se pot
rezolva la astfel de conferinţe, reproducem un pasaj din „Moartea unui Guru”,
autobiografia unuia dintre cei mai celebri hinduşi care s-a lepădat de credinţa
strămoşilor săi pentru a-L cunoaşte pe Hristos. Rabbi Maharaj redă indignarea
unui pastor elveţian, indignare pricinuită de mărturia celui convertit despre
incompatibilitatea dintre credinţa creştină şi celelalte religii:
„Eu am fost misionar în India timp de 20 de ani şi am văzut indianul
venerându-şi dumnezeul lui de piatră. Eu cred că atunci când indianul se
închină idolilor lui, el se închină Dumnezeului Bibliei. Nu ajutaţi cu nimic la
stabilirea înţelegerii de care avem nevoie între religii afirmând că există
diferenţe atât de drastice!”.
„Domnule reverend, - a răspuns Rabbi Maharaj, eu am fost indianul acela

253
care s-a închinat la dumnezei de piatră. Astăzi eu mă închin Dumnezeului
Bibliei şi cred că sunt în măsură să vă spun că nu sunt unul şi acelaşi - sunt
două lumi total diferite” [99; 233] (deşi Rabbi Maharaj nu a reuşit să cunoască
Biserica lui Hristos, convertirea sa introducându-l în spaţiul neoprotestant,
totuşi mărturia sa este destul de elocventă. Citirea Sfintei Scripturi i-a fost de
ajuns pentru a înţelege cât de rătăcite sunt credinţele orientale).
Totuşi, un ierarh ortodox afirma exact contrariul: „Puteţi spune unui
budist, unui musulman sau unui hindus: «Eu cunosc pe Dumnezeu, am o
comuniune de rugăciune cu El», nu aveţi însă niciun drept să le spuneţi: «Voi
nu aveţi comuniune cu Dumnezeu», sau că ei au o comuniune de rugăciune cu
demonii, cum mi-a spus cineva aici. Nu este adevărat” [40; 68]. Aceasta este
părerea unui ierarh care se străduia să trăiască după poruncile Evangheliei, dar
care nu îşi însuşise cugetul Bisericii. Departe de a fi în armonie cu părerea
acestuia, Sfânta Scriptură ne spune clar că „toţi dumnezeii păgânilor sunt ni-
mic” (I Paralip. 16, 26), şi budhismul sau hinduismul sunt păgânism integral,
fără niciun pic de altoi. Despre Sfântul Apostol Pavel citim în Faptele
Apostolilor că era un aprig duşman al credinţelor păgâne, că „duhul lui se
îndârjea în el, văzând că cetatea este plină de idoli” (Faptele Apostolilor 17,
17). Oare vreunul dintre ucenicii săi, sau vreunul dintre ucenicii Domnului
Însuşi, ar fi îndrăznit să spună că este un lucru rău să aperi adevărul şi să
loveşti în rătăcire? Bineînţeles că nu.
Iată ce spunea Preasfinţitul Antonie de Suroj: „într-o conversaţie cu el
(Vladimir Lossky n.n.), mi-a spus că nu poate exista niciun fel de cunoaştere a
lui Dumnezeu în hinduism. Întors acasă, am copiat opt pasaje din Upanişade
(„scripturi hinduse” n.n.), am revenit la el şi i-am spus: «Vladimir, uite ce am
păţit! De obicei, când citesc Părinţii Bisericii, îmi scot pasajele care îmi plac,
înscriind şi numele autorilor. Am însă opt pasaje la care n-am trecut numele
autorilor şi nu mi-i pot aminti». Mi le-a luat şi în câteva minute a scris în
dreptul lor numele: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie.
I-am spus atunci că toate fragmentele erau din Upanişade” [40; 68].
Faptul că marele teolog Vladimir Lossky s-a înşelat în privinţa unor citate
nu dovedeşte faptul că dreapta-credinţă se înrudeşte cu păgânismul hindus. Nu
se poate contesta că în religiile precreştine existau anumite fărâme de adevăr,
dar aceste rămăşiţe nu erau mântuitoare. Mai mult decât atât, chiar dacă
religiile precreştine s-ar fi ridicat la înălţimea Legii Vechi, tot nu ar fi fost de
ajuns pentru ca urmaşii lui Adam să se mântuiască. A fost nevoie ca Fiul lui
Dumnezeu să se întrupeze. Şi oricât de mult ar semăna opt sau mai multe
fragmente din Upanişade cu scrierile Sfinţilor Părinţi, hinduismul nu are nicio
legătură cu Hristos. Să luăm aminte ca nu cumva din cauza unor asemănări
superficiale să ne rupem de Biserică şi să devenim părtaşi rătăcirii.
Atunci când diavolul dă târcoale creştinilor face tot posibilul pentru a
ascunde incompatibilitatea dintre cele două lumi, dintre spaţiul adevărului şi

254
cel al întunericului. Dacă un hindus îmbrăcat în sari tradiţional ar apărea în faţa
unui creştin şi ar încerca să îi vorbească despre erorile credinţei creştine, atunci
şansele de a-l converti la hinduism ar fi foarte mici. De aceea feţele rătăcirii
sunt cât se poate variate, şi ţin cont de caracteristicile precise ale tuturor
categoriilor sociale în care vor să se răspândească.
Concepţia potrivit căreia cei care se deschid faţă de practicile orientale
sunt tineri drogaţi care nu au niciun rost în viaţă este depăşită. Observăm că
aceste practici atrag ca un magnet oameni cu cele mai diferite pregătiri
profesionale, din toate clasele sociale. De la oameni de ştiinţă şi până la
prostituate, de la doctori şi până la politicieni, cameleonul ereziei este în
acţiune, schimbându-şi neîncetat culoarea.
În general, indiferent de nivelul intelectual, mare parte dintre oameni nu
cunoaşte învăţătura Bisericii decât în mod superficial. Ei ştiu să se ferească de
un maestru care spune răspicat: „Calea Bisericii este pierzătoare, numai calea
mea este bună.” Dar faţă de maeştrii care încearcă să pună în valoare „esenţa
creştinismului”, faţă de cei care recomandă pelerinajele la mănăstiri şi citirea
unor anumite cărţi religioase sau practicarea rugăciunii lui Iisus, faţă de cei
care îndeamnă la postire sau la spovedanie şi împărtăşire, rezistenţa este
aproape nulă. Diavolul speculează neştiinţa oamenilor şi profită de tendinţa lor
de a porni pe calea către Dumnezeu.
Astfel cei înşelaţi de curentele neopăgâne sunt lipsiţi de posibilitatea de a
lua în serios avertismentele venite din partea celorlalţi creştini, căci se întreabă:
„Dacă înainte nu făceam atâtea şi atâtea lucruri bune, pe care le recomandă şi
Biserica, cum să cred acum că mă aflu în rătăcire?”
De fapt toate aceste lucruri bune, atâta vreme cât nu sunt însoţite de
dreaptă-credinţă, nu au valoare. Ereticii pot face tot binele din lume, câtă vreme
refuză conştient adevărul Bisericii, tot în iad se duc. Cât îi priveşte pe cei care
se află în rătăcire, deşi sunt convinşi că merg pe drumul Bisericii, poate că
măcar în ceasul de pe urmă se vor pocăi, şi la Înfricoşătoarea Judecată Dumne-
zeu se va milostivi de ei.
Totuşi, cei care cred că este de ajuns propria lor convingere că se află pe
calea Evangheliei, şi nu vor să primească sfaturi de la preoţii Bisericii, să ia
aminte că mulţi dintre marii eretici au ajuns în chinurile veşnice pentru că
„adevărul” pe care îl apărau era minciună. Mulţi eretici au murit convinşi că
adevărul este de partea lor. Şi de aceea, atunci când şi-au dat viaţa ca să apere
rătăcirea, moartea lor nu a fost încununată de Hristos.
Sinodul de la Laodiceea a hotărât că „niciun creştin nu se cuvine să
părăsească pe martirii lui Hristos şi să se ducă la pseudo-martiri adică la ai
ereticilor, sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceştia sunt străini de
Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii să fie anatema” - Canonul 34, [63;
225].
Sfântul Ciprian al Cartaginei a spus că „asemenea oameni, chiar dacă au

255
fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sânge greşelile lor.
Vina dezbinării e gravă, de neiertat, şi suferinţa n-o poate purifica. Nu poate fi
martir cel ce nu este cu Biserica. (...) Nu pot rămâne cu Dumnezeu cei ce nu
vor să fie uniţi cu Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi
daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi
nu sfârşitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul
ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturiseşte că e creştin, ca şi
diavolul care adesea minte că e Hristos, căci Însuşi Domnul ne atrage luarea-
aminte şi zice: «Mulţi vor veni în numele Meu spunând: Eu sunt Hristos, şi pe
mulţi vor înşela.» După cum el nu e Hristos, chiar dacă înşeală cu numele, la
fel nu poate fi creştin cine nu rămâne în Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei
credinţe” [221; 444].
Şi dacă nu sunt vrednici de cinstire martirii ereticilor, însemnă că nici
martirii neopăgânilor nu sunt mai presus (deşi sunt promovaţi deseori ca
exemple de râvnă pentru adevărata credinţă). Diavolul a văzut cât de mult a
rodit sângele martirilor creştini, şi a vrut să înşele lumea prin proprii săi martiri,
numiţi de către Sfinţii Bisericii drept „minciuno-martiri”.
Religia Baha’i (care este religie şi nu doar credinţă religioasă cum se
susţine de obicei), se mândreşte că aproape 20.000 de discipoli ai Profetului
lor, Bab, au fost ucişi pentru credinţa lor: „Victimele Babii (ucenicii lui Bab
n.n) erau introduse în gura unui tun şi zvârlite afară asemenea unei ghiulele.
Unii Babi erau tăiaţi în bucăţi cu topoare şi săbii, alţii erau duşi la locul
execuţiei cu lumânări aprinse înfipte în rănile de pe trupurile lor” [176; 9].
Oricât de mare ar fi fost suferinţele îndurate de aceşti „minciuno-martiri”, să nu
cădem în greşeala pe care au făcut-o cei care, impresionaţi de acestea, au
părăsit credinţa creştină pentru a trece la apostazia de tip baha’i.
Şi dacă Sfinţii Părinţi ne-au învăţat că „martirii” ereticilor nu sunt martiri,
că cei care îi cinstesc pe cei care nu sunt vrednici de cinstirea cuvenită sfinţilor
mucenici stau sub osânda anatemei, noi trebuie să înţelegem încă un lucru:
dacă nici măcar „martirii” eretici nu trebuie să ne fie modele, înseamnă că
niciun eretic nu trebuie luat ca exemplu pentru virtuţile sale, chiar dacă ar fi
gata să îşi dea viaţa pentru credinţa sa.
A aprecia un eretic pentru că ţine posturi aspre înseamnă a nega puterea
vrăjmaşului de a-i întări pe cei care sunt rupţi de Biserică. A aprecia liniştea
sufletească a unui eretic însemnă a pierde din vedere că aceasta e dată de diavol
tocmai pentru a da impresia unei sporiri duhovniceşti şi este foarte diferită de
liniştea adevărată pe care o dăruieşte Dumnezeu fiilor Bisericii. A aprecia
faptul că un eretic îmblânzeşte animalele sălbatice prin „blândeţea” sa
înseamnă a uita prea uşor că la fel de simplu le îmblânzeşte orice vrăjitor
renumit, chiar dacă nu are o blândeţe asemănătoare.
Oamenii au tendinţa de a judeca superficial lucrurile de acest gen, şi
responsabilitatea pentru această situaţie o poartă mai ales mass-media. Demonii

256
care folosindu-se de mass-media deturnează atenţia oamenilor de la lucruri
duhovniceşti şi o canalizează asupra a tot felul de subiecte pătimaşe au în pro-
blemele spirituale rolul de „mare manipulator”. Dacă de exemplu un
bioenergetician este lăudat pe câteva posturi de televiziune şi câteva ziare îi
prezintă vindecările, omul obişnuit are tendinţa să îl aprecieze. „E, hai că nu o
fi dracul chiar atât de negru. De ce zice Biserica că astfel de oameni folosesc
puterile întunericului? Uită-te la el ce om civilizat este, ce frumos vorbeşte, ce
bine arată. Şi mai face şi multă milostenie, ba chiar pe oamenii săraci îi tratează
gratuit...”
Astfel de replici se aud nu de puţine ori prin familiile „creştine”. Ele vin
oarecum firesc, dacă ţinem seama de atacul dezlănţuit asupra dreptei-credinţe;
asalt pentru care mass-media este cel mai bun mijloc de propagandă. Pe
tarabele de ziare găsim şi cărţi eretice. În librării standurile sunt pline de
literatură neopăgână, iar cărţile creştine abia se văd. La radio şi televiziune, tot
felul de „iniţiaţi” vin să vorbească despre calea spre Dumnezeu, iar atunci când
preoţii vor să răspundă anumitor provocări li se atrage atenţia că nu au dreptul
la manifestări „extremiste”. În zilele noastre cei care vor să apere învăţătura
Bisericii de erezii sunt etichetaţi drept fundamentalişti şi sunt denigraţi în fel şi
chip. Dar dacă ne vom uita în Vieţile Sfinţilor vom vedea că mărturisirea
adevărului nu a fost răsplătită cu aprecieri, ci cu jigniri şi prigoniri de tot felul.
De aceea nu trebuie să ne mire că societatea contemporană nu îngăduie să îi fie
dărâmaţi idolii îmbrăcaţi în veşminte ademenitoare (cum ar fi „egalitatea
credinţelor religioase”). Astăzi cei care vor să apere învăţătura Bisericii îşi
asumă riscul de a fi chemaţi în arenele Romei contemporane, pentru a fi
judecaţi în văzul celor însetaţi de „pâine şi circ”.
Să nu fim şovăielnici în apărarea credinţei văzând cum oameni „de
valoare” consideră mărturisirea adevărului Bisericii drept fundamentalism sau
fanatism (cuvinte asemănătoare au auzit şi sfinţii mărturisitori ai lui Hristos).
Să nu credem că în tribunele Romei păgâne erau numai oameni simpli, însetaţi
de spectacole sângeroase. Nu, erau şi oameni de prestigiu, cu funcţii de
conducere importante, precum şi oameni de cultură care savurau martirizarea
creştinilor pe care îi considerau duşmani şi cărora le dispreţuiau credinţa în
Dumnezeu.
Ceea ce n-au înţeles prigonitorul împăratul Nero şi cei dimpreună cu el,
care i-au condamnat la moarte pe creştini, acuzându-i pe nedrept că au dat foc
Romei, este faptul că în orbirea lor au spus o sămânţă de adevăr.
Da, înaintaşii noştri creştini au dat foc Romei. Da, credinţa noastră a
aprins focul duhovnicesc care a nimicit Roma păgână şi a schimbat lumea. Iar
focul acesta nu este altceva decât o viaţă de apărare a adevărului, o viaţă de
rugăciune, o viaţă de nevoinţă, o viaţă de sfinţenie. Iar dacă Roma de altădată
vrea să renască din propria cenuşă, ca o pasăre Phoenix, să audă glasul
Apocalipsei care mărturiseşte că învierea păgânismului este trecătoare. Pentru

257
că Cel Ce a biruit cu adevărat moartea, cu moarte pe moarte călcând, Hristos
Dumnezeul nostru, va nimici la vremea potrivită această pasăre Phoenix, şi
cenuşa ei va rămâne pentru vecie în adâncurile iadului.
Nimeni dintre noi nu ştie cât timp va mai trece până la nimicirea
definitivă a Romei care se află în plină renaştere. Dar până ce Hristos o va
nimici în întregime trebuie să ştim că avem chemarea de a-i da foc,
aprinzându-ne torţele de la cele ale înaintaşilor noştri.
Să rânduiască Bunul Dumnezeu ca cei care au păstrat şi păstrează cu
curaj dreapta-credinţă, care ori de câte ori au căzut s-au ridicat, cei care în
arenele duhovniceşti ale istoriei apără învăţătura lui Hristos, să se
învrednicească să ajungă în Împărăţia Cerurilor, lângă mărturisitorii care
neîncetat Îl laudă pe Dumnezeu, şi Îl vor lăuda până la sfârşitul veacurilor.

258
 Post - scriptum

„Orice vă scriu să judecaţi şi să analizaţi în funcţie de ceea ce spun

Sfinţii Părinţi şi dacă concordă atunci să- mi primiţi îndrumările” [197; 52].
- Preacuviosul Arhimandrit Iustin Popovici -

Cartea de faţă nu este o carte care să vorbească despre frumuseţile

credinţei creştine, despre calea prin care Îl chemăm pe Dumnezeu să Se
sălăşluiască în inimile noastre. Este o carte oarecum tristă, care vorbeşte despre
lucrările pierzătorului de suflete. Dar este o carte de folos pentru orice creştin
care are rude, prieteni sau cunoştinţe atinse de virusul întunecat. Avem datoria
de a încerca, cu foarte multă delicateţe, să îi apropiem de Biserică şi să îi con-
vingem să se lepede de păcatul urât mirositor al ereziei.
Nădăjduiesc că am reuşit să pun în evidenţă măcar o mică parte din seria
de rătăciri pe care diavolul le înmulţeşte fără încetare; că alţii vor continua
lupta împotriva neopăgânismului cu mai multă iscusinţă şi cu mai multă
înţelepciune.
Cerându-vă iertare pentru greşelile datorate neputinţei mele, îndrăznesc
să vă rog să mă pomeniţi şi pe mine în rugăciunile voastre ca, prin scrisul meu,
Dumnezeu să îmi ajute să mărturisesc fără poticneală celor rătăciţi adevărul
dreptei-credinţe.
Poate că unii dintre cei care au citit această carte au găsit-o prea dură; cei
care nu au o cultură patristică temeinică pot fi de părere că am greşit fiind atât
de aspru. Aceştia ar găsi prilej de sminteală atât în anatemele date de Sfintele
Sinoade, cât şi în textele antieretice ale Sfinţilor Părinţi. Dacă ar ajunge să
conteste acrivia Sfinţilor Părinţi s-ar asemăna cu episcopii nevrednici care l-au
prigonit pe Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei pentru că l-a pălmuit pe ereticul
Arie.
Ştiu că nu a fost civilizat ceea ce a făcut Sfântul Nicolae, ştiu că dacă ar fi
trăit astăzi toată mass-media ar fi repetat la nesfârşit hule împotriva sa. Dar mai
ştiu şi că, atunci când se afla în închisoare, Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu i-a dăruit în chip minunat Sfântului Nicolae un omofor, ca răsplată
pentru râvna sa.
Nu ştiu dacă Sfântul Nicolae, trăind în zilele noastre când credinţa
multora s-a răcit, l-ar mai fi pălmuit pe Arie. Dar ştiu cu siguranţă că pentru a
apăra Biserica de orice erezie ar fi propovăduit adevărul cu toată puterea sa,
punându-şi chiar viaţa în primejdie pentru aceasta.
Eu, nevrednicul, nu am nici curajul, nici înţelepciunea şi nici harul
Sfinţilor Părinţi. Dar fiind creştin ortodox nu am putut să tac văzând cum este
călcată în picioare învăţătura lui Hristos. Şi cred că dacă aş fi apărat credinţa
altfel decât au făcut-o înaintaşii noştri, dacă aş fi folosit numai formule de

259
curtoazie (specifice păcii lumii acesteia), atunci aş fi fost vrednic de osândă
veşnică, ca un prigonitor al adevărului şi duşman al Sfintei Tradiţii. Dar aceasta
nu o doresc nimănui.
Nădăjduiesc că am reuşit să arăt câte ceva din trăsăturile ereziilor
contemporane şi să arăt cum le stă împotrivă Sfânta Tradiţie. Pentru credinţa
ortodoxă niciun păcat nu este mai mare decât îndepărtarea de adevăr. Un bătrân
din vechime îi spunea ucenicului său: „Ţi-e mai de folos să nu rămână în
ţinutul acesta femeie desfrânată la care să nu te duci, decât să tăgăduieşti că te
închini Domnului nostru Iisus Hristos şi Maicii Lui” [112; 160]. Aceste
cuvinte, fără să fie un îndemn la desfrâu, sunt o mărturie a conştiinţei
dogmatice a stâlpilor Bisericii. Cel căzut într-un păcat se poate pocăi, ştie că în
Biserică poate afla ridicare grabnică, dar cel care moare nevrând să se lepede
de erezia sa, oricât de curat ar trăi, tot în iad se duce.
„Se spunea pentru Avva Agathon că s-au dus la dânsul, auzind că are
dreaptă şi mare socoteală. Şi vrând să-l cerce pentru a sa mânie, i-au zis lui:
«Tu eşti Agathon? Am auzit despre tine că eşti curvar şi mândru». Iar el a zis:
«Ei bine, aşa este». Şi i-au zis lui: «Tu eşti Agathon bârfitorul şi clevetitorul?»
Iar el a zis: «Eu sunt». Au zis iarăşi:« Tu eşti Agathon ereticul?» Iar el a
răspuns: «Nu sunt eretic». Şi l-au rugat pe el zicând: «Spune-ne nouă, pentru ce
atâtea câte ţi-am zis ţie le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit?» Zis-a
lor: «Cele dintâi asupra mea le scriu, căci este spre folosul sufletului meu. Iar
cuvântul acesta, eretic, este despărţire de Dumnezeu şi nu voiesc să mă despart
de Dumnezeu. Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteală şi s-au
dus zidiţi, adică folosiţi» [112; 78].
Să rânduiască Bunul Dumnezeu ca cei care vor citi această carte să
rămână statornici în dreapta credinţă, să înţeleagă felul în care vrăjmaşul
întinde cursele ereziei şi să îi ajute şi pe „fiii risipitori” să se întoarcă acasă.
Oricât de mare ar fi căderea lor, Hristos îi aşteaptă cu braţele deschise. Şi dacă
vieţuirea noastră ar fi curată şi sfântă, şansele ca ei să se întoarcă ar fi mult mai
mari.
„Slavă lui Dumnezeu că atunci când am venit eu în Neocezareea la
episcopie, numai şaptesprezece creştini am aflat, toată cetatea fiind idolatră, iar
acum, mergând către Dumnezeu, rămân atâţia necredincioşi câţi credincioşi
s-au aflat întâi, căci acum toată cetatea este a lui Hristos” [217; 322], spunea
Sfântul Grigorie al Neocezareei, marele făcător de minuni, înainte de a trece la
Domnul.
Cu cât mai mare va fi credinţa noastră, cu cât mai mare va fi dragostea
noastră şi cu cât mai jertfelnică va fi rugăciunea noastră pentru cei căzuţi, cu
atât mai mari ar fi şansele ca ei să se întoarcă. Să înţelegem că Dumnezeul în
care credem noi este Dumnezeul Părinţilor noştri, şi aşa cum i-a întors pe
ereticii din vremea Sfântului Grigorie îi poate întoarce şi pe cei din zilele
noastre.

260
 Să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a-i apropia de Hristos, având în
sufletele noastre cuvântul care zice că „în cer va fi mai multă bucurie pentru un
păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au
nevoie de pocăinţă.” (Luca 15, 7)
Închei cu un gând pe care îmi este greu să îl ţin numai în inima mea:
„Îţi mulţumesc, Preadulce Iisuse, pentru marele dar pe care mi l-ai făcut,
arătându-mi frumuseţea Bisericii Tale. Nu este bucurie mai mare decât a fi
creştin, de a merge pe calea mântuirii ocrotit de Preacurata Ta Maică şi de toţi
îngerii şi sfinţii.
Iartă-mă, Dumnezeule, iartă-mă pentru toate rătăcirile şi pentru păcatele
mele cele multe. Dacă nu ai fi venit în întâmpinarea mea, acum eram într-un
templu păgân sau poate m-aş fi sinucis dacă învăţătorul meu mincinos mi-ar fi
cerut aceasta. Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă, Iubitorule de oameni.
Şi cheamă-i la Tine, Fiule al lui Dumnezeu, şi pe toţi cei care se află în
erezie. Ştiu că i-ai primit la Tine nu numai pe beţivii şi desfrânatele, nu numai
pe drogaţii sau homosexualii care s-au pocăit de păcatele lor, ci şi mulţimea de
eretici şi chiar pe vrăjitoarele care s-au lepădat de credinţele lor necurate.
Întoarce-i la Tine, Doamne, pe cei rătăciţi în orice chip, ca să nu mai trăiască
înşelaţi de diavol, ca să nu cunoască veşnicele chinuri ale iadului.
Ca să cunoaştem cu toţi că Tu eşti Calea, Adevărul şi Viaţa şi la Tine este
singura noastră scăpare şi împlinire. Amin.”

261
 GHIVECI CU AROMĂ NEW-AGE-ISTĂ152

„Credeţi-mă, fiilor, că nimic altceva n-au făcut schismele şi ereziile în

Biserică decât să nu mai iubim pe Dumnezeu şi să nu ne mai iubim unii pe
alţii”.
- din Limonariu [112; 79]

Despre pacea acestei lumi

Justificând prezenţa vracilor şi chiar a închinătorilor la foc la Adunarea
inter-religioasă de la Assisi din 1986, Papa Ioan Paul al II-lea, personalitate
marcantă a mişcării ecumenice, a afirmat că „provocarea obţinerii păcii este
mai importantă decât toate deosebirile religioase” [75; 145]. În acelaşi spirit un
călugăr budist observa că „unitatea religioasă promovată de Sfântul Părinte
Papa Ioan Paul al II-lea şi aprobată de sfinţia sa Dalai Lama nu este un scop
care poate fi atins imediat, dar ar putea veni o zi când dragostea şi
compasiunea, pe care atât Budha, cât şi Cristos le-au predicat aşa de elocvent,
vor uni lumea într-un efort comun de a salva omenirea de la o distrugere fără
sens, conducând-o spre lumina în care credem cu toţii” [75; 144]. Dar în ce
lumină cred cu toţi? Să mai fie vreo altă lumină de care tradiţia ortodoxă nu a
avut cunoştinţă?

Despre calea cea largă

„Toate metodele Noii Ere... meditaţia, yoga, utilizarea de ioni,
cristalografia, nutriţia, analiza tranzacţională şi multe alte tehnici... toate pot fi
considerate ca mijloace de amplificare şi transmutare a energiilor... (şi) de
eliberare a potenţialului nostru spiritual înnăscut.
Suntem pe cale de a învăţa că „energia ascultă de gândire” şi că prin
acţiunea interioară a acestei alchimii simbolice şi a acestei programări mintale
putem atinge stări de conştiinţă modificate şi cunoaşte noi tipuri de relaţie cu
realităţile noastre” [76; 165] (Laurie Warner, propagandistă a ideologiei New
Age). Cu adevărat, multe sunt căile pierzării...

Despre purificarea prin droguri

„Utilizarea tot mai răspândită a L.S.D.-ului şi a altor droguri psihedelice...
(a avut) un puternic efect cathartic sau purificator, spărgând uşile de acces la
minte şi apărările obişnuite construite în jurul eu-lui de către cultura noastră
tradiţională. (...) Trăim o perioadă de tranziţie între vechea civilizaţie
occidentală... şi un nou tip de cultură, care va fi fără îndoială de o natură
152
Ca anexă a lucrării despre New-Age am considerat că este folositor să introduc şi aceste
fişe de lucru; ele nu au putut fi incluse în cartea propriu-zisă, pentru a nu dezechilibra
conţinutul, dar fiind interesante au fost grupate într-un capitol şi incluse aici.

262
globală” [76; 171] - teozoful Dane Rudyar. Faptul că s-a ajuns să se afirme că
prin droguri se poate ajunge la o purificare spirituală arată cât de mult s-a
pervertit omul; cam aşa credeau tantricii că relaţiile sexuale pot fi un mijloc
pentru transmutarea energiilor şi urcuşul mistic. Nu ar fi de mirare ca peste
câtăva vreme să auzim că lăcomia este o stare sufletească elevată, un impuls
spre conştientizarea propriei dumnezeiri.

Despre iniţierea luciferică

„Lucifer lucrează în fiecare dintre noi pentru a ne duce la plinătate.
Îndreptându-ne spre o nouă eră, era împlinirii omului, fiecare dintre noi ajunge
în punctul pe care eu îl numesc iniţiere (un act de consacrare lui Lucifer), uşa
specială prin care trebuie să treacă fiecare individ dacă vrea să ajungă la
adevărata plinătate şi în prezenţa luminii lui” (David Spangler [170; 11]).
Ideea aceasta, chiar dacă nu a fost promovată cu prea multă publicitate
pentru a nu fi un semnal de alarmă pentru creştinii care cochetează cu noile
forme de cunoaştere, este specifică unui mare număr de lideri new-age-işti. Ce
diferenţă este între un vrăjitor care conlucrează cu diavolul, cum făcea Sfântul
Ciprian înainte de convertire, şi un iniţiat în care lucrează Lucifer?

Despre Teilhard de Chardin - „arhitectul apostaziei”

„Omul mergea prin deşert, urmat de tovarăşul său, când Lucrul s-a
năpustit asupra lui... Apoi deodată o suflare de aer arzător trecu peste creştetul
său, străpunse bariera pleoapelor sale închise şi pătrunse în sufletul său. Omul a
simţit că încetează a mai fi doar el însuşi; o răpire irezistibilă l-a luat în
stăpânire, ca şi cum toată seva tuturor lucrurilor vii, vărsându-se dintr-o dată
între prea strâmtele hotare ale inimii sale, ar fi remodelat cu putere slăbitele
fibre ale existenţei lui... Şi în acelaşi timp spaima de o anume primejdie
supraomenească îl asuprea, un simţământ nedesluşit că puterea ce se năpustise
asupra lui era echivocă, tulbure, esenţa combinării răului cu binele...
«M-ai chemat: iată-mă - spune Lucrul. Sătul de abstracţii, de atenuări, de
vorbăria vieţii sociale, ai dorit să te măsori cu Realitatea întreagă şi
neîmblânzită... Te aşteptam spre a fi făcut sfânt. Iar acum m-am aşezat asupra
ta pe viaţă, sau pe moarte... Cel ce m-a văzut o dată, nu mă poate uita niciodată:
el trebuie fie să meargă întru osândă împreună cu mine, fie să mă mântuiască o
dată cu sine.”
(Vizionarul răspunde:) «O, tu cel divin şi puternic, care e numele tău,
vorbeşte»” [136; 404].
Acest fragment nu face parte din literatura S.F. şi nici din relatările unui
bolnav psihic. Ci este descrierea făcută de Teilhard de Chardin care exprimă
„cu mai mult succes decât pot eu astăzi năucitoarea emoţie pe care am expe-
rimentat-o în acea vreme din contactul meu cu Materia” [136; 403].
Din perspectivă teologică această experienţă poate fi considerată drept o

263
posesiune demonică parţială: diavolul s-a sălăşluit în suflet, dar nu i-a sugrumat
libertatea; astfel posedatul simte o libertate aparentă, deşi în ceea ce face sau
gândeşte este influenţat de diavol. Pentru cei din jurul său un astfel de posedat
pare normal şi uneori este considerat chiar „vas ales” (dacă relatarea de mai sus
ar fi fost tipărită pe coperta fiecăreia dintre cărţile lui Teilhard, numărul fanilor
ar fi tins către zero; poate că numai sataniştii s-ar mai fi desfătat citindu-le.)
Teilhard a fost un teolog mincinos, care dispreţuia „vechile” învăţături
creştine (vorbind despre „toate acele basme dulcege despre sfinţi şi mucenici”,
se întreba: „Care copil normal ar vrea să-şi petreacă veşnicia într-o copilărie
atât de plicticoasă?” [136; 233]). Deşi persoana lui Hristos a fost unul dintre
punctele centrale ale învăţăturilor sale, i-a făcut o prezentare diferită de cea
evanghelică: „Convergenţa generală a religiilor asupra unui Hristos universal,
satisfăcător pentru toate în mod fundamental: iată care îmi pare a fi singura
convertire posibilă a lumii şi singura formă în care religia viitorului poate fi
concepută” [136; 235]. Dar Legea Nouă poate fi oare satisfăcătoare pentru
toate religiile „în mod fundamental”? Că doar celor ce ţin Legea Veche nu li
s-a părut aşa... Un asemenea Hristos „satisfăcător” pare mai aproape de
Antihrist decât de Mirele Bisericii.
O dovadă a apostaziei lui Teilhard de Chardin este şi faptul că a fost
numele cel mai des menţionat de către cei 185 de lideri ai Noii Ere care au fost
întrebaţi (de către Marilyn Ferguson, autoarea lucrării „Conspiraţia Vărsăto-
rului”) ce personalitate i-a influenţat cel mai mult. După roade se poate
cunoaşte pomul...
„Lumea (valoarea, infailibilitatea şi bunătatea ei) - care, când totul a fost
spus şi făcut, este primul, ultimul şi singurul lucru în care cred” [136; 233],
mărturisea Teilhard. Deşi în timpul vieţii a fost „persecutat” de Vatican pentru
ideile sale eretice, din anul 1981 a reintrat în graţiile Romei. Atât în spaţiul
catolic, cât şi în cel protestant într-o oarecare măsură, ideile sale au fost
absorbite în grabă.
Este de mirare totuşi faptul că şi unii teologi ortodocşi au putut fi păcăliţi
de limbajul ales al acestui apostat: „înţelegerea hristocentrică a omului şi lumii
care, după Teilhard, e într-o stare de necontenită schimbare şi străduinţă către
«Punctul Omega», adică punctul cel mai înalt al fiinţării şi evoluţiei, identificat
de autor cu Însuşi Dumnezeu, îl leagă pe autor de profunda intuiţie a Părinţilor
ortodocşi ai Bisericii” [136; 243], scria părintele John Meyendorff - şi nu este
singurul care s-a grăbit să-l aprecieze pe eretic; şi Paul Evdokimov aprecia
genialitatea viziunii antropologice a acestuia. În schimb, dând dovadă de mult
discernământ, Mitropolitul Ioannis Zizioulas constata că „opiniile despre om
ale lui Teilhard de Chardin nu au nimic de-a face cu teologia patristică” [173;
56]).
Aşa se va răspândi şi înşelăciunea antihristică. Cu mare grijă, astfel încât
chiar oamenii Bisericii să fie înşelaţi (cu siguranţă că şi părintele John

264
Meyendorff ar fi scris alte lucruri despre Teilhard dacă ar fi înţeles cu cine are
de-a face; ar fi totuşi de dorit ca aprecierile pripite să dispară încetul cu încetul
din scrierile teologilor ortodocşi).
Cu Teilhard de Chardin a continuat seria ereticilor care, cunoscând
învăţătura Sfinţilor Părinţi, au folosit-o în aşa fel încât să lase impresia că sunt
continuatori ai acestora (un alt caz celebru, dar mai recent, este al fostului preot
catolic Francois Brune care, sub o aparentă prezentare a învăţăturii Sfinţilor
Bisericii, răspândeşte tot felul de rătăciri, de la credinţa în reîncarnare până la
„revelaţiile” comunicărilor cu morţii; nu ar fi de dorit ca, după moartea sa, şi
acesta să aibă parte de soarta lui Teilhard şi să fie reabilitat...).
Cea mai succintă prezentare a lui Teilhard de Chardin, „luminatul”
apostat, îi aparţine Părintelui Serafim Rose: „Teilhard exprimă dorinţa omului
modern pentru ceea ce Dostoievski a înfăţişat în „Marele inchizitor”. El
încearcă să unească latura spirituală cu cea ştiinţifică şi cu o Nouă Ordine care
va fi una politică. Este proorocul lui Antihrist” [136; 240]. Ar fi bine dacă
fiecare dintre noii „prooroci” ar avea parte de câte un exeget obiectiv, cum a
fost Părintele Serafim Rose...

Despre înmulţirea dumnezeilor

Pastorul Earl Paulk a afirmat că „aşa cum câinii fac căţei, iar pisicile fac
pisoi, tot aşa Dumnezeu face mici dumnezei...” [76; 165]. Dacă această idee ar
fi spusă de un copil, adulţii s-ar amuza. Dar dacă o spune un om matur, se
găsesc persoane care să o ia în serios. O întrebare firească ar fi: dacă
Dumnezeu se aseamănă cu pisicile sau cu câinii, oare pe El cine L-a făcut?
Pe Dumnezeu nu L-a făcut nimeni, El este Făcătorul tuturor celor văzute
şi nevăzute. Iar dacă unii oameni Îl asemuiesc cu animalele domestice nu se
datorează faptului că Dumnezeu a făcut şi lucruri de calitate proastă, ci numai
libertăţii pe care unii oameni o folosesc spre propria pierzanie.

Despre bolile psihice şi lucrarea demonică

Shri Mataji Nirmala Devi, care se declară drept „Mama tuturor mamelor,
întruparea lui Hristos sau a Duhului Sfânt, prin care începe Epoca de aur a
omenirii” [128; 276], i-a îndemnat pe oameni: „Voi trebuie să fiţi ca mine, eu
sunt prototipul vostru... Toţi trebuie să deveniţi guru. Eu sunt doar o Mamă. Iar
Mama este primul şi ultimul guru pentru toţi. În felul acesta eu sunt guru al
vostru şi guru al tuturor guru...” [157; 107].
Dacă „Mama” ar spune aceste cuvinte în faţa unui psihiatru, s-ar putea să
o aştepte cămaşa de forţă. Dar dracii care o „protejează” au grijă ca măcar o
parte dintre cei care ascultă astfel de cuvinte să le şi creadă. Restul însă, râd
ironic. Atunci când va veni antihrist va avea un mesaj mult mai bine ales, cu
mult mai pătrunzător. El nu se va mulţumi cu câteva milioane de creduli, ci va
încerca să înşele „chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24).

265
 Sahaja-Yoga, ca multe practici neopăgâne, este un sistem de spălare a
creierului foarte bine pus la punct. Pentru că oamenii se autodistrug de
bunăvoie; dacă cineva ar căuta să îi supună prin forţă fizică, s-ar lupta pentru
libertate. Dar aşa, în faţa maeştrilor lor, se supun ca nişte mieluşei.

Despre jurnalul unui zbor spre biserică

Americanca Helene Hasdell avea, „în timpul său liber, un hobby
neobişnuit: ea şi-a pus în minte să-şi însuşească rara capacitate de levitaţie -
plutirea liberă a persoanelor şi obiectelor, fenomen ce nu poate fi explicat prin
legile fizicii clasice. Pentru a se convinge pe ea însăşi că levitaţia propriului
corp este posibilă, ea s-a antrenat pe o trambulină obişnuită. Prelungindu-şi în
felul acesta, diferit de tumbele obişnuite prin aer, durata de plutire, totuşi
neobişnuită, ea spera în sinea ei să-şi învingă îndoielile legate de posibilitatea
de a realiza levitaţia. Deşi practica în plus şi yoga şi meditaţia, nu a avut parte
de succes. (...) Câteva luni mai târziu, apropiindu-se dis-de-dimineaţă de
biserica din incinta Universităţii din Dallas, pentru a asista acolo la liturghie, a
constatat deodată că se ridicase cu vreo 15 centimetri deasupra solului, că
trupul îi plutea prin aer. Pe drumul destul de abrupt spre biserică - aflată la
numai câţiva metri distanţă - nu existau nici tufişuri, nici arbori de care s-ar fi
putut prinde. S-a simţit cuprinsă de panică (...). Şi-a întins braţele şi,
balansându-se, a încercat să ajungă la biserică. Privirea i s-a fixat pe un stâlp de
la portalul bisericii. Când, în sfârşit, a atins stâlpul şi l-a cuprins cu amândouă
mâinile, şi-a dat drumul, prudentă, pe el în jos” [108; 263].
Dobândirea capacităţilor paranormale este unul dintre hobby-urile omului
modern. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca oamenii să aibă astfel de puteri, lumea ar
fi fost cu totul alta. Dar o lume în care toţi au aceste puteri nu ar fi o lume mai
fericită: toţi ar levita, toţi ar vedea la distanţă, toţi ar preface fierul în aur; o
astfel de lume însă (din care efortul şi munca lipsesc) nu i-ar face mai fericiţi.
Pentru că într-o astfel de lume nimic nu ar spori apropierea dintre oameni,
nimic nu i-ar face mai buni; acolo nu ar avea anumite avantaje care să
favorizeze progresul spiritual. Aşa cum nici pe lumea aceasta banii sau
bunurile pământeşti nu îi fac pe oameni mai buni (ba chiar de cele mai multe
ori datorită lor demonul lăcomiei îi face mai răi), nici într-o altă lume puterile
paranormale nu ar putea folosi unui real urcuş duhovnicesc.
Oamenii zilelor noastre sunt avizi după manifestări paranormale pentru că
acestea alungă din suflet îndoiala şi necredinţa. De fapt aceste manifestări nu
numai că alungă necredinţa, ba chiar alungă până şi credinţa pe care o
înlocuiesc cu o certitudine: căci „minunile la minut” care au loc în universul
ocult dau o anumită siguranţă, au aparenţa relevării unor realităţi tainice şi
miraculoase.
De obicei cei care capătă o anumită putere paranormală (levitaţia, de
exemplu) nu îşi pun problema mijlocului prin care au dobândit-o, ci se

266
mulţumesc să constate că practicarea anumitor exerciţii sau tehnici de meditaţie
(de la folosirea puterii minţii până la „rugăciuni” speciale) a avut rezultate.
Aproape întotdeauna se pierde din vedere că a avut loc un târg cu diavolul, care
nu dă nimic de pomană, ci întotdeauna cere ceva la schimb.
O confuzie foarte serioasă se face între puterile paranormale prezentate în
cărţile neopăgâne şi harismele sfinţilor. Exterior, ele se aseamănă oarecum (au
existat mai mulţi sfinţi care în timpul rugăciunii s-au ridicat la o oarecare
înălţime deasupra pământului). Dar dacă în cazul sfinţilor aceste harisme s-au
manifestat numai ca prin ele să se arate puterea dumnezeiască şi să se
întărească dreapta-credinţă, în cazul celorlalte manifestări miraculoase (chiar
dacă din exterior au fost identice) s-a arătat puterea întunericului care vrea să îi
îndepărteze pe oameni de la credinţa cea adevărată. Nu toţi aşa-zişii „mistici”
de alte credinţe au căutat dobândirea puterilor paranormale, ba chiar numai
foarte puţini. Dar dobândirea acestor puteri a fost pentru pelerinii care i-au
cercetat o dovadă a unui înalt nivel spiritual. Aici apare înşelarea, când se
ignoră faptul că îngerii căzuţi pot oferi „aleşilor” lor daruri care de care mai
alese, când se uită că nu numai toiagul lui Moise s-a prefăcut în şarpe, ci şi
toiegele magilor egipteni...
Hellene Hasdell, ca mulţi „creştini” care s-au îndepărtat de învăţătura lui
Hristos, avea hobby-ul de a încerca să leviteze. Dacă i s-ar fi spus că acest
lucru este sinonim cu a fi sub influenţa dracilor, poate că ar fi renunţat la el.
Dar nu i s-a spus şi, după multe încercări, ea a reuşit să zboare. Ca să îi
îndepărteze orice îndoială, diavolul a ajutat-o ca zborul să fie chiar spre
biserică...
În zilele noastre diavolul nu prea se mai teme de creştini. Sau mai bine zis
se teme numai de cei pe care nu a reuşit să îi aducă el la biserică, de cei care nu
amestecă învăţătura creştină cu tot felul de idei neopăgâne. Iar restul, ...

Despre confecţionarea idolilor

Calvin Miller, autor creştin: „Nu putem comunica cu un Mântuitor a cărui
formă şi figură ne scapă. De fiecare dată când vorbesc la telefon cu fiul sau cu
fiica mea, mă slujesc de vocea lor ca să-mi imaginez cum arată şi ce fac.
La fel, în cursul conversaţiei mele cu Cristos, Îl văd îmbrăcat cu o haină
albă, dar care nu-L împiedică totuşi să fie ca un om din vremea mea. Absorb
gloria din ochii Săi căprui, freamăt la vederea unei raze de soare azurii pe părul
Său şaten. Îi văd mâinile bătătorite întinzându-se spre mine, şi spre toată
această lume pe care o iubeşte.
Cum? Nu eşti de acord? Părul Lui nu e negru? Ochii Lui sunt albaştri?
Imaginează-ţi-L în felul tău. Domnia Lui este comoara ta, ca şi a mea.
Imaginea Lui trebuie să fie reală pentru tine, ca şi pentru mine, chiar dacă
imaginile noastre diferă. Cu toate acestea, cheia vitalităţii este imaginea” [76;
194].

267
 Fabricarea în serie a „hristoşilor personali” nu mai este un lucru nou.
Oamenii încep prin a-şi imagina un Hristos care arată aşa cum îşi imaginează
ei, şi sfârşesc prin a găsi un Hristos care şi gândeşte aşa cum vor ei. S-ar putea
să auzim: „Ce dacă Hristos-ul meu acceptă curvia? Ce dacă îmi îngăduie să mă
droghez? Cum, al tău este ascet? Imaginează-ţi-L în felul tău...”
Cât priveşte această tehnică de vizualizare a lui Hristos, ea este o excursie
liber asumată prin prăpăstiile întunericului.

Despre „arătările mariane”

La Fatima, în ziua de 13 iulie 1917, arătarea care a luat chipul Maicii
Domnului a spus: „Pentru a împiedica acest război, cer consacrarea Rusiei la
inima mea neprihănită şi Sfânta Împărtăşanie, ca reparaţie, în primele sâmbete.
Dacă vor fi ascultate cererile mele, Rusia se va converti şi va fi pace. (...) În
cele din urmă, Inima mea neprihănită va triumfa. Sfântul Părinte îmi va
consacra Rusia care se va întoarce şi se va da lumii un timp oarecare de pace”
[51; 95].
Pe 8 decembrie 1942 Papa Pius al XII-lea a închinat întreaga lume
Imaculatei Inimi a Mariei, iar la 7 iulie 1952, într-un mod cu totul special
acelaşi papă a consacrat Imaculatei Inimi a Maicii Domnului toate popoarele
Rusiei. „Prin această consacrare specială s-a urmărit să se ajungă la convertirea
Rusiei, adică nu numai la îndepărtarea comunismului, ci, în realitate, la
integrarea Rusiei în sânul Bisericii Catolice. (...) Pravoslavnica Rusie şi celelal-
te ţări ortodoxe au fost acuzate pentru rătăcirea şi discordia de a se fi separat de
unicul staul al lui Crist de la Roma, cerându-se ca aceste popoare separate să se
reîntoarcă sub unicul şi veritabilul Păstor.
Totodată, consacrarea întregii lumi, şi în mod cu totul special a Rusiei, la
cultul imaculatei inimi a Mariei reprezintă o practică inovatoare a Bisericii
Catolice care contravine spiritului evanghelic şi Sfintei Tradiţii. Căci ce poate
însemna, în realitate, să i se consacre Mântuitorului Hristos sau Maicii
Domnului întregul neam omenesc, deci inclusiv şi credincioşii altor Biserici
creştine, dimpreună cu mozaicii, cu musulmanii şi cu toţi păgânii, dar fără par-
ticiparea liber consimţită?
În linia aceloraşi apariţii dubioase care duc la credinţe rătăcite şi care
stabilesc, prin invizibile fire, o legătură cu demonul, a fost cazul petrecut la
Lourdes în anul 1858. Fetiţa Bernadette a avut în total optsprezece viziuni. În
ziua de Buna Vestire 1858, vedenia „Fecioarei Maria” a întâmpinat-o cu
cuvintele: „Eu sunt Imaculata Concepţiune”. Această repetată şi accentuată
mărturisire, aparent miraculoasă, prin care s-a confirmat încă o dată, pe aceeaşi
cale, aparent miraculoasă, noua dogmă promulgată de Biserica Romano-
Catolică, a contribuit şi mai mult la răspândirea şi înrădăcinarea rătăcirii
respective în sufletele credincioşilor catolici. La vedenii s-a adăugat şi faptul că
la locurile respective s-au petrecut multe vindecări neobişnuite, în special de

268
paralizii, care i-au impresionat pe pelerini. (...)
Presupusele teofanii şi anghelofanii, în urma cărora au apărut rătăciri,
dintre care şi cele pomenite, s-au petrecut în general cu copii sau adolescenţi,
dinadins aleşi de către Ispititor, pentru ca nevinovăţia lor să servească drept
garanţie a sfinţeniei acelor apariţii. Alteori au fost folosite în aceleaşi scopuri
persoane în vârstă, foarte credincioase, dar uşor influenţabile, înclinate a crede
tot ceea ce era învăluit în suprafiresc. În toate cazurile menţionate, nălucirile
diferitelor întruchipări cereşti, şi în special ale Maicii Domnului, urmăreau să
câştige încrederea vizionarilor prin tot felul de promisiuni, recompense şi
aprecieri măgulitoare, flatându-le amorul propriu şi stârnind în sufletul lor un
duh de mândrie şi de slavă deşartă. Vedeniile au comunicat şi secrete, pe care
vizionarii nu aveau voie să le spună nimănui, ceea ce îi subordona şi mai mult
nălucirii respective. Asemenea atitudini sunt însă potrivnice spiritului
autenticelor teofanii, cunoscute din tradiţia Bisericii şi din Vieţile Sfinţilor”
[156; 142-148] (Mihai Urzică, unul dintre puţinii care au analizat „apariţiile
mariane” prin prisma Sfintei Tradiţii).
La Medjugorje, „Maica Domnului” i-a transmis unui preot catolic care
rămăsese foarte mirat de faptul că un copil ortodox primise vindecare:
„Musulmanii şi ortodocşii au aceeaşi calitate ca şi catolicii, sunt egali în faţa
Fiului Meu şi în faţa Mea; voi sunteţi toţi copiii Mei. Desigur, nu toate religiile
sunt egale, dar toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu, aşa cum spune
Sfântul Paul. (...) Cei care nu sunt catolici sunt şi ei creaturi făcute să ajungă
într-o zi în casa Tatălui” [18; 90]. Tot acolo, dar doi ani mai târziu, i-a
îndemnat pe catolici: „Iubiţi-i pe fraţii voştri, sârbii ortodocşi şi musulmanii,
precum şi pe ateii care vă persecută.” [18; 101].
A aprecia dacă „arătările mariane” sunt sau nu înşelări nu se poate face
decât dacă se ţine seama de mesajele rostite de aceste „arătări”. Dacă la Fatima
s-ar fi arătat Maica Domnului, atunci cu siguranţă nu ar fi cerut catolicizarea
Rusiei pravoslavnice. Dacă s-ar fi arătat la Medjugorje, nu i-ar fi împărţit pe
oameni în catolici şi necatolici (ortodocşii fiind consideraţi astfel mai aproape
de musulmani); ci poate i-ar fi sfătuit pe catolici să revină la dreapta-credinţă a
ortodocşilor, care este credinţa Bisericii nedespărţite.
Deşi este o afirmaţie grea, afirmaţia lui Mihai Urzică referitoare la faptul
că aceste apariţii sunt demonice este adevărată. Este singura apreciere care se
poate argumenta cu ajutorul Sfintei Tradiţii. Celelalte aprecieri, deşi sunt făcute
în numele dragostei şi al înţelegerii (şi sunt întărite de mărturia pelerinilor
ortodocşi la aceste noi „locuri sfinte”), sunt pătate de noroiul înşelării.
Mihai Urzică mai scria: „Orice abatere de la dreapta credinţă şi de la
adevăr este o rătăcire şi orice rătăcire are o origine tenebroasă, indiferent de
mijloacele şi de căile prin care a provenit. Prin orice credinţă greşită pe care
Ispititorul o provoacă, el urmăreşte să câştige încrederea credinciosului, a unor
întregi comunităţi creştine, pentru a le compromite mântuirea sufletelor. Şi

269
astfel, atât credinciosul care s-a înşelat cât şi clerul Bisericii care a girat
asemenea cazuri dubioase şi obscure, ajung în cele din urmă să poarte stigmatul
Satanei.
O rătăcire acceptată pe o astfel de cale şi strecurată în obştea
credincioşilor cu binecuvântări sacerdotale antrenează apoi şi alte rătăciri mai
mari, în măsura în care Dumnezeu îngăduie asemenea uneltiri ale Satanei, din
pricina stării de păcat în care se află lumea. Dumnezeu pune astfel la încercare
evlavia creştinilor şi înţelegerea nealterată a credinţei precum şi a bunei
îndrumări pe care ei trebuie să o dea credincioşilor. Dar, din păcate, mulţi se
poticnesc, iar unii dintre cârmuitorii turmei lui Hristos lasă să intre în staul lupi
răpitori îmbrăcaţi în blană de oaie.
Va veni totuşi o zi - cândva - când atât ei cât şi toţi cei care s-au
împărtăşit de falsele teofanii vor vedea, cu alţi ochi, că arătările de care s-au
împărtăşit aveau, de fapt, coarne şi coadă de capră” [156; 148].

Despre mesajele „divine” de la Pucioasa

„Fericit cine M-a servit! Nu o dată fericit, ci de mii de ori fericit acela
care M-a servit. (...) Fericit cine a crezut în învierea Domnului nostru Iisus
Hristos! Fericit acela care a zidit credinţa Domnului Iisus în inima sa! Fericit
cel care nu s-a lepădat de prietenia Mea!” [181; 171].
Unele dintre mesajele pe care diavolul care a luat chipul lui Hristos i le-a
transmis „proorociţei” Verginica pot fi considerate foarte uşor drept adevărate
de către cei care nu vor să ia în serios avertismentele Sfinţilor Părinţi privitoare
la astfel de arătări. Sinodul de la Laodiceea a hotărât că „nu se cuvine
creştinilor să părăsească Biserica lui Dumnezeu şi să se îndepărteze şi să
invoce pe îngeri, şi să facă adunări, căci acestea sunt oprite. Deci de se va afla
cineva că stăruieşte în idolatria aceasta ascunsă, să fie anatema, căci a părăsit
pe Domnul Hristos şi a venit la idolatrie” - Canonul 35 [63; 225].
Cei care sunt receptivi faţă de astfel de arătări (chiar dacă acestea iau
chipul îngerilor, al Mântuitorului sau al Preacuratei Maicii Sale) se rup de
Biserică. Pentru că mesajele pe care le primesc nu conţin numai sfaturi pentru o
viaţă duhovnicească, ci şi idei eretice care uneori sunt foarte dificil de sesizat.
În mesajele de la Pucioasa unele greşeli se pot observa uşor. În afara
rătăcirii privitoare la Noul Ierusalim „de etnie română”, mai putem citi:
„Procuraţi-vă lumânări de sâmbăta, ca să nu cumpăraţi duminica şi să ieşiţi din
lege afară...” [181; 163]. „Te-aş ruga, creştine, să nu stai tu în casă niciodată cu
femeia ta singur, căci te îndeamnă să faci păcat...” [181; 216]. „Pe pământul
României va intra poporul grec...” [181; 92].
Arătările „cereşti” de la Pucioasa (asemănătoare cu cele de la Fatima sau
Lourdes) propovăduiesc o altă învăţătură decât cea pe care o cunoaşte Biserica;
oricum, mare parte din mesajele lor sunt pe gustul omului contemporan care dă
dovadă de o credinţă superficială şi este însetat de senzaţional. Deşi îndeamnă

270
la o viaţă de pocăinţă şi rugăciune, prin „micile” rătăciri injectate ele se consti-
tuie într-o altă „Evanghelie”. Şi despre aceasta Sfântul Apostol Pavel ne spune
răspicat: „Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât
aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Gal. 1, 8).

Despre patima U.F.O.-latriei

„Devenisem complet obsedat de O.Z.N.-uri. Eram convins că ceva măreţ
mi se va întâmpla în curând. Am renunţat la lecturile zilnice din Biblie, nu
m-am mai gândit la Dumnezeu, dar în schimb am început să citesc cu înver-
şunare toate cărţile despre O.Z.N.-uri care îmi cădeau în mână.... Vegheam
nopţile, aşteptând în zadar să mai primesc vreun semn, încercam să comunic
mental cu ceea ce credeam că sunt fiinţe extraterestre, aproape că mă rugam la
ei să-mi apară în faţă sau să intre într-un fel în legătură cu mine” [138; 147]
Această mărturie arată cât se poate de precis modul în care înşelarea pune
stăpânire pe suflet, modul în care credinţa în Dumnezeu este substituită cu
aşteptarea extratereştrilor. Astfel de credincioşi vor ajunge să schimbe „Tatăl
nostru”, şi în locul „pâinii de toate zilele” să-I ceară lui Dumnezeu: „Întâlnirea
pe care o aşteptăm în toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi....” N-ar fi de mirare.

Despre „pronia” diavolească

Doctorul Leopold Diaz Martinez susţinea că un „extraterestru” i-ar fi
spus: „Este necesar ca voi oamenii să înţelegeţi că mulţi semeni de-ai mei sunt
amestecaţi printre voi, încercând să vă ajute, fiindcă voi vă aflaţi în pragul unor
mari necazuri cu planeta voastră. (...) Noi încercăm să vă ajutăm pentru că
poluaţi atmosfera: contaminaţi nu numai planeta, ci şi cosmosul, şi vă aflaţi la
un pas de distrugere...” [67; 98]. Aşa îşi imagina Soloviov că va zice şi
Antihrist: „voi avea grijă să rezolv toate situaţiile de criză în care se află
omenirea, problema războaielor, problema pâinii, a tensiunilor religioase.”
Peste tot, numai fiinţe „binevoitoare”. Ce vor în schimb? Numai
renunţarea la credinţele „învechite” ale Bisericii.

Despre „diavolul dermatolog” şi vindecările cu bioenergie

„- Alo, Doamna Valentina?
- Da, eu sunt.
- Mă numesc M. P. şi sunt de aici din Iaşi. Vă rog să nu vă supăraţi, dar
mi-am pus mare speranţă în ajutorul dumneavoastră. Mă chinui de mulţi ani şi
nu ştiu ce să mai fac. Am o boală care mă tot chinuie. Ştiţi, eu...
- Da, văd. Ai mai multe pete roşii pe corp care te mănâncă tare...
- Cum, le vedeţi, aşa, de la distanţă? Dar, eu n-am apucat încă să vă
spun...
- Da, le văd, dar să ştii că nu le ai numai pe astea. (...) În schimb când mă
uit la dumneata...

271
 - Cum, mă vedeţi prin telefon, aşa, fără să mă cunoaşteţi...?
- Nu îţi văd chipul, dar îţi văd culorile aurei şi petele din aură, ca şi pe
cele din interiorul trupului, acolo unde ai hibe. Văd că nu ştii, dar ai un fibrom
în uter. Trebuie să mergi repede la doctor, poate scapi numai cu tratament şi nu
mai faci operaţie. Dar, să te duci la doctor. Mai văd şi o infecţie pe căile
urinare. Şi pentru asta trebuie să mergi la doctor, că nu-i de şagă.
- Vai doamna Valentina, deşi m-aţi speriat, nu ştiu cum să vă mulţumesc.
Sunteţi extraordinară. Aş vrea să vin la dumneavoastră să vă mulţumesc cu
ceva...
- Nu-i nevoie de nimic. Să mulţumeşti lui Dumnezeu, căci El mi-a dat
puterea să văd ce-i în oameni, chiar de la distanţă. Numai Lui trebuie să-I
mulţumim cu toţii, căci El ne dă fiecăruia tot ce ne trebuie: şi sănătate şi hrană
şi de toate.
- Doamna Valentina, totuşi vreau să vă mulţumesc cumva...
- Mulţumeşte-I lui Dumnezeu şi multă sănătate...” [65; 14].
Astfel de cazuri sunt din ce în ce mai numeroase în zilele noastre.
Medicina neopăgână deţine recordul în privinţa prozeliţilor. Oricât de fireşti ar
părea metodele folosite de aceşti vindecători, oricât de sinceri sau de bine-
voitori ar fi aceştia, oricât de mult ar mima că seamănă cu sfinţii doctori fără-
de-arginţi, ei sunt unelte ale diavolului. Părinţii duhovniceşti din vremurile
noastre nu cunosc niciun fel de excepţie: ei mărturisesc că toţi aceşti
vindecători, chiar dacă vin la Biserică, sunt în rătăcire. Chiar dacă includ în
arsenalul lor şi unele lucruri bune (cum ar fi folosirea plantelor cu proprietăţi
terapeutice), consultarea lor se află pe aceeaşi treaptă cu consultarea
vrăjitorilor. Trist este că unii dintre aceşti eretici vor din tot sufletul să îşi ajute
aproapele. Diavolul se bucură de o astfel de dragoste, pentru că îi uşurează
activitatea misionară...

Despre un scrib al Vărsătorului

Nicolae Berdiaev: „Creştinismul trebuie să fie capabil să existe într-o
varietate de forme în Biserica Universală”. „Există o mare frăţie spirituală...
căreia îi aparţin nu doar Bisericile Apusului şi Răsăritului, ci şi toţi aceia ale
căror voinţe sunt îndreptate către Dumnezeu şi către divin, adică toţi aceia care
aspiră la elevare spirituală. „Biserica se află doar într-un stadiu potenţial.”
„Lumea se îndreaptă către o nouă spiritualitate şi către un nou misticism; în ele
nu va mai încăpea nimic din vechea viziune ascetică asupra vieţii” [138; 32].
Este de mirare cum acest teolog al Noii Ere se bucură de o bună primire
în lumea ortodoxă. Mulţi creştini, citindu-i opera, se lasă modelaţi de un duh
străin. Oare dacă ar fi trăit Nestorie în zilele noastre, creştinii i-ar fi citit scri-
erile cu aceeaşi lipsă de discernământ? (că doar Nestorie nu a scris numai
lucruri „urâte”, a scris şi texte în care nu apare aproape nimic străin de
învăţătura Bisericii).

272
 E foarte răspândită ideea potrivit căreia creştinii sunt capabili să discearnă
singuri ce este bine să citească şi ce nu. Dar acest simţ al discernământului nu
se dobândeşte uşor, ci doar după o lungă perioadă de nevoinţă şi rugăciune. Cei
care cred că, după ce au citit o carte de dogmatică, sunt capabili să deosebească
întunericul de lumină, se înşeală. O dovadă: chiar primirea caldă de care se
bucură Berdiaev în spaţiul ortodox.

Despre mântuirea unor bogaţi

Fred Price, teolog al „Evangheliei prosperităţii”: „Dacă Mafia poate să
circule în limuzine mari, atunci de ce să nu poată şi copii de rege?... Copiii de
rege (copiii regelui ceresc n.n.) trebuie în orice caz să circule în Rolls Royce”
[116; 23].
Nesimţirea unor astfel de tâlcuitori ai Sfintei Scripturi este fără margini.
Din această perspectivă ar fi normal ca Hristos să se fi născut într-un palat de
aur şi să fi fost slujit de o mulţime de robi. Oricum, când îmbogăţirea este con-
siderată un drept cuvenit tuturor „copiilor de rege”, mai există o oarecare
dreptate. Dar când bogăţia este rezervată numai liderilor spirituali (cum au fost
Jim Jones sau Rajneesh care avea mai mult de zece Rolls-Royce-uri), ne aflăm
în faţa unei noi forme de comerţ cu sclavi. Aparent mai civilizate.

Despre puterea voinţei

„Există dovezi din belşug că în multe forme ale gândirii moderne - mai
ales în aşa-numita psihologie a prosperităţii, metafizica dezvoltării puterii
voinţei şi sistemele de formare a unui comerciant sub «înaltă presiune» s-a
făcut apel la magia neagră care a trecut doar printr-o metamorfoză. Chiar dacă
numele ei s-a schimbat, natura ei rămâne aceeaşi.” (Manly P. Hall, ocultist şi
expert mondial în ocultism) [76; 13].
Un rezumat al acestei orientări: „este de ajuns să vrei ca să ai!”. Oamenii
de afaceri s-au lăsat vrăjiţi de noua practică, fiind încurajaţi de efectul ei
aproape instantaneu. Şi chiar dacă ocultiştii „cu diplomă” recunosc uneori că
această practică este magie curată, oamenii de afaceri nu vor să ia aminte; că
doar nu cheamă numele diavolului, că doar nu îşi vând sufletul. Parcă diavolul
ar avea o bentiţă pe frunte şi clopoţei, şi contractul de vânzare-cumpărare a
sufletului ar putea fi iscălit numai cu sânge; de fapt, Adam a mâncat doar
dintr-un „nevinovat” măr...

Despre folosul duhovnicesc al practicilor yoga

În Yoga-Sutra, Patanjali dă o definiţie sintetică: „Yoga este oprirea
modificărilor minţii” [123; 19]. Aşa cum atunci când vrei să afli cum se face o
mâncare nu îi întrebi pe cei care au gustat-o, ci pe bucătar, aşa şi în privinţa
scopului sistemelor yoghine trebuie întrebaţi specialiştii. Ori Patanjali a zis clar
că yoga este anihilarea personalităţii. Chiar dacă o pleiadă de „guru creştini”

273
găsesc o sumedenie de paralele între yoga şi credinţa creştină, chiar dacă
invocă marele folos pe care l-ar obţine creştinii prin aceste practici, adevărul
este clar: yoga este cale de nimicire a personalităţii, şampon pentru spălarea
creierelor, poartă spre iad. Restul e literatură.

Despre farmecele hipnotizatorilor

„Primul test a constat în aceea că Messing trebuia să ridice, fără nicio
legitimaţie, 100.000 de ruble de la o bancă din Moscova. El descrie
desfăşurarea acestei incredibile acţiuni ca pe o foarte normală vizită la bancă:
«M-am dus la casier şi apoi i-am prezentat o coală albă de hârtie, smulsă
dintr-un caiet de şcoală. Apoi am deschis mapa cu acte şi i-am pus-o la ghi-
şeu». Fără să obiecteze nimic, funcţionarul, căzut fulgerător în transă, i-a
numărat lui Messing suma solicitată. El a plecat cu banii şi i-a predat unui
mandatar al lui Stalin. Un alt caz a fost acela în care Messing a fost închis
într-o încăpere bine păzită de trei echipe diferite ale securităţii statului
(G.P.U.). Cu toate acestea, graţie puterilor sale hipnotice, el a reuşit să
evadeze” [108; 69].
Sunt unii preoţi care neagă existenţa unor manifestări în care se foloseşte
forţa minţii şi care ţin de domeniul parapsihologiei. Dar totuşi cazuistica
enormă nu poate fi contestată. Ceea ce trebuie însă contestat este concepţia
neopăgână cum că toţi oamenii au aceste puteri în stare latentă şi că trebuie
doar să înveţe să le descătuşeze prin diferite tehnici. Dar în toate tehnicile prin
care se dobândesc anumite însuşiri, sau chiar anumite puteri aşa-zis
„paranormale”, antrenorul din umbră este diavolul.

Despre vrăjitoria experimentală

„Experienţe de laborator şi demonstraţii publice, în prezenţa a numeroşi
cercetători sovietici şi străini, adepţi sau sceptici, serii de fotografii şi chiar
filme difuzate în multe ţări i-au adus Ninei Kulaghina celebritatea. Kulaghina
s-a specializat în deplasarea orizontală a unor obiecte uşoare, cu masa cuprinsă
între câteva grame şi un kilogram (beţe de chibrit, ţigări, creioane, bibelouri de
sticlă sau porţelan, inele, bile, cilindri metalici etc...)” [125; 230].
Nina Kulaghina este poate cea mai „nevinovată” vrăjitoare a secolului
trecut. Nu a făcut altceva decât să arate cum se foloseşte puterea minţii (cum
făcea şi Uri Geller, cel care - în faţa camerei de televiziune - îndoia prin
„puterea gândului” furculiţe sau alte obiecte). Ea a dovedit că legile fizicii, aşa
cum sunt cunoscute astăzi, pot fi depăşite. Aparent nimic rău, doar un mijloc de
a-i convinge pe oameni că există o putere care depăşeşte limitele firescului...
Dar această putere nu aparţine oamenilor: este ori de la Dumnezeu, ori de la
draci. Şi niciunul dintre sfinţii Bisericii nu s-a lăsat antrenat în astfel de
experienţe miraculoase. Niciunul dintre sfinţi nu a transformat darul facerii de
minuni într-un spectacol demonstrativ, într-un circ ieftin. Orice spectacole de

274
acest fel sunt simple manifestări ale puterii întunericului.
Se spune că universul acesta ocult are totuşi roade „binecuvântate”: mulţi,
după ce s-au îndeletnicit cu o practică sau alta - de la astrologie la yoga - s-au
apropiat de Biserică; deci oarecum pentru unii practicarea ocultismului ar fi o
treaptă spre Hristos. Dar cei care s-au lepădat de practicile oculte nu pot spune
că au avut mai mult folos din ele decât au avut din desfrâu cei care au lepădat
mai apoi păcatul: Sfânta Maria Egipteanca nu s-a lăudat că păcatul i-a fost
poartă spre sfinţenie şi nici Sfântul Ciprian nu s-a lăudat că vrăjitoria i-a fost
poartă spre cunoaşterea adevărului. Ei I-au mulţumit lui Dumnezeu că i-a scos
din adâncurile pierzării.
Şi este o mare greşeală ca din cauza unor convertiri celebre să se afirme
că spaţiul ocult este un spaţiu intermediar spre credinţa creştină: s-au întors
câţiva, dar restul au rămas acolo, convinşi că sunt pe drumul cel bun. Şi cei mai
mulţi au murit fără să Îl cunoască pe Hristos, Care Se descoperă numai în
Biserica Sa...

Despre protejarea aurei

„În toamna anului 1959, Dan Ritter, un ocultist din cadrul Noii Şcoli de
gândire, a folosit în cadrul unui ritual o rugăciune a călugărilor franciscani.
Bănuind că ea ar putea avea un efect benefic asupra aurei, Dan nu se aştepta
totuşi la rezultatul miraculos pe care l-a obţinut. După ritual, aura practicantului
avea o luminozitate pe care nicio altă tehnică nu a putut-o obţine. De atunci,
ritualul poartă numele lui Dan Ritter şi este practicat în majoritatea grupurilor
de iniţiaţi care se află pe Calea Dreaptă. Tehnica este simplă: stând în picioare,
în interiorul cercului magic, faceţi semnul crucii şi, concentrându-vă, rostiţi
următoarea rugăciune: „Puterea lui Isus se află în mine, fiindcă Lui îi slujesc,
cu tot sufletul şi cu toată puterea (întindeţi mâinile cât puteţi de mult în faţă, la
nivelul plexului solar, atingându-vă vârfurile degetelor). Mă aflu sub protecţia
puterii Lui (întindeţi mâinile în spate, cât puteţi de mult şi atingându-vă din nou
vârfurile degetelor) şi niciun rău nu poate învinge cuvântul Său” [72; 130].
Între miturile contemporane la loc de cinste stă mitul războiului psihic, în
care tot felul de fiinţe (uneori din „lumi paralele”, alteori din lumea aceasta),
încearcă să ne domine psihic. Mulţi oameni sunt tentaţi a vedea în greutăţile
prin care trec numai „mesaje” trimise de către duşmanii lor; uneori se complac
în a da vina pe farmecele care li s-au făcut şi se gândesc cum să scape de aceste
farmece (o fată care a căzut în păcatul desfrâului şi pe care - pentru o vreme -
nimeni nu o vrea de nevastă nu va vedea în aceasta pedeapsa lui Dumnezeu, ci
numai rezultatul unor imaginare farmece; părinţii se lasă foarte uşor înşelaţi de
o astfel de versiune). De obicei aleargă după ajutor la o vrăjitoare „albă”. Şi
aşa, fără să fie conştienţi, intră sub influenţa diavolului.
Este adevărat că, în rare cazuri, unora li s-au făcut farmece (există relatări
de acest gen şi în literatura hagiografică). Dar singurul mod de a scăpa de ele

275
este vieţuirea curată, spovedania sinceră, împărtăşania, postul şi rugăciunea.
Oamenii preferă însă orice altă reţetă care să nu presupună schimbarea vieţii,
care să nu presupună nici pocăinţă, nici nevoinţă; o astfel de reţetă nu poate
avea efectul scontat.
În privinţa războiului psihic, relatările privitoare la civilizaţiile care
agresează mental omenirea sunt simple poveşti. Ele nu fac altceva decât să îi
sperie pe oameni, să genereze tensiune şi să servească răspândirii unor practici
oculte, practici despre care se susţine că oferă o imunizare a persoanei în faţa
atacurilor psihice. Chiar dacă aceste tehnici dau o oarecare linişte, chiar dacă
dau aparenţa unui echilibru interior, în ele se ascunde diavolul.
Totuşi, deşi aceste războaie cu entităţi din lumi paralele sau cu mari
magicieni care vor să stăpânească lumea sunt iluzorii, un război nevăzut există
într-adevăr: e războiul cu puterile întunericului, şi în acest război putem birui
numai rămânând în Biserică, primind învăţăturile ei şi trăind după poruncile
Evangheliei. Orice tehnică auxiliară de protecţie (chiar dacă include
rugăciunea, folosirea apei sfinţite sau a oricărui element creştin) nu numai că
este ineficientă, ci este chiar dăunătoare, nefiind decât un mod de a cere hoţului
să îţi păzească locuinţa.

Despre „sacrificiile” erotice

În misionarismul de tip „Martinelli” (reprezentanţă a mişcării religioase
„Familia” - Copiii lui Dumnezeu - cu sediul în Viena, Austria, care trimite
broşuri cu caracter creştin „Iubirea a coborât de Crăciun”, „Semnele timpu-
rilor”, „Omul iubirii”), a fost inclus flirt-fishing-ul (pescuirea prin flirtare).
„Dacă Dumnezeu este dragoste” (I Ioan 4, 8), credincioşii trebuie să fie
exemple ale dragostei atotcuprinzătoare: pot trece de orice limită în mani-
festarea dragostei, până la satisfacerea nevoilor sexuale ale celorlalţi.
Sexualitatea, ca manifestare normală naturală, trebuie folosită pentru a dovedi
credinţa în Dumnezeu: „vrem ca prin sacrificiul nostru să le satisfacem nevoile
sexuale, arătându-le astfel această dragoste” [43; 66].
Faţă de pervertirile contemporane ale dragostei, rătăcirea lor nu mai este
şocantă. Acum ar putea să se „sacrifice” arătând „dragoste” chiar şi grupurilor
de homosexuali sau de lesbiene... Dar ce are în comun această dragoste cu
credinţa în Hristos?

Despre inspiraţia spiritistă

Edgar Cayce, „profetul adormit”, observa că ceea ce spunea în transă
contrazicea ceea ce ştia despre credinţa creştină şi despre Biblie: „Ceea ce spun
este străin de credinţa şi concepţiile mele, de tot ceea ce am spus altora în
întreaga mea viaţă. Dacă diavolul este pe cale să îmi joace o festă, cu siguranţă
că aceasta este” [68; 191]; a mai spus că Iisus a avut nevoie de 30 de
reîncarnări ca să devină Hristos, într-una dintre ele fiind chiar Adam.

276
 Puţini dintre cei care s-au implicat în practicile oculte au avut momente
de conştientizare a înşelăciunii; iar dintre ei, cei mai mulţi s-au mulţumit să
sugrume glasul conştiinţei şi, asemenea lui Edgar Cayce, au preferat să
primească cununa de lauri trecători pe care diavolul o aşează pe frunţile
atleţilor săi.

Despre diavolul electronist

„Într-o demonstraţie organizată de experţi electronişti la Londra, la
12.O1.1969, cu participarea lui Konstantin (Koste) Raudive, s-au stabilit două
condiţii pentru ca experimentul să fie considerat reuşit. Pentru început, s-a
cerut (morţilor contactaţi n.n.) să fie numită o persoană prezentă. La redare, o
voce extra a spus în engleză: «Raudive is here» (Raudive este aici). În
continuare, s-a cerut să se răspundă unei anumite solicitări. Un participant şi-a
exprimat dorinţa de a asculta pe prietenul său decedat Stepan vorbind ruseşte.
Şi o voce extra a comunicat imediat în germană şi în rusă: «Hier is Stefan.
Koste glaubt uns nicht. Ocin trudino. Mî poucim Petrum». (Aici este Ştefan.
Koste nu ne crede. E foarte greu. Îl învăţăm pe Petru)” [125; 80]. Relatările de
acest gen sunt foarte multe: până şi tehnica a devenit suport pentru înşelăciunea
diavolească. Oare care va fi următoarea ţintă?

Despre mormonii „drept-credincioşi”

Conducătorii mormoni afirmă că mormonismul învaţă „ceea ce au
învăţat (totdeauna) religiile Misterelor, rivale păgâne ale creştinismului” [76;
77]. Preşedintele mormon Brigham Young a declarat că Dumnezeul creştin este
„diavolul mormon” [76; 79]; dacă ar avea curajul de a pune această afirmaţie
pe toate broşurile lor publicitare, mormonii ar rămâne fără clienţi. Poate că
momentul în care a înţeles prăpastia dintre învăţăturile mormonilor şi cele
creştine a fost singurul moment de „iluminare” a lui Brigham Young. Dacă ar
mai fi avut unul, ar fi înţeles că „diavolul mormon” este chiar Atotputernicul
Dumnezeu, Cel care a făcut cerul şi pământul...

Despre delirul mistic

Elena Petrovna Blavatsky, fondatoarea Societăţii Teozofice, s-a remarcat
prin mesajele primite la şedinţele de spiritism. Spre deosebire de alţi mediumi
care nu au fost capabili să reproducă pasaje din cărţi pe care nu aveau cum să le
citească, ei i s-au dictat fragmente întregi din cărţi foarte rare (diavolii care îi
dictau erau foarte „citiţi”). De aceea simplitatea şi prostia unora dintre
profeţiile ei este surprinzătoare: „Cu timpul va fi din ce în ce mai mult eter în
aer. Când eterul va umple aerul, se vor naşte copii fără taţi. În Virginia există
un măr dintr-un soi special. Nu înfloreşte, dar dă fructe cărnoase fără sâmburi.
Aceasta se va extinde treptat la animale, apoi la oameni. Femeile vor purta
copii fără fecundaţie, iar în timpul celei de-a şaptea Runde se vor putea ivi

277
bărbaţi ce se vor putea reproduce pe ei înşişi. În timpul celei de-a Şaptea Rase a
celei de-a patra runde, bărbaţii îşi vor schimba pielea în fiecare an şi vor avea
unghii noi la mâini şi la picioare. Oamenii vor deveni mai psihici, apoi mai
spirituali. La sfârşit, în timpul celei de-a Şaptea Runde, se vor naşte mai mulţi
Budha fără păcat”153 [29; 82].
Nu este foarte greu să înţelegem că o astfel de profeţie nu poate fi
adevărată. „Comunicările profetice” primite în ultimii ani de la tot felul de
„spirite binevoitoare” sunt mult mai elevate. Se pomeneşte des numele lui
Dumnezeu, al lui Iisus, al Maicii Domnului. Se vorbeşte despre pedeapsa
cerească pentru păcatele oamenilor, pentru îndepărtarea lor de credinţă. Dar
toate aceste mesaje sunt de la diavol. Nici dacă un asemenea spirit ar dicta
cuvânt cu cuvânt toată Apocalipsa Sfântului Ioan nu ar trebui ascultat. Chiar
dacă rătăcirea vine îmbrăcată după ultima modă, chiar dacă atrage asupra ei
multe priviri.

Despre superstiţii şi înţelepciunea populară

Maica Sofronia: „La început mi-a fost teamă să cercetez aceste adevăruri
străvechi fiindcă, în naivitatea mea, am crezut că nu sunt inspirate de cuvintele
Domnului şi că, de aceea, sunt lucrări ale Necuratului. Ei bine, cea mai mare
parte din această tradiţie (cea populară n.n.) nu provine direct din cuvintele
Mântuitorului, fiindcă ea este mult mai veche. Dar asta nu înseamnă că are
ceva împotriva credinţei noastre creştine: în mod absolut uimitor, pe pământul
României de astăzi, vechea Tradiţie s-a îngemănat firesc, ca doi copaci care
cresc din aceeaşi rădăcină, cu revelaţia adusă de cuvintele Evangheliştilor. Aşa
s-a întâmplat fiindcă între ele nu a existat o opoziţie, o contradicţie: Binele şi
adevărul au stat la temelia amândurora” [219; 25].
Iată mostre de „înţelepciune populară”: „şase zile la rând, între 12 şi 23
noiembrie, femeile nu puneau mâna pe ac şi nu dădeau gunoiul afară din casă,
ca să nu pună lupii colţii pe animalele lor” [219; 253]. „Se credea că la Bobo-
tează, când pune preotul crucea în apă, toţi dracii din ea fug pe câmp unde aş-
teaptă apusul soarelui înainte de a se întoarce. Nimeni nu-i vede, în afară de
lupi, care se iau după ei şi unde îi prind, acolo îi şi omoară” [219; 278]. „Dacă
153
Părintele Serafim Rose scria: „Niciodată nu a mai existat o asemenea epocă cu învăţători
falşi ca secolul XX, atât de bogat în lucruri materiale, dar atât de sărac spiritual. Orice părere ce
se poate închipui, chiar şi cea mai absurdă, chiar şi cele care până acum au fost respinse de
consimţământul general al tuturor popoarelor civilizate - îşi are acum propria doctrină şi pro-
priul «învăţător». Parte din aceşti învăţători vin cu dovezi sau cu promisiuni ale unei puteri
«spirituale» şi ale unor false minuni, aşa cum întâlnim la unii «harismatici» şi ocultişti; dar cei
mai mulţi dintre aceşti învăţători nu oferă altceva decât o slabă amestecătură de idei nedigerate
pe care le-au primit «din eter» cum s-ar spune, sau de la vreun autoproclamat «înţelept»
modern care cunoaşte mai multe decât toţi cei vechi doar prin faptul că trăieşte în «luminatele»
vremuri moderne” [138; 83, 84]. Elena Petrovna Blavatsky ne oferă tocmai astfel de „idei
nedigerate”. Rămâne la latitudinea noastră dacă le acceptăm sau nu…

278
un om ia lingura cu care s-a mestecat la înroşirea ouălor şi o poartă la curea,
atunci el capătă un simţ neobişnuit, cu ajutorul căruia poate vedea strigoii sub
adevărata lor înfăţişare” [219; 189].
Ce au în comun aceste obiceiuri cu credinţa Sfinţilor Părinţi? Nimic,
absolut nimic. Sunt obiceiuri păgâne poleite cu elemente creştine. Oricât ar
specula etnografii, nu se poate spune că aceasta era credinţa curată a poporului.
De fapt, această des invocată înţelepciune populară este astăzi un cal troian
intrat printre români: în numele descoperirii a ceea ce are mai autentic poporul
nostru, se pune în lumină exact ce nu trebuie şi se lasă la o parte tocmai
esenţialul: dreapta-credinţă a ţăranului român (atacul împotriva credinţei creşti-
ne este subtil: dacă s-ar demonstra că până şi credinţa înaintaşilor a fost înţesată
de idei păgâne, atunci apărarea de invazia neopăgână ar fi mult mai dificilă).
Atunci când păgânismul este prezentat de către o faţă bisericească (sau
chiar de către o monahie precum „înţeleapta” Maică Sofronia), credincioşii lasă
la o parte rezervele şi sorb o apă care nu este vie, beau apă de la un izvor care
nu este curat. Poate că Dumnezeu îi va ajuta să cunoască adevărul. Dar cei care
i-au dus în rătăcire, dacă nu se pocăiesc, îi vor cunoaşte foarte bine pe cei
cărora le-au slujit de fapt...

Despre vindecările pe bandă rulantă

Pastorul C.S. Lovett: „Ai fi şocat dacă ai auzi că puterea de vindecare a
lui Dumnezeu este la dispoziţia ta prin propriile tale gânduri, şi că tu însuţi poţi
s-o declanşezi, prin credinţă!... Dacă ai avea un ACCES DIRECT la
inconştientul tău, ai putea să comanzi ORICĂREI BOLI să fie vindecată într-o
clipă. Aşa de multă putere îţi stă ţie la dispoziţie! Hotărât lucru, Isus avea acces
la el, căci obţinea vindecări LA COMANDĂ” [76; 138].
Oricum, domeniul vindecărilor miraculoase rămâne printre motivele cel
mai des invocate de către cei care s-au lăsat atraşi de neopăgânism. De la
vindecarea prin bioenergie până la folosirea talismanelor energizante, de la
folosirea medicilor din lumi paralele şi până la vindecările de pe stadioane, nu
se simte decât o unică prezenţă: a celui care L-a ispitit pe Hristos cu slava lumii
acesteia...

Despre handicapul memoriei spirituale

Spiritul Ramtha, la o şedinţă de channeling (spiritism modern): „Timp de
două mii de ani am fost numiţi creaturi păcătoase. Acest stigmat ne anulează în
mod automat abilitatea de a ne aminti măreţia şi egalitatea noastră cu
Dumnezeu, Cristos, Budha sau alţii” [75; 183]. Iată obsesia omului modern: a
pierdut înţelegerea marelui dar pe care i l-a făcut Dumnezeu, acela de a fi
cunună a creaţiei, şi vrea să se suie pe tronul lui Dumnezeu. Oare cum ar putea
sta un om atât de mare pe un tron atât de strâmt?...
Pe o felicitare de Crăciun era scris un mare adevăr: „Istoria este plină de

279
oameni care au vrut să fie dumnezei (în imagine apărând Budha, Alexandru cel
Mare, Iuliu Cezar, Lenin, Hitler, Maharishi Mahesh Yogi, Mao Tze Dung şi
alţii), dar numai un Dumnezeu a vrut să fie Om (Hristos apărând ca Prunc în
staulul din Betleem)”.

Despre o nouă închinare la idoli

„Dacă Îl întâlnim pe Dumnezeu faţă în faţă şi Îl acceptăm în viaţa
noastră... devenim hinduşi mai buni, musulmani mai buni, catolici mai buni,
orice am fi - mai buni. Trebuie să îl acceptăm pe Dumnezeu aşa cum există El
în mintea noastră” [75; 138] - Maica Tereza.
O fi mai important să păstrăm imaginea pe care o avem despre Dumnezeu
„în mintea noastră”, decât să Îl cunoaştem aşa cum a vrut să Se descopere
oamenilor? Şi dacă oamenii Îl pot întâlni pe Dumnezeu „faţă în faţă” fără a se
lepăda de credinţele lor rătăcite, atunci de ce S-a mai întrupat Hristos? Pesemne
că, ascultând o astfel de povaţă, Sfinţii Apostoli ar fi refuzat drumul jertfei
pentru mărturisirea dreptei-credinţe, ca să Îl întâlnească pe Dumnezeu ţinând
Legea cea Veche. Doamne-fereşte!
Noi să nu fim îngăduitori cu rătăcirile, ci să ţinem predaniile Bisericii.
„Domnul aşa a învăţat; apostolii au propovăduit, părinţii au păstrat, mucenicii
au întărit” - Sfântul Vasile cel Mare [162; 595].

Despre giumbuşlucurile „harismaticilor”

„În Anglia s-au observat chiar şi cazuri de leşin şi de isterie. Tremur,
sărituri, dans bolnăvicios, un episcop anglican s-a rostogolit pe podea răcnind
ca un leu.”„Am spus numai «Duhule Sfânt, vino!» Şi totul a început. Serviciul
divin s-a năruit. Adică nu a mai fost nicio predică, nici nu mai putea fi vorba de
aşa ceva... Pe parcursul întregii săptămâni, Duhul Sfânt s-a coborât cu atâta
putere încât nu am mai fost capabili de muncă. De exemplu, telefonista care
lucrează pe recepţie mai este scuturată şi azi atât de tare, încât trebuie să
conecteze automatul de recepţie. Alţi colaboratori tremură, sar şi se scutură.”
„Roger şi Sue Mitchell, conducători al Ichtys Christian Fellowship (Londra) au
sunat din Anglia şi m-au rugat să mă rog pentru ei la telefon. Le-am spus
«Puneţi receptorul sub cap!» Ei au făcut-o, eu am suflat şi amândoi au căzut
sub masă, doborâţi de puterea Duhului Sfânt” [116; 81].
Un regizor priceput ar fi putut filma o comedie cu costuri minime 154. Că
doar prostia se dă gratis, nu o vinde nimeni. Şi totuşi, asemenea relatări nu
trebuie să stârnească râsul. E vorba de oameni ca noi, căzuţi în ghearele rătă-
154
Datorită stupidităţii unora dintre ideile ereticilor, Sfântul Irineu al Lyonului foloseşte
uneori un ton ironic: „Cu acest Castravete coexistă o Putere din aceeaşi substanţă ca şi ea, pe
care eu o mai numesc şi Pepene. Aceste Puteri, adică Dovleac, Supervacuitate şi Pepene, au
emis tot restul multitudinii de Pepeni care delirează despre (ereticul pe nume) Valentin” [131;
88].

280
cirii (cât despre episcopul anglican, manifestarea sa este cât se poate de
„firească” dacă ţinem seama de manifestările confraţilor săi, care au considerat
normală hirotonirea femeilor, ca şi multe alte rătăciri...). După teoria
ramificaţiilor ortodocşii ar fi un fel de veri primari cu anglicanii, şi rude
îndepărtate cu aceşti harismatici. Discutabilă teorie...

Despre căutarea ispitelor

Sinodul Extraordinar al Episcopilor Catolici, 1985: „Biserica Catolică nu
refuză nimic din ceea ce este adevărat şi sfânt în religiile necreştine... Catolicii
trebuie să recunoască, să păstreze şi să răspândească valorile spirituale, morale
şi socio-culturale care se află în ele” [190; 29].
În acest spirit, în timpul vizitei în India, Papa Ioan Paul al II-lea şi-a
însemnat fruntea cu pecetea hindusă (tilak-ul, „buba roşie” pictată pe frunţile
unor yoghini, semn al închinării idolatre către Zeul Shiva cf. [75;148]). În acest
spirit la Adunarea inter-religioasă de la Assisi din 1986 în altarul catolic a fost
aşezată o statuie a lui Budha. Nu degeaba se ruga Psalmistul: „Mântuieşte-mă,
Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor...”
(Ps. 11, 1).
Gândindu-se la „sfinţenia” religiilor necreştine, Sfântul Teofan Zăvorâtul
mărturisea: „în afară de Biserica Ortodoxă nu este adevăr...” [152; 10].

281
Anexă:

Părintele Ilarion Olaru:

CUVÂNT LA DUMINICA ORTODOXIEI

„Strigând cu veselie, astăzi noi credincioşii strigăm: Cât sunt de

minunate lucrurile Tale, Doamne, şi puterea Ta cât este de mare, Cel Ce ai
făcut înţelegerea şi unirea noastră... Nu se mai înalţă acum sprânceana
ereticilor, căci Dumnezeu a întărit Ortodoxia...”
Ar trebui ca Biserica noastră să fie astăzi îmbrăcată în veşmânt de bucurie
şi pregătită să prăznuiască biruinţa dreptei-credinţe împotriva ereziilor, aşa cum
se vede din slujba Canonului de astăzi, din Duminica Ortodoxiei.
O, iubiţi credincioşi, s-ar fi cuvenit să simţim cu toţii înflăcărarea
psalmistului: „toate popoarele bateţi din palme, strigaţi lui Dumnezeu cu glas
de bucurie” (Ps. 146, 1), s-ar fi cuvenit ca Biserica noastră să tresalte
bucurându-se că adevărul a spulberat minciuna, că neghina a fost îndepărtată şi
că recolta învăţăturilor este curată.
Dar, iubiţilor, şi vă vorbesc cu inima sfâşiată, în aceste clipe simt că pe
catapeteasma bisericii se află un văl de doliu, aud parcă suspine şi oftări care
nu se mai opresc. O, ce vremuri trăim... Doar ştim cuvintele Sfântului Ignatie
Briancianinov, cum că „se împlinesc proorocirile Scripturii despre apostazia de
la creştinism a popoarelor trecute de la păgânism la creştinism. Apostazia a fost
prevestită de către Sfânta Scriptură cu toată claritatea şi este o mărturie a
faptului că este adevărat tot ceea ce s-a spus în Scriptură.”
În Duminica Ortodoxiei, când s-ar fi cuvenit să vă vorbesc despre
înfrângerea păgânismului, nu pot să vă vorbesc decât despre marea răsturnare
din vremurile noastre, când privim cu toţi renaşterea învăţăturilor păgâne
combătute de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii.
Crede cineva că ar fi mai bine să nu privim realitatea în faţă, şi să ne
imaginăm că totul este bine? Sau poate cineva să zică Domnului: „De
cunoştinţa adevărului Tău plin este pământul...”, când apostazia este din ce în
ce mai puternică?
Este mai bine să fim conştienţi că fără voia noastră ne aflăm în război.
Ştiu că dacă la hotarele ţării noastre s-ar auzi zvon de luptă, nu aţi avea linişte
şi aţi vrea să ştiţi cât mai multe amănunte. Unii v-aţi arăta gata să vă duceţi să
apăraţi acest pământ al strămoşilor voştri. Dar oare dacă v-aş spune că Bisericii
noastre i s-a declarat război aţi fi în egală măsură gata de jertfă? Oare aţi fi
pregătiţi să vă daţi viaţa pentru apărarea Trupului lui Hristos?
Cu aceasta încep cuvântul de astăzi: Biserica se află în război şi trebuie să
fie apărată. Cineva ar putea să se întrebe: Oare despre ce război este vorba?
Războiul despre care voi vorbi nu e unul nou, ci e vechi. E războiul pe care îl

282
poartă de aproape două mii de ani Biserica noastră împotriva ereziilor. Dar în
zilele noastre aceste atacuri împotriva Bisericii sunt din ce în ce mai puternice,
şi tot mai mulţi creştini cad în ghearele rătăcirii.
Sfântul Ignatie Briancianinov a spus: „apostazia a început de la un timp
să înainteze rapid, liber şi făţiş. Urmările vor fi din cele mai triste. Facă-se voia
Domnului!”
Această voie a Domnului este ca noi, creştinii, să ducem o luptă foarte
grea: în aceste vremuri tulburi suntem chemaţi să fim candele vii ale
Ortodoxiei. Suntem chemaţi să ne aprindem de la făclia Sfintei Tradiţii şi să
purtăm în lume adevărul lui Hristos.
Avem de dus o cruce grea, care are două braţe: cel orizontal, al dreptei-
făptuiri, şi cel vertical, al păstrării şi mărturisirii dreptei-credinţe. Auziţi ce ne
zice Sfântul Grigorie Teologul: „Prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu”. Iar
Sfântul Meletie Mărturisitorul ne atrage atenţia că „nu este cu dreptate şi cu cu-
viinţă bine-credincioşilor a tăcea acolo unde se calcă poruncile lui Dumnezeu şi
din aceasta îşi întăresc înşelăciunea ceilalţi potrivnici. Pentru că a zis un mare
părinte: „Acolo unde este primejdie a se despărţi cineva de la Dumnezeu, ce
bine-credincios poate să stea deoparte şi să tacă, sau cu totul să se liniştească?
Pentru că tăcerea sa îl vădeşte cum că şi el se învoieşte acestor rele”.
Şi aceasta ne-o arată Înainte-Mergătorul Domnului şi vitejii Macabei,
care pentru o mică poruncă a legii s-au primejduit până la moarte şi n-au
părăsit nici cea mai mică parte a predaniilor primite. Căci războiul de multe ori
este lăudat şi lupta se arată mai bună decât vătămătoarea de suflet pace. Că mai
bine este să stea cineva împotriva celor rău cugetători, decât să le urmeze lor şi
să se despartă de Dumnezeu pentru a se uni cu ei.”
Auziţi cuvânt cu putere multă... Auziţi şi priviţi cum lumea din jurul
nostru îşi schimbă înfăţişarea. Şi dacă până acum am ales a păstra în suflete
pacea acestei lumi, de acum să pornim la războiul bineplăcut lui Dumnezeu.
Ce poate face un creştin împotriva asaltului ereziilor? Răspunsul este
simplu: să vegheze ca nu cumva să primească vreo învăţătură potrivnică celei
bisericeşti, să vegheze ca cei de aproape ai săi să rămână în staulul Bisericii şi
să încerce să îi aducă la dreapta-credinţă pe cei care au fost înşelaţi de diavol.
Şi nimeni nu este îndreptăţit să afirme că nu este problema lui ce cred cei de
lângă el.
Sfântul Teodor Studitul spunea creştinilor din vremea sa, şi cuvintele sale
sunt atât de importante astăzi, că „atunci când credinţa este în primejdie,
porunca Domnului este de a nu păstra tăcerea. Când este vorba de credinţă
nimeni nu are dreptul să zică: «Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic a
face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu doreşte să aibă vreun ames-
tec. Sau un sărac care de-abia îşi câştigă existenţa?... Nu am cădere, nici vreun
interes în chestiunea aceasta.» Dar dacă voi veţi tăcea şi veţi rămâne
nepăsători, atunci pietrele vor striga.”

283
 Nimic nu se poate face fără rugăciune. Este nevoie de multă rugăciune
pentru a rămâne alături de Hristos şi pentru a putea să îi ajutăm şi pe alţii să
vină lângă noi. Dar nu este de-ajuns rugăciunea, oricât de lungă ar fi. Este
nevoie şi de mărturisirea adevărului prin cuvânt.
Cum altfel înţelegem darul vorbirii în limbi pe care l-au primit Sfinţii
Apostoli la Rusalii? Acest dar arată că Dumnezeu nu a aşteptat ca păgânii să se
convertească numai datorită rugăciunilor apostolilor, ca neamurile păgâne să
înveţe limba pe care o vorbeau aceştia; ci i-a învăţat pe Sfinţii Apostoli să
grăiască în limbile neamurilor, să vorbească astfel încât să fie înţeleşi de către
păgâni.
Înainte însă de a putea să vorbim păgânilor şi apostaţilor de lângă noi în
aşa fel încât să ne înţeleagă, trebuie să înţelegem noi înşine cât de mare este
darul de a fi drept-credincios şi cât de mare este osânda celor care părăsesc
dreapta-credinţă .
Îndrăznesc să repet şi eu cuvintele Sfântului Ioan Damaschin:
„Cunoscându-mi micimea şi nevrednicia mea ar trebui să tac pentru totdeauna
şi să mă mulţumesc a-mi plânge păcatele înaintea lui Dumnezeu. Dar văzând că
Biserica este cuprinsă de mare vijelie, am crezut că nu trebuie să mai tac,
pentru că mă tem mai mult de Dumnezeu, decât de oricine pe pământ.”
Vă amintesc că în fiecare an în această Duminică în multe biserici
ortodoxe se citeşte Sinodiconul Ortodoxiei. El conţine esenţa învăţăturii
dogmatice a Bisericii noastre. Atunci când este citit Sinodiconul, de fiecare
dată când se pomeneşte numele vreunui sfânt mărturisitor, tot poporul strigă cu
glas mare: „Veşnica lui pomenire! Veşnica lui pomenire! Veşnica lui
pomenire!” Iar la pomenirea vreunui dascăl al ereziei strigă toţi: „Anatema să
fie! Anatema să fie! Anatema să fie!”.
Nu sunt cuvinte destul de frumoase pentru a-i lăuda cum se cuvine pe cei
dintâi, şi tot aşa nu sunt cuvinte destul de dure pentru a-i înfăţişa pe cei din
urmă în toată răutatea lor. Fiecare dintre cei care ne-am adunat astăzi aici i-am
lăuda cu bucurie pe sfinţii mărturisitori. Ar trebui ca tot aşa să putem adăuga şi
glasul nostru la ceata celor care rostesc anatema asupra ereticilor.
Dacă ar trăi astăzi Părinţii care au luat parte la Sinoadele Ecumenice, ar
spune cu tărie: „Anatema celor ce strică învăţătura Bisericii! Anatema celor
care cred că Hristos a fost doar cel mai mare învăţător, şi nu Fiu al lui
Dumnezeu care S-a întrupat pentru mântuirea noastră! Anatema celor ce cred
în reîncarnare! Anatema celor ce fac vindecări mincinoase şi tuturor celor
dimpreună cu ei! Anatema tuturor ereziilor!”
Spun unii: dar oare nu s-ar cuveni să arătăm dragoste creştinească şi să
lepădăm de la noi acest aspru cuvânt – anatema?
Auziţi înşelare: oameni păcătoşi, oameni plini de patimi, cred că pot fi
mai plini de dragoste decât Sfinţii Părinţi care i-au anatemizat pe eretici.
Oameni care sunt lipsiţi de dreaptă-vieţuire vor să arate dragoste faţă de cei

284
care sunt străini Trupului lui Hristos. Dar această ispită nu este deloc nouă.
Încă înaintea primului Sinod Ecumenic Sfântului Petru al Alexandriei i se cerea
să îl ierte pe Arie şi să ridice anatema pe care o dăduse asupra acestuia. Să
luăm aminte la răspunsul pe care l-a dat prealuminatul arhiereu atunci când se
afla întemniţat pentru că l-a afurisit pe Arie: „Cum îmi ziceţi voi să mă
înduplec la rugăciunile voastre şi să îl iert pe Arie care nu a vrut să asculte
învăţătura mea şi să îşi vie în simţire? Dacă l-am afurisit, aceasta n-am făcut-o
de la mine, ci prin voia lui Hristos Dumnezeul meu, Care mi S-a arătat noaptea.
Căci rugându-mă după obiceiul meu, fără de veste a strălucit în temniţă o
lumină mare şi L-am văzut pe Domnul meu Iisus Hristos în chip de tânăr ca de
doisprezece ani, iar faţa Îi strălucea mai mult decât soarele, încât nu-mi era cu
putinţă a căuta spre slava cea negrăită a feţei Lui. Şi era îmbrăcat cu o cămaşă
albă de in, însă ruptă de sus până jos, pe care o strângea la piept cu amândouă
mâinile, acoperindu-şi goliciunea Sa.
Văzând eu acestea, a căzut asupra mea frică şi spaimă şi cu multă temere,
rugându-mă Lui, am zis: „Mântuitorule, cine ţi-a rupt haina?” Iar Domnul a
răspuns: „Arie cel fără de ruşine mi-a rupt-o, căci a despărţit de Mine pe
poporul pe care l-am câştigat cu sângele Meu! Păzeşte-te ca să nu-l primeşti în
sânul Bisericii, pentru că are viclene şi rele gânduri asupra Mea şi asupra
poporului Meu. Şi iată că vor să te roage să îl ierţi. Dar tu să nu-i asculţi şi să
nu primeşti în turmă un lup în chip de oaie.”
Aşa i-a vorbit Mântuitorul Sfântului Petru al Alexandriei, şi dacă ne-ar
vorbi nouă astăzi ne-ar spune acelaşi lucru: să nu ne lăsăm prinşi de ispita
falsei iubiri faţă de cei care surpă Biserica lui Hristos.
De mare folos îi este sufletului meu descoperirea aceasta a Sfântului
Petru... Şi uneori, când sunt ispitit de vrăjmaş să fiu mai înţelegător cu ereticii,
cu cei care cred în reîncarnare sau folosesc tot soiul de bioenergii, mă reped şi
mai citesc o dată Viaţa acestui sfânt. Şi de fiecare dată îmi dau seama că nu am
dreptul să fac compromisuri în ceea ce priveşte toleranţa faţă de eretici.
Ni se cere să avem dragoste faţă de cei rătăciţi... Dacă nu am avea
dragoste nu ne-ar durea că se află departe de Hristos. Eu, în nevrednicia mea,
am mare dragoste faţă de protestanţii care nu cinstesc icoanele. S-ar putea
spune că am dragoste faţă de iconoclaşti. Nu e dragoste mai mare decât a le
dori tot binele cu putinţă, adică a le dori fericire veşnică. Or, pentru a ajunge la
aceasta, trebuie ca ei să facă parte din trupul lui Hristos, care este Biserica. Atât
de mult îi iubesc pe toţi iconoclaştii încât mă rog pentru ei să primească
adevărul dreptei credinţe.
Astăzi, în Duminica Ortodoxiei, în care se prăznuieşte biruinţa
apărătorilor icoanelor, aş striga cu glas mare: „Să vină iconoclaştii de tot felul
şi să cadă la picioarele lui Hristos, mărturisindu-şi rătăcirile”. Da, Biserica are
dragoste faţă de toţi ereticii care vor cu adevărat să meargă pe calea mântuirii.
Dar dragostea nu are părtăşie cu minciuna şi niciun eretic nu va putea simţi

285
dragostea Bisericii până nu se leapădă de înşelare.
Totuşi, să nu uităm că Hristos nu a venit pe pământ ca să împartă anateme
şi să-i osândească pe păcătoşi. Nu Acesta este Hristosul în Care au crezut
Sfinţii Părinţi. Hristos a venit nu pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi. Nu a
venit numai pentru poporul iudeu, ci pentru toate neamurile. Nu există păcătos
care să nu poată dobândi iertarea şi nu există eretic care să nu poată fi primit în
Biserică dacă se pocăieşte de păcatul ereziei.
Cine crede că rezumatul învăţăturii bisericeşti stă în cuvântul „Anatema!”
se află el însuşi în rătăcire. Cine crede că simbolul Bisericii este sabia se
înşeală. Biserica este balsam, Biserica este leac pentru suflet. Nu Biserica îi
osândeşte pe eretici, ci ei înşişi se supun osândei atunci când se rup de
bunăvoie de Trupul lui Hristos. Biserica doar constată ruperea, doar observă
rana care sângerează. Şi de fiecare dată când se rosteşte cuvântul „Anatema!”,
se rosteşte ca un semnal de alarmă asupra faptului că cineva alege calea
întunericului. Aşa cum vă rog să aveţi grijă de fraţii voştri căzuţi în erezie şi să
le spuneţi adevărul Bisericii, aşa vă rog şi să nu vă puneţi stavilă între ei şi
Hristos, ca să nu ajungeţi precum fariseii din Evanghelie.
Şi vai de cei care aleg rătăcirea... Suferinţele lor sunt veşnice. Nu o dată
Părinţii cu viaţă sfântă au avut descoperiri în care i-au văzut pe eretici
chinuindu-se în focul cel veşnic. Cred că ştiţi icoana în care Biserica este repre-
zentată ca o corabie care pluteşte pe mare, iar ereticii se află pe mal, fiind
chinuiţi de diavoli. Stau şi mă gândesc: oare câţi dintre falşii învăţători ai
zilelor noastre nu ar merita să fie pictaţi în astfel de icoane? Toţi, fără îndoială.
Am auzit des întrebarea: de ce vorbiţi despre eretici, nu vedeţi cât de
puţini oameni mai păstrează învăţătura curată?
Ba da, văd şi eu ceea ce vedeţi şi voi. O înţeleaptă vorbă de încurajare
zice că „şi când suntem singuri, suntem prea mulţi.” Adică oricât am fi de
puţini, Hristos care e cu noi alungă orice gând de singurătate. Deci nici chiar în
vremurile de pe urmă creştinii nu vor fi prea puţini.
Despre acele grele vremuri Sfântul Ignatie Briancianinov spunea că
„apostaţii, intitulându-se şi prezentându-se în aparenţă drept creştini, îi vor
prigoni cu atât mai lesne pe veritabilii creştini. Apostaţii, înmulţindu-se, îi vor
împresura pe adevăraţii creştini cu nenumărate necazuri, vor pune nenumărate
piedici în calea bunelor intenţii de mântuire şi slujire a Domnului. Ei vor lupta
împotriva robilor lui Dumnezeu recurgând la forţa autorităţilor de stat, prin
represalii şi denunţuri, prin diverse uneltiri, amăgiri şi prigoană feroce”.
Înfricoşătoare proorocire... Dar oricât de mare va fi apostazia, Biserica lui
Hristos nu va fi înghiţită de porţile iadului. Vor fi şi atunci, ca pe vremea
Sfântului Prooroc Ilie, oameni care se vor închina adevăratului Dumnezeu.
Să nu confundăm Biserica cu o clădire în care au loc anumite slujbe. Să
înţelegem că Biserica nu este altceva decât Trupul lui Hristos căruia îi suntem
mădulare. Putea oare Hristos să întemeieze o Biserică pe care încercările să o

286
poată doborî? Putea oare Fiul lui Dumnezeu să întemeieze o Biserică care să
poată fi „biruită”? Nu, bineînţeles că nu. Noi să nu fim tulburaţi: până în
vremurile din urmă vor exista slujitori vrednici ai Mirelui Ceresc.
Să nu uităm că vreme de secole credinţa noastră nu a fost apărată nici cu
zâmbetul pe buze şi nici în aplauzele mulţimii. Mărturisitorii pe care îi cinstim
nu au fost încununaţi cu flori şi nici nu au primit premii. Ci au primit ocări fără
număr, scuipări, bătăi sau chiar mucenicia.
La început pe locurile pe care fuseseră martirizaţi creştinii se ridicau
biserici. De fapt Biserica toată este ridicată pe temelia pătimirii Marelui
Mucenic, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos: pământul pe care
mergem este udat cu sângele jertfei.
Astăzi nimeni nu mai este omorât pentru Numele lui Hristos. Dar
prigoana nu a încetat, ci doar a îmbrăcat o formă mai greu de observat. Nimeni
nu te mai obligă astăzi să te lepezi de Hristos. Dar sunt atâtea şi atâtea mijloace
prin care oamenii sunt ispitiţi să se lepede de Biserică şi să devină părtaşi
întunericului.
Dacă înainte creştinii nu se lepădau nici după ce sufereau chinuri
groaznice, creştinii de astăzi se leapădă din pricini minore, de exemplu atunci
când li se oferă motive aşa-zis raţionale pentru aceasta.
Aşa e cu teoria reîncarnării: orice creştin care crede în reîncarnare este
apostat. S-a rupt de Biserică, nu se mai poate spovedi, nu se mai poate
împărtăşi. Rugăciunile lui nu mai sunt ascultate de Dumnezeu, ci doar de
vrăjmaşul care împlineşte tot ceea ce trebuie pentru ca omul să nu se întoarcă
în Biserică. Chiar dacă în jurul nostru este plin de astfel de apostaţi, noi nu
trebuie să lenevim şi să şovăim a le vorbi despre cursa în care s-au lăsat prinşi
şi de cât de important este pentru mântuirea lor să se întoarcă în Biserică.
Să amintim acum că nu cu vorbe goale îi vom convinge pe alţii de
adevărul credinţei noastre. Dacă nu vom duce o viaţă curată, dacă nu vom avea
o „dreaptă-vieţuire”, nu vom putea fi niciodată modele pentru alţii. Şi avem de
dus această cruce grea: fără prea multă gălăgie, trebuie să trăim în aşa fel încât
ceilalţi să vrea să cunoască puterea care ne ajută să fim atât de buni, atât de
liniştiţi şi atât de iubitori de Dumnezeu.
Este oarecum corectă observaţia că unii sectanţi duc o viaţă mai curată
decât drept-credincioşii. Nu beau, nu fumează..., iată că par mai aproape de
Dumnezeu decât noi. Oare ascultă de alte porunci evanghelice decât noi? Nu,
căci oricât au deformat Sfânta Scriptură, poruncile au rămas cam aceleaşi.
Atunci de unde puterea lor de a duce o viaţă curată? Nu cumva Duhul Sfânt
lucrează mai puternic la ei decât la noi?
Nu, iubiţilor. Dacă vedem că unii eretici nu suferă de patimi care sunt
uşor de observat nu înseamnă că au sufletele curate. Vedem că, de multe ori,
cei care merg la diferite grupări eretice - cum sunt cele yoghine - părăsesc
imediat patimile care i-au chinuit câtă vreme s-au aflat în Biserica Ortodoxă -

287
cum ar fi beţia sau consumul de droguri. Ştim că fiecare patimă este încurajată
de un demon propriu. Ei bine, atunci când un om pătimaş intră într-o sectă, se
poate întâmpla ca demonii mai mici, demonii patimilor trupeşti, să iasă pentru
a face loc demonului mai mare: demonului ereziei.
Nu există patimă de care un drept-credincios care se pocăieşte să nu poată
fi izbăvit. Dar aceasta presupune o luptă grea, căci diavolii nu se îndepărtează
uşor. Noi nu de la cei din altă turmă avem de învăţat cum să ne rânduim vieţile.
Mai zic unii că e bine să învăţăm ordinea şi disciplina de la „fraţii catolici” sau
misionarismul social de la „surorile” protestante. Nu este adevărat: găsim în
Vieţile Sfinţilor şi în Sfânta Tradiţie modele de virtute pentru orice faptă bună
am vrea să facem, şi orice alt exemplu devine de prisos.
Să nu credem că a fi ortodox însemnă a fi mântuit. „Credinţa fără fapte
este moartă”. Este adevărat că mai aproape de mântuire este cel mai mare
păcătos care rămâne în Biserică decât un aşa-zis sfânt aflat în rătăcire. Dar a fi
ortodox înseamnă a respira duhul Bisericii, înseamnă a te lăsa modelat de duhul
Evangheliei şi a fi în acelaşi duh cu Sfinţii Părinţi. Or fără o viaţă curată,
degeaba suntem ortodocşi. Tocmai de aceea există Biserica, pentru ca noi să
ducem o viaţă sfântă şi să mergem pe calea mântuirii.
Certificatul de botez nu este paşaport spre rai. Sau, ca să zicem aşa, nu
este de ajuns să ai un paşaport ca să şi ajungi într-o ţară străină. Poate şi pentru
aceasta este înţeleasă greşit credinţa noastră: pentru că mulţi o prezintă ca pe o
bibliotecă frumoasă, cu volume rare şi scumpe. Dar „ortodoxia de bibliotecă”
este un idol. Ortodoxia noastră este viaţă în Hristos şi nimic altceva. Acolo
unde vi se prezintă ortodoxia ca un exponat de muzeu să ştiţi că Hristos nu este
prezent.
Dacă am putea să îi întrebăm pe Sfinţii Părinţi ce este Ortodoxia şi ce
înseamnă să fii ortodox, cred că ne-ar răspunde: „O mare minune... o minune
de necuprins în cuvinte... ”Oare avem noi ochi să vedem aceasta? Oare avem
noi înţelepciunea de a pricepe ce mare dar ne-a făcut Dumnezeu?
Să se adune toate bogăţiile din lume, şi ar păli în faţa bucuriei
duhovniceşti... Să se adune toate plăcerile trupeşti laolaltă şi tot nu se vor putea
compara cu desfătarea pe care o dă inimii adevăratul Dumnezeu...
Să ştiţi că noi trebuie să încercăm să le arătăm Ortodoxia celor rătăciţi aşa
cum le-am arăta unor prieteni cel mai frumos loc pe care l-am văzut în viaţa
noastră. Sau cu emoţia cu care le-am recomanda să citească o carte frumoasă...
Să nu ne punem noi în ipostaza Dumnezeului care îi pedepseşte pe eretici.
Căci oricum, de pedeapsa Sa nu va scăpa niciunul dintre cei care nu se
pocăiesc. Cuvântul nostru să fie dres cu sare. Şi să poarte în el delicateţea unui
colind. Pentru că de fapt asta face tot cel ce vorbeşte aproapelui său despre
Hristos: colindă. Şi chiar dacă unii ascultători refuză să ia aminte la astfel de
„colinde”, cei care se lasă prinşi de dulceaţa tainicei melodii nu vor mai putea
să stea departe de Hristosul pe care Îl propovăduieşte Biserica. Oricum, nu veţi

288
fi singurii care veţi colinda astfel. Doar mai sunt atâţia şi atâţia drept-credin-
cioşi care vor colinda împreună cu voi.
Cei dintâi chemaţi să se îngrijească de păstrarea adevărului de credinţă
sunt păstorii Bisericii, cei care răspund de turmă. „Dacă nu este bine ca cineva
să tacă atunci când cineva este nedreptăţit, oare cum să nu fie osândit acela care
trece cu vederea şi tace atunci când legile cele dumnezeieşti şi canoanele sunt
defăimate?” întreba odată Sfântul Ioan Gură de Aur.
Răspunzând parcă la această întrebare Sinodul de la Cartagina a hotărât
că „dacă vreun episcop nu va purta de grijă în privinţa ereticilor, să se mustre
de către episcopii sârguincioşi vecini şi să i se arate greşeala ca să nu aibă
cuvânt de apărare; iar dacă timp de şase luni din ziua în care a fost mustrat,
petrecând în aceeaşi eparhie, nu va purta de grijă în privinţa celor ce sunt datori
a se întoarce în unitatea sobornicească, cu unul ca acela să nu se intre în
comuniune, până când nu va îndeplini acest lucru.” Vedeţi câtă înţelepciune se
ascunde aici? Nu eşti ierarh adevărat dacă nu ai grijă de pericolele care se
apropie de turmă.
Mare este pedeapsa păstorilor care se îndepărtează ei înşişi de dreapta
credinţă. Au existat ierarhi eretici şi chiar sinoade eretice care i-au condamnat
pe sfinţi. Dar Dumnezeu nu a îngăduit ca lumina să fie înghiţită de întuneric.
Sfântul Meletie Mărturisitorul spunea că: „se cuvine celor ce ascultă cuvântul
de mântuire şi care sunt învăţaţi în Scriptură să cerceteze cu dreaptă socoteală
cele pe care le zic dascălii şi arhiereii; şi câte sunt unite cu Scripturile să le
primească, iară câte sunt neunite să le lepede. Şi să se îndepărteze de cei care
rămân întru învăţături greşite.”
Şi iarăşi: „Să nu ascultaţi nici de călugări şi nici de preoţi în cele ce vă
sfătuiesc rău. Şi ce zic nici de preoţi? Ci nici la arhierei să nu vă plecaţi, nici să
vă supuneţi, când vă sfătuiesc să faceţi, să ziceţi şi să cugetaţi acelea care nu au
mărturii din Sfânta Scriptură şi nu sunt de folos sufletelor voastre”.
Împotriva unor astfel de păstori rătăciţi s-au pronunţat atât Sinoadele
Ecumenice, cât şi Sinoadele locale. Iată de exemplu poziţia Celui de-al treilea
Sinod Ecumenic faţă de clericii trecuţi la nestorianism: „Cei care au lipsit de la
acest Sfânt Sinod şi s-au adăugat sau vor încerca să se adauge cetei dezbinării,
sau cei care vor să se alăture dezbinării deşi au iscălit caterisirea lui Nestorie,
aceştia să fie, după socotinţa Sfântului Sinod, cu totul străini de preoţie şi să
cadă din treaptă.” La fel ar trebui caterisiţi astăzi clericii care încurajează
diferitele rătăciri, cei care cred în reîncarnare sau în oricare altă înşelare şi
leapădă învăţătura Sfintelor Sinoade Ecumenice.
Tot Sfântul Meletie zice: „Dacă arhiereul tău este rău după credinţă, adică
dacă are dogme eretice şi hulitoare, fugi de dânsul chiar dacă este înger din
cer.” Aşa ar trebui să se îndepărteze poporul de acei clerici care calcă în
picioare Sfânta Tradiţie, de la cei care „deschid cartea” şi până la cei care se
lasă păcăliţi de arătările amăgitoare care apar la tot felul de secte. Aşa ar trebui

289
să se îndepărteze poporul de clericii care în numele păcii universale fac lucruri
care atrag osânda dumnezeiască.
„Se cuvine să stăm cu vitejie împotriva tuturor acelora care ne stau
piedică în faţa binelui - ne zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Ascultă ce zice
Hristos: «cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este
vrednic de Mine» (Matei 11, 37). Atunci când vrem să facem vreun lucru
plăcut lui Dumnezeu, pe acela care vrea să ne împiedice să îl socotim ca pe un
vrăjmaş al nostru şi luptător împotriva noastră, oricine ar fi şi orice s-ar
întâmpla.”
Poate că citatele pe care le-am spus acum v-au tulburat puţin. Dar vi
le-am spus numai ca să vă atrag atenţia încă o dată asupra gravităţii răspândirii
ereziilor. Nu exemplele unor clerici apostaţi trebuie să purtăm noi în suflete. Ci
exemplele unor arhierei, preoţi sau diaconi care au mers pe calea sfinţeniei,
care s-au nevoit până la sânge pentru păstrarea neschimbată a Predaniei
Sfinţilor Părinţi.
Totuşi, trebuie să fim conştienţi că neamul clericilor apostaţi nu s-a stins,
şi că nu se va stinge până la sfârşitul lumii. Voi aduce un exemplu în acest
sens. Nu mai miră aproape pe nimeni faptul că în zilele noastre există ierarhi
atinşi de virusul rătăcirii, precum mitropolitul acela din Rusia care avea de
gând să tipărească Coranul şi să îl distribuie gratuit musulmanilor. Să distribuie
Coranul, adică mincinoasa carte în care stă scris că a crede că Hristos este Fiul
lui Dumnezeu e o blasfemie. Cartea ale cărei referiri binevoitoare faţă de
credinţa creştină, cum ar fi o anumită apreciere a Maicii Domnului, se
dovedesc înşelătoare în momentul negării dumnezeirii lui Hristos.
Dar dacă un asemenea act necugetat precum tipărirea Coranului nu mai
miră aproape pe nimeni, faptul că un alt ierarh înalţă în gura mare osanale
islamului, nesocotind învăţătura Bisericii, aceasta trebuie să ne pună pe
gânduri. Ia auziţi ce spunea acest ierarh: „Profetul Mahomed este un apostol. El
a fost un om al lui Dumnezeu, a lucrat pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi a creat
islamul. Cred că Dumnezeu îi iubeşte pe musulmani şi pe budişti. Când
vorbesc împotriva mahomedanismului sau a budismului, nu sunt pe placul lui
Dumnezeu.”
Putem oare crede noi aşa ceva? Când am avut sute de martiri care s-au
luptat cu toată puterea pentru a opri răspândirea blasfemiilor musulmane, mai
avem dreptul de a crede unor cuvinte ca cele de mai sus? Mahomed nu a fost
un apostol, ci un slujitor devotat al Satanei, care a răspândit ideile pe care i le-a
descoperit îngerul căzut care s-a dat drept Sfântul Arhanghel Mihail. Dar putea
oare Arhanghelul Mihail, care neîncetat dă slavă Fiului lui Dumnezeu, să spună
ceva potrivnic învăţăturii propovăduite de Hristos? Nu, fraţilor! Cel care l-a
inspirat pe Mahomed a fost îngerul întunericului, care s-a arătat ca înger de
lumină, şi toată învăţătura islamică nu este decât abatere de la adevăr.
A vorbi împotriva rătăcirilor de orice fel, musulmane sau budiste, nu

290
numai că este pe placul lui Dumnezeu, ci este chiar o datorie a păstorilor care
veghează asupra turmei. Altfel Dumnezeu nu i-ar fi proslăvit cu darul facerii de
minuni, sau chiar cu sfinte moaşte, pe cei care au mărturisit dreapta credinţă în
faţa duşmanilor Bisericii, indiferent cărei credinţe i-au aparţinut aceşti
duşmani.
Cât priveşte dragostea Domnului faţă de musulmani şi budişti, sunt multe
de spus. Câtă vreme ei nu vor să primească învăţătura descoperită de Hristos
Fiul lui Dumnezeu, şi se încăpăţânează a rămâne departe de adevăr, se
aseamănă egiptenilor care au prigonit poporul lui Moise. Erau tare buni
egiptenii, tare credincioşi. Şi multe erau zeităţile pe care le venerau cu grijă,
aşa cum multe sunt şi sutele de chipuri venerate în templele budiste. Dar mare a
fost şi urgia cerească abătută asupra egiptenilor, atunci când au stat împotriva
celor care se închinau unui singur Dumnezeu. Are oare Dumnezeu de ce să îi
iubească mai mult pe budiştii de astăzi decât pe închinătorii egipteni de ieri?
Oare este cineva în măsură să spună că rătăcirea de astăzi este mai
neimportantă, că Dumnezeu S-a schimbat între timp şi că s-a adaptat normelor
societăţii moderne? Aşa ceva nu se poate.
E adevărat că nu putem afirma că Dumnezeu îi iubeşte numai pe creştini,
iar pe ceilalţi îi urăşte. Dar dacă toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu, nu toţi
copiii sunt şi ascultători. Degeaba un tată îşi iubeşte toţi copiii, chiar dacă unii
ajung beţivi sau desfrânaţi. Câtă vreme copiii îşi pierd timpul prin ţinuturi
străine nu se pot bucura de ceea ce vrea să le ofere tatăl lor. Câtă vreme budiştii
sau musulmanii nu vor să vină să trăiască în Casa Domnului care este Biserica,
se mai pot numi ei oare copii ai lui Dumnezeu? Copiii care nu vor să îşi
cunoască tatăl se mai pot împărtăşi de dragostea lui? Răspunsul la această
întrebare îl puteţi da şi singuri.
Şi dacă totuşi vor fi şi musulmani şi budişti care se vor mântui, aceasta nu
se va datora credinţei lor, ci prea marii mile a lui Dumnezeu. Dar cine încearcă
să se joace cu propria viaţă, gândindu-se că până la urmă va fi miluit de
Dumnezeu aşa cum sunt miluiţi budiştii sau musulmanii, nu va avea parte decât
de mila arătată în vechime egiptenilor şi de plăgi asemănătoare.
Opresc aici referirea la clericii apostaţi, ca să nu vă mai întristez sufletele.
V-aş aduce acum şi umila mea mărturie că există un singur Dumnezeu, care şi
în zilele noastre face minuni, şi o singură Biserică a Sa: Biserica Ortodoxă. Dar
pentru că vorbele mele nu au multă putere, vă voi citi dintr-un cuvânt al
marelui între sfinţi Ioan din Kronstadt, păstor model care a arătat ce însemnă să
slujeşti turma cu jertfelnicie. El a fost cinstit pentru nenumăratele sale minuni
nu numai de către ortodocşi, ci şi de mulţi alţii care au văzut în el prieten al lui
Dumnezeu. Auziţi acum:
„Iubiţi părinţi şi fraţi, cunoaşteţi slujirea mea neabătută în Biserica
Ortodoxă în decursul a 50 de ani. Ştiţi, poate, şi râvna mea statornică în dreapta
credinţă, aţi auzit poate de numeroasele mele scrieri întru slava lui Dumnezeu

291
şi a Bisericii Ortodoxe şi despre atâtea semne ale puterii lui Dumnezeu, arătate
nu numai creştinilor pravoslavnici, ci şi catolicilor, şi luteranilor, şi chiar
evreilor şi mahomedanilor, atunci când ei se îndreptau cu credinţă către
mijlocirea rugăciunilor mele. Despre toate acestea au adus şi aduc dovezi
cronicile gazetăreşti cât şi mărturiile adevărate şi nemincinoase ale martorilor
oculari.
Mărturisesc şi eu acum în faţa voastră, a tuturor, şi înaintea lui Dumnezeu
cel Atoatevindecător, că până în prezent minunile vindecărilor n-au secat.
Înseamnă aceasta că credinţa ortodoxă este o credinţă moartă, după cum
clevetesc catolicii? Nu mărturiseşte ea, oare, necontenit, de adevărul şi puterea
ei mântuitoare, de faptul că este plăcută lui Dumnezeu?”
La care întrebare a Sfântului încerc să aduc în faţa voastră acest răspuns:
„Da, Sfinte Ioan din Kronstadt, prea multe au fost semnele prin care Dumnezeu
a arătat adevărul Ortodoxiei. Sunt de-ajuns sufletului meu minunile pe care tu
şi soborul tuturor sfinţilor, împreună cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu
le-aţi făcut spre slava Bisericii lui Hristos. Dar pentru că mulţimea
clevetitorilor nu ne dă pace, vă rog să nu ne lăsaţi lipsiţi de dulcele vostru
ajutor, pentru ca împreună cu cei de aproape ai noştri să rămânem mădulare ale
Trupului lui Hristos până la sfârşitul vieţii noastre.”
Iubiţilor şi răbdătorilor credincioşi, cuvântul meu se apropie de sfârşit. A
fost cam mare, mare cât este durerea pe care o port în inimă. Poate că v-am
împuiat capul cu prea multe citate, dar nimic nu este mai potrivit în Duminica
aceasta decât să ne adăpăm sufletele de la izvoarele Părinţilor cu viaţă sfântă.
Am căutat prin cărţi, căci osândă mi-ar fi dacă v-aş vorbi numai după
mintea mea, şi nu am găsit ceva mai potrivit pentru încheiere decât minunea pe
care a făcut-o Sfântul Vasile cel Mare spre ruşinarea arienilor. Şi pentru că pe 1
ianuarie, la Praznicul sfântului, prea puţini dintre voi sunt în Casa Domnului,
fiind obosiţi după petreceri necuviincioase, îndrăznesc să vă obosesc şi eu
acum, la Praznicul Ortodoxiei, şi dacă îmi îngăduiţi vă voi spune încă o minune
care vădeşte adevărul credinţei noastre.
Ivindu-se certă între credincioşi şi arieni din pricina bisericii din Niceea,
căci şi unii şi alţii vroiau ca aceasta să fie a lor, Sfântul Vasile a zis: „Să
mergeţi şi voi arienii şi voi credincioşii şi să închideţi biserica şi, încuind-o, să
o pecetluiţi cu peceţile, voi cu ale voastre şi aceştia cu ale lor; apoi să puneţi pe
amândouă părţile paznici tari. Mergând întâi voi, arienii, să vă rugaţi trei zile şi
trei nopţi şi după aceea să vă apropiaţi de biserică. Dacă se vor deschide
singure uşile bisericii cu rugăciunea voastră, apoi a voastră să fie biserica în
veci; iar de nu se vor deschide, atunci ne vom ruga şi noi o noapte şi vom
merge spre biserică cântând şi dacă se vor deschide uşile, apoi să avem noi
biserica în veci. De nu se vor deschide nici nouă, atunci a voastră să fie în
veci.”
Până a vedea ce s-a mai întâmplat, să ne mirăm de credinţa Sfântului

292
Vasile cel Mare... O, de ar mai fi în zilele noastre arhierei ca el... Cum ar mai
spulbera hulele ereticilor... Să ne mirăm totodată de credinţa arienilor care au
primit propunerea Sfântului. Vedeţi voi, diavolul se bucură când ereticii îşi pun
nădejdea în „dumnezeul” lor, aşa cum ortodocşii şi-o pun în Dumnezeul cel
Viu.
După ce s-au rugat degeaba trei zile şi trei nopţi, arienii s-au îndepărtat
ruşinaţi. Creştinii au privegheat o singură noapte, şi apoi s-au apropiat de
biserică rugându-se. După ce Sfântul Vasile a însemnat de trei ori cu semnul
crucii uşa bisericii, o, minune, s-a pornit un cutremur care a sfărâmat zăvoarele.
Uşile s-au deschis şi bine-credincioşii au intrat în Casa Domnului cu bucurie
mare.
O, Doamne Iisuse Hristoase, Tu eşti Dumnezeu care faci minuni... Ajută-
ne să credem că aşa cum pe vremea Sfântului Vasile ai arătat biruinţa dreptei-
credinţe, aşa o vei arăta şi la a Doua Venire a Ta. Să credem că atunci creştinii
se vor bucura, iar ereticii se vor întrista mai mult decât ne întristăm noi astăzi.
Iubiţii mei, v-am întristat poate la începutul prea lungului meu cuvânt,
când v-am spus că Biserica pare înveşmântată în doliu.
Amintindu-vă cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nădejdea noastră
este Biserica, adăpostul nostru Biserica şi mântuirea noastră tot numai
Biserica”, acum vă aduc şi vestea cea bună: vom învia, iubiţilor! Ne vom uni
cu Hristos, Soarele şi lumina noastră! Şi nimeni şi nimic nu va putea întuneca
bucuria noastră veşnică.
Vom prăznui odată aşa cum se cuvine Duminica Ortodoxiei! Vom
prăznui biruinţa adevărului lui Hristos! În faţa tronului Dumnezeului cel în
Treime lăudat, vom prăznui împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
şi cu toţi sfinţii.
Da, iubiţilor, va veni vremea când cei care au iubit şi păstrat dreapta-
credinţă vor prăznui veşnica Duminică a Ortodoxiei împreună cu Sfântul
Apostol Pavel, cu Sfântul Ioan Damaschin, cu Sfântul Maxim Mărturisitorul şi
cu soborul tuturor mărturisitorilor.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, degeaba am încerca noi
nevrednicii să coasem cu firul vieţuirii noastre cămaşa pe care Ţi-au sfâşiat-o şi
o sfâşie ereticii de tot felul, căci aceasta ne este peste putinţă. Ca să nu fim
părtaşi celor ce Te defaimă şi ca să ne bucurăm de Învierea Ta şi să fim părtaşi
veşnicei Tale Împărăţii, dă-ne nouă în această Duminică a Ortodoxiei să punem
început mântuirii. Şi să punem început bun mărturisirii Tale în faţa celor pe
care diavolul i-a rupt de Biserica Ta. Că Tu eşti mântuirea noastră, Doamne, Tu
eşti nădejdea noastră şi pe Tine Te lăudăm cu toţi sfinţii în vecii vecilor. Amin!

293
 Partea a IV-a:

DESPRE HOROSCOP, CUTREMURE ŞI GHICIREA VIITORULUI

29
294
 Nota autorului:

Cartea de faţă conţine studii despre ghicirea viitorului, despre astrologie

şi „yoga creştină”. Aceste studii pot fi citite separat, lectura unuia nefiind
condiţionată de parcurgerea celorlalte.
Cititorii care ar căuta aici numai referinţe precise legate de datele
viitoarelor cutremure vor fi cu siguranţă dezamăgiţi. Demersul meu a fost de
altă natură: am încercat să arăt cât de mincinoase sunt „profeţiile” falşilor aleşi
care caută să îşi facă reclamă, amăgind lumea şi creând panică. Pe cât de uşor
se vădeşte faptul că multe dintre astfel de profeţii (a căror dată limită „a
expirat”) nu s-au împlinit, pe atât de greu este să îi convingi pe cei însetaţi de
paranormal să îşi abată atenţia de la aceste incursiuni în viitor.
Pentru a pune în evidenţă modul în care învăţăturile eretice pătrund în
mentalitatea creştinilor, am socotit că este potrivit să includ în această lucrare
comentariile mele la cartea Yoga creştină. În antiteză cu acest manual de
pierdere a sufletelor, scris de părintele Dechanet, în articolul următor este
prezentată cartea Sfântului Ignatie Briancianinov - Despre vedenii, duhuri şi
minuni. Consider că nu este de ajuns ca învăţăturile ereticilor să fie combătute.
Cred că este nevoie ca învăţăturile marilor Sfinţi ai Bisericii să fie scoase la
lumină…

29
295
 În loc de prefaţă:

DESPRE CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU

- Scrisoare către cei ce caută adevărul -

„Conform concepţiei sale, Hristos se subordonează fiinţelor divine

superioare în aşteptarea harului lor. Cei din răsărit (din Orientul îndepărtat
n.n), ştiu că mântuirea se întemeiază pe lucrarea pe care fiecare o face asupra
sieşi... Imitarea lui Hristos va avea pe termen lung dezavantajul că noi
venerăm un om ca model divin care întrupează gândirea cea mai înaltă şi
uităm datorită imitaţiei să împlinim gândirea noastră în cel mai înalt grad”
[12; 142].
Carl Gustav Jung

Dacă cineva mi-ar da o palmă, nu ştiu dacă aş fi în stare să întorc obrazul

celălalt. Dacă cineva m-ar blestema, nu ştiu dacă aş fi în stare să îl
binecuvântez. Dacă cineva mi-ar spune că drumul pe care merg este greşit, şi
dacă mi-ar aduce argumente pentru aceasta, cred că aş avea puterea să îmi
recunosc greşelile, chiar dacă acest lucru m-ar durea mai tare decât o palmă şi
chiar dacă m-ar umili mai mult decât o jignire.
Suntem oameni, suntem plini de iubire de sine, chiar dacă ne dăm sau nu
ne dăm seama. Totuşi, niciunul dintre noi nu cred că ar alege în deplină
cunoştinţă de cauză nici iadul, nici minciuna şi nici întunericul veşnic.
Tocmai de aceea scriu acest cuvânt despre care mărturisesc că mi-aş fi
dorit să îl primesc eu însumi cu vreo zece ani în urmă. Am încredere în tine
aproape în acelaşi fel în care aş fi avut în mine atunci. Nu am încredere în
priceperea mea de a vorbi despre Dumnezeu, dar nădăjduiesc că cel puţin
sinceritatea mea te va pune pe gânduri.
Despre mine îţi scriu doar că am făcut yoga cu cel mai controversat guru
din România, şi că eram atât de convins că urmând învăţăturile sale mă aflu pe
calea adevărului încât aş fi făcut şi cel mai absurd lucru pe care mi l-ar fi cerut.
Dacă mi-ar fi spus să mă arunc sub un tramvai, aş fi făcut-o, fiind convins că
prin aceasta voi progresa spiritual. Când cineva mi-a spus să mă rog la
Dumnezeu, am răspuns plin de aroganţă că rugăciunea e calea celor slabi, calea

296
cerşetorilor, şi că eu vreau să devin dumnezeu.155 Nu îmi imaginam că aş putea
deveni un credincios obişnuit, sau că aş putea renunţa la adevărurile
transcedentale care îmi hrăneau setea de cunoaştere. Sunt foarte conştient că aş
fi putut citi multe cuvinte asemănătoare cu cel pe care ţi-l voi scrie ţie, şi că nu
le-aş fi dat prea multă atenţie. Cred că citirea lor m-ar fi incitat să dispreţuiesc
şi mai mult învăţăturile Bisericii, şi să depun şi mai mult efort pentru a ieşi din
ciclul reîncarnărilor.
De ce scriu? Pentru că, oricât de sigur ai fi că ideile tale sunt bune, oricât
de mult ai dispreţui învăţăturile ortodoxe, s-ar putea ca, peste ani, să îţi schimbi
punctul de vedere.
„Ia uite, acum a trecut de la fanatismul yoghin la fanatismul creştin...”, ai
putea gândi. Mie nu îmi este ruşine că am fost un yoghin fanatic. Cred că
atunci când cineva descoperă o cale spirituală despre care este convins că este
cea bună, are datoria de a o urma din toate puterile, de a nu precupeţi niciun
efort pentru a ajunge la capătul ei.
Asta nu înseamnă că e bine ca un om care merge pe o cale rătăcită să
ajungă pe culmile rătăcirii. Înseamnă doar că cel care ajunge pe aceste culmi
arată că preţuieşte viaţa de dincolo mai mult decât deşertăciunile acestei vieţi.
Pot să te jignesc? Pot. Ştiu că dacă te-aş jigni aş rupe orice punte de
legătură dintre mine şi tine. Eu însă nu vreau să te jignesc. Vreau totuşi să
mărturisesc în faţa ta că Adevărul există, că este o persoană, că este Însuşi Iisus
Hristos, Mirele Bisericii. Mărturia mea nu va fi însă o mărturie directă. O voi
lua pe ocolite, nu pentru a te manipula mai uşor, ci pentru a te ajuta să înţelegi
cuvintele mele.
Îmi e destul de greu să îţi scriu, mă tot gândesc la cum aş fi reacţionat eu
la aceste rânduri dacă le-aş fi citit când făceam yoga. Cred că aş fi renunţat să
citesc lucruri atât de plicticoase. Poate numai dacă m-aş fi aflat într-un tramvai
sau într-un tren, şi nu aş fi avut altceva de citit, aş fi continuat să citesc acest
cuvânt. Şi motivul principal ar fi fost că lipsa de convingere a argumentelor pe
care m-aş fi aşteptat să le găsesc într-un astfel de cuvânt, mi-ar fi hrănit
propriul mod de înţelegere a credinţei creştine.
Am fost acum câteva zile la un concert de colinde. În sală, alături de alţi
invitaţi importanţi, erau un nu ştiu ce reprezentant al comunităţii evreieşti şi un
musulman. Prezenţa lor a fost remarcată de către prezentator, care s-a bucurat
că îi vede în sală. Nedumerirea mea a fost următoarea: câtă vreme nici evreul şi

155
Traseul meu spiritual este descris în cartea Jurnalul convertirii (Editura Sophia, 2008). Un
rezumat al traseului meu:: „Am făcut yoga, m-am închinat zeiţei morţii, am ţinut posturi aspre,
o săptămână am trăit numai cu aer şi cu putere de la diavol. Am avut capacităţi vindecătoare,
am văzut extratereştri şi am fost călăuzit prin vise de către îngeri; parcă m-am încăpăţânat să
cunosc toate feţele rătăcirii. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, ştiind că am ajuns în mocirlă
numai din dorinţa sinceră de a cunoaşte adevărul, a venit şi m-a scos la lumină, spălându-mă cu
dragostea Sa tămăduitoare”.

297
nici musulmanul nu cred că pruncul născut în Betleem este Mântuitorul lumii,
de ce au venit să asculte colindele? Dacă ei nu vor să recunoască faptul că
Hristos este Fiul lui Dumnezeu, de ce vin să asculte colindele în care El este
preamărit?
Cred că dacă aş fi fost musulman nu aş fi intrat nici în ruptul capului la
un concert de colinde. Mi s-ar fi părut că prin aceasta mă lepăd de credinţa în
Allah.
„Iată că simpatizezi şi cu fundamentalismul musulman, cu talibanii...”,
mi-ai putea spune. Nu văd ce e greşit în a fi sincer cu tine însuţi. Scopul
Islamului este convertirea celorlalţi la credinţa în Allah, de bună-voie sau sub
presiunea armelor.
Oamenii sunt educaţi în aşa fel încât să aprecieze valorile impuse de
Occident. Nu sunt capabili să îi judece pe ceilalţi decât prin prisma acestor
valori. Talibanii sunt nişte războinici lipsiţi de raţiune, nişte fanatici religioşi. E
uşor să dăm cu pietre în ei.
Dar gândeşte-te că atunci când cineva s-a născut în Afganistan şi a fost
învăţat că Allah îi cere să lupte împotriva celor de alte credinţe, dacă a fost
învăţat că prin luptă dobândeşte viaţa veşnică, are suficiente motive să lupte
pentru talibani. Mi se pare că liderii lor musulmani sunt de o mie de ori mai
sinceri decât toţi muftii din lume care denaturează învăţăturile Coranului pentru
a fi pe placul Occidentului.
Nu, Islamul nu poate însemna armonie cu alte credinţe. Dacă nu ţinem
seama de sincretismele de tot felul, orice credinţă presupune automat faptul că
celelalte sunt mai puţin adevărate. Chiar mincinoase în întregime. Islamul nu se
mulţumeşte cu această constatare. Islamul înseamnă vărsare de sânge,
înseamnă violenţă, înseamnă tulburare. Acesta este Islamul.
„Ce fel de creştin eşti tu, când îi simpatizezi pe liderii talibani?” Nu îi
simpatizez. Apreciez doar faptul că sunt consecvenţi cu credinţa lor. Mult mai
consecvenţi decât creştinii care una cred şi alta fac. Nu mă pricep la politică, şi
nici nu vreau să mă pricep. Încerc să îi judec pe musulmani numai din
perspectivă religioasă.
Apreciind fanatismul lor, sunt în acelaşi timp conştient de faptul că
drumul pe care merg este greşit: Islamul este o cale spre iad. Cuvântul
Mântuitorului: „Cine scoate sabia, de sabie va muri...”, e cea mai obiectivă
critică a valorii credinţei musulmane. „Câinele de Mahomed”, cum îl denumea
Sfântul Maxim Grecul, nu poate duce pe nimeni la lumină. Ştiu asta şi nu mă
îndoiesc de acest lucru.
Cât despre muftii care denaturează învăţătura lui Mahomed, pentru a o
modela după tipare moderne, nu am de spus decât un lucru: că îşi fură singuri
căciula. Dacă ar fi convinşi că Mahomed a fost un profet trimis de Dumnezeu,
nu ar fi putut să îi deformeze învăţătura sângeroasă. Iar dacă au avut curajul de
a face acest lucru, au dovedit că au o credinţă superficială (ceea ce, pentru

298
ceilalţi locuitori ai planetei, nu este un lucru rău; ci dimpotrivă).
Ideea de la care vreau să încep acest cuvânt este că nimic nu e mai
important decât adevărul. Dar care adevăr? Cel al creştinilor, cel al
musulmanilor, sau care?
Adevărul nu este al nimănui. Adevărul există pur şi simplu. Dar unii îl
recunosc, şi alţii nu.
„Bine, vei spune, acum îmi vei face apologia credinţei creştine, aşa cum
dacă ai fi fost musulman mi-ai fi făcut apologia Islamului.” „Da”, aş răspunde
eu. Şi nu numai că nu încerc să mă dezvinovăţesc, ci chiar îţi spun că, yoghin
fiind, am încercat să îi conving pe alţii să creadă în reîncarnare.
„Şi ce încredere pot avea eu în cuvintele unuia care, indiferent unde se
află, simte nevoia de a-i convinge pe ceilalţi să primească acelaşi adevăr cu
el?”
Eu nu vreau să fii de acord cu mine. Eu nu vreau să mă aflu în delicata
postură de dascăl. Acest fapt îmi dă o mare libertate. Adică nu am cum să îmi
pun nădejdea în spusele mele. Mai mult chiar, ceea ce îţi voi scrie nu va
conţine aproape nimic original: ideile pe care ţi le voi scrie nu îmi aparţin.
„Şi atunci, ce să fac, să citesc ideile tale, la a doua mână? Mai bine mă
duc direct la sursă.”
Ar fi bine să te duci direct la sursă, la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai
Bisericii. Dar eu încerc să pregătesc puţin terenul pentru această întâlnire.
Cunosc nu puţini oameni care, deşi plini de râvna cunoaşterii, după ce au citit
două-trei scrieri patristice s-au declarat plictisiţi de filosofia creştină.
Îndrăznesc să spun că, deşi ideile pe care ţi le voi scrie nu sunt originale,
le simt ca şi cum ar fi. Psaltirea a fost scrisă de mii de ani, şi totuşi simt
aproape fiecare cuvânt al ei ca şi cum ar fi fost scris pentru mine, şi mai mult
încă: par atât de familiare inimii mele cuvintele psalmilor, încât parcă le-aş fi
scris eu însumi. (Nu a fost aşa de la început, dar, după ce am tot citit din
Psaltire, psalmii m-au cucerit).
Ştii cum suntem noi acum? Ca doi cavaleri care se înfruntă la un turnir
special: putem pierde amândoi, tot aşa cum unul dintre noi poate învinge. Dar
eu îţi scriu pentru că amândoi putem câştiga.
Nu îţi scriu în niciun caz pentru a birui eu, pentru a te îngenunchea cu
argumentele mele. Acest lucru este cu neputinţă. Eu sunt destul de sceptic faţă
de polemicile teologice. Din moment ce Dumnezeu nu îngăduie ca existenţa Sa
să fie demonstrată ştiinţific, polemicile nu pot avea rezultate prea
spectaculoase.
Sunt de acord cu polemica atunci când amândoi acceptăm acelaşi teren
de discuţie. Dacă amândoi am accepta autoritatea Sfintei Tradiţii şi a Sfintei
Scripturi, atunci am ajunge la acelaşi rezultat. Dar câtă vreme tu iei din
Scriptură numai ce îţi convine, nu putem ajunge la aceleaşi concluzii.
Îmi pare cam lungă această introducere. Fiind însă alergic la mesajele

299
triumfaliste pseudo-ortodoxe, şi fiind şi mai alergic la pseudo-misionarii
disperaţi care, dacă nu convertesc în câteva minute, aleargă la o oaie mai
receptivă, nu mă pot grăbi. Lucrurile pe care ţi le scriu sunt prea delicate pentru
a fi aruncate cu lopata.
„Şi totuşi, de ce îmi scrii, dacă spui că nu ai încredere în arta ta de a
convinge?”
Tocmai de asta îţi scriu, pentru că, dacă mă aflu în adevăr, dacă adevărul
este în Biserica Ortodoxă al cărei fiu nevrednic sunt, atunci Dumnezeu va
împlini neputinţele mele şi mă va ajuta să vorbesc despre El. Şi cred Lui că mă
va ajuta, deşi sunt păcătos.
Nu mă aştept ca, după ce vei termina de citit acest cuvânt, să alergi la
primul duhovnic pe care îl vei întâlni şi să îi spui: „Părinte, vreau să spovedesc
păcatul rătăcirii mele”. Dar nădăjduiesc că poate, peste ani şi ani, atunci când
Dumnezeu va găsi prilejul potrivit să te aducă în Biserica Ortodoxă, îţi vei
aduce aminte de cuvintele mele. Atunci ele te vor ajuta să îţi dai seama de unde
ai plecat şi unde ai ajuns.
Îmi dau seama cât de grea este răspunderea pe care mi-o asum scriind
acest cuvânt. Nu mi-am ales un target precis. Îl aleg acum: scriu pentru cei care
vor să cunoască iubirea lui Hristos. Scriu pentru cei care fac alergie la predicile
rostite în limbaj de lemn, la cei care s-au plictisit de articolele religioase în care
sunt folosite mereu aceleaşi cuvinte şi stereotipii care nu mişcă inima omului.
Scriu pentru cei care au vrut să găsească adevărul în Biserică, dar s-au smintit
de una sau de alta şi au preferat să combine învăţăturile creştine cu elemente
mai mult sau mai puţin oculte.
Fac o paranteză: mă pregătesc acum să merg să vorbesc la o emisiune
radiodifuzată, care se va termina aproape de miezul nopţii. Ca să mă relaxez
puţin, îţi voi spune cum m-am hotărât să îţi scriu.
Zilele trecute am fost invitat să prezint una dintre cărţile mele la o
festivitate care avea loc într-un cunoscut liceu bucureştean. Datorită faptului
că, fiind ocupat cu alte probleme, uitasem să confirm participarea la această
manifestare, a apărut o mică problemă organizatorică. Şi m-am hotărât să nu
mai vorbesc. Dar, înainte de a pleca acasă, m-am gândit că poate măcar unul
singur dintre elevi s-ar putea folosi de cuvintele mele, şi am vrut să rămân în
sală, să văd dacă are sau nu rost să vorbesc.
În deschidere, organizatorul a cântat o melodie religioasă atât de fals
încât a stârnit hohote de râs în sală. Apoi, când o fată a recitat ceva din
Păunescu, organizatorul a asigurat fondul muzical, cântând cu elan o altă
melodie. Când am auzit-o, am fost convins că e vorba de şlagărul copiilor care
cerşesc prin metrouri: „Mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat,
nu lăsaţi copii pe stradă...” Mă miram cum, atâta vreme auzind cântecul, nu îmi
dădusem seama că e vorba de muzică religioasă. Cu greu am ajuns la concluzia
că de fapt organizatorul cânta o altă melodie (tot în râsetele elevilor).

300
 Când un preot le-a citit o cuvântare interminabilă despre post, plictiseala
copiilor a ajuns la apogeu: discursul era sec, părintele nu se ostenise să îl
înveţe, şi stilul nu era deloc potrivit pentru ascultători. Copiii aveau nevoie de
nişte cuvinte pline de căldură care să îi emoţioneze. Aveau nevoie ca cineva să
le vorbească şi despre frumuseţea prăznuirii Naşterii Domnului, nu numai
despre cum se postea în Legea Veche sau despre cum denumesc catolicii postul
Crăciunului.
Mi-am dat seama că, dacă m-aş fi aflat printre elevii din sală, discursul
părintelui ar fi pus capac la toate: m-ar fi convins că viaţa creştină este ceva
artificial, care nu înfrumuseţează omul, care îl transformă într-un robot care
execută orbeşte comenzile primite de la Dumnezeu. Şi ar fi trezit în sufletul
meu dorinţa de a căuta adevărul în altă parte decât în Biserică, unde nu m-aş fi
simţit acasă.
Poate că ai avut şi tu ocazia să asculţi discursuri care nu ţi-au plăcut. Eu,
pentru a-i convinge pe elevi că nu sunt de acord cu cuvântările care nu merg la
inima ascultătorilor, pentru a le atrage atenţia asupra faptului că, deşi părintele
respectiv îi plictisise, totuşi chemarea Bisericii trebuie să se facă auzită şi în
inimile lor, le-am spus: „Aţi auzit, poate, cuvântări religioase care v-au plictisit.
Şi pe mine m-au plictisit. Aţi văzut, poate, emisiuni religioase care v-au
plictisit. Şi pe mine m-au plictisit. Aţi citit, poate, cărţi religioase care v-au
plictisit. Şi pe mine m-au plictisit. Dar, aşa cum există predici sau cărţi
plictisitoare, aşa există şi predici sau cărţi care trezesc în suflet dorinţa de a-L
cunoaşte pe Dumnezeu...” Nu contează ce le-am mai spus. Important este
faptul că aceiaşi elevi, care cu puţin timp înainte glumeau, începuseră să fie
atenţi. Nu toţi, mai rămăsese o parte a sălii care şuşotea. Dar ceilalţi ascultau cu
atenţie ce le vorbeam despre Crăciun.
Cred că organizatorul s-a supărat pe mine pentru că am vorbit aşa. Dar
copiii au fost mişcaţi. Nu aveam nimic cu părintele care vorbise mai înainte, şi
nici nu am vrut să mă evidenţiez dând lecţii de retorică (mai mult chiar, ştiu
foarte bine că nu e cazul să substitui mesajul unui slujitor al altarului, oricât de
neiscusit la vorbă ar fi; Dumnezeu a dat misiunea propovăduirii cuvântului
slujitorilor altarului. Aceasta nu înseamnă că, atunci când sunt invitaţi, mirenii
trebuie să refuze să vorbească, ascunzându-se sub masca falsei smerenii). Şi m-
am convins încă o dată de faptul că elevii nu sunt reticenţi faţă de subiectele
religioase; sunt reticenţi numai faţă de ceea ce este lipsit de viaţă, artificial,
mort.
Ţi-am povestit despre peripeţiile de la Ziua Liceului X... cu un scop foarte
precis: poate că şi tu ai ascultat predici sau ai citit cărţi care te-au plictisit. Şi
poate că aici este cauza pentru care ai început să cauţi adevărul în afara
Bisericii.
Aducându-mi aminte de cărţile şi de revistele despre paranormal pe care
le citeam cu ani în urmă, nu e greu să observ cât de interesante mi se păreau

301
acestea comparativ cu plicticoasele scrieri despre lupta împotriva patimilor.
(Sunt conştient de faptul că rândurile mele ar putea zgâria părerile unor anumiţi
pravoslavnici, dar acest cuvânt nu li se adresează, aşa că nu voi încerca să
împac şi capra şi varza. Şi, dacă ceea ce îţi scriu li se pare greşit, îi invit pe ei
să îţi scrie cu mai multă iscusinţă. Oricum, le-aş atrage atenţia asupra faptului
că te-au neglijat cam multă vreme).
La emisiunea radiofonică despre care am amintit, am fost invitat să
vorbesc despre cărţile mele. Schimbând brusc subiectul, realizatorul emisiunii
mi-a pus o întrebare la care nu mă aşteptam: „Ce înseamnă Biserica pentru
dumneavoastră?”. Primele cuvinte care mi-au venit în minte au fost: „Casa
mea...”. Cred că fiecare credincios ar trebui să se simtă în Biserică acasă, mai
acasă chiar decât în casa în care locuieşte. Mi-a trebuit însă multă vreme ca să
scap de toate prejudecăţile legate de Biserică, şi să o iubesc, să înţeleg că ea
este Trupul lui Hristos. Noi, creştinii, intrăm în biserică o dată sau de câteva ori
pe săptămână, dar în Biserică ne aflăm în fiecare clipă. Închei aici paranteza şi
continui cuvântul.
Este plicticoasă credinţa creştină? Este plicticoasă lupta împotriva
patimilor? Nu, în niciun caz. Numai că omul are nevoie să parcurgă anumite
trepte până să descopere frumuseţea unei cărţi precum este Scara Sfântului
Ioan, şi până să se hotărască să urce pe această scară.
E mult mai palpitant să citească despre cine ştie ce apariţii extraterestre
sau despre cine ştie ce vindecări miraculoase. De ce?
Răspunzând la această întrebare vom părăsi introducerea pentru a trece la
fapte: e mai uşor să afli o sumedenie de lucruri despre universul paranormal
decât, să zicem, să te spovedeşti cu inima plină de căinţă sau să faci un Paraclis
al Maicii Domnului.
Oamenii caută o cale spirituală care să necesite cât mai puţin efort. În
ziua de astăzi e la modă să ai preocupări spirituale. În ce constau acestea? În
cumpărarea revistelor şi cărţilor despre paranormal, în citirea lor, în vizionarea
emisiunilor televizate ce tratează această temă, în discuţii interesante despre
acelaşi subiect, la serviciu şi acasă. Dacă mai faci şi două-trei meditaţii pe
săptămână, şi dacă mai intri şi într-o biserică pentru a te umple de energie, poţi
spune că eşti pe drumul cel bun.
„Să combinăm utilul cu plăcutul!” Iată unul dintre sloganurile spirituale
ale omului contemporan. În zilele noastre s-au împuţinat de tot ateii. Astăzi nu
mai dă bine să fii ateu. E ca şi cum ai spune că eşti prost. E mult mai rentabil să
îţi ascunzi ateismul sub forma unei afirmaţii gen: „Eu cred într-o inteligenţă
superioară.” Şi mai rentabil este să muţi centrul de greutate pe negaţie: „Eu
cred, dar nu în bazaconiile de la biserică. Acolo se învaţă şi lucruri bune, dar
restul...”
Prin astfel de cuvinte omul se plasează într-un spaţiu foarte sigur: nu îl
poate acuza nimeni că e un simplu animal raţional. El crede. În ce crede, nu

302
contează: important este că are credinţă.
Oare?!!!
Crezi că există fantome sau vârcolaci? E în regulă, înseamnă că nu eşti
orb faţă de lumea spirituală. Crezi în vise sau în metodele de ghicire a
viitorului? E în regulă, nu te mulţumeşti cu banalitatea lumii profane.
Nu este greu să observăm că mulţi oameni s-au îndepărtat de Biserică
pentru că li s-a părut că drumul Bisericii nu este compatibil cu modul lor de
viaţă. Oamenii fug de ceea ce li se pare că le îngustează orizontul. Biserica
afirmă că tot ceea ce învaţă ea este adevărat. Asta nu este rău pentru oamenii
dominaţi de superficialitate; rău, pentru ei, este faptul că Biserica afirmă că în
afara ei nu există adevăr. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: „În afară de Biserica
Ortodoxă nu este adevăr...” [152; 10].
Afirmaţia aceasta este foarte habotnică. Asta înseamnă că omul care
crede altceva decât învaţă Biserica se află în rătăcire. Asta înseamnă că, dacă
un om crede altceva decât învaţă Biserica, se rupe de adevăr, se rupe de calea
mântuirii. Nu este prea comod să fii de acord cu o afirmaţie atât de tranşantă.
Este mult mai firesc să împărtăşeşti o formă de credinţă mai blândă, mai
tolerantă, în care să ai dreptul de a exista, dreptul de a gândi, dreptul de a avea
propriile opinii. În care să ai dreptul să te îndoieşti, dreptul să crezi altfel. În
care să ai dreptul de a gândi liber şi de a trăi liber. Fără bariere, fără
prejudecăţi.
Trăim într-o lume a înţelegerii, o lume în care intoleranţa este pusă la
zidul infamiei, iar toleranţa este ridicată pe soclul vechilor idoli. Cum mai
putem să fim atunci fii credincioşi ai Bisericii, cum putem să credem ce ne
învaţă o Biserică în care nu ai voie să crezi altceva decât ceea ce spun dogmele
sfinţilor din vechime?..
Toate Sfintele Sinoade Ecumenice au învăţat că oricine crede altceva
decât mărturiseşte Biserica stă sub osânda anatemei. Culmea fanatismului şi a
intoleranţei, s-ar putea spune. De ce se răpeşte credincioşilor dreptul de a gândi
liber? Oare nu dă Biserica dovadă de laşitate atunci când impune credincioşilor
să creadă numai ce Biserica spune că face parte din adevăr?
În faţa poziţiei dure pe care o are Biserica faţă de problema cugetării
independente, omul şi-a găsit un punct de refugiu: alege din credinţa Bisericii
şi din Biblie numai ceea ce îi place, numai ceea ce i se pare adevărat. Au trecut
vremurile în care, din cauza stăpânirilor atee, oamenii să fie învăţaţi că Hristos
este doar un mit. Astăzi sunt învăţaţi că a fost un personaj istoric. Şi frumuseţea
învăţăturilor sale despre dragostea de Dumnezeu şi de aproapele nu este
contestată nici măcar de către marii maeştrii ai Orientului. Ei recunosc
importanţa persoanei lui Iisus, pe care îl consideră un avatar, o mare figură
spirituală a cărei misiune a fost de a-i ajuta pe oameni să înlocuiască ura cu
iubirea şi războiul cu pacea.
Ce anume e bine să luăm din Evanghelie? Ce anume este bine să luăm

303
din învăţăturile Bisericii?
La această întrebare există două mari răspunsuri. Unii spun că e bine să
primim în întregime predaniile Sfinţilor Părinţi, că e bine să considerăm
adevărat fiecare cuvânt al Sfintei Scripturi. Alţii spun că e bine să avem
discernământ, şi să trecem prin filtrul propriei noastre minţi fiecare cuvânt al
Bisericii. De ce să acceptăm nişte adevăruri cu care nu putem fi de acord? De
ce să ne furăm singuri căciula? Oare nu cumva Biserica şi-a făcut din
învăţăturile sale un idol, chiar dacă ea însăşi combate toate celelalte forme de
idolatrie? Şi poate că de-a lungul istoriei unii preoţi, episcopi sau credincioşi şi-
au dat seama că Biserica s-a îndepărtat de adevăr, dar li s-a pus imediat pumnul
în gură: au fost catalogaţi drept eretici, au fost excluşi din Biserică, şi au murit
fără a reuşi să convingă lumea de adevărurile pe care au ajuns să le cunoască.
Da, asta este o întrebare foarte importantă: oare nu cumva Biserica a ales
de bunăvoie un anumit drum în care adevărul se împleteşte cu minciuna?
Ortodocşii reproşează catolicilor că, de la Schismă, s-au îndepărtat din ce în ce
mai mult de adevăr. Că, în loc să îşi recunoască greşelile, au mers din rău în
mai rău. Dar, ne putem întreba, nu este acest lucru valabil şi pentru Biserica
Ortodoxă? Catolicii susţin că se află în adevărul Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor
Părinţi. Dacă ei au putut să se rupă de adevăr, de ce nu s-ar rupe şi Biserica
Ortodoxă?...
De obicei o astfel de dilemă se rezolvă simplu: omul îşi păstrează
libertatea de a discerne binele şi răul. Omul este măsura tuturor lucrurilor.
Omul va decide ce trebuie să creadă şi ce nu. Câţi oameni, atâtea concepţii
despre Biserică.
Neîncrederea în învăţăturile Bisericii (şi când spun aceasta înţeleg
încrederea oarbă în anumite învăţături, şi respingerea celorlalte), a avut ca efect
faptul că unii, însetaţi de adevăr, au înţeles că acesta nu se poate limita la nişte
dogme, au înţeles că adevărul trebuie trăit de om. Şi atunci s-au apucat de
practici spirituale care, deşi celorlalţi le par ciudate, sting setea de cunoaştere.
Omul nu mai caută adevărul: l-a găsit, şi, din acel moment, singura lui
preocupare este de a merge pe calea acestui adevăr.
E firesc ca, în momentul în care cineva găseşte adevărul, să se lase
mistuit de acest adevăr. Singura reţinere justificată este provocată de faptul că
mulţi oameni se grăbesc să descopere adevărul, şi ajung în cele mai ciudate
fundături. Sutele de sinucigaşi care au murit în Guyana urmând învăţăturile
psihopatului Jim Jones, credeau că au ajuns în raiul pământesc. Şi, chiar dacă
acest rai era plin de mizerie, plin de compromis, plin de minciună, discipolii
fanatizaţi nu vroiau să recunoască faptul că au luat-o pe un drum greşit. Unii au
vrut să se reîntoarcă, dar nu li s-a mai dat voie. Cam aşa li se întâmplă şi celor
care intră în oastea diavolului. La început, se simt foarte liberi. Dar în clipa în
care îşi dau seama că libertatea lor este fictivă, nu mai ştiu cum să fugă. Rămân
pe cale, fără a vedea o ieşire din labirint.

304
 Să ne gândim la membrii diferitelor grupări orientale care, ajunşi la
proxenetism, la droguri şi la alte rafinamente ezoterice, vor să pună punct
aventurii lor spirituale. Dar şi-au donat averile guru-lui. Case nu mai au:
singurul lor punct de reper este comunitatea în care şi-au spălat creierele. Dacă
renunţă la comunitate, vor fi nişte inadaptaţi. Comunitatea le-a imprimat un
mod de viaţă, comunitatea i-a format. Educaţia primită acolo este mai puternică
decât cea primită în cei şapte ani de-acasă. Nu mai au nimic al lor. Nu au casă,
nu au serviciu. Rudele îi dispreţuiesc şi nu vor să îi ajute. Au sufletele rănite şi
nimeni nu vrea să le întindă o mână de ajutor. Şi atunci rămân în mocirlă.
Nu este greu să ne dăm seama că, vrând să găsească adevărul, mulţi
oameni au ajuns pe culmile rătăcirii. Au ajuns la autodistrugere.
O, dar aceste cazuri disperate, cu sinucigaşi, cu droguri şi proxenetism
sunt puţine. Mass-media abia aşteaptă să mai descopere încă un astfel de caz,
pentru a satisface setea de bârfă a clienţilor ei.
Ştiu că tu nu faci parte dintr-o astfel de mişcare. De unde ştiu? Prin
simplul fapt că răbdarea ta ar fi ajuns de mult la limită după citirea primelor
pagini ale acestui cuvânt. Aş fi putut scrie lucruri care să le placă şi celor care
nu caută decât manifestări ale paranormalului: dacă aş scrie despre patru-cinci
minuni ale părintelui Porfirie Bairaktaris, ar citi pe nerăsuflate. Dacă aş scrie
cum părintele a văzut cu duhul că un ucenic de-al său era în pericol mare
deoarece submarinul în care se afla se apropia de nu ştiu ce obstacol, şi cum
părintele i-a anunţat telefonic pe cei de pe submarin de primejdie, le-ar plăcea:
„iată că şi în lumea ortodoxă mai au loc manifestări paranormale”, ar spune ei.
Dar dacă aş scrie ce învăţa părintele Porfirie despre manifestările paranormale,
s-ar plictisi imediat. Aşa cum s-ar plictisi citind rândurile mele din acest
cuvânt.
Un lucru e sigur: că, cel puţin deocamdată, nu ai renunţat la citirea
cuvintelor mele. Alţii, mai sensibili, au renunţat.
E nevoie de multă iscusinţă când scrii. Mi-aş dori foarte mult să am
această iscusinţă. Dar, neavând-o, te rog să treci cu vederea micile mele
scăpări.
În cazul în care te afli printre cei care, neavând stare de dispute pe teme
religioase, şi-au creat propriul lor sistem de valori, propria lor religie, aş dori să
îţi spun câteva lucruri asupra cărora aş vrea să reflectezi.
Există posibilitatea ca tu să te afli încă în căutare: această situaţie ar fi
foarte bună, pentru că ţi-ar fi mai uşor să înţelegi cuvintele mele.
Dar, dacă tu ai apucat să te fixezi într-un anumit mod propriu de
înţelegere a ortodoxiei, atunci filtrul tău de receptare a cuvintelor mele va
deforma în mod firesc ideile pe care încerc să ţi le prezint.
Am început acest cuvânt spunându-ţi că mi-ar fi greu să primesc o palmă.
Orice om are tendinţa de a considera că este bruscat atunci când cineva îi spune
că reperele sale sunt greşite. Crede-mă că nu vreau să îţi impun că eu mă aflu în

305
adevăr.
Am auzit şi eu spusele anumitor ortodocşi care, sub pretextul mărturisirii
credinţei în Hristos, se laudă cu înţelepciunea lor de a ajunge la acest adevăr. În
loc să Îl mărturisească pe Hristos, se mărturisesc pe ei înşişi. Să mă ferească
Dumnezeu să ajung ca ei!
Există riscul ca unii oameni, ascunzându-se sub masca dreptei-credinţe,
să prezinte o nouă religie. Cam aşa ceva a făcut Marian Zidaru, liderul
iluminaţilor de la Pucioasa.
Eu însă precizez că nu vreau să prezint nicio idee personală. Sper că nu te
vei mulţumi cu această afirmaţie, care poate fi falsă, şi că vei căuta să te
convingi tu însuţi de faptul că ceea ce îţi spun eu se regăseşte în mesajul
Bisericii. Mai mult încă, nici nu dau prea multe detalii despre credinţa mea,
pentru a nu te obliga să faci un efort prea mare pentru a verifica în ce măsură
cuvintele mele sunt sau nu originale.
Eu vreau să încerc să îţi explic că învăţătura Bisericii nu este compatibilă
cu alte învăţături religioase. Fac aceasta din două motive: pentru a te ajuta să
înţelegi că nu poţi fi în acelaşi timp ortodox şi eretic, şi pentru a te ajuta să te
apropii de Biserică.
Ce rost are să te conving că te afli în erezie şi nu te poţi numi creştin dacă
crezi în reîncarnare, sau dacă crezi că toţi oamenii sunt părticele de
dumnezeire? Nici dacă mergi la biserică, nici dacă te împărtăşeşti, (după ce ai
ascuns la spovedanie faptul că ai o credinţă diferită de cea a Bisericii), nu poţi
fi creştin.
Nu este de ajuns să vrei să fii creştin pentru a avea această calitate.
Pentru a fi creştin trebuie să te modelezi după învăţăturile creştine. Dacă refuzi
aceste învăţături, sau dacă le combini cu învăţături parabisericeşti, te rupi de
Trupul lui Hristos care este Biserica.
Eu nu te pot obliga şi nici măcar convinge să fii ortodox. Dar te pot ruga
să îţi precizezi credinţa.
„Dar nu este mai bine aşa, să vii la biserică deşi crezi în reîncarnare, să
vii la biserică deşi vindeci cu bioenergie? Nu e cel mai important lucru să vii la
biserică?” – m-a întrebat cineva. Nu, important este cum vii la biserică.
Important este să vii ca un fiu al Bisericii, şi nu ca un fiu al ereziei.
Cu secole în urmă ereticii nici măcar nu erau primiţi la slujba Sfintei
Liturghii. Iar cei care se pregăteau pentru Botez, catehumenii, stăteau până la
cuvintele: „Cei chemaţi, ieşiţi...”
Câtă vreme nu primeau Botezul, nici catehumenii nu erau lăsaţi să ia
parte la liturghie. Liturghia nu e spectacol, nu e concert, să poată veni orice
spectator. Liturghia e o Taină pe care nu o pot înţelege decât cei botezaţi.
Ceilalţi au ochii minţii închişi şi nu pot înţelege cum trebuie această slujbă.
În zilele noastre nu se mai poate ţine o evidenţă a celor care vin să ia
parte la slujbele Bisericii. De aceea ereticii intră nestingheriţi. Mai mult încă,

306
îndrăznesc chiar să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Unii, fără spovedanie,
iar alţii după o spovedanie superficială.
Viaţa Bisericii nu o pot înţelege cu adevărat decât membrii Bisericii.
Chiar dacă ereticii găsesc tot felul de lucruri frumoase în Liturghie, aceasta nu
înseamnă că li se descoperă Taina Liturghiei.
Dumnezeu ar fi putut rândui ca slujbele creştine să fie ţinute în locuri
secrete, la care să nu ajungă niciun eretic. Dar în Biserică aflăm cea mai sigură
cenzură: chiar dacă vin toţi ereticii şi toţi păgânii la slujbă, până ce nu vor
lepăda rătăcirea, nu o vor înţelege cum trebuie.
Important deci nu este doar să vii la biserică, important este mai ales în
ce calitate vii la biserică.
Crezând altceva decât învaţă Biserica, nu te foloseşti nici pe tine şi nici
pe alţii. Poate că aceşti alţii se vor molipsi de modul tău superficial de
înţelegere a credinţei, şi se vor îndepărta de adevăr.
Departe de mine gândul de a te da afară din Casa Domnului. Nu am o
asemenea chemare profetică.
„Atunci de ce mă laşi să înţeleg că mai bine nu mai vin la biserică?”
Aş vrea să înţelegi că degeaba vii la biserică atâta vreme cât refuzi să fii
fiu al Bisericii.
„Înseamnă că ar fi mai bine ca de acum înainte să nu mai vin la slujbe?
Dacă toţi cei care au credinţe diferite de Ortodoxie ar renunţa să vină la slujbe,
multe biserici ar rămâne goale!”, mi-ai putea spune.
Nu ştiu dacă multe (oricum, vreo două cunosc şi eu, unde vin mulţi
eretici radiestezişti).
Nimeni nu spune ca cei cu credinţe diferite să nu mai vină la biserică. Să
vină, să caute adevărul Bisericii. Şi, dacă vor înţelege că adevărul e în Biserică,
să se lepede de toate rătăcirile lor şi să se spovedească. (Şi cât de bine ar fi ca
de acum înainte să nu mai vină la spovedanie cei care ascund greul păcat al
ereziei...).
Nu e uşor să înţelegi că adevărul e în Biserică. Îţi va lua poate luni sau
ani de zile. Dar aceşti ani, acest drum obositor, va avea o finalitate luminoasă.
Pe când ereticii care se spovedesc ascunzând păcatul ereziei se afundă din rău
în mai rău. La rugăciunile dinaintea spovedaniei, preotul spune că „orice păcate
veţi ascunde, îndoite le veţi avea...” Înfricoşător lucru...
Aş vrea să îţi precizezi credinţa. Nu faţă de alţii, ci faţă de tine însuţi. Şi,
dacă vei ajunge la concluzia că Biserica greşeşte, cel puţin nu mai încerca să te
numeşti creştin.
M-ar durea sufletul să aflu că, citind aceste rânduri, un singur om ar
renunţa să mai vină la Biserică. Dar nu am putut prezenta adevărul altfel decât
este. Nu l-am putut polei cu minciună.
Ştiu că există cititori care cred în reîncarnare pentru simplul fapt că nu
există nimeni care să le spună cât de mare este această erezie. Pe aceşti cititori

307
îi rog să asculte glasul Bisericii, şi să lepede erezia.
Aceşti cititori spun: „Nu contează atât de mult în ce credem, contează
cum trăim. Important este să faci fapte bune, să fii bun, că Dumnezeu nu te
judecă după ce gândeşti, ci după cum trăieşti.”
Este adevărat că Dumnezeu te judecă după cum trăieşti, faptele fiind
strâns legate de credinţă. Dar Sfinţii Părinţi ne atrag atenţia asupra faptului că
nevoinţa celor care sunt atinşi de erezie nu este bineplăcută lui Dumnezeu. Este
mai roditor un post ţinut cu hrană uscată de către un creştin ortodox decât un
post ţinut numai cu apă de un yoghin.
Modul în care credem ne modelează faptele, fie că suntem sau nu
conştienţi de acest lucru. Dacă oamenii ar fi conştienţi de aceasta, nu s-ar mai
juca, nu şi-ar mai permite să primească tot felul de credinţe exotice, nu şi-ar
mai permite să îşi deschidă sufletele faţă de erezie.
Este extrem de important ca oamenii să înţeleagă rostul Bisericii. Spun
unii: „Ar fi fost ideal ca oamenii să vorbească direct cu Dumnezeu, să Îl vadă,
să Îl audă. Oare de ce nu este aşa?”. Iar alţii spun că nu au nevoie de Biserică,
pentru că au propriul mod de a comunica cu Dumnezeu.
Care este acest mod? Se roagă, mai aprind câte o lumânare, mai ajută
câte un sărac. Sunt bune aceste lucruri, dar se pierde din vedere ce este mai
important.
Dumnezeu a vorbit cu oamenii faţă către faţă. Dacă Adam nu ar fi ales
păcatul, dacă Adam nu ar fi ales neascultarea, oamenii ar fi vorbit cu
Dumnezeu întocmai ca acest protopărinte al lor. Dumnezeu a vrut să vorbească
cu oamenii faţă către faţă, dar oamenii nu au ştiut să înţeleagă valoarea acestei
binecuvântări. Dacă Adam nu ar fi păcătuit, şi nu ar fi fost izgonit din rai,
atunci oamenii ar fi trăit o viaţă plină de bucurie, plină de împlinire, o viaţă din
care ar fi lipsit moartea, bolile şi celelalte necazuri. Nu avem, deci, de ce să Îi
reproşăm lui Dumnezeu că nu suntem altfel.
Un lucru care unora li se pare ciudat este că Dumnezeu, în marea Sa
bunătate, în marea Sa dragoste, nu a creat un om perfect, un om care să nu
cunoască răul şi suferinţa.
„De ce, Doamne, de ce?!!!”
„Pomul se judecă după roade, şi Dumnezeu după creaturile Sale...”, spun
criticii care, văzând slăbiciunea umană, văzând neputinţa omenească, Îl judecă
pe Însuşi Făcătorul cerului şi al pământului.
Dacă Dumnezeu ar fi creat boala, dacă Dumnezeu ar fi creat diavolii,
dacă Dumnezeu ar fi creat durerea şi tristeţea, atunci poate că aceşti critici ar
avea dreptate.
Dar boala nu a creat-o Dumnezeu. Pe draci nu i-a creat Dumnezeu. Răul
şi păcatul nu le-a creat Dumnezeu.
Atunci cine le-a creat, dacă nu El? Cine?
Toată lumea ştie că Lucifer a căzut din cer, că, nemulţumindu-se să fie

308
primul dintre îngeri, a vrut să fie mai măreţ decât Dumnezeu. Aceşti critici nu
vor să înţeleagă că responsabilitatea căderii a avut-o Lucifer, ci consideră că
vinovat este Dumnezeu, că i-a dat posibilitatea de a alege răul. Tot ei spun că
nu Adam este de vină că a căzut, ci de vină este Dumnezeu că i-a dat
posibilitatea să cadă.
Sunt de acord că ar putea fi o simplă dezvinovăţire faptul că vinovatul
principal dă vina pe alţii. Dacă o rachetă nucleară se defectează în zbor şi
loveşte un oraş, nimeni nu va spune că vina a fost a rachetei, că s-a defectat, ci
vina a fost a celor care au construit racheta.
„Racheta a fost de vină...”, pare să fie punctul de vedere al Bisericii.
Comparaţia însă este nepotrivită. Omul nu este robot. Omul nu este o
maşinărie construită din piese care se uzează, şi care, datorită uzurii, dă greş.
Maşinile construite de mâna omului sunt aşa, şi nu au capacitatea de a alege
dacă să se strice sau nu. Ele se strică oricum: peste zeci de ani, dacă sunt bine
făcute. Sau peste zeci de zile, dacă sunt prost făcute.
Omul însă a fost făcut de Dumnezeu astfel încât putea să nu se strice
niciodată. Omul a avut libertatea de a alege binele şi răul. Dacă alegea binele,
omul ar fi fost maşinăria perfectă.
„Racheta a fost de vină, nu constructorul...”, pare să fie iarăşi punctul de
vedere al Bisericii.
„Oare nu ar fi fost mai bine pentru noi să fim creaţi în aşa fel încât să nu
ni se dea ocazia să alegem între bine rău? De ce Dumnezeu nu ne-a predestinat
la mântuire? De ce Dumnezeu le-a dat îngerilor ocazia să cadă din rai?
De răspunsul la această întrebare depinde modul în care oamenii îşi
trăiesc viaţa. Cine consideră că vina a fost a lui Dumnezeu, consideră propriile
păcate drept manifestări ale predestinării: dacă Dumnezeu i-a făcut pe oameni
cu defecte de fabricaţie, este firesc faptul că aceştia aleg răul în locul binelui,
că aleg păcatul în locul virtuţii.
În momentul în care cineva judecă ceva, are un etalon în funcţie de care
îşi formează o părere. Atunci când i se reproşează lui Dumnezeu că nu a
fabricat o făptură umană superioară, care să nu fie supusă greşelii, etalonul în
cauză este artificial.
Nu putem spune despre laptele de mamă că nu este hrănitor pentru că nu
conţine petrol, şi deci din el nu se poate face benzină. Laptele de mamă trebuie
judecat în funcţie de întrebuinţarea sa. A spune că omul nu e bine fabricat
înseamnă a spune că laptele de mamă nu e bun, deoarece nu poate fi folosit în
transporturi.
Omul a fost creat cum nu se poate mai bine. Dumnezeu l-a creat pe om
tocmai pentru a-l face părtaş bucuriei veşnice.
Să presupunem că Dumnezeu ar fi putut fabrica un om care să nu guste
răul în timpul vieţii pământeşti, şi că un astfel de humanoid, care nu ar fi
cunoscut nici boala nici suferinţa, ar fi exact genul de supraom pe care îl

309
folosesc drept etalon criticii lui Dumnezeu. Acest etalon nu ar fi putut
supravieţui morţii trupului.
S-ar fi bucurat de viaţă până la o sută de ani, după care l-ar fi aşteptat
sfârşitul definitiv. Ce e de preferat, un asemenea humanoid sau un om obişnuit?
„Un om obişnuit...”, cred că ar răspunde orice om care îşi doreşte să
guste veşnicia. Şi totuşi, de ce Dumnezeu nu a creat un humanoid care să
trăiască veşnic, fără a avea putinţa să cunoască răul?
În momentul în care aşteptăm ca Dumnezeu să facă un astfel de
humanoid, ar trebui ca noi să stăpânim veşnicia, să cunoaştem legile vieţii şi
ale morţii, să stăpânim viaţa. Nu putem fi ca nişte copii care construiesc palate
din cuburi, şi se miră că aceste „palate” se dărâmă la cea mai fină atingere.
Cunoaştem noi legile vieţii şi ale morţii, cunoaştem noi legile creaţiei ca
să judecăm dacă Dumnezeu a făcut bine sau nu ce a făcut?
„Dumnezeu este atotputernic, El stabileşte legile, El putea rândui ca totul
să fie altfel...”
Minte omenească, minte slabă...
Cum să îşi dea seama racheta singură că a fost construită greşit? Am
auzit că există aparate care îşi dau singure seama dacă au fost proiectate corect.
Dar ele apreciază această corectitudine numai în funcţiile de criteriile care le-au
fost implantate. Ele îşi imaginează noi criterii numai în funcţie de ceea ce au
fost învăţate de către proiectanţii lor. Nu pot inventa ceva nou. Aparatele,
oricât ar fi de performante, tot nu pot inventa nimic.
Există deja computere performante care creează poveşti. Nu m-aş mira să
existe computere care scriu romane. Dar ele nu creează nimic nou: ele
adaptează noi tipare. Pentru cineva care nu citeşte decât ziare, un roman
conceput de calculator va fi extraordinar, şi imaginaţia calculatorului va primi
aplauze. Dacă inserezi într-un calculator datele legate de structura unui roman
poliţist, sau chiar datele biografice ale sfinţilor din Sinaxar, el va inventa o
sumedenie de romane poliţiste sau imaginare vieţi ale sfinţilor. Mai mult chiar,
adaptând tiparul unui roman poliţist, va putea scrie despre problemele elevilor
de liceu sau despre viaţa unui vânzător de îngheţată. Totuşi, calculatorul nu va
crea nimic, ci doar va face ceea ce a fost programat să facă: imaginaţia lui este
dependentă de iscusinţa programatorului, este de fapt o copie a imaginaţiei
programatorului.
Omul este o făptură liberă să aleagă între bine şi rău. Măreţia omului nu
poate fi înţeleasă decât de către cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu: în
momentul în care creatura încearcă prin propriile puteri să îşi găsească un rost,
se va îndepărta de rostul ei autentic. Abia în momentul în care omul îl întreabă
pe Dumnezeu care e rostul său în lume va putea primi răspunsul cel bun.
Cele două alternative sunt radical diferite: nu poţi ajunge la cunoaşterea
adevărului dacă nu vrei să primeşti această cunoaştere de la Adevărul Suprem,
care este Dumnezeu.

310
 În momentul în care omul ia hotărârea de a face voia lui Dumnezeu,
atunci mintea lui se luminează, se sfinţeşte.
Omul care crede că a fost creat pentru a se bucura în veşnicie de
binecuvântările dumnezeieşti face totul pentru a împlini această înaltă chemare.
Omul a pierdut raiul. Firea sa a fost atinsă de păcat, a fost rănită de păcat.
Pentru ca uşile raiului să se deschidă din nou, a fost nevoie ca Însuşi Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, să vină în lume, să Se nască din Preacurata Fecioară, să
arate oamenilor calea spre Cer şi, mai apoi, să primească moarte pe cruce
pentru mântuirea neamului omenesc.
Oamenii au auzit învăţătura lui Hristos. Unii au refuzat-o, alţii au primit-
o, crezând că El este Fiul lui Dumnezeu. Nu era însă de ajuns ca oamenii să
afle acest adevăr. Oamenii trebuiau să înveţe să meargă pe calea mântuirii.
Tocmai pentru aceasta a apărut Biserica. Biserica este şcoala mântuiri. Biserica
este casa în care oamenii învaţă să se lupte cu patimile şi cu poftele, învaţă să-L
cunoască şi să-L iubească pe Dumnezeu.
Nu e de-ajuns ca un om să afle că Dumnezeu există pentru ca acel om să
Îl şi iubească pe Dumnezeu. Mulţi oameni spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar
această dragoste este superficială, este mai slabă decât dragostea lor de păcat.
Biserica este şcoala mântuirii. Cine vrea să se mântuiască, merge să înveţe la
această şcoală.
Este adevărat că mulţi oameni consideră Biserica drept o instituţie
religioasă care nu are alt scop decât să manipuleze oamenii pentru a-i stoarce
de bani, prin diferite biruri ocazionale, de la botez şi până la îngropare, de la
pomelnic până la sfeştanie.
Dar diavolul este cel care oferă o asemenea imagine a Bisericii: diavolul
nu vrea ca oamenii să creadă că Biserica este Trupul lui Hristos. Se luptă din
răsputeri pentru a-i convinge să aibă o imagine deformată a Bisericii şi să stea
departe de acoperământul ei. Le arată punctele slabe ale Bisericii şi le propune
el însuşi o altă cale spre Dumnezeu.
„Cum să fie Biserica Trupul lui Hristos? Înseamnă că Fiul lui Dumnezeu
nu e întreg fără acest trup, din care nu lipsesc răutăţile şi fărădelegile?”
Dar oare, dacă unii creştini şi unii clerici sunt păcătoşi, Biserica este
păcătoasă? Crezul pe care îl rostesc creştinii spune răspicat: „Cred întru una
sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică...”. Biserica este sfântă, chiar
dacă unii dintre fiii ei păcătuiesc.
A crede că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi a nu crede că Biserica este
Trupul Său înseamnă a batjocori adevărul. În Biserică oamenii învaţă să guste
raiul: prin Biserică oamenii trăiesc în Cer.
Biserica ne creşte în Dumnezeu. În Biserică învăţăm să ne rugăm, prin
Biserică luăm iertare de păcate şi puterea de a pune în fiecare zi început bun
mântuirii.
Cine crede că Biserica de astăzi e diferită de Biserica pe care a întemeiat-

311
o Hristos, Îl huleşte pe Hristos. Cum? Spunând că Domnul nu a fost în stare să
zidească o Biserică pe care să nu o dărâme nici timpul şi nici porţile iadului.
Biserica pe care a întemeiat-o Fiul lui Dumnezeu nu putea fi atât de slabă
încât să nu reziste până la a doua venire a Domnului: Tu eşti Petru şi pe
această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16,
18). Sfinţii Părinţi tâlcuiesc că piatra la care s-a referit Mântuitorul nu a fost
Petru, nu putea fi un om temelia Bisericii, ci a fost credinţa pe care a mărturisit-
o Sfântul Apostol prin cuvintele: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui
Viu... (Matei 16,16).
Da, pe piatra credinţei este zidită Biserica lui Hristos. Cine crede în
Hristos, crede şi că El a întemeiat Biserica. Deşi nenumărate erezii au încolţit
Biserica (cea mai mare fiind cea prin care Apusul s-a rupt de Ortodoxie), totuşi
Trupul lui Hristos nu a fost biruit de diavol.
Ştiind că oamenii vicleni şi iubitori de sine vor falsifica învăţăturile
Mântuitorului, Hristos a avut grijă ca învăţătura Sa curată să fie păstrată de
Biserică. Sfânta Scriptură, cartea de aur în care se păstrează cuvintele Sale, a
apărut în Biserică, a fost scrisă de Sfinţii Apostoli. Nu a căzut din cer. Şi
înainte de a fi scrise Evangheliile, creştinii mergeau pe calea mântuirii,
călăuziţi de preoţi şi de ierarhi.
Biserica cunoaşte tâlcuirea cea dreaptă a Sfintei Scripturi. O, cât de plină
de putere este Sfânta Evanghelie! Câtă putere şi câtă mângâiere dă ea
creştinilor drept-credincioşi. Sfânta Evanghelie este aur duhovnicesc pentru cei
care o înţeleg aşa cum trebuie. Şi este piatră de poticnire pentru cei care vor să
o tâlcuiască după capul lor, căzând în diferite erezii.
Este trist şi adevărat faptul că se găsesc din ce în ce mai puţini păstori şi
creştini adevăraţi care să aibă dragostea de a-i ridica pe eretici din căderea lor.
Şi se găsesc din ce în ce mai mulţi care nu cunosc nici Sfintele Scripturi şi nici
predaniile Părinţilor.
„Multele biserici care sunt nici nu păzesc, nici nu întăresc credinţa
noastră cât şi cum se cuvine, dacă cei ce cred în Dumnezeu nu sunt luminaţi de
Scripturile Vechiului şi Noului Testament. Credinţa noastră n-a fost întărită de
sfinţi neînvăţaţi, ci de unii înţelepţi şi educaţi, care ne-au explicat cu exactitate
Sfintele Scripturi şi, prin cuvinte de-Dumnezeu-insuflate, ne-au luminat
îndeajuns. Astăzi însă, din pricina necazurilor cumplite în care am căzut din
cauza păcatelor noastre, lipsesc sau sunt foarte rari asemenea bărbaţi virtuoşi şi
înţelepţi care să-i păstreze nevătămaţi pe ortodocşii de un neam cu noi. Căci
cum poate fi păstrat neamul nostru în religia şi libertatea lui atunci când, din
nefericire, clerul nu cunoaşte explicarea dumnezeieştilor Scripturi, care e
lumina şi întărirea credinţei? Când un păstor nu cunoaşte iarba hrănitoare
pentru turma lui, nu tămăduieşte suferinţele ei, nu o păzeşte de fiarele sălbatice
şi de hoţi, cum e atunci cu putinţă ca turma să fie păstrată multă vreme?” [212;
109]. Aşa se frământa Sfântul Cosma Etolianul, marele apostol al grecilor din

312
secolul al XVIII-lea.
Referindu-se la împuţinarea păstorilor râvnitori, el spunea chiar că, „în
vechime, atunci când oamenii voiau să pedepsească pe cineva, făceau jurământ
şi spuneau: «Să-ţi dea Dumnezeu să te pună împreună cu preoţii ce se vor afla
în veacul al optulea [mileniul al optulea] de la facerea lumii!» De aceea, fraţii
mei, cu anevoie pot astăzi să se mântuiască patriarhii, preoţii, duhovnicii şi
dascălii, fiindcă acum suntem în veacul al optulea [mileniul al optulea] din care
au trecut şi două sute optzeci de ani [anul 7820 = 1772]” [212; 174]. Şi parcă
pentru a trage un semnal de alarmă, el a profeţit că „va veni vremea când nu va
mai fi această armonie care e astăzi între credincioşi şi cler. ... Clericii vor fi cei
mai răi şi mai necredincioşi dintre toţi” [212; 200].
Nu am reprodus aceste cuvinte ale Sfântului Cosma pentru ca cei care au
obiceiul să îi judece pe preoţi să poată găsi argumente împotriva lor chiar în
cuvintele unui sfânt. Ba dimpotrivă. Le-am reprodus tocmai pentru ca cei care
se smintesc din cauza anumitor păstori să ştie că, despre vitregia vremurilor pe
care le trăim, sfinţii au profeţit cu multă vreme în urmă. Iar cei care s-au
bucurat citind cuvintele sfântului ar trebui să înţeleagă că, trăind în veacul al
optulea, Cosma Etolianul a fost un sfânt. Şi să îşi dea seama că, asemeni lui,
Biserica a mai avut în acest veac mulţi păstori vrednici.
Să îi amintim numai pe Sfinţii ierarhi Ioan Maximovici şi Nectarie din
Eghina. Să îi amintim numai pe părintele Sofronie de la Essex sau pe părintele
Serafim Rose. Să îi amintim numai pe părintele Paisie Aghioritul sau pe
părintele Paisie Olaru. Sunt nume de foc, sunt altare ale credinţei în Dumnezeu.
Sunt ocrotitori şi prieteni cereşti ai fiilor Bisericii. Dar lumea contemporană nu
vrea să audă de ei. Vrea să audă numai de clericii nevrednici. Observând
făţărnicia acestei atitudini, să încercăm să rămânem în Biserică şi să trecem cu
vederea smintelile cu care ne ispiteşte vrăjmaşul.
Da, trăim în veacul al optulea, un veac al căderii şi al răutăţii, dar tocmai
în acest veac suntem chemaţi la mântuire.
Să rămânem în Biserică, să rămânem sub ocrotirea Sfinţilor Părinţi. Da,
sunt unii care cred în sufletul lor. Dar ce credinţă este asta? Cum poate omul să
meargă spre cer, respingând drumul pe care i l-a hărăzit Dumnezeu?
Cine, în afară de Biserică, le va da iertarea păcatelor şi cine îi va călăuzi
în lupta împotriva patimilor? Şi unde, în afară de Biserică, se vor putea
împărtăşi de Trupul şi de Sângele Domnului (Beţi dintru acesta toţi, că acesta
este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea
păcatelor (Matei 26; 27 - 28)? Şi unde, în afară de Biserică, vor avea parte de
ajutorul Sfinţilor Îngeri, al Sfinţilor şi al Maicii Domnului?
„Vreau să merg de unul singur spre rai...”, spune cineva. Dar cum să
mergi singur spre rai, când raiul înseamnă comuniune, înseamnă dragoste
împărtăşită?
Cine crede că merge singur spre rai, ori este făţarnic, ori este înşelat de

313
diavol. Credinţa creştină înseamnă legătură cu Dumnezeu, cu toţi îngerii şi
sfinţii. Cine caută ajutorul Domnului în afară de Biserică, se lipseşte nu numai
de ajutorul sfinţilor şi al îngerilor, ci se lipseşte de harul lui Dumnezeu.
Există o luptă pentru mântuire. Cine vrea să câştige această luptă, trebuie
să îi respecte regulile. Iar cine nu respectă regulile, nu poate lua cununa.
În citatul pe care l-am reprodus la începutul acestui cuvânt, Carl Gustav
Jung, considerat de către un mare număr de intelectuali drept mare doctor al
psihicului uman, se plângea de faptul că la creştini este mai importantă
venerarea unui om, a lui Hristos, decât progresul spiritual prin propriile puteri.
El, ca marea majoritate a intelectualilor, nu a înţeles că Hristos nu a fost doar
un om (aşa cum a afirmat Arie şi urmaşii săi). Hristosul pe care Îl cinsteşte
Biserica este chiar Fiul lui Dumnezeu. Cine nu crede că Hristos este Fiul lui
Dumnezeu este, după cum învaţă Evanghelia, antihrist: Orice duh, care nu
mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui
antihrist (I Ioan 4; 3).
Îţi voi scrie acum despre altceva. Există foarte mulţi oameni care, dintr-o
sumedenie de motive, nu pun preţ pe viaţa spirituală. Au găsit pricini de
sminteală în Biserică, sau cred că trebuie să profite de plăcerile lumeşti, la care
credinţa creştină le cere să renunţe. Şi atunci se mulţumesc să creadă în
Dumnezeu, fără a-şi pune problema mântuirii. Dacă faci parte din această
categorie, ar fi bine să te gândeşti care sunt urmările fireşti ale acestei atitudini
religioase. Nu putem cocheta cu adevărul. Adevărul vrea să Îl cunoaştem.
Adevărul este Hristos. Viaţa fără Hristos nu este viaţă.
Ce este viaţa fără Hristos? O luptă disperată împotriva necazurilor,
împotriva greutăţilor vieţii, pentru ce? Pentru bucurii trecătoare, pentru tot felul
de deşertăciuni.
Viaţa fără Hristos este o viaţă fără rost. Am intrat zilele trecute într-un
birou al unei firme unde lucrează naşa fiului meu. Fiind întrebat ce îmi fac
copiii, am început să povestesc despre peripeţiile fetiţei mele. Venind vorba
despre timpul scurs de la data căsătoriei, o femeie de la un birou a spus:
„M-am căsătorit de şapte ani, şi timpul a trecut repede...”
„Da, dar tu ai un copil, i-a spus o colegă. Şi eu m-am căsătorit tot de
atâţia ani, dar nu am nimic...”. Era atâta tristeţe în vocea ei... Mi-am dat seama
că, aşa cum după câţiva ani de căsnicie era tristă că nu avea copii, lipsa lor
marcând-o foarte tare, tot aşa de trişti sunt cei care, la sfârşitul vieţii lor, văd că
nu au rămas cu nimic.
Toate bucuriile lumii acesteia trec. Crezi că, pe patul de moarte, îţi va
ajuta la ceva că ai avut o casă mare sau o maşină scumpă? Sau că trupul tău a
excelat prin frumuseţe? Sau că ai dansat frumos? Sau că ai văzut cine ştie ce
ţări străine? Sau că...
Nici dacă aş face o listă lungă de sau-uri nu aş putea găsi vreo plăcere
lumească a cărei amintire să gonească spaima întâlnirii cu moartea.

314
 Încearcă să te gândeşti că vei muri, şi atunci e puţin probabil să nu regreţi
că ai stat departe de calea mântuirii.
Vreau să îţi spun foarte multe lucruri şi risc să transform acest lung
„cuvânt” al meu într-o carte. Ca să nu mă lungesc voi încerca să rezum ideile
pe care am avut de gând să ţi le spun:
– dacă eşti implicat într-o grupare spirituală ruptă sau separată de
Biserică, încearcă să înţelegi de ce Biserica spune că în afara ei nu există
mântuire; dacă tu crezi că învăţăturile Bisericii pot fi armonizate cu învăţături
contrare, încearcă să înţelegi de ce Biserica învaţă că numai prin ea oamenii pot
ajunge la adevăr; în momentul în care ai înţeles că ai de ales între învăţătura lui
Hristos şi învăţătura grupării tale, gândeşte-te bine la urmările alegerii tale.
Dacă vrei să rămâi în respectiva grupare spirituală, cel puţin nu mai afirma că
eşti creştin. Dacă respingi de bună-voie învăţătura Trupului lui Hristos care
este Biserica, cel puţin nu afirma în mod mincinos că te afli în comuniune cu
Dumnezeu. Dacă îţi dai seama că nimic nu este mai important decât mântuirea
pe a cărei cale te cheamă Biserica, atunci trebuie să te lepezi de rătăcire şi să
alergi la un duhovnic iscusit pentru a spovedi păcatele tale.
– dacă nu ai intrat într-o anumită grupare eretică, dar totuşi simpatizezi
cu idei pe care Biserica le condamnă, încearcă să clarifici linia pe care vrei să
mergi; nu poţi fi şi al lui Dumnezeu şi al diavolului; dacă vrei să găseşti în
Biserică numai puncte de sprijin pentru a-ţi justifica propriul sistem filosofico-
religios, te afli pe un drum greşit. Încearcă să înţelegi că învăţăturile Bisericii
sunt un tot unitar: ori le crezi pe toate, ori le respingi pe toate. Înainte de a
decide pe ce drum vrei să mergi, încearcă să cunoşti învăţătura Bisericii. Şi,
după ce ai citit despre Ortodoxie, după ce ai citit Sfânta Scriptură, Vieţile
Sfinţilor (care nu sunt decât o istorie neconvenţională a Bisericii) şi scrierile
Sfinţilor Părinţi, vei putea alege în cunoştinţă de cauză. Dacă respingi
învăţăturile Bisericii, măcar să ştii ce respingi. Eu însă mărturisesc că am găsit
în aceste învăţături o comoară de mare preţ. Cuvintele comoară de mare preţ
au devenit un loc comun, şi riscă să devină plictisitoare. Dar exprimă foarte
bine ceea ce simt. În cazul în care alegi să trăieşti ca fiu al Bisericii, îţi vei
asuma o cruce. Chiar şi banala obişnuinţă de a citi reviste paranormale te va
stresa: cărţile duhovniceşti nu pot fi citite în timp ce asculţi muzică rock. E
nevoie de o schimbare profundă care durează vreme îndelungată. Dar asumarea
acestei jertfe va fi încununată de o cunună pe măsură.
– dacă nu faci parte din primele două categorii de oameni, şi credinţa ta
se limitează la o rugăciune spusă atunci când te afli în faţa unui examen sau la
parastasul unui prieten, gândeşte-te bine cu ce te vei alege din viaţa pe care o
duci. Nu am de gând să fiu moralist, mai ales că ştiu că, oamenilor de azi, o
referire la chinurile veşnice nu le produce decât un zâmbet ironic. Ascultă însă:
şi dacă iadul nu ar fi plin de draci care îi chinuie pe păcătoşi în fel şi chip, chiar
dacă singura pedeapsă a celor care au refuzat să meargă pe calea mântuirii ar fi

315
că Dumnezeu i-ar osândi la singurătate (şi oare cum s-ar putea bucura de
comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi cel care a refuzat să vorbească cu ei
prin rugăciune?), tot ar fi groaznic. Poţi sta singur o zi, două, o lună maxim.
Dar după un an de singurătate ai începe să urli. Aşa că încearcă să înţelegi că
cine vrea să cunoască frumuseţile vieţii veşnice, trebuie să se lupte pentru
aceasta.
Nu ştiu în care dintre categoriile prezentate mai sus te regăseşti, dar
nădăjduiesc că te vei folosi de neiscusitele, dar sincerele mele cuvinte. Tot
pentru a încerca să îţi vin în ajutor am tipărit Jurnalul convertirii, carte care
descrie convertirea mea la Ortodoxie. Şi dacă totuşi nici citirea acestui cuvânt
şi nici citirea Jurnalului meu nu îţi vor fi de folos, sper ca măcar mărturia pe
care ţi-o pun înainte te va ajuta să înţelegi că, oricât de departe de Dumnezeu ai
fi, totuşi El nu încetează să aştepte întoarcerea ta. Este mărturia unui tânăr
punker din Statele Unite, Collin Ivy, crescut într-o familie dezmembrată, care
şi-a îndreptat paşii pe calea ocultismului:
„Aveam o lume a mea în care trăiam cu propriile mele fantezii şi realităţi,
pe care eu însămi mi-o creasem. Am ajuns dintr-un puşti «normal» un punker
cu mohawk albastru şi bocanci. Datorită temperamentului meu am fost
înjunghiat, bătut şi împuşcat. Într-o zi, un prieten de-al meu m-a invitat la o
petrecere mai aleasă. La petrecere erau câţiva prieteni de şcoală şi două femei
în vârstă. Părea că e o petrecere la care prietenii discută, beau apă minerală,
mănâncă chipsuri, şi se amuză cu diverse jocuri. În realitate, cele două femei
erau vrăjitoare, iar petrecerea era pentru un ritual de iniţiere. Atunci a urmat
iniţierea mea în practica WICCA.
WICCA e o formă străveche de practicare, de către femei, a magiei
druidice. De aceea am spus vrăjitoare şi nu vraci. De atunci am progresat
repede, ajungând şi eu vrăjitor practicant. Mintea îmi intrase într-un soi ciudat
de delir şi demenţă. Era limpede că nebunia va fi ultima experienţă. Dacă mori,
totul s-a terminat; dacă înnebuneşti, trăieşti moartea fără să fi murit – asta îmi
era filosofia! Mi-am dat silinţa zi şi noapte pentru ea.
Practica vrăjitoriei m-a dus la cunoaşterea multor locuri noi şi
necunoscute, mai cu seamă prin experienţa călătoriei astrale – era o extindere
firească a lumii mele fanteziste. Eram atotputernic şi tot ceea ce aparţinea lumii
acesteia create de imaginaţia mea mi se închina ca unui stăpân. Sentimentul
atotputerniciei te îndeamnă să continui practica vrăjitorească. În lumea reală
eram un nimeni, în schimb, datorită vrăjitoriei, mă simţeam cineva, eram de
nebiruit. Însă m-am înşelat.
Într-o noapte, o acută nevoie de a merge la toaletă m-a trezit din somn.
Stăteam în pat şi priveam când la ceas, când la uşă, şi nu mă hotăram dacă să
mă ridic sau să rezist până dimineaţă fără a uda cearceaful. M-am decis totuşi
să mă ridic şi să merg la toaletă. În clipa aceea mi-am dat seama că trupul mi-e
paralizat de la gât în jos. În practica WICCA nu se folosesc nici droguri, nici

316
alcool. Dacă se află că ai consumat aşa ceva, eşti expulzat din grup. Ştiam că
nu utilizasem nimic de acest fel care ar fi putut să îmi provoace acea stare.
Singura explicaţie posibilă era că sunt imobilizat de o forţă de natură spirituală.
Deodată am simţit că părăsesc trupul şi m-am văzut deasupra lui. Apoi,
am rămas pur şi simplu şocat. În jurul meu erau vreo cincisprezece demoni care
râdeau isteric şi care aveau putere asupra mea. Unul dintre ei s-a întors către
mine, m-a privit şi mi-a vorbit. Spunea că sunt cel mai mare idiot pe care l-a
cunoscut vreodată. Mi-a spus că, deşi fusesem crescut şi îndrumat pe calea cea
bună, o alesesem pe cea rea, şi că am înaintat atât de mult în rău, încât nu mai
am nicio scăpare şi o să mă duc în iad. A încercat apoi să îmi propună un târg,
după care au venit alţi doi dintre ei la corpul meu astral şi m-au luat. Şi, luat
fiind, mă aflam deja în iad. Nici n-am cuvinte să descriu ce lucruri îngrozitoare
am văzut, am simţit şi am mirosit. Nu voi uita niciodată aceasta... Feţele lor...
Am fost readus apoi în camera mea, şi mi-au dat un ultimatum. Trebuia
să mă sinucid şi să devin ca ei: să chinuiesc în loc să fiu chinuit, sau să mor şi
să merg în iad oricum. Am ales sinuciderea. Înainte de a-mi da voie să mă
întorc în trup, am rostit în şoaptă: «Iisuse, dacă exişti, ajută-mă!». În clipa
aceea am văzut o lumină orbitor de strălucitoare, iar ei plecaseră. Stăteam treaz
şi am început să Îl ocărăsc pe Dumnezeu: De ce mă lăsase să trec prin toate
acestea? Timp de o oră, L-am tot ocărât, curăţind vărsătura care ieşise din mine
în timpul acelei viziuni. Am auzit atunci, pentru prima dată în viaţa mea, glasul
lui Dumnezeu. Mi-a spus numai o singură frază care a pus punct rătăcirii mele:
«Tot ce doream de la tine era să ceri» [101; 51 - 53]).
Închei aici, mulţumindu-ţi că ai avut răbdarea să parcurgi acest cuvânt.
Fie ca Dumnezeu să te lumineze şi să te povăţuiască pe calea adevărului.
Danion Vasile

317
 I. DESPRE HOROSCOP, CUTREMURE
ŞI GHICIREA VIITORULUI

I.1. Despre capriciile timpului şi „arta” de a ghici viitorul

Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau pe fiica lor prin
foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, nici
descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu
morţii, căci urâciune este înaintea lui Dumnezeu tot cel ce face acestea (Deut.
8, 10 - 12).

Unul dintre subiectele de mare succes pentru mass-media este cel legat
de profeţiile sau premoniţiile care se împlinesc, s-au împlinit sau urmează să se
împlinească. Astfel de evenimente se bucură de o largă difuzare şi constituie
una dintre cele mai aprinse teme de discuţie.
Atitudinea negativă faţă de posibilitatea acestor incursiuni în viitor numai
pentru că Biserica consideră ghicitul viitorului o formă de vrăjitorie dovedeşte
ori o credinţă nestrămutată în învăţăturile ei, ori o formă de habotnicie. Marea
majoritate a creştinilor zilelor noastre încearcă să îşi găsească noi repere după
care să armonizeze ceea ce li se pare adevărat în învăţăturile bisericeşti cu ceea
ce li se pare demn de luat în serios din oferta de noutăţi spirituale; şi împlinirea
unor astfel de profeţii li se pare un argument favorabil acestei atitudini
sincretice.
Nu putea să lipsească din arsenalul ghicitorilor tendinţa de a argumenta
propriile practici cu citate din Sfânta Scriptură. Unul din exemplele cel mai des
invocate este cel al proorocului Daniel, despre care se susţine că ar fi fost chiar
conducătorul vrăjitorilor babilonieni. Faptul că Nabucudonosor l-a pus pe
sfântul prooroc căpetenie peste toţi înţelepţii Babilonului (Dan. 2, 49) s-a
datorat tocmai darului cu care acesta a fost înzestrat de Dumnezeu şi nu
formelor de ghicit cărora le fusese vădită neputinţa (taina pe care vrea să o
afle regele nu pot s-o facă cunoscută lui nici înţelepţii, nici prezicătorii, nici
ghicitorii, nici vrăjitorii, nici cititorii în stele... Dan. 2, 27)
Încercăm să cunoaştem mai bine acest domeniu atât de alunecos al
ghicirii viitorului, domeniu prin care prezicătorii şi ghicitorii îi îndepărtează pe
oameni de lumina Bisericii. Înainte de toate vom aminti câteva dintre
premoniţiile cele mai cunoscute, considerate clasice de către experţii în
parapsihologie:
– asasinarea Preşedintelui Lincoln în aprilie 1865: cu câteva zile înainte

318
de a muri, Abraham Lincoln a mărturisit prietenilor pe care i-a invitat la cină că
a visat o gardă militară dând onorul în faţa unui catafalc deschis, aflat în
salonul de est al Casei Albe. La mai puţin de o lună preşedintele a fost
împuşcat, şi trupul său neînsufleţit a fost aşezat chiar în Salonul de Est. Crima
fusese prevăzută şi de celebrul subiect Daniel Dunglas Home, care a ghicit cu
ajutorul magicului glob de cristal tristul sfârşit al preşedintelui;
– în anul 1874 un clarvăzător i-a prezis lui Maurice Berteaux, un tânăr
funcţionar de bancă, faptul că va ajunge bogat şi celebru, dar că va muri ca
general de armată ucis de o maşină zburătoare (premoniţia fusese făcută cu 29
de ani înaintea efectuării primului zbor cu avionul). Berteaux a ajuns în cele
din urmă general şi a murit când un avion s-a prăbuşit accidental asupra sa;
– în testamentul lui Grigori Rasputin, care fusese ucis din ordinul
aristocraţiei ruse la sfârşitul lunii decembrie a anului 1916, acesta scria că are o
presimţire că va fi ucis înainte de începutul anului 1917. El îi scria ţarului că
dacă va fi ucis de ţărani, atunci ţarul va mai domni în linişte vreme îndelungată;
dar dacă va fi ucis de aristocraţi atunci toate rudele ţarului mai aveau de trăit
cel mult doi ani. Membrii familiei ţariste şi-au pierdut viaţa în surghiun în anul
1918;
– un reprezentant al unei societăţi de transporturi navale, B. Morris, a
visat în timpul unei călătorii cu vaporul că va fi rănit de o schijă din lovitura de
tun trasă cu ocazia ajungerii vasului la destinaţie. Speriat de vis, el i-a ordonat
căpitanului vasului să amâne comanda loviturii de tun până ce el s-ar fi retras
într-un loc sigur. Până să se ascundă, o muscă s-a aşezat pe nasul căpitanului şi
acesta a încercat să o alunge. Dar mişcarea mâinii sale a fost confundată cu
comanda tragerii cu tunul. Morris a fost lovit atât de grav de o schijă încât
peste câteva zile a decedat;
– încă din anul 1956 o revistă americană a publicat premoniţia
mediumului Jeane Dixon care a afirmat că alegerile pentru preşedinţie vor fi
câştigate de un democrat care va fi asasinat în cursul mandatului. În anul 1963,
cu câteva săptămâni înaintea crimei din Dallas, Jean Dixon a încercat să îl
oprească pe preşedintele Kennedy să plece în sud. Dar deşi fusese atenţionat că
va fi ucis (chiar şi de alţi mediumi), acesta a ignorat premoniţiile şi a fost
împuşcat (cf. [124; 137]);
Iată câteva întâmplări care sporesc dorinţa de a cunoaşte viitorul,
întâmplări al căror impact a fost foarte mare. Mai poate nega cineva faptul că
lui Kennedy i-a fost prevăzută moartea? Mai poate vreun om cu mintea
întreagă să facă abstracţie de astfel de incursiuni în timp? Şi, dacă aceste
premoniţii sunt adevărate, în numele cărui alt adevăr trebuie să le ignorăm?
Înainte de a răspunde acestei întrebări vom face câteva precizări.
Oamenii se află într-o relaţie foarte agresivă cu timpul şi cu viaţa însăşi.
Aceasta datorită concepţiei că viaţa poate aduce întâmplări nedorite, poate
aduce diferite ghinioane. Omul care nu mai înţelege timpul ca un interval în

319
care Dumnezeu îl creşte din punct de vedere duhovnicesc nu va şovăi să
cerceteze ce surprize îl aşteaptă. Dacă viaţa nu mai este înţeleasă ca dar
dumnezeiesc, atunci spiritul de conservare îşi spune cuvântul. Dorinţa omului
de a cunoaşte viitorul devine justificată. Dar posibilitatea cunoaşterii viitorului
implică automat alterarea caracterului pedagogic al încercărilor pe care
Dumnezeu le trimite folosindu-se de timp.
Unul dintre motivele pentru care oamenii caută să cunoască viitorul este
tocmai o greşită înţelegere a necazurilor: câtă vreme necazurile sunt
întâmplătoare, câtă vreme nu au niciun rost şi singurul lor efect este întristarea,
atunci lupta pentru a scăpa de necazuri este justificată.
Sfânta Scriptură ne învaţă că necazurile prin care trecem nu sunt
întâmplătoare, că rostul acestor încercări trimise de Dumnezeu este de curăţare
a sufletului omenesc plin de patimi, de conştientizare a neputinţei firii şi a
nevoii de ocrotire dumnezeiască sau, în anumite cazuri, de pedepsire a unor
păcate.
Viaţa seamănă într-un fel cu un examen permanent. Dacă ştim dinainte ce
subiect vom avea de prezentat, atunci l-am învăţa numai pe acela şi
cunoştinţele noastre ar fi foarte reduse. Dumnezeu vrea ca, la examenul vieţii,
toţi să obţinem note mari. De aceea El nu ne îngăduie să pătrundem în tainele
viitorului.
Biserica a condamnat nu numai astrologia, ci toate formele de ghicire a
viitorului. Nimeni în afară de Dumnezeu nu poate şti viitorul. Atunci cum se
face că în atâtea cazuri premoniţiile s-au adeverit? Cum despre asasinarea lui
Kennedy, de exemplu, au mai ştiut şi alţii în afară de Dumnezeu?
Răspunsul pe care îl dă Biserica este simplu: toate profeţiile făcute prin
mediumi, toate cazurile în care viitorul a coincis cu ceea ce se ghicise mai
înainte prin diferite metode, nu sunt altceva decât iscusite lucrări ale
amăgitorului. Este adevărat că Biserica poate să pară, şi de această dată, supusă
unor concepţii retrograde. Dar, ca în cazul fiecărei rătăciri de natură spirituală,
trebuie repetat că a alege calea mântuirii nu înseamnă doar a accepta că Hristos
este Fiul lui Dumnezeu venit în lume pentru mântuirea oamenilor; înseamnă a
accepta şi că drumul spre Împărăţie presupune purtarea crucii, nu te afli pe
acest drum dacă nu crezi că învăţăturile Bisericii sunt adevărate.
Răspunsul pe care îl dă Biserica în problema prevederii viitorului nu este
un răspuns pripit, ci este un răspuns cu rădăcini adânc înfipte în Sfânta Tradiţie.
Întreaga Tradiţie afirmă că, deşi diavolul nu cunoaşte viitorul, poate să insufle
oamenilor anumite profeţii, dintre care unele se împlinesc. La prima vedere
această afirmaţie ar avea aceeaşi valoare ca aceasta: „deşi paharul era gol, am
băut până m-am săturat” . Logica pare să excludă că ambele afirmaţii pot fi
simultan valabile.
Iată însă trei din categoriile în care diavolul poate cunoaşte viitorul şi îl
poate şopti slugilor sale:

320
 – cazul I (diavolul detectiv): dacă persoana A vrea să treacă pe
neaşteptate pe la persoana B şi atunci persoana B are o descoperire cum că va
fi vizitată de persoana A, nu înseamnă că i s-a descoperit viitorul; diavolul ştia
că persoana A se îndreaptă spre persoana B şi numai un accident neprevăzut i-
ar fi putut nega profeţia; în multe cazuri premonitive se ignoră faptul că ele nu
conţin elemente care să nu poată fi deduse logic de o a treia persoană aflată în
momentul optim la locul potrivit (un asemenea caz îl întâlnim descris în viaţa
sfântului Antonie cel Mare);
– cazul II (diavolul psiholog): cunoscând bine relaţia cauză-efect,
diavolul - bun cunoscător al sufletului omenesc - poate deduce efectele atunci
când ştie bine datele problemei; ştiind de superficialitatea unei relaţii de
familie, el poate deduce destrămarea ei, ştiind de tensiunile existente între două
state, el poate deduce începutul unui război, ...
– cazul III (diavolul păpuşar): diavolul plănuieşte ca în timp să determine
anumite fapte, şi se foloseşte de oameni precum păpuşarul de figurinele sale;
este cazul cel mai spectaculos, cel mai interesant, cel mai nevinovat, cel mai
greu de prevăzut din punct de vedere omenesc. Şi de aceea cel mai smintitor
pentru cei care refuză să accepte punctul de vedere al Bisericii. Precizăm că
înţelegem dificultatea acceptării explicaţiei cum că nu ar fi vorba de nicio
premoniţie, ci doar de o dureroasă înscenare a ghicirii viitorului, dirijată de
Marele Păpuşar al Împărăţiei întunericului. Dar a nu accepta această explicaţie
înseamnă a accepta ori faptul că Dumnezeu lucrează prin mediumi, ori faptul
că diavolul cunoaşte viitorul. Aceste două variante fiind excluse pentru cel care
crede în învăţăturile Bisericii, singura alternativă posibilă rămâne cea cu
diavolul păpuşar.
(Să încercăm astfel să lămurim ce s-a întâmplat cu Kennedy. Nu este
greu de înţeles că dacă diavolul ştia opţiunile electorale ale poporului nu i-a
fost greu să prevadă cine va urma la preşedinţie. Nu este greu de înţeles că
dacă vrăjmaşul programase uciderea preşedintelui putea să anunţe aceasta prin
diferiţi mediumi cu mult timp înainte – cel mai uşor lucru fiindu-i găsirea unui
asasin.
Greu de înţeles este de ce Atotputernicul Dumnezeu nu a zădărnicit
planurile vrăjmaşului şi nu a oprit planul ucigaş. Există două elemente care ne
scapă: viaţa personală a preşedintelui şi modul în care faptele sale influenţau
comunitatea pe care o conducea. Nu ne este nouă a judeca dacă viaţa personală
sau influenţa asupra comunităţii a fost motivul pentru care Dumnezeu a
îngăduit să fie ucis. Poate că ambele motive erau valabile simultan. Ceea ce
ştim sigur este că preşedintele nu era predestinat să moară. Dacă s-ar fi retras
din politică ori dacă şi-ar fi pus ordine în viaţa particulară ar mai fi putut trăi
vreme îndelungată. Şi să mai ţinem cont de faptul că fiecare comunitate are
conducătorii pe care îi merită; poate că nici comunitatea nu era pe măsura unui
astfel de conducător.

321
 Dacă ştim că preşedintele nu era predestinat să moară, nu înseamnă că
putem face şi comentarii exacte asupra asasinării lui. Orice raţionament
asemănător celui expus mai sus conţine o doză de subiectivism şi riscă să fie
fals. Raţionamentul acesta a fost prezentat doar ca un model de înţelegere a
lucrării Marelui Păpuşar).
Să ne oprim puţin asupra numărului mare de eşecuri în premoniţie,
asupra numărului mare de profeţii care nu s-au împlinit. Pe cât de multă
reclamă se face premoniţiilor care se adeveresc, pe atât de uşor se trece de
obicei peste premoniţiile care nu se adeveresc (fiind invocate o sumedenie de
explicaţii puerile).
În cazul lui Jeane Dixon (care a prezis cu succes nu numai moartea
preşedintelui Kennedy, ci şi a altor personalităţi – ca Franklin Roosvelt, Martin
Luther King, Marilyn Monroe, ...) aflăm un exemplu clasic de profeţie
neîmplinită: ea a afirmat că, în anul 1958, China va declanşa un război mondial
– lucru care nu s-a întâmplat.
Un alt exemplu de profeţie mincinoasă îl întâlnim în cazul lui
Nostradamus. Acesta a prezis la un moment dat că trupele regale vor incendia
localitatea Pouzin de pe Rhon. Deoarece aşa ceva nu s-a întâmplat, pentru ca
profeţia să nu fie vădită ca mincinoasă fiul lui Nostradamus a incendiat el
însuşi orăşelul, dar a primit pentru aceasta pedeapsa cu moartea (conform [129;
18]).
Să ne oprim puţin asupra faimoaselor Centurii ale lui Nostradamus. Este
bine să se ştie că textul lor este foarte diferit faţă de ceea ce apare în traducerile
făcute din anul 1600 până în zilele noastre. Periodic, pentru a fi cât mai
aproape de realitatea istorică, în numele unor noi chei de descifrare care permit
lămurirea catrenelor, traducerile se tot îmbunătăţesc (fapt trecut prea uşor cu
vederea de către cei însetaţi de senzaţional). Totuşi nu se poate contesta faptul
că, dincolo de toate deformările ulterioare, Centuriile conţin şi profeţii care s-
au împlinit. Dar procentul lor este mic şi arată tocmai că vizionarul nu era
inspirat de duhul adevărului, ci de duhul minciunii.
În cartea Nostradamus -1999, Stefan Paulus trage alarma asupra
pericolului pe care l-a descifrat în Centurii: „Toate persoanele individuale, da,
şi toate ţările, ar trebui să se pregătească pentru posibilitatea ca Nostradamus să
fi prevăzut corect un impact meteoric în 1999. Avem pur şi simplu prea multe
de pierdut pentru a presupune că s-a înşelat” [124; 289]. Anul 1999 a trecut
însă fără să se întâmple nimic şi Stefan Paulus s-a făcut de ruşine. Dar imediat
alţi exegeţi ai Centuriilor au găsit alte şi alte variante de interpretare, totul fiind
cosmetizat astfel încât vina să nu cadă asupra autorului, ci asupra
comentatorilor care nu l-au „înţeles” pe Nostradamus.
În cartea lui Stefan Paulus găsim o analiză a ratei de eşec a previziunilor
din Centurii. Numărând catrenele care aveau precizată data fixă a faptelor
„profeţite”, el a constatat că „rata finală de precizie a catrenelor datate de

322
Nostradamus este de unu şi jumătate la şapte, puţin peste 21%” [124; 288].
Încercând să crească acest procent, motivând că unele date pot fi decriptate
greşit, Stefan Paulus a afirmat că rata de precizie poate creşte până aproape de
38%. Adică marele profet Nostradamus a greşit în mai mult de 60% dintre
prezicerile care au putut fi verificate în timp, cele cu dată neprecizată fiind mult
mai uşor de prelucrat astfel încât autorul lor să pară înzestrat cu harisma
înainte-vederii.
În cazul marii majorităţi a ghicitorilor rata eşecurilor este şi mai mare. În
mod curent se consideră că o rată de 20-25% a premoniţiilor care se adeveresc
este foarte bună, iar cea de 50% este excepţională. Această apreciere este foarte
suspectă: cei care au prevăzut prin harul lui Dumnezeu ceea ce se va întâmpla
nu au dat greş. Dumnezeu care le-a dat darul înainte-vederii nu putea să
greşească. Iar cei ale căror profeţii nu se adeveresc sunt inspiraţi de diavol (şi
în acest caz, ca în multe altele, new-age-iştii consideră că dacă găsesc în Sfânta
Scriptură argumente care să dărâme punctul de vedere creştin, biruinţa lor este
totală. Ei invocă o minciună a Proorocului Iona, care a profeţit distrugerea
oraşului Ninive, dar în urma pocăinţei ninivitenilor distrugerea oraşului a fost
amânată; se pierde din vedere tocmai faptul că rostul proorocului Iona era
tocmai de a-i întoarce pe cei căzuţi la pocăinţă, şi nu de a-i preveni asupra
pedepsei dumnezeieşti. Ca în celelalte cazuri, un element este desprins din
context pentru a justifica rătăcirea; puţini sunt însă cei care au curiozitatea de a
se lămuri în privinţa valabilităţii argumentelor invocate de eretici).
Unul dintre şiretlicurile prin care „ghicitorii” ascund propriile eşecuri
este următorul: ei nu afirmă că faptele pe care le văd se vor întâmpla cu
siguranţă, nu susţin predestinarea absolută. Ei fac afirmaţii de genul: „dacă vei
fi tare, vei reuşi să eviţi eşecul pe care îl «văd»”, sau „dacă te vei ţine pe
aceeaşi linie, vei avea parte de succesul care mi se «arată»”. Rare sunt cazurile
în care un ghicitor spune cuiva că ceva se va întâmpla cu siguranţă (aceasta li
se întâmplă numai oamenilor care sunt prinşi strâns în laţurile diavolului).
Acelaşi risc de eroare şi-l asumă şi astrologii. Ei spun: „planetele indică o
mare bucurie profesională – sau un eşec familial. De tine depinde cum vei şti să
treci prin încercarea care îţi stă în cale...” Astfel, dacă nu se întâmplă nimic,
omul rămâne cu sentimentul că a ratat un mare bine sau că, dimpotrivă, a reuşit
să evite răul care se vedea la orizont.
Nu putem vorbi despre rata mare a eşecurilor în ghicitul viitorului fără să
amintim de numărul mare de şarlatani care, fără a practica vreo formă specială
de magie, simulează că ar fi mari iniţiaţi.
Astfel de escroci nu caută inspiraţie de la demonul ghicitului, ci de la
demonul lăcomiei. Dar şi în aceste cazuri ghicitorul-şarlatan, fără să fie
conştient, este inspirat de demonul ghicitului în aşa fel încât sfaturile pe care le
dă să fie cât mai nocive pentru cei care apelează la serviciile sale.
Existenţa unor ghicitori-şarlatani (spre deosebire de cei profesionişti, care

323
sunt vase ale diavolului) are un efect dublu: pe de o parte, la unii oameni
trezeşte reţineri faţă de consultarea viitorului, dar la alţii sporeşte dorinţa unei
asemenea incursiuni - caracterul de neseriozitate al practicii făcând-o să pară
un fel de joacă. S-a constatat că mare parte dintre cei care s-au dus la ghicitori
mai mult din spirit de aventură au avut de suferit exact aceleaşi urmări în plan
duhovnicesc cu cei care ştiau că intră de bunăvoie în jocul magic.
Una dintre greşelile cele mai frecvente este punerea erorilor ghicitului în
seama nepriceperii ghicitorilor. Pentru mulţi oameni o consecinţă firească a
constatării faptului că au fost păcăliţi de către ghicitorii-şarlatani este tendinţa
de a-i consulta pe alţii mai iscusiţi. De fapt, pentru ghicitori este cât se poate de
normal să greşească în previziuni atâta vreme cât numai Dumnezeu ştie ce se
va întâmpla.
Privitor la observaţia pertinentă pe care o fac unii dintre cei care merg la
diferiţi ghicitori, cum că tot ceea ce li s-a prezis, bine sau rău, li s-a şi
întâmplat, din perspectivă creştină acesta este un mare semnal de alarmă. Dacă
diavolul a fost capabil să prevadă viitorul unei persoane însemnă că persoana
respectivă ducea o viaţă plină de patimi, că sufletul ei se afla în mrejele celui
care ştia ce surprize îi va mai face. Este foarte greu ca cineva să recunoască
tocmai acest aspect: că ghicitorii i-au spus viitorul pentru că viitorul era, în
aspectele esenţiale, dirijat de diavol.
Diavolul nu poate şti ceea ce vor face oamenii care trăiesc aproape de
Biserică, care se spovedesc cu adevărată pocăinţă şi se împărtăşesc cu Sfântul
Trup şi Sfântul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. El ştie numai răul pe
care are de gând să îl abată asupra lor, şi poate doar bănui – prin raţionament
logic – câte ceva din binele pe care îl vor face aceştia.
Despre împlinirea celor profeţite de ghicitori, Sfântul Ioan Gură de Aur
spunea: „Cum se face, aş putea fi întrebat, că se împlinesc multe din cele spuse
de aceşti oameni?
Pentru că tu te-ai lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, pentru că tu te-ai
lepădat de El, pentru că tu te-ai aşezat în afara purtării Lui de grijă, pentru
aceea diavolul îţi întoarce treburile tale şi le mută după cum vrea el” [85; 855].
Pe cât este de greu să recunoască cineva că faptul că i se întâmplă cele ce
i-au fost profeţite este semn că se află sub puterea diavolului, pe atât de uşor
este ca printr-o viaţă creştinească această legătură să se rupă pentru totdeauna.
Sau, chiar dacă lupta va fi de durată, cununa luptătorului va fi pe măsură.
Unul dintre mijloacele prin care diavolul câştigă cel mai uşor adepţi este
implicarea slujitorilor Bisericii în practicile de ghicire a viitorului. Cea mai
cunoscută metodă este cea a „deschiderii cărţii” – a Sfintei Evanghelii sau a
Psaltirii. Există preoţi care „deschid cartea” şi în funcţie de pagina la care s-a
deschis întâmplător prevăd ce li se va întâmpla oamenilor (privitor la procese,
examene, căsătorii şi altele asemenea). Oamenii simpli, având încredere
nemărginită în preoţi, nu îşi dau seama că astfel de preoţi sunt vrăjitori. Osânda

324
unor astfel de preoţi – după cum arată Pravilele bisericeşti – este foarte aspră.
Stă în responsabilitatea arhiereilor de care aparţin să îi caterisească sau,
dacă se pocăiesc, să le rânduiască un anumit canon. Dar, câtă vreme un preot se
îndeletniceşte cu ghicitul (chiar şi cu nevinovata deschidere a Evangheliei
pentru a afla viitorul oamenilor), nu are puterea să săvârşească Sfintele Taine.
Aşa cum oamenii se lasă înşelaţi de preoţi vrăjitori, aşa se lasă înşelaţi şi
de ghicitorii care susţin că sunt buni creştini (şi au casele pline de icoane, de
cruci, ...) Dar păcatul celor care merg la ghicitori este la fel de mare, indiferent
dacă ghicitorii pretind sau nu că sunt creştini.
„Prin lume merg şi umblă mulţi fii ai diavolului şi-i înşală pe creştini, ca
să le ia banii, şi la dau talismane să facă copii, să-şi primească sănătatea şi să-şi
vadă soarta, ce anume va urma în viaţa lor. Toate acestea sunt meşteşuguri
satanice, fiindcă se întâmplă ca nu o dată diavolul să facă minuni şi oamenii să
îl creadă, să facă păcate şi să fie osândiţi la iad odată cu el. Dar noi avem o
poruncă care spune să anatemizăm pe oricine adaugă sau nu crede în ceva mic
din cele pe care le-au legiuit Părinţii Bisericii noastre. Acestea sunt, aşadar, în
afara căii Părinţilor, de aceea cei care le fac sunt anatemizaţi. Mai spune legea
noastră bisericească că aceia care urmează aceste lucruri vrăjitoreşti douăzeci
de ani să nu se împărtăşească.
De aceea voi, cei ce folosiţi aceste ghicitori, jurăminte, descântece şi
altele asemănătoare, să ştiţi că foc băgaţi în casele voastre şi veţi arde de vii şi
aici şi în viaţa cealaltă şi veţi moşteni osânda veşnică împreună cu învăţătorul
vostru diavolul şi tovarăşii lui” [212; 81]. Aceste cuvinte, rostite de către
Sfântul Cosma Etolianul cu mai mult de secole în urmă, sunt cât se poate de
actuale astăzi.
Una dintre trăsăturile specifice vremurilor de haos spiritual în care ne
aflăm este reapariţia superstiţiilor. Omul simte nevoia să pătrundă puţin în
tainele viitorului şi, dacă ştie că este păcat să se ducă la ghicitoare, se
mulţumeşte să se folosească de semnele pe care le poate observa el însuşi. Cea
mai cunoscută metodă este cea prin care ştii de ce se bate ochiul - ori de bine
ori de rău. Oricât ar părea de nevinovate, oricât de repede s-ar adeveri, aceste
superstiţii fac parte din aceeaşi paletă amăgitoare a diavolului. Şi cu cât mai
iscusite sunt cursele diavolului, cu atât mai iscusiţi trebuie să se arate oamenii
care nu vor să cadă în ele.
Iar celor care insistă totuşi să îşi afle viitorul, Sfântul Cosma le
recomandă următoarea tehnică eficientă: „Şi dacă vrei să-ţi vezi soarta sau
norocul, scoală-te mâine dimineaţă şi du-te la biserică şi uită-te la mormintele
celor morţi şi la ce sunt ei acum. Gândeşte-te şi spune: „N-au fost şi ei oameni
ca mine şi au murit?” Aşa voi muri şi eu mâine, deci să nu îndrăznesc să fac şi
eu aceste lucruri diavoleşti, căci o să pier...” [212; 96].
Mai devreme sau mai târziu, vom muri cu toţi. Acesta nu este un secret
pentru nimeni. Tehnica sfântului Cosma nu este originală: e recomandată de

325
mulţi alţi sfinţi ai Bisericii ca fiind de mare folos celor care preţuiesc mai mult
viaţa pământească decât veşnicia.
Să cugete la moarte cei care nu se tem de osânda dumnezeiască şi vor să
alerge la ghicitori şi la vrăjitori. Şi să priceapă că viaţa pământească, de care ei
sunt preocupaţi atât de mult, se va sfârşi. Şi că, dacă au căutat să afle ce li se va
întâmpla peste câţiva ani, ceea ce îi aşteaptă după moarte le rămâne ascuns.
Ar fi bine ca, în loc să îşi piardă vremea alergând la ghicitori, astfel de
oameni să caute calea mântuirii. De două mii de ani au existat mii şi poate
chiar sute de mii de oameni care încă din timpul vieţii au regretat amarnic că au
alergat la ghicitori şi vrăjitoare (după moarte au regretat oricum toţi ceilalţi,
care au murit nepocăiţi). Dar nu a existat nimeni care să regrete că L-a
descoperit pe Dumnezeu, şi că a descoperit calea mântuirii.

326
 I.2. Despre astrologie –
sau „descifrarea tainelor cereşti”

„Fără contactul cu fiinţele spirituale, nu ar exista nicio dezvăluire

astrologică” [14; 49].
- mărturia unui fost astrolog -

Una dintre ideile fundamentale ale cunoaşterii neopăgâne este că omul nu

trebuie să mai ţină cont de vreo autoritate supremă, că trebuie să scape de
povara unui Dumnezeu care supraveghează lumea şi să îşi ia destinul în
propriile mâini.
Cuvântul libertate este strigat astăzi cu putere de către diferite categorii
de oameni şi cu diferite scopuri, cel mai adesea exprimând libertatea omului de
a călca în picioare tradiţiile de orice fel şi de a urca pe soclu statuia unui
impunător idol: libertatea de a fugi de Dumnezeu.
Autorii eretici fac o substituţie interesantă: în locul Dumnezeului care
ocroteşte creaţia, ei aşează o lege care guvernează lumea: legea ciclicităţii
timpului. New-Age, Noua Eră, apare tocmai datorită acestei ciclicităţi: intrăm,
vrem sau nu, în Era Vărsătorului.
Supunerii faţă de Dumnezeu i se preferă supunerea faţă de influenţa
stelelor. Pretinsa libertate new-age-istă nu este altceva decât o robie faţă de
capriciile astrelor.
Dacă nimeni nu poate contesta o schimbare care apare pe bolta cerească,
dacă nimeni nu are cum să nege o modificare observabilă astronomic, în
schimb orice conexiune astrologică poate fi pusă la îndoială.
Pentru cei care cred în astrologie, în zodiac şi în alte rătăciri
asemănătoare, perspectiva ortodoxă asupra acestor probleme nu poate fi luată
în considerare; sunt prea multe dovezi care contrazic viziunea Bisericii.
Pentru cei care sunt fii credincioşi ai Bisericii, nimic nu este mai
important decât învăţătura mântuitoare propovăduită de Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, şi nimic nu este mai periculos decât lepădarea de această
învăţătură.
Oamenii trebuie să îşi pună următoarea întrebare: intrăm sau nu intrăm
într-o Nouă Eră? Dacă intrăm, atunci concepţiile creştine trebuie ajustate astfel
încât să nu contrazică realitatea. Dacă nu intrăm, atunci trebuie să ne ferim cu
toate puterile de înşelarea care pe zi ce trece câştigă tot mai mult teren.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a învăţat că avem de trăit o singură viaţă,
în care suntem liberi să alegem binele sau răul şi că, după moarte, ne aşteaptă
raiul sau iadul. Dacă noi vrem să credem că în viaţă suntem influenţaţi de tot

327
felul de configuraţii planetare sau că ne vom mai reîncarna de câteva ori,
nimeni nu ne stă împotrivă. Dar prin aceasta ne asumăm libertatea de a
respinge învăţătura lui Hristos.
Aproape oricine ştie astăzi să răspundă la întrebarea: ce este astrologia?
Majoritatea dicţionarelor prezintă astrologia ca fiind ştiinţa ce se ocupă de
studierea influenţelor astrelor asupra vieţii omeneşti şi asupra destinului
universului. Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au căutat să facă o
legătură între ceea ce vedeau pe cer şi ceea ce li se întâmpla în viaţa de zi cu zi.
Cercetările istorice atestă faptul că practicarea astrologiei avea o largă
răspândire la popoarele păgâne: în Babilon, în Egipt, în Grecia şi în Imperiul
Roman, în India, în Persia, în China şi Japonia. Această răspândire pe un
teritoriu atât de întins justifică într-un fel amploarea revenirii practicilor
astrologice în vremurile noastre. Astrologia este una din uşile prin care
credinţele păgâne intră în forţă în societatea contemporană.
Există trei tipuri de astrologie: în primul (şi cel mai vechi) planetele sunt
considerate zeităţi, în al doilea planetele sunt considerate obiecte ale căror
emanaţii impersonale influenţează vieţile oamenilor, iar în al treilea –
astrologia simbolică - planetele se află într-o corespondenţă magică cu oamenii,
pe care îi influenţează prin rezonanţă. Pentru astrologi, zodiacul este o centură
imaginară a cerului care include 12 constelaţii, 12 semne astrologice despre
care consideră că i-ar influenţa pe oameni (Balanţă, Săgetător, Fecioară, ...).
Cea mai serioasă provocare iniţiată de astrologi este cea privitoare la
New-Age. Se afirmă că după două mii de ani în care lumea a stat sub semnul
zodiacal al Peştilor şi sub pecetea învăţăturii lui Hristos, intrăm într-o Eră a
Vărsătorului, într-o eră plină de promisiuni ispititoare. Trecerea de la o eră la
alta se calculează în funcţie de Marele An zodiacal. Calcularea acestui an este
însă variabilă. Într-una dintre cele mai cunoscute metode de împărţire a
timpului (cea adaptată şi de Rudolf Steiner, întemeietorul sistemului
antropozofic) Marele An avea 25000 de ani obişnuiţi, iar o lună 2160 de ani.
În vremurile în care trăim se face trecerea de la o lună zodiacală la alta.
Anul precis al trecerii este dificil de precizat, deoarece specialiştii nu au căzut
de acord asupra acestor calcule. Levi Dowling susţinea că începutul Erei Noi
are loc în 1910, Adolph Graf Keyserling şi Alain-Astrologul în 1962. De la
Carl Gustav Jung ne-au rămas două posibile date ale Marii Treceri: anul 1997
şi anul 2154.
Perioada aproximativă a dezvoltării mitului New Age o constituie anii
’60-’70. Pentru multă lume trecerea în Noua Eră a fost legată automat de
trecerea în mileniul III. Cum era de aşteptat, această trecere a căpătat valenţe
spirituale.
Din punct de vedere astronomic calculele astrologice sunt extrem de
discutabile, deoarece data echinocţiului de astăzi nu mai corespunde cu data
echinocţiului de acum 2000-2500 de ani (azi soarele nu mai răsare la 0° în

328
constelaţia Berbecului, ci el a migrat până la 7° în constelaţia Peştilor – cf.
[170; 126]).
În faţa unui asemenea impas astrologii au adoptat două atitudini: ori şi-au
modificat calculele după un zodiac migrator, ori – cum au făcut marea
majoritate – nu au ţinut seama de faptul că realitatea astronomică este diferită
de cea după care calculează ei şi au preferat să îşi păstreze sistemul de calcul.
Pentru un observator exterior această neconcordanţă ar trebui să
stârnească suspiciune. Dacă aceste calcule ale astrologilor ar fi corecte cel
puţin din punct de vedere astronomic, aceasta ar fi un argument – chiar dacă
insuficient – în favoarea caracterului ştiinţific al îndeletnicirilor lor. Dar faptul
că astrologii încearcă să demonstreze valabilitatea propriilor calcule (care le
sfidează pe cele ştiinţifice) cu ajutorul statisticilor eficienţei în ghicire, acest
lucru ar trebui să vădească faptul că astrologia nu este deloc o ştiinţă, ci doar o
artă magică (totuşi, fiecare astrolog pretinde că sistemul său se potriveşte
perfect realităţii cosmice şi, sub un pretins caracter ştiinţific, atrage oamenii în
cursa ocultismului).
Trebuie să recunoaştem că deschiderea faţă de această falsă ştiinţă este
foarte mare. Astrologia apare multora drept o formă civilizată de ghicire a
viitorului –care nu are aproape nimic în comun cu ţigăncile care ghicesc la colţ
de stradă – an de an numărul celor interesaţi de acest subiect creşte.
Răspândirea acestei practici nu a avut loc la întâmplare. Teozofii, cei care
au încercat fără succes să îl impună ca figură mesianică pe Krishnamurti, sunt
cei care au demarat reabilitarea astrologiei. Doi astrologi, West şi Toonder,
cercetând geneza astrologiei contemporane în America, au ajuns la concluzia
că „Doamnei Blavatsky şi Mişcării Teozofice pe care a fondat-o ea le datorează
astrologia renaşterea... Teozofia, dintr-o singură lovitură, ... a inspirat o
cercetare reînnoită şi serioasă a astrologiei, mai întâi în Anglia, apoi nu după
mult timp în Germania, în Franţa şi în America” [14; 18]. John Ankenberg şi
John Weldon considerau că cele trei canale de la care a avut loc această
renaştere sunt: Mişcarea Teozofică, Sistemul Antropozofic al lui Rudolf
Steiner şi rosacrucianismul modern.
Campania de promovare a astrologiei se duce cât se poate de elegant.
Personalităţi precum prinţesa Diana, Joan Collins, Liza Minelli, Jane Fonda,
Olivia Newton-John, sunt numai o mică parte dintre simpatizanţii acestei arte.
„Astrologia, asemenea oricărei alte arte sau ştiinţe omeneşti, cum ar fi
fizica nucleară sau psihoterapia, poate fi folositoare când este practicată în
supunere faţă de Domnia lui Isus Christos, dar este periculoasă spiritual sau
psihologic atunci când este practicată în spiritul lumii, al cărnii sau al
diavolului” [14; 35], mărturisea un creştin.
Pentru mulţi oameni credinţa în Hristos nu are nimic incompatibil cu
practicarea astrologiei. Iată ce afirma mediumul Jean Dixon despre ghicitul în
stele: „unii din prietenii mei consideră aceasta ca o practică ciudată pentru o

329
romano-catolică. Totuşi, după cum înţeleg eu, biserica catolică şi multe alte
organizaţii religioase n-au condamnat niciodată studiul astrologiei... N-am
experimentat niciodată vreun conflict între credinţa mea şi îndrumarea pe care
am primit-o din partea bisericii mele pe de-o parte şi cunoştinţa pe care o
găsesc în stele pe de altă parte (...). Astrologia se potriveşte în planul lui
Dumnezeu pentru omenire, ajutându-ne să ne înţelegem atât talentele, cât şi
defectele” [14; 34].
Din citatele de mai sus – primul venit din mediul protestant, al doilea din
cel catolic, se poate trage concluzia că în Sfânta Scriptură – care este citită în
ambele medii – nu se găsesc temeiuri pentru combaterea astrologiei. Dar
diferenţierea între cele două forme de astrologie – bună şi rea – este asemenea
diferenţierii celor două forme de magie – albă şi neagră. De fapt, nu există
decât un singur fel de astrologie şi un singur fel de magie, ambele inspirate de
aceeaşi sursă întunecată.
Concepţia potrivit căreia astrologia este o ştiinţă ca oricare alta nu este
greu de contestat. La o analiză atentă observăm că singurul element invocat de
astrologi în apărarea acestei practici este numărul mare de preziceri împlinite.
De fapt, acest număr nu este chiar atât de mare pe cât pretind astrologii, ci este
aproximativ acelaşi cu cel al oricărei alte forme clasice de ghicit.
Dacă astrologia ar fi o ştiinţă, atunci oricine ar putea să o înveţe după un
manual bun. Însă, deşi există multe manuale de astrologie, practic ele nu sunt
eficiente. Marii astrologi recunosc că tainele astrologiei nu se pot dobândi decât
în urma unei îndelungate pregătiri spirituale, excepţie făcând doar cei care au o
deosebită înzestrare nativă pentru aceasta.
Iniţierea în tainele astrologiei este asemănătoare iniţierii în oricare altă
formă de vrăjitorie. Esenţială este dobândirea unei receptivităţi care să permită
descifrarea configuraţiilor astrale. Unii astrologi recunosc că sunt ghidaţi de
diferite spirite în munca lor, spirite fără de care nu ar putea să descifreze
viitorul.
Toţi astrologii de calitate sunt mediumi, chiar dacă nu toţi
conştientizează că ideile care le vin în minte în chip spontan sunt inspirate de o
altă entitate. Puţini dintre cei care percep clar influenţele unor astfel de entităţi
îşi dau seama că au de-a face cu diavolul; majoritatea sunt convinşi că astfel de
spirite sunt benefice (chiar îngeri de lumină), şi se deschid fără reţinere
influenţelor superioare.
Un fost astrolog făcea următoarea observaţie: „Dacă privim sincer la
astrologie, începem să vedem că adepţii acestui sistem – fără să o ştie – bat la
uşa prin care se stabileşte comunicarea cu fiinţe spirituale cunoscătoare, totuşi
înşelătoare. În cele din urmă, acea uşă se deschide, şi această deschidere
produce o schimbare înfricoşătoare în viaţa adeptului. El sau ea se maturizează
în dexteritate într-un mod inimaginabil: ca un medium al spiritelor” [14; 49].
În cartea sa Un manual de ocultism, astrologul Sefarial constata că „arta

330
astrologică este considerată a fi cheia ştiinţelor oculte” [14; 18]. Aproape toţi
vrăjitorii folosesc diferite forme de astrologie. Faimoasa vrăjitoare Sybil Leek
mărturisea: „Astrologia este ştiinţa mea, vrăjitoria este religia mea...” [14; 18].
Ea observa strânsa legătură dintre astrologie şi chiromanţie, numerologie şi
celelalte ramificaţii ale vrăjitoriei.
„Astrologia, prin urmare, a jucat un rol major în toate ştiinţele magice:
alchimia, magia neagră, chemarea spiritelor, necromanţia şi chiar practici
magice mai simple, cum ar fi folosirea talismanelor” [14; 20], observa
Lawrence Jerome.
După ce ne-am oprit puţin asupra legăturii strânse dintre astrologie şi
vrăjitorie, să vedem încă o direcţie din care se poate constata rătăcirea în care
se află astrologii: cercetarea concepţiei lor despre persoana lui Hristos (din
moment ce peste 70% dintre ei cred în reîncarnare, este firesc ca părerea lor să
fie deformată).
O declaraţie standard a concepţiei astrologilor o avem de la astrologul
Marcus Allen: „Cristos a avut toate cele şapte planete antice... toate unindu-se
în Peşti... astfel că El a fost Peştele suprem, absolut... şi astfel El a inaugurat
Era Peştilor care acum se termină odată cu ivirea zorilor Vărsătorului, care este
inaugurată de cea de-a doua venire a vieţii lui Hristos în interiorul fiecăruia
dintre noi... În Era Vărsătorului, fiecare este Avatar (mare iluminat n.n.),
fiecare este pus pe aceeaşi lungime de undă cu eul lui superior” [14; 27].
Vedem afirmată aici o răstălmăcire new-age-istă (una între multe altele) a
celei de-a doua veniri a lui Hristos, potrivit căreia El nu va veni cu slavă, cum
arată Sfânta Scriptură, ci noi înşine vom deveni Hristoşi prin conştientizarea
„dumnezeirii” noastre.
Este cel puţin suspect faptul că, în afara celor trei Magi de la Răsărit,
timp de două mii de ani astrologii au uitat să spună oamenilor că se află în Era
Peştilor, în care potrivit calculelor lor mântuirea trebuia căutată la picioarele lui
Hristos. Dacă ar fi fost sinceri în rătăcirea lor – şi nu ar fi fost inspiraţi de
diavol, ar fi trebuit ca în acest interval să îndemne lumea spre Hristos (deşi
acest lucru nu ar fi folosit Bisericii – căci recunoaşterea adevărului de către ei
s-ar fi asemănat cu cea a femeii cu duh pitonicesc pomenită în Sfânta
Scriptură).
Marea majoritate a astrologilor susţin că Biblia este plină de referinţe
astrologice, cea care li se pare cea mai evidentă fiind despre steaua care i-a
călăuzit pe cei trei Magi spre locul Naşterii Mântuitorului. Rostul acestei stele
nu era însă de a arăta valoarea astrologiei ci, după cum arată Tradiţia creştină,
era tocmai de a-i aduce pe păgâni – care se ocupau cu practicile magice – să se
închine Fiului lui Dumnezeu. Steaua Magilor marchează sfârşitul închinării
păgâne şi chemarea tuturor neamurilor la credinţa în Dumnezeul cel în Treime
lăudat. Cum spune atât de frumos Condacul Crăciunului: „Naşterea Ta,
Hristoase, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că printr-însa ceia ce slujeau

331
stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii... .”
Să vedem ce spune Sfânta Scriptură despre cei care practică astrologia:
Privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te
laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti (Deut. 4, 19). Iar de se va afla
la tine, în vreuna din cetăţile tale pe care ţi le va da Domnul Dumnezeul tău,
bărbat sau femeie care să fi făcut rău înaintea ochilor Domnului Dumnezeului
tău, călcând legământul Lui, şi se va duce şi se va apuca să slujească altor
dumnezei şi se va închina acelora, sau soarelui, sau lunii, sau la toată oştirea
cerească, (...) să scoţi pe bărbatul acela sau pe femeia aceea care au făcut
răul acesta la porţile tale şi să-i ucizi cu pietre (Deut. 17, 3-5).
După cum se vede, Dumnezeu a poruncit foarte categoric poporului ales
să nu se închine la stele. Închinarea aceasta era una dintre cele mai vechi forme
de astrologie. Oamenii care credeau că vieţile lor sunt influenţate de stele nu
şovăiau să li se închine. Chiar dacă în zilele noastre au rămas puţini oameni
care cinstesc stelele ca pe nişte zeităţi, totuşi numărul celor care „ghicesc în
stele”, al celor care practică astrologia, este foarte mare.
După cum arată Sfânta Scriptură, osânda lor este aceeaşi cu cea a
vrăjitorilor (de fapt, astrologia – ca orice altă metodă de ghicire a viitorului –
este tot o formă de vrăjitorie, chiar dacă pare mai nevinovată).
În Vechiul Testament se arată că pedeapsa care îi aştepta pe vrăjitori era
moartea. În zilele noastre vrăjitorii au nu numai dreptul să facă ce vor, ci chiar
să îşi facă publice convingerile, indiferent de modul în care aceste convingeri
influenţează mediul social. Dar chiar dacă pentru vrăjitorii contemporani nu
există pedepse penale, pe cei care mor nepocăiţi Dumnezeu îi va pedepsi cu
osândă veşnică în chinurile iadului (statistic, numărul vrăjitorilor şi ereticilor
care se pocăiesc înainte de a muri este infim).
Practicarea astrologiei, ca a oricărei alte forme de vrăjitorie, atrage după
sine pedeapsa lui Dumnezeu peste întreaga comunitate care aprobă astfel de
practici. În Cartea Proorocului Ieremia vedem cum închinarea la stele aduce
mânia lui Dumnezeu peste aşezările idolatre, vedem cunoscuta prevestire a
dărâmării Ierusalimului: Casele Ierusalimului şi casele regilor lui Iuda vor fi
necurate ca Tofetul pentru că pe acoperişul tuturor caselor se aduce tămâie
întregii oştiri cereşti şi se săvârşesc turnări în cinstea dumnezeilor străini. (...)
Iată voi aduce asupra cetăţii acesteia şi asupra celorlalte cetăţi toate
nenorocirile pe care le-am rostit împotriva ei, pentru că şi-a învârtoşat inima
şi nu ascultă cuvintele Mele (Ier. 19, 13-15).
Precum a fost dărâmat Ierusalimul, aşa se vor dărâma şi cugetele cele
viclene ale celor care se ocupă cu vrăjitoria. Iar mânia Domnului va fi greu de
îndurat. În Sfânta Scriptură găsim relatarea curăţirii templului Domnului de
toate cele ce slujeau la închinarea idolească: Regele a poruncit lui Hilchia,
arhiereul, preoţilor de mâna a doua şi celor ce stăteau de strajă la prag să
scoată din templul Domnului toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte

332
şi pentru toată oştirea cerului şi să le ardă afară din Ierusalim (IV Regi 23, 4).
O astfel de curăţire ar trebui să aibă loc în sufletul fiecărui creştin care îşi
dă seama că s-a aflat în înşelare. Aşa cum diavolul nu s-a sfiit să spurce
Templul Domnului, tot aşa nu s-a sfiit să spurce şi unele comunităţi creştine:
uneori a reuşit să îl înşele chiar pe păstor, iar acolo unde păstorul i-a stat
împotrivă, necuratul a încercat să îi atragă în rătăcire măcar pe credincioşi. Fără
a ne lepăda de o asemenea înşelare, nu vom putea să fim ai lui Hristos şi nu
vom putea fi temple ale Duhului Sfânt.
Sfânta Tradiţie este plină de texte care combat ghicitul în stele. În
scrierea sa Despre idoli, Tertulian nota: „Între diferitele îndeletniciri ale
oamenilor nu se poate să nu observăm unele arte sau profesii care înlesnesc
închinarea la idoli. De astrologi nici nu se face să mai vorbim, întrucât însă
unul din ei a cutezat să se justifice de faptul că continuă să practice această
profesie, am de gând să spun câteva cuvinte în legătură cu aceasta. Nu voi
spune că a aşeza nume de dumnezei falşi în cer, a le atribui un fel de
atotputernicie şi a-i abate pe oameni de la înălţarea rugăciunilor către
Dumnezeu, insuflându-le credinţa că destinul lor este invariabil predeterminat
de astre – nu voi spune că toate acestea ar fi totuna cu venerarea unor dumnezei
falşi. Eu afirm însă că astrologia, în acest caz, se asemuieşte îngerilor căzuţi
care s-au îndepărtat de la Dumnezeu pentru a înşela neamul omenesc... Dacă
magia este pasibilă de pedeapsă, iar astrologia reprezintă o varietate a ei, atunci
împreună cu genul este condamnabilă şi specia. Astfel, din timpul apariţiei
Evangheliei, tot soiul de sofişti (în sensul de înţelepţi închipuiţi - n.n.),
astrologi, vrăjitori, magi şi ghicitori trebuie să fie obligatoriu pedepsiţi” [135;
54].
Îngrijorat de răspândirea largă a practicilor de acest gen, marele teolog
român Ioan Gh. Savin scria: „Sunt şi la noi mulţi, foarte mulţi adepţi ai unor
astfel de practici: de la femeia din periferia de oraş sau de la sate, care-şi caută
în cafea sau umblă cu datul în cărţi, şi până la simandicoasele feţe care cred că
au temeiuri ştiinţifice de a-şi cerceta destinul după prescripţiile ştiinţelor
ascunse! Dintre aceştia, mulţi se cred şi se prenumără între fiii Bisericii. Şi încă
dintre fiii cei buni. Cu aceeaşi pioşenie cu care-şi aprind candela în faţa icoanei
Mântuitorului sau cu care îşi duc sărindarul la cutare biserică cu sfinţi făcători
de minuni, îşi poartă paşii şi spre prezicătorul care le va citi din stele şi din
liniile mâinii sau ale scrisului viitorul. Un astfel de creştinism însă e mai
aproape de magie decât de Hristos. Acest amestec între magie şi religie, între
Dumnezeu şi Lucifer, între Simon Magul şi Hristos, între puterea demonică şi
bunătatea divină nu înseamnă decât cea mai completă renegare a
creştinismului. E apostazie directă” [143; 45].
În Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin găsim următoarele precizări:
„elinii spun că prin răsăritul, apusul şi prin conjuncţia acestor stele, a soarelui şi
a lunii, se conduc destinele noastre. Cu aceasta se ocupă astrologia. Dar noi

333
susţinem că ele sunt semne de ploaie, de secetă, de frig, de căldură, de
umezeală, de uscăciune, de vânturi şi de altele asemenea, dar nici într-un caz
semne ale faptelor noastre, căci noi am fost făcuţi liberi de Creator şi suntem
stăpânii faptelor noastre. Dacă facem toate din cauza mişcării stelelor, facem cu
necesitate ceea ce facem: iar ceea ce se face cu necesitate nu este nici virtute,
nici viciu. Iar dacă nu am dobândit nici virtute, nici viciu, atunci nu suntem
vrednici nici de laude, nici de pedepse. Dumnezeu va fi nedrept dacă dă unora
bunătăţi, iar altora necazuri. Apoi Dumnezeu nu ar cârmui şi nici nu ar purta de
grijă de făpturile Sale, dacă toate s-ar conduce şi s-ar produce din necesitate.
De prisos ar fi raţiunea noastră, căci nu am fi stăpânii niciunei fapte şi în deşert
am delibera. Dar negreşit raţiunea ni s-a dat în scopul deliberării; pentru aceea
tot ce este raţional este şi liber” [44; 58].
Vechile Pravile bisericeşti nu au trecut cu vederea arta ghicitului în stele,
ci au arătat netemeinicia concepţiei potrivit căreia viaţa omului ar fi influenţată
de planete: „Viaţa omului nu are niciun soroc pus, nici este vreunui om vremea
scrisă mai înainte, sau socoteala impusă ca atâţia ani să trăiască; cu sfatul şi
voia lui Dumnezeu, atunci omul moare; iară către cei care iubesc pricirea
(adică cearta n.n.), vom răspunde şi vom zice că nu se află la Dumnezeu să fie
făcut vreun lucru fără de cale..., şi iarăşi de ar fi fost mai înainte o hotărâre şi o
predestinaţie a omului, atâţia ani să trăiască, nimeni nu s-ar vindeca vreodată
de vreo boală; şi nici n-ar chema vreodată pe vreun doctor, pentru că acea
hotărâre ce a hotărât mai înainte Dumnezeu ar fi neschimbată, însă hotarul şi
sorocul vieţii a tot omul este porunca lui Dumnezeu, care nimenea nu poate să
o priceapă” [142; 516].
Sfântul Simeon al Tesalonicului scria (împotriva celor ce susţineau că
cercetarea astrologică nu este ceva rău): „a vorbi despre noroc, despre ursitori,
despre explicarea naşterilor, după zodii sau stele şi pentru citirile de stele e
lucru nebunesc şi fără de Dumnezeu... însă bunătăţile şi răutăţile noastre se
mişcă după a noastră singură voinţă” [142; 516]. Nu este greu de observat că
Sfântul Simeon se referea foarte precis tocmai la formele de astrologie
practicate astăzi, şi nu la vechea închinare la stele. El contesta pretenţia
astrologilor de a fi în măsură să ghicească viitorul folosindu-se de mersul
astrelor. Pentru că oamenii sunt liberi să aleagă binele sau răul, şi nicio
configuraţie planetară nu poate să stânjenească această alegere.

334
 I. 3. Despre profeţiile Sfinţilor şi profeţii cutremurelor

Să nu se creadă că Sfinţii Bisericii au vorbit despre ghicitul viitorului

numai din dorinţa de a nega orice harismă prezentă la alţii. Ci au vorbit
cunoscând îndeaproape problema.
Părinţii nu au negat posibilitatea descoperirii unor evenimente viitoare
prin darul lui Dumnezeu. Părinţii cu viaţă sfântă au putut şi pot primi de la
Dumnezeu descoperirea unor fapte înainte ca ele să aibă loc.
Nu multe sunt cazurile în care Dumnezeu dăruieşte slujitorilor săi să
cunoască viitorul, şi ele au loc numai în scopul de a ajuta mântuirii oamenilor
sau de a anunţa pedeapsa dumnezeiască.
Criteriile după care se recunoaşte o persoană care are harisma înainte-
vederii sunt următoarele: persoana respectivă aparţine Bisericii lui Hristos,
recunoaşte ca adevărate toate învăţăturile bisericeşti, duce o viaţă de sfinţenie,
nu prevede nimic din ceea ce poate contrazice dogmele sau învăţăturile Sfintei
Tradiţii. Pare că Dumnezeu ar fi egoist şi nu ar vrea să îi facă părtaşi şi pe alţii
acestei harisme. În realitate Dumnezeu nu poate încredinţa acest mare dar decât
celor care ştiu să se folosească de el cu înţelepciune. Darul înainte-vederii are
rolul de a întări credinţa oamenilor şi de a-i călăuzi pe calea mântuirii;
Dumnezeu nu avea de ce să încredinţeze acest dar celor care stau departe de
Biserică. Pentru că darul înainte-vederii nu este bun în sine, ci este bun numai
în măsura în care este folosit pentru a ajuta mântuirii sufletelor.
Ne vom opri puţin asupra câtorva dintre profeţiile Sfântului Cosma,
marele dascăl al Greciei. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, principala
problemă a grecilor era eliberarea de sub asuprirea turcească. Legat de această
aşteptare înflăcărată, plină de nădejde, Sfântul Cosma a făcut câteva profeţii.
„«Când va veni lucrul dorit?» (eliberarea de sub turci - n.n.), l-au întrebat
pe sfânt în Tsaraplana Epirului. «Când se vor amesteca aceştia», a răspuns
sfântul arătând spre cei doi copăcei” [212; 197]. Tot despre acest moment,
aflându-se în Epir, el a profeţit: „Chinurile sunt încă multe. Aduceţi-vă aminte
cuvintele mele: Rugaţi-vă, lucraţi şi răbdaţi cu tărie. Până ce se va închide
această rană a platanului, ţinutul vostru va fi în sclavie şi nefericire” [212; 197].
Şi a mai precizat: „Lucrul dorit va veni când două pascalii vor cădea în acelaşi
împreună” [212; 197].
Copăceii s-au amestecat în acelaşi an în care s-a închis rana platanului, în
1912, anul eliberării Epirului. În acel an, praznicul Buneivestiri a căzut în
aceeaşi zi cu praznicul Învierii: odată cu Epirul au fost eliberate şi alte regiuni
ale Greciei continentale.
Profeţiile sfântului au fost legate de subiecte variate: „Din şcoli vor ieşi
lucruri pe care mintea voastră nu şi le poate închipui. Veţi vedea în câmp căruţe

335
fără dobitoace alergând mai repede decât iepurele. Va veni vremea în care locul
acesta va fi încins cu un fir. Va veni vremea când oamenii vor vorbi dintr-o
parte în alta – de pildă, de la Constantinopol în Rusia – ca şi cum ar fi în
camere apropiate. Veţi vedea oameni zburând în cer ca nişte păsări şi aruncând
foc în lume. Câţi vor trăi atunci vor alerga la morminte şi vor striga: Ieşiţi voi,
cei morţi, să intrăm noi, cei vii!” [212; 205].
Nu trebuie să credem că profeţiile de mai sus sunt făcute prin inspiraţie
dumnezeiască doar prin faptul că s-au împlinit. Chiar şi un om de ştiinţă al
vremurilor respective ar fi putut spune că, mai devreme sau mai târziu, omul ar
fi construit maşini şi avioane de război, că ar fi inventat telefonul sau
telegraful, (ar fi fost de ajuns să vadă planurile aparatelor de zbor făcute de
Leonardo da Vinci, şi şi-ar fi dat seama că posibilitatea ca omul să nu zboare
cu ajutorul unei maşinării perfecţionate ar fi fost extrem de mică). Iar pentru
vicleanul diavol era la fel de simplu să spună aceleaşi lucruri (nu o dată
diavolul s-a folosit de tehnică pentru a da credibilitate profeţiilor sale; a se
vedea cazul lui Maurice Berteaux căruia un clarvăzător i-a prezis – în anul
1874, cu 29 de ani înaintea efectuării primului zbor cu avionul – că va muri
ucis de o maşină zburătoare).
Sfântul Cosma nu a făcut profeţiile legate de descoperirile ştiinţifice în
urma cercetării ştiinţei. Le-a făcut pentru că aşa l-a insuflat Dumnezeu. Dacă s-
ar fi folosit de ştiinţă, i-ar fi fost cu neputinţă să ştie peste câţi ani Epirul va
scăpa de sub jugul turcesc.
Una dintre cele mai interesante profeţii ale Sfântului Cosma pare a avea
legătură directă cu timpul în care trăim: „Va veni vremea când vor conduce
lumea lucrurile necuvântătoare şi neînsufleţite” [212; 199]. S-ar putea să fie
vorba tocmai de faptul că mulţi oameni, creştini cu numele, sunt sclavi ai
televizorului, în faţa căruia îşi petrec ore îndelungate în fiecare zi; şi dacă pierd
un episod dintr-o telenovelă cad în deznădejde. S-ar putea ca în profeţia
sfântului să fie vorba despre fanatismul celor care îşi petrec ore întregi în
spaţiul virtual, fiind sclavii internetului, şi în lumea reală nu sunt în stare să se
poarte normal nici măcar câteva minute. S-ar putea să fie vorba şi de faptul că
jocurile pe calculator şi desenele animate pline de violenţă modelează universul
copiilor, întinându-le curăţia sufletească156. „Oare putem spune că internetul şi
televizorul conduc omenirea?”, s-ar putea întreba cineva. Dacă ne gândim că
nici televizorul şi nici internetul nu sunt altceva decât lucruri făcute de mintea
omenească, nu am avea de ce să ne speriem. Chiar dacă s-ar putea ca, peste o
vreme, să fie creat un robot care să poată conduce oamenii, totuşi e puţin
156
Nu sunt vorbe fără acoperire: părinţii ai căror copii stau până la epuizare în faţa
calculatorului sau a desenelor animate pot confirma aceste afirmaţie; „Jocurile pe calculator pot
fi folositoare pentru copii, căci le dezvoltă capacităţile intelectuale…”; aşa spune reclama care
li se face. Dar nu e greu de observat că, în cele mai multe cazuri, devin droguri care distrug
minţile fragede ale copiilor.

336
probabil să se ajungă la o asemenea situaţie.
Profeţia sfântului legată de „lucrurile necuvântătoare care vor conduce
lumea” ar putea fi legată de televizor tocmai pentru că oamenii se lasă modelaţi
de exemplele pe care le oferă acesta: de la televizor oamenii învaţă să
vorbească, să se îmbrace, să iubească, să se relaxeze. Televizorul este un
manipulator ideal ale cărui comenzi subtile sunt executate de către oameni în
deplină libertate. Şi chiar dacă el transmite vorbele altora, el nu vorbeşte.
Profeţia ar putea fi legată de internet şi pentru faptul că, încetul cu
încetul, viaţa umană este din ce în ce mai legată de operaţiunile făcute pe
calculator. Şi poate că, peste ani şi ani, cine va domina internetul va domina în
mare măsură viaţa oamenilor, prin controlul hranei, al mijloacelor de transport,
al energiei electrice. Totuşi, nu este locul să insistăm aici asupra acestei
profeţii. Ci vom trece la o altă profeţie a sfântului Cosma:
„Răul va veni de la cei citiţi [învăţaţi, intelectuali]” [212; 200]. Dacă
aceasta ar fi fost singura profeţie a sfântului, atunci intelectualii (care s-ar fi
simţit mustraţi în mod direct de această profeţie) ar fi putut afirma despre sfânt
că este un habotnic şi un extremist (mass-media încearcă să ne convingă de
faptul că pentru creştini astfel de cuvinte ar trebui să îşi piardă încetul cu
încetul conotaţia negativă, fiind asemănătoare injuriilor care au fost adresate
miilor de sfinţi mucenici de către călăii lor).
Una dintre cele mai clare dovezi care arată câtă dreptate a avut sfântul
este necredinţa intelectualilor, sau mai bine zis reaua credinţă a acestora. Ce
sunt intelectualii? Sunt oameni care se evidenţiază prin nivelul lor intelectual.
Nimic nu e rău în asta. Dar rău este că, în cele mai multe cazuri, intelectualii
sunt rupţi de Biserică, intelectualii au propriul lor dumnezeu şi propria lor
credinţă. Rău este că intelectualii nu vor să îşi folosească talanţii primiţi de la
Dumnezeu spre folosul lor duhovnicesc şi spre ajutorul celorlalţi, ci îl folosesc
în scopuri contrare.
Specifică intelectualilor a fost atitudinea de a fragmenta învăţătura
Bisericii şi de a lua din ea numai ce le convine. Nu este greu să recunoaştem
originea acestei atitudini în trăsăturile de bază ale ereziilor primelor veacuri.
Fără să îşi dea seama, intelectualii repetă demersul raţionalist al marilor eretici
(totuşi, uneori sunt conştienţi de faptul că îi urmează pe aceştia: Carl Gustav
Jung a semnat tratatul său Sermones ad Mortuos cu pseudonimul Basilide,
celebrul eretic gnostic – cf. [12; 140]).
Pe astfel de intelectuali (al căror tipar îl recunoştea în înţeleptul şi în
acelaşi timp ereticul Tolstoi) îi mustra Sfântul Ioan din Kronstadt când spunea
că „Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca prin învăţătura, minunile, pilda,
pătimirile şi moartea Sa să reaşeze şi să mântuiască neamul omenesc, să-l
lumineze, să-l cureţe, să-l înnoiască, să îl înfrumuseţeze cu toată virtutea şi să-l
unească pe veci cu Sine; iar Lev Tolstoi, dimpreună cu scriitorii asemeni lui,
cărora nu este număr, s-au arătat şi trăiesc pe pământ spre a întuneca, strica

337
prin lipsa lor de Dumnezeu, prin necredinţa şi anarhia lor, o mulţime de
oameni, care le urmează, le citesc scrierile hulitoare” [81; 35-36]. „Da, nu este
înţelepciune la Lev Tolstoi, cel care a înnebunit cu totul, ci este la Biserica pe
care el o calcă în picioare, este la apostoli şi la evanghelişti şi la toţi Sfinţii
Părinţi şi Dascăli ai lumii” [81; 41].
Iar celor care se îndeletniceau cu înţelepciunea cea deşartă a acestei lumi,
respingând adevărul, marele sfânt le spunea: „Încetaţi a mai bea apa cea moartă
a romanelor şi a tuturor cărţilor puturoasei înţelepciuni lumeşti, care s-au
înmulţit la nesfârşit. De nu veţi asculta, veţi rămâne în veac învăţaţi orbi, care
nu cunosc calea şi în păcatele voastre veţi muri şi veţi moşteni întunericul
veşnic. Vă ajunge cât aţi râs de adevărurile cele veşnice şi vii; cu dragoste vă
chemăm în sânul Bisericii – deşteptaţi-vă din trufia păcatului şi din hipnoza
patimilor pe care noi v-o punem, cu toată dreptatea, pe seamă” [81; 41].
Intelectualii au avut o atitudine dualistă în privinţa profeţiilor legate de
viitor. Mai precis, au căutat să nege valoarea profeţiilor făcute de sfinţii
Bisericii şi să cerceteze cu atenţie profeţiile făcute de mistici de alte credinţe
(consider incorectă folosirea termenului mistic în afara teritoriului ortodox;
Dumnezeu nu poate fi văzut decât de către cei cărora li Se descoperă El Însuşi:
faţă de creştinii ortodocşi, mistici ai altor religii sunt orbi care au halucinaţii
vizuale).
Este adevărat că au existat şi false profeţii puse pe seama sfinţilor
Bisericii, şi la fel de adevărat este că neîmplinirea lor a generat confuzie în
minţile celor slabi în credinţă. Dar intelectualii nu au fost obiectivi în căutarea
lor, nu au încercat să afle care profeţii erau autentice şi care nu. Ei au vrut să
cerceteze profeţii de pe un teren religios neutru. Aceasta este atitudinea impusă
oricărui cercetător care aspiră la faimă internaţională: imparţialitatea. Dacă
tratezi lucrurile din perspectivă creştină, se consideră că ţi-ai pierdut
obiectivitatea: filtrul tău creştin a deformat realitatea.
Această obiectivitate a cercetării nu a ţinut seama de un criteriu: că lipsa
perspectivei creştine poate fi de o mie de ori mai periculoasă decât
imparţialitatea. Ce au făcut intelectualii (psihologi, sociologi, istorici ai
religiilor, etc.)? Au încercat să sondeze adevărurile religioase după propriile lor
criterii. Ei au selectat criteriile de judecată a adevărului, de parcă acest lucru ar
fi stat în puterea lor.
Există un adevăr al cercetătorilor, al specialiştilor. Dar el nu are nimic în
comun Adevărul absolut, cu Dumnezeul cel Viu. Nu vom analiza pe larg
atitudinea religioasă a intelectualilor. Ci vom observa că linia pe care au mers
ei în cunoaşterea religioasă a fost urmată de către marea masă de oameni, care
s-a lăsat călăuzită de către nişte păstori orbi.
Ne vom opri atenţia asupra unui singur aspect: cercetările migăloase i-au
făcut pe intelectuali să ajungă la concluzia că profeţii şi profeţi au existat în
toate marile religii ale lumii. Imparţialitatea ştiinţifică le-a fost cea mai bună

338
barieră pentru a ajunge la adevăr. Respingând învăţătura creştină, ei au respins
şi darul discernământului cu care Dumnezeu îi binecuvântează pe creştini.
Imparţialitatea, considerată piatră de temelie a cercetării lor, a fost prăpastia
care i-a împiedicat să deosebească între falsele şi adevăratele minuni, între
falsele şi adevăratele profeţii.
Interesul manifestat de intelectuali faţă de minunile şi profeţiile existente
în alte spaţii religioase a fost molipsitor: ceilalţi s-au grăbit să afle cât mai
multe despre acest subiect, cu o foame care trăda nu numai dorinţă de
cunoaştere, ci şi dorinţă de senzaţional (combinată nu de puţine ori cu dorinţa
de a acumula cât mai multe subiecte pentru discuţii sterile; se observă o
atitudine comună cu cea a gospodinelor care vânează telenovele).
Vom atinge un punct extrem de important în problematica profeţiilor
contemporane: este vorba de tema cutremurelor, o temă căreia i se acordă
astăzi din ce în ce mai multă atenţie.
În Sfânta Scriptură există câteva referiri la cutremure. La răstignirea
Mântuitorului pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat (Matei 27; 51).
Când îngerul Domnului a prăvălit piatra de la mormântul în care fusese pus
trupul Mântuitorului, s-a făcut cutremur mare (Matei 28; 2). La miezul nopţii,
Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în
temniţă îi ascultau. Şi deodată s-a făcut cutremur mare, încât s-au zguduit
temeliile temniţei şi îndată s-au deschis toate uşile şi legăturile tuturor s-au
dezlegat (Fapte 16; 25-26).
Putem vedea în aceste trei exemple o dovadă a faptului că acest fenomen,
inclus în categoria fenomenelor naturale şi considerat a nu avea decât cauze
ştiinţifice, poate avea şi altfel de cauze.
Creştinii ştiu că nimic nu se întâmplă fără rost, că de fapt nu există
întâmplare. Chiar dacă de multe ori oamenii nu înţeleg pentru ce au loc
anumite cutremure sau inundaţii, în toate se manifestă o rânduială
dumnezeiască. Şi tocmai pentru că este dumnezeiască şi nu omenească,
oamenii nu o pot cerceta cu aceeaşi curiozitate cu care cercetează lucrul
mâinilor lor. Sau, chiar dacă o cercetează cu înfumurare, ajung la concluzii
greşite. Voia lui Dumnezeu se descoperă numai celor smeriţi, celor sporiţi în
virtute, celor care merg pe calea mântuirii. Ceilalţi confundă cugetul lor cu
cugetul lui Dumnezeu.
De ce există psihoza cutremurelor? Pentru că oamenii sunt conştienţi de
faptul că preferă păcatul virtuţii, că aleg răul în locul binelui. Şi le este teamă
că pedeapsa lui Dumnezeu va cădea asupra lor, cu aceeaşi urgie cu care a căzut
asupra celor din Sodoma şi Gomora.
Pe unii oameni nu îi interesează nici referinţa scripturistică la cutremurul
de la răstignirea Mântuitorului (care a arătat că întreaga creaţie a simţit ecoul
morţii lui Hristos), şi nici referinţa la cutremurul care a avut loc atunci când
îngerul a prăvălit piatra de la mormânt. Pe acei oameni nu îi interesează că

339
Hristos a Înviat, şi că fiecare dintre noi va învia, spre răsplată sau spre osândă.
Pe acei oameni îi interesează numai profeţiile Sfintei Scripturi legate de
pedepsirea păcătoşilor la sfârşitul lumii. Pentru că, deşi ei au ales calea
păcatului, glasul conştiinţei îi mustră încă. Şi chiar dacă nu vor să se îndrepte,
totuşi se tem de pedeapsa pe care o merită.
Mântuitorul a fost întrebat de ucenici când va veni sfârşitul lumii: Spune
nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului
veacului? Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci
mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi.
Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă
speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Căci se va ridica
neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi cutremure pe alocuri. Dar
toate acestea sunt începutul durerilor. Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi
veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. (Matei 24; 3-9). Prigoana
suferită de Biserică în ţările comuniste, şi în mod special în Imperiul Rusesc,
oferă o imagine palidă a prigoanei finale.
Până la această prigoană sângeroasă, chiar dacă vor fi războaie sau
cutremure, ele nu vor fi clipele sfârşitului. Pe oameni nu îi sperie însă numai
judecata finală, îi sperie şi momentele care o vor preceda.
Şi în ceasul acela s-a făcut cutremur mare şi a zecea parte din cetate s-a
prăbuşit şi au pierit în cutremur şapte mii de oameni, iar ceilalţi s-au
înfricoşat şi au dat slavă Dumnezeului cerului. (Apoc. 6; 11-13). S-a făcut
cutremur mare, aşa cum nu a fost de când este omul pe pământ, un cutremur
atât de puternic (Apocalipsa 6; 16-18).
Este clar că, în cele din urmă, sfârşitul lumii va veni. Dar creştinii nu au
de ce să îl aştepte cu spaimă. Celor ce au crezut cu adevărat în Hristos, sfârşitul
le va fi spre împlinire, spre bucurie veşnică în dragostea lui Dumnezeu.
Creştinii nu trebuie să se teamă că vine sfârşitul, nu trebuie să se molipsească
de disperarea sectanţilor a căror propovăduire nu are în centru dobândirea
raiului şi unirea cu Hristos, ci spectacolul apocaliptic.
Totuşi, cugetarea la sfârşitul lumii poate izgoni moleşeala, poate alunga
trândăvia care vrea să pună stăpânire pe inimi. Pentru a aprinde râvna
creştinilor pentru mântuire, Sfântul Cosma Etolianul spunea: „Cerul care se
vede, pământul şi toate vor arde şi lumea va muri. Când vor face acestea?
Hristosul meu spune că acum ele se apropie repede, a ajuns cuţitul la os. Se vor
face dintr-o dată, ar putea să se facă şi în noaptea asta. Oare n-au şi început
deja? Nu vedeţi cum au pierit animalele voastre, recoltele voastre? Cum
izvoarele şi râurile s-au întors? Azi ne lipseşte una, mâine alta şi Dumnezeu ni
le dă tot mai puţin, iar noi, ca nişte nesimţiţi, nu ne gândim la ele. Vă spun
iarăşi un lucru şi vă îndemn: chiar dacă cerul s-ar coborî jos şi pământul ar urca
sus, chiar dacă lumea întreagă va pieri, cum are să piară azi-mâine, să nu vă
îngrijiţi ce va face Dumnezeu. De vă va arde trupul vostru, de vi-l va prăji,

340
dacă vă va lua lucrurile voastre, să nu vă îngrijiţi: daţi-le, că nu sunt ale
voastre. De suflet şi de Hristos aveţi nevoie. Chiar dacă lumea întreagă ar
cădea, nu v-ar putea lua acestea două, numai dacă nu le veţi da de bunăvoie.
Acestea două să le păziţi, ca să nu se întâmple să le pierdeţi” [212; 139-140].
Îndemnându-i pe creştini să se roage, Sfântul Cosma îi sfătuia: „să o
facem mijlocitoare, ca să mijlocească la Hristos, pe Stăpâna noastră Născătoare
de Dumnezeu, fiindcă Fiul ei e mânios pe noi pentru prea multele noastre
păcate şi vrea să ne piardă. Ce mai aşteptăm, fraţilor? Azi-mâine vine sfârşitul
lumii, de aceea alergaţi să vă îndreptaţi” [212; 113].
Au trecut mai mult de două sute de ani de când au fost rostite aceste
cuvinte, şi sfârşitul lumii nu a venit. Cei care însă au cugetat la sfârşitul lumii şi
şi-au îndreptat vieţile prin pocăinţă, acum se bucură de desfătările raiului. Iar
cei care au râs de cuvintele Sfântului Cosma, şi au rămas robi păcatului, au
gustat deja din întunericul Apocalipsei.
Tot aşa cum în primele secole ale Bisericii unii creştini aşteptau sfârşitul
lumii ca sfârşit al prigoanelor sângeroase pornite de către împăraţii păgâni, şi
aşteptarea sfârşitului le-a sporit râvna spre cele duhovniceşti, tot aşa şi astăzi
unii creştini pot cugeta la apropierea sfârşitului: cu atât mai mult cu cât lumea
nu vrea să meargă spre mai bine, ci spre mai rău.
Este adevărat şi faptul că înmulţirea păcatului şi împuţinarea creştinilor
care duc viaţă curată e un semn al apropierii sfârşitului. Un părinte cu viaţă
sfântă a profeţit că, atunci când nu va mai fi potecă de la un om la altul (adică
atunci când se va răci dragostea dintre oameni), va veni sfârşitul. (Vedem
astăzi că, deşi s-au înmulţit mijloacele de comunicare, că deşi prin internet şi
prin telefonia mobilă oamenii îşi trimit sute de mesaje, aceste mesaje exprimă
multă, foarte multă superficialitate. Şi, chiar când aceste mesaje conţin
declaraţii de dragoste, e vorba de cele mai multe ori de o dragoste pătimaşă, de
o dragoste carnală: dragostea curată e stâlcită de tot felul de caricaturi.)
Trebuie să ţinem seama şi de faptul că lumea va exista atâta vreme cât va
exista Biserica. Şi că, atunci când credinţa se va împuţina, va veni sfârşitul.
Lumea nu are rost fără Biserică. Lumea care respinge, defăimează şi prigoneşte
Biserica, pe faţă sau pe ascuns, îşi scrie singură condamnarea la moarte. Putem
spune chiar că o astfel de lume este sinucigaşă.
De nimic altceva nu trebuie să se îngrijească drept-credincioşii, decât de
unirea cu Hristos. Cei uniţi cu Hristos pregustă bucuriile raiului încă din viaţa
pământească şi pe aceştia, chiar dacă sfârşitul lumii va veni, mai devreme sau
mai târziu, nu îi poate atinge nici disperarea şi nici groaza apocaliptică.
Cuvintele din Crez „Aştept Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie...” nu
arată nici disperare, nici frică. Cine rosteşte Crezul are inima plină de nădejde
în Dumnezeu, în Cel care poartă de grijă tuturor celor care Îl cinstesc.
Cei uniţi cu Hristos nu se lasă molipsiţi de psihoza cutremurelor. Ei ştiu
că Dumnezeu are grijă de fiecare în parte. Ei nu se tem de cutremure sau de alte

341
necazuri, ci se tem numai să nu păcătuiască, să nu se îndepărteze de
Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur rezuma foarte frumos filosofia creştină despre
înfruntarea necazurilor: „Nimic nu apleacă sufletul atât de mult spre iubirea de
înţelepciune ca necazul” [15959; 58]. Şi mai spunea că „darul de a suferi este
mai mare decât darul de a învia morţii, pentru că făcând cineva minuni, îi
rămâne dator lui Dumnezeu, pe când dacă cineva suferă, acestuia Dumnezeu îi
rămâne dator” [159; 265].
Chiar dacă ar fi cutremure, creştinii adevăraţi nu au de ce să se teamă.
Pentru că ştiu că niciun cutremur nu poate avea loc fără îngăduinţă
dumnezeiască.
Şi dacă sfârşitul lumii nu ştie nimeni dintre oameni când va avea loc, la
fel este şi cu cutremurele care îl vor preceda. Acest lucru îl ştie numai
Dumnezeu.
Iar profeţii de ocazie, care anunţă cu disperare cutremure numai pentru a
se afla vreme de câteva zile în atenţia opiniei publice (şi pentru a produce
tulburarea care, transformându-se în deznădejde, îi îndepărtează pe oameni de
Dumnezeu), nu sunt decât apostoli ai diavolului.
Oamenii trebuie să nu se lase speriaţi de zvonurile de cutremure. Oamenii
trebuie să înţeleagă că falşii profeţi nu pot fi mesagerii lui Dumnezeu. Chiar
dacă afirmă că vorbele lor sunt inspirate de Dumnezeu, chiar dacă afirmă că au
primit misiunea sfântă de a-i chema pe oameni la pocăinţă. Din Sfânta
Scriptură aflăm că diavolul încearcă să imite lucrarea lui Dumnezeu, pentru a
câştiga încrederea oamenilor.
Chemarea la pocăinţă rostită de falşii profeţi nu poate aduce roade
duhovniceşti, chiar dacă pare asemănătoare cu chemarea la pocăinţă pe care o
rosteşte Biserica.
Oamenii nu s-au învăţat minte. Deşi au fost minţiţi în nenumărate rânduri
de tot soiul de falşi profeţi, care au anunţat mari dezastre, cutremure, potop sau
chiar sfârşitul lumii, totuşi ei continuă să aibă încredere în aceşti vizionari
rătăciţi. Vina nu este numai a vizionarilor. Dacă lumea nu i-ar asculta, poate că
ei s-ar retrage în vârf de munte sau prin păduri, să sperie urşii şi lupii cu
mesajul lor. Lumea îi ascultă pentru că se teme de sfârşit. Lumea îi ascultă
pentru că se teme de pedeapsa pe care o cheamă asupra ei, păcătuind.
Profeţii de ocazie nu au de unde să ştie nici când va veni sfârşitul, şi nici
când vor veni marile cutremure. Chiar dacă unele cutremure au fost anunţate cu
puţin timp înainte ca ele să aibă loc, aceasta s-a datorat faptului că mişcarea
plăcilor tectonice are loc înainte ca oamenii să simtă cutremurul. Ştiind ce se
întâmplă în adâncurile pământului, diavolul putea presupune data aproximativă
la care oamenii vor simţi cutremurul. Dar de cele mai multe ori s-a înşelat. Ar
fi fost normal ca oamenii să nu mai dea crezare profeţiilor pe care el le-a făcut
prin mesagerii săi. Şi totuşi nu a fost aşa. Oamenii s-au încăpăţânat să creadă

342
profeţiile acestor vizionari. Ba, mai mult, atunci când, pentru o scurtă perioadă
de timp aceştia au dispărut din atenţia mass-mediei, oamenii s-au dus să îi
caute. Chiar dacă ştiau că păcătuiesc făcând aceasta.
Cei care sunt curioşi să afle care sunt profeţiile vizionarilor ar trebui să
cunoască modul în care profeţii adevăraţi pot fi deosebiţi de falşii profeţi.
Câtă vreme cineva se află în afara Bisericii, deci este rupt de Trupul lui
Hristos, nu poate primi semne de la Dumnezeu. Are Dumnezeu destui robi cu
viaţă sfântă prin care poate chema poporul la pocăinţă, şi nu are nevoie de
suflete întinate cu noroiul ereziei sau al păgânătăţii.
Câtă vreme cineva afirmă despre sine că este fiu al Bisericii, că este
urmaş al Sfinţilor făcători de minuni, şi făcându-şi reclamă dovedeşte iubire de
sine, iarăşi nu poate fi vas ales al lui Dumnezeu. Domnul nu intră cu forţa în
inimile oamenilor, şi în inimile celor mândri nu are loc, oricât de insistent ar fi
chemat. Hristos izgoneşte mândria, nu o poate trece cu vederea. Pentru că
mândria este dovada credinţei în propriile puteri şi a lipsei de nădejde în
puterea lui Dumnezeu.
Câtă vreme cineva spune că e creştin-ortodox, dar profeţiile sale
contrazic învăţătura Bisericii, el este lup în piele de oaie.
Semnele deosebirii între robii lui Dumnezeu şi falşii profeţi sunt clare.
Dacă oamenii ar ţine cont de ele, nu ar mai risca să cadă în prăpastie.
Falşii profeţi încearcă să îi convingă pe oameni că în Biserică nu mai
există sfinţi, nu mai există sfinţenie, şi de aceea Dumnezeu îşi revarsă harul său
asupra celor care au o credinţă diferită de cea ortodoxă.
Să citească aceşti potrivnici ai lui Dumnezeu despre zecile despre profeţii
pe care le-a făcut părintele Porfirie, marele sfânt grec al vremurilor noastre. Şi
să îşi dea seama că în faţa acestuia vizionarii făcători de minuni care stau
departe de Biserică sunt ca nişte cocoşi în faţa vulturului. Să înţeleagă aceşti
potrivnici că, oricât de puternică ar fi lupta diavolului contra credinţei
ortodoxe, Biserica nu va putea fi îngenuncheată. Ortodoxia va avea până la
sfârşitul veacurilor mărturisitorii ei pe care Dumnezeu îi va povăţui pe calea
sfinţeniei.
Creştinii nu trebuie să meargă la ghicitori sau să citească despre profeţiile
falşilor vizionari, gândindu-se că, după ce îşi satisfac curiozitatea, se vor pocăi
de greşeala lor. Nu trebuie făcută nicio concesie diavolului şi curselor sale.
Sfântul Cosma Etolianul le spunea creştinilor din vremea sa: „Ştii, fratele
meu, cum te vrea Dumnezeu? Aşa cum tu nu vrei ca femeia ta să aibă legătură
cu altul, aşa şi de la tine Dumnezeu vrea să nu ai nicio parte cu diavolul. Eşti
mulţumit ca femeia ta să desfrâneze cu altul? – Nu. O dată pe săptămână? –
Nu. – De două ori pe lună? – Nu. – O dată pe an. – Nu. – O dată la zece,
cincisprezece ani? – Nu. Nu vrei ca altul să îţi sărute femeia? Aşa şi de la tine,
fratele meu, Dumnezeu vrea să nu ai nicio legătură cu diavolul” [212; 124].
Să îi lumineze Dumnezeu pe cei care merg la ghicitori sau cred în

343
profeţiile falşilor vizionari să se lepede de rătăcirea lor, şi să nu mai cadă în
cursele întinse de diavol nici măcar o dată pe zi; şi nici măcar o dată pe lună
sau pe an.
Să le dea puterea de a căuta adevărul în Biserică, şi să îi ajute să meargă
pe calea pe care au mers toţi păcătoşii care prin pocăinţă au devenit sfinţi.

344
 II. DESPRE YOGA CREŞTINĂ
- pe marginea ereziilor părintelui Dechanet -

„Creştinismul a fost predanisit cu atâta limpezime încât nu este

dezvinovăţire pentru cei care nu îl cunosc”.
Sfântul Ignatie Briancianinov [28; 35]

„Creştinismul este una dintre căile spirituale autentice ale acestei lumi
prin care se ajunge la Dumnezeu. De asemenea şi sistemul yoga este un sistem
spiritual care, urmat cu perseverenţă, încredere şi dragoste, îţi transformă în
bine viaţa interioară şi exterioară. (...) Şi, deodată, te cuprinde o dragoste şi o
recunoştinţă ce te aduce aproape de lacrimi, căci înţelegi esenţa şi sensul vieţii.
Şi, odată ce ai perceput Divinul din tine, îl vei purta în minte şi în suflet tot
timpul. Atunci cum poţi spune că yoga te îndepărtează de creştinism, deci de
Dumnezeu? E cea mai mare greşeală spusă din ignoranţă şi necunoaştere. E un
păcat. Mircea Eliade, în cartea sa India, scrie: «Pe orice drum se ajunge la
Dumnezeu, dar cel mai sigur drum e şi cel mai simplu. Omul ignorant a
născocit dificultatea găsirii lui Dumnezeu. De ce să fie greu să-L găsesc, dacă e
în mine, dacă e chiar în sufletul meu?... » Deci, orice cale ai alege, important
este să-L simţi pe Dumnezeu.
În concluzie, poţi să practici yoga, dar, în acelaşi timp, să fii un bun
creştin, căci ambele căi au acelaşi scop, comuniunea cu Dumnezeu.”
Dărmănescu Diana (144)157
*
„Este falsă afirmaţia care susţine că cel care frecventează cursurile de
yoga se rupe de religia creştină. (…) La sărbătorile creştine, yoghinii vin la
cursul domnului Gregorian Bivolaru, se întâlnesc şi se bucură de acele
momente deosebite într-un mod cu totul diferit de acei creştini care folosesc
aceste ocazii drept nişte motive de a mânca peste măsură şi de a se îmbăta, sau
de a discuta probleme mărunte, meschine, care mănâncă omului viaţa de zi cu
zi şi care îi abat mereu atenţia de la credinţa în Dumnezeu.”
Lucian Poenaru (143)
*
„La începutul practicii yoga aveam multe îndoieli în ceea ce priveşte
compatibilitatea dintre yoga şi creştinism. Însă pe parcursul practicii yoga
oferite la curs am ajuns să constat că aceste dubii sunt nefondate şi au început
să dispară prejudecăţile şi dogmele închistatoare. Prin intermediul diverselor
materiale, broşuri, cărţi primite la cursul de yoga, aflam de fiecare dată despre

157
Citatele luate din cartea părintelui Dechanet Yoga creştină vor figura cu numărul paginii
pus între paranteze rotunde.

345
felurite curente şi practici spirituale şi constatam, de fiecare dată, că cele
autentice se aseamănă foarte mult. O impresie deosebită mi-a făcut cartea lui
Alexis Carrel, Rugăciunea, în care articolul părintelui Dechanet, Yoga creştină,
mi-a clarificat mult viziunea asupra apropierii de creştinism prin yoga. Atunci
se ridică o întrebare firească: de ce o mulţime de aşa-zişi slujitori ai Bisericii
resping cu toată forţa chiar simpla idee de înrudire a acestor căi?”
Gherman Sergiu (136)
*
Mărturiile de mai sus sunt luate din anexa ediţiei româneşti a
controversatei cărţi a părintelui Dechanet, Yoga creştină. Ele sunt trei mărturii
care trebuie luate în serios şi care, prin sinceritatea lor, pecetluiesc mesajul
părintelui. Ele repetă ideea centrală a cărţii, idee foarte răspândită în zilele
noastre, şi anume că între yoga şi credinţa creştină nu există o reală
contradicţie. Diana Dărmănescu scria chiar că, din punctul ei de vedere, e un
păcat să afirmi că yoga te îndepărtează de Dumnezeu.
Din punct de vedere creştin, această afirmaţie este o blasfemie. Scopul
practicilor yoga este eliberarea, ieşirea din ciclul reîncarnărilor. Ţelul vieţii
creştine este mântuirea. Yoghinii, care vor să devină supraoameni, sunt urmaşii
lui Lucifer care a vrut să fie mai mare decât Dumnezeu. Creştinii sunt copiii lui
Dumnezeu care vor să meargă pe calea mântuirii pe care le-a arătat-o Însuşi
Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Yoga înseamnă nimicirea persoanei, sufocarea persoanei, uciderea
personalităţii în numele unei fantomatice beatitudini mistice, starea de
samadhi.
Credinţa creştină este udarea florii sufletului cu apa pe care Dumnezeu o
trimite drept binecuvântare.
Acest articol nu îşi propune o analiză comparativă a celor două căi
spirituale. Scopul lui este de a arăta cum se prezintă înşelarea drept adevăr.
Diavolul care l-a înşelat pe Adam nu s-a oprit din lucrarea sa. Astăzi el
foloseşte procedee foarte diferite pentru a seduce sufletele.
Una dintre principalele sale arme este aceea de a se folosi de cărţile
eretice. Porunca Bisericii, poruncă prin care vorbeşte Dumnezeu, este clară:
„Creştinii să nu citească cărţi eretice!”. Dar oamenii nu vor să ţină cont de
această poruncă. Li se pare că, dacă ar asculta-o, ar fi habotnici. Şi, ca să nu fie
habotnici, citesc tot ce li se pare interesant. Dar, aflând ceea ce pare a fi
interesant, îşi pierd sufletele.
Harul lui Dumnezeu se îndepărtase de un părinte din Pateric numai
pentru că acesta avea în chilie o carte în care apăreau nişte idei eretice.
Unii creştini nu numai că ţin cărţi eretice în casă, ci le şi citesc. Şi chiar
se bucură să vadă câte asemănări există între credinţa creştină şi alte credinţe.
Se bucură de gustarea fructului oprit. Oare de ce Biserica îi împiedică să
citească tot ceea ce vor?

346
 Răspunsul este simplu: pentru că oamenii nu sunt în stare prin propriile
puteri să discearnă binele de rău. Pentru că, primind ceea ce este sau mai
degrabă pare folositor din aceste cărţi, primesc şi rătăcirea.
Oamenii se supun de bunăvoie unui examen atunci când citesc o carte
religioasă: cred că sunt destul de maturi ca să nu se vatăme.
„Biserica a dat porunca să nu citim cărţi eretice”, spun oamenii, dar nu
este deloc aşa. Biserica nu este o persoană, nu este un imperator sau un alt
dictator. Biserica nu este decât vocea lui Dumnezeu, este casa lui Dumnezeu.
Nu Biserica a dat poruncile, ci Dumnezeu. Poruncile Bisericii sunt poruncile
lui Dumnezeu. Pentru mulţi este însă greu să înţeleagă acest lucru.
Dumnezeu vorbeşte prin Biserică. Unii primesc acest adevăr, iar alţii îl
refuză. Nu vom încerca să îi convingem pe aceştia din urmă să primească
poruncile Bisericii. Vom încerca însă să îi ajutăm să înţeleagă cel puţin
perspectiva pe care o propune Biserica: aceea de a-i feri pe credincioşi de a
cădea în plasa învăţăturilor rătăcite.
Pentru aceasta vom analiza cartea părintelui Dechanet, Yoga creştină, o
carte plină de erezii. Se poate pune întrebarea: „De ce autorul acestui articol a
citit cartea pe care vrea să o combată? Nu ar fi fost mai bine nici să nu pună
mâna pe ea? Şi în ce calitate combate un laic ideile religioase ale unui preot?”
Răspund pe scurt: am citit cartea tocmai pentru a o combate. Ar fi fost
mai bine nu numai să nu pun mâna pe ea, ci chiar să nu existe această carte.
Dar, din moment ce cartea există şi mulţi oameni se vatămă citind-o, e necesar
să existe şi un punct de vedere ortodox asupra conţinutului ei.
Combat ideile părintelui Dechanet pentru că sunt blasfemii, sunt idei care
răstălmăcesc învăţătura creştină. După învăţătura Sfinţilor Părinţi nimic nu
trebuie să ne oprească să mărturisim dreapta-credinţă.
Nu în ultimul rând trebuie spus că părintele Dechanet este catolic158, şi la
catolici libertatea de gândire este foarte mare.
Trebuie precizat faptul că nu combat anumite idei trecătoare ale
părintelui Dechanet. Dimpotrivă, părintele a studiat cu multă atenţie practica
yoghină. Totuşi, lipsa lui de discernământ iese uşor în evidenţă:
„Ca preot, după ce am început să practic sistematic yoga, mi s-a cerut
adesea să delimitez yoga în raport cu învăţătura creştină. De altfel mărturisesc
că aceasta a fost şi grija mea principală aproape imediat după aceea.
Atunci când eu însumi am descoperit această disciplină şi cale spirituală
minunată, am vrut aproape spontan să realizez mai întâi sinteza între codul etic
şi moral (YAMA şi NIYAMA) din yoga şi principalele elemente ale ascezei
sau, dacă acest cuvânt vă sperie, ale moralei creştine; apoi am urmărit în
continuare să compar cât mai atent metodele yoghine cu practicile tradiţionale,

158
În cartea Yoga creştină nu apar referinţe biografice; nu putem preciza dacă părintele mai
este sau nu în viaţă.

347
unanim acceptate, ale spiritualităţii creştine. Şi astăzi, dacă în continuare yoga
mă mai interesează la fel de mult, această deschidere a mea se manifestă în
măsura în care asceza, disciplinele pe care ea le implică şi, la fel de bine, starea
contemplativă la care ea mă face receptiv, sunt de natură să favorizeze la un
creştin plin de fervoare, practica iluminatoare a moralei şi căutarea rodnică a
lui Dumnezeu”. (3)
Dacă astfel de idei ar aparţine unui istoric al religiilor, ecoul lor nu ar fi
la fel de mare ca atunci când îi aparţin unui preot, fie el şi catolic.
O idee a părintelui Dechanet, prezentată încă din primele pagini ale cărţii,
contestă valoarea credinţei creştine: „Eu personal am descoperit că idealul
creştin autentic este de fapt aproape identic cu toate înţelepciunile” (6).
Altfel spus, Hristos nu a adus lumii nimic nou prin Întruparea Sa.
Motivul sincretist al unităţii religiilor cucereşte din ce în ce mai mulţi discipoli
în zilele noastre. Nu mă voi opri aici la analizarea acestei forme de
neopăgânism, ci doar voi afirma că, potrivit învăţăturii Sfintelor Scripturi şi
Sfintei Tradiţii, sincretismul este slujirea diavolului. Cine recunoaşte mai mulţi
dumnezei Îl contestă pe Dumnezeul cel Viu, Îl contestă pe Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, contestă mântuirea pe care ne-a adus-o.
Idealul creştin autentic este dobândirea Împărăţiei Cerurilor, este
sălăşluirea lui Hristos în inimile creştinilor. În momentul în care considerăm că
viaţa creştină are un alt ideal, asemănător cu cel al credinţelor orientale, aban-
donăm esenţialul pentru amănunte neimportante, şi astfel denaturăm adevărul.
E adevărat că şi peştii şi păsările au oase, dar comparând cele două feluri de
vietăţi nu vom trage concluzia că peştii se aseamănă cu păsările din acest
motiv.
În momentul în care părintele Dechanet a ajuns la concluzia că idealul
creştin este aproape identic (!!!) cu înţelepciunile păgâne, şi-a părăsit credinţa
creştină. De aceea, din respect pentru cuvântul preot, nu îl voi mai considera pe
autorul cărţii Yoga creştină decât un simplu eretic.
O scriitoare din Anglia îi mărturisea acestuia: „Cartea dumneavoastră a
fost instrumentul lui Dumnezeu. Yoga m-a apropiat de El şi m-a ajut să-L simt
cu adevărat. M-a făcut să-mi trăiesc zilele în prezenţa Sa...” (79)
Voi încerca să îmi imaginez cam ce înţelege un cititor fidel al scrierilor
ereticului Dechanet, aşa cum este scriitoarea ale cărei aprecieri pozitive le-am
reprodus mai sus. Se va vedea antiteza dintre poziţia unui astfel de cititor şi
poziţia autorului acestui articol. Important nu este cine pare mai convingător,
cine are mai multe argumente, ci cine are dreptate. O polemică în care nu se
ţine seama de anumite principii de bază nu este decât o discuţie goală, fără
sens.
Cred că se vor găsi creştini care, căzând fără să îşi dea seama în amăgirea
provocată de spiritualitatea orientală, se vor recunoaşte în poziţia acestui

348
imaginar cititor159. Şi sper că îşi vor da seama cât de lipsită de fundament este
poziţia lor.
Pătruns de o iluminare îndoielnică, avva Dechanet îşi expune învăţătura:
„Scrierile sacre ale Indiei spun că într-o zi Creatorul Suprem, văzând
neputinţa oamenilor şi dependenţa lor de corpul fizic, a revelat din iubire şi
compasiune o cale simplă prin care orice om poate să-şi descopere Creatorul,
pe Dumnezeu Tatăl.
Această cale simplă, dar deosebit de eficientă, care implică o angrenare
specifică a corpului, psihicului şi minţii, este HATHA YOGA. Acest tip de
yoga întăreşte corpul fizic, psihic şi mental, purifică fiinţa umană, generând
rapid o stare de echilibru, calm lăuntric, elevare, forţă şi aspiraţie spirituală.”
(30)
Dacă Însuşi Dumnezeu Tatăl a găsit de cuviinţă să descopere oamenilor
practica yoghină, şi aceasta din iubire pentru creaturile sale, a face yoga
înseamnă a împlini voia Sa. Nimeni nu poate afirma că are prea multă forţă
spirituală. Nimeni nu poate spune că nu are nevoie de yoga.
Pe cât de ispititoare este oferta ereticului Dechanet, pe atât este de
plină de minciuni. Conform învăţăturii creştine, după căderea lui Adam,
Dumnezeu S-a descoperit în mod direct numai poporului iudeu, căruia i-a
dat Legea Veche. Toate celelalte neamuri idolatre au păstrat, într-o măsura
mai mică sau mai mare, crâmpeie din revelaţia primordială pe care a avut-o
Adam în rai. Dumnezeu Tatăl nu S-a descoperit nici indienilor, nici
aztecilor, nici chinezilor sau altor păgâni (chiar dacă unii dintre aceştia, deşi
nu primiseră legea, din fire făceau cele ale legii – cf. Rom 2, 14).
Orice om care are cunoştinţe minime de istorie a religiilor ştie că ideea
de Dumnezeu personal este străină Orientului panteist. Creatorul
universului, Dumnezeu Tatăl, nu poate fi identificat în niciun caz cu zeul
creator Brahma, care la rândul său s-a născut din Brahman, principiul
impersonal, sufletul universal. Scrierile sacre ale Indiei nu au cum să facă
referire la Dumnezeu Tatăl; referinţa respectivă este deci falsă.
Dechanet susţine concepţia orientală potrivit căreia „oamenii au decăzut
atât de mult încât ei se consideră a fi simple corpuri de carne, neglijându-şi
total natura esenţială divină (SINELE ETERN, ATMAN)” (30).
După învăţătura orientală, spiritul omenesc, Atman, este o părticică
din dumnezeire, din sufletul universal, Brahman. Dumnezeu nu este o fiinţă,
ci este un principiu, energie. Dumnezeu nu a creat universul, el este
universul, el se identifică cu universul.
După învăţătura creştină, omul nu are natură divină. El este creat de
Dumnezeu pentru a se bucura de comuniunea cu Acesta. Omul este chemat
să se sfinţească, să se îndumnezeiască. Dar omul îndumnezeit nu este de

159
Posibilele comentarii ale acestui cititor imaginar au fost inserate cu caractere italice.

349
 aceeaşi natură cu Creatorul său. Oricât de mult ar urca pe calea desăvârşirii,
omul rămâne om, nu devine identic cu Dumnezeu. (În teologia ortodoxă
sintagma de om îndumnezeit arată că omul devine dumnezeu prin har, nu
prin natură; creatura rămâne creatură, chiar dacă se bucură de comuniunea
cu Creatorul Său).
Chiar dacă sunt pline de minciuni, nu e de mirare că scrierile ereticului
Dechanet au făcut valuri printre oamenii lipsiţi de cunoştinţe elementare de
istorie a religiilor.
Vom încerca să vedem ce instrumente oferă acesta celor însetaţi de
cunoaştere spirituală. Să observăm cât de viclean este modul în care ereticul
Dechanet prezintă oferta sa de yoga creştină: „Dacă mă întrebaţi: «Cum reuşesc
exerciţiile yoga să facă din adept un om calm, deschis, fericit, înţelept?», vă voi
răspunde: «Faceţi yoga şi veţi vedea! Începeţi să practicaţi şi când deja veţi
simţi în voi efectele metodei, vă voi explica acest lucru. Acesta şi încă multe
alte lucruri!»” (20).
E firesc să vrem să fim fericiţi şi înţelepţi. Când lumea din jur e plină de
atâta tulburare, oferta părintelui Dechanet e ca o oază în pustie. A încerca să
urmăm reţeta sa e un lucru firesc. Oricum, dacă vom ajunge la concluzia că
ceva ar fi în neregulă, nimic nu ne-ar împiedica să părăsim practica yoghină.
Cam aşa au gândit Adam şi Eva în rai, atunci când diavolul i-a ispitit să
mănânce din pomul binelui şi al răului: „Să mâncăm, şi ne vom convinge
singuri care are dreptate, Dumnezeu sau şarpele…”
Oamenii au de ales între două modele: între modelul lui Adam, care a
preferat neascultarea ascultării de Dumnezeu, şi modelul lui Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, care S-a lepădat de voia Sa pentru a face voia Părintelui ceresc.
Dacă îl urmăm pe Adam, ne vom împărtăşi de satisfacţia gustării din
fructul interzis, dar ne vom împărtăşi după aceea şi de durerea lui Adam atunci
când a fost izgonit din rai.
Dacă Îl urmăm pe Hristos, ne împărtăşim atât de crucea smereniei, cât şi
de bucuria Învierii, de dragostea Părintelui Ceresc.
După ce reproduce punctul de vedere al unui anumit părinte Reganey
(„De-a lungul timpului va fi necesar ca preoţii să înţeleagă şi să aplice tehnicile
yoga pentru a fi mai buni creştini, pentru a fi mai sănătoşi, mai înţelepţi, şi
pentru a avea mai mult har.” (14), Dechanet constată că „preoţii, călugării şi
călugăriţele care practică yoga pot să se apropie şi să-L cunoască mult mai uşor
pe Dumnezeu decât preoţii care beau alcool, mănâncă carne, fumează şi sunt
preocupaţi de latura materială a vieţii!” (43)
O astfel de observaţie este foarte interesantă. Ea dovedeşte rolul benefic
al practicilor yoghine. Decât să bea şi să fumeze, mai bine s-ar apuca toţi
preoţii şi toţi călugării de yoga…
Depinde din ce unghi privim problema. Dacă microscopul nostru este
reglat după principiile societăţii civilizate, vom ajunge la concluzia că un preot

350
yoghin este mai bun decât un preot căruia îi place să bea: yoghinul nu înjură,
nu este violent… Este chiar un model de viaţă morală.
Dacă ţinem seama de învăţătura Bisericii lui Hristos, trebuie să înţelegem
că nu există nicio patimă mai rea decât erezia. Şi un preot căruia îi place să bea
e mult mai bun decât un preot eretic.
Preotul care bea, cu toate păcatele sale, poate săvârşi Sfânta Liturghie şi
celelalte Sfinte Taine. Pe când preotul yoghin, ca orice alt preot eretic, nu poate
face aceasta. Chiar dacă ar trăi numai cu pâine şi cu apă, yoghinul tot eretic
rămâne.
Nu este un secret pentru nimeni faptul că sistemul yoga este panteist: nu
recunoaşte existenţa unui Dumnezeu personal, creaţia este o manifestare a
dumnezeirii, şi dumnezeirea se identifică cu creaţia. Nu poate fi vorba de nicio
legătură între credinţa în Dumnezeul pe care Îl mărturiseşte Biserica şi energia
impersonală pe care yoghinii o consideră fundament al universului.
Acestea fiind spuse, e lesne de înţeles de ce un preot care bea este de
preferat unui preot yoghin: preotul păcătos, oricât de căzut ar fi, ştie că există o
cale pentru a se ridica din căderea sa, calea pocăinţei. Pe când preotul yoghin
se află într-un univers fără ieşire: el se orientează după repere false, el caută
ieşirea din criză apelând numai la drumuri închise.
Dechanet reproduce afirmaţia lui Carl Gustav Jung: „Occidentul trebuie
să adapteze yoga la creştinism”. Să ne întrebăm ce ar câştiga Occidentul dacă
ar face un asemenea pas.
Occidentalii ar fi nişte oameni mult mai preocupaţi de cele spirituale, ar
fi nişte oameni mai calmi, nişte oameni mai sănătoşi.
Marea problemă este că în momentul în care credinţa creştină ar adapta
practicile yoghine atunci ar amesteca lumina cu întunericul. E bine ca oamenii
să fie calmi, să fie sănătoşi. Dar preţul cerut pentru aceasta, al întinării
adevărului, este prea mare.
Oamenii sunt invitaţi să combine yoga cu credinţa creştină, să câştige
lumea aceasta pentru a pierde Împărăţia Cerurilor. Dar învăţătura Evangheliei
ne cere exact contrariul.
Ereticul Dechanet vorbeşte despre „…noii creştini a căror sfinţenie va
înflori pe temelia sănătăţii fizice, sufleteşti şi mentale” (9).
„Numai dacă aceste vehicule (corpurile fizic, psihic, mental), ale Sinelui
Etern ATMAN sunt desăvârşite, fiinţa umană poate să-L descopere pe
Dumnezeu” (68).
După învăţătura creştină sfinţenia este dar de la Dumnezeu, şi nu are
nevoie de „temelia sănătăţii fizice” pentru a înflori. Istoria Bisericii cunoaşte
nenumărate cazuri de sfinţi care, deşi îi tămăduiseră pe alţii prin rugăciune,
continuau să ducă plini de răbdare crucea bolii. După părerea lui Dechanet, ei
nu puteau să Îl descopere pe Dumnezeu, din moment ce trupurile lor nu erau
desăvârşite.

351
 Dechanet propune o sfinţenie comodă, o sfinţenie accesibilă omului care
nu vrea să se nevoiască pentru a dobândi raiul.
Totuşi, el este conştient de faptul că trebuie să îmbrace sistemul său în
veşminte spirituale. Mai mult încă, pentru a-i păcăli pe neştiutori, el combate
formele materialiste de yoga:
„Am la îndemână: Yoga pentru toţi, de Desmond Dunne (Paris, 1957),
Yoga pentru sine şi pentru ea, de Edonard Long (Paris, 1960), Sănătate şi
fericire, de Indra Devi (Paris, 1961). Sunt manuale excelente, dar se înscriu pe
linia americanismului” (filosofie pragmatică care îşi propune dezvoltarea
omului doar sub acţiunea forţelor naturale). Subtitlurile volumelor amintite
(Trăiţi mai bine, Sănătatea, farmecul, bucuria, Descătuşaţi-vă de rău) vădesc
tendinţa aproape materialistă a metodelor propuse. Alte manuale se înscriu pe
linia esoterismului suspect” (81).
Părintele Dechanet este conştient de marele succes pe care îl are yoga
printre oamenii care vor să fie cât mai sănătoşi, printre oamenii care fac
abstracţie de aspectul spiritual pe care îl implică yoga, considerând-o un
simplu sport oriental. El ne atrage atenţia asupra pericolului de a sesiza
numai coaja practicilor yoga, şi de a trece cu vederea miezul.
Totodată, părintele ne previne asupra cărţilor yoghine care conţin
elemente esoterice dubioase.
Diavolul … (aici fac o paranteză: la afirmaţiile lui Dechanet nu-mi
rămâne altceva de făcut decât să observ cum, prin aceste afirmaţii, diavolul îşi
face adepţi. Nu este acesta un semn al murdăriei din ochiul privitorului? Nu
cumva părintele Dechanet este gura lui Dumnezeu, iar eu sunt doar un fanatic
apărător al unui adevăr pe care nu îl cunosc?
Mă întreb aceasta pentru că ştiu că nu puţini oameni, văzând cum unii
preoţi biciuiesc păcate împotriva firii, considerate de către societate normale, îi
judecă tot pe preoţi: „Nu are popa ce face, de aia se tot ia de păcatele altora…”.
Aceşti observatori vor constata cu ironie că în câteva pasaje revin la analiza
lucrării diavoleşti.
După învăţătura Bisericii Ortodoxe, în spatele fiecărei erezii stă diavolul.
Faptul că omul contemporan face abstracţie de lucrarea diavolului nu
micşorează deloc această lucrare. Riscul de a fi ridicol, vorbind despre cursele
vrăjmaşului, este în egală măsură riscul de a prezenta poziţia ortodoxă. Sunt
conştient de faptul că, aşa cum unii ignoră atacurile diavoleşti, tot aşa alţii,
bântuiţi de duhuri sectare, văd ispita dracilor în fiecare manifestare, în fiecare
frunză care cade la pământ. Trebuie ignorate ambele extreme.
În ceea ce priveşte analizarea ereziilor, a nu ţine cont de diavol înseamnă
a pierde din vedere unul din cei mai importanţi factori. Revin la comentarea
pasajelor despre yoga materialistă.)
Diavolul foloseşte des strategia de a arăta cu degetul anumite lucruri rele,
pentru a prezenta el propria imagine a binelui.

352
 După ce a câştigat sute de mii de discipoli care au devenit yoghini pentru
a fi mai sănătoşi, pentru a avea trupurile mai mlădioase, sau pentru a scăpa de o
anumită boală, diavolul nu s-a săturat. Diavolul suferă de o patimă
asemănătoare iubirii de arginţi. Bogaţii lacomi, oricâte case, maşini şi bani ar
avea, tot nu se satură. Tot aşa şi diavolul: oricâte suflete ar câştiga, tot nu se
mulţumeşte, vrea să mai câştige şi altele.
Pentru aceasta foloseşte strategii diferite de câştigare a sufletelor.
Proverbul românesc: „câte bordeie, atâtea obiceie”, poate fi aplicat şi în această
privinţă: câţi oameni, atâtea strategii diavoleşti de pierdere a sufletelor.
(Nu trebuie pierdută din vedere nici cealaltă faţă a monedei: aşa cum
există nenumărate strategii prin care diavolul încearcă să câştige discipoli, tot
aşa Atotputernicul Dumnezeu are pentru fiecare dintre cei căzuţi o cale de
îndreptare.)
După ce printr-o sumedenie de fachiri diavolul a căutat să facă reclamă
practicilor yoghine în faţa unui public obsedat de sănătate, prin scrisul lui
Dechanet el încearcă să captiveze atenţia unei alte categorii de public ţintă: este
vorba de cei care dispreţuiesc mentalitatea materialistă americană.
Cu toate acestea, fiind conştient de faptul că omul este foarte sensibil la
nuanţe, Dechanet nu evită să promoveze yoga folosindu-se de repere comune
cu cele ale Indrei Devi sau ale lui Leonard Long:
„Să vă povestesc o zi din viaţa fratelui meu, inginer la Paris. Sărea din
pat la ora 6 fără 20. Trecea rapid prin baie; în câteva minute era gata. Fără a
mai avea timp să mănânce, alerga la gară, care era la o distanţă de 7 minute.
Calculase cu grijă distanţa şi era sigur că în 7 minute prinde trenul. Cu trenul
mergea o jumătate de oră; lua o ceaşcă de cafea în Gara de Est, apoi metroul şi,
în sfârşit, ajungea la birou. Acolo se ocupa de corespondenţă, primiri, socoteli,
etc. Pe la ora 10 îşi acorda un sfert de oră pauză. Exact timpul în care ajungea
la cea mai apropiată cafenea, unde mânca repede un corn şi bea o altă ceaşcă de
cafea. Revenea la birou, unde era din nou ocupat până la ora 17. Apoi trebuia
să ia metroul, trenul. În tren citea ziarele, comenta evenimentele cu colegii. De
la gară până acasă, iar cele 7 minute invariabile. Pentru masa de seară îşi
acorda mai mult timp şi părea să fie mai destins. Dar, cu timpul, am constatat
că este din ce în ce mai obosit, mai stresat, mai nervos. De câte ori această zi
încărcată nu mi-a dat impresia unei curse: ceva epuizant, dezordonat.
Sunt sigur că, dacă fratele meu ar fi ştiut că există yoga şi dacă s-ar fi
străduit să introducă în programul său zilnic, spre seară, după ce se întorcea de
la birou, măcar 10-15 minute de exerciţii pe care vi le propun şi
dumneavoastră, viaţa lui s-ar fi transformat mult. Cursa rapidă până la gară ar fi
putut deveni o plimbare plăcută, în care ar fi simţit cum natura se trezeşte la
viaţă. Seara ar fi învăţat să se lase cuprins de mii şi mii de bucurii pe care
Dumnezeu ni le-a dăruit, dar la care omul obişnuit, neiniţiat, nu are acces,
datorită ignoranţei sau a prejudecăţilor sale” (98).

353
 Pe scurt: Vrei să fii mai liniştit şi viaţa ta să scape de monotonie? Fă
yoga!
Sute şi mii de cărţi şi de filme au avut ca subiect stresul şi banalitatea
vieţii cotidiene. Omului îi lipseşte ceva, şi acest ceva poate fi tocmai practica
yoga.
Sunt de acord cu faptul că viaţa pe care o duc un procent destul de mare
de oameni nu este viaţă. Ritmul alert, hăituiala, este un ingredient normal în
programul omului contemporan. Omul se risipeşte foarte mult, aleargă din
toate puterile pentru a reuşi să ţină pasul cu cei mai dotaţi, cu cei mai buni.
Omul se află într-o luptă pentru supravieţuire, în care dacă nu dă tot ce are,
moare.
Această alergătură nu îl împlineşte (dorinţa de a gusta liniştea îi frământă
pe oamenii contemporani – şi nu este nimic rău în această dorinţă cât se poate
de firească – unii găsind în yoga ceea ce le lipsea; vorbind deci despre
banalitatea vieţii ne aflăm în plină dezbatere despre ideile ereticului
Dechanet).
Ce anume îi lipseşte omului contemporan? Yoga? Dacă Dumnezeu nu ar
exista, atunci yoga ar fi o ieşire din fundătura banalităţii vieţii. Numai că
Dumnezeu există.
Dacă fratele lui Dechanet ar fi fost creştin ortodox, ar fi înfruntat viaţa
altfel. Nu am să dezvolt aici această idee. Voi spune doar că pe drumul spre
serviciu, şi la întoarcere, ar fi putut cugeta la cele duhovniceşti, ar fi putut
spune psalmi sau rugăciunea lui Iisus (rugăciunea lui Iisus nu este singura cale
prin care creştinii pot înfrunta banalitatea sau stresul vieţii, de altfel, nu acesta
este rostul practicării acestei rugăciuni. Există creştini care idolatrizează
rugăciunea lui Iisus, transformând-o într-o formă de yoga creştină; urmarea
este că mintea lor se vatămă, şi, dacă nu primesc povăţuirea unui duhovnic
iscusit, riscă să ajungă la spitalul de psihiatrie.)
Viaţa creştină autentică exclude monotonia. Monotonia trădează lipsa
preocupărilor spirituale. Dar creştinul adevărat, chiar şi atunci când este bântuit
de duhul moleşelii – acedia – se află în plin război duhovnicesc.
Creştinii nu au nevoie să practice yoga pentru a fi mai calmi sau pentru a
se lăsa „cuprinşi de bucuriile dăruite de Dumnezeu”. Iar cei care se simt slabi
în credinţa lor, trebuie să se lupte să devină buni creştini, şi atunci îşi vor da
seama că yoga nu i-ar fi putut ajuta la nimic. Dacă ar încerca să testeze yoga pe
propria piele, s-ar asemăna sinucigaşilor care testează moartea pentru a vedea
ce se întâmplă după ultima suflare. Primind poveţele ereticului Dechanet s-ar
îndrepta cu paşi repezi spre prăpastie (repet sintagma ereticul Dechanet nu
pentru că aş fi vânător de vrăjitoare, nu pentru că încerc să folosesc strategia lui
– aceea de a arăta cu degetul ce este în mod vădit rău pentru a propune propriul
bine – ci pentru a încerca să obişnuiesc cititorii cu o delimitare foarte precisă
între cei care sunt vrednici de numele de preoţi şi cei care sunt eretici. În egală

354
măsură ar trebui numiţi eretici toţi falşii învăţători ai zilelor noastre, pe cei care
se plasează în afara învăţăturilor creştine. Biserica îi consideră eretici pentru că
ei sunt eretici).
Dintr-un prinos de toleranţă, societatea modernă evită să folosească
termeni relativ duri precum eretic, erezie. Asistăm la o purificare a limbii, la fel
de periculoasă din punct de vedere spiritual ca purificările etnice. Nu ştiu dacă
această afirmaţie (care poate fi etichetată drept fundamentalistă) are nevoie de
comentarii. Ar trebui să fie evident că, dacă un doctor consideră că ciuma sau
lepra nu sunt duşmani ai sănătăţii, ci sunt un soi de prieteni, inchiziţia societăţii
l-ar arde pe rugul defăimărilor, al batjocurii şi, eventual, al proceselor intentate
de pacienţi.
Ar trebui ca societatea să fie la fel de atentă şi cu bolile spirituale, cu
ereziile, şi să nu le mai treacă în foaia de observaţii ca manifestări ale libertăţii
religioase. (De altfel, un demers similar a avut loc în privinţa păcatelor
împotriva firii. Sute de ani societatea le-a respins. În momentul în care le-a
trecut la rubrica manifestări normale, boala a intrat în organism. Şi prea puţini
doctori mai au puterea sau curajul de a trage alarma.)
Să nu trecem cu vederea reţinerea lui Dechanet faţă de manualele
yoghine de un ezoterism suspect. Ar trebui precizat ce anume înţelege el printr-
un ezoterism curat, demn de încredere.
În cartea sa Yoga creştină, el face doar referinţe marginale la Sfânta
Scriptură, în timp ce reproduce pagini întregi din celebra Evanghelie a păcii:
„Postiţi, plini de credinţă în Dumnezeu, până când Belzebut şi toate relele sale
pleacă de la voi şi toţi îngerii Mamei divine a Naturii vin şi vă slujesc” (36). Un
astfel de pasaj nu are cum să nu trezească mirare în rândurile creştinilor. Cine
este Mama divină?
„Nimeni nu poate ajunge la Tatăl divin ceresc decât prin Mama divină,
aşa cum niciun nou-născut nu poate înţelege pe deplin învăţăturile tatălui său,
până când mama sa nu l-a alăptat, nu l-a scăldat, nu l-a hrănit şi nu l-a adormit”
(40).
După citirea acestui pasaj, un creştin adevărat nu are de ce să se sfiiască
să recunoască faptul că Dechanet este un antihrist. Întreaga propovăduire a
Mântuitorului a avut în centru învăţătura că Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.
Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine (Ioan 14, 6).
Evanghelia păcii, această blasfemiatoare scriere apocrifă, susţine că
nimeni nu ajunge la Dumnezeu Tatăl decât prin Mama divină. Această
răsturnare a adevărului este făcută din inspiraţie diavolească.
Primind învăţăturile Evangheliei păcii, Dechanet primeşte învăţătura
antihristă, duhul lui antihrist... (I Ioan 4, 3). Devenind un propovăduitor al
acestei false Evanghelii, el devine o trâmbiţă a Antihristului. Nu ar trebui să ne
mire că, neavând discernământul de a deosebi erezia de adevăr, a ajuns să facă
propagandă unor metode spirituale îndoielnice.

355
 Iată altă povăţuire reprodusă tot din Evanghelia păcii: „Căutaţi, de aceea,
un tâlv mare, cu tulpina lungă cât înălţimea unui om (tâlvul este o plantă
asemănătoare cu un dovleac). Umpleţi-i interiorul cu apă din râu şi după ce
soarele a încălzit-o, agăţaţi-l apoi de ramura unui copac şi îngenuncheaţi pe
pământ în faţa îngerului apei şi permiteţi capătului tulpinii tâlvului să intre în
părţile voastre dinapoi, pentru ca apa să poată curge prin măruntaiele voastre şi
să le cureţe. (...) Apoi, lăsaţi apa să se scurgă complet afară din trupul vostru,
ca să poată scoate din interiorul vostru toate lucrurile necurate şi rău
mirositoare ale Satanei. (...). Acest botez sfânt prin îngerul apei este renaşterea
voastră într-o viaţă nouă. Pentru că prin ea ochii voştri vor vedea de acum
încolo cele ascunse şi urechile voastre vor auzi cele tainice” (38).
Fără a ne da cu părerea în ce măsură este sănătos pentru trup un astfel de
tratament, vom afirma însă că a încărca această baie mai mult sau mai puţin
plăcută cu valenţe spirituale înseamnă a transforma credinţa creştină în
păgânism.
Pretinsul părinte Dechanet este un înşelat care încearcă să îi atragă şi pe
alţii în înşelare. Iată cum denaturează învăţătura Evangheliei despre puterea
comuniunii dintre creştini:
„Este bine să se organizeze, din când în când, o şedinţă colectivă. Cel mai
avansat yoghin conduce şedinţa de ASANE, urmând o schemă dinainte
stabilită; ceilalţi executanţi, într-o libertate deplină şi fiecare pentru el, execută
aceleaşi exerciţii. După relaxarea yoghină completă, se termină cu o meditaţie,
fiecare aşezându-se în postura care îi este cea mai familiară (VAJRASANA,
SUKHASANA). Beneficiul unei asemenea şedinţe este dublu: fiecare din
participanţi se purifică în câmpul energetic spiritual creat, ca într-o baie
energetică binefăcătoare, şi îşi amplifică aspiraţia către Dumnezeu. Aşa cum a
spus Iisus: «Acolo unde se adună doi în numele meu, acolo sunt şi eu printre
ei»” (19).
Dacă aceste cuvinte ar fi fost puse pe uşa unei case de toleranţă, oamenii
ar fi înţeles imediat hula. Dar când sunt puse pe uşa unei săli de yoga, hula
capătă nuanţe de binecuvântare.
Ereticul Dechanet sparge toate barierele lipsei de bună-cuviinţă, şi nu se
sfiieşte chiar să facă reclamă maeştrilor yoghini: „Un GURU va aduce lumina
în întunericul ignoranţei noastre. El este mâna întinsă de Dumnezeu către noi,
firul de lumină ce ne ajută să urcăm şi să ne îndreptăm către Dumnezeu. El
aduce lumină în întunericul din noi, lumină dăruită de Dumnezeu atunci când
suntem pregătiţi s-o primim, să mergem către ea, să tindem către ea” (123).
Creştinii nu au nevoie de niciun guru care să îi lumineze. Creştinii urcă
pe calea desăvârşirii ţinuţi de mână de către duhovnicii lor. Iar lumina dăruită
de Dumnezeu nu este adusă de oameni care se consideră pe ei înşişi învăţători.
Este adusă de Dumnezeu prin cei care au primit harisma îndrumării sufletelor
prin hirotonie, adică prin preoţii duhovnici.

356
 Făcând reclamă profesiei de guru, Dechanet arată cât de lipsiţi de repere
religioase sunt creştinii din Occident, cărora li se adresează în mod special.
Prin referinţa despre valoarea guru-ului (ca şi prin cele despre Evanghelia
păcii), el arată că publicul care îi este familiar este dispus să accepte o astfel de
hrană. Orice orator iscusit îşi adaptează discursul astfel încât să captiveze cât
mai bine atenţia ascultătorilor.
Nu cred că greşesc identificând publicul ţintă al ereticului Dechanet în
funcţie de predica sa. După ani de zile de perfecţionare a acestei predici, el nu
a considerat că este necesar ca mesajul său neopăgân să fie mai voalat.
Considerându-se mărturisitor al adevărului şi al binelui, el a afirmat anumite
absurdităţi ce stârnesc zâmbetul celor care cunosc învăţătura Sfintei Scripturi.
Afirmând aceste absurdităţi, el a evidenţiat fără să vrea superficialitatea
publicului său; un public care înghite tot ce i se oferă dovedeşte nu numai sete
spirituală, ci şi superficialitate.
Nu e de mirare că astăzi, când toleranţa religioasă a devenit
bolnăvicioasă, absurdităţi identice sau similare cu cele susţinute de către
ereticul Dechanet sunt luate în serios de către unii creştini.
Până la un punct, s-ar putea crede că ideile lui sunt cele ale unui duşman
al credinţei creştine care încearcă cu viclenie să atragă creştinii de partea sa
pentru a-L batjocori pe Hristos. Totuşi, suntem de părere că el este doar un
înşelat care nu îşi dă seama în ce mlaştină a ajuns. Nu avem însă pretenţia de a
aprecia cum se cuvine această manifestare a sincerităţii sale. Încercăm doar să
evidenţiem faptul că sinceritatea lipsită de discernământ poate fi foarte
periculoasă. (Şi câte mii de eretici nu au fost convinşi că se află în adevăr? Câţi
dintre ei nu au apărat rătăcirea cu preţul vieţii, atunci când Inchiziţia i-a somat
să renunţe la ideile lor?).
„Frumoasa noastră lume este lipsită de creştini pentru că lipsesc oamenii
adevăraţi. Un yoghin creştin este un adevărat creştin. Aţi auzit apelul. Sunteţi
gata să-i răspundeţi?” (123) – întreabă ereticul Dechanet.
La această întrebare ispititoare nu mă lasă inima să nu răspund:
„Sunt gata să răspund, părinte Dechanet, dumneavoastră şi tuturor celor
ca dumneavoastră, păstori închipuiţi care duc lumea în rătăcire.
Vă răspund cu inima aprinsă de dragoste pentru Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, şi din dragoste pentru învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor
Părinţi.
Un yoghin creştin nu poate fi un adevărat creştin. Un yoghin nu poate fi
creştin, iar dacă vreun yoghin se consideră creştin, cum vă consideraţi
dumneavoastră, să ia aminte că îi stă împotrivă învăţătura Sfintei Biserici a lui
Hristos.
Un yoghin creştin este un fals creştin, părinte Dechanet. Nu poţi sluji la
doi domni, şi lui Dumnezeu şi diavolului. Nu poţi crede în Dumnezeul care S-a
descoperit oamenilor în timp ce faci yoga, practică al cărei scop este ieşirea din

357
ciclul reîncarnărilor, identificarea omului cu dumnezeirea impersonală, cu
idolul Oriental. Nu poţi crede că omul este o fărâmă de dumnezeire dacă
primeşti adevărul că întreaga lume este creată de Dumnezeu, că fiecare suflet
este creat.
Citind cartea dumneavoastră – Yoga creştină, am înţeles cuvintele lui
Nietzsche din Antihristul „Mă uit împrejurul meu: n-a mai rămas nici măcar un
cuvânt despre ceea ce, odinioară, s-a numit adevăr, noi nu mai suportăm ca un
preot să-şi pună nici măcar în gură cuvântul adevăr. Astăzi, chiar şi cu cea mai
modestă pretenţie de dreptate, trebuie să se ştie că un teolog, un preot, un popă,
cu fiecare propoziţie pe care o rosteşte, nu numai că greşeşte, dar şi minte – că,
mai mult încă, nu-i este permis să mintă din nevinovăţie, din necunoştinţă de
cauză. Chiar şi preotul ştie, la fel de bine ca oricare altul, că nu mai există nici
Dumnezeu, nici păcătos, nici Mântuitor, că libertatea voinţei, ordinea morală
universală sunt minciuni: seriozitatea, adânca victorie a spiritului asupra sa
însuşi nu-i mai permit nimănui să ignore asta... Toate conceptele Bisericii sunt
cunoscute ca ceea ce sunt, ca cea mai rău intenţionată falsificare de monedă din
câte există, în scopul de a devaloriza natura, valorile naturale; preotul însuşi
este recunoscut drept ceea ce este, ca cel mai periculos fel de parazit, ca
adevăratul păianjen otrăvitor al vieţii” [218; 51].
Citind cartea dumneavoastră, părinte Dechanet, am înţeles de ce
Occidentul a îmbrăţişat rătăcirea. Din cauza unor păstori ca dumneavoastră, din
cauza unor păstori care nu cunoşteau învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintei
Tradiţii, din cauza unor păstori care răstălmăceau credinţa creştină, oamenii s-
au îndepărtat de Biserică. Din cauza unor păstori ca dumneavoastră, Apusul s-a
îndepărtat, şi mai apoi s-a rupt de Biserica Răsăritului cea Una, Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească; iar urmările acestei îndepărtări au fost
dezastruoase.
Nu Nietzsche a fost de vină observând făţărnicia preoţilor pe care i-a
criticat. Ideile sale demonice au fost determinate în mare măsură de către
comportamentul şi gândirea unor confraţi ai dumneavoastră.
Demonicul Nietzsche a renegat ceea ce ar fi renegat şi Sfinţii Părinţi, şi
Sfinţii Apostoli şi Însuşi Mântuitorul Hristos, Cel care nu S-a sfiit să folosească
biciul pentru a-i izgoni din Templu pe cei care vroiau să transforme Casa
Domnului în peşteră de tâlhari.
Vina lui Nietzsche a fost că s-a mulţumit să arate cu degetul greşelile
altora, în loc să caute drumul spre Cer. Dacă l-ar fi căutat cu frângere de inimă,
atunci Dumnezeu i-ar fi ieşit în întâmpinare. Dar Nietzsche nu a căutat acest
drum. Fusese prea puternic marcat de sfinţenia unor păstori asemănători cu
dumneavoastră. Asta l-a dus la nebunie.
Mă întrebam odată cum de a putut ajunge el să susţină atâtea blasfemii.
Citind cartea dumneavoastră şi amintindu-mi cuvintele lui despre preoţi, l-am
înţeles. Chiar dacă nu i-am dat dreptate.

358
 Voi, păstorii nevrednici, sunteţi principalii vinovaţi pentru îndepărtarea
oamenilor de Biserică, pentru îndepărtarea oamenilor de Dumnezeu. Asupra
voastră stă vina pentru apostazia sutelor şi miilor de creştini.
Nu scriu ca să judec. Ci scriu nădăjduind ca măcar unul dintre aceşti
păstori căzuţi în erezie să îşi dea seama de gravitatea păcatului său şi de
urmările sale.
Părinte Dechanet, sper că oamenii vor avea puterea de a respinge
păgânismul cu care îi ispitiţi.
Fie ca Atotputernicul Dumnezeu să dea putere oamenilor să nu cadă în
înşelarea pe care le-aţi pregătit-o!
Bucureşti, 5 februarie 2003

***

Nu ştiu dacă ar mai fi ceva de spus despre cartea ereticului Dechanet. Îmi
aduc aminte de rugăciunea pe care a făcut-o Sfântul Ioan de Kronstadt întristat
fiind de misionarismul pe care îl făcea Tolstoi160:
„Doamne, dacă eu sunt preot al Tău şi în Numele Tău trâmbiţez cu glasul
meu de-atâţia ani împotriva marelui eretic Tolstoi, a acestui zid înalt al
Ierihonului, atunci să cadă acest zid al trufiei spre minunarea tuturor celor ce
cred în tine şi Te cinstesc pe Tine, Singurul Domn al slavei, batjocorit de acest
eretic între eretici. Până când, Doamne, necredincioşii se vor făli? (Ps. 93, 3)
Până când se va făli hula şi necredinţa? Tot pământul s-a umplut de hulă
împotriva lui Dumnezeu” [81; 41].
Neavând nici credinţa, nici îndrăzneala şi nici râvna Sfântului Ioan de
Kronstadt, şi neavând nici harul preoţiei, nu pot repeta rugăciunea sa. Dar,
însufleţit de ruga sa, îmi îndrept, cu inima îndurerată, ochii spre Dumnezeu:
„Doamne, pentru rugăciunile Sfântului Ioan de Kronstadt, pentru
rugăciunile Sfinţilor Apostoli, ale Sfinţilor Mucenici şi ale Sfinţilor Părinţi care
au mărturisit cu jertfelnicie dreapta-credinţă, stârpeşte lucrarea diavolească,
stăvileşte ereziile şi îndreptează-i pe cei rătăciţi spre lumina Bisericii Tale, ca
să Te slăvească împreună cu toţi îngerii şi sfinţii, în vecii vecilor. Amin.”

160
Cunoscut în România în ipostaza de scriitor, nu şi de apologet al ereziei.

359
 III. „MINUNILE” ÎNŞELĂTOARE
Ne vorbeşte Sfântul Ignatie Briancianinov

Cartea Sfântului Ignatie Briancianinov – Despre vedenii, duhuri şi

minuni, este una dintre cele mai importante mărturii ortodoxe despre răspunsul
la întrebările omului contemporan privitoare la enigmele şi misterele din jurul
său.
De la bun început ar trebui să observăm că vastul domeniu al vedeniilor
şi minunilor nu mai este un domeniu ezoteric. Lumea de astăzi e fascinată,
putem spune chiar hipnotizată, de tot ceea ce înseamnă cunoaştere ocultă,
cunoaştere paranormală. Chiar dacă puţini oameni se dedică total acestui gen
de cunoaştere pseudo-spirituală, practic marea majoritate a lor cochetează cu
fenomenul ocult. O banală dovadă este numărul mare de materiale de acest
gen, de la reviste până la mari dicţionare de specialitate, sau de la talk-show-uri
radiofonice până la aproape permanentele reportaje din emisiunile de ştiri.
Des invocata afirmaţie a lui Andre Malraux privitoare la secolul nostru a
fost puţin distorsionată de traducere: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi
deloc”, citează unii. Malraux a folosit cuvântul spiritual, nu religios. Diferenţa
este importantă. S-a vrut a spune nu că în secolul XXI religia – prin care omul
se apropie de Dumnezeul personal – va cunoaşte o mare înflorire, ci că singura
şansă ca secolul XXI să nu aducă sfârşitul lumii este ca oamenii să îşi
valorifice căutările spirituale. Căutări spirituale care nu au drept scop trăirea
vieţii după voia lui Dumnezeu, ci satisfacţia superficială a împlinirii setei de
Absolut.
Apostazia de tip new-age-ist, caracteristică ultimelor decenii a secolului
XX, şi-a modificat puţin orientarea. Figura centrală a unui nou Mesia nu mai
este aşteptată cu aceeaşi intensitate. Dar sloganul „do it yourself” –
„mântuieşte-te prin propriile puteri”, este la fel de actual.
Oamenii caută căi spirituale cât se poate de originale, cât se poate de
fascinante, cât se poate de comode. Oamenii aleargă după minuni, după
senzaţional.
Pentru oamenii aceştia cuvintele Sfântului Ignatie par nefireşti sau chiar
absurde. Cartea pe care o prezint aici conţine două părţi, una despre venirea
Antihristului şi alta despre vederea duhurilor. La început este aşezată o scurtă
dar edificatoare predică despre minuni. În această predică, ca şi în primele
pagini care îi urmează, ni se prezintă punctul de vedere ortodox asupra nevoii
de senzaţional pe care o simte omul zilelor noastre.

360
 Nu putem spune că această trăsătură este specifică doar vremurilor în
care trăim. Minunile au justificat de-a lungul istoriei apartenenţa unui mare
număr de oameni la o credinţă sau la alta. Dintotdeauna, atât minunile reale, cât
şi înşelările diavoleşti sau falsele minuni au captivat, au stârnit admiraţie.
Dar niciodată dorinţa de a vedea o minune sau dorinţa de a afla cât mai
multe despre minuni nu a fost la fel de intensă ca în zilele noastre.
S-a ajuns chiar ca dorinţa de a şti cât mai multe despre minuni să devină
obsesivă. Oamenii află cum un anumit copil citeşte gândurile altora, cum o
femeie oarbă vindecă aproape orice boală, sau cum un duh care pretinde despre
sine că este Maica Domnului prevesteşte un cutremur.
Obsesia minunilor a căpătat un caracter mistic: cei care citesc cu nesaţ în
ziare despre ultima apariţie paranormală nu se mai consideră oameni obişnuiţi.
Ei sunt din clasa spiritelor înalte, preocupate de legătura dintre lumea noastră şi
lumea invizibilă ochilor trupeşti.
Valoarea supremă a unor astfel de oameni este binele. Dar un bine
impersonal, un bine relativ, un bine care nu are prea multe de-a face cu Cel
care S-a răstignit pentru binele nostru, adică pentru mântuirea noastră.
Persoanele preocupate de „colecţionarea raţională” a minunilor, fie ele
adevărate sau false, au de obicei senzaţia că drumul lor nu este cu nimic mai
prejos decât drumul pe care merg credincioşii. Ele consideră că nu calcă cu
nimic poruncile Bisericii în timp ce merg pe drumul care li se pare bun.
„Minunea e un lucru dumnezeiesc, nu? De ce să strivim corola de minuni a
lumii, încercând să separăm care minuni sunt bune şi care nu?”
Acestor oameni, învăţătura Sfântului Ignatie despre acest subiect li se va
părea şocantă. Cuvintele sfântului demontează simplu, dar nu simplist, ideea
potrivit căreia nevoia de senzaţional este o caracteristică a sufletelor elevate.
Oamenii cer semne, invocând faptul că dacă ar primi semnele respective
ar crede în Dumnezeu. Dar Sfântul Ignatie arată foarte clar că cererea lor este
falsă. De altfel, Sfânta Scriptură ne-a învăţat că cei care nu vor să primească
cuvântul mântuirii nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi (Luca
16, 31).
Se observă totuşi că nu puţini oameni, fascinaţi de sfera paranormalului,
fascinaţi de minunile diavoleşti, cred că există viaţă după moarte, cred că există
îngeri şi demoni.
De ce atunci Evanghelia spune că minunile nu pot întoarce inimile
îndărătnice? Răspunsul îl aflăm în Vieţile Sfinţilor: văzând minunile făcute de
către sfinţii mărturisitori, unii păgâni se încăpăţânau să respingă propovăduirea
acestora, şi să considere că sfinţii aveau puteri diavoleşti. Nimic nu îi poate
obliga pe cei îndărătnici să primească învăţătura creştină.
Atunci cum de anumite semne paranormale îi conving brusc pe unii să
creadă că există Dumnezeu?

361
 Înainte de a răspunde la această întrebare ar trebui să observăm cu atenţie
care sunt trăsăturile credinţei pe care o dobândesc aceştia. Vom analiza modul
în care cred cei care citesc cu regularitate revistele despre fenomenele
paranormale: ei cred că oamenii au puteri vindecătoare, cred în spiritism ca un
mod firesc de comunicare cu morţii, cred într-o sumedenie de lucruri.
„Important este să ai credinţă!”, afirmă aceştia. „Nu contează în ce crezi,
important este să crezi. Şi să nu fii intolerant faţă de credinţele altora.”
După învăţătura Mântuitorului, important nu este să crezi, important este
în ce crezi. Dacă nu crezi în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, dacă nu crezi că
Biserica este şcoala mântuirii, credinţa este zadarnică.
Să observăm că semnele paranormale trezesc credinţa unora nu pentru a-i
apropia de Dumnezeu, ci numai pentru a-i trece de la necredinţă la o credinţă
pierzătoare de suflet. Uşurinţa cu care are loc această trecere se justifică tocmai
prin faptul că duşmanul mântuirii nu se opune unei asemenea îndoielnice
convertiri. Se poate spune că o asemenea convertire îi uşurează lucrarea. Omul
necredincios poate simţi lipsa lui Dumnezeu şi Îl poate căuta în Biserică. Pe
când falşii convertiţi îşi făuresc un chip cioplit (nu din lemn sau din aur, ci din
idei greşite) şi se închină lui, crezând că Îl slujesc pe Dumnezeu. Convertirea
lor la adevărata credinţă va fi mult mai grea (excepţiile, chiar dacă sunt
numeroase, confirmă totuşi regula).
Este adevărat că au avut loc minuni care i-au convins pe oameni să se
îndrepte fără şovăială spre adevărata credinţă. Dar aceste minuni nu au forţat,
nu au obligat pe nimeni să renunţe la cerbicia sa. De bunăvoie oamenii au
primit semnele dumnezeieşti şi s-au îndreptat spre Biserică.
În cartea Sfântului Ignatie, învăţătura despre falsele minuni apare strâns
legată de învăţătura despre semnele înşelătoare pe care le va face Antihrist.
În privinţa vremurilor de pe urmă, oamenii zilelor noastre au diferite
atitudini. Câteva dintre ele ies în evidenţă: disperarea celor ce cred că vor
prinde sfârşitul lumii; indiferenţa necredincioşilor sau a celor care numai
cochetează cu universul religios; optimismul celor care cred că intrăm în Noua
Eră a păcii şi al celor care cred că Dumnezeu va aduce vremuri de împlinire; şi
pocăinţa sinceră a celor care, observând că lumea merge din rău în mai rău, nu
aşteaptă sfârşitul lumii pentru a se pocăi, ci încearcă să ducă o viaţă bineplăcută
lui Dumnezeu.
Groaza celor dintâi este de tip sectar; chiar dacă pătrunde destul de uşor
şi în mediul ortodox, ea nu este o stare firească: Dumnezeu nu vrea să fim
obsedaţi de sfârşit, să aşteptăm urgia cerească ce îi va arde pe ceilalţi, să
aşteptăm focul ce îi va mistui pe păcătoşi. La baza acestei aşteptări stă ori
impresia superiorităţii faţă de ceilalţi, mândria că dacă acum ar veni sfârşitul
ceilalţi ar fi condamnaţi, dar propria persoană ar fi mântuită, ori impresia că
sfârşitul ar aduce cu siguranţă şi propria osândă. Şi atunci păcatul rămâne
singurul mijloc de a uşura puţin spaima chinurilor care urmează.

362
 Indiferenţa celor din a doua categorie, a necredincioşilor şi a celor care
preţuiesc mai mult trupul decât sufletul, spunând că „oricum nu contează, ce va
fi va fi, până atunci să ne vedem de ale noastre”, este lesne de înţeles. Dacă nu
îşi schimbă viaţa auzind glasul Evangheliei, de ce şi-ar schimba-o auzind că
lumea va avea un sfârşit?
Atitudinea celor din a treia categorie este comună new-age-iştilor şi
creştinilor care nu vor să ia în serios ultima carte a Noului Testament. Unii,
dându-şi seama că un eventual sfârşit i-ar surprinde trăind în mari păcate,
gândesc: „Nu aş vrea să fiu martor al sfârşitului lumii. Nu trebuie să mă
gândesc la sfârşit. Nu. Vreau să fie bine. Trebuie să fie bine. Şi pentru mine, şi
pentru urmaşii urmaşilor mei. Poate că Apocalipsa Sfântului Ioan minte. Nu va
fi niciun sfârşit.”
Mai grav este când chiar unii dintre cei care se consideră teologi încearcă
să conteste faptul că Apocalipsa prezintă descoperirea pe care a avut-o Sfântul
Apostol Ioan privitoare la vremurile de pe urmă. „Nu sunt profeţii, sunt doar
sfaturi duhovniceşti adresate într-un stil aparte creştinilor păstoriţi de marele
Evanghelist”, spun aceştia, călcând în picioare tâlcuirile făcute Apocalipsei de
către Sfinţii Părinţi.
Unii oameni, văzând cum numărul mănăstirilor creşte, cum şi în cele mai
îndepărtate părţi ale globului pământesc apar comunităţi ortodoxe, cred că
dreapta credinţă va fi primită, încetul cu încetul, de către toţi locuitorii
pământului. Şi că, de aceea, Apocalipsa nu îşi mai are rostul. Aceşti oameni au
o înţelegere a realităţii foarte superficială. Ei nu ţin cont de faptul că păcatul se
întinde cu o viteză uimitoare, că păgânismul învie şi câştigă din ce în ce mai
mulţi adepţi. Astăzi păcatele împotriva firii sunt considerate normale şi virtuţile
sunt luate în râs. Ceea ce dovedeşte că lumea nu merge spre mai bine, ci spre
mai rău.
Am ajuns la ultima categorie, a celor pentru care scrie Sfântul Ignatie
Briancianinov: aici sunt incluşi cei care rămân fideli predaniilor Sfinţilor
Părinţi. Ei ştiu că, mai devreme sau mai târziu, Antihrist va veni. Dar oamenii
nu pot şti când va fi aceasta. Ceea ce trebuie să ştie este cum să nu ajungă să
trăiască ca şi cum ar avea pecetea fiarei, cum să nu cadă în capcanele
diavolului.
Ei nu ştiu nici dacă vor prinde sfârşitul, şi nici dacă urmaşii lor vor prinde
acele vremuri. Dar ştiu că de propriul sfârşit nu îi va scăpa nimeni. Şi atunci
trăiesc în virtute şi smerenie cugetând la moarte.
Sfântul Ignatie nu a scris despre Antihrist numai creştinilor care vor trăi
în vremea acestuia. A scris şi pentru noi. El ne ajută să înţelegem mai bine
cursele pe care ni le întind înainte-mergătorii lui Antihrist. În loc să fim robi ai
lui Dumnezeu, diavolul ne vrea robi ai săi. Şi, prin orice mijloace, prin
discipolii pe care îi are, caută să ne atragă în mrejele sale.

363
 Descriind viclenia lui Antihrist, Sfântul Ignatie ne ajută să îi recunoaştem
pe ucenicii săi şi să ne ferim de ei. Şi dacă nouă ne sunt de folos cuvintele sale,
cu atât mai mult le vor fi de folos creştinilor din vremurile de pe urmă, care vor
afla cum să îl recunoască pe cameleonicul Antihrist.
Mulţi şi-l imaginează pe Antihrist ca pe un dictator care dărâmă biserici
şi varsă sânge de creştin. Dar dacă ar fi aşa prea puţini i s-ar închina de bună-
voie. Antihrist va fi Marele Seducător, Marele Actor. Arătându-se blând,
milostiv şi împlinitor a toată virtutea, el va fascina, va deveni repede idolul
celor lipsiţi de discernământ.
Aici e marele pericol: cei care vor căuta să aprecieze valoarea
antihristului după propriile idei vor fi înşelaţi. În afara învăţăturii creştine nu
există nicio altă posibilitate de a recunoaşte pe Antihrist drept mâna dreaptă a
diavolului.
Virtutea pe care el o va mima nu va putea fi înţeleasă la justa valoare
decât de către cei care vor rămâne sub aripa Bisericii.
Se ştie însă că el va căuta să îi atragă de partea sa, de va fi cu putinţă, şi
pe cei aleşi (Matei 24, 24). Această referinţă scripturistică poate trezi teamă în
rândurile celor care o citesc. „Dacă vor cădea până şi cei aleşi, ce va fi cu cei ca
noi?”, se întreabă unii.
Dar nu apare scris că cei aleşi vor cădea, ci doar că Antihrist va încerca
să îi piardă până şi pe aceştia. Dacă prin cei aleşi înţelegem pe creştinii care
trăiesc după învăţătura lui Hristos şi ascultă glasul Bisericii, atunci credem că
aceştia vor şti să se ferească de înşelare. Totuşi, pentru că nimeni nu este
predestinat la mântuire, chiar şi aceştia vor avea nevoie de mult discernământ
pentru a deosebi lumina adevărată de lumina superficială în care se va ascunde
slujitorul întunericului. Pentru că acesta va încerca să se dea drept rob al lui
Dumnezeu.
Dacă cei aleşi sunt creştinii care merg duminica la biserică, dar care
preţuiesc mai mult propria voie decât ascultarea de Biserică, şi preferă păcatul
virtuţii, atunci nu este de mirare că mulţi dintre ei vor cădea.
Sfântul Ignatie Briancianinov spune răspicat că înaintea venirii lui
Antihrist mare parte dintre creştini se vor lepăda de Hristos. Greu cuvânt.
Puţini oameni ar vrea să ia în serios o astfel de afirmaţie.
Şi totuşi explicaţia pe care o dă sfântul este foarte simplă: Antihrist va fi
primit de majoritatea omenirii pentru că va aduce cea mai înaltă bunăstare
materială, va fi cel care va asigura oamenilor tot confortul şi toate cele de
trebuinţă satisfacerii poftele trupeşti.
Adresându-se oamenilor care au refuzat să Îi asculte dumnezeiasca
propovăduire, Mântuitorul le-a spus: Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi voi
nu mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi (Ioan 5,
43). Sfântul Ignatie Briancianinov reproduce tâlcuirea Sfântului Teofilact al
Bulgariei la această profeţie: „Antihrist va îmbia omenirea cu realizarea celei

364
mai înalte bunăstări şi prosperităţi pământeşti, va îmbia cu cinstire, bogăţie,
măreţie, înlesniri şi plăceri trupeşti: căutătorii de cele pământeşti îl vor primi pe
Antihrist, îl vor numi stăpân al lor” [28; 17].
Mulţi oameni nu îşi părăsesc acum credinţa numai pentru faptul că ar
avea prea puţin câştig material făcând aceasta. Antihrist le va da celor puţin-
credincioşi exact ceea ce aceştia consideră că le trebuie, îi va atinge exact în
punctul sensibil pe cei a căror credinţă este uşor de clătinat.
Ce se va întâmpla însă cu cei tari în credinţă? Sfântul Ignatie nu ne spune
nimic nou, ci doar repetă ceea ce stă scris în Cartea Apocalipsei: numărul lor va
fi foarte mic, vor fi prigoniţi, batjocoriţi, urâţi de ceilalţi. Vor fi condamnaţi la
moarte. Se vor sui pe eşafoduri „ca pe nişte tronuri împărăteşti, ca la un ospăţ
de nuntă”. Imaginea pe care o prezintă sfântul este impresionantă. De fapt, aşa
s-au suit pe tronul muceniciei toţi mărturisitorii Bisericii. Întâlnim la ei nu o
filozofie proprie, nu o învăţătură ciudată, ci ceea ce are Biserica în adâncul ei:
dorinţa de a pătimi suferinţe dătătoare de viaţă pentru a se bucura în veşnicie de
dragostea Mirelui Ceresc.
Troparul care se cântă la prăznuirea unei sfinte muceniţe ne vorbeşte
despre starea Bisericii din vremurile de pe urmă: „Pe Tine, Mirele meu, Te
doresc, şi pe Tine, căutându-Te, mă chinuiesc, şi împreună mă răstignesc, şi
împreună mă îngrop cu botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc
întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să şi viez pentru Tine; şi ca pe o jertfă fără
prihană, primeşte-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie...”.
Sfântul Ignatie ne previne că „pentru sfinţii lui Dumnezeu va veni o
încercare cumplită: viclenia, făţărnicia, minunile prigonitorului, se vor sili să-i
amăgească şi să-i înşele; prigoanele şi strâmtorările rafinate, calculate şi
disimulate cu o vicleană inventivitate, puterea nelimitată a prigonitorului îi vor
pune într-o situaţie cât se poate de grea; micul lor număr va părea infim în faţa
întregii omeniri, şi pe seama părerii lor se va pune o deosebită neputinţă;
dispreţul obştesc, ura obştească, clevetirea, prigoana, moartea silnică vor
deveni soarta lor. Numai printr-o deosebită împreună-lucrare a harului
dumnezeiesc, sub călăuzirea lui, aleşii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi
vrăjmaşului lui Dumnezeu, Îl vor putea mărturisi înaintea lor şi a tuturor
oamenilor pe Domnul Iisus” [28; 19].
Înainte de a-şi arăta faţa de prigonitor al credinţei, Antihrist îşi va pune
masca dragostei şi a bunăvoinţei. „Bunăstare materială... Scăpare de griji şi de
necazuri... Împlinirea unui vis milenar al omenirii...”
Totuşi, chiar dacă la început el nu va lovi direct credinţa creştină, va avea
îndrăzneala să spună despre sine că este Mesia cel aşteptat.
Sfântul Ignatie ne aduce în faţa ochilor învăţătura patristică despre
Antihrist. Urmându-l pe Sfântul Efrem Sirul, el spune despre Antihrist că „va
trâmbiţa despre sine precum au trâmbiţat înainte-mergătorii şi icoanele sale, se
va numi pe sine propovăduitor şi restaurator al adevăratei cunoaşteri de

365
Dumnezeu: cei care nu înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentatul şi
apărătorul religiei, se vor uni cu el. El va trâmbiţa despre sine că este şi se va
numi pe sine Mesia cel făgăduit: ieşind întru întâmpinarea lui, fiii cugetării
trupeşti vor striga osanale; văzându-i slava, puterea, capacităţile geniale,
dezvoltarea cât se poate de cuprinzătoare după stihiile lumii, îl vor proclama
dumnezeu, se vor face ajutoare ale lui” [28; 16].
Nouă ni se pare puţin probabil ca un om, indiferent de cât bine ar face
oamenilor, să fie primit ca Mesia. Ne este greu să înţelegem viclenia de care va
da dovadă Antihristul.
E nevoie de ani şi poate de zeci de ani pregătitori pentru ca valorile
creştine să fie îngropate. Încetul cu încetul, creştinii vor fi învăţaţi să creadă că
banul este atotputernic, că trupul este mai important decât sufletul. Credinţa va
fi pervertită încetul cu încetul: viaţa de nevoinţă creştină va fi substituită de o
viaţă comodă şi iubitoare de plăceri.
Sfântul Ignatie ne spune că va fi o aşteptare aproape generală a
Antihristului care va putea împlini dorinţele oamenilor. El va corespunde celor
mai variate exigenţe: cei care apreciază înţelepciunea acestei lumi vor vedea în
el un geniu. Cei dornici de îmbogăţire îşi vor vedea buzunarele pline. Cei care
caută minuni, având râvna căutătorilor de comori, îşi vor vedea aşteptările
împlinite: Antihrist va face minuni pe care ştiinţa omenească nu le va putea
explica.
Vorbind despre minunile Antihristului, Sfântul Ignatie prezintă pe larg
învăţătura ortodoxă despre minunile pe care le primeşte Biserica, despre rostul
lor şi despre motivul pentru care harismele s-au împuţinat în vremurile noastre.
Atragem aici atenţia asupra câtorva aspecte ale problemei: în primele
secole ale Bisericii, minunile au avut rolul de a completa, de a sluji mărturisirea
prin cuvânt. Pentru ca Vestea cea bună să fie primită de către popoarele care
trăiau în întunericul păgânătăţii şi al neştiinţei, Dumnezeu S-a folosit de semne
minunate.
Dar în clipa în care credinţa a fost primită, minunile s-au împuţinat.
Semnele aveau rolul de a-i chema pe oameni la Dumnezeu.
Din istoria mântuirii se vede că semnele nu au avut loc haotic: nicio
minune nu a fost inutilă. Prin fiecare dintre ele, i s-a adresat omului o chemare
de întoarcere la Dumnezeu. În momentul în care se pierde din vedere
importanţa pedagogică a minunilor, se pierde din vedere rostul lor.
În Evanghelii ni se prezintă multe dintre vindecările pe care le-a făcut
Hristos. Din ele vedem că tămăduirea sufletului este mult mai importantă decât
tămăduirea trupului. Sfântul Ignatie ne pune înainte cu multă claritate
învăţătura ortodoxă despre boală: boala nu este duşman al mântuirii;
dimpotrivă, pe mulţi îi ajută la tămăduirea sufletească. Şi răbdarea bolii este o
binefacere mult mai mare decât vindecarea minunată.

366
 Tămăduirea poate fi cerută numai dacă există hotărârea nestrămutată ca
sănătatea să fie folosită în slujirea lui Dumnezeu.
Celor care cer vindecare fără a se gândi în ce mod se vor folosi de ea li se
atrage atenţia asupra faptului că tămăduirea cerută poate fi spre osândă veşnică.
Tămăduirea trupească poate fi piedică pentru tămăduirea sufletească.
Pentru oricine citeşte Vieţile Sfinţilor este evident că aceştia nu au căutat
harisme, nu au cerut de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Şi totuşi, chiar
când au primit aceste harisme, sfinţii le-au folosit cu dreaptă socoteală. Faptul
că un mare sfânt, Varsanufie din Gaza, a refuzat să îşi tămăduiască ucenicul
prin rugăciune, considerând că îi este mai de folos să rabde suferinţa, are o
însemnătate extrem de mare. Ni se prezintă o altă înţelegere a suferinţei faţă de
cea cu care noi suntem obişnuiţi.
Din cartea sfântului Ignatie reiese foarte clar ideea potrivit căreia
harismele vindecătorilor moderni, radiestezişti sau alte soiuri de
bioenergeticieni, nu au nimic în comun cu harismele sfinţilor taumaturgi.
Aceşti vindecători, oricât de neverosimil ar părea, folosesc puterea diavolului.
Cineva s-ar putea întreba: „Dar ce, diavolul face bine?”
Da, face şi bine. Dar numai în măsura în care acest bine relativ îl ajută să
piardă sufletele. Dacă un bolnav se vindecă de cancer, prin tehnici vrăjitoreşti,
vindecarea nu îi este spre tămăduire. Sfinţii Părinţi au atras atenţia asupra
faptului că o astfel de tămăduire trebuie refuzată.
Dumnezeu ştie exact ceea ne este de folos. Exemplul pe care îl dă Sfântul
Ignatie, al Sfântului Apostol Pavel (care de trei ori i-a cerut Domnului
izbăvirea dintr-o anumită neputinţă care îi îngreuna activitatea misionară), arată
că Dumnezeu nu ascultă cererile care nu ne sunt de fapt de folos (chiar dacă
nouă ni se par astfel). De cele mai multe ori Domnul, în marea Sa dragoste faţă
de oameni, nu ascultă decât cererile care ne sunt spre mântuire. Iar atunci când
totuşi ascultă şi celelalte cereri, o face numai ca oamenii să îşi cunoască
neputinţa şi să îşi înţeleagă greşeala.
Atunci când cererile noastre sunt îndreptăţite, Dumnezeu nu pierde nicio
ocazie de a ne asculta, de a-Şi arăta dragostea pe care ne-o poartă. Unul dintre
modurile în care se manifestă această dragoste este grija cu care ne conduce pe
calea mântuirii, grija cu care ne ajută să deosebim întunericul de lumină.
Ultima parte a acestei cărţi are ca temă principală vederea duhurilor – un
subiect extrem de controversat. Şi de această dată perspectiva duhovnicească
intră în contradicţie flagrantă cu diferitele poziţii întemeiate pe înţelepciunea
lumii acesteia.
Fără a fi ironic, Sfântul Ignatie constată nu numai faptul că majoritatea
oamenilor moderni nu cunosc învăţătura ortodoxă despre vederea duhurilor, ci
şi faptul că nici nu au habar despre existenţa unei astfel de învăţături. Cât
priveşte cunoaşterea strict teoretică pe care o au unii privitor la lumea

367
duhurilor, ea este la fel de valoroasă ca lipsa oricărei cunoştinţe. Dacă nu
cumva are o sensibilă valoare negativă.
Sfântul Ignatie, asemenea unui profesor de literatură care îşi îndeamnă
studenţii la studiu înainte de a-şi preciza punctul de vedere, recomandă
creştinilor să cerceteze îndeaproape învăţătura Bisericii.
El nu neagă cunoaşterea raţională, cunoaşterea de şcoală. Dar precizează
că această cunoaştere trebuie să fie susţinută de cunoaşterea prin lucrare.
Geniile şi oameni de cultură, oricât ar fi de experţi în aprofundarea
Tradiţiei ortodoxe, câtă vreme nu trăiesc în propria viaţă Ortodoxia şi nu simt
în inimile lor lucrarea Sfântului Duh, rămân ca nişte oameni care vorbesc
despre înot fără să fi înotat în viaţa lor.
Învăţătura după literă riscă să rămână o învăţătură a acestei lumi. Or
credinţa creştină este cu totul altceva: nu este calea prin care cunoaştem vreo
născocire a vreunui Părinte filozof, ci este calea prin care cunoaştem Adevărul.
Cuvintele Sfântului Ignatie Briancianinov despre faptul că este
imposibilă cunoaşterea rezultatelor experienţei creştine în lipsa parcurgerii
directe a drumului creştin ar trebui gravate pe frontispiciul fiecărei Facultăţi de
Teologie ortodoxă: „Cărturarul creştin este dator să înveţe despre Împărăţia
Cerurilor nu doar din auzirea propovăduirii privitoare la ea, ci şi prin cercare”
[28; 76]. Învăţătura strict raţională, lipsită de suportul trăirii, naşte fii
înspăimântători.
Sfântul Ignatie consideră extrem de importantă cunoaşterea învăţăturii
ortodoxe despre vederea duhurilor de către creştini; el afirmă că cei care
tăgăduiesc existenţa duhurilor, tăgăduiesc în acelaşi timp, fără să fie conştienţi,
şi credinţa creştină. Există astfel de oameni. Şi nu puţini. Cum se explică faptul
că Sfântul Ignatie are o poziţie dură faţă de ei?
Răspunsul nu este prea greu de găsit: în momentul în care fragmentăm
învăţătura ortodoxă, separând ceea ce ni se pare bun de ceea ce ni se pare
discutabil, ceea ce ni se pare obligatoriu de primit şi ceea ce poate fi refuzat,
negăm faptul că această învăţătură este dumnezeiască. O tratăm ca pe o
filozofie a acestei lumi. Dar adevărul nu poate fi fragmentat. Predania Bisericii
tocmai aceasta este: o dumnezeiască mărturie despre adevăr.
În momentul în care segmentăm această mărturie o transformăm în
altceva. Fragmentarea pe care o aducem învăţăturii se reflectă în propria
noastră fragmentare. Nu mai putem fi creştini ortodocşi.
De aceea Sfinţii Părinţi adunaţi la cel de-al şaptelea Sfânt Sinod
Ecumenic i-au condamnat pe cei care deformează Tradiţia: în momentul în care
deformezi această Tradiţie te rupi de Hristos care este izvorul acestei Tradiţii.
Nu putem fi ortodocşi renunţând la ceea ce este specific Ortodoxiei:
păstrarea Sfintei Tradiţii. Şi cum ar putea cineva să se considere ortodox dacă
respinge existenţa duhurilor? Cum ar putea duce lupta duhovnicească dacă nu
crede în existenţa duşmanului nevăzut? Aşa ceva nu este cu putinţă.

368
 Sfântul Ignatie arată că, dacă nu există diavoli, atunci întruparea
Domnului „nu are nici pricină, nici scop”.
Dacă nu ar fi existat diavol, atunci Adam nu ar fi fost ispitit. Dacă Adam
nu ar fi căzut, nu mai era nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze pentru
mântuirea noastră.
„Dar de unde putem avea siguranţa că există diavoli?”, se întreabă unii.
Dacă nu o avem prin credinţă, altfel nu o putem avea. Numai dacă nu cumva
devenim slujitori ai întunericului, şi atunci stăpânii ni se arată faţă către faţă.
Cei care vor să aibă certitudinea că dracii există se plasează într-un teren
minat: dacă ar putea ajunge numai prin raţionamente logice la constatarea
existenţei diavolilor, prin raţionamente similare ar putea demonstra existenţa
lui Dumnezeu. Dar nimeni nu va putea demonstra cu argumente lumeşti cele
duhovniceşti. Nimeni nu poate demonstra existenţa Celui care vrea să credem
în El şi să Îl slujim cu dragoste, fără a fi apăsaţi de certitudinea intelectuală a
prezenţei Lui.
Cine respinge existenţa diavolilor, respinge calea mântuirii. Atunci când
te afli într-o luptă nu poţi evita regulile ei. Dacă ne imaginăm că putem ajunge
în Împărăţia Cerurilor fără a ţine cont de regulile pe care Dumnezeu ni le
aşează înaintea ochilor prin Predaniile Sfinţilor Părinţi, cădem într-o mare
înşelare: lupta noastră va fi lipsită de cunună.
După ce am atras atenţia asupra greşelii pe care o fac cei care încearcă să
aibă un punct de vedere personal şi diferit de învăţătura ortodoxă, să vedem
care sunt punctele principale ale învăţăturii Sfântului Ignatie despre vederea
duhurilor.
Cunoaşterea acestei învăţături ne este de folos pentru că avem de luptat
nu numai împotriva patimilor şi poftelor noastre, ci mai ales împotriva puterilor
întunericului. Abia în momentul în care ştim cine ne este vrăjmaşul ne putem
apăra de el.
În ceea ce priveşte vederea duhurilor, înşelarea drăcească este foarte
mare, şi mulţi au fost înşelaţi de diavol tocmai pentru că nu au ştiut cum să se
apere.
Omul, după căderea sa, nu mai este vrednic să vadă lumea îngerilor.
Simţurile sale au devenit trupeşti, şi nu mai pot percepe duhurile care Îl slăvesc
neîncetat pe Dumnezeu.
Duhurile care se arată de obicei oamenilor, chiar dacă afirmă că sunt
suflete ale răposaţilor sau îngeri, sunt de fapt diavoli.
Omul cade uşor în cursa mândriei pe care o întinde vederea acestor
duhuri: nu îşi dă seama că nu este la măsura la care să vadă duhuri. I se pare că
a atins măsura sfinţeniei, şi de aceea nici nu îi trece prin cap că se află în
legătură cu diavolii.
Mai ales că vrăjmaşul mântuirii este plin de viclenie, şi ştie cum anume
poate doborî fiecare suflet care i se deschide. Diavolul nu spune numai

369
minciuni, pentru că dacă ar face aşa ceva ar fi demascat uşor. El amestecă într-
un mod foarte abil adevărul cu minciuna. El spune exact atât adevăr cât trebuie
pentru a amăgi sufletele. Şi o face cu atâta iscusinţă încât să îi înşele până şi pe
cei care ştiu că diavolul poate lua chipul unui înger de lumină.
Mândria este uşa prin care diavolul intră; spun unii: „da, ştiu că unora li
se arată draci, dar mie mi se arată îngeri...”. Ei ajung uneori chiar să scrie cărţi
despre deosebirea duhurilor, să precizeze care vedenii sunt înşelătoare şi care
sunt de la Dumnezeu. Dar nu îşi dau seama că profesorul lor este diavolul.
Creştinii să înţeleagă că nu trebuie să caute să-i vadă şi să vorbească cu
ei. Cei care insistă să intre în legătură cu duhurile se deschid de bună-voie
lucrării puterilor întunericului. Vor să le fie mai bine şi fac tocmai ce este rău.
Sunt ca nişte sinucigaşi care vor să scape de dureri trecătoare într-un mod care
îi duce la suferinţe veşnice.
Comunicarea cu morţii nu este decât tot o formă de comunicare cu dracii.
De altfel, în unele cazuri, cei posedaţi de diavol spun că prin ei vorbesc
sufletele unora dintre cei adormiţi. Dar pe cât de uşor le este oamenilor să îşi
dea seama că prin gurile acelora vorbeşte însuşi diavolul, pe atât le este de greu
să îşi dea seama că acelaşi vorbitor se adresează celor care fac spiritism.
Sfântul Ignatie nu se referă la motivele pentru care oamenii ajung să
vorbească cu morţii. Vom preciza aici doar două dintre ele: dorinţa de a
cunoaşte cât mai multe despre lumea spirituală, şi dorinţa de a fi în legătură cu
cei dragi care au trecut pe lumea cealaltă.
În primul caz observăm o pervertire a dorinţei de cunoaştere: în
momentul în care vrei să cunoşti lucrurile în alt mod decât în cel pe care l-a
rânduit Dumnezeu, dorinţa firească de a cunoaşte devine diavolească: lumea
duhurilor nu o putem cunoaşte după propriile capricii. Cei care vor să ştie mai
multe pot citi despre aceasta în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi.
Dar în clipa în care se consideră vrednici de o cunoaştere directă arată că au
fost înşelaţi de acelaşi şarpe care le-a spus primilor oameni: Vi se vor deschide
ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul (Facere 2, 5).
În cel de-al doilea caz avem de-a face cu o pervertire a dorinţei de
comuniune. Biserica mărturiseşte că cei vii se află în legătură cu cei morţi.
Cum? Prin rugăciune. Dumnezeu, pentru rugăciunile Bisericii, îi ajută pe cei
morţi. Pe cei mântuiţi îi înconjură cu şi mai multă lumină; iar celor din iad le
uşurează suferinţele, şi pe unii chiar îi mântuieşte.
O dovadă a grijii celor vii pentru cei morţi o vedem în parastase. Slujbele
de pomenire a morţilor nu sunt doar un mod de aducere aminte, un mod de
păstrare a memoriei celor adormiţi: sunt un mod de a-i ajuta, arătându-le
dragostea pe care le-o purtăm.
Cei care pervertesc modul firesc de pomenire a răposaţilor, şi încearcă să
intre în legătură cu ei prin diferite metode spiritiste, se poartă ca şi cum ar

370
putea stabili ei înşişi ce e bine şi ce e rău. Ca şi cum ar fi ei înşişi măsura
binelui.
Biserica spune clar: spiritismul este o înşelare drăcească. Cei care ajung
la alte concluzii îşi imaginează că au acces la o sursă de informaţie mai sigură
decât Biserica. Dar pierd din vedere că Biserica nu face altceva decât să dea
mărturie despre Capul ei, care este Adevărul.
Dracii nu se arată numai celor care fac şedinţe de spiritism. Se arată de
multe ori şi celor care suferă mult după pierderea unei fiinţe dragi. Moartea
unei persoane apropiate are şi o trăsătură inexplicabilă. „Dumnezeu a vrut să îl
ia la El...”, spun unii, dar lasă să le scape şi un suspin: „De ce, Doamne, de
ce?”.
Dacă sufletele adânc îndurerate de moartea unei persoane dragi nu
cunosc sau nu primesc învăţătura ortodoxă despre apariţiile duhurilor, pot fi
foarte uşor înşelate de acestea: prezentându-se în chipul persoanelor dragi, şi
invocând dragostea ca principalul motiv pentru care se fac văzute, diavolii intră
pe uşa pe care le-o deschid oamenii. Şi, după ce vreme îndelungată se poartă
astfel încât vătămarea pe care o aduc să fie greu de observat, după ce câştigă
încrederea vizionarilor, trec la a doua etapă a nimicirii sufleteşti. Încep să
spună o serie de minciuni, amestecate în mod viclean cu lucruri adevărate; şi
astfel vizionarii primesc drept bune născocirile pierzătoare de suflet.
Sfântul Ignatie prezintă pe larg cele două moduri de vedere a duhurilor:
vederea trupească şi vederea duhovnicească. Vederea trupească o au oamenii
care percep lumea duhurilor căzute, iar cea duhovnicească o au cei care,
ajungând la măsura sfinţeniei, au devenit asemenea îngerilor în trup. Sufletele
lor s-au curăţit prin pocăinţă, prin nevoinţă şi prin rugăciune îndelungată. Îl
poartă în inimile lor pe Hristos şi prin harul Duhului Sfânt sunt părtaşi unor
trăiri pe care ceilalţi nu le pot înţelege.
Sunt unii care, cunoscând această deosebire, se consideră totuşi vrednici
de vederea duhovnicească. Ei nu îşi dau seama de propria orbire. Sunt prinşi de
o falsă smerenie şi cred că au ajuns la trăiri înalte.
Modul în care se poate pune în evidenţă înşelăciunea acestora este foarte
simplă: cei mai mulţi consideră că au ajuns la aceste trăiri înalte prin anumite
forme de spiritualitate diferite de trăirea ortodoxă. Chiar dacă folosesc şi
anumite învăţături ortodoxe, în esenţă învăţătura lor este diferită de cea a
Bisericii.
În momentul în care ei vor să îşi compare propria experienţă cu
învăţăturile Sfinţilor Părinţi nu este suficient să citească numai pasajele
privitoare la vederea duhovnicească. De altfel, nu le este greu să identifice în
aceste pasaje propriile experienţe. Este neapărat necesar ca aceştia să citească
şi pasajele în care scrie clar că trăirile mistice ale celor care s-au îndepărtat de
predaniile Părinţilor nu sunt altceva decât stări induse de diavol, şi vedeniile pe
care le au sunt înşelătoare.

371
 Încercarea lor de a justifica o experienţă paralelă trăirii Bisericeşti nu este
sinceră. Ori ţin cont de întreaga învăţătură creştină – care le dă în vileag
înşelarea – ori refuză în mod deliberat raportarea la această învăţătură.
Cât despre cei care se lasă păcăliţi de apariţiile înşelătoare, fiind convinşi
că mergând pe drumul Bisericii au ajuns la sfinţenie, metoda recuperatoare este
aparent simplă: ar fi de ajuns să meargă să stea de vorbă cu marii duhovnici ai
zilelor noastre. Ei le pot arăta că se află în înşelare, le pot pune degetul pe rană,
ajutându-i să înţeleagă că roadele smereniei adevărate le sunt străine. Că
roadele arătărilor pe care le-au considerat sfinte este mândria.
Dar ar fi prea simplu ca vindecarea să aibă loc atât de repede. Cei care
cred minţii lor, pornind de la faptul că în zilele noastre s-a micşorat numărul
părinţilor care au darul deosebirii duhurilor, se păcălesc pe ei înşişi spunându-şi
că sunt la un nivel atât de înalt încât nu mai e nimeni atât de elevat încât să le
poată da sfaturi. Că ei ar fi dispuşi să primească sfaturi, dar nu au cui să le
ceară.
Dar acest raţionament este greşit. Până la sfârşitul lumii, Dumnezeu va
avea preoţii Săi aleşi care vor şti să dea în vileag cele mai viclene curse în care
diavolul încearcă să îi prindă pe credincioşi.
În privinţa celor care spun că drumul fizic până la astfel de părinţi este
lung şi obositor, că au poate chiar câteva sute de kilometri de parcurs până la
ei, nu îşi dau seama că printr-o astfel de afirmaţie mărturisesc precis cât de
mult preţ pun pe vieţuirea duhovnicească. O astfel de atitudine oglindeşte cât
este de mare râvna pe care o au pentru cele sfinte.
Să nu uităm că sfinţii înşişi se considerau nevrednici să aibă vedenii
minunate. Ar trebui ca oamenii care cad în înşelare să îşi dea seama de
rătăcirea lor chiar şi numai prin faptul că le lipseşte conştiinţa propriei
nevrednicii.
Sfânta Tradiţie ne arată în mod clar care sunt roadele vedeniilor
dumnezeieşti şi cele ale celor înşelătoare: cele de la Dumnezeu aduc în inimă
smerenie, celelalte mândrie. Sfântul Ignatie arată însă că, din cauza orbirii,
oamenii nu vor să recunoască starea în care se află.
Una din aceste situaţii o întâlnim atunci când cei înşelaţi aduc în sprijinul
concepţiilor lor idei de a căror veridicitate nu se îndoiesc. Pornesc de la
premiza că din moment ce supoziţiile lor se întemeiază pe lucruri adevărate nu
au cum să se înşele.
Între cele mai răspândite justificări de acest gen se remarcă ideea potrivit
căreia dacă duhurile care apar spun viitorul, ele cu siguranţă sunt trimise la
Dumnezeu.
Trebuie făcută o distincţie: duhurile care prezic adevărul de multe ori nu
fac altceva decât să tragă concluzii logice din mersul actual al evenimentelor.

372
 Dracii ştiu tot ce s-a întâmplat în trecutul nostru, şi ştiu şi tot ce se
întâmplă în momentul actual. Dacă noi nu ţinem seama de această însuşire a lor
riscăm să confundăm profeţia cu constatarea.
Dracii ne pot spune că un prieten vine să ne viziteze dinainte ca acela să
ajungă la poarta noastră. Aceasta nu a fost o prezicere care s-a adeverit.
Sfântul Ignatie explică cât de uşor pot fi oamenii păcăliţi de duhurile care
prezic viitorul161. Este foarte uşor ca oamenii lipsiţi de discernământ să fie
înşelaţi de duhurile întunericului.
Sunt anumite cazuri în care totuşi duhurile respective prezic şi
evenimente a căror deducere logică este imposibilă. În aceste situaţii pur şi
simplu diavolii calculează, cu o anumită marjă de eroare, ceea ce s-ar putea
întâmpla. Şi faptul că de multe ori duhurile se înşeală, fapt dovedit uşor de
statistică, nu face decât să confirme că nu aveau cum să nimerească
întotdeauna: soluţia cea mai probabilă nu se dovedeşte şi cea reală.
Argumentarea Sfântului Ignatie este în întregime fundamentată pe Sfânta
Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi. Nu este deci de mirare că cei care nu recunosc
drept autorizată această fundamentare nu au cum să înţeleagă concluziile
Sfântului Ignatie.
Pentru creştinii ortodocşi această carte va fi de folos nu numai în ceea ce
priveşte strict problemele pe care le tratează. Întâlnind aici o argumentare care
răstoarnă idei acceptate în mod curent de către creştinii care nu ştiu poziţia
ortodoxă faţă de subiectele tratate, vom înţelege cât de periculoasă este
însuşirea unor idei care contravin predaniilor Sfinţilor Părinţi. Vom înţelege că
numai păstrând aceste predanii mergem pe calea mântuirii.
Cartea Sfântului Ignatie reuşeşte să pună în evidenţă şi trăsăturile celor
care se consideră buni creştini, dar de fapt sunt înşelaţi diavol.
Unii dintre aceştia vor încerca să conteste cele spuse de sfânt: „Poate că
Sfântul Ignatie a greşit. Poate că s-a înşelat. O fi scris bine despre viaţa
creştină, dar în privinţa vederii duhurilor a greşit”.
Sfântul Ignatie a spus: „Îndrăznim a numi învăţătura despre minuni şi
semne înfăţişată de către noi învăţătură a Sfintei Biserici Ortodoxe, învăţătură a
Sfinţilor ei Părinţi. Necesitatea vitală a unei expuneri exacte şi, pe cât se poate,
amănunţite a acestei învăţături este limpede” [28; 61].
Ar putea oare vreunul dintre cei înşelaţi să spună că, folosindu-se de
scrierile Părinţilor, poate arăta greşeala Sfântului Ignatie? Nu. Pentru că Sfântul
Ignatie nu a scris după mintea sa. El a mărturisit învăţătura ortodoxă.
Adevărul nu este de două feluri. Nu pot fi adevărate în acelaşi timp
învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi învăţăturile vizionarilor care fac atâta vâlvă în
zilele noastre.

161
A se vedea capitolul „Despre capriciile timpului şi arta de a ghici viitorul”.

373
 „Dar poate că Sfântul Ignatie a interpretat greşit învăţătura Tradiţiei...”,
ar spune unii. Ideea aceasta, a greşelilor pe care le fac sfinţii, este inspirată de
diavol. Nu e o idee nouă, dar are un succes din ce în ce mai mare.
Sfinţii nu au scris numai după capul lor, au scris după cum trăiau. Dacă ar
fi dat mărturie despre lucruri mincinoase, nu ar fi fost sfinţi; Duhul adevărului
nu S-ar fi sălăşluit întru ei. Niciunul dintre ei nu s-a abătut de la dogmele
Bisericii. Şi dacă în anumite chestiuni faţă de care poziţia Bisericii nu era
foarte clară, unii au avut poziţii care în timp s-au dovedit greşite, astfel de
cazuri sunt extrem de rare (şi problemele respective erau secundare).
Dar niciodată sfinţii nu au învăţat altfel decât ceea ce primiseră de la
înaintaşii lor. Niciodată vreun sfânt nu a contestat Tradiţia bisericească ca să îşi
impună propriile cugetări.
Nu trebuie să căutăm a armoniza învăţăturile Bisericii cu părerile noastre.
Ci trebuie să modelăm părerile noastre după predaniile ortodoxe. Altfel ne
îndepărtăm de Adevăr.
Întotdeauna sfinţii au căutat să absoarbă învăţătura Bisericii, aşa cum apa
absoarbe buretele. Această învăţătură le-a modelat vieţile; această învăţătură i-a
dus la sfinţenie.
Oamenii trebuie să aleagă: de o parte stă Hristos, ocrotindu-Şi Biserica,
de cealaltă parte înţelepţii acestei lumi. De o parte Fiul lui Dumnezeu, de
cealaltă parte slujitorii diavolului. Nu poate exista nicio părtăşie între cele două
tabere.
Nu trebuie trecută cu vederea nici eventuala confruntare dintre învăţătura
ortodoxă şi aşa-zisele descoperiri ale ştiinţei care sprijină neopăgânismul.
Astăzi s-a perfecţionat tehnica vorbirii cu morţii prin înregistrări audio-vizuale.
Poate contesta cineva aceste înregistrări? Nu. Dacă spunem că vocile care se
înregistrează sunt ale diavolilor, suntem luaţi în râs. Şi totuşi, oricât de rafinată
ar fi înşelarea diavolească, tot înşelare rămâne.
Dacă ni s-ar demonstra ştiinţific că vocile sunt ale morţilor, o astfel de
demonstraţie ar trebui să ne convingă nu de progresele ştiinţei, ci de iscusinţa
diavolului.
Niciodată ştiinţa nu poate contrazice adevărul credinţei creştine. Şi atunci
când o face, atunci e cu siguranţă vorba de falsificări ale argumentelor
ştiinţifice.
În ceea ce priveşte problemele duhovniceşti, ştiinţa nu are cum să se
implice în niciuna dintre ele.
Sfântul Filaret al Moscovei a spus că dacă ar fi scris în Sfânta Scriptură
că Iona a înghiţit chitul, şi nu că proorocul a fost înghiţit de chit, ar fi crezut
chiar şi aceasta. Aşa şi noi ar trebui să putem spune: dacă ştiinţa ar demonstra
cu o sumedenie de argumente că învăţătura ortodoxă despre vederea duhurilor
(sau despre orice altceva) este greşită, preferăm să rămânem fideli Sfintei

374
Tradiţii, prin care vorbeşte Însuşi Hristos, decât să dăm crezare ochilor şi minţii
noastre.
Studiul de faţă este o încercare de a prezenta cititorilor din zilele noastre
mesajul Sfântului Ignatie, cititorilor care trăiesc într-un univers foarte diferit
faţă de cel al contemporanilor Sfântului Ignatie. Când sfântul se referea la cei
înşelaţi, vorbea despre un număr foarte mic de oameni. Numărul acestora a
crescut însă cu o viteză uimitoare.
Omul de azi, care trăieşte într-un mediu în care se încearcă substituirea
vieţii duhovniceşti prin extaze mistice şi experienţe paranormale, are mare
nevoie de învăţăturile Sfântului Ignatie.
Mai ales că Sfântul Ignatie nu a făcut altceva decât să prezinte predaniile
ortodoxe, şi nu a încercat să le înlocuiască cu vreo concepţie personală.
În momentul în care cineva pretinde că este învăţător al adevărului, este
judecat în funcţie de diferitele criterii pe care le au oamenii în privinţa
cunoaşterii adevărului. De cele mai multe ori dascălii rătăcirilor propun nu
numai adevăruri fantomatice, ci şi criterii false de apreciere a adevărului.
Între aceştia, vindecătorii cu bioenergie au un mesaj simplu: „Vindecăm,
deci avem putere de la Dumnezeu. Cine nu vindecă nu are putere de la
Dumnezeu, deci nu cunoaşte adevărul.”
Sfântul Ignatie nu prezintă criterii de apreciere a adevărului; el nu vine să
mărturisească un adevăr straniu sau un adevăr care a fost ascuns vreme
îndelungată. El mărturiseşte învăţătura Sfinţilor Părinţi. Pentru el, Adevărul
poate fi găsit numai în Sfânta Tradiţie, şi orice învăţătură potrivnică Sfintei
Tradiţii este greşită.
Chiar dacă există şi eretici care îşi justifică rătăcirea folosindu-se de
citate din Sfinţii Părinţi, demersul lor este supus eşecului: mai devreme sau mai
târziu ei vor fi nevoiţi să se confrunte cu învăţătura sobornicească a Bisericii,
cu adevărul propovăduit de Hristos. Şi o asemenea confruntare le vădeşte
înşelarea.
Sfântul Ignatie Briancianinov ne atrage atenţia asupra faptului că nu
trebuie acordată nici cea mai mică atenţie fenomenelor drăceşti. Constatăm
totuşi că mijloacele prin care ni se trezeşte curiozitatea faţă de aceste fenomene
sunt foarte variate: mulţimea de emisiuni şi de articole despre acest subiect.
În momentul în care ne obişnuim să citim despre aceste manifestări, în
momentul în care le dăm atenţie, am făcut deja primul pas greşit. „Dar nu am
făcut spiritism, doar am vrut să citesc cum decurge o şedinţă de spiritism”,
spun unii. Dar de la astfel de lecturi mulţi s-au îndepărtat de Biserică.
A şaptea poruncă bisericească spune răspicat: „Să nu citim cărţi eretice”.
Putem înţelege că această poruncă poate fi extinsă asupra oricărui mod de
propagandă a învăţăturilor rătăcite. Omul de astăzi suferă de boala curiozităţii:
vrea să ştie cât mai multe lucruri despre tot ceea ce se petrece în lume. Şi atunci
când scormoneşte după ştiri despre paranormal are impresia că face un lucru

375
deosebit. Dar de fapt, încercând să îşi satisfacă patima curiozităţii, îşi deschide
sufletul înşelării.
Manifestările puterilor drăceşti sunt acoperite cu un strat de gros de
noroi: oricine vrea să afle despre ele se murdăreşte. Nu poţi rămâne curat după
ce ai citit ceea ce scriu slujitorii întunericului. Ajungi la efectul contrar citirii
cărţilor duhovniceşti; în loc să se lumineze mintea, se întunecă.
Ar fi bine ca măcar această idee să rămână întipărită în minţile celor care
vor citi cartea Sfântului Ignatie Briancianinov; le va aduce mult folos...

376
 ÎNCHEIERE

Această carte nu a fost scrisă pentru ca cititorii care au convingeri diferite

de ale Bisericii, fără să fie conştienţi de aceasta, să fie însemnaţi cu pecetea
ereziei.
Scopul principal nu a fost de a da cu pietre în nimeni. Sunt conştient de
faptul că, la nivel misionar, slujitorii Bisericii au foarte multe de făcut. Este
deci oarecum de înţeles greşeala celor care, fără a şti că nu e bine să primească
anumite învăţături, au făcut acest pas.
Dacă lupta dusă de Biserică împotriva ereziilor contemporane ar fi mai
intensă, cred că mulţi dintre cei păcăliţi de diavol ar renunţa la înşelarea lor.
Cu mai mult de zece ani în urmă, eu însumi, autorul acestei cărţi, am
căzut pradă rătăcirilor prezentate în această carte. Am fost interesat de
astrologie, credeam că prin yoga voi deveni supraom... Dacă acum combat
aceste rătăciri, o fac deoarece cred că dacă atunci un singur preot mi-ar fi vorbit
despre cele prezentate în această carte, m-aş fi lepădat de îndată de erezia pe
care o consideram adevăr spiritual. Sau, chiar dacă nu m-aş fi lepădat de erezie,
cel puţin aş fi fost pus pe gânduri.
Tocmai acest lucru mi-aş dori să îl fi făcut prin această carte, ca şi prin
celelalte cărţi ale mele pe teme asemănătoare.
Iar dacă această carte a fost citită şi de către creştini întăriţi în credinţă, de
către fii adevăraţi ai Bisericii, m-aş bucura să ştiu că aceştia vor încerca să îi
ajute pe cei care se află în diferite rătăciri să ajungă la lumina lui Hristos,
făcându-i să înţeleagă că se află în ghearele diavolului.
Acestora le repet îndemnul Sfântului Cosma Etolianul: „Să vă bucuraţi şi
să vă veseliţi de mii de ori că v-aţi învrednicit să fiţi şi voi creştini ortodocşi
bine-cinstitori şi să plângeţi şi să vă tânguiţi pentru necinstitorii-de-Dumnezeu,
necredincioşi şi eretici, care umblă în întuneric, în mâinile diavolului [212;
180].

377
 Partea a V-a:

DESPRE REÎNCARNARE
ŞI INVAZIA EXTRATERESTRĂ

378
Notă:

Un colind neconvenţional

Cititorule, poate că ai citit până acum zeci de articole despre ocultism,

reîncarnare, extratereştri. Poate că învăţătura Bisericii ţi se pare depăşită,
searbădă, plictisitoare. Dacă este aşa, atunci să ştii că lucrarea de faţă îţi este
dedicată. Este scrisă pentru tine, şi pentru cei ca tine.
Sunt unii care au idei fixe… Am şi eu câteva. Una din ele este
următoarea: întrucât înainte de a cunoaşte învăţătura Bisericii am făcut yoga,
am crezut în reîncarnare, am fost înşelat de diferite viziuni şi vise drăceşti, pot
spune din experienţă cum e să fii înşelat de diavol. Toate aceste aventuri sunt
descrise în cartea mea Jurnalul convertirii, o carte al cărei refren l-aş cânta ca
un colind la uşa fiecăruia dintre cei care stau departe de învăţăturile Bisericii.
Şi nu pentru că este un colind scris de mine – îndrăznesc să îi spun colind, deşi
este doar un jurnal – ci pentru că ideea centrală este că Hristos S-a născut
pentru mântuirea tuturor oamenilor. Şi a mea. Şi a ta, şi a celorlalţi.
Îmi dau seama că această carte nu are magnetul unei cărţi precum „Codul
lui Da Vinci” a lui Dan Brown sau „India secretă” a lui Paul Brunton. E destul
de monotonă… Dar cred că merită plătit acest preţ pentru afla o altă
perspectivă asupra realităţii. Oamenii sunt interesaţi de experienţe spirituale cât
mai ciudate, şi sunt gata să se supună la cele mai aspre privaţiuni, dar nu
înţeleg cât de importantă este nevoinţa citirii cărţilor ortodoxe. Sunt gata să se
apuce de sanscrită pentru a descifra cu mare greutate texte yoghine, dar nu vor
cu niciun preţ să depăşească handicapul provocat de stilul greoi şi de limba
plină de arhaisme din unele scrieri ale sfinţilor.
Te rog, totuşi, încearcă să urmăreşti cu atenţie cele scrise aici.
Gândeşte-te că Adevărul e prea important pentru a fi respirat din revistele şi
ziarele de mare tiraj, scrise într-un stil simplu pentru a nu obliga masa de
cititori să facă noi circumvoluţiuni pe creier din cauza efortului intelectual…
Nu am pretenţia că sunt nici mai deştept şi nici mai citit decât tine. Dacă
mărturisesc ceva, e faptul că Hristos m-a scos din rătăcirea în care mă aflam. Şi
tot ce fac, prin cărţile pe care le scriu sau prin conferinţele pe care le ţin, e să
dau mărturie despre faptul că Hristos vrea să Îi aducă la lumina adevărului şi la
mântuire pe toţi care stau, încă, departe.
Aş fi fost gata să mor pentru guru-ul meu şi pentru apărarea principiilor
yoghine. Acum sunt – sau poate doar aş vrea să fiu – gata să mor pentru Hristos
şi pentru apărarea dreptei credinţe. Schimbarea nu mi se datorează, am spus-o
de multe ori. Nu înţeleg nici acum cum de a reuşit Hristos să intre în inima mea
plină de mândrie şi de păcat. A fost, pur şi simplu, o minune.

379
 Au trecut mai mult de zece ani de când am devenit ortodox, şi simt că
aceşti ani au însemnat de fapt începutul vieţii mele. Sunt convins că nimeni din
cei care stau departe de Biserică nu ştiu ce pierd…
Oricum, ţin să precizez totuşi că şi cei care se lasă modelaţi de adevărul
Bisericii au ce învăţa din această carte. Nu direct, pentru ei stau departe de
virusul ereziei. Ci indirect, pentru că găsesc argumente pe care le pot folosi
pentru a-şi ajuta prietenii şi cunoscuţii să înţeleagă că adevărul este Hristos, şi
că Adevărul se află în Biserică…

Danion Vasile, 15 noiembrie 2006

380
 DESPRE CREDINŢA ÎN REÎNCANARE

„Cea mai mare contribuţie a Indiei adusă lumii este să îi ofere o viziune
spirituală a omului. Iar lumea face bine dacă se deschide de bunăvoie acestei
străvechi înţelepciuni ca să dobândească prin ea o îmbogăţire pentru viaţa
omenească” [75; 139].
Papa Ioan Paul al II-lea

Părintele Cleopa Ilie mărturisea că „cea mai mare nebunie, păgânătate şi

rătăcire de la adevăr este de a crede cineva că după moarte, sufletul omului
intră în alte trupuri de oameni, dobitoace...” [78; 325]. Această afirmaţie poate
părea cam aspră, dar este cât se poate de adevărată, este exprimarea concisă a
modului în care Biserica lui Hristos priveşte teoria reîncarnării.
Ştim că unul dintre elementele cele mai importante ale credinţei creştine
este lămurirea învăţăturii despre viaţa de după moarte, despre Judecata
sufletelor şi despre Învierea morţilor. Strâns legată de această învăţătură este
combaterea rătăcirilor teoriei reîncarnării, una dintre cele mai periculoase
concepţii păgâne, care încearcă şi reuşeşte să se strecoare astăzi în minţile
credincioşilor.
Cu greu găsim rătăciri care să fie primite de către credincioşi atât de uşor
cum este primită credinţa în reîncarnare. Dintr-un anumit punct de vedere,
acest lucru este uşor de înţeles. Că Maica Domnului a rămas fecioară şi după
naştere, cred toţi creştinii ortodocşi, care vin duminica la slujba Sfintei
Liturghii; de ce cred astfel? Pentru că aşa învaţă Biserica. Puţini dintre ei se
întreabă ce implicaţii directe are asupra vieţii lor acceptarea acestui adevăr.
Atunci când este vorba de ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte,
siguranţa cu care oamenii îşi recunosc concepţiile în punctul de vedere
bisericesc este mult diminuată. Starea de fapt este următoarea: deşi o persoană
care crede în reîncarnare se consideră creştină (şi procentul unor astfel de
persoane este foarte mare), după învăţătura Bisericii ea este ruptă de trupul lui
Hristos şi stă sub condamnarea anatemei.
Vom încerca să arătăm câteva dintre motivele pentru care Biserica
osândeşte cu vehemenţă teoria reîncarnării şi pe cei care o acceptă. Nici în
cazul acestei controverse, argumentele aduse de către Biserică nu vor fi în
măsură să îi convingă pe cei înşelaţi să se lepede de rătăcire. Dar aceste
argumente sunt suficiente pentru creştinul care crede în adevărul propovăduit
de Hristos. Unul dintre semnalele de alarmă care arată înşelarea specifică

381
vremurilor pe care le trăim este tocmai faptul că, deşi vor să ducă o viaţă curată
şi să meargă pe calea mântuirii, un număr mare de credincioşi s-au lăsat înşelaţi
de această credinţă orientală. Dar credincioşii care cred în reîncarnare sunt
rupţi de Hristos. Sunt, fără să îşi dea seama, fii ai Noii Ere de apostazie, deşi
puţini dintre ei au acceptat rătăcirea conştientizând gravitatea unei asemenea
opţiuni.
Cinci dintre motivele cel mai des întâlnite pentru care un creştin crede în
reîncarnare sunt următoarele:
1. faptul că se îndoieşte că Biserica deţine adevărul de credinţă şi că
învăţătura Bisericii este în întregime fără greşeală;
2. faptul că nu este conştient de păcatul ereziei căruia i se face părtaş;
3. faptul că i se pare că a găsit în Sfânta Scriptură dovezi privitoare la
reîncarnare;
4. faptul că nu găseşte o explicaţie mai potrivită pentru suferinţele unui
număr foarte mare de oameni decât aceea că aceştia suportă consecinţele
propriilor greşeli din vieţile anterioare;
5. faptul că o credinţă conform căreia oamenii au şansa de a-şi îndrepta
greşelile într-o viaţă viitoare i se pare mai potrivită cu învăţătura Dumnezeului
care îi iubeşte pe oameni decât credinţa într-un Dumnezeu pedepsitor care îi
osândeşte pe oameni la chinuri veşnice.
Este evident că mulţi dintre cei care se află în diferite rătăciri nu sunt
conştienţi că au o credinţă diferită de cea pe care a propovăduit-o Hristos, sau
nu consideră că îndoiala pe care o au faţă de unele puncte din învăţătura
Bisericii are consecinţe grave.
Nimeni nu poate nega că, dacă ar avea de ales între un Dumnezeu care îi
mântuieşte pe toţi oamenii şi un Dumnezeu care primeşte în frumuseţile raiului
numai o mică parte dintre oameni, iar pe ceilalţi îi trimite în iad, l-ar alege pe
primul. Nimic nu este mai clar în Noul Testament decât imaginea Fiului lui
Dumnezeu, Care a primit moartea jertfelnică din dragoste pentru oameni. Ar
putea fi Hristos atât de aspru încât să nu Îşi reverse mila Sa iubitoare şi asupra
celor din iad?
La o astfel de întrebare nu este bine să se dea un răspuns pripit. Dacă
omul poate da răspunsuri exacte despre lucrurile pe care le-a făcut el însuşi, în
ceea ce priveşte problema sufletului după moarte lucrurile îl depăşesc. Omul nu
este Dumnezeu pentru a şti cum este mai bine, şi de aceea nu îi rămâne decât să
primească lucrurile aşa cum le-a lăsat Dumnezeu. Este de netăgăduit faptul că,
dacă Dumnezeu ar fi putut să îi mântuiască pe toţi oamenii, atunci ar fi făcut-o
şi iadul s-ar fi golit pe loc.
Dumnezeu i-a creat pe oameni astfel încât să ajungă cu toţii în rai, dar
omul a ales păcatul. Şi dacă Dumnezeu i-a lăsat această libertate, înseamnă că
nu putea fi altfel. Dumnezeul Bisericii nu este un Dumnezeu capricios care se
joacă cu destinele oamenilor, care alege să îi bucure sau să îi chinuiască în

382
veşnicie. Dacă Dumnezeu l-a creat pe om în aşa fel încât să aibă libertatea de a
alege păcatul şi de a suporta consecinţele sale, înseamnă că aşa este mai bine
(chiar dacă nu ne este dat nouă a înţelege de ce este aşa).
Faptul că Dumnezeu ne-a făcut liberi arată că avem putinţa de a nu Îl
asculta, că avem putinţa de a ne îndepărta de El. Este greu de înţeles pentru
mintea omenească de ce Dumnezeu nu este mai puţin aspru în încercarea de a-l
convinge pe om să I se supună, de ce nu găseşte mijloace pentru a-i mântui pe
toţi oamenii.
Dumnezeu, Cel care cunoaşte toate tainele vieţii omeneşti, nu a vrut ca
omul să Îi fie rob. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru că ar fi avut nevoie de
ceva, pentru că ar fi vrut să fie slujit. Atotputernicul Dumnezeu l-a creat pe om
din dragoste, pentru ca omul să se poată bucura în veşnicie de comuniunea cu
El. Ori bucuria, ca şi dragostea, nu se pot manifesta decât într-un suflet liber.
Nimeni nu poate descoperi vreun medicament care să bucure sufletul, şi nici
vreun drog care să nască în suflet sentimente de dragoste adevărată.
Dacă sufletul nu vrea să se deschidă lui Dumnezeu, el trebuie să îşi
asume consecinţele acestei alegeri. Dumnezeu nu poate mântui pe nimeni cu
forţa. Dar, în acelaşi timp, El încearcă toate mijloacele pentru a ne mântui.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit pe cruce pentru păcatele noastre, vădind
dragostea Sa pentru neamul omenesc. Este rândul oamenilor să răspundă
dragostei arătate de Dumnezeu. Şi în funcţie de acest răspuns ei dobândesc
fericirea sau osânda veşnică.
Cei care vor să creadă în mântuirea tuturor, atât a celor cu viaţă curată,
cât şi a celor care au murit nepocăiţi (concepţie denumită apocatastază), se află
în contradicţie cu învăţătura Sfintei Scripturi.
Această teorie condamnată de Biserică s-a răspândit totuşi în secolul XX
peste tot unde iubirea patimilor a fost mai puternică decât iubirea virtuţii. Un
observator al mediului protestant, Richard J. Buckham, constata că „până în
secolul al XIX-lea, aproape toţi teologii creştini au susţinut realitatea chinului
etern în iad... (pentru ei era) o parte la fel de indispensabilă a credinţei creştine
universale ca şi doctrina despre Treime şi Întrupare. Începând cu 1800, situaţia
s-a schimbat în întregime, şi nicio învăţătură tradiţională nu a fost abandonată
pe scară atât de largă ca cea despre pedeapsa eternă. Susţinătorii ei printre
teologii de astăzi sunt mai puţini ca niciodată... Printre cei mai puţin
conservatori, salvarea universală, fie ca speranţă, fie ca dogmă, este acum atât
de larg acceptată, încât mulţi teologi o presupun fără să mai caute dovezi” [16;
44].
Iată un fragment din descrierea unei slujbe a charismaticilor: „Într-o seară
am predicat despre iad. Peste tot, oamenii au izbucnit în râs. Cu cât le vorbeam
mai mult despre iad, cu atât râdeau mai mult” [116; 41]; (chiar dacă râsul
patologic este specific charismaticilor, ironizarea învăţăturii despre iad este
prezentă în multe dintre grupările „creştine”).

383
 Observând în lumea occidentală o largă răspândire a concepţiei mântuirii
colective (iadul nefiind considerat veşnic), putem vedea în ea o primă treaptă
pentru acceptarea teoriei reîncarnării. Iată de ce gândirea new-age-istă se
foloseşte atât de insistent de generoasa idee a mântuirii tuturor, mult mai
aproape de inimile celor care văd în ea izbăvirea de suferinţa veşnică.
Biserica Ortodoxă nu a preferat şi nu preferă nimic adevărului. Chiar
dacă uneori adevărul este asemenea unei doctorii amare, el este singurul care
duce la mântuire. Învăţătura despre apocatastază a fost condamnată de mai
multe ori de-a lungul istoriei: „Dacă cineva învaţă sau cugetă că pedeapsa
demonilor şi a oamenilor păcătoşi nu va fi veşnică, ci va avea un sfârşit, şi că
atunci va avea să urmeze o restabilire a tuturor în fericire, să fie anatema” [142;
162]. Sinodul ce a avut loc la Constantinopol în 543 a hotărât: „Dacă cineva
crede în fabuloasa preexistenţă a sufletelor şi în acea condamnabilă restaurare
(apocatastază), adică restabilirea tuturor lucrurilor cum erau la început, să fie
anatema” [142; 162].
Concepţia despre reîncarnare este strâns legată de cea despre preexistenţa
sufletelor. Biserica învaţă că sufletele omeneşti nu au fost create de la începutul
lumii sau că ar fi „scântei divine”, părticele de dumnezeire. Sufletul fiind creat
de Dumnezeu, nu poate să fie o parte desprinsă de Creator. Aşa cred numai cei
care confundă creaţia cu Creatorul şi susţin vechile idei panteiste.
Dumnezeu a rânduit ca sufletul să existe din aceeaşi clipă în care apare şi
embrionul uman în care se va sălăşlui. Astfel, fătul creat este rod al dragostei
părinteşti, nefiind posibilă existenţa unui suflet care are libertatea de a se
întrupa (şi nici măcar de a exista) independent de părinţi.
Atât în teoria reîncarnării, cât şi în cea a preexistenţei sufletului, se poate
observa foarte uşor o implicaţie directă: dacă sufletul există independent de
părinţi, şi de-a lungul mai multor vieţi fiecare suflet a avut mai multe perechi
de „părinţi”, unicitatea relaţiei părinte-copil dispare. Odată cu ea dispare funda-
mentul dragostei dintre părinţi şi copii, dragoste care stă la baza familiei. Dacă
în societatea hindusă, anumite tradiţii foarte puternice menţineau strânsă
legătura dintre părinţi şi copii, chiar dacă aceştia credeau în reîncarnare, în
societatea contemporană, refractară faţă de orice formă de tradiţionalism,
credinţa în reîncarnare generează puternice conflicte între generaţii, tinerii
căutând cu orice preţ să îşi manifeste independenţa faţă de cei pe care nu îi mai
recunosc drept părinţi în adevăratul sens al cuvântului.
Bineînţeles că nu implicaţiile sociale ale acestei credinţe orientale sunt
cele mai grave, ci cele duhovniceşti. Cel ce crede în reîncarnare nu recunoaşte
învăţătura Bisericii despre Judecata sufletelor şi despre Învierea morţilor.
Pentru că totuşi foarte mulţi oameni cred că au găsit în Sfânta Scriptură dovezi
despre reîncarnare, şi implicit neagă că s-ar afla în rătăcire, să ne oprim puţin
asupra textelor de Dumnezeu inspirate.

384
 „Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi
cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre
învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29).
„Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii
dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici
Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci
propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. (...) Dar acum Hristos a
înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce
printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum
în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 12-22).
„Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun
ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni nu este
trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte
(...). Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază
întru nestricăciune” (I Cor. 15, 36-42).
„Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia” (Isaia 26, 19). „Eu ştiu că
Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar
această piele a mea ce se destramă” (Iov 19, 25).
Considerăm potrivită pentru încheierea acestui mănunchi de citate
scripturistice reproducerea unei afirmări clare a învierii, care poate fi găsită de
oricine vrea să înţeleagă învăţătura biblică despre acest subiect: „Fost-a mâna
Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu Duhul şi m-a aşezat în mijlocul
unui câmp de oase omeneşti, şi m-a purtat împrejurul lor; dar iată oasele
acestea erau foarte multe pe faţa pământului şi uscate de tot. Şi mi-a zis
Domnul: «Fiul omului, vor învia oasele acestea?» Iar eu am zis: «Dumnezeule,
numai Tu ştii aceasta». Domnul însă mi-a zis: «Prooroceşte asupra oaselor
acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune vine pe voi
şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi
veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul». Proorocit-am deci precum mi se po-
runcise. Şi când am proorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au
început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit şi eu şi iată erau
pe ele vine şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în
ele. Atunci mi-a zis Domnul: «Fiul omului, prooroceşte duhului, prooroceşte şi
spune duhului: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru
vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia!» Deci am proorocit precum mi
se poruncise şi a intrat în ei duhul şi au înviat şi mulţime multă de oameni s-au
ridicat pe picioarele lor” (Iez. 37, 1-10).
Citatele de mai sus sunt foarte explicite şi sunt suficiente pentru cei care
vor să afle învăţătura biblică despre viaţa de după moarte şi să găsească dovezi
împotriva teoriei reîncarnării.
Nimic nu este mai potrivnic acestei rătăciri decât Învierea lui Hristos.
Totuşi, duşmanii adevărului nu s-au sfiit să denatureze textul biblic pentru a-şi

385
apăra ideile. Cele mai cunoscute pasaje pe care le invocă ei sunt cele privitoare
la Sfântul Ioan Botezătorul - pe care îl consideră reîncarnarea Sfântului Prooroc
Ilie, şi la omul orb din naştere, despre care ucenicii L-au întrebat pe Hristos:
„Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?
(răspunsul la o asemenea întrebare poate să clarifice problema reîncarnării -
n.n.) Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el
lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 2-3).
Din acest pasaj, ereticii trag concluzia că omul s-a născut orb din cauza
unor păcate săvârşite într-o viaţă anterioară. Dar dacă aceasta ar fi fost situaţia,
atunci Hristos ar fi răspuns simplu: „Omul acesta suferă din cauza păcatelor din
viaţa pe care a trăit-o mai înainte”. Fiul lui Dumnezeu nu a minţit niciodată, nu
avea de ce să tăgăduiască adevărul; El S-a întrupat tocmai pentru a le împărtăşi
oamenilor tainele mântuirii.
Ne oprim acum asupra celui mai controversat pasaj referitor la această
problemă, permanent invocat de fanii teoriei reîncarnării, cel privitor la Înainte
Mergătorul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul: „Adevărat zic vouă. Nu s-a
ridicat între cei născuţi din femeie unul mai mare decât Ioan Botezătorul. (...)
Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină...” (Matei 11, 11-14).
Textul este scurt şi precis. „Cine poate contesta că Sfântul Ilie s-a
reîncarnat în Ioan Botezătorul? Cum răstălmăceşte Sfânta Tradiţie, care neagă
reîncarnarea, aceste cuvinte ale lui Hristos?” - se întreabă credincioşii murdăriţi
de noroiul rătăcirii.
Dacă într-un singur fragment din Noul Testament s-ar găsi referiri
favorabile teoriei reîncarnării, atunci ar fi clar că învăţătura Bisericii este
potrivnică adevărului. Dar înainte de a ne pripi să afirmăm aşa ceva, să vedem
dacă poate fi susţinută teoria reîncarnării prin citatul anterior. În primul rând,
înainte ca Sfântul Ilie să se poată reîncarna, el trebuia să moară. Nu găsim nicio
referire în Sfânta Scriptură privitoare la moartea Sfântului Ilie. Găsim în
schimb descrierea ridicării sale la cer, într-un car tras de cai de foc (în IV Regi
2, 11). Presupunând totuşi că Sfântul Ilie s-ar fi reîncarnat în Sfântul Ioan
Botezătorul, înseamnă că pe Muntele Tabor, când în faţa celor trei ucenici ai
Săi Hristos S-a schimbat la Faţă, trebuia ca, alături de Sfântul Prooroc Moise,
să îl vadă pe Sfântul Ioan Botezătorul, şi nu pe Sfântul Ilie. Doar Sfântul Ioan,
fiind mai mare decât toţi cei născuţi din femeie, era mai mare şi decât Sfântul
Ilie, şi nu avea de ce să îşi ascundă identitatea. Doar el Îl botezase pe Hristos.
Şi dacă în ultima reîncarnare fusese Sfântul Ioan, nu avea cum să se arate ca
Ilie.
Sfânta Tradiţie explică pasajul scripturistic de mai sus prin faptul că
Mântuitorul a spus despre Sfântul Ioan Botezătorul că este Ilie, arătând astfel
harisma profeţiei şi puterea propovăduirii adevărului cu care a fost înzestrat,
vrând să îi convingă pe ucenici de importanţa mesajului Înaintemergătorului.

386
 Cei care cred că au găsit în pasajul despre Sfântul Ioan dovada
reîncarnării nu mai au cum să nege faptul că s-au înşelat. Aşa se înşeală toţi cei
care, fără a citi cu atenţie cuvintele Evangheliei, se grăbesc să interpreteze
anumite fragmente după propriile cugete, sau mai bine zis după cum îi insuflă
diavolul. Aceştia însă nu vor să cunoască învăţătura Sfintei Scripturi, ci numai
să găsească în ea argumente pentru propriile rătăciri. Căci dacă ar vrea să se
împărtăşească de adevărul Evangheliei, atunci ar înţelege că fiecare om are de
trăit pe pământ o singură viaţă, şi că toţi morţii vor învia.
Cu mult mai gravă este rătăcirea celor care cred în reîncarnare atunci
când sunt preoţi, şi când încearcă să găsească anumite puncte de legătură între
această erezie şi învăţătura Bisericii. Este foarte mic numărul clericilor orto-
docşi (sau mai bine-zis ex-ortodocşi), molipsiţi de acest virus. Dar în ceea ce
priveşte clericii catolici, situaţia este mai gravă. Deschiderea are loc la mai
multe nivele, de la cel al cochetării cu această idee până la cel al justificării
teologice. Din clipa în care se acceptă posibilitatea reîncarnării, chiar numai ca
o ipoteză demnă de luat în seamă, ne aflăm departe de predaniile Sfinţilor Pă-
rinţi; şi ne aflăm aproape de cel care seamănă îndoiala, de diavol...
„Problema pe care Biserica o are în privinţa reîncarnării este că, potrivit
cu această doctrină, unicitatea persoanei pare eliminată, deoarece la fiecare
nouă naştere eul devine un alt individ care nu-şi mai aminteşte nimic despre cel
precedent, afirma părintele Andreas Resch de la Academia Alfonsiană din
Roma. Rămâne atunci să ne întrebăm care este nucleul autentic al
personalităţii: trupul sau sufletul care trăieşte în el? Mai este apoi încă o pro-
blemă: reîncarnarea prevede la sfârşit un fel de reînviere, pentru că parcurgând
drumul renaşterilor eu mă eliberez de necesitatea de a mă mai reîncarna şi intru
în absolut. În felul acesta se înlătură, într-un anumit sens, mediaţiunea lui
Hristos, întrucât omul se mântuieşte prin reîncarnare, adică prin sine însuşi,
nemaiavând nevoie de nimeni.
Acestea sunt problemele; ne-am putea întreba însă dacă reîncarnarea nu
poate fi pusă în armonie cu Biserica catolică, interpretând-o ca pe un fel de
desăvârşire, în înţelesul pe care noi, catolicii, îl dăm Purgatoriului, care printre
altele înseamnă tocmai desăvârşire. (...) Personal sunt interesat de problema
reîncarnării, întrucât foarte mulţi oameni din lume cred în ea: e vorba de
milioane de persoane, şi noi trebuie să ne aflăm în dialog cu ele, pentru a
încerca să ne recuperăm credinţele comune, care sunt mai numeroase decât
credem” [66; 108].
Şi încă o poziţie asemănătoare, aparţinând purtătorului de cuvânt al
Arhiepiscopului anglican din Canterbury: „Acesta nu este un subiect asupra
căruia există păreri creştine oficiale. Aşa cum probabil ştiţi, cu mult timp în
urmă Biserica a respins orice idee despre reîncarnare. De atunci, nu au apărut
dovezi care să impună reconsiderarea acestui subiect. Sunt sigur că, dacă vor

387
apărea astfel de dovezi, acestea vor fi luate în discuţie; dar, pentru moment,
cele care există trebuie puse cel puţin în categoria «nedovedit»” [69; 155].
Iată două idei interesante, specifice lumii occidentale: chiar dacă Biserica
s-a pronunţat cu timp în urmă împotriva unor erezii, astăzi nu mai există
«păreri oficiale» privitoare la acestea; şi dacă vor apărea dovezi care să
contrazică învăţătura Bisericii, aceasta ar putea fi ajustată.
O astfel de abordare a problemei este caracteristică celor care s-au
îndepărtat de Sfânta Tradiţie. În numele găsirii unei punţi către milioanele de
oameni aflaţi în rătăcire, în numele găsirii unor îndoielnice „credinţe comune”,
se deschid uşile rătăcirii. Iar acestor milioane de oameni diavolul le-a furnizat o
grămadă de dovezi favorabile reîncarnării, dovezi care celor slabi în credinţă le
arată că învăţătura Bisericii este greşită.
Iată un exemplu: o fetiţă indiancă susţinea că îşi aducea aminte ce i s-a
întâmplat în viaţa anterioară, în care a trăit sub numele de Sudha: „«La 5
octombrie 1978, pe când fetiţa mea avea un an, soţul meu şi cu infirmiera m-au
ucis. M-au ştrangulat.... ». Glasul micuţei Meenu e plin de groază în timp ce
evocă din nou scena, ochii i se umplu de lacrimi. Dar amintirile nu se opresc
aici: pentru a face să dispară cadavrul, cei doi amanţi l-au pus într-o ladă, pe
care apoi au încărcat-o într-un tren cu intenţia de a o arunca în Gange, atunci
când trenul avea să treacă peste fluviu. Dar diavolul şi-a vârât coada: căzând
din tren, lada nu s-a oprit în fluviu, ci pe pod, unde a fost văzută şi deschisă.
Astfel, cadavrul a fost descoperit şi doctorul a fost condamnat la închisoare pe
viaţă pentru omucidere. Dincolo de întâmplarea povestită în toate amănuntele
ei, Meenu a dat multe detalii în legătură cu viaţa ei precedentă: de pildă,
numele tatălui ei şi al altor membri ai familiei. Povestea s-a răspândit şi a ajuns
astfel şi la urechile tatălui lui Sudha, care s-a dus imediat în satul Bethar pentru
a o cunoaşte pe fetiţa în care nefericita lui fiică se reîncarnase. Meenu l-a
recunoscut pe dată, l-a îmbrăţişat şi de atunci s-a ataşat de el, spunându-i tată.
Ulterior micuţa a fost dusă la Kampur şi, pe când străbăteau podul peste
Gange, ea a indicat cu precizie locul în care căzuse lada care conţinuse
cadavrul «său». La Kampur a găsit singură strada şi casa unde a recunoscut pe
mama, pe fraţi, pe cumnată, pe diferite rude şi prieteni, precum şi obiectele sale
personale, hainele şi chitara la care în cealaltă viaţă îi plăcuse să cânte” [66;
94].
Cazul de mai sus este un caz demn de luat în serios. Mulţi dintre cei care
susţineau că şi-au adus aminte anumite lucruri din vieţile anterioare, în stare
normală sau de hipnoză, nu erau capabili să spună amănunte precise privitoare
la locurile în care susţineau că au trăit.
Referitor la „amintirile” împrospătate prin hipnoză, există anumite
suspiciuni serioase: „informaţiile furnizate de către personalităţile evocate din
«vieţi anterioare» sunt dependente de cunoştinţele existente la momentul
respectiv (data regresiei hipnotice) în cultura mondială. În multe cazuri, deşi

388
informaţiile survenite pe această cale concordă cu realitatea, prin descoperiri
ulterioare sunt infirmate, aruncând o umbră de îndoială asupra veridicităţii
«vieţilor anterioare». În lucrarea lui Ian Wilson - Reincarnation - sunt aduse în
discuţie câteva asemenea cazuri. Unul dintre ele se referă la o «personalitate»
ce a trăit în timpul domniei faraonului Ramses al III-lea. În loc de a da numele
folosit pe atunci pentru reşedinţa faraonului - conform descoperirilor recente
acest nume fiind No - «egipteanul» folosea numele Teba, dat de greci mult mai
târziu. Totodată, se ştie că în Egiptul antic, numele faraonilor nu era însoţit de
numeralele ordinale. Ramses al III-lea este un nume dat de egiptologi abia în
secolul trecut, pentru claritate istorică. (...) Un alt caz a desemnat o
personalitate ce a trăit în America de Nord în secolul al XI-lea, fiind martor al
invaziei vikingilor. În descrierea dată acestora, ei purtau coifuri cu coarne. Deşi
aceasta este o cunoştinţă comună pentru mulţi, mai recent s-a descoperit că
vikingii nu foloseau asemenea coifuri în luptă, ci doar în ritualurile religioase.
În luptă foloseau coifuri conice. În mod straniu, cunoştinţele avute de persoana
supusă regresiei hipnotice au condiţionat mesajul personalităţii evocate în urmă
cu nouă secole. Aceste fapte ne demonstrează că «personalităţile anterioare»
depind în mare măsură de cea actuală, stârnind serioase îndoieli asupra veri-
dicităţii metodei” [157; 189].
Pe cât de multă reclamă i se face hipnozei, a cărei obiectivitate e
considerată de necontestat de către susţinătorii ei, pe atât de puţin sunt
cunoscute criticile legate de acest subiect. Dr. Larry Garrett, un hipnotist
american care a avut mai mult de 500 de pacienţi cărora le-a aplicat tehnica de
hipnoză regresivă, constata că amintirile subiecţilor erau inexacte, chiar şi în
ceea ce privea evenimente normale din viaţa cotidiană. Cei hipnotizaţi
combinau amintirile cu elemente imaginare: „De multe ori s-a întâmplat ca
oamenii să născocească tot felul de lucruri din dorinţe, fantezii, vise, lucruri de
genul acesta... Oricine se ocupă de hipnoză şi realizează acest tip de regresie,
va descoperi că de multe ori, oamenii au o imaginaţie atât de vie, încât vor
inventa te miri ce, doar ca să fie pe placul hipnotistului” [139; 132-133].
Susţinând acelaşi punct de vedere, Allenn Spraggett, un alt cercetător al
experienţelor de regresie hipnotică, observa că „această metodă este plină de
riscuri, cel mai mare dintre toate provenind din tendinţa inconştientă a minţii
omeneşti spre fantezia dramatică. Ceea ce apare prin hipnoză poate fi la fel de
bine un vis despre o existenţă anterioară, pe care subiectul şi-ar fi dorit să o
trăiască sau chiar crede, adevărat sau fals, că a trăit-o… Un psiholog a dispus
unui grup de subiecţi în stare de hipnoză să-şi amintească de o existenţă
anterioară; ceea ce s-a şi întâmplat, fără absolut nicio excepţie. Câteva dintre
relatările astfel obţinute includeau numeroase detalii chiar pline de culoare,
deosebit de convingătoare… Cu toate acestea, la o nouă şedinţă, rehipnotizaţi
fiind, fiecare membru al grupului a reuşit să lege toate detaliile atribuite iniţial

389
unei existenţe anterioare de surse normale: o persoană cunoscută în copilărie,
scene dintr-un roman citit sau dintr-un film văzut cu ani înainte etc” [139; 133].
Deşi unii consideră că în marea majoritate, „amintirile” din vieţile
anterioare sunt doar rod al imaginaţiei, alţii consideră că precizia relatărilor
infirmă această supoziţie. M. Albrecht aprecia la 90% rata de precizie a veri-
dicităţii relatărilor respective.
Jean Prieur, un cercetător al cazurilor de aşa-zisă amintire a vieţilor
anterioare, observa că „reîncarnarea măguleşte eul persoanelor care se simt
dezamăgite de o viaţă prozaică. Au trăit mereu la Roma, în Grecia, în Egipt, în
India, în Tibet (ţări binecunoscute şi despre care ştim oricând câte ceva), dar
niciodată în Choresmia, în Atropaten, în Arachozia, ţinuturi adevărate, dar
cunoscute doar de erudiţi. Au fost mereu florentini, dar niciodată masageţi, au
fost aragonezi, dar niciodată cherusci. Dar masageţii şi cheruscii au existat cu
adevărat. De ce nu s-ar reîncarna?” [30; 294].
Ne-am îndepărtat puţin de cazul micuţei Meenu. Aici nu ne aflăm în faţa
unei şarlatanii. Cum putea această fetiţă să cunoască atâtea amănunte despre
viaţa Sudhei, dacă nu era ea însăşi reîncarnarea acesteia?
Răspunsul corect poate fi dat de către cei care cunosc temeinic atât
învăţătura Bisericii, cât şi cazuistica manifestărilor diavoleşti, aşa cum apare ea
în Vieţile Sfinţilor. Aici vedem că, posedaţi de diavol, unii oameni au vorbit în
limbi pe care nu le-au învăţat niciodată; că spuneau o sumedenie de lucruri din
vieţile celor de lângă ei, pe care, numai dacă ar fi fost de faţă, le-ar fi putut afla.
Dar tot aici vedem cum, după repetate slujbe de exorcizare, aceştia s-au
tămăduit, şi au uitat limbile în care diavolul vorbea prin gura lor, şi şi-au
pierdut iscusinţa de a spune amănunte din trecutul celorlalţi.
După cum arată bogata experienţă a luptei împotriva duhurilor
întunericului, pe care o are Biserica, şi după cum mărturisesc într-un glas
Părinţii care trăiesc în vremurile noastre, în toate cazurile de „amintire a
vieţilor anterioare” nu avem de-a face decât cu cazuri de posesie demonică.
Chiar dacă acest verdict pare prea simplist celor dornici de explicaţii paranor-
male, acesta este adevărul.
Să amintim aici rezerva pe care o au chiar „maeştrii” indieni (care fiind
înşelaţi de diavol cred în reîncarnare, chiar dacă din alte „motive”) faţă de
cazuistica căreia i se face atâta publicitate. Sri Somasundara Desika
Paramachariya îi scria lui Ian Stevenson: „Toate cele trei sute de cazuri pe care
le-aţi studiat nu sunt argumente pentru reîncarnare... Toate sunt posesiuni
spirituale, ignorate de învăţaţii din Sudul Indiei” [157; 195]. Deşi ei nu îşi dau
seama că duhurile care intră în alte trupuri sunt ale dracilor, ci cred că sunt ale
celor morţi, iată că până şi unii maeştri orientali sunt capabili să observe că în
aceste cazuri nu este vorba decât de posesie.
Vom argumenta această afirmaţie prin două cazuri interesante,
asemănătoare cu cel al micuţei Meenu: „Cazul Lurancy Vennum sugerează o

390
posesie şi mai clară. Timp de câteva luni, şi rareori după aceea, personalitatea
lui Mary Roff (care a murit când Lurancy avea un an) a înlocuit total perso-
nalitatea fetiţei, posedându-i trupul. După trecerea acelui timp, Mary Roff s-a
retras şi copilul a revenit la normalitate. Câtă vreme ocupa trupul fetiţei, Mary
Roff pretindea că a ocupat în mod temporar trupul disponibil al fetiţei Lurancy
Vennum” [157; 195].
„În primăvara anului 1954, un băiat indian pe nume Jasbir, în vârstă de
trei ani şi jumătate, s-a îmbolnăvit de variolă şi a intrat în comă, părinţii săi
crezând că a murit. Câteva ore mai târziu s-a trezit, şi apoi şi-a revenit. După
câteva săptămâni, fiind sănătos, avea un comportament total diferit. Pretindea
că este un brahman pe nume Sobha Ram, care a murit la vârsta de 22 de ani, în
22 mai 1954 (când s-a îmbolnăvit Jasbir n.n.). Vocea lui vorbea prin Jasbir. El
spunea că după ce a murit, un sadhu (un sfânt n.n.) l-a sfătuit să intre în trupul
lui Jasbir” [157; 194]. Jasbir nu putea fi reîncarnarea lui Sobha Ram, pentru
simplul motiv că cel din urmă murise abia la trei ani după naşterea celui dintâi.
Jasbir a fost posedat de diavolul care se dădea drept Sobha Ram exact aşa cum
micuţa Meenu a fost posedată de cel care se dădea drept Sudha.
Ca o concluzie la această cazuistică, putem afirma că există trei situaţii:
- când avem de-a face cu o simplă şarlatanie, „amintirile” fiind rodul
imaginaţiei (mai ales cele împrospătate prin hipnoză);
- când „amintirile” insuflate de diavol contrazic realitatea istorică sau cea
geografică;
- când „amintirile” sunt corecte din punct de vedere istoric şi geografic,
fiind semn al unei posesiuni demonice parţiale sau, mai rar, chiar totale.
Dacă primele două situaţii nu pot justifica existenţa vieţilor anterioare,
cel de-al treilea caz - şi singurul demn de atenţie - este o piatră de încercare
pentru cei a căror credinţă este slabă. Dar atunci când cineva este slab în cre-
dinţă, ar face mai bine să rămână aproape de credinţa Bisericii şi a sfinţilor,
chiar dacă ar avea oarecare îndoieli, decât - având aceleaşi îndoieli - să
îmbrăţişeze erezia (şi acest sfat este valabil nu numai în cazul credinţei în reîn-
carnare, ci şi în toate situaţiile în care credinţa se clatină).
Unul dintre elementele care nu trebuie trecute cu vederea atunci când ne
referim la reîncarnare este diferenţierea dintre modul în care este înţeleasă
aceasta de către orientali şi de către autorii new-age-işti. Un ex-părinte catolic,
apostatul Francois Brune, observa: „de fapt, curentele ezoterice occidentale
moderne sunt în totală opoziţie cu aceste concepţii budhiste şi foarte departe şi
de tradiţia hindusă. (...) Occidentul nu a urmat orbeşte concepţiile orientale.
Diferenţele culturale erau, fără îndoială, prea profunde. (...) În acest sistem (al
lui Rudolf Steiner - n.n.) nu suntem deloc în contextul unei purificări treptate
de tip indian; sau, mai precis, purificarea duce la o adevărată îmbogăţire a
personalităţilor noastre. Accentul nu se pune pe o despuiere, ci pe un progres.
(...) Sinteza lui Rudolf Steiner, ca şi aceea a lui Allan Kardec, este net hristică.

391
Hristos îşi asumă şi rezolvă în El consecinţele cosmice ale tuturor greşelilor
noastre. În afară de aceasta, El dă fiecăruia forţa necesară pentru a înfrânge
povara karmei sale” [29; 84].
Sub o aparentă recunoaştere a importanţei lui Hristos, autorii
new-age-işti răspândesc învăţături potrivnice credinţei creştine. Şi pentru că
reîncarnarea datorată legii karmice, aşa cum o înţeleg orientalii, era o credinţă
prea rece şi prea dură pentru a putea fi acceptată în spaţiul creştin, s-a trecut la
această alternativă mult mai atrăgătoare: reîncarnarea ca urcuş spre o nouă
treaptă spirituală, ca îmbogăţire în cunoaşterea adevărurilor eterne (trăirea unei
alte vieţi pe pământ nu mai este considerată o ispăşire a greşelilor, ci o şansă de
progres liber asumată).
La autorii new-age-işti apare şi ideea trecerii de la un regn inferior către
un regn superior, de la regnul mineral la cel vegetal, apoi la cel animal, la
regnul uman şi în cele din urmă la cel supra-uman. Aici reîncarnarea apare ca o
etapă necesară pentru ca oamenii să îşi înţeleagă esenţa divină, să ajungă la
stadiul de supra-oameni.
În concepţia neopăgână, reîncarnarea viitoare nu are de ce să apară ca
ceva rău, câtă vreme este o poartă spre noi culmi spirituale. Şi în faţa clericilor
care combat varianta clasic-orientală a reîncarnării (în care sufletul se tot reîn-
carnează până îşi nimiceşte orice tentativă de a se manifesta, orice rămăşiţă a
personalităţii), new-age-iştii se apără afirmând că reîncarnarea de care vorbesc
ei este o învăţătură care se încadrează foarte firesc în doctrina creştină.
Dar este foarte nepotrivit ca cineva să afirme că este creştin şi că în
acelaşi timp crede în reîncarnare. Cele două credinţe se exclud reciproc. A fi
creştin este un lucru esenţial şi înseamnă a rămâne ancorat în învăţătura Biseri-
cii. A crede în reîncarnare înseamnă a nu mai putea spune nici măcar Crezul,
înseamnă a nu mai aştepta Învierea Morţilor. Înseamnă a fi ca acela despre care
psalmistul spune că „omul, în cinste fiind, n-a priceput. Alăturatu-s-a
dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48, 12).
Reproducând un fragment din relatarea unei iniţieri în explorarea mistică
a timpului, vom vedea până unde poate merge prostia umană, sau mai bine-zis,
cum îşi bate joc diavolul de cei care se consideră prea înţelepţi pentru a mai lua
în serios învăţăturile Evangheliei:
„«Aminteşte-ţi de felul cum trăiai ca peşte», a sugerat Jean Houston la
Sacramento.
Aproape o mie de persoane... s-au aruncat pe jos şi au început să dea din
«aripioarele» lor de peşti, ca şi cum s-ar fi deplasat prin apă.
«Notează ce simţi când te deplasezi ca un peşte. Cu ce seamănă lumea ta,
cum sună, cum miroase, ce gust are? Acum, te deplasezi pe pământ», a reluat
Houston, făcându-ne să trecem prin stadiul de amfibie...
Apoi Houston a sugerat: «aminteşte-ţi complet ce trăiai când erai
reptilă... unii dintre voi au început pe urmă să zboare, alţii să se caţere în

392
copaci»... Sala s-a transformat într-o adevărată grădină zoologică, cu tot felul
de zgomote şi de mişcări făcute de mamifere primitive, maimuţe şi primate.
Houston ne-a cerut apoi să ne amintim de vremea când eram «oameni
primitivi», care tocmai sunt pe cale să-şi piardă blana protectoare şi să evolueze
în oameni moderni.
Acest exerciţiu deja intens, care ne luase mai mult de o oră, s-a terminat
prin următoarea experienţă culminantă: «acum vreau să mergeţi mai departe,
până la următorul stadiu al evoluţiei voastre personale». Ne-am transformat
într-o grămadă de oameni care săreau de bucurie, uneori singuri, altădată în
grupuri, care în final şi-au unit cu toţii mâinile şi vocile. Impactul era electric...
Deveniserăm o mare zvâcnitoare de trupuri, aproape o mie de gospodine,
terapeuţi, artişti, lucrători sociali, clerici, educatori, medici şi surori medicale...
(care) umblau în patru labe, de-a valma unii peste alţii, bucurându-ne şi
învăţând din nou ceea ce era ascuns profund în amintirile noastre” [76; 87-88].
Lăsând la o parte caracterul delirant al acestui „show” new-age-ist, este
interesant de observat faptul că, pe cât de uşor unii oameni reproşează Bisericii
că are o învăţătură „numai bună pentru adormit copiii”, pe atât de uşor aceiaşi
oameni acceptă învăţături lipsite de raţiune mai ales pentru că vin în
contradicţie cu învăţătura creştină. Însă de aici nu se poate trage concluzia că
reîncarnarea este acceptată numai de către gospodine şi surori medicale, sau
chiar medici şi educatori cu un nivel intelectual redus. Dacă unora,
manifestările gen „Sacramento” li se par dubioase, simpliste sau chiar
demonice, îngerul întunericului le pune înainte o altă ediţie a credinţei în reîn-
carnare, garnisită cu explicaţii atât de savante, încât preferă să se mulţumească
cu faptul că sunt părtaşi ai unor înalte învăţături (chiar dacă nu le înţeleg).
Celor care preferă să creadă în reîncarnare, deşi vor să se numească pe
sine creştini, prin gura Sfinţilor Părinţi care au propovăduit Învierea morţilor,
Hristos le spune: „Sfântul Sinod Ecumenic a hotărât că nimănui nu îi este
îngăduit să înfăţişeze, să scrie sau să alcătuiască, nici (el însuşi) să gândească,
nici să înveţe pe altul o altă mărturisire de credinţă. Cât despre cei care
îndrăznesc să alcătuiască o altă (mărturisire de) credinţă, să o înfăţişeze altora
spre învăţătură, sau să răspândească un alt Crez celor care vor să se întoarcă la
cunoştinţa adevărului de la rătăcirile elineşti sau iudaiceşti sau de la oricare altă
erezie, aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie îndepărtaţi (episcopii de
episcopie şi clericii de cler), iar dacă sunt monahi sau laici, să se dea anatemei”
[4; 28].
Încheiem articolul privitor la teoria reîncarnării cu un cuvânt al Părintelui
Simeon Adrian: „Cei care cred în reîncarnare nu mai pot să creadă şi în Înviere,
în Hristos; sunt păgâni, eretici sau atei şi nu pot avea nicio împărtăşire cu
Hristos, cu Biserica, făcându-se de bunăvoie moştenitori ai iadului” [8; 54].

393
 DESPRE LIBERTATEA DE A FI ROBI DESTINULUI

„Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia
căruia vă supuneţi: fie ai păcatului, spre moarte, fie ai ascultării, spre
dreptate?” (Rom. 6, 16)

Problema libertăţii umane este una dintre cele mai vechi probleme ale
omenirii. Căderea lui Adam s-a datorat unei înţelegeri greşite a libertăţii. Cu
Adam a început seria celor care şi-au dorit să îşi manifeste libertatea altfel
decât a rânduit Dumnezeu. Nu este o ameninţare afirmarea faptului că cei care
îşi folosesc greşit libertatea, urmând greşeala lui Adam, se fac urmaşi
îndepărtării de Dumnezeu.
Nu putem aprecia corect starea de rătăcire în care se află omenirea
contemporană fără a ne apropia de înţelegerea acestui mare dar pe care
Dumnezeu l-a făcut omului: libertatea. Dacă oamenii nu ar fi liberi, dacă
oamenii nu ar fi responsabili pentru faptele lor, atunci nici răsplătirea şi nici
osândirea acestor fapte nu şi-ar mai avea rostul.
Aşa cum nu putem vorbi într-o limbă străină fără a-i cunoaşte cuvintele şi
gramatica, aşa cum nu putem intra într-o competiţie fără a-i cunoaşte regulile,
aşa nu putem începe o viaţă creştină până ce nu am înţeles sensul libertăţii pe
care ne-a dăruit-o Dumnezeu.
Lumea contemporană fuge de responsabilitate. Nimeni nu mai vrea să îşi
recunoască propriile greşelile, şi fiecare încearcă să dea vina pe situaţii
exterioare. În lumea de astăzi au loc din ce în ce mai multe catastrofe naturale,
dar nimeni nu vrea să observe în ele mânia lui Dumnezeu.
Parcă nimic nu sună mai străin în gura omului secolului XXI decât
cuvintele: „miluieşte-mă, Dumnezeule...”. Omul contemporan are o concepţie
magică despre timp. Trecerea timpului nu mai este privită ca având loc sub
privirea atentă a Dumnezeului celui Viu. Întâmplarea şi destinul sunt două
dintre zeităţile ţinute astăzi la mare cinste, chiar dacă nimeni nu afirmă că se
închină conştient lor; dar mulţi oameni refuză să vadă în propria viaţă rânduiala
lui Dumnezeu. Omul oscilează între aceste două zeităţi: încercările trimise de
Dumnezeu le pune fie pe seama întâmplării, fie pe seama legii implacabile
după faptă şi răsplată.
A recunoaşte că Dumnezeu te-a pedepsit pentru un anumit păcat
înseamnă a fi capabil să te smereşti. Însă pentru omul de azi, mândria este
virtute, şi îi este parcă peste puteri să îşi recunoască în faţa Domnului propriile

394
slăbiciuni şi căderi. Este uşor să vezi în necazurile pe care le întâmpini
capriciile destinului. Aceasta nu implică nici o schimbare a vieţii, şi nici o
dificilă ridicare din păcat. Considerăm că aici este una dintre cauzele
răspândirii concepţiei magice despre trecerea timpului: în refuzul marii ma-
jorităţi a oamenilor de a-şi aşeza vieţile după învăţăturile Evangheliei, motivul
principal fiind comoditatea.
Oamenii nu sunt conştienţi ce aleg atunci când cred în nemiloasa lege a
karmei. Ei Îl resping pe Dumnezeul care le iartă păcatele, Îl resping pe
Dumnezeul care le poartă de grijă, şi aleg o lege dură, după care orice rău sau
orice bine făcut de om se întoarce înapoi exact cu aceeaşi intensitate. Dacă ma-
joritatea oamenilor ar duce o viaţă curată, ar avea un motiv (chiar dacă
superficial) pentru ca legea karmei să li se pară o lege bună. Dar este uşor de
observat că oamenii aleg mai lesne păcatul decât virtutea, şi legea karmei
devine o lege cât se poate de dură.
Oamenii nu sunt conştienţi de măreţia chemării lor. Este literă moartă
astăzi cuvântul Sfinţilor Părinţi, acela că „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca
omul să devină dumnezeu” (dumnezeu prin har, nu prin fiinţă, căci acest lucru
nu este cu putinţă). Oamenii nu mai înţeleg că au fost creaţi pentru a trăi în co-
muniune veşnică cu Făcătorul lor. Din pricina slăbiciunii firii omeneşti, a
urmelor păcatului lui Adam asupra firii umane, Însuşi Hristos, Fiul lui Dum-
nezeu, S-a întrupat şi a primit crucea pentru păcatele noastre. „Hristos ne-a
iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu” (Efes.
5, 2)
Hristos S-a făcut om pentru noi, cei slabi şi păcătoşi. Hristos S-a întrupat
pentru ca oamenii să biruiască în războiul duhovnicesc şi să se sfinţească. Nicio
lege nu poate covârşi dragostea nespusă a lui Dumnezeu pentru om. Păcătoşii
nu sunt condamnaţi, ci sunt chemaţi la o viaţă nouă. Pilda fiului risipitor este
unul din cele mai bune rezumate care se pot face Sfintei Scripturi.
Hristos a arătat oamenilor un nou mod de viaţă, i-a învăţat că adevărata
împlinire nu este aceea de a sluji patimilor şi poftelor, ci de a te dărui în
întregime lui Dumnezeu. În locul iubirii de sine a aşezat iubirea de aproapele,
în locul mândriei a aşezat smerenia. „Hristos Iisus Care, Dumnezeu fiind în
chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe
sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare
aflându-se ca un om, S-a smerit pe Sine până la moarte, şi încă moarte pe
cruce” (Fil. 2, 5-8).
Cu un astfel de Dumnezeu, cine şi-ar mai putea dori să fie adevărată
legea karmei? Cine ar voi să stea departe de dragostea Sa?
Fiecare om este liber să meargă pe calea mântuirii. Numai prin alegere
liberă omul poate să trăiască acoperit de puterea dumnezeiască. Fără libertate
nu poate exista dragoste, nu poate exista bucurie.

395
 Dumnezeu nu a îngăduit să existe nicio condiţionare exterioară pentru cei
care vor să meargă spre El. Viitorul nu este decis dinainte. Nu există
predestinare. Dumnezeu i-a făcut omului acest mare dar al libertăţii, şi nu i-l va
lua înapoi. Dumnezeu, fiind atotputernic, prevede, dar nu predetermină. Omul
este cel care, folosindu-se bine sau rău de libertatea sa, culege roadele acestei
libertăţi.
Hristos ne-a arătat ce este de fapt libertatea, şi ce anume ne face liberi:
„Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenicii Mei; şi veţi
cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32-33). Libertatea pe
care ne-o arată Hristos nu are nimic în comun cu libertatea de a păcătui. Liber-
tatea la care ne cheamă El este aceea de a muri patimilor şi poftelor şi de a ne
bucura de dragostea Sa.
„Unde sunt, dar, cei ce pun în faţa dogmelor Bisericii tirania ceasului în
care se nasc oamenii şi periodicitatea timpului?” - îi întreabă Sfântul Ioan Gură
de Aur pe cei care iscodesc mersul planetelor pe bolta cerească. Cine a menţio-
nat vreodată că S-a arătat un alt Hristos, că s-a mai petrecut un lucru ca acesta
datorită periodicităţii timpurilor?
Pot să spună mulţi că s-au scurs sute de mii de ani de la facerea lumii, dar
aceasta n-o pot născoci. Despre ce altă periodicitate ne mai pot vorbi? N-a mai
fost nicio altă Sodomă, nicio altă Gomoră, niciun alt potop. Până când vă jucaţi
vorbind de periodicitatea timpurilor şi de ceasul când se nasc oamenii?” [85;
854].
Negând cât se poate de ferm teoria predestinării, negând influenţele
astrologice asupra vieţii oamenilor, este bine să ţinem totuşi cont şi de modul în
care omul interacţionează cu mediul înconjurător. În această privinţă, Sfântul
Ioan Damaschin scria: „Noi spunem că stelele nu sunt cauza celor care se
întâmplă, nici a producerii celor care se fac, nici a distrugerii celor care pier, ci
mai degrabă semne ale ploilor şi a schimbării aerului. (...) Calitatea aerului,
însă, care rezultă din pricina soarelui, lunii şi stelelor, dă naştere într-un fel sau
altul la diferite temperamente, stări sufleteşti şi dispoziţii. Dar stările sufleteşti
fac parte din actele care sunt în puterea noastră; căci atunci când ele se schim-
bă, sunt stăpânite şi sunt conduse de raţiune” [44; 58].
Sfântul Ioan Damaschin ne atrage atenţia asupra faptului că există o
anumită influenţă pe care mediul o are asupra psihicului uman. Faptul că pe
unii oameni ploaia îi face să se simtă mai rău sau altora luna plină le creează
tulburări de somn nu este o problemă metafizică, ci un fapt obişnuit, ca şi
faptul că influenţa soarelui, în zilele de activitate solară intensă, poate genera
dureri de cap şi ameţeli (efectul radiaţiilor fiind din ce în ce mai puternic pe
măsură ce grosimea stratului protector de ozon care înconjoară pământul
scade).
Astrologii, care caută ca prin orice mijloace să atragă noi „clienţi”, nu se
sfiiesc să profite de această influenţă a mediului şi să ofere acestora diferite

396
„hărţi” ale variaţiei comportamentale. Dar influenţa aceasta (care nu are nimic
ocult în ea, ci este studiată ştiinţific) nu este responsabilă pentru faptele oame-
nilor. Întotdeauna omul este deasupra acestei influenţe şi este liber să facă
lucruri bune sau rele. Este o laşitate ca omul să dea vina pe ploaie sau pe soare
în loc să recunoască alegerea în cunoştinţă de cauză a făptuirii unui anumit
lucru.
Nu putem crede în acelaşi timp că suntem liberi să alegem virtutea sau
păcatul, şi totodată că vieţile noastre sunt predestinate. Unul dintre cele mai
importante motive pentru care Biserica a condamnat formele de ghicit este
tocmai acela că viitorul nu îl ştie nimeni în afară de Dumnezeu.
Când va fi sfârşitul lumii, nimeni nu ştie, „nici îngerii din ceruri, nici Fiul
(după firea omenească, întrucât ca Dumnezeu ştie tot - n.n.), ci numai Tatăl”
(Matei 24, 36). La fel este şi cu orice alt moment din viitor: nu este dat oameni-
lor să îl cunoască (şi nici dracilor). Dumnezeu poate zădărnici oricând planurile
omeneşti sau planurile diavolilor de a interveni în vieţile oamenilor.
Abia atunci când cunoaştem dragostea lui Dumnezeu înţelegem marele
dar al libertăţii. Tot atunci pricepem că viitorul nostru nu poate fi cunoscut de
nimeni în afară de Dumnezeu, că el depinde numai de noi şi de modul în care
ştim să răspundem chemării pe care ne-a făcut-o Dumnezeu: aceea de a ne bu-
cura în veşnicie de dragostea Sa.

397
 FENOMENUL O.Z.N.

„Eram într-o noapte la ora unu în bordei. Făcusem Miezonoptica şi

eram pe la sfârşitul Utreniei, când deodată aud: buf, buf, buf! Se cutremura
pământul. Eu am ieşit să văd ce se aude, dar când am deschis uşa la bordei am
văzut afară o lumină mare şi în lumină, o maşină de alamă cu multe roţi. Din
ea a coborât un om înalt, cu ochii mari, pe jumătate albi şi pe jumătate negri,
care numai atât a zis apăsat: «Ce cauţi aici?»” [22; 102-104].
Părintele Cleopa Ilie

În vremurile noastre planează un mare semn de întrebare asupra

controversatului subiect O.Z.N.: „Cât de reale sunt contactele cu extratereştri?
Cine sunt ei? Oare poate fi cineva atât de limitat încât să creadă că suntem
singura planetă unde există viaţă?” - se întreabă unii. Numai galaxia noastră,
una dintre nenumăratele galaxii ale universului, are peste 100 de miliarde de
stele. După unele statistici, şansele să existe şi alte civilizaţii sunt foarte mari.
Oare cu ce ne-ar fi afectată credinţa dacă am ţine cont şi de mesajele
binevoitoare ale celorlalţi? Şi dacă întâlnirile cu extratereştri oferă date
fundamentale pentru progresul spiritual al umanităţii, oare nu este mai bine să
părăsim poziţia crispată şi învechită, potrivit căreia tot ce este diferit de
învăţătura clasică a Bisericii vine de la diavol?
Mihail Gorbaciov, una dintre personalităţile cheie ale politicii mondiale,
afirma cât se poate de ferm: „Fenomenul O.Z.N. există şi el trebuie tratat cu
atenţie” [67; 29]. Ce rost ar avea să ignorăm această realitate şi să ne ascundem
capul în nisip, precum struţul?
Unii consideră că asistăm la o adevărată invazie extraterestră; nu în
sensul obişnuit al cuvântului, nu la o invazie de genul celor prezentate în
filmele S.F., în care tot felul de fiinţe ciudate vor să distrugă sau să cucerească
Planeta albastră. Poziţia lor ar putea fi rezumată în cuvintele: „Asistăm la o
invazie în viaţa de zi cu zi a omului modern: la televizor, filme despre
extratereştri, în ziare şi reviste, articole incitante de acest gen. Cine nu crede că
există extratereştri riscă să fie considerat habotnic, precum sunt cei care se
îndoiesc de faptul că au existat dinozauri şi brontozauri”.
Impactul enorm al fenomenului s-a datorat mai ales campaniei mediatice
de care a avut parte, şi exploziei de informaţii venind din domeniul S.F.-ului.
S-au realizat sute de filme, s-au scris mii de cărţi, au apărut o sumedenie de
reviste de specialitate. Ba, mai mult, senzaţionalele ştiri despre ultimele
„contacte” fac deliciul emisiunilor de ştiri şi împânzesc presa.

398
 Astăzi, filme ca E. T. - extraterestrul, 2001- Odiseea spaţială, seria
Războiul stelelor sau serialul Star Trek sunt la fel de vizionate ca în perioada în
care au fost difuzate pentru prima oară. De la revistele pentru copii mici până la
desenele animate şi până la cărţile marilor autori S.F., găsim aceeaşi goană
după senzaţional. Patronii mass-mediei au văzut că „fenomenul” se vinde bine.
Şi investiţiile mari în această direcţie au adus câştiguri fabuloase.
Una dintre direcţiile în care s-a manifestat efectul filmelor S.F. a fost
rapida răspândire a cultului Jedi. Totul a pornit de la un e-mail trimis iniţial
unui mare număr de fani ai science-fiction-ului, în care aceştia erau rugaţi ca la
recensământ să se declare ca fiind de religie Jedi. S-a ajuns ca de exemplu în
Australia peste şaptezeci de mii dintre cei recenzaţi să declare o astfel de
apartenenţă. Chris Brennan, preşedintele Societăţii Star Wars din Australia, era
de părere că dintre aceştia numai cinci mii formează un nucleu puternic, iar
restul au făcut o astfel de alegere numai ca să se distreze. Chiar dacă în
Australia Oficiul de Statistică nu a prevăzut o rubrică specială pentru aceşti
adepţi, în Anglia şi în Noua Zeelandă, la rubrica religie, există opţiunea oficială
„cavaleri Jedi”. În conformitate cu opţiunile democratice, blasfemia a fost luată
în serios.
Putem vorbi despre o invazie extraterestră? Doctorul Jacques Valee, unul
dintre cei mai reputaţi şi mai imparţiali cercetători ai fenomenului O.Z.N.,
constata că „fiecare val de O.Z.N.-uri are un impact social din ce în ce mai
mare. Mase din ce în ce mai largi de tineri sunt atraşi până la fascinaţie de
problemele cosmosului, de fenomenele psihice şi para-psihice, de noi frontiere
ale conştiinţei. Apar mereu pe această temă sumedenii de cărţi şi articole care
modifică în profunzime mentalităţile şi întreg spaţiul cultural în care trăim”
[138; 144].
Putem vorbi deci despre o invazie extraterestră? Vom încerca să dăm
răspunsul la sfârşitul acestui articol. Dar până atunci vom observa că, dintr-un
anumit punct de vedere, putem vorbi de o invazie prin filmele şi serialele care
fascinează milioane de spectatori, prin cărţile şi articolele pe marginea acestui
subiect sau prin emisiunile în care diverşi martori relatează întâlniri de gradul
III. Se poate observa o schimbare. Sociologii pot confirma: fără contactele cu
extratereştri (indiferent dacă sunt reale sau iluzorii), şi mai ales fără efectele
directe şi indirecte ale promovării acestui subiect, peisajul spiritual
contemporan ar fi cu totul altfel162.

162
Nu este vorba aici despre cei care au ajuns la psihoze din cauza U.F.O.-latriei (aşteptării
salvatorilor de pe alte planete). Aceştia reprezintă un procent mic faţă de cei care sunt interesaţi
de fenomen; mulţi şi-au schimbat numai anumite aspecte ale orientării religioase, fără să îşi
schimbe religia (şi fără să îşi dea seama că în sistemul religios pe care şi-l formează există
elemente contradictorii). Pe cât de uşor se observă efectele spirituale pe care le are fenomenul
asupra celor care au devenit U.F.O.-latri, pe atât de greu se pot observa efectele avute asupra
celor care şi-au păstrat formal credinţa (fie ei creştini, musulmani sau de alte religii).

399
 Monseniorul catolic Corrado Balducci (în interviul care i-a fost luat de
către dr. Steven Green - directorul Centrului de studiu al inteligenţei
extraterestre) afirma că extratereştrii „trebuie să fie ceva între noi şi îngeri” şi
că, „dacă sunt alte fiinţe, atunci sunt mai evoluate decât noi”163.
„Asemenea opinii sunt cât se poate de fireşti pentru un U.F.O.-log sau
pentru orice alt cetăţean. Însă atunci când sunt exprimate de un reprezentant al
Bisericii, ele dau de gândit. Evident, se pune problema dacă avem de-a face cu
o poziţie personală a unui preot cu vederi mai largi decât suntem obişnuiţi sau
dacă este ceva mai mult. Altfel zis, avem sau nu un semnal că Vaticanul se
pregăteşte pentru eventualitatea în care opinia publică va fi pusă în faţa unor
dezvăluiri copleşitoare?
O astfel de întrebare este foarte justificată. În cazul unui «contact oficial»
cu o civilizaţie extraterestră, una dintre consecinţele anticipate este o
zdruncinare a credinţei. Cum în Biblie nu scrie nicăieri explicit că există alte
planete populate cu fiinţe inteligente, care pot lua contact cu noi, Bisericile
creştine riscă să traverseze un şoc. Ori, să nu uităm, s-au adunat destule dovezi
ştiinţifice cu privire la planetele extrasolare, iar mărturii referitoare la O.Z.N.-
uri şi fiinţe extraterestre inteligente există cu duiumul.
Aşadar, se poate presupune că este doar o chestiune de timp ca acel
«contact oficial» să se producă, iar Vaticanul ştie cu siguranţă acest lucru. Prin
urmare, pentru a preîntâmpina dificultăţile create de nişte goluri doctrinare şi
teologice, ar fi înţelept să acţioneze de pe acum, în ideea de a pregăti terenul.
Cum? Practicând logica lui «dar dacă?... ». Aceasta înseamnă în primul rând
acceptarea publică a faptului că pot exista civilizaţii extraterestre. Căci,
negându-le existenţa acum, riscă să plaseze mai târziu Biserica într-o situaţie
extrem de dificilă: pe de o parte va trebui să-şi recunoască greşeala într-o
chestiune arzătoare, iar pe de altă parte va da apă la moara cultelor U.F.O.-
latrice (care venerează OZN-urile şi ocupanţii acestora), deja foarte active peste
ocean. În concluzie, devine credibilă ipoteza că ideile exprimate de
Monseniorul Corrado Balducci fac parte dintr-o strategie pe termen lung,
menită să atenueze un viitor posibil şoc cultural şi religios”164, scria Florin
Iorga, reuşind să atingă un subiect cât se poate de delicat: impactul
fenomenului O.Z.N. asupra Bisericii.
Comentariile de mai sus reuşesc (intenţionat sau nu) să atragă atenţia
asupra importanţei precizării poziţiei Bisericii faţă de acest subiect destul de
controversat. Indiferent dacă suntem sau nu de acord cu punctul de vedere al
lui Florin Iorga, trebuie să recunoaştem că are dreptate constatând că o
apreciere greşită a fenomenului de către Biserică va avea ca rezultat (chiar dacă
nedorit) pierderea unui segment din masa credincioşilor.

163
http://misterium.tripod.com/news/2000_11/2k11_cseti_v.htm.
164
http://misterium.tripod.com/news/2000_11.

400
 În analizarea din perspectivă creştină a fenomenului O.Z.N. vom pleca de
la unul din punctele de sprijin ale celor care susţin ipoteza că fiinţe de pe alte
planete încearcă să ia contact cu planeta noastră. O observaţie nu lipsită de
interes: s-a putut observa un număr mare de cercuri apărute din senin în
câmpurile cultivate, cercuri misterioase cărora li se face o reclamă sporită în
mass-media.
Poate contesta cineva existenţa lor? Nu. Sunt unii care încearcă să
găsească o explicaţie naturală, cum că astfel de cercuri ar putea fi produse de
către anumite vârtejuri de vânt. Dar cercurile se formează şi pe pantele
dealurilor şi în alte locuri în care vântul nu poate produce modificări
geometrice ale vegetaţiei. De multe ori, formele sunt foarte complicate şi
exclud o origine naturală. Vântul nu poate desena cercuri concentrice legate
prin linii paralele, nici triunghiuri echilaterale enorme sau haltere de mari
dimensiuni (deşi au avut loc şi câteva „creaţii” mai deosebite ale curenţilor de
aer care au fost caracterizate pripit ca fiind de origine extraterestră).
Au existat şi câteva cazuri în care câmpurile au fost „desenate” de către
şarlatani care au încercat să discrediteze această problemă, dar falsurile au fost
uşor de depistat; cazurile au fost rare şi autorii descoperiţi. Dar pentru celelalte
sute de cazuri autorii nu au fost găsiţi, deşi s-au oferit sume mari (chiar şi cinci
mii de lire sterline) celor ce ar fi putut dovedi că este vorba despre farse.
În anul 1990, numai în câmpurile cultivate din Marea Britanie s-au găsit
în jur de o mie de asemenea cercuri. Indiferent cu câtă seninătate am nega
faptul că o bună parte dintre ele au o cauză neobişnuită, sunt câteva cazuri (în
locuri în care se ştie precis că nu a avut loc nicio intervenţie umană, iar formele
par trasate de către un specialist) care ne pun semne de întrebare: cine şi de ce a
făcut semnele respective?
În unele cazuri au fost observate O.Z.N.-uri care au zburat deasupra
locurilor respective. Oare care vrea să fie mesajul acelei puteri care, direct sau
indirect, lasă aceste semne peste tot, în Europa şi America, în Asia şi în
Australia?
Un antropolog german care a studiat fenomenul spunea: „După părerea
mea, este vorba de comunicări inteligente din partea unor inteligenţe
extraterestre, care în acest mod doresc să ne semnaleze ceva, să ne facă să
înţelegem ceva. (…) Poate e vorba de mesaje adresate inconştientului nostru,
provenind de la creaturi superioare nouă, care ne observă de milenii şi cărora le
pasă de noi” [66; 181].
Cine sunt aceste inteligenţe extraterestre şi ce urmăresc ele vom încerca
să lămurim împreună. Introducerea privitoare la aceste cercuri a avut doar rolul
de constatare a unui fapt interesant: că există dovezi fizice ale unor puteri
stranii care au capacitatea de a interveni în planul fizic într-un mod dificil de
înţeles.

401
 Misterul care se ascunde în câmpurile desenate seamănă puţin cu misterul
celebrelor desene din podişul peruan Nazca, unde pe sol există forme
geometrice gigantice care nu pot fi observate decât de la mare înălţime şi
despre care se presupune că au fost făcute tocmai pentru a înlesni contactul cu
navele spaţiale.
Să privim puţin în istoria contactelor cu aşa-zisele civilizaţii extraterestre
şi să observăm că noţiunea de aparat de zbor nu este deloc nouă. Încă în
Mahabharata îl găsim pe Arjuna zburând cu un car divin, cu care călătorea
prin spaţii prin care mai treceau şi alte „mii de care uluitoare la chip” [91; 99].
În texte vechi de mai mult de două mii de ani, precum Drona Parva sau
Mahavira, vedem descrieri amănunţite ale vimanelor, aparate de zbor care se
deplasează prin aer cu viteze mari. Şi în unele cronici vechi egiptene şi
chinezeşti se găsesc referiri la anumite care luminoase asemănătoare unor
păsări mari.
Au fost descoperite străvechi basoreliefuri şi sculpturi care reprezintă
diferite aparate de zbor şi imagini ale piloţilor acestora, îmbrăcaţi în costume
speciale. De exemplu, în vestita placă mayaşă de la Palenque se află
reprezentat celebrul om cu masca de jad, pilotul în spatele căruia se află o
imagine în care unii specialiştii descifrează o rachetă în secţiuni (după unele
interpretări mai recente, imaginea pare a fi a unui vehicul de transport mai
simplu, „motorul” fiind inclus în categoria celor de avion - cu ardere internă).
Autenticitatea unor astfel de dovezi nu este uşor de contestat. Noţiunile de
zbor, de navă spaţială nu par deci a fi noi în istoria omenirii (este interesant de
remarcat faptul că aşa-numitele „vehicule spaţiale” protoistorice se potrivesc
foarte mult cu imaginea şablon din anii ‘60 a modului în care ar trebui să arate
astfel de vehicule. Dar astăzi este evident faptul că o rachetă în trepte nu mai
constituie o soluţie optimă pentru zborul spaţial).
Totuşi, astfel de dovezi sunt considerate de către mulţi amprenta clară a
faptului că planeta noastră a „beneficiat” de vizite din partea extratereştrilor, şi
chiar a faptului că rasa umană ar fi rodul unor descinderi extraterestre.
Cunoscuta întrebare a lui Kepler, privitoare la viaţa de pe celelalte
planete, este mai actuală ca oricând: „Dacă aceste lumi sunt locuite, cine le
locuieşte? Suntem noi sau sunt ei stăpânii lumii?” [92; 47]. Încă din antichitate,
Democrit, Epicur sau Lucian de Samosata şi-au pus aceeaşi întrebare. În
secolul III î.C., Metrodor din Hios afirma că „ar fi tot aşa de absurd să nu aşezi
decât o lume în spaţiul infinit, ca şi cum ai crede că este un singur spic de grâu
într-un lan” [92; 51]. Se pare că această părere au avut-o şi o au în mod firesc
marea majoritate a oamenilor. Şi astfel începem să ne apropiem de fondul
problemei.
Oare ce fac celelalte spice din acest lan cosmic? Se interesează de noi?
Vor să ne contacteze?

402
 Secolul XX a fost vremea în care observarea aşa-numitelor O.Z.N.-uri şi
contactul cu fiinţele extraterestre a atins apogeul. Până atunci, vreme de
aproape două mii de ani, mărturiile au fost extrem de rare şi reclama care li s-a
făcut ulterior a fost prea mare (de exemplu, faptul că în Istoria Francilor
Grigorie de Tours a notat trecerea unui glob de foc deasupra oraşului Tours în
anul 584 apare în multe dintre cărţile care tratează fenomenul O.Z.N.).
În secolul trecut au fost mii şi mii de oameni care au declarat ori că au
văzut O.Z.N.-uri, ori că au văzut extratereştri, ori că au avut chiar legături
strânse cu aceştia.
Există oameni, şi nu puţini, care cred că toate contactele cu extratereştrii
nu sunt decât experimente pe scară largă, făcute de guvernele marilor puteri,
pentru a studia în ce măsură pot fi manipulate masele. În cartea sa, Paşaport
pentru Magonia, doctorul Jacques Valee afirma clar că „a devenit posibilă
determinarea a mari segmente ale populaţiei să creadă în existenţa unor rase
supranaturale, în posibilitatea maşinilor zburătoare, în pluralitatea lumilor
locuibile, şi acestea doar cu ajutorul câtorva scene şi imagini atent regizate, ale
căror detalii sunt adaptate desigur culturii şi superstiţiilor existente într-un
anumit spaţiu geografic la un moment dat” [138; 144]165.
Nu vrem să contestăm faptul că anumite întâlniri ar putea fi experimente
(simple sau complexe) ale specialiştilor în iluzii optice. Şi, dacă până acum nu
putem şti dacă au avut loc astfel de experimente, nu avem de ce să contestăm
posibilitatea ca ele să aibă loc în viitor. Putem contesta însă aprecierea tuturor
contactelor O.Z.N. drept efectele unei manipulări coordonate de cine ştie ce
guvern sau putere ocultă. Se poate descoperi că un mare număr de contacte au
fost simple circuri mediatice, că multe fotografii ale aparatelor zburătoare
extraterestre sunt trucate sau că rămăşiţele O.Z.N.-urilor care au căzut la sol nu
sunt decât obiecte fabricate de către escroci care vor să atragă atenţia opiniei
publice166. Dar, cu toate acestea, rămân multe întâlniri asupra cărora nu poate fi
pusă eticheta de fals, escrocherie sau experiment.
Înainte de a aborda direct problema, este nevoie să facem constatarea că,
pentru cei care consideră că fenomenul O.Z.N. este doar o farsă mediatizată şi
toate „contactele” aparţin imaginaţiei şi că totul este o minciună omenească,
analiza pe care o vom face mai jos nu poate fi relevantă. Pentru aceştia, atât
165
Să ne gândim cum ar reacţiona locuitorii unui orăşel mic dacă, într-o seară, ar avea parte
brusc de imaginile holografice de care au parte spectatorii mega-concertelor lui Jean-Michel
Jarre. Dacă nu ar fi preveniţi că au de-a face cu o paradă riguros organizată, ar fi convinşi că
sunt vizitaţi de civilizaţii extraterestre.
166
Au existat, există şi vor mai exista oameni care încearcă să alunge banalitatea vieţii prin
afirmarea faptului că au fost contactaţi de extratereştri. Dar, pe lângă aceştia, există foarte mulţi
oameni care sunt convinşi că au avut parte de întâlniri de gradul III (evident, nu includem între
aceşti martori pe subiecţii cu probleme psihice; nici aceia însă nu lipsesc). Este greşit să
considerăm totul doar un spectacol mediatic. Pe lângă acest spectacol, care există deoarece e o
sursă de bani, rămâne un mare număr de contacte învăluite în mister.

403
nenumăratele observaţii ale O.Z.N.-urilor făcute prin radar, cât şi filmările
făcute acestora ocazional, sau teancul enorm de fotografii ale apariţiilor din
toate colţurile lumii sunt false.
Fără a contesta faptul că asupra unui mare număr de dovezi planează
incertitudinea (cum era de aşteptat, nu au lipsit nici „dovezile” trucate),
îndrăznim să fim de acord cu cei care cred că nimeni nu putea falsifica un
număr atât de mare de dovezi a contactelor cu alte lumi.
Un sondaj de opinie făcut în anul 1974 arăta că 54% dintre cei care ştiau
de O.Z.N.-uri credeau că sunt reale, iar 46% credeau că există viaţă inteligentă
pe alte planete. De atunci, numărul de contacte a crescut enorm, şi, odată cu el,
a crescut şi numărul celor care cred în existenţa fiinţelor de pe alte planete
venite să ne viziteze.
Numărul mare de contacte a necesitat o împărţire în diferite categorii.
Cercetătorii John Ankerberg şi John Weldon propun următoarea clasificare:
„I. Reperări la Distanţă - observarea unor lumini anormale pe cer, discuri
sau alte forme, cu ochiul liber sau cu ajutorul radarului;
II. Întâlniri în Apropiere din Prima Categorie - reperarea unui O.Z.N. cu
sau fără pasageri la o distanţă de o sută cincizeci-două sute de metri sau mai
aproape167;
III. Întâlniri în Apropiere din a Doua Categorie - O.Z.N.-urile au lăsat
amprente asupra mediului înconjurător (semne de aterizare, copaci cu
trunchiurile frânte, …);
IV. Întâlniri în Apropiere din a Treia Categorie - reperări ale unor
O.Z.N.-uri la distanţă foarte mică, ocupanţii fiind în interiorul sau în preajma
navei;
V. Întâlniri în Apropiere din a Patra Categorie - când din diferite motive
au loc răpiri ale oamenilor de către O.Z.N.-uri (pentru comunicare, …); în
multe cazuri, astfel de contacte sunt parţial sau chiar total „uitate” până când,
cu ajutorul hipnozei, amintirile devin clare;
VI. Întâlniri în Apropiere din a Cincea Categorie - când anumite persoane
pretind că prin mijloace oculte au stabilit un contact personal cu entităţile din
O.Z.N-uri.
VII. Întâlniri în Apropiere din a Şasea Categorie - ca urmare a contactului
cu extratereştri sau cu O.Z.N-urile, oamenii sunt vătămaţi fizic sau chiar mor”
[15; 10].
John Ankerberg şi John Weldon fac observaţia că soluţia misterului
O.Z.N. nu poate fi găsită acolo unde o caută cei mai mulţi oameni - între
primele trei categorii de întâlniri. Primele trei categorii nu fac altceva decât să
ofere o dovadă că pământul este vizitat de alte entităţi, şi doar atât. Ele nu pot

167
Autorul acestei cărţi a avut o întâlnire de acest gen, relatată în Jurnalul convertirii [160;
18].

404
lămuri care este scopul acestor vizite, în opinia celor doi cercetători acesta
putând fi dedus doar după analiza contactelor directe incluse în ultimele patru
categorii.
Privitor la aceste ultime categorii, am luat cunoştinţă de două perspective
diferite. Una este a cercetătorilor care rezumă întâlnirile aproximativ astfel:
„Caracteristicile contactelor cu O.Z.N.-urile sunt următoarele: tentative de
comunicare între oameni şi fiinţele extraterestre, înţelegere, dorinţa de a ajuta
umanitatea să progreseze ştiinţific şi tehnologic şi să scape de problemele
sociale”. Pentru astfel de cercetători, o mărturie reprezentativă poate fi
considerată cea pe care a făcut-o publică doctorul Leopold Diaz Martinez, care
susţinea că un „extraterestru” i-ar fi spus: „Este necesar ca voi, oamenii, să
înţelegeţi că mulţi semeni de-ai mei sunt amestecaţi printre voi, încercând să vă
ajute, fiindcă voi vă aflaţi în pragul unor mari necazuri cu planeta voastră. (...)
Noi încercăm să vă ajutăm pentru că poluaţi atmosfera: contaminaţi nu numai
planeta, ci şi cosmosul, şi vă aflaţi la un pas de distrugere...” [67; 98].
A doua perspectivă este cea pe care o are un număr mai restrâns de
cercetători ai fenomenului, şi este aceeaşi cu cea pe care o au Părinţii
duhovniceşti ai Bisericii Ortodoxe: că la originea acestor manifestări stă
înşelarea diavolească. Pentru a doua perspectivă sunt foarte importante două
elemente: în toate comunicările cu fiinţele aşa-zis extraterestre despre viitorul
spiritual al omenirii, mesajul lor este aproximativ acelaşi - că Iisus este doar un
extraterestru, sau un om care a primit de la ei puteri miraculoase, că închinarea
la Iisus trebuie înlocuită cu meditaţii care să aducă omul într-o nouă stare de
evoluţie, că ei sunt ghizii care vor veghea ca această transformare să aibă loc
fără probleme. Al doilea element important pentru această perspectivă este
comportamentul brutal al „extratereştrilor” într-un număr mare de experienţe
pe care le-au făcut asupra oamenilor.
Elias Seixas este unul dintre cei care afirmă că ar fi fost supuşi unor astfel
de experienţe „gingaşe”, şi declară că cei care l-au răpit într-o navă spaţială l-
au supus unui tratament sadic: i-au smuls şuviţe de păr, i-au înfipt ace în
vârfurile degetelor şi între degete, apoi, inducându-i în minte imagini erotice, i-
au extras cu un dispozitiv lichidul seminal.
Într-o răpire similară, brazilianul Antonio Villas-Boas a fost sedus de o
„femeie extraterestră”, experienţa nefiind plăcută: „mârâielile pe care le-am
auzit ieşind din gura femeii în anumite momente aproape că au stricat totul,
dându-mi impresia neplăcută că eram cu un animal” [67; 103].
Vedem între cele două puncte de vedere ale cercetătorilor concluzii
diferite, care pornesc de la premize diferite: primul gen de cercetători consideră
că dominant este caracterul pacifist al întâlnirilor cu extratereştri, cel de-al
doilea gen consideră că dominant este caracterul agresiv. O impresie
superficială ar fi aceea că obiectul observat nu este acelaşi, că de fapt fiecare
dintre cele două tipuri de cercetători analizează o altă specie de extratereştri -

405
unii pe cea bună şi alţii pe cea rea. Parcă fiecare a căutat ce a vrut: argumente
pro sau contra fenomenului O.Z.N..
Unul dintre materialele care pare să prezinte unilateral acest fenomen este
cunoscuta „Analiză comparativă a contactelor şi acţiunilor O.Z.N.-urilor şi
demonilor asupra oamenilor”, propusă de Părintele Rodion în cartea Oameni şi
demoni (una dintre puţinele cărţi religioase care acordă fenomenului atenţia
cuvenită). Părintele Rodion a putut constata următoarele similitudini:
„I) în numeroase cazuri, «extratereştrii» se comportă la fel de agresiv
cum se poartă şi duşmanii neamului omenesc, demonii. Fiinţele din O.Z.N.-uri
distrug sau strică diferite obiecte - demonii strică lucrurile oamenilor (dărâmă
chilii, ...). Entităţile din O.Z.N.-uri rănesc şi chiar omoară oameni; demonii îi
bat pe pustnici, pe unii torturându-i până la moarte;
II) au avut loc cazuri de răpire violentă a oamenilor de către O.Z.N-uri,
dar şi de către demonii care i-au răpit mai ales pe oamenii foarte păcătoşi;
III) în cazurile de răpire violentă este lezată demnitatea umană –
«extratereştrii» iau în mod forţat probe de piele, de sânge, dezbracă oamenii şi
chiar au relaţii intime cu ei; demonii îşi bat joc de oamenii pe care i-au
ademenit în fel şi chip, aducându-i uneori şi la iluzia împreunării trupeşti;
IV) deseori, comunicarea cu fiinţele din O.Z.N.-uri s-a făcut prin
telepatie, nu rareori oamenii fiind manipulaţi prin hipnoză; dracii caută să
sugereze propriile lor gânduri celor ce duc viaţă de nevoinţă, determinându-i să
primească gândurile lor, care uneori se aud ca şi cum ar veni dinăuntru şi nu
din afară;
V) oamenii sunt invitaţi să intre în O.Z.N.-uri, iar dacă refuză să intre,
sunt forţaţi să o facă; diavolii încearcă prin toate mijloacele să intre în contact
cu oamenii;
VI) în unele cazuri, cei care au fost contactaţi de O.Z.N.-uri au fost
vindecaţi de diferite boli; în Vieţile Sfinţilor găsim o sumedenie de astfel de
vindecări făcute prin putere demonică, dar ele duc la pierzania sufletelor;
VII) în timpul contactelor cu entităţile din O.Z.N.-uri, oamenii sunt
cuprinşi de sentimente de frică şi groază; în timpul apariţiei duhurilor necurate,
oamenii simt disconfort, tulburare şi groază;
VIII) aspectul exterior la fel de variat - la «vizitatori» şi la diavoli: uriaşi
sau pitici, indivizi frumoşi sau urâţi de ambele sexe; diavolii îşi fac apariţia şi
în ipostaza de animale;
IX) apariţiile pot fi însoţite în ambele cazuri de lumini sau diferite efecte
luminoase;
X) deseori, «vizitatorii» sau O.Z.N.-urile apar foarte brusc şi se
dematerializează (dispar) la fel de repede; diavolii apar dintr-o dată şi dispar de
obicei doar când omul îşi face cruce şi începe să se roage.”
Această analiză este considerată imparţială de către cei care vor să
„apere” fenomenul O.Z.N. În şase dintre cele zece idei enunţate mai sus se

406
repetă uşor modificată aceeaşi idee: că „vizitatorii” sunt agresivi. Asupra
acestui punct, „apărătorii fenomenului” îşi manifestă rezervele, considerând că
nu e corect ca dintr-un număr mic de contacte mai dure să se tragă concluzii
pripite.
Părintele Rodion a fost unul dintre pionierii care s-au aplecat asupra
fenomenului O.Z.N. de pe poziţii ortodoxe; chiar dacă a prezentat faptele cu
mici imperfecţiuni, acest lucru nu afectează viziunea de ansamblu: chiar dacă
„vizitatorii” ar fi fost paşnici, sunt observate cinci asemănări care nu pot fi
tăgăduite: că în ambele cazuri avem de-a face cu apariţii luminoase, că
înfăţişările entităţilor sunt foarte variate, că, pentru contacte, capacităţile
telepatice sunt foarte importante, că în urma contactelor au loc anumite
„vindecări”, şi că manifestările de stăpânire a materiei sunt prezente.
Nu numai Părinţii ortodocşi au observat similitudinile dintre cele două
tipuri de contacte, ci şi unii cercetători protestanţi sau catolici, sau chiar unii
cercetători fără credinţă în Dumnezeu.
În lucrarea O.Z.N.-urile şi cei care le-au văzut - o bibliografie comentată,
apărută sub egida Bibliotecii Congresului pentru Cercetarea ştiinţifică a
Aviaţiei militare a S.U.A., bibliograful şef al lucrării, Lynn Catoe, comenta: „O
mare parte din literatura disponibilă referitoare la O.Z.N.-uri este strâns legată
de misticism şi metafizic. Ea se ocupă cu subiecte precum telepatia mintală,
scrierea automată şi entităţi invizibile, şi de asemenea cu fenomene precum
manifestări şi posedare de tip poltergeist. Multe dintre rapoartele O.Z.N.
publicate acum în presa accesibilă maselor relatează aşa-zise incidente, care
sunt izbitor de asemănătoare cu posesiunea demonică şi cu fenomenele
parapsihologice” [15; 22].
Doi cercetători ai O.Z.N.-urilor, care au petrecut mult timp luând
interviuri celor „contactaţi”, au observat că de multe ori între oameni şi
„vizitatori” comunicarea se face prin mijloace oculte: telepatie, scriere
automată, materializări sau diferite procedee mediumnice.
O altă asemănare cu ocultismul a fost observată de doi cercetători
implicaţi în fenomenele de acest gen, Kenneth Ring şi Cristofor J. Rossing,
care au remarcat similitudinile dintre experienţele celor „contactaţi” cu ale
celor care, aflându-se în moarte clinică, au avut anumite „experienţe
spirituale”: „Ceea ce ne-a frapat în mod repetat a fost incontestabila asemănare
dintre cele două grupe experimentale ale noastre, cei care au luat parte la o
întâlnire cu O.Z.N.-urile şi cei care au avut o experienţă de moarte clinică (...)
Ar trebui să ţinem cont de faptul că, în ciuda diferenţelor de natură a acestor
experienţe, ele pot avea o sursă comună de bază - indiferent care poate fi acea
sursă” [15; 26].
Ceea ce nu ştiau cei doi cercetători era că la originea celor mai multe
„experienţe spirituale” ale celor aflaţi în moarte clinică stă aceeaşi înşelare
diavolească. În cunoscuta sa carte Sufletul după moarte, părintele Serafim Rose

407
face o analiză atentă a acestor experienţe, arătând modul în care se manifestă
înşelarea diavolului, modul în care acesta ia chip de înger de lumină.
Oamenii s-au grăbit să considere cărţile despre experienţele celor care au
avut moarte clinică drept cărţi fundamentale, cărţi „binecuvântate” care i-au
apropiat pe unii dintre cititori de credinţa în Dumnezeu (cea mai renumită fiind
Viaţa după viaţă a doctorului Moody). Ei au trecut cu vederea care este
credinţa pe care au îmbrăţişat-o aceşti cititori. Iar în momentul în care
considerăm că orice credinţă este de la Dumnezeu numai pentru că este
superioară ateismului, suntem cât se poate de subiectivi.
Statistic, s-a observat că efectul cărţilor despre cazurile de moarte clinică
nu i-a apropiat pe oameni de credinţa creştină, ci i-a apropiat de formele de
păgânism promovate de Mişcarea New Age.
Este momentul să ne oprim puţin asupra credinţelor religioase pe care le
propagă „vizitatorii”. Ei cred în Fiinţa Universală care este cosmosul, cred în
existenţa unor diferite ierarhii celeste. Mesajul de bază este clasic pentru
New-Age: vremea închinării la Hristos a trecut, omul trebuie să treacă la o
treaptă superioară de existenţă.
Doctorul Jacques Valee observa că O.Z.N.-urile „ajută la crearea unei noi
forme de credinţă - o aşteptare a unui contact real cu O.Z.N.-urile a unei mari
părţi din colectivitate. La rândul ei, această aşteptare face ca milioane de
oameni să spere în iminenta realizare a unui vis de secole: salvarea de sus,
predarea în faţa unei puteri mai mari, a unor navigatori înţelepţi din cosmos”
[15; 15]. Vorbind despre contactele cu „vizitatorii”, doctorul Valee constată că
„experienţa unei întâlniri mai apropiate cu un O.Z.N. este o grea încercare
fizică şi mentală. Trauma are efecte care depăşesc cu mult ceea ce îşi aminteşte
martorul ocular. Apar noi tipuri de comportament şi sunt favorizate noi tipuri
de convingeri. Consecinţele sociale, politice şi religioase ale experienţei sunt
enorme dacă sunt analizate nu în zilele sau săptămânile care urmează
contactului, ci după trecerea unei generaţii” [15; 12].
Mentalitatea neopăgână află pe acest teren misterios un mediu de
dezvoltare propice: ghizi spirituali, progres, puteri paranormale... În multe
dintre studiile specialiştilor în U.F.O.-logie observăm ecourile credinţelor
religioase ale acestora. Cei care nu cred într-un Dumnezeu personal (de la atei
şi până la cei care au credinţe panteiste) găsesc în contactele O.Z.N. argumente
în favoarea teoriei evoluţioniste; consideră că a venit timpul ca civilizaţia
umană să treacă într-un nou stadiu de dezvoltare, avându-i ca mentori pe cei
care vin la noi de pe alte planete, din alte galaxii.
Întemeietorul sectei raelienilor, Rael, pe numele său Claude Vorilhon,
afirma că a primit următorul mesaj extraterestru: „noi suntem cei ce am creat
toată viaţa pământească, voi ne-aţi considerat zei, noi am fost la originea
marilor voastre religii. Acum, că sunteţi destul de mari ca să înţelegeţi aceasta,
am dori să stabilim contacte oficiale printr-o ambasadă”. Tot el spunea că o

408
fiinţă extraterestră i-a descoperit faptul că marii profeţi ai omenirii - Budha,
Moise, Iisus şi Mahomed au fost aleşi şi formaţi de către extratereştri168.
Încercând să vedem care au fost urmările religioase ale înmulţirii
apariţiilor „extraterestre”, considerăm că următoarea confesiune - a unui ofiţer
de poliţie care a avut mai multe „contacte”- este reprezentativă pentru
transformările care au avut loc în minţile celor contactaţi: „Devenisem complet
obsedat de O.Z.N.-uri. Eram convins că ceva măreţ mi se va întâmpla în
curând. Am renunţat la lecturile zilnice din Biblie, nu m-am mai gândit la
Dumnezeu, dar în schimb am început să citesc cu înverşunare toate cărţile
despre O.Z.N.-uri care îmi cădeau în mână... Vegheam nopţile, aşteptând în
zadar să mai primesc vreun semn, încercam să comunic mental cu ceea ce
credeam că sunt fiinţe extraterestre, aproape că mă rugam la ei să-mi apară în
faţă sau să intre într-un fel în legătură cu mine” [138; 147]. Una dintre urmările
fenomenului O.Z.N. - îndepărtarea oamenilor de credinţa creştină - ne
îndeamnă să cunoaştem „pomul” după „roade”.
Robert Monroe, descriind contactele sale cu entităţile pe care le percepea
în planul astral, povestea: „(Fiinţele n.n.) părură a se ridica în zbor spre cer, în
timp ce eu strigam după ele, rugător. Aceasta m-a asigurat că dispoziţia lor
mentală şi inteligenţa lor sunt cu mult peste puterile mele de înţelegere. Este o
inteligenţă impersonală, rece, fără niciunul dintre sentimentele de iubire şi de
compasiune pe care noi le respectăm atât de mult... M-am aşezat şi am plâns cu
hohote şi suspine adânci, cum niciodată nu mai plânsesem până atunci, căci din
acel moment eu ştiam, necondiţionat şi fără nicio speranţă în posibilitatea
vreunei schimbări, că Dumnezeul copilăriei mele, Dumnezeul bisericilor, al
religiilor din întreaga lume, nu era cel căruia I se slujea sau aşa cum suntem noi
făcuţi să credem că ar fi, şi că pentru tot restul vieţii mele aveam să sufăr
pierderea acestei «iluzii»” [139; 120].
Din această descriere putem observa cât de mult se înrudesc arătările
extraterestre cu entităţile văzute de Monroe şi de vizionarii de aceeaşi orientare
cu el: originea lor este comună.

168
Raelienii sunt cunoscuţi astăzi în întreaga lume mai ales prin vâlva pe care au stârnit-o,
afirmând că sunt în măsură să cloneze oameni. „Clonarea este cheia vieţii veşnice” - spune
Rael. Există printre simpatizanţii săi şi oameni bogaţi care, deşi nu dau crezare inepţiilor pe
care le emană acesta, totuşi îi sponsorizează activităţile chiar şi numai pentru că prin clonare
speră să îşi prelungească viaţa. De fapt, învăţătura raelienilor este o mixtură între mesaje
dictate de extratereştri şi promisiunea prelungirii vieţii pământeşti. Nu este greu de observat
faptul că raelienii caută să îşi facă reclamă cu orice preţ. Chiar dacă mass-media a prezentat
mai multe materiale prin care a demascat şarlatania raelienilor, aceştia nu au părut stânjeniţi, ci
dimpotrivă, au considerat aceasta un mijloc de a-şi face publicitate. O publicitate negativă, dar
de care au avut parte gratuit, şi pe care nu ar fi fost în stare să o plătească. De altfel, nu sunt
singurii care au folosit acest gen de anti-reclamă. Un studiu interesant despre secta raeliană,
despre fondatorul ei şi despre aşa-zisele contacte ale sale cu fiinţe extraterestre este scris de
părintele Dan Bădulescu, cu titlul: Raelienii, sectă cu pretenţii ştiinţifice.

409
 Comunicarea cu „vizitatorii” devine cu repeziciune o veritabilă patimă:
în momentul în care credinţa în Dumnezeu a fost substituită de aşteptarea
„salvării de sus”, preocuparea pentru contacte devine obsesivă, mistuitoare.
Nimic nu mai este important pentru cei contactaţi decât să se întâlnească încă o
dată cu „vizitatorii”. Pe cât de legaţi sunt unii oameni de lanţurile pătimaşe ale
păcatelor trupeşti, pe atât de legaţi de „vizitatori” sunt mare parte dintre cei
contactaţi. Uneori sunt gata să-şi părăsească familiile numai pentru a putea
pleca cu „vizitatorii”, numai pentru a fi integraţi într-o nou tip de „familie”. Şi
credinţele religioase sunt modificate la fel de uşor, nemaifiind nevoie să crezi
atunci când vezi.
La nivelul populaţiei mondiale puţini sunt cei care pretind că au fost
„contactaţi” direct, puţini au avut parte de „şansa” unor astfel de întâlniri. Dar
pe cât de mic este procentul celor contactaţi, pe atât de mare este procentul
celor a căror credinţă religioasă a fost influenţată de fenomenul O.Z.N.
Campania de promovare a O.Z.N.-urilor a dus la o creştere masivă a
numărului de oameni care cred că extratereştrii există, că ne vizitează, că ne
vor ajuta să mergem pe o cale mai bună.
Unul dintre primele efecte ale unei astfel de credinţe este deplasarea
„obiectului” credinţei de la Dumnezeu la aceşti mesageri ai „salvării”. Şi este
mult mai uşor să crezi în extratereştri decât în Dumnezeu; parcă Dumnezeu Se
tot ascunde, în timp ce extratereştrii ies din ce în ce mai mult la iveală.
Automat apare îndoiala: din moment ce extratereştrii ne învaţă că vremea
închinării la Hristos a trecut, avem oare motive să nu îi credem?
La acest răspuns o pecete importantă au pus-o concluziile unor faimoşi
cercetători ai O.Z.N.-urilor, care afirmă că au reuşit să găsească multe
asemănări între apariţiile „vizitatorilor” şi învăţătura Bibliei. Că de aceea nu
este nimic rău să părăsim învăţătura lui Hristos - care acum nu mai este actuală,
şi să primim noile tipuri de „învăţături”.
Aceşti cercetători spun că până şi în Vechiul Testament găsim dovezi ale
contactelor cu extratereştri, printre care „nava” cu care a călătorit profetul
Iezechiel (Iez. 1, 3-28), sau carul de foc al Sfântului Ilie (II Regi 2, 11).
Ei susţin că Noul Testament conţine de asemenea o sumedenie de referiri
la contactul cu extratereştrii, Iisus Hristos nefiind decât un mare mesager
extraterestru. Iată un exemplu de tâlcuire blasfemiatoare a ultimei părţi din
viaţa lui Hristos pe pământ: „Sfârşitul şederii lui Hristos pe pământ se compune
dintr-un triptic care, cercetat cu atenţie, îşi poate releva caracterul foarte firesc:
moartea, învierea, înălţarea. Înainte de decolarea rachetei, se ştie că orice
cosmonaut trece printr-un stadiu de odihnă totală; o stare de somn prelungit,
văzută de martorii oculari de atunci, putea fi luată drept moarte, iar dificultăţile
primilor creştini în raporturile lor cu statul roman au generat povestea naivă a
unei judecăţi soldate cu moartea prin răstignire. După somnul obligatoriu
dinaintea zborului, orice cosmonaut se trezeşte; aceasta a fost învierea. Apoi,

410
cosmonautul decolează în nava sosită să-l ia (în Evanghelie, nava fiind numită
îngerul Domnului, în virtutea vechii tradiţii biblice), iar decolarea nu este nimic
altceva decât o înălţare la cer” [92; 221].
În cărţile cercetătorilor fenomenului O.Z.N. se găsesc astfel de paralele
care vor să îi aducă la acelaşi numitor comun pe cei care cred în Dumnezeu şi
pe cei care cred că „salvarea” va veni din cosmos. Şi găsind în comunicările
extraterestre argumente care sprijină concluziile lor, ei se întreabă cu
nedumerire: „Ce este rău în faptul că, pentru o parte semnificativă a omenirii,
are loc o schimbare de mentalitate? De ce caută oamenii Bisericii să
discrediteze fenomenul cu orice preţ?”.
După multele paranteze pe care le-am făcut cu scopul de a înţelege mai
bine importanţa fenomenului, am ajuns la explicarea mai pe larg a punctului de
vedere creştin.
Pornim de la premiza că punctul de vedere ar fi fost acelaşi, chiar dacă ar
fi lipsit cele şase asemănări observate de părintele Rodion între apariţiile
demonilor şi cele ale „vizitatorilor”- apariţiile luminoase, comunicarea
telepatică, înfăţişările variate, vindecările survenite, materializările bruşte şi
comportamentul foarte violent. Chiar dacă „vizitatorii” ar fi fost blânzi, chiar
dacă nu ar fi folosit comunicările telepatice, chiar dacă înfăţişările nu ar fi fost
atât de diversificate, chiar dacă materializările ar fi fost înlocuite de apariţii mai
lente, şi chiar dacă nu ar fi fost urmate de vindecări, verdictul ar fi fost acelaşi:
înşelare drăcească.
De ce? Din cel puţin alte două motive: nu există nici în Sfânta Scriptură,
nici în Sfânta Tradiţie niciun fel de referiri la contactele cu aceşti
„extratereştri”, iar mesajul acestor entităţi este contrar învăţăturii creştine.
Pentru cercetătorii care nu au o cultură creştină, mesajele new-age-iste
ale extratereştrilor nu sunt periculoase. Paralelele pe care le găsesc ei între
„apariţii” şi textele biblice sunt de mare importanţă. Din lipsă de informaţie, ei
nu îşi dau seama că ceea ce fac nu este decât o răstălmăcire hidoasă a textelor
sfinte. Dar „să accepţi Biblia la valoarea ei reală înseamnă să reduci la zero
U.F.O.-logia «biblică»” [15; 51], spuneau John Ankerberg şi John Weldon,
atrăgând atenţia asupra pericolului înţelegerii deformate a textului sfânt. De
acest pericol nu sunt conştienţi cercetătorii care preţuiesc în mod egal textul
revelat al Sfintei Scripturi şi comunicările venite de la „extratereştri”.
Pentru un creştin adevărat, un argument suficient pentru a înţelege că
fenomenul O.Z.N. este înşelare drăcească este tocmai acesta: că în mesajele
„vizitatorilor” Hristos nu este recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu, că peste tot
unde apar referinţe la credinţă este recomandată părăsirea credinţei creştine şi
substituirea ei cu credinţe neopăgâne. Este suspect şi faptul că aceste mesaje,
care pretind că vin de la alte civilizaţii, nu conţin nimic aparte; majoritatea sunt
chiar banale şi par a fi rostite de fiinţe cu o inteligenţă mediocră. Unele dintre

411
ele sunt identice cu mesajele standard primite de mediumi în cadrul şedinţelor
de spiritism.
Recunoaştem că, în tratarea unui subiect atât de amplu cum este acesta,
am încercat să simplificăm la maxim datele problemei, şi am ajuns la
următoarea întrebare: ar avea Biserica motive să îi confunde pe „vizitatori” cu
demonii, în cazul în care în niciunul dintre contacte nu apar învăţături
potrivnice Evangheliei?
Ne-a rămas o ultimă direcţie de studiu, cea care contribuie la rezolvarea
problemei O.Z.N.. Ce ne-a învăţat Hristos şi ce învaţă Sfânta Tradiţie despre
„vizitatorii spaţiali” care promit progres şi cunoaştere?
Un prim răspuns este că nici în textul Sfintei Scripturi şi nici în scrierile
Sfinţilor Părinţi nu găsim nicio referire directă la O.Z.N.-uri, aşa cum le
cunoaştem astăzi. Dar răspunsul la întrebarea „cine sunt ei?” îl aflăm numai
dacă avem credinţă că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi că învăţătura Bisericii
este adevărată. Cei care se îndoiesc nu pot pricepe raţionamentul expus mai jos.
Iată câteva întrebări:
Dacă Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
Cel Ce ştie tot trecutul şi tot viitorul lumii, ar fi ştiut că oamenii vor fi ajutaţi în
progresul material de către fiinţe extraterestre, atunci El, Care ne-a iubit atât de
mult încât a murit pe cruce pentru păcatele noastre, ar fi ascuns această taină
ucenicilor Săi? Dacă a profeţit cum va fi la sfârşitul lumii, de ce nu le-ar fi spus
şi despre „marele contact”?
Dacă planeta noastră a fost „vizitată” încă dinainte de Întruparea lui
Hristos, de ce aceşti vizitatori misterioşi nu au venit să se închine Fiului lui
Dumnezeu, în faţa căruia se închină toate Puterile Cereşti şi toată făptura?
Cum de există referiri la fiinţele venite din cer în atâtea scrieri păgâne, iar
în scrierile Sfinţilor Părinţi nu găsim nicio referire?
Oare de ce au evitat „vizitatorii” să îşi facă apariţia în Bizanţul primului
mileniu creştin? Dacă ar fi apărut, cu siguranţă natura lor ar fi fost precizată în
câteva canoane ale Sfintelor Sinoade.
Dacă au fost iniţiate contactele cu O.Z.N.-urile abia în al doilea mileniu
al erei noastre – şi deci acestea nu ar fi putut fi observate cu secole în urmă de
către Sfinţii Părinţi –, atunci de ce aceşti „mesageri cosmici” au ales ca
persoane de contact oameni cu un nivel spiritual obişnuit? De ce nu au luat
legătura cu Părinţii făcători de minuni, care duc o viaţă de sfinţenie în
vremurile noastre?
Iată câteva posibile răspunsuri:
Hristos nu a profeţit despre venirea unor „mesageri extratereştri” rânduiţi
să ajute omenirea deoarece astfel de mesageri nu există. După învăţătura
Bisericii, asupra omenirii veghează doar Dumnezeul cel în Treime lăudat,
Maica Domnului şi toţi îngerii şi sfinţii.

412
 „Vizitatorii” nu I se puteau închina lui Hristos, pentru că pe draci îi arde
puterea Sa dumnezeiască.
Ei nu s-au arătat în vremurile Sfinţilor Părinţi, deoarece nu le-a îngăduit
Dumnezeu (rătăcirea contemporană este pe măsura păcătoşeniei noastre). Dacă
ar fi apărut atunci, astăzi cu siguranţă cărţile de teologie ar fi conţinut, la
capitolul despre demoni, precizări interesante despre O.Z.N.-uri.
„Extratereştrii” nu au luat contact cu sfinţii vremurilor noastre - cum ar fi
Sfântul Siluan Athonitul sau Sfântul Ioan Maximovici, pentru că aceştia ar fi
văzut prin darul lui Dumnezeu că „vizitatorii” sunt demoni.
Extratereştrii au preferat oameni de contact lipsiţi de darul deosebirii
duhurilor, oameni care nu erau capabili să înţeleagă cine le stă înainte. Dar
chiar dacă „extratereştrii” s-au ferit să apară înaintea Părinţilor din vremurile
noastre, aceştia nu s-au ferit să mărturisească într-un glas că fenomenul O.Z.N.
nu este altceva decât o modernă înfăţişare a diavolului.
Părintele Serafim Rose spunea că „o evaluare justă a fenomenelor
extraterestre nu poate fi atinsă decât din interiorul revelaţiei şi al experienţei
creştine, fiind accesibilă doar creştinului credincios care trăieşte real şi cu
smerenie pe aceste coordonate. (...) Cercetătorii fenomenelor extraterestre au
ajuns la concluzia că ele sunt identice cu fenomenele numite demonice; dar
numai creştinul - şi anume cel ortodox, care este instruit şi luminat de 2000 de
ani de experienţă patristică a luptei cu demonii - este capabil să înţeleagă
semnificaţia adâncă a acestei concluzii” [138; 154].
Experienţa duhovnicească bimilenară a Bisericii Ortodoxe este cea care
face posibilă punerea unui verdict. Un lung război între atleţii lui Hristos şi
mesagerii întunericului a dus la stabilirea unui întreg arsenal de înşelăciuni
diavoleşti. Sfinţii, pe care diavolul încerca să îi amăgească în fel şi chip, i-au
văzut tehnica de luptă şi au explicat-o în scrieri duhovniceşti de nepreţuit.
Vedem că în lumea catolică şi în cea protestantă există câţiva pseudo-
teologi care au căzut în cursa întinsă prin O.Z.N.-uri. şi studiază aşa-numita
„exoteologie” - teologie a spaţiului cosmic, încercând să facă tot felul de
clasificări ale speciilor extraterestre care ne-au contactat. Din perspectiva celor
care se adapă din izvorul viu al Sfintei Tradiţii, o astfel de cercetare nu poate fi
decât greşită: căci „vizitatorii” sunt de o singură specie, de o singură rasă: sunt
demoni.
Apare o grea piatră de poticnire pentru unii credincioşi. Unii „vizitatori”
au vorbit cu oamenii, au fost pipăiţi, alţii se pare că au fost studiaţi vreme
îndelungată de diferite comisii ale guvernului american. Doar dracii nu au
trupuri; atunci cum au fost posibile astfel de studii?
La această întrebare, Vieţile Sfinţilor oferă o sumedenie de cazuri în care
intervenţia diavolilor a avut loc şi în plan fizic (cele mai cunoscute aflându-se
în Viaţa Sfântului Antonie cel Mare şi în Viaţa Sfântului Mucenic Ciprian, care
din vrăjitor a devenit vas ales al lui Hristos).

413
 Ni se pare firesc ca astfel de întâmplări să pară incredibile, dar, pentru cei
credincioşi, ele sunt cât se poate de reale. Aici este piatra de poticnire: cine nu
crede că lupta diavolilor împotriva sfinţilor a fost exact aşa cum este descrisă în
Vieţile Sfinţilor nu poate crede nici că „extratereştrii” care fac lucruri similare,
sunt draci. Cine nu vrea să ţină seama de experienţa Bisericii Ortodoxe nu se
mai poate considera fiu al acestei Biserici şi nici nu îi poate înţelege
învăţăturile. În plan duhovnicesc, o demonstraţie logică nu are cum să fie
definitivă: întotdeauna credinţa este chemată să spună ultimul cuvânt.
În ceea ce priveşte amintirile despre întâlnirile cu extratereştri care au
ieşit la iveală în urma unei şedinţe de hipnoză, ar fi cazul să amintim punctul de
vedere al doctorului Arthur C. Hastings, un specialist californian în psihologia
comunicaţiei: „Lucrul cel mai evident care se petrece cu persona aflată sub
hipnoză este că devine extrem de sensibilă şi de maleabilă la absolut orice fel
de sugestie, oricât de subtilă, inconştientă, non-verbală sau verbală venită din
partea hipnotistului. Dacă îi ceri să se ducă într-o viaţă trecută, iar persoana
respectivă nu are o viaţă trecută, va inventa una pentru tine! Dacă îi sugerezi
cumva că a văzut un O.Z.N., va spune că a văzut un O.Z.N.” [139; 132].
Trebuie precizat că doctorul Hastings nu este singurul specialist care are
această poziţie. Dar, de obicei, mass-media nu vrea să ţină cont decât de
cealaltă variantă, şi să facă reclamă diferitelor tehnici de hipnoză.
Considerăm potrivită aici o altă paranteză. Am amintit de experienţele
violente la care au fost supuşi oamenii - experienţe pe care părintele Rodion le
tratează cu atenţie, dar care uneori au o anumită doză de subiectivism (în
cazurile în care amintirile necesită o împrospătare prin controversatele tehnici
de hipnoză). Vom face o scurtă referire la un fapt asemănător ca brutalitate şi
legat de acestea prin faptul că au aceeaşi sursă: fenomenul mutilării animalelor,
fenomen cunoscut mai ales pe teritoriul Americii.
Unul dintre primele cazuri de acest gen a avut loc la sud de Colorado, în
anul 1967. Un mânz a fost aflat mort, având capul curăţat de carne, iar organele
interne şi coloana vertebrală îi fuseseră extrase. Mai multe semne circulare au
fost descoperite în apropiere, şi la o distanţă destul de mică se vedea un cerc
din câteva găuri adâncit în pământ. Un doctor care a investigat trupul calului
mort, John Altshuler, constata că „marginile exterioare ale inciziei în piele erau
foarte dure, parcă fuseseră cauterizate cu un laser din zilele noastre. Dar în
1967 nu exista o astfel de tehnologie laser în chirurgie. (...) Faptul cel mai
uimitor era absenţa sângelui. Făcusem până atunci sute de autopsii, nu poţi tăia
un corp fără să curgă şi puţin sânge. Dar nici pe piele, nici pe pământ nu exista
strop de sânge. Nici urmă nicăieri. Acest lucru m-a impresionat cel mai
puternic. (...) Cum să scoţi inima din piept fără urmă de sânge?” [67; 39-40].
Acest caz, cunoscut sub numele de „cazul Alamosa”, a fost cel care a
atenţionat opinia publică asupra fenomenului mutilării animalelor, şi după el au
apărut o sumedenie de cazuri similare. Peste 90% dintre animalele care au fost

414
mutilate sunt vite, dar au fost mutilate şi oi, capre sau animale de casă. Deşi s-
au oferit sume substanţiale pentru cei care puteau da informaţii care să ducă la
prinderea „vinovaţilor” (ajungând până la 45.000 de dolari), nimeni nu a
revendicat recompensa.
Numărul de mutilări a crescut atât de mult, încât în anul 1974 fermierii
din Nebraska s-au văzut nevoiţi să pună mâna pe arme şi să supravegheze
turmele împotriva unor astfel de experienţe. Între 1974-1975 numai în
Colorado au fost confirmate o sută treizeci de cazuri de mutilări ale vitelor. În
anul 1975, exasperat de înmulţirea cazurilor de mutilări, Richard Lamm,
guvernator al acestui stat, a declarat că „mutilările sunt una dintre cele mai
grave insulte şi provocări din istoria industriei de creştere a animalelor din vest.
Este important să lămurim misterul cât mai curând cu putinţă” [67; 46].
Mulţi cercetători consideră că astfel de experienţe pe animale sunt de
origine extraterestră, unul dintre argumente fiind şi luminile ciudate care s-au
văzut deplasându-se în aer în zonele în care au avut loc mutilări. Doctorul
Henry Monteith a constatat că indienii din zonele respective manifestau o
teamă deosebită faţă de animalele mutilate: „Nu vor să spună nimic deoarece ei
ştiu că mutilările sunt făcute de «oamenii stelelor». (...) Acestea sunt chiar
cuvintele lor... Oamenii stelelor ştiu ce fac şi trebuie să avem încredere în ei”
[67; 56].
Încercând să verifice dacă, înainte de a fi mutilate, animalele sunt
marcate în vreun fel, savantul Howard Burgess a supus o sută de vite unor
verificări speciale făcute cu raze ultraviolete. El a sesizat că cinci vite aveau
pete fluorescente puternice, asemănătoare cu cele observate pe animalele
mutilate. Cine şi de ce a marcat animalele respective? Raportul oficial al F.B.I.,
Animal Mutilation Project, nu prezintă faptele obiectiv şi nici nu reuşeşte să
dea o explicaţie coerentă; la fel de neclare sunt concluziile cercetătorilor, care
consideră că la originea mutilărilor ar fi de fapt un experiment al guvernului
american sau că autorii ar fi animalele sălbatice. Dar animalele sălbatice nu pot
depăşi în iscusinţă tehnica medicală, iar guvernul american nu avea niciun
motiv să solicite realizarea unor astfel de operaţiuni (şi nici posibilitatea
tehnică de a face aceasta fără ca localnicii să observe această operaţiune).
Suntem de acord cu cercetătorii care observă aceleaşi manifestări în
cazurile O.Z.N. în care au loc experienţe pe oameni şi în cazurile de mutilare a
animalelor; considerăm că mutilarea animalelor este o altă lucrare drăcească
prin care duhurile întunericului vor să amplifice psihoza „extraterestră”.
Strategia lor este cât se poate de variată: pe unii îi fascinează prin luminiţe care
apar pe cer, pe alţii îi conving prin emisiuni documentare. Pe unii îi sperie prin
„contacte”, pentru alţii e nevoie de un spectacol grotesc - cum este cel al
animalelor mutilate.
Diavolul face tot posibilul pentru a sustrage atenţia oamenilor de la
credinţa în Dumnezeu şi de a o muta în altă parte. Dacă ne-am gândi la cât de

415
mult a captat atenţia opiniei publice fenomenul Roswell, am putea vedea o
biruinţă a vrăjmaşului. Amintind de cazul Roswell, repetăm întrebarea pusă de
mii de curioşi: ţine sau a ţinut guvernul american astfel de „extratereştri” sub
observaţie? Răspunsul este dificil de aflat, mai ales după cât de ample sunt
campaniile de dezinformare.
Din punct de vedere creştin, este posibil să aibă loc astfel de observaţii
îndelungate asupra „vizitatorilor”: condiţia principală este ca oamenii care îi
cercetează să fie rupţi de Hristos. Numai aşa l-ar putea confunda pe diavol cu
vreun „binevoitor” de prin altă galaxie.
Nu ştim cât de mari vor fi înşelările care urmează. Ştim doar că vor fi pe
măsura păcatelor noastre, ceea ce nu are cum să ne bucure. Nu ar fi exclus ca,
peste câteva decenii, contactele cu „vizitatorii” să devină şi mai dese, şi la
buletinele de ştiri să putem afla ultimele noutăţi despre ei.
Oricât de mare ar fi apostazia, fiii Bisericii trebuie să rămână tari în
credinţă şi să nu se lase înşelaţi de miraculoasele „arătări”.
Rezumând învăţătura ortodoxă despre vedenii, Sfântul Diadoh al Foticeii
spunea: „Chiar dacă ni s-ar trimite vreodată, din bunătatea lui Dumnezeu, vreo
vedenie, dacă nu o vom primi, nu Se supără pe noi Prea Doritul Domnul Iisus
Hristos. Că ştie El că facem acest lucru pentru a nu fi înşelaţi de vicleşugul
dracilor” [79; 160].
Deci creştinii să ştie că Hristos nu S-ar supăra dacă din nepricepere nu
putem recunoaşte faptul că „vizitatorii” sunt trimişi de Dumnezeu, ci S-ar
bucura să vadă că suntem exagerat de circumspecţi. Iar dacă „vizitatorii” nu
sunt trimişi de Dumnezeu, cu atât mai mult Se va bucura văzând că nu ne-am
plecat înşelării lor.
Este adevărat că punctul de vedere creştin legat de apariţiile extraterestre
nu poate fi înţeles de către cei care nu înţeleg că diavolul se poate arăta în
diferite feluri, luând nu numai chipul unui înger de lumină, ci şi al unui om sau
al unui extraterestru. Mărturia de mai jos, extrasă din cunoscuta carte Pelerinul
rus, ar merita să fie citită cu luare-aminte:
„Timp de cinci ani am fost profesor de liceu, străbătând cărările vieţii
prin întunericul desfrâului şi înflăcărându-mă de filosofia deşartă după firea
lumii, iar nu după Hristos. Şi poate că aş fi pierit cu desăvârşire dacă nu m-ar fi
reţinut întrucâtva faptul că trăiam împreună cu evlavioasa mea mamă şi cu o
soră care îşi petrecea viaţa cu multă luare-aminte, într-o neîntinată feciorie...
Într-o bună zi, plimbându-mă pe strada principală, m-am întâlnit şi am
făcut cunoştinţă cu un tânăr frumos, care se dădea drept francez. (...) Veni într-
o bună zi la mine, poftindu-mă să mergem într-una din familiile mai sus
pomenite şi, pentru ca să mă înduplece mai uşor, a început să îmi vorbească
despre veselia şi buna dispoziţie care te întâmpină de cum păşeşti pragul acelei
case. Dar, după ce îmi spuse aceste cuvinte, la un moment dat începu să mă
roage stăruitor să ieşim afară din cabinetul în care ne aflam şi să stăm în salon.

416
Rugămintea lui mi se păru ciudată, şi după ce i-am spus că am băgat de seamă
de mai multe ori neplăcerea lui de a sta în odaia mea de lucru, l-am întrebat
care e cauza. Apoi l-am reţinut în cabinetul meu şi din altă pricină: salonul se
afla lângă camera mamei şi surorii mele, unde n-ar fi fost frumos să vorbim
despre felurite deşertăciuni. El îşi menţinea totuşi dorinţa prin diferite
şiretlicuri. În cele din urmă, îmi spuse deschis următoarele:
- Pe raftul din faţă se află printre cărţi o Evanghelie. Eu cinstesc atât de
mult această carte, încât îmi vine greu să vorbesc în faţa ei despre lucrurile
noastre pline de atâtea chestii neserioase... Te rog, du-o de aici, şi atunci vom
vorbi în toată libertatea.
Uşuratic cum eram, am surâs când am auzit aceste cuvinte, am luat apoi
Evanghelia din raft şi i-am zis:
- Trebuia să-mi fi spus mai demult.
Şi punându-i-o în mâini am bâiguit:
- Uite, pune-o singur în cealaltă cameră!...
Dar, minune, de-abia m-am atins de el cu Evanghelia şi, în aceeaşi clipă,
tânărul se cutremură şi se făcu nevăzut. Întâmplarea m-a uimit atât de puternic,
încât, de spaimă, m-am prăbuşit în nesimţire pe podea” [201; 166-167].
Mărturia de faţă dovedeşte cât se poate de clar că diavolii pot lua
înfăţişare omenească, şi putem înţelege că nu le este greu să ia nici înfăţişare de
fiare (cum citim în Vieţile Sfinţilor), şi nici de extratereştri.
„Povestea aceasta este bună de adormit copiii...”, ar putea spune cineva.
„De vină nu este cel care a scris-o, ci cei care au crezut cele scrise...” Este
adevărat că această mărturie poate fi considerată mincinoasă, sau poate fi
apreciată drept rod al unei imaginaţii bolnăvicioase. Dar creştinii ortodocşi ştiu
că Pelerinul rus este una dintre cele mai importante cărţi duhovniceşti şi nu se
îndoiesc de învăţăturile şi întâmplările descrise în ea.
Din aceeaşi perspectivă, vom aduce o mărturie care aparţine
Preacuviosului părinte Cleopa de la Sihăstria, mărturie care nu este altceva
decât o expunere practică a teoriei pe care am încercat să o expunem în acest
studiu169:
„Eram într-o noapte la ora unu în bordei. Făcusem Miezonoptica şi eram
pe la sfârşitul Utreniei, când deodată aud: buf, buf, buf! Se cutremura
pământul. Eu am ieşit să văd ce se aude, dar când am deschis uşa la bordei am
văzut afară o lumină mare şi în lumină, o maşină de alamă cu multe roţi (un
clasic O.Z.N. –n.n.). Din ea a coborât un om înalt, cu ochii mari, pe jumătate
albi şi pe jumătate negri, care numai atât a zis apăsat: «Ce cauţi aici?» (acesta a
fost momentul cel mai important: în loc să intre în dialog cu extraterestrul, cum
ar fi făcut alţii, părintele şi-a dat seama că se află în faţa unei curse diavoleşti –

169
Prima parte a textului a fost pusă ca motto al acestui capitol tocmai pentru a atrage atenţia
asupra importanţei întâlnirii unui părinte ortodox cu o creatură extraterestră.

417
n.n.) Atunci mi-am adus aminte ce zic Sfinţii Părinţi. Că dacă ai Sfintele Taine,
Îl ai pe Hristos viu! Eu aveam Sfintele Taine într-o scorbură de brad în bordei.
Şi când am văzut aşa, am intrat repede înăuntru, am cuprins bradul cu Sfintele
Taine în braţe şi numai atât am zis: «Doamne Iisuse, nu mă lăsa!» Să vezi tu
atunci rugăciune când este dracul la uşă! Şi când m-am uitat din nou afară, l-am
văzut cum se dădea înapoi alungat de puterea lui Hristos. Lângă bordei era o
râpă mare unde a căzut acel duh necurat. Dar cum a căzut? Când a ajuns la
râpă, s-a dat de trei ori peste cap cu tot cu maşină şi pe urmă a căzut şi s-a făcut
un zgomot mare de mi-au ţiuit urechile până a doua zi la ora unu” [22; 102-
104].
Nu este nevoie de alte comentarii. Această întâmplare este o confirmare
clară a învăţăturii ortodoxe despre contactele cu fiinţele care par a fi
extratereştri.
Scopul acestui articol nu a fost acela de a demonstra că nu există viaţă pe
alte planete, că suntem singurii locuitori ai universului. Ci a fost acela de a
arăta că, de fapt, contactele cu aşa-zisele „civilizaţii extraterestre” nu au fost
decât întâlniri cu diavolul.
Nuanţa e foarte importantă. Ar fi bine ca oamenii să înţeleagă că
universul a fost creat pentru ei, că omul este cununa creaţiei, că el este chemat
la îndumnezeire şi nu cine ştie ce entitate extraterestră. Universul a fost creat
pentru om, şi omul este cea mai importantă fiinţă din univers. Dacă ştiinţa a
confirmat sau va confirma acest lucru, nu putem decât să ne bucurăm170. Dar,
170
Fără a evalua teoria schiţată mai jos, vom reproduce un fragment dintr-un articol (în
manuscris) al părintelui Teodosie Paraschiv despre Principiul antropic cosmologic: „Principiul
antropic este o reacţie a lumii ştiinţifice contemporane la principiul copernican. Acest principiu
afirmă că deşi poziţia omului în univers nu este neapărat centrală, ea are totuşi un caracter
special şi privilegiat, acesta fiind sensul unui antropocentrism modern (Cecil Folescu, Ce este
universul?, Editura Albatros, Bucureşti, 1988, p. 363). Observăm cum, măcar în parte, lumea
ştiinţifică se apropie tot mai mult de credinţa creştină, conform căreia lumea văzută a fost
creată de Dumnezeu pentru om. Cu alte cuvinte, astăzi materialismul nu mai deţine monopolul
ştiinţei. John D. Barrow şi Frank J. Tipler au scris chiar o lucrare voluminoasă intitulată:
Principiul antropic cosmologic (lucrarea a apărut în traducere, John D. Barrow şi Frank J.
Tipler, Principiul antropic cosmologic, Editura tehnică, Bucureşti, 2001). Principiul antropic a
fost formulat în 1961 de astronomul Robert Dicke şi se poate enunţa pe scurt astfel: Universul
are proprietăţile pe care le are şi pe care omul le poate observa, deoarece dacă ar fi avut alte
proprietăţi, omul nu ar fi existat ca observator. Formularea făcută de Robert Dicke se baza pe
analiza unor lucrări ale fizicianului P.A.M. Dirac, care descoperise similitudini prea mari
pentru a fi întâmplătoare. Iată care sunt numerele: primul din ele având valoarea 10-10,
reprezintă constanta de cuplaj gravitaţional; al doilea reprezintă vârsta universului în unităţi
atomice şi are valoarea de 1040; al treilea număr adimensional este cel al particulelor masive
(protoni şi neutroni) din univers, având valoarea de cca. 1080. Dirac a sesizat că primul număr
este inversul celui de-al doilea, apoi că al treilea număr este pătratul celui de-al doilea, şi că
primul număr este inversul rădăcinii pătrate al celui de-al treilea. O altă grupă de similitudini se
referă la dimensiunile corpurilor semnificative din univers. Se constată că diametrul
pământului este media geometrică dintre mărimea întregului univers observabil şi diametrul

418
chiar şi fără demonstraţiile ştiinţifice, creştinii ştiu că lumea este creată pentru
om ca spaţiu în care omul poate dobândi cunoaşterea lui Dumnezeu. Nu omul
este creat pentru univers, ci universul este creat de Dumnezeu pentru om.
Dacă ar fi fost mai importanţi alţii, şi nu noi, atunci Hristos nu S-ar fi
Întrupat, nu ar fi primit răstignirea pentru mântuirea noastră. Dacă cei slabi în
credinţă vor cu tot dinadinsul să se gândească la faptul că în acest univers
imens există şi alte civilizaţii, ar fi bine să înţeleagă totuşi că apariţiile
extraterestre de până acum, cărora li s-a făcut atâta reclamă, nu au fost decât
apariţii diavoleşti.
Stareţul Efrem Vatopedinul, un părinte athonit din zilele noastre, spunea:
„Evanghelia nu cred că are de suferit chiar dacă, prin absurd, ar exista viaţă pe
altă planetă. Unii «oameni de ştiinţă», între ghilimele oameni de ştiinţă, zic:
«ce va spune Evanghelia dacă într-o bună zi vom descoperi viaţă pe altă
planetă?». Ei spun că Evanghelia nu s-ar referi la existenţa vieţii umane şi pe
alte planete. Răspunsul nostru este următorul: Evanghelia vorbeşte despre
sfinţirea omului, aceasta este Evanghelia! Evanghelia nu este o carte de ştiinţă
despre cosmos! Iar problema extratereştrilor eu cred că este un mit” [55; 174-
175].
Poziţia aceasta pare destul de îngăduitoare. Pe de o parte părintele afirmă
că avem de-a face cu un mit, pe de alta că nu ar trebui să ne deranjeze dacă ar
exista viaţă pe alte planete. Cuvintele sale ar putea fi înţelese astfel: „Dacă unii
vor neapărat să creadă că există extratereştri, nimeni nu îi obligă să îşi schimbe
părerea. Dar ei să înţeleagă că Adevărul pe care îl mărturiseşte Biserica, cel
privitor la mântuirea omului, nu poate fi călcat în picioare în numele unor
supoziţii omeneşti”.
Dacă am încerca să convingem pe cineva că nu există alte civilizaţii
extraterestre, riscăm să îl îndepărtăm de Biserică. Important este ca oamenii să
meargă pe calea mântuirii pe care o propovăduieşte Biserica. Şi, încet-încet,
vor renunţa la toate concepţiile greşite.
În poziţia părintelui Efrem găsim aceeaşi învăţătură evanghelică potrivit
căreia celor slabi în credinţă nu este bine să li se pună juguri prea grele, ca nu
cumva să părăsească staulul Bisericii. Această atitudine nu este singulară în
istoria Bisericii. Fără a favoriza învăţăturile greşite sau ereziile, păstorii turmei
lui Hristos au avut iscusinţa de a-i ţine de mână pe cei care încercau să
cunoască adevărul mântuitor fără a le pune sarcini prea grele171.

unui atom. De asemenea, masa unui om este media geometrică între masa Terrei şi cea a unui
proton. Cecil Folescu concluzionează: Lăsând loc şi afirmaţiei că este vorba de nişte
coincidenţe pur întâmplătoare, trebuie spus că, pe baza valorilor forţelor electromagnetică şi
gravitaţională din universul actual, există motive serioase pentru a argumenta că o fiinţă
inteligentă care să poată realiza ceea ce face omul pe planeta Pământ trebuie să aibă exact
dimensiunile pe care le are corpul uman (op. cit., p. 366)”.

419
 Scopul vieţii creştine nu este de a răspunde corect la întrebarea: „Există
sau nu extratereştri?”. Scopul vieţii este mântuirea. Tocmai de aceea insistenţa
cu care anumiţi creştini îi presează pe cei care vin la biserică numai de
sărbători, că extratereştrii sunt diavoli, nu este justificată. Sunt multe alte
lucruri mai importante pe care aceştia ar trebui să le ştie, şi dacă în loc să fie
ajutaţi să cunoască viaţa creştină, beneficiază de anumite teorii impuse cu forţa,
fie ele şi ortodoxe, efectul nu va fi ziditor172. Unii, încercând să demoleze idolii
celorlalţi, nu fac altceva decât să îi înlocuiască cu idolii lor, cu modul lor rigid
şi îngust de a înţelege lumea şi viaţa creştină. Se poartă ca nişte inchizitori, ca
nişte vânători de idei greşite, pe care le zdrobesc cu trufie folosindu-se de
învăţătura Sfinţilor Părinţi173. Dar în loc să Îl mărturisească pe Hristos, se
mărturisesc pe ei înşişi, şi cuvintele lor nu au putere.
Departe de a-şi propune să epuizeze problema contactelor cu „civilizaţiile
extraterestre”, acest studiu încearcă să dea un răspuns creştin care să
contracareze propaganda neopăgână legată de acest subiect. Subliniem pentru
ultima dată că am încercat să diferenţiem între subiectul existenţei vieţii pe alte
planete174 şi cel al contactelor cu civilizaţiile din spaţiu care au luat, iau sau vor
lua legătura cu omenirea. Şi că aceste contacte sunt, după toate semnele, noi
mijloace de înşelare drăcească; ele oferă substitute pentru o viaţă creştină, dar
nimic mai mult.
Nu avem de ce să ne aşteptăm la o invazie extraterestră, aşa cum sunt
cele prezentate în filmele de succes. Nu va veni nicio civilizaţie care să
cucerească planeta noastră, şi nici vreo alta care să ne ajute să avem parte de
vremuri mai bune. Ar trebui să ne dăm seama că cei care promovează psihoza
171
E într-un fel ca la spovedanie: dacă duhovnicul pune un canon prea greu pe umerii
ucenicului, riscă să îl piardă. De aceea, trebuie să dea nu cel mai greu canon, ci canonul care cu
adevărat îl va ajuta pe ucenic să se vindece. Duhovnicii mari nu sunt cei care dau cele mai
grele canoane, ci cei care îi ajută pe ucenici să se vindece de bolile sufleteşti.
172
Nu este vorba aici de discuţiile cu cei fascinaţi de contactele cu extratereştri şi care stau
departe de Biserică tocmai din cauza faptului că au alte criterii de apreciere a adevărului. Este
vorba numai de discuţiile polemice cu cei care doar cochetează cu ideea întâlnirilor de gradul
III, fie din curiozitate, fie pentru că „aşa e moda”, fie pentru a încerca să pară mai „spirituali”
prin abordarea unor astfel de teme.
173
Părintele Savatie Baştovoi spunea foarte frumos că „jignirile pe care le aducem celuilalt,
nesocotindu-i credinţa sau viziunea lui despre viaţă, nu aduc nici un folos. Cei mai mulţi cred
că dacă încep a apăra cu înverşunare o dogmă de credinţă, atrăgându-şi în felul acesta dispreţul
ascultătorului, pătimesc ca mărturisitori. Nu este adevărat. Sfântul Teofan Zăvorâtul îi numeşte
pe aceştia scandalagii – kricunî, şi îi îndeamnă să îşi păstreze curajul mărturisirii pentru
situaţiile în care Dumnezeu le va cere să Îl mărturisească. (...) Să nu confundăm agresivitatea
noastră cu râvna pentru credinţă, după cum ne îndeamnă şi Sfântul Ignatie: «Amăgiţi fiind de o
falsă concepţie despre râvnă, râvnitorii lipsiţi de înţelepciune socot că, lăsându-se în voia
acestei râvne, urmează Sfinţilor Părinţi şi sfinţilor mucenici, uitând că ei, râvnitorii, nu sunt
sfinţi, ci păcătoşi. Dacă sfinţii îi mustrau pe păcătoşi şi pe necredincioşi, o făceau din porunca
lui Dumnezeu, fiind datori să facă aceasta potrivit insuflării Sfântului Duh, nu insuflării
propriilor patimi şi a demonilor»” [19; 31-40].

420
invaziilor extraterestre nu fac altceva decât să îndepărteze atenţia creştinilor de
la viaţa duhovnicească, îndreptând-o pe alte făgaşuri.
Creştinii trebuie să observe că lumea merge spre rău, că lumea se rupe de
Hristos, că lumea se lasă cucerită de duhurile întunericului. Creştinii trebuie să
se lupte cu toate puterile pentru a nu părăsi calea mântuirii, şi trebuie să
respingă orice cursă prin care vrăjmaşul încearcă să le abată atenţia asupra unor
lucruri care nu merită atenţie.
Cine este creştin ştie că în viitor lumea nu va avea parte nici de pacea
adusă de extratereştri şi nici de evoluţia spirituală pe care o promit aceştia.
Cine este creştin ştie că lumea, cu paşi mai mici sau mai mari, se îndreaptă spre
sfârşit. Oricât de mult ar amâna Dumnezeu sfârşitul, vrând din marea Sa
dragoste să le mai dea oamenilor vreme de pocăinţă, Apocalipsa va veni. Şi
atunci, cei care i-au aşteptat pe extratereştri îşi vor da seama că aşteptarea lor a
fost zadarnică. Vor regreta amarnic că, în loc să Îl cunoască pe Hristos, au
căzut în plasa cunoaşterii luciferice, cunoaştere ruptă de Dumnezeu.
În cartea sa Despre vedenii, duhuri şi minuni, Sfântul Ignatie
Briancianinov a scris: „Îndrăznim a numi învăţătura despre minuni şi semne
înfăţişată de către noi învăţătură a Sfintei Biserici Ortodoxe, învăţătură a
Sfinţilor ei Părinţi” [28; 61]. Ar fi fost de dorit să existe o mărturie similară,
scrisă de mâna unui sfânt canonizat de Biserică, şi despre existenţa sau non-
existenţa civilizaţiilor extraterestre. Nu avem cunoştinţă despre existenţa unei
asemenea mărturii.

174
Subiectul existenţei vieţii pe alte planete este o altă mare provocare prin care se încearcă
răsturnarea credinţei creştine. „Dacă formele primare de viaţă au apărut de la sine pe alte
planete, nu înseamnă că viaţa însăşi nu este decât un proces evolutiv, şi că implicarea lui
Dumnezeu ţine de habotnicie?” Cunoaştem că, pentru a-şi argumenta demonstraţiile,
evoluţioniştii veacului XX au falsificat câteva exemplare de verigi lipsă, pe care le-au prezentat
lumii ştiinţifice ca dovezi pentru înrudirea omului cu maimuţa. Unele dintre ele au fost mai
prost alcătuite şi nu au putut păcăli nici măcar opinia publică. Dar altele au înşelat chiar
vigilenţa unor oameni de ştiinţă; a trecut destul timp până ce s-a demonstrat că şi aceste fosile
erau de fapt artificiale. Nu ar trebui deci să ne mire dacă am auzi că pe alte planete s-au găsit
fosile umane. Ar putea fi totul o mare mascaradă, aşa cum este mascarada raelienilor, care au
anunţat că au clonat oameni, dar nu au permis nici unui specialist să certifice existenţa acestor
clone.

421
 APOCALIPSA CONTEMPORANĂ

„Am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel
dintâi au trecut; şi marea nu mai este.” (Apoc. 21, 1)

Unul dintre motivele cel mai des întâlnite pentru care oamenii apelează la
diferiţi ghicitori sau iau în serios diferite profeţii catastrofale este obsesia
sfârşitului lumii.
Omenirea se confruntă cu o decădere spirituală care se accentuează din zi
în zi. Se poate spune că plaga păcatului se extinde într-un proces ireversibil. Şi
oamenii ajung la convingerea că Dumnezeu nu va mai putea răbda pentru
multă vreme atât de mult desfrâu, atâta decădere.
Chemarea de la sfârşitul Apocalipsei - „Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc.
22, 20), se transformă într-un disperat „Dumnezeu va veni să pedepsească!”.
Dacă în primele secole ale Bisericii, a Doua Venire era aşteptată cu
încordare de către creştinii care îşi doreau să se unească pentru veşnicie cu
Hristos, încetul cu încetul această aşteptare s-a transformat în panică şi
tulburare.
Pe cât este de contrară ideii pacifiste de Eră a Vărsătorului ideea unui
sfârşit apocaliptic, pe atât de bine coexistă aceste idei în mentalitatea
contemporană. Pentru că omul, oricât ar încerca să se lase păcălit de ideea unei
ere înfloritoare, vede în jurul său din ce în ce mai mult dezastru. Dacă toţi
oamenii ar crede că vom intra într-o epocă de aur, atunci nimeni nu ar mai
cumpăra cărţi şi reviste despre Apocalipsă. Dar despre acest subiect se tipăresc
şi se cumpără materiale în tiraje enorme, lucru ce dovedeşte interesul din ce în
ce mai ridicat al oamenilor pentru ceea ce va veni.
O istorie a Franţei descrie atmosfera tensionată din preajma anului 1000:
„Existenţa oamenilor era sumbră, mizerabilă şi barbară. De altfel, credinţa în
sfârşitul lumii, credinţă care părea justificată de ciumele, foametea, calamităţile
de orice fel care bântuiau Europa, răspândea o spaimă universală. Totul era
îngheţat în aşteptarea zilei fatale, toate afacerile fuseseră suspendate; nu mai
era nicio speranţă de viitor. Lumea îşi regăsea o înnoită fervoare religioasă, se
îngrămădea în mănăstiri, îşi dona proprietăţile Bisericii. Din toate părţile se
auzea acelaşi ţipăt lugubru: «Sfârşitul lumii se apropie!»” [129; 17].
În preajma anului 2000 situaţia nu a fost chiar atât de apăsătoare. Totuşi,
apropierea acestui an a generat o psihoză apocaliptică, ce nu a trecut nici la
începutul anului următor.

422
 Tot felul de calcule, care de care mai precise, încearcă să stabilească când
anume va veni sfârşitul. Dar nimeni nu poate să afle când va veni sfârşitul,
chiar dacă sunt unele semne cum că ar fi aproape. Însă indiferent când va veni,
creştinii trebuie să fie pregătiţi duhovniceşte pentru acest moment. Fără a intra
în panică, fără a se lăsa pradă deznădejdii, creştinii trebuie să înţeleagă faptul
că timpul este în mâinile lui Dumnezeu. Şi că la „plinirea vremii”, Hristos va
veni nu pentru a-i pedepsi pe cei care I-au fost credincioşi, ci pentru a-i face
părtaşi bucuriei veşnice.
Să nu se creadă că falşii profeţi, care vestesc sfârşitul lumii, ar tulbura
planul satanic de aşteptare a Noii Ere. Diavolul nu are niciun interes ca oamenii
să fie fideli doar unei singure concepţii despre viitor, ci interesul lui este ca
oamenii să fie cât mai îndepărtaţi de punctul de vedere al Bisericii. Orice
abatere, cu cât stârneşte mai multă confuzie, cu atât îi este mai plăcută. Sau,
mai exact, chiar dacă diavolul ar vrea ca toţi oamenii să aştepte venirea Noii
Ere, pe cei pe care nu reuşeşte să îi amăgească prin ispita „păcii acestei lumi”
încearcă să îi sperie cu profeţii apocaliptice îngrozitoare (la această rubrică
intră şi binecunoscuta „psihoză a cataclismelor”: tot soiul de iniţiaţi emană
„previziuni” asupra unor diferite calamităţi, mai ales cutremure, „previziuni”
care îi sperie pe oamenii creduli şi le induc spaime ale căror urmări asupra
psihicului se tămăduiesc greu).
„Profeţiile” despre sfârşitul lumii sunt cât se poate de variate, diavolul
adaptându-şi mesajul în funcţie de mai multe caracteristici între care, la loc de
cinste, se află şi spaţiile geografice pregătite să devină locurile de izbăvire în
care se va arăta puterea „dumnezeiască”. Există în lume mai multe astfel de
„profeţii” despre locurile în care s-ar putea întemeia Noul Ierusalim, şi nu
puţini sunt cei foarte convinşi că trăiesc în spaţiul predestinat de Dumnezeu
pentru o misiune spirituală de importanţă mondială.
Cea mai celebră dintre rătăcirile de acest gen care s-au răspândit cu mare
succes în România este cea care are la bază aşa-numitele „profeţii ale lui
Sundar Singh”. Ideile principale ale acestui text sunt următoarele: „România va
trece prin mai multe faze de transformări spirituale, devenind în cele din urmă,
graţie spiritualizării sale, un veritabil focar spiritual (...) Se va numi «Noul
Canaan», iar Bucureştiul se va transforma într-un centru spiritual al acestuia
(...) Bucureştiul va fi considerat «Noul Ierusalim pământesc» (...) Aşa precum a
ales Mântuitorul Isus pe iubiţii Săi apostoli din Galileea, cea mai înapoiată pro-
vincie din acea vreme, însă cu cea mai dârză credinţă, pe acelaşi considerent a
ales şi Ţara Românească şi poporul român, să fie altar de viaţă pilduitoare (...)
Canalul Marea Neagră - Dunăre va funcţiona normal, precum şi canalul Dunăre
- Bucureşti, ceea ce va permite vapoarelor de mare tonaj să meargă până la
Cetatea Minunată, acestea fiind lucrări din Plan Divin care se vor realiza
fulgerător” [115; 312].

423
 Aceste profeţii au fost primite cu deosebită receptivitate de către românii
care au găsit în ele ecoul unor aspiraţii de factură mesianică. Nu puţini au fost
cei care, după ce le-au citit cu mândrie, au răspândit mai departe „vestea cea
bună” a faptului că Noul Ierusalim va fi în ţara noastră. Demersul lor este
justificat în măsura în care, dacă într-adevăr viitorul ar fi rezervat Bucureştiului
cinstea de a fi Noul Ierusalim, atunci ar fi fost normal ca toată suflarea
românească să graviteze în jurul acestor profeţii.
Formula introductivă a fost de mare efect: „Acum când fac cunoscute
aceste profeţii, dacă aş fi român de origine, probabil că aş putea fi învinuit de
părtinire naţională, iar dacă aş fi european din continuitatea latină, ar exista fără
îndoială unele motive să fiu judecat într-un fel omenesc, cu patimă omenească.
Însă, deoarece sunt indian luminat prin intermediul lui Iisus Hristos şi ferm
stabilit în credinţa creştină, pot vorbi acum cu toată uşurinţa, încredinţându-vă
că acum nu fac altceva decât să exprim voia lui Dumnezeu” [115; 313].
Sundar Singh, despre care se susţine că ar fi autorul profeţiilor, este cel
mai celebru caz de convertire de la hinduism la creştinism. Fără a discuta
trecerea de la păgânismul hindus la creştinismul de coloratură neoprotestantă
(deşi a primit botezul la anglicani, Sundar Singh s-a arătat deschis faţă de toate
grupările „creştine”, fiind reticent numai faţă de Biserica Catolică) şi fără a
analiza originea „minunilor” la care a fost martor, sunt importante trei elemen-
te: dacă Sundar Singh era în măsură să facă profeţii despre sfârşitul lumii, dacă
profeţiile despre ţara noastră îi aparţin sau nu, şi dacă aceste profeţii - chiar
dacă nu îi aparţin lui Sundar Singh - se pot împlini.
Din punct de vedere ortodox, o persoană poate avea darul înainte-vederii
numai dacă păstrează şi mărturiseşte dreapta-credinţă, şi atunci nimic din ceea
ce va profeţi nu are cum să fie străin sau potrivnic Sfintei Tradiţii sau Sfintei
Scripturi. Orice manifestări asemănătoare ale persoanelor care nu sunt
mădulare ale Trupului lui Hristos sunt de provenienţă îndoielnică. Deci, chiar
dacă aceste texte i-ar fi aparţinut lui Sundar Singh, nu era normal ca drept-
credincioşii să se aplece cu interes asupra lor.
La a doua problemă răspunsul este cât se poate de simplu: cu siguranţă
profeţiile nu îi aparţin lui Sundar Singh. O dovadă în acest sens este că, deşi în
text se face referire la vestea pe care o aduce poporului român - argumentând
că nu are niciun motiv să îl laude de prisos - Sundar Singh nu a făcut niciodată
publică o astfel de profeţie. Nici în conferinţele pe care le-a ţinut în toată
lumea, nici prin scrisul său (şi interesul pe care l-a manifestat faţă de ţara
noastră a fost atât de mare încât, deşi a predicat şi prin Europa, la noi nu s-a
ostenit să ajungă).
Nimic din ceea ce a scris Sundar Singh nu conţine vreo referire la viitorul
mesianic al României. Cei care au alcătuit aceste profeţii le-au răspândit
susţinând că Sundar Singh a vrut ca ele să fie cunoscute doar de către un cerc
restrâns de iniţiaţi. Dar atunci de ce se adresează poporului român şi nu doar

424
acelor iniţiaţi? De ce nu poate fi dovedit faptul că îi aparţin lui Sundar Singh,
dacă acesta ar fi vrut să fie purtătorul „cerescului” mesaj adresat poporului
nostru?
Oricine cunoaşte „profeţiile” şi în acelaşi timp cunoaşte şi ceva despre
personalitatea lui Sundar Singh îşi dă seama că acesta nu putea redacta astfel de
profeţii. El susţinea atât în conferinţe, cât şi prin scrisori particulare, că sfârşitul
lumii va fi aşa cum este prezentat de Apocalipsa Sfântului Ioan şi nu altfel.
Sfânta Scriptură arată că Noul Ierusalim se va arăta cu mare slavă abia după ce
„Cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut” (Apoc. 21, 1). Adică după ce
despre oraşul Bucureşti se va vorbi la timpul trecut.
Această nepotrivire fundamentală între ceea ce arată Sfânta Scriptură, şi
ceea ce arată aceste „profeţii” este o condiţie necesară şi suficientă pentru a
dovedi falsitatea celor din urmă. Duhul Sfânt, care a inspirat Sfânta Scriptură
nu putea insufla pe cineva să profeţească lucruri potrivnice acesteia. Nu încape
îndoială că aceste falsuri sunt ticluite de amăgitorul diavol şi de cei care îl
slujesc.
Cei care au compus „profeţiile” au speculat faptul că falsul va fi observat
destul de greu, că punând înaintea oamenilor povestea vieţii unui hindus
convertit (poveste care are anumite asemănări cu literatura hagiografică), lu-
mea va trece cu vederea autenticitatea profeţiilor.
Aşa a şi fost. Profeţiile au avut parte de o primire foarte călduroasă, căci
au zgândărit orgolii naţionaliste, şi printr-o amăgire de coloratură mesianică au
creat impresia unui rost (altul decât cel real) pentru care necazurile prin care
trece poporul nostru merită să fie înfruntate.
Indiferent de locul în care au apărut sau vor mai apărea profeţii similare,
în „Sfânta Rusie”, în Grecia sau în alte părţi ale lumii, astfel de profeţii trebuie
combătute cu pricepere şi fără şovăială. Ele încurajează concepţia conform
căreia, dacă la sfârşitul lumii te vei afla în locul „sfânt”, atunci şansele ca
Dumnezeu să te mântuiască sunt foarte mari, chiar dacă păcatele personale sunt
nenumărate.
Credincioşii trebuie să ştie că, atunci când va veni sfârşitul lumii, nu va
exista niciun loc special de izbăvire în afara Bisericii. Toţi cei care îşi pun
nădejdea în Noul Ierusalim pământesc vor fi făcuţi de ruşine, şi nimic nu îi va
putea feri de urgia Celui ce va veni să judece viii şi morţii.

425
 Sfântul Nicolae Velimirovici spunea: „Vedem şi noi multe semne care au
fost prezise de către Domnul Iisus; nu suntem orbi175. Asta însă nu ne dă
dreptul să hotărâm ziua sfârşitului lumii, şi cu atât mai puţin să ne dorim
înmulţirea răului în lume. Căci o dată cu înmulţirea răului, se înmulţeşte şi
numărul nedrepţilor ce îşi pierd sufletul. Iar noi, ca fii ai lui Dumnezeu, trebuie
să dorim ceea ce doreşte şi Tatăl nostru Ceresc, şi anume ca toţi oamenii să se
mântuiască. Marea n-are decât să se clatine, şi pământul să se cutremure, şi
stelele să cadă; noi trebuie să stăm netulburaţi, încredinţându-ne voii celei bune
a Făcătorului şi dorind binele tuturor făpturilor omeneşti” [164; 115].
Este clar că, în cele din urmă, sfârşitul lumii va veni. Dar creştinii nu au
de ce să îl aştepte cu spaimă. Celor ce au crezut cu adevărat în Hristos, sfârşitul
le va fi spre împlinire, spre bucurie veşnică în dragostea lui Dumnezeu.
Creştinii nu trebuie să se teamă că vine sfârşitul, nu trebuie să se molipsească
de disperarea sectanţilor, a căror propovăduire nu are în centru dobândirea
raiului şi unirea cu Hristos, ci spectacolul apocaliptic.
Cei care se gândesc că sfârşitul este departe, că va veni abia peste câteva
sute de ani, să reflecteze asupra faptului că, deşi nu vor prinde cu toţii sfârşitul
lumii, totuşi de propriul sfârşit nu îi va scăpa nimeni. Şi dacă vrăjmaşul în-
cearcă să substituie cugetarea la moarte, cugetare dătătoare de pocăinţă, cu
„cugetarea” la înspăimântătoarea Apocalipsă, noi să zădărnicim planurile sale
şi să cugetăm la propriul sfârşit; acesta va fi, vrem sau nu, mica noastră
Apocalipsă, de care nimeni nu poate scăpa.

175
Şi vedem şi semne care au fost prezise de către sfinţii şi cuvioşii Bisericii. Unul dintre cele
mai clare este cel privitor la preconizata intrare a femeilor în Sfântul Munte Athos, intrare care
după cum arată mai multe profeţii va însemna sfârşitul Athosului şi va fi semn al sfârşitului
lumii. Până acum câţiva ani, acest moment nu părea să fie prea aproape de noi. Dar în anul
2003 Parlamentul european a cerut ridicarea interdicţiei care împiedică accesul femeilor pe
muntele Athos (www.europa.eu.int). Se poate regăsi în hotărârea respectivă duhul împăraţilor
romani care prigoneau credinţa creştină, chipurile spre binele imperiului. Chiar dacă momentan
această intrare a fost întârziată (din cauza rezistenţei grecilor), totuşi îndrăznim să credem că
acest refuz a fost prevăzut, dar că totuşi vrăjmaşul diavol a vrut să pornească pe faţă lupta
împotriva spiritualităţii athonite şi implicit a Ortodoxiei. Trebuie să avem ochii minţii deschişi
şi să înţelegem că cine vrea intrarea femeilor în Athos, vrea surparea acestui Munte
binecuvântat. Şi că cine vrea surparea Athosului vrea îngenuncherea Ortodoxiei.

426
 SFÂNTUL PETRU MOVILĂ ŞI „ARĂTĂRILE ÎNGEREŞTI”

Mulţi admiratori ai diferitelor curente gnostice consideră că învăţătura

Bisericii este inferioară învăţăturii spirituale provenite de la diferite arătări
îngereşti sau de la mari spirite care afirmă că vor să ajute omenirea. Unei
cărţi cu mesaje „dictate” de vreun mare sfânt hindus sau egiptean – fie prin
chanelling, fie prin altă formă de spiritism - i se acordă mai multă autoritate
decât unei cărţi scrise de un mărturisitor al lui Hristos…
O întâmplare, descrisă cu lux de amănunte de un sfânt al Bisericii, îi
poate pune însă pe gânduri pe aceşti „admiratori”…

În ceea ce priveşte vedeniile şi celelalte feluri de arătări „îngereşti”,

creştinii trebuie să se ţină de calea arătată de bătrânul din Pateric căruia dracul i
s-a arătat în chipul lui Hristos. Bătrânul a închis ochii şi a spus: „«Eu pe
Hristos nu voiesc să Îl văd aici». Iar demonul, auzind aceasta, s-a făcut
nevăzut” [199; 316]. Tradiţia ortodoxă învaţă acelaşi lucru despre vedenii: că şi
dacă s-ar arăta cineva în chipul lui Hristos, nu trebuie să i se dea atenţie. Că
dacă este Domnul, nu Se va supăra. Iar dacă este vrăjmaşul, cea mai mică
deschidere sufletească poate fi fatală.
În articolul lui Ioan Butiurcă Medjugorie - dosarul unei mistificări, citim
următoarele: „La un sfert de secol după ce a devenit unul dintre cele mai
faimoase centre de pelerinaj din întreaga lume, Medjugorie a ajuns un spaţiu al
«schismei, dezordinii religioase, neascultării şi activităţii anti-eclesiastice».
Caracterizarea, care aparţine lui Ratko Peric, episcopul romano-catolic al
aşezării bosniace, pune într-o lumină sumbră Medjugorie, considerat de
milioane de persoane locul ales de Dumnezeu pentru a transmite mesaje
întregii omeniri, prin intermediul Fecioarei Maria.”176 „La un moment dat, în
Medjugorie s-a vorbit despre un taximetrist care a călcat un bărbat plin de
sânge. Acesta i-a dat şoferului o batistă plină de sânge şi i-a spus să o arunce în
râu. În timp ce se îndrepta spre apă, taximetristul ar fi fost oprit de o femeie
îmbrăcată în negru care i-a cerut să-i dea o batistă. Şoferul i-a oferit propria
batistă, dar în acel moment a auzit-o pe femeie spunând: «nu aceasta, ci batista
însângerată». Taximetristul i-a îndeplinit dorinţa, moment în care a auzit
176
Dosarul unei mistificări, Ziarul de Mureş, partea I, 10 iulie 2006. Acest dosar, realizat de
Ioan Butiurcă, este foarte bine documentat. Din el înţelegem că toţi ortodocşii care merg la
Medjugorie sunt lipsiţi de discernământ duhovnicesc.

427
următoarele cuvinte: «Dacă ai fi aruncat batista în râu, sfârşitul lumii ar fi venit
instantaneu». Vicka Ivankovic a notat în jurnalul ei că a întrebat-o pe «Gospa»
dacă acest eveniment este adevărat, iar apariţia i-a răspuns: «Da, este adevărat.
Bărbatul plin de sânge a fost fiul meu, Iisus, iar eu eram femeia în negru».
Comentariul episcopului, menţionat în raportul său, «Adevărul despre
Medjugorie», este elocvent: «Ce fel de teologie este aceasta? Din această
mărturie reiese că Iisus vrea sa distrugă lumea dacă o batistă este aruncată în
râu, iar Fecioara Maria este cea care salvează lumea!». (…) O serie de afirmaţii
făcute de «Gospa» se bat cap în cap cu dogma Bisericii Catolice, conform
căreia mântuirea se obţine numai în cadrul ei, prin credinţa în Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, şi în primatul papal: «Toate religiile sunt egale în faţa lui
Dumnezeu» (Chronological Corpus of Medjugorje, p. 317), «Dumnezeu
conduce toate confesiunile aşa cum un rege îşi conduce supuşii, prin
intermediul slujitorilor săi» (Apariţiile de la Medjugorie - Svat Kraljevic, 1984,
p. 58), «Musulmanii şi ortodocşii, la fel ca şi catolicii, sunt egali în faţa Fiului
meu şi a mea, pentru că toţi sunteţi copiii mei» (Fecioara Maria apare în
Iugoslavia - Pr. Marjan Ljubic).177
În articolul meu Despre „arătările mariane”178 scriam că în aprecierea
fenomenului Medjugorie nu se poate face abstracţie de astfel de mesaje vădit
anticreştine. Tot acolo – continuând studiile lui Mihai Urzică din volumul
Biserica şi viermii cei neadormiţi, argumentam caracterul demonic al
aşa-ziselor „arătări mariane” din spaţiul catolic. E bine că, în cele din urmă,
până şi forurile catolice au înţeles că la Medjugorie are loc un fenomen
înşelător.
Totuşi, ortodocşii nu trebuie să aştepte până ce ierarhia catolică va
declara că şi celelalte arătări aşa-zis mariane sunt înşelătoare. La Fatima, de
exemplu, în ziua de 13 iulie 1917, arătarea care a luat chipul Maicii Domnului
a spus: „Pentru a împiedica acest război, cer consacrarea Rusiei la inima mea
neprihănită şi Sfânta Împărtăşanie, ca reparaţie, în primele sâmbete. Dacă vor fi
ascultate cererile mele, Rusia se va converti şi va fi pace. (...) În cele din urmă,
Inima mea neprihănită va triumfa. Sfântul Părinte îmi va consacra Rusia care se
va întoarce şi se va da lumii un timp oarecare de pace” [156; 95]. Cum ar putea
înţelege catolicii că Maica Domnului nu are nevoie ca Rusia să se
convertească? Că, dimpotrivă, la credinţa pravoslavnică ar trebui să se
convertească ceilalţi?
Istoria ne arată că se poate ca fiii Bisericii Ortodoxe să îi ajute pe catolici
să renunţe la înşelarea adusă de o arătare demonică. Sfântul Petru Movilă
descrie o astfel de întâmplare:
„În satul Munin din ţinutul Przemzsl, sat aflat la o milă depărtare de

177
Dosarul unei mistificări, Ziarul de Mureş, partea a II-a, 17 iulie 2006.
178
Din volumul Feţele apostaziei - Dărâmarea idolilor, Editura Agnos, Sibiu, 2008.

428
oraşul Iaroslavl, de care şi ţine, trăia un ţăran polonez, Wojczech, poreclit
Suflet, care avusese o soţie pe nume Anna. La puţin timp după moartea soţiei,
diavolul, vrând să-i întărească nu numai pe rătăciţii de latini în erezia focului
purgatoriu, dar şi pe drept-credincioşi să-i aducă cu viclenia sa rău-voitoare la
această rătăcire latinească, s-a vârât sub cuptor şi, nevăzut fiind, cu glasul soţiei
îl chema pe soţ pe nume, zicând: «Wojczech». Iar el, auzind, a sărit înfricoşat,
vrând să fugă afară. Dar diavolul îi zice: «Nu fugi, Wojczech, ci ascultă de
glasul meu, căci eu sunt sufletul soţiei tale Anna, şi din pricina păcatelor mele
pătimesc în cuptorul acesta. Te rog dar, fie-ţi milă, ajută-mă şi du-te la preoţi şi
înduplecă-i să se roage şi să facă slujbe pentru mine. Cel mai bine ar fi să vină
aici şi să facă slujbe şi rugăciuni pentru mine în casă, până când mă voi izbăvi
de chinul purgatoriului, căci nădăjduiesc să fiu curând mântuită cu rugăciunile
lor. Până acum tu n-ai avut grijă să faci milostenii şi slujbe ca să mă ajuţi, şi
să-mi scurtezi chinurile purgatoriului, ci, de când am ieşit din trup, m-ai lăsat
uitată».
Bărbatul, neştiind de ispita diavolului, a crezut că este sufletul soţiei sale,
şi îndată a pornit spre cetatea Iaroslavl, şi le-a povestit iezuiţilor şi preoţilor de
la mănăstirea Farra tot ce-a auzit. Iar ei, ca să se încredinţeze de adevărul celor
povestite, au trimis doi oameni în casa acelui om, să vadă. Şi dacă au venit,
diavolul, ca un suflet, le-a vorbit şi lor cum îi vorbise omului, rugându-i de
moliftă. Şi când aceştia s-au întors şi au povestit, toţi preoţii latini şi iezuiţii au
crezut că într-adevăr era sufletul acelei femei şi au început să facă rugăciuni şi
molifte şi să săvârşească slujbe. Iar tuturor oamenilor le-au hotărât post şi le-au
poruncit să se roage cu sârg pentru el, iar pe ortodocşi, adică pe ruşi, ca să le fie
de învăţătură, îi vorbeau de rău, zicându-le:
«Nu pentru noi, care credem în focul purificator, ci pentru voi,
schismaticilor, care nu vreţi să credeţi învăţătura cea adevărată, care-i a
noastră, şi nu vreţi să vă convertiţi la cunoaşterea adevărului, Dumnezeu a
arătat aievea acest suflet sfânt»(căci de acum – aoleu, rătăcire! – diavolul
căpătase de la ei numele Sfintei Anna).
Şi toţi preoţii şi iezuiţii au mers cu litia şi cu multă lume pe jos până în
satul Munin, în casa omului, cântând şi rugându-se de slobozirea acestui suflet.
Şi când preoţii au intrat în casă, au început să cheme sufletul acela, iar diavolul,
ca un suflet, cu glasul femeii le-a răspuns şi le-a cerut să se roage pentru el. Iar
diavolul, ca să-i întărească şi mai mult pe cei căzuţi în amăgire, şi ca să
momească şi mai mulţi, le-a mulţumit şi le-a spus că rugăciunea lor îi aduce
uşurare, şi i-a rugat să stropească cu agheasmă locul în care spunea că se află,
căci le spunea că este ba sub cuptor, ba sub laviţă, ba sub troaca din care
mâncau porcii. Iar ei făceau repede şi cu sârg ce le zicea diavolul, crezând că-i
aduc sufletului uşurare.
Şi prin tot ţinutul acela s-a răspândit vestea că în Munin s-a ivit un suflet
sfânt şi de pretutindeni veneau mulţime de oameni, nu numai de credinţă latină,

429
ci şi ortodoxă, să vadă şi să audă vocea acelui suflet şi, amăgiţi că într-adevăr
este suflet, se rugau pentru el şi făceau pomeni. Amăgirea aceasta între latini,
adică rugăciunile pentru diavol, a durat vreo 12 săptămâni: zi de zi săvârşeau
rugăciuni în casa aceea, şi ţineau slujbe în bisericile lor.
Dar Dumnezeu, pentru a nu cădea în amăgire şi ortodocşii (căci de acum
şi mulţi dintre ei începuseră să se despartă de dreapta-credinţă), a pus în inima
unui nobil drept-credincios, pe nume Martin Grabkovici, aflat în slujba
cneazului Vasili al Ostrogului, să se ducă şi să vadă acea amăgire, căci atunci
venise din ţinutul Cracoviei în oraşul Iaroslavl.
Când s-a întâmplat să se ducă toţi preoţii cu litia, însoţiţi de multă lume,
la sufletul acela din satul Munin, a venit şi a văzut, şi îndată a cunoscut
amăgirea diavolului căci, înainte să intre el în casă, sufletul le spunea preoţilor
să nu-i lase pe ruşi şi pe cei de altă credinţă în casă, fiindcă zicea: «Când
aceştia intră, mi se înteţeşte chinul şi sufăr rău, de aceea nu vă pot răspunde
când mă întrebaţi». Şi i-au alungat din casă pe toţi drept-credincioşii.
Iar Grabkovici, venind, a intrat (căci lui, ca om în slujba cneazului, nu
puteau să nu-i îngăduie), şi, de îndată ce a intrat, a început să îi întrebe pe
preoţi unde-i sufletul (căci, intrând el, sufletul a încetat de îndată să mai
vorbească). Ei i-au arătat locul de unde se auzea glasul. Şi el l-a chemat de mai
multe ori zicând: «De eşti suflet ori drac, vorbeşte cu mine». Apoi, văzând că
acesta nici nu dă glas, nici nu răspunde, a zis către preoţi: «Nu vă lăsaţi
amăgiţi, domnii mei, şi credeţi-mă că nu e suflet, ci ispita diavolului, şi însuşi
diavolul v-a vorbit, amăgindu-vă pe voi şi ispitind atâta lume».
Dar preoţii i-au zis: «Tu, schismatic fiind, vorbeşti aşa şi huleşti acest
suflet sfânt, dar vezi că nu pentru noi, ci pentru voi, schismaticii, l-a adus
Dumnezeu, ca să vă convertiţi la sfânta biserică romană şi să credeţi că
într-adevăr, după moarte, sufletelor le este pregătit focul purificator». Şi multe
asemenea vorbe i-au spus, ocărându-l.
El însă a întrebat: «Dacă este într-adevăr suflet sfânt, şi nu drac, după
cum spuneţi, de ce nu vorbeşte cu mine?». Iar ei i-au răspuns: «Fiindcă nu eşti
de credinţa noastră catolică». Iar el a zis: «Atunci să vorbească cu voi, numai
să-i aud vocea». Şi ei au început să-l cheme şi să-l roage să vorbească cu ei,
însă nici lor nu le-a răspuns. După ce s-au rugat mult de el, l-au întrebat: «De
ce nu ne răspunzi, sfântă Annă?» Iar diavolul, cu greu înduplecat, a început să
geamă, ca şi cum ar fi fost bolnav, răspunzând: «Fiindcă aici a intrat un om
străin, care nu-i de-al nostru (căci era acest Grabkovici om bun şi cu frică de
Dumnezeu, evlavios, înţelept şi cunoscător al Sfintelor Scripturi)».
Iar el, auzind glasul, îndată a şi zis: «O, voi preoţi catolici! Dacă, după
cum spuneţi, împărtăşiţi credinţa cea adevărată şi sunteţi catolici drepţi, de ce
n-aţi descoperit amăgeala drăcească şi, precum necredincioşii care nu-L cunosc
pe Dumnezeu, amăgiţi fiind, îi spuneţi dracului sfânt şi faceţi pentru el
rugăciuni şi molifte şi, încă mai vârtos, săvârşiţi slujbe şi atâta lume trageţi

430
după voi în prăpastia ispitirii spre pierzanie? N-auziţi şi nu pricepeţi oare că
glasul care vă vorbeşte este cu adevărat al diavolului?». Şi îndată a zis către
drac: «În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, întru Unul Dumnezeu
slăvit în Treime, Creatorul şi Ziditorul a toată făptura văzută şi nevăzută, îţi
poruncesc ţie, cel care vorbeşti acuma, să-mi spui dacă eşti suflet sfânt sau
diavol blestemat, care amăgeşti lumea!». Şi pe dată diavolul a început să
suspine, însă Grabkovici a stăruit din nou în numele Sfintei Treimi şi a
întrupării Fiului lui Dumnezeu, poruncindu-i să răspundă. Şi glasul, de nevoie,
a spus: «O, om rău, mă chinuieşti». Iar Grabkovici iarăşi i-a poruncit şi
diavolul, în silă, a răspuns, recunoscând: «Nu sunt suflet». Şi astfel au văzut cu
toţii şi şi-au dat seama că îi ispitea diavolul.
Atunci Grabkovici a zis către preoţi: «Vedeţi că, ispitiţi fiind de diavol,
amăgiţi o mulţime de oameni şi-i duceţi la pierzanie? Deci, căiţi-vă şi nu vă
mai amăgiţi nici pe voi, nici pe alţii. Vedeţi cum v-a lăsat Dumnezeu în mintea
voastră nechibzuită pe voi, cei care propovăduiţi scorneli şi împrăştiaţi
născociri omeneşti despre focul purgatoriului, de care nici părinţii teofori nu ne
învaţă, şi faceţi necuviinţe, adică îl numiţi sfânt pe diavol şi vă rugaţi pentru el?
Să ştiţi însă că Dumnezeu i-a dat diavolului voie să facă asta în folosul vostru,
astfel încât, dându-vă seama că rea este învăţătura voastră despre chinul
purgatoriului, veţi înceta să mai duceţi în ispită diavolească poporul, pe care,
amăgindu-l întru pricopseala voastră cea rea, în loc să-l curăţiţi îl trageţi după
voi în gheenă». Şi ei, ruşinaţi tare, au plecat. Iar în bisericile catolice, ca să le
fie tuturor de învăţătură, au poruncit în gura mare să nu se mai ducă nimeni
acolo căci nu un suflet s-a ivit, ci amăgirea diavolului. Iar Grabkovici, pe când
încă se aflau cu toţii acolo, l-a cercetat vârtos pe stăpânul casei, zicându-i: «Ori
tu, ori cineva dintr-ai tăi faceţi vrăjitorii şi îl aveţi pe acest drac». Şi s-a vădit că
acesta n-avea nicio vină, căci era om bun şi simplu. Dar femeia de la cuhnie,
adică bucătăreasa lui, fiind strânsă tare cu uşa, a recunoscut în faţa tuturor că îl
avea pe acest drac încă din Polonia Mare (căci era leahă), însă a zis: «Nu eu
i-am poruncit să facă asta, însă, dacă el vrea să facă ceva, face şi fără mine».
Înşfăcând-o pe bucătăreasă, au dus-o în temniţă, însă, de ruşine, preoţii latini au
dat poruncă să fie făcută scăpată în toiul nopţii, pentru ca nu cumva, după o
cercetare mai amănunţită, să se răspândească peste tot vestea despre amăgeala
diavolului, făcându-i şi mai tare de batjocură...” [113; 81-85].
Mărturia Sfântului Petru Movilă este cât se poate de clară. Ea ar trebui să
îl ajute pe omul contemporan să înţeleagă cât de viclean lucrează diavolul
pentru a înşela oamenii. Mesajul ei este clar: „Adevărul nu poate fi cunoscut
decât în Biserica Ortodoxă. Cei care, vrând să ajungă la o cunoaştere
superioară, se lasă păcăliţi de tot felul de arătări, leapădă adevărul pentru
rătăcirea diavolească. Adevărul este Unul Singur: Hristos, Calea şi Viaţa cea
Adevărată. Şi Biserica Sa este Una: cea sfântă, sobornicească şi
apostolească…”

431
 ÎNCHEIERE

„Noi aflăm din dumnezeieştile Scripturi, din istoriile bisericeşti şi din

învăţăturile Sfinţilor Părinţi, că Biserica lui Hristos, de-a lungul veacurilor, a
fost aproape întotdeauna luptată şi încercată de prigoane şi de eretici, care au
amestecat neghina ereziilor lor cu grâul cel curat al învăţăturilor celor sfinte
şi dreptmăritoare. Dar acest lucru nu s-a întâmplat numai în vremile cele de
demult, deoarece vedem destul de clar că şi în vremile noastre lupii cei
îmbrăcaţi în piei de oi intră şi dau năvală în staulul lui Hristos, ca să rupă şi
să sfarme turma cea cuvântătoare. Şi în zilele noastre vedem că teologii şi filo-
sofii întunericului răstălmăcesc Sfintele şi dumnezeieştile Scripturi, şi prin
înţelegeri părut înalte şi duhovniceşti, pe sine şi pe mulţi rătăcesc de la
adevăr, şi îi duc la pierzare.”
Părintele Cleopa Ilie [79; 5]

Am scris această carte pentru că îmi doresc să vin în ajutorul celor ispitiţi
de diferite erezii şi pentru cei care au părăsit Biserica pentru a găsi adevărul în
altă parte.
Ereziile sunt însă foarte multe şi lupta împotriva fiecăreia dintre ele
necesită o pregătire serioasă. Totuşi nu mi-am propus ca vreodată să termin de
combătut toate ereziile. O asemenea încercare este sortită de la început
eşecului. Viteza cu care apar alte erezii depăşeşte capacitatea de lucru a celui
care şi-ar propune să le combată.
Nădăjduiesc că ceea ce am scris despre reîncarnare şi despre extratereştri
constituie o imagine obiectivă a acestor probleme.
Aşa cum am arătat mai pe larg în cartea mea Dărâmarea idolilor,
important este nu numai ca cititorii să înţeleagă structura şi trăsăturile unei
anumite rătăciri. Important este să fie mai apoi capabili să recunoască aceste
trăsături în toate celelalte rătăciri cu care ne presează lumea contemporană.
Nu ştiu dacă, după citirea rândurilor mele, simpatizanţii diferitelor
învăţături eretice analizate aici îşi vor schimba punctul de vedere. Nu ştiu nici
dacă U.F.O.-latrii sau cei care credeau în reîncarnare vor ajunge la concluzia că
drumul lor de cunoaştere este greşit.
Sper însă că toţi aceştia vor avea bunul-simţ de a nu mai afirma, aşa cum
au făcut până la citirea acestei cărţi, că poziţia lor este compatibilă cu
învăţătura Bisericii lui Hristos. Atunci aş putea repeta şi eu cuvintele
diaconului Andrei Kuraev auditoriului său de la Universitatea de Stat din

432
Moscova: „Să ştiţi că într-o anumită privinţă vreau să vă lipsesc de libertate.
Aveţi dreptul să gândiţi altfel decât gândesc eu ca ortodox, puteţi înţelege
Evanghelia şi sensul vieţii creştine altminteri decât în ortodoxie, în fine, puteţi
vorbi şi scrie cum vreţi. Un singur lucru nu-l puteţi face în toate cazurile pe
care vi le-am spus: să prezentaţi acel cocktail de gânduri care vă trec prin minte
drept ortodoxe. Dacă doar unul dintre voi – unul singur – va fi de acord cu
concepţia mea despre Dumnezeu, despre om, despre lume voi fi mulţumit. Dar
după ce voi isprăvi de vorbit vă voi impune la toţi o restricţie: cunoscând din
ceea ce v-am spus principiile de bază ale ortodoxiei, nu veţi mai avea dreptul
moral de a prezenta altceva drept ortodoxie” [97; 210].
De altfel, dacă măcar acesta ar fi efectul acestei cărţi asupra cititorilor –
acela de a-i ajuta să înţeleagă ce este şi ce nu este ortodox privitor la subiectele
tratate - nu socotesc că am scris degeaba.
Dacă măcar unii ar avea curajul să recunoască faptul că refuză conştient
predaniile ortodoxe, dacă ar avea curajul să înţeleagă faptul că ei sunt rupţi de
Biserică, tot ar fi bine: ar avea un punct de plecare, ar avea spre ce să se
îndrepte atunci când ar conştientiza că sunt rupţi de adevăr. Altfel, amestecând
de bună-voie întunericul cu lumina, nu vor fi capabili să îşi conştientizeze
căderea.
Astfel de oameni nu sunt creştini, chiar dacă se consideră creştini. Câtă
vreme nu vor să primească învăţătura lui Hristos propovăduită de Biserică, nu
pot primi harul şi binecuvântările Fiului lui Dumnezeu179.
Nu am de gând să ascund faptul că mi-aş dori nu numai ca aceştia să
înţeleagă că sunt rupţi de Biserică, şi să se mulţumească să îşi precizeze
delimitarea faţă de Trupul lui Hristos. Mi-aş dori ca această carte să le ridice
semne de întrebare. Să fie o mică piedică pe drumul lor rătăcit, şi să îi ajute să
înţeleagă faptul că se îndepărtează de adevărul, binele şi fericirea pe care le
caută. Să înţeleagă că Adevărul, Binele şi Fericirea le pot cunoaşte numai în
Hristos, ca mădulare ale Trupului Său, Biserica.
Mitropolitul Hristodoulos Paraskevaidis, în cartea sa Războiul împotriva
satanei, spunea următoarele: „Credinţa puternică şi dreaptă şi participarea în
faptă a omului la viaţa duhovnicească îl mântuieşte şi îi hărăzeşte veşnicia.
Dimpotrivă, credinţa rătăcită, cum e aceea care se depărtează de duhul autentic
al Domnului şi aceea care se sprijină pe născociri omeneşti şi nu ştie glasul

179
Unii dintre ei au căzut în capcana ofertelor spirituale gen: „Yoga nu este o religie. Yoga
nu este hindusă sau musulmană. Yoga este o ştiinţă universală, la fel ca matematica, fizica sau
chimia. Cum fizica nu este creştină, chiar dacă aproape toate legile fizicii au fost descoperite de
creştini, la fel Yoga nu este hindusă, chiar dacă a fost descoperită de hinduşi. Yoga este o
ştiinţă pură a transformării fiinţei umane, astfel că un mahomedan poate fi yoghin, un budist
poate fi yoghin, un creştin poate fi yoghin” [20; 119-120]. Astfel de reclame au captivat atenţia
celor lipsiţi de cunoaşterea învăţăturilor principale ale Bisericii, şi în numele unei ştiinţe
spirituale de necontestat i-au îndepărtat de Hristos.

433
Sfintei Scripturi şi al Bisericii, nu foloseşte şi nu mântuieşte. Diavolul nu lasă
nefolosită această ocazie. Cu erezia şi înşelarea îşi face mulţi supuşi. Mai ales
dintre aceia care nu înţeleg că fac jocul diavolului. Aceştia cred că sunt ai lui
Dumnezeu, deşi s-au depărtat de Biserică. Uită însă că «în afara Bisericii nu
există mântuire».
Vasile al Anchirei, prevenind asupra acestei metode a diavolului, scrie:
«Înfricoşător este acest vicleşug ce se foloseşte de credinţa în Hristos, dar face
să fie considerat bun ceea ce se lucrează rău… dând înţelesuri eretice
Scripturilor ce cu mare glas Îl propovăduiesc pe Hristos şi fabricând această
neştiinţă în chip înfricoşător».
Erezia nu este altceva decât a zădărnici lucrarea de mântuire a Domnului.
Căzând în cursa înşelăciunii eretice, omul pierde contactul cu adevărul
mântuitor al credinţei. Căci nu este destul să credem, ci trebuie să credem
drept. Şi credem drept atunci când avem ca povăţuitoare credinţa Bisericii
noastre, adică a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Numai atunci suntem în
siguranţă. Altfel, înşelarea şi diavolul ne cercetează. Înşelarea şi diavolul care
împreună merg (…).
De aceea, avem datoria să rămânem credincioşi Ortodoxiei noastre, şi să
nu plecăm urechea la înşelăciuni eretice, cum sunt: hiliasmul, spiritismul,
precum şi la toate ereziile neoprotestante. Pentru noi, adevărul este cel făcut
cunoscut nouă de Hristos despre Biserică. În Sfânta Scriptură şi în Sfânta
Tradiţie se ascunde comoara dreptei noastre credinţe. Iar diavolul urmăreşte să
ne depărteze de aceasta şi să ne fure mântuirea. Datoria noastră este clară
acum: nu vom îngădui diavolului să ne piardă cu arma înşelăciunii. Nu! Vom
rămâne credincioşi «în cele ce le-am învăţat şi de care suntem încredinţaţi» (2
Tim. 3, 14). Căci aceasta este spre folosul viitorului nostru celui veşnic şi al
mântuirii noastre sufleteşti...” [122; 81-83].
Sunt conştient că ispitele sunt din ce în ce mai viclene, iar propaganda
ereziilor este din ce în ce mai puternică. Ce poate face Biserica în faţa
provocărilor lansate de „Codul lui Da Vinci” sau de „Evanghelia după Iuda”?
Biserica face ceea ce trebuie să facă: ea ne arată care este calea spre
Adevăr, ne ajută să deosebim binele de rău, şi să înţelegem că nimic nu este
mai important decât mântuirea…
Arhiepiscopul Hrisostom de Etna scria: „Citirea Părinţilor m-a
încredinţat cu deplină limpezime că la mântuire se poate ajunge în chip
neîndoielnic în sânul Bisericii Ortodoxe – lucru de care sunt lipsite confesiunile
Europei apusene, care nu au păstrat în întregime nici învăţătura dogmatică, nici
cea ascetică a Bisericii lui Hristos din primele veacuri. Ea mi-a descoperit ce a
făcut Hristos pentru omenire, în ce constă căderea omului, de ce este neapărată
nevoie de un Răscumpărător, în ce constă mântuirea pe care a dobândit-o şi o
dobândeşte Răscumpărătorul. Ea m-a întărit: trebuie dezvoltată, simţită, văzută
lăuntric mântuirea, fără de care credinţa în Hristos e moartă, iar creştinismul –

434
un cuvânt şi un nume rămas neîmplinit! Ea m-a învăţat să privesc veşnicia ca
veşnicie, înaintea căreia este nimic chiar şi o viaţă pământească de o mie de
ani, nu doar a noastră, ce se măsoară cu jumătatea de veac. Ea m-a învăţat că
viaţa pământească trebuie petrecută pregătindu-ne pentru veşnicie… ea mi-a
arătat că toate îndeletnicirile, desfătările, cinstirile, întâietăţile pământeşti sunt
jucărele deşarte cu care se joacă şi prin care pierd veşnica fericire copiii mari”
[73; 15].
Îndrăznesc să spun că deşi sunt păcătos, am simţit în inima mea cele
scrise de către arhiepiscopul Hrisostom, şi cred că tot cel ce se va lupta să
meargă pe calea mântuirii şi va cunoaşte Ortodoxia va simţi aceste cuvinte ca şi
cum ar fi fost scrise de către el însuşi. De aceea, închei repetând un alt îndemn
al său, îndemn care nădăjduiesc să aibă ecou în inimile tuturor iubitorilor de
Hristos: „Fraţilor, fie ca acest gând bun (luarea Sfinţilor Părinţi drept
povăţuitori) să fie steaua voastră călăuzitoare în vremea pelerinajului vostru
pământesc pe valurile vieţii acesteia!” [73; 16].

435
ANEXE

Părintele Dan Bădulescu:

Despre maestrul Gregorian Bivolaru şi Tantra Yoga180

În perioada anilor 1970, mişcarea new age, printr-un fenomen de

rezonanţă sincronică, a pătruns pe canale văzute şi nevăzute şi în ţara noastră.
Modalitatea de pătrundere a fost desigur foarte discretă, dat fiind faptul că în
acea perioadă cenzura de partid era cât se poate de vigilentă cu aceste mişcări
suspecte ce veneau de dincolo de „cortina de fier”, din spaţiul euro-atlantic.
După cum se ştie, în acea perioadă, în cadrul mişcării new age, de o mare
cinste se bucurau curentele spiritualităţii orientale, dintre care se remarca
desigur yoga. Spaţiul euro-atlantic, în special cel nord american a fost împânzit
de numeroşi „guru” indieni, ce au făcut o propagandă extrem de eficientă
învăţăturilor hinduiste, dintre care yoga avea un rol important.
În aceeaşi perioadă (anii 1970), la noi în ţară acest fenomen s-a
manifestat la o scară mult atenuată. În Bucureşti şi provincie se găseau câteva
centre de practică yoga animate de câţiva „instructori” ca Gregorian Bivolaru,
Nineta Crainici, Tufoi, Mario-Sorin Vasilescu, Vulcănescu, Chiaburu (pentru
Meditaţia Transcendentală)181. Anul 1982 a marcat „scandalul meditaţiei
transcendentale”, declanşat de stoparea activităţii lui Ion Stoian (român
rezident în Elveţia) de către autorităţile de stat. În urma măsurilor severe luate
în acel moment, au fost desfiinţate nu numai cursurile – legale – de yoga, ci şi
Institutul de psihologie, cluburile de arte marţiale: judo, karate, etc.
„Prigoana” a luat sfârşit o dată cu revoluţia din 1989. O dată cu libertatea
binecuvântată ce a încununat jertfa tinerilor martiri, aceste manifestări de tip
new age, la care s-au adăugat astrologia, ocultismul, radiestezia, paranormalul,
parapsihologia, divinaţia, yoga, medicina alternativă, etc., au înflorit într-un
„boom” impresionant. Cei 40 de ani de comunism au instaurat în special în
180
Articol apărut sub titlul MIŞCAREA DE INTEGRARE SPIRITUALĂ ÎN ABSOLUT
(M.I.S.A.) - O manifestare a magiei erotice în perioada contemporană în Credinţa ortodoxă,
Anul VII, nr. 3 (72), martie 2003. Un rezumat al acestui articol a apărut în periodicul
Patriarhiei Române, Vestitorul Ortodoxiei nr. 310/2003, care a girat astfel obiectivitatea
documentară a autorului, care a făcut doctoratul în Teologie cu specializarea în Sectologie.
Cartea sa Împărăţia răului: New Age este cea mai documentată lucrare apărută în limba
română despre invazia neopăgână.
181
Octavian Sărbătoare, Despre MISA şi Dl. Gregorian Bivolaru, preluat de pe internet
http://www.yogaesoteric.net/tablepage.asp?Chapter=7&Page=23&lang=ro.

436
marile oraşe un climat de ateism programat, în care generaţii întregi născute
după cel de-al doilea război mondial au rămas la stadiul unui creştinism
nominal şi minimal, având un contact extrem de diluat cu Biserica, iar ca nivel
catehetic nu cu mult peste zero. O parte din aceste suflete, uscate de
materialismul satanic, însetau după Dumnezeu şi cele sfinte, dar, lipsiţi fiind de
orice discernământ duhovnicesc, s-au adăpat la primele izvoare ce le-au ieşit în
cale.
Dintre aceste mişcări „alternative”, ne vom opri asupra aşa-numitei
M.I.S.A. (Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut), condusă de către
Gregorian Bivolaru. Acesta s-a născut la 12 martie 1953 în Tărtăşeşti, un sat
mic, aproape de Bucureşti. El a început să predea yoga practică în Bucureşti în
anul 1978. Ca şi marea majoritate a instructorilor de yoga români, G. Bivolaru
a fost un diletant autodidact. În afara carenţelor elementare de stăpânire
competentă a domeniului, s-a remarcat prin faptul de a fi stăpânit de patima
desfrânării, ajungând până la a fi arestat de mai multe ori şi condamnat pentru
răspândirea de materiale pornografice.
S-a ajuns şi până acolo ca împricinatul să fie supus unui consult psihiatric
de specialitate, care a ajuns la concluzia că „pacientul prezintă, în momentul
examinării, dezvoltare paranoică a personalităţii cu elemente obsesivo-fobice
pe fond psihopat schizoid”182. Medicii legişti au făcut şi o propunere către
instanţă: „Considerăm că numitul prezintă un grad mare de periculozitate
socială şi proliferarea unor practici aberante cu caracter sexual, fapt pentru care
apreciem că discernământul este pierdut în raport cu fapta pentru care este
cercetat şi recomandăm aplicarea măsurilor de siguranţă medicală prevăzută de
art. 114 CP…”
„Idei interpretative de persecuţie, idei dominante cu caracter mistic, idei
obsesivo-fobice cu caracter mistico-religios şi erotic, preocupări erotice
exagerate, nemotivate afectiv. Instabil în timpul discuţiei (...) capacitate de
sinteză şi abstractizare diminuată. Afectivitate - instabil, irascibil,
revendicativ.”
La categoria examenul personalităţii, Grig a dat rezultate absolut
spectaculoase: „tendinţele psihonevrotice relevate în sfera personalităţii
manifestă valori patologice pentru tendinţele obsesive (321 de puncte faţă de
normalul de 120 de puncte), schizoide (340 de puncte în loc de 120 de puncte
pentru cazuri normale). Cu valoare accentuată apar tendinţe paranoide (280 de
puncte faţă de normalul de 120 de puncte). (...) în sfera personalităţii profunde
apare o sexualitate ambivalentă, dominată de necesitatea erotică, agresiunea
lipseşte, fiind refulată. În sfera afectivă, refularea dorinţei de afirmare, caritate,
religiozitate, fiind caracteristic nevrozelor şi la psihoze dintre care
schizofrenici. Caracter limbaj afectat, care încearcă să-şi seducă auditoriul,

182
Ziua, www.ziua.ro, marţi 8 octombrie 2002, Laszlo Kallai.

437
doreşte să se arate dur, dar este de fapt slab. Masochism moral; înclinare
neautentică spre etică, religie, artă, profesii spirituale”183
În ciuda acestor diagnostice, „Grig a petrecut aproape 2 ani în
închisoare, doar pentru că era profesor de yoga. El a reuşit să evadeze
spectaculos din închisoarea cea mai cumplită (Penitenciarul Rahova), ca o
formă de protest, dând astfel naştere unor istorii despre neobişnuitele lui
capacităţi yoghine paranormale, pe care el le-a şi confirmat după aceea prin
acţiunile sale”184.
La ora actuală (2002), M.I.S.A. numără peste 30.000 de membri, având
filiale în oraşele din provincie (Cluj, Craiova, Iaşi, Braşov, Timişoara, Bacău,
Contanţa, ş.a.) şi în câteva ţări: Italia, Franţa, S.U.A., Ungaria, Germania,
Danemarca, Australia.

Caracterizarea învăţăturilor MISA

Oferta practicilor de „integrarea în absolut” este destul de variată. Ea
cuprinde preocupări legate de:
- yoga propriu-zisă: tantra yoga, karma yoga, laya yoga, hatha yoga, etc.;
- baze filosofice hinduiste: shivaism, bhagavat gita, upanishade, etc.;
- terapii alternative: ayur-veda, etc.;
- apologetică naţionalistă anti francmasonică (!);
- astrologie karmică şi reîncarnare;
- „învăţături creştine”: apocrife, Sadu Sindar Singh, yoga creştină,
isihasm yoghin.
Adepţii, în copleşitoarea lor majoritate tineri cu probleme psiho-somatice
şi cu mari neclarităţi duhovniceşti, capătă în cadrul cursurilor de yoga M.I.S.A.
răspunsuri la întrebările existenţiale: „cine sunt eu?”, „ce sunt eu?”, „unde sunt
în univers?”, „în ce relaţie sunt eu cu Dumnezeu?”185
Cursurile durează 7 ani şi sunt anunţate în fiecare an prin împânzirea
oraşului cu mii de afişe. Prima şedinţă de prezentare şi introducere, gratuită, are
loc de obicei în săli de teatru închiriate („Teatrul C. Tănase”, „Teatrul C.
Nottara”). Apoi cursanţii sunt convocaţi la una din sălile de meditaţii,
amenajată la mansarda unui cămin de nefamilişti de pe platforma industrială
Pipera186.
„Grig locuieşte acum (2003) în Bucureşti, conducând 12 'ashramuri' plus
centre de cercetare, învăţământ şi vindecare potrivit principiilor yoghine. El
însuşi predă yoga la clasele mari care au ajuns în al 12-lea şi al 13-lea an de

183
Idem.
184
Material preluat de pe www.yogaesoteric.net.
185
Diac. Prof. Dr. Petre I. David, Invazia sectelor, vol. 2, Editura Europolis, Constanţa, 1999,
p. 54.
186
Ziua,www.ziua.ro/archive/2002/10/15/docs/33774. 25.10. 2002.

438
studiu, la celelalte predând mai mult de 200 instructori răspândiţi în toată
România.”187
Învăţăturile legate de karma yoga de exemplu, urmează în linii mari pe
acelea ale experţilor (guru) neo hinduşi ca Sri Aurobindo, Swami Shivananda,
Swami Vivekananda, Mahatma Gandhi, ş.a. Potrivit lui Sri Aurobindo,
„eficienţa acţiunii care a fost consacrată şi care este efectuată prin şi pentru
divinitate este direct proporţională cu gradul jertfei divine. Acţiunea manuală
efectuată intenţionat numai pentru divinitate este superioară activităţii mentale
efectuată intenţionat doar în scopul evoluţiei noastre egotiste, pentru slavă
personală, sau pentru o satisfacţie mentală trecătoare. Potrivit tradiţiei hinduse
privind karma yoga, alegerea acţiunilor «care trebuie să fie efectuate» de către
cineva este determinată de ceea ce se numeşte în India svadharma (legea cea
potrivită). În timp ce în Occident religia, morala şi legea sunt alcătuite din
drepturi şi restricţii date în termeni absoluţi, rezervându-şi dreptul pentru
excepţii multiple, hinduismul dă diferite drepturi şi îndatoriri, uneori
contradictorii, pentru diferite grupuri de oameni din societate”188.
În ciuda faptului că G. Bivolaru şi instructorii săi se delimitează hotărât
şi deschis de mişcarea new age, socotind-o – pe bună dreptate – un fenomen
dirijat din umbră de masoneria globalistă – totuşi caracterul eclectic-sincretist
al învăţăturilor cursului arată exact contrariul, şi anume apartenenţa în duh de
mişcarea Vărsătorului. Elementele neo-hinduse şi orientale se împletesc cu
apocrife şi cu practica isihastă într-un mod ce le desfigurează în cel mai post-
modernist chip.
Să luăm de exemplu un material ce alătură „Meditaţia isihastă -
Rugăciunea inimii – o formă ezoterică a practicii creştine” meditaţiei yoghine.
„Practica de bază a isihasmului este ceea ce călugării numesc rugăciunea
inimii, o formă de rugăciune care atinge, în etapele sale cele mai înalte,
profunzimile meditaţiei.”189
„Rugăciunea inimii este, de fapt, o formă de meditaţie specifică
sistemului yoga (sic!), prin faptul că ea nu are un obiect anume spre care să se
orienteze şi pentru că nu mai foloseşte niciun cuvânt.
Meditaţia isihastă implică trei faze:
- În prima fază se rosteşte simplu rugăciunea: la început de trei mii de ori
pe zi, apoi de şase mii de ori, pe urmă de douăsprezece mii de ori pe zi şi apoi
tot timpul. Această primă fază este similară anumitor procedee specifice din
Japa Yoga.

187
Gregorian Bivolaru – Biography, www.sivasakti.com/yoga_tantra_meditation/
bivolaru_misa.html
188
Karma yoga, www.yogaesoteric.net.
189
Material preluat de pe www.yogaesoteric.net.

439
 - Practicantul urmăreşte să găsească cu imaginaţia locul inimii şi să
sincronizeze cuvintele rugăciunii cu bătăile inimii şi cu ritmul respiraţiei.
Acestea sunt aspecte specifice tehnicilor de pranayama.
- În această fază are loc cu adevărat rugăciunea inimii. Acum mintea
fuzionează perfect cu rugăciunea fără să mai aibă nevoie de cuvinte. Această
etapă este asemănătoare cu tehnicile de Laya yoga.
Condiţii preliminare pentru realizarea rugăciunii inimii:
- Mintea practicantului trebuie să se orienteze către interior, spre «inima»
sa, abandonând orice exteriorizare către un obiect anume. Inima reprezintă, de
fapt, centrul fiinţei, locul în care tradiţia spirituală yoghină localizează sediul
spiritului divin nemuritor Atman. Mintea, întorcându-se în inimă, se întoarce,
de fapt, «acasă».
Efecte:
- Are loc o deschidere din ce în ce mai mare a inimii spirituale, prin
concentrarea neîntreruptă asupra ei, deci practic o dinamizare intensă a
centrului subtil de forţă Anahata chakra, şi în etapele ultime, chiar accesul la
Sinele Divin individual.
Toate etapele necesare pentru aprofundarea acestei tehnici nu fac decât să
reveleze unitatea în esenţă a acestor două căi spirituale, yoga şi creştinismul,
diferite doar în aparenţă.”190
Am citat dinadins integral aceste paralele făcute între creştinism şi yoga,
deoarece ele reflectă modul atragerii tinerilor români ce mai au unele trăsături
ortodoxe, primite de la naşterea cea de-a doua şi din mirungere, şi sunt astfel
receptivi la acest melanj specific new age-ului în spaţiul răsăritean ortodox.
Desigur, alăturarea este forţată, iar asceza şi mistica ortodoxă şi cea de tip
yoghin hinduist nu au în comun decât aspectele exterioare. Pur şi simplu,
Dumnezeul creştinilor nu este nici Brahmanul, nici Atmanul hinduşilor. Unirea
isihastului şi cea a yoghinului se realizează cu fiinţe diferite, şi chiar în chip
diferit.
G. Bivolaru s-a aventurat în „exegeze” teologice de tot felul, având totala
libertate a unui sectant ce poate fi oricât de „creativ”, fără a se conforma unei
tradiţii bisericeşti anumite. Astfel, el ajunge să lanseze pe internet o variantă
proprie a rugăciunii Tatăl nostru, ce conţine următoarele contribuţii creatoare:
„Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi. Şi nedespărţită (!)
…
Şi ne izbăveşte de cel rău şi viclean…
Că a Ta este slava şi mărirea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”
Cursurile se desfăşoară pe fondul hipnotic al unei muzici ambientale
electronice, metodă folosită la rândul lui şi de către Mario Sorin Vasilescu.
Această muzică a fost multiplicată şi răspândită sub forma casetelor şi

190
Idem.

440
CD-urilor MP3. Unele dintre aceste casete se declară a conţine mesaje
subliminale, adică acel tip de mesaje ce se adresează direct pragului
subconştient, nefiind prin urmare supuse controlului trezviei. Acest procedeu
de magie şi hipnoză este cu atât mai periculos cu cât efectele nu pot fi sesizate
din timp.
Trebuie recunoscut însă că punctul forte al lui Grig Bivolaru, punct ce-l
distinge îndeosebi în România de alţi „maeştri yoghini”, este Tantra Yoga.
Tradiţiile hindusă şi buddhistă socotesc că aceasta este veche cel puţin ca şi
tradiţia vedică, socotită veche de aprox. cinci mii de ani.
„Buddhismul, pe de altă parte, are o ramură tipică tantrică, cunoscută sub
numele de Vajrayana. Acest buddhism tantric este practicat încă în Tibet, dar şi
în Nepal şi India. Considerând spaţiul spiritual-cultural românesc, ideea de a
considera sexualitatea ca pe o cale spirituală, pare natural a se înfiripa şi în
România. Temperamentul devoţional al românilor îi plasează natural în a se
apropia cu sinceritate de un fenomen care în istorie este clar documentat şi în
unele părţi ale lumii practicat extensiv. Se pune întrebarea de ce până acum
Tantra nu a fost pe agenda de lucru a românilor? Se poate răspunde simplu,
pentru că Tantra, ca expresie, necesită libertate, iar românii din păcate, au fost
dominaţi în istorie de alte popoare şi asupriţi interior de dictatori. Cu alte
cuvinte, istoria a împiedicat dezvoltarea unei spiritualităţi care foloseşte
sexualitatea ca metodă de iluminare. Privind cu onestitate felul de comportare
al românilor, îi găsim pe unii cu mult suflet, pasionaţi, cu căldură şi dorinţa de
a trăi viaţa din plin. Aceste caracteristici sunt esenţiale când analizăm calităţile
unui aspirant la calea spirituală tantrică” (Octavian Sărbatoare).
Erotismul este arma nr. 1 a magiei, lucru descris magistral de către I. P.
Culianu în lucrarea sa Eros şi magie în Renaştere, 1484191. Meritul
cercetătorului român constă, pe lângă documentaţia de excepţie, şi în
demontarea mitului „martirului” Giordano Bruno, aşezat în mentalul comun
alături de Galileo Galilei şi alţii, în galeria celor prigoniţi de „biserică” pentru
ştiinţă şi liberă cugetare. Se poate considera că la noi, această lucrare dezvăluie
publicului pentru prima dată adevărul legat de personalitatea lui Bruno şi a
activităţii sale condamnabile. Potrivit lui Culianu, Bruno a dus până la
consecinţele ei extreme doctrina numai schiţată a identităţii dintre iubire şi
magie a lui Ficino: „magia este o metodă de control a individului şi a maselor,
bazată pe o cunoaştere profundă a pulsiunilor erotice personale şi colective”. În
fapt, magia „…nu este decât eros aplicat, dirijat, provocat de operator”;
„întreaga forţă a Magiei se întemeiază pe Eros”192. „Magia erotică reprezintă
gradul zero al oricărei magii: îndrăgostitul face acelaşi lucru ca magicianul:
construieşte prin mijloace de persuasiune în jurul iubitului o reţea pentru a

191
Editura Nemira, 1994.
192
Ioan Petru Culianu - Eros şi magie în Renaştere, ed. cit., p. 16.

441
controla aparatul pneumatic al celui iubit” 193. Pe scurt, magia „este o operaţiune
fantasmatică, ce trage folosinţă din continuitatea dintre pneuma individuală şi
pneuma universală”194.
Relaţiile dintre indivizi sunt reglate după criterii „erotice”, fiecare fiinţă
este inserată într-un releu intersubiectiv. Operatorul observă relaţiile
intersubiective şi trage un profit din cunoaşterea lor. Se petrece ceva similar ca
în „procesul de transfer”. Practicianul magiei erotice îşi poate folosi talentele
contra voinţei unui individ şi contra societăţii înseşi, pentru că dictează el
însuşi regulile societăţii. „Se vede că magia erotică bruniană îşi propune ca
scop să-i permită unui manipulator să controleze indivizi izolaţi şi mase.
Supoziţia-i fundamentală este că există un mare instrument de manipulare şi
acesta este Erosul în sensul cel mai general: ceea ce iubim, de la plăcere fizică,
până la lucruri nebănuite, trecând, desigur, prin bogăţie, putere etc.”195 chiar şi
repulsia şi ura, care sunt partea negativă a aceleiaşi atracţii universale:
„legătura legăturilor este iubirea.”196
Această armă a fost folosită printre alţii, de către maestrul apreciat de G.
Bivolaru, Bhagwan Rajneesh, supranumit „Osho”, cel care la un moment dat
ajunsese să posede 99 de limuzine de lux Rolls Royce, şi avea o adevărată
gardă de corp personală. Aspecte cutremurătoare ale activităţilor din ashramul
lui Osho au fost surprinse şi dezvăluite în documentarul apologetic „Invazia
păgână” din anii ‘90, reluat acum şi de postul de televiziune Tele 7 ABC.
Efectele asupra tinerilor şi tinerelor prinşi în această capcană a demonului
desfrânării pot fi devastatoare. Ele pot fi urmărite mai pe larg în lucrarea lui
Danion Vasile Jurnalul convertirii, sau în diverse mărturii, chiar dacă sunt, din
motive lesne de înţeles, anonime.
Iată declaraţia unui tânăr care a practicat „yoga lui Bivolaru” timp de trei
ani: „Din primele şedinţe ni s-a spus că vom învăţa multe lucruri care constituie
secrete ale practicii yoga, deci va trebui să nu le discutăm chiar cu oricine, că la
şedinţe va trebui să nu lipsim, deoarece pierdem ritmul, că sunt nişte reguli care
trebuiesc respectate şi anume: în timpul şedinţelor toată lumea ascultă şi face
ce i se cere; materialele primite nu pot fi arătate la nimeni şi mai ales nu pot fi
multiplicate, transmise altora. Unele tehnici erau secrete, de exemplu mantrele.
Toate acestea au apărut treptat, în aşa fel încât de la totala libertate pe care o
aveam la început am ajuns să nu mai pot vorbi despre ceea ce făceam decât cu
cei care participau la cursuri. (...) În fiecare vacanţă de vară, yoghinii se
întâlneau la Costineşti, într-un fel de tabără. Ajungând acolo, e greu de spus ce
am simţit. Dacă la sală unele asane erau comice, aici, unde aproape toţi
193
Ibid., p. 132.
194
Ibid., p. 133.
195
Ibid., p. 136.
196
Preluat după Aurel Codoban - Ioan Petru Culianu, sau filosoful (religiilor) ca "magician"
în Cotidianul, Suplimentul cultural, literar şi artistic, 18.05.1992, p. 7.

442
yoghinii, în frunte cu instructorii şi chiar Bivolaru, erau dezbrăcaţi, exerciţiile
deveneau de-a dreptul vulgare”197.
Fenomenul a căpătat o asemenea amploare încât nu mai poate fi ignorat
de către Biserică. Ceea ce stârneşte uimirea este faptul că în toate procesele
intentate de Gregorian Bivolaru diferiţilor ziarişti din presa scrisă şi audio-
vizuală ce l-au demascat în diferite momente, acesta a ieşit învingător! Ceea ce
duce la o concluzie firească, aceea că „prigonitul iudeo-masoneriei”, aşa cum
se prezintă fanilor săi Bivolaru, este în realitate mai mult decât protejat de către
forţe oculte, văzute şi nevăzute.
Dacă Biserica ortodoxă nu are la îndemână mijloace coercitive, iar în cele
duhovniceşti foloseşte cu mare scumpătate afurisania şi blestemul, totuşi,
rămân cel puţin de folosit mijloacele harice misionare de combatere şi
încercarea de a salva, acolo unde mai este încă posibil, oile pierdute...198

197
Ziuai, www.ziua.ro, 25 octombrie 2002.
198
Prezentarea făcută de părintele Dan Bădulescu a fost inclusă aici numai pentru faptul că
M. I. S. A. este, de departe, cea mai răspândită mişcare din România contemporană care
promovează credinţa în reîncarnare, credinţă care constituie una dintre temele principale ale
volumului de faţă. În viitor intenţionez să alcătuiesc o lucrare amplă în care învăţătura fiecăruia
dintre maeştrii de yoga români să fie analizată în raport cu învăţătura Sfintei Scripturi şi a
Sfinţilor Părinţi (n.a.).

443
Ieromonahul Damaschin Christensen:

De la religiile orientale la Ortodoxie199

1.
Venirea la Hristos în Ortodoxie

S-a scris mult despre cei ce vin la Ortodoxie dintr-un mediu romano-
catolic, anglican sau protestant, însă s-a scris relativ puţin despre un fenomen la
fel de important: numărul crescând de occidentali care vin la Ortodoxie după ce
au trecut prin religii orientale. Trăind în societatea occidentală, aceste persoane
au avut în general contact cu creştinismul într-o formă sau alta, dar s-au
îndepărtat de el, găsind că-i lipseşte ceva. Duhurile lor n-au dat mărturie despre
adevărul din el, căci acel adevăr fusese întunecat de un tip de religiozitate
lipsită de autenticitate. Căutând Adevărul, ei căutau o percepere directă,
intuitivă a Realităţii, dar în bisericile creştine vedeau cum percepţia mistică era
înlocuită de intelectualism, pe de o parte, şi de sentimentalism, pe de alta.
În primul caz, creştinismul devine ceva ce se dobândeşte prin învăţarea
mecanică, pornind de la ideea că pentru a fi mântuit, e suficient să stăpâneşti în
mod corect cuvintele - adică doar să memorezi versetele cheie ale Scripturii, să
pătrunzi în mod intelectual conceptele şi să le repeţi, ştiind cum să te porţi şi să
vorbeşti în dialectul religios al sectei tale particulare. Creştinismul devine astfel
o religie seacă, întemeiată doar pe cuvinte, un sistem juridic, un set de idei şi
comportamente, precum şi o instituţie politică ce operează pe baza aceloraşi
principii cu ale instituţiilor lumeşti. În multe locuri, bisericile vor adăuga un
element de sentimentalism şi entuziasm, spre a aduce puţină viaţă sistemelor
lor moarte, dar se ajunge la un materialism la fel de trivial ca şi legalismul
religios. Oamenii ajung să fie hipnotizaţi atât de stările lor emoţionale
autoprovocate, cât şi de sentimentul că au „dreptate” în privinţa Scripturilor şi a
doctrinelor lor.

199
Materialul este tradus din revista The Orthodox Word (vol. 32, nr. 5/190, sept. - oct. 1996,
pp. 208 - 228), în Epifania, nr. 1-2/1998 - traducere: Constantin Făgeţan. Am anexat acest
articol în nădejdea că va exista cel puţin o persoană care, citind despre credinţa ortodoxă, va
renunţa la erezie pentru a îmbrăţişa învăţătura Bisericii. Nu am încercat să dau sfaturi celor
care vor să se convertească, ci am preferat să le pun înainte textul părintelui Damaschin, un alt
convertit care atrage atenţia asupra curselor în care diavolul vrea să îi atragă pe cei care se
apropie de Ortodoxie. Consider că acest articol va fi de folos în acelaşi timp şi fiilor credincioşi
ai Bisericii, pentru că, arătându-le greşelile altora, îi va ajuta să îşi conştientizeze propriile
greşeli.

444
 O astfel de stare nu înseamnă perceperea directă a Realităţii; ea nu e
Ultimă. Nu e deci de mirare că cei care caută spiritualitatea, chiar dacă au fost
crescuţi în familii creştine, încep să privească în alte direcţii, în afara
bisericilor. Astăzi apar o mulţime de cărţi, majoritatea scrise de autori
protestanţi, care avertizează oamenii asupra pericolului religiilor orientale şi a
amorfei mişcări New Age. În multe cazuri, ele sunt excelente cărţi de
apologetică creştină, cu informaţii preţioase, având importantul rol de a-i ajuta
pe oameni să ocolească primejdiile spirituale. Însă ceea ce majoritatea cărţilor
evită să menţioneze este faptul că practicanţii religiilor orientale şi new-age-
iştii au şi ei un argument important: au motive serioase să facă ceea ce fac. Au
ajuns să caute în afara bisericilor creştine deoarece, într-un fel, bisericile le-au
înşelat aşteptările. Substituind experierea Adevărului prin cunoaştere mentală şi
exaltări emoţionale, ele nu ajung să-i înveţe nici măcar principiile elementare
păstrate de vechile religii orientale. Aceste principii elementare sunt 1)
eliberarea de asuprirea gândurilor şi dobândirea păcii minţii; 2) înlăturarea
dorinţelor şi a patimilor; 3) stăpânirea emoţiilor negative.
În forma sa necontrafăcută, creştinismul are mijloace de a atinge toate
aceste ţeluri, şi mai mult decât atât, căci merge mai departe decât toate religiile.
Prin el se ajunge la descoperirea căii către îndumnezeire, către comuniunea
desăvârşită cu Dumnezeu prin credinţa în Hristos. Tinerii noştri ajung să caute
în altă parte deoarece bisericile nu cunosc aceste mijloace sau nu se folosesc de
ele.
Când căutătorul occidental pătrunde într-o predanie autentică,
tradiţională, a unei religii orientale, poate experimenta anumite forme de trezire
spirituală. El poate începe să experimenteze lumina conştiinţei pure şi
eliberarea de gânduri şi, prin aceasta, să înceapă a-şi vedea propria cădere,
stricăciunea lăuntrică şi haosul interior, putând să pornească la înlăturarea
efectelor negative ale condiţionării sale de către lume.
Mulţi se mulţumesc să rămână pe acest drum, însă în alţii se petrece ceva
ciudat. Într-un anumit sens, ei înaintează spiritual mult mai mult decât o
făcuseră vreodată înainte, dar în acelaşi timp sunt în mod inexplicabil
neîmpliniţi. O dată cu noua lor descoperire a ceva ce depăşeşte domeniul
ego-ului şi al patimilor, devin conştienţi că trebuie să existe însă ceva mai
presus de ceea ce le dă lor autentica tradiţie orientală. De ce oare se întâmplă
astfel? Unii ar putea spune că, în calitate de occidentali, ei poartă creştinismul,
ca să spunem aşa, în codul lor genetic. Însă noi am putea spune chiar mai mult:
aceştia, chiar dacă au avut contact cu creştinismul într-o formă sărăcită, au
ajuns totuşi în contact cu „idealul hristic” aşa cum l-a numit Oluesa, marele
transmiţător al religiei băştinaşilor americani. Însuşi germenele ideii de Iisus
Hristos - Dumnezeu Care S-a întrupat, Care S-a golit pe Sine în creaţie, Care a
spus cuvintele pe care le-a spus şi Care a murit pe Cruce pentru readucerea
omenirii la starea ei originară, deci în Rai - este atât de puternic în sine, încât

445
istorisirile şi învăţăturile lui Buddha, Lao Ţî, Confucius, Mahomed şi ale
zeităţilor hinduse pălesc în comparaţie cu El. Dar dacă Hristos e atât de măreţ,
încât se poate distinge prin El Însuşi, de ce religia întemeiată pe El se află într-
o stare atât de jalnică? De ce oare e atât de exteriorizată, materialistă şi
lumească? Cu siguranţă, gândesc neîmpliniţii căutători în religiile orientale,
trebuie să fie mai mult decât atât în ceea ce-L priveşte pe Hristos.
Dar în aceste suflete lucrează ceva mai mult decât ideea de Hristos.
Însuşi Hristos lucrează în ei. O dată ce au auzit cele descoperite de Hristos,
devin de acum încolo răspunzători, iar El îi ajută să ducă la bun sfârşit această
răspundere, îi ajută să vină la El.
Şi astfel, căutarea lor în religiile orientale îi aduce în pragul Bisericii
Ortodoxe Răsăritene, cea mai veche şi tradiţională dintre comunităţile creştine.
În religiile orientale, transmiterea directă a înţelepciunii de la învăţător la
discipol are o importanţă vitală. Ortodoxia posedă această transmitere, ce
merge în urmă până la Hristos Însuşi: o linie de dezvoltare istorică neîntreruptă,
fără vreo schimbare fundamentală a punctului de vedere, aşa cum s-a întâmplat
în Occident după schisma din 1054.
Căutătorii spirituali din zilele noastre găsesc în Ortodoxie o îndrumare
clară întru dobândirea liniştii, stăpânirea patimilor şi gândurilor şi cultivarea
virtuţilor, ca şi învăţături precise despre amăgirile spirituale, călăuzindu-i cu
mai multă siguranţă pe calea comuniunii cu Dumnezeu. Însă mai presus de
toate, ei află Chipul Neschimbat al lui Hristos, pe Care nu-L întrezăriseră în
celelalte biserici. În El, pe Care vechiul Imn Acatist Îl numeşte „Răsărit al
răsăriturilor”, ei află Începutul şi Sfârşitul dorinţei inimilor şi poarta către viaţa
veşnică. În profunda tradiţie mistică şi contemplativă a Răsăritului Creştin,
aceştia sunt capabili să treacă cu bine dincolo de realizările pe care le-au avut
în religiile orientale.
În unele privinţe, cei ce se convertesc la Ortodoxie de la religiile
orientale au un anumit avantaj asupra celor convertiţi de la confesiunile
creştine occidentale, însă în alte privinţe sunt dezavantajaţi. Întru folosul
nostru, al tuturor celor ce suntem convertiţi la Ortodoxie, vom discuta mai
amănunţit această problemă.

2.
Capcanele în care cad
protestanţii convertiţi la Ortodoxie

Când vorbim despre protestanţii convertiţi la Ortodoxie nu ne referim la

toţi şi nici la protestantism în întregime, ci vorbim doar despre tendinţele cele
mai grave dinăuntrul protestantismului şi despre problemele ce apar atunci
când unii protestanţi intră în Biserica Ortodoxă.

446
 Originea protestantismului se găseşte în dorinţa demnă de laudă de a ieşi
din ipocrizia religioasă şi din corupţie, cultivând legătura personală cu Iisus
Hristos. Însă conform cu firea umană cea căzută, aceeaşi ipocrizie şi corupţie
au pătruns curând şi în protestantism, aşa încât pentru foarte mulţi singura
motivaţie rămâne spiritul de protest, ideea de a fi mai „drepţi” decât catolicii,
întemeiată pe propria părere.
Pornind cu o astfel de motivaţie, protestanţii ce devin ortodocşi, în
dorinţa lor de a continua să fie drepţi, se comportă în acelaşi mod. În loc să fie
experţi în citarea Scripturilor spre a-şi dovedi părerile personale, ajung acum
experţi în citarea Sfinţilor Părinţi, a canoanelor şi dogmelor, pentru a se
îndreptăţi; în loc să-i combată, acum îi ridiculizează pe catolici şi pe foştii lor
confraţi protestanţi; în loc să fie implicaţi în conflictele dintre denominaţiunile
protestante, acum se implică în conflictele dintre diversele jurisdicţii ortodoxe.
Ei caută să devină mai drepţi nu numai decât catolicii şi protestanţii, ci chiar
decât ceilalţi ortodocşi. Ca urmare, protestul lor continuă şi în Biserica
Ortodoxă. Neavând predania directă de la duhovnici cu viaţă sfântă, cuvintele
lor nu au putere lucrătoare, ci rămân în domeniul bidimensional al părerilor
omeneşti.
Există o mulţime de protestanţi ce sunt mult mai buni creştini decât fraţii
lor ce au devenit ortodocşi. În această lumină, protestanţii convertiţi la
Ortodoxie ar face bine să ia în seamă cerinţa protestantismului evanghelic de a
ajunge să fie născuţi din nou, nu doar prin botez, ci printr-o convertire radicală,
proces ce preschimbă lăuntric şi-i face să nu mai fie din lumea aceasta. Există
mult adevăr în această cerinţă; problemele apar atunci când creştinii „născuţi
din nou” vin la Ortodoxie fără a fi fost cu adevărat „născuţi din nou”: când sunt
doar nişte protestanţi rataţi, oameni ce încă sunt din lumea aceasta şi vor să-şi
ascundă lipsa de profunzime spirituală, devenind mai drepţi decât toate
denominaţiunile protestante la un loc. În astfel de cazuri, convertirea lor
rămâne în mare parte la nivel intelectual.
Un protestant nu poate fi cu adevărat ortodox până ce nu s-a născut din
nou, exact aşa cum spun protestanţii că trebuie să facă. Numai atunci când s-a
convertit în mod autentic la Hristos, poate fi convertit cu adevărat la Ortodoxie.
Acela poate înţelege profunzimea Ortodoxiei şi poate să-i pătrundă esenţa, aşa
cum mulţi protestanţi de bună credinţă convertiţi la Ortodoxie au făcut-o deja.

3.
Capcanele în care cad
romano-catolicii convertiţi la Ortodoxie

În vreme ce motivaţia greşită a protestantismului este aceea de a fi drept,

greşita motivaţie a romano-catolicismului este autoritatea. Graţie accentului

447
pus pe absoluta autoritate exterioară şi infailibilitatea instituţiei eclesiastice,
Biserica Romano-catolică a menţinut în viaţă cel mai vechi Imperiu din lume -
însă cu un preţ deosebit de mare. În Biserica Ortodoxă, când un patriarh sau
episcop cade în erezie, credincioşii nu sunt obligaţi să i se alăture. Însă în
romano-catolicism nu există cale de scăpare. Dacă papa adoptă cea mai greşită
atitudine şi proclamă cele mai primejdioase erezii - şi atunci când convoacă un
conciliu precum Vatican II - poporul trebuie să-l urmeze, altminteri nu mai
poate rămâne catolic. Linia de demarcaţie a existenţei ca romano-catolic nu
constă în a rămâne credincios anumitor doctrine, ci mai degrabă în a te afla sub
autoritatea unui papă şi a fi recunoscut de acesta. O dovadă elementară a
acestui fapt se poate vedea la catolicii de rit bizantin, care nu sunt obligaţi să
accepte doctrina catolică a lui Filioque atâta vreme cât acceptă autoritatea
papală.
Majoritatea romano-catolicilor ce au venit în Biserica Ortodoxă în
ultimele decade au făcut-o datorită falimentului spiritual rezultat din Conciliul
Vatican II. Dar făcând aceasta, unii dintre ei nu au făcut decât să vândă
venerarea unei autorităţi în schimbul alteia. Criticând catolicismul, aduc totuşi
cu ei aceeaşi mentalitate papală în Biserica Ortodoxă. Ortodoxia lor constă în
primul rând din a fi sub şi recunoscuţi de o autoritate bisericească ce este, la
rândul ei, recunoscută. Ei îşi vor stoarce mintea şi vor face tot posibilul să
menţină acest statut de recunoaştere, căci le dă siguranţa protecţiei
instituţionale pe care au avut-o în romano-catolicism; şi intră literalmente în
panică de îndată ce acel statut e ameninţat câtuşi de puţin.
A fi ortodox înseamnă şi a te afla sub ocrotirea unui episcop ortodox, dar
nu acesta e lucrul de căpetenie, ca în romano-catolicism. Când unii romano-
catolici, înrobiţi acestei mentalităţi, se convertesc la Ortodoxie, ei otrăvesc
atmosfera cu o eclesiologie străină. Subliniem din nou, nu este vorba de toţi
catolicii convertiţi la Ortodoxie, ci doar despre capcanele în care ei ar putea să
cadă. Mulţi dintre aceşti catolici convertiţi îi fac de ruşine pe cei născuţi
ortodocşi, prin profunzimea pietăţii lor. Când s-au convertit cu adevărat la
Ortodoxie, şi nu doar şi-au transferat loialitatea către o altă autoritate, ei au
împodobit Biserica ca minunaţi creştini ortodocşi.

4.
Inima Ortodoxiei

De obicei, convertiţii de la religiile orientale evită capcanele menţionate

anterior. Ei nu au cum să întâlnească obstacolul de a încerca să fie mereu drepţi
sau de a trebui să protesteze, şi nici nu sunt preocupaţi de autoritate, de politică
sau jurisdicţii. La fel ca Părintele Serafim Rose - care a venit la Ortodoxie de la
budhism şi taoism - ei sunt capabili să meargă direct către inima Ortodoxiei

448
mistice, cea din cealaltă lume. Dimensiunea ascetică şi mistică le este imediat
familiară. Ei au deja o înţelegere a celor spuse de către Sfinţii Părinţi în ceea ce
priveşte trecerea dincolo de domeniul simţurilor, înlăturarea dorinţei pentru
cele create, cultivarea purităţii minţii, nelegarea minţii de gânduri şi imagini,
etc. Nu le este greu să priceapă ce înseamnă a fi mântuit de falsa identitate a
„omului vechi” prin pocăinţă şi credinţa în Iisus Hristos, dându-şi seama că
aceasta este esenţa Ortodoxiei, care nu are de-a face cu corectitudinea,
organizarea ori conceptele raţionale, ci doar cu unirea directă cu Dumnezeu.
În mai mare măsură decât alţii, aceşti convertiţi ştiu ce înseamnă să nu fii
din lumea aceasta şi astfel vieţile lor sunt adeseori înzestrate cu ceva nelumesc
ce ţine cu adevărat de ortodoxia cea mai autentică, dar lipseşte din majoritatea
bisericilor ortodoxe din occident. Însă şi convertiţii de la religiile orientale dau
piept cu propriile primejdii, dintre care vom evidenţia câteva aici:

5.
Capcanele în care cad
cei convertiţi de la religiile orientale

a). Înşelarea. Pe durata implicării lor în religiile orientale, unii dintre

aceşti convertiţi au avut unele experienţe spirituale care, din lipsa unui
îndreptar ortodox cu ajutorul căruia să le poată înţelege, i-au dus către amăgire
spirituală (prelest). Dacă nu au ajuns să-şi dea seama de greşeala lor prin
pocăinţă, pot aduce cu ei în Ortodoxie o înţelegere deformată a vieţii spirituale,
putând folosi rugăciunea lui Iisus ca pe un fel de mantra care să le producă o
stare hipnotică sau înfierbântare a sângelui, stare în care ei cred că merg spre
bine, dar de fapt merg spre mai rău. Aceste stări psihosenzoriale autoinduse, în
loc să-i ajute să-şi vadă propriile păcate şi să se pocăiască, îi împiedică să dea
faţă cu ei înşişi şi propria vinovăţie. După câteva luni sau câţiva ani de când
sunt ortodocşi, ajung să creadă că au deja parte de experienţe asemănătoare cu
cele ale Sfântului Simeon Noul Teolog, însă acelea nu sunt decât devieri de la
urcuşul duhovnicesc.
b). Spiritualitatea pusă mai presus de Hristos. O altă capcană şi mai
subtilă este tendinţa de a pune exclusiv accentul pe „spiritualitate”, cuvânt
extrem de popular astăzi, ajungând să nu mai însemne de fapt nimic precis. Un
convertit poate fi total scufundat în „spiritualitate”, fără ca măcar să-L
cunoască în mod real pe Iisus Hristos! El poate cunoaşte învăţăturile mistice şi
ezoterice ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, ale Sfântului Dionisie
Areopagitul, poate scormoni în adâncurile sclipitoarei cărţi a lui Vladimir
Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, dar totuşi rămâne o întrebare:
oare chiar Îl cunoaşte pe Hristos? În acest sens, el ar putea învăţa de la
protestanţi care, pe bună dreptate, pun atât de mult accentul pe faptul de a-L

449
avea pe Hristos ca Mântuitor personal şi de a fi născuţi din nou prin credinţa
personală în El.
Un exemplu de situare a spiritualităţii deasupra lui Hristos a fost Thomas
Merton, care a fost la început un profund scriitor creştin iar mai târziu a devenit
un adept al spiritualităţii şi al „călătoriei contemplative”. Spre sfârşitul vieţii se
îndepărtase atât de mult de creştinismul tradiţional, încât şi-a exprimat dorinţa
de a primi iniţierea tantrică de la buddhiştii tibetani. Povestea lui ar trebui să
slujească drept avertisment tuturor convertiţilor la creştinism de la religiile
orientale.
c). Sincretismul. Sincretismul religios este concepţia potrivit căreia toate
religiile posedă acelaşi adevăr în străfundul lor ezoteric şi sunt în mod egal
valide ca mijloc de mântuire. Această idee e deosebit de atractivă pentru
inteligenţele deosebite, căci prin aceasta omul poate avea impresia că
reconciliază adevărurile tuturor religiilor şi, în acelaşi timp, se situează puţin
deasupra tuturor tradiţiilor.
Dintre toate religiile lumii, numai creştinismul (care, desigur, e mai mult
decât o religie) nu-şi află locul în schema sincretistă, şi aceasta în virtutea
dogmei sale supreme despre Sfânta Treime, ce este de neconceput nu numai
pentru intelectul discursiv, ci şi pentru lumina intelectului pur cultivat de
mistici şi metafizicieni. Sincretiştii nu pot accepta înţelesul deplin al revelaţiei
treimice, tocmai pentru că ea se plasează în afara scopului urmărit de intelectul
lor şi pentru că de fapt, ar trebui să-şi răstignească propriile minţi în faţa ei.
Cu toate acestea, se întâmplă câteodată ca sincretiştii să ajungă în
Biserica Ortodoxă cu ideile lor intacte. Ei îşi vor mărturisi credinţa în Sfânta
Treime, dar cu reservatio mentalis că dogma Treimii se referă doar la imanenţa
sau manifestarea în lume a lui Dumnezeu, şi că în ultimă instanţă Dumnezeu e
dincolo de o asemenea distincţie sau „limitare”. Acest lucru, desigur, duce la
denaturarea adevăratului înţeles al creştinismului, care afirmă că revelaţia
Treimii se referă, înainte de toate, la deplina transcendenţă a lui Dumnezeu.
Este revelarea ultimă a lui Dumnezeu, dincolo de înţelegerea minţii. A înţelege
transcendenţa revelaţiei treimice înseamnă să înţelegi că nu toate religiile
posedă acelaşi adevăr, căci numai creştinismul posedă revelaţia ultimă asupra
fiinţei lui Dumnezeu, adusă omenirii prin întruparea lui Iisus Hristos.
d). Spiritualizarea lumescului. E un lucru obişnuit printre creştinii
ortodocşi din societatea noastră materialistă să ducă o viaţă tipic lumească
(muzică uşoară, filme vulgare, spectacole televizate, etc.) şi să-şi slăvească
trupul (prin preocuparea pentru confortul fizic, cosmetice, regim alimentar,
jogging etc.), încercând să combine acest mod de viaţă cu forme de manifestare
ortodoxă exterioare: icoane, muzică corală, etc. Pentru cei veniţi dintr-un
mediu New Age sau din religii orientale, acelaşi sindrom ia o formă diferită. În
locul muzicii uşoare, apare muzica de tip New Age, precum cea cântată de
Enya (ce evocă în cântecele ei zeităţi păgâne). Iar grija faţă de trup ia forma

450
unei preocupări excesive pentru alimentare naturistă, fitoterapie, medicină
alternativă, vitamine sau boli autodiagnosticate.
Industria alimentaţiei naturiste şi a medicamentelor e saturată de o
mentalitate ipohondrică de masă ce provine din obsesia faţă de corp. Cultivarea
sănătăţii trupeşti şi a vitalităţii e văzută ca o cale către spiritualitate şi astfel
efectele produse de hrană şi plantele medicinale iau locul adevăratei vieţi
spirituale. Întrucât le pare a fi ceva mai spiritualizat, mai natural şi mai
nelumesc decât cursul de aerobic al lui Jane Fonda, creştinii ortodocşi cred că e
foarte bine să se preocupe de aceasta, învăţând proprietăţile tuturor felurilor de
alimente, plante şi vitamine imaginabile. Şi astfel idealul de neatins al sănătăţii
perfecte devine un idol ce-L pune în umbră pe Dumnezeu. Această „religie”
trebuie abandonată atunci când cineva devine ortodox. Dacă ar fi făcut parte în
mod legitim din Ortodoxie, am fi găsit-o în Vieţile Sfinţilor, dar n-o găsim. În
loc de asta, vedem cum sfinţii posteau după rânduiala Bisericii. Ei posteau spre
folosul sufletului, la fel cum oamenii de azi ţin regim spre folosul trupului.
Nu spunem că toate alimentele naturiste, remediile medicinei alternative
sau vitaminele trebuie înlăturate; de exemplu, pâinea integrală e un aliment mai
bun decât pâinea albă, iar homeopatia a fost acceptată de unii părinţi de la
Optina. Vrem doar să subliniem că, în lumea modernă, aceste lucruri au creat o
dependenţă care, la fel ca alcoolismul, nu e sesizată şi recunoscută de către cel
dependent. Oamenii aduc cu ei această dependenţă în Biserică şi pot continua
astfel la nesfârşit căci, spre deosebire de alcoolism, aceasta nu-i omoară.

6.
Arhimandritul Sofronie

Pentru un material mai bogat despre religiile orientale şi Ortodoxie,

cititorul e îndrumat să consulte cartea Părintelui Serafim Rose, Ortodoxia şi
religia viitorului. Această carte, publicată în milioane de exemplare în întreaga
lume, a contribuit la aducerea unui număr nespus de mare de oameni la Hristos
prin Ortodoxie, avertizându-i asupra primejdiilor implicate de practicile
spirituale non-ortodoxe.
Alte cărţi importante pe aceeaşi temă sunt lucrările scrise de
Arhimandritul Sofronie Saharov, Viaţa Lui este a mea (His Life Is Mine) şi Îl
vom vedea aşa cum este (We Shall See Him As He Is). În aceste lucrări,
părintele Sofronie reuşeşte să întâlnească religiile orientale pe propriul lor
teren, datorită unicei reuniri a trei factori: 1) În tinereţe fusese profund implicat
în practici religioase orientale şi experimentase o oarecare trezire spirituală de
pe urma lor; 2) în calitate de creştin ortodox şi ucenic al Sfântului Siluan
Athonitul, el a experimentat profunzimea vieţii spirituale creştine şi a primit

451
darul unei adânci pocăinţe şi vederea Luminii Necreate 3) nu s-a dat înapoi să
vorbească despre experienţele sale duhovniceşti cele mai profunde.
Când oamenii abia aşteaptă să vorbească despre experienţele lor
spirituale, de obicei e semn că nu prea se află ceva real în ele. Cei ce sunt
adevărate vase ale îndumnezeirii în Lumina Necreată sunt reticenţi să
vorbească despre asta, cu atât mai mult să scrie. Acest fapt face ca ultima carte
a Părintelui Sofronie, Îl vom vedea aşa cum este, să fie atât de singulară. Unicul
motiv pentru care a relatat experienţele sale autentice este acela că în momentul
când a scris cartea, având nouă zeci şi doi de ani, trăind în recluziune şi fiind pe
marginea gropii, nu mai era în primejdie să fie afectat de slavă din partea
oamenilor; în plus, ca occidental crescut în Europa, ştia cât de sărăcit spiritual
era omul modern şi în ce măsură au aderat contemporanii săi la religiile
orientale pentru a-şi umple vidul spiritual, întrucât creştinismul nu părea să le
ofere acelaşi grad de experienţă mistică. Ultima sa carte a scris-o pentru a arăta
ceea ce e cu adevărat posibil prin credinţa în Iisus Hristos, trecându-se dincolo
de ceea ce e posibil în alte religii. Deosebit de interesantă este distincţia pe care
o face între lumina minţii (a intelectului pur sau a purei conştiinţe) şi Lumina
Necreată a Dumnezeirii - ambele trăite de către el în mod nemijlocit.
Operele Părintelui Sofronie, ce includ şi cartea Sfântul Siluan Athonitul,
ar trebui recomandate celor implicaţi în religiile orientale şi în acelaşi timp
interesaţi de ortodoxia răsăriteană.

7.
Împlinirea celor din vechime

(...) În Hristos se află împlinirea celor aşteptate de către cei din vechime:
Lao Ţî, Confucius, Buddha, Zoroastru, Socrate, Platon şi cei ce au scris
Vedele. Hristos nu desfiinţează toate cele apărute înainte de El, ci le aduce la
împlinire, surpând cele false şi înălţând pe cele adevărate în Lumina revelaţiei
Sale definitive. Adevărurile din toate vechile religii şi filosofii strălucesc în
această Lumină, dar nu sunt ele însele Lumina şi nu sunt deopotrivă cu ea.
Văzute cu ochii credinţei, ele dau mărturie despre Lumina revelaţiei, la fel cum
fac şi sufletele căutătorilor spirituali de azi când, prin fereastra religiilor
orientale tradiţionale, zăresc chipul Neschimbat al lui Hristos luminând cu
întreaga Sa strălucire în Sfânta Biserică Ortodoxă.

452
 Partea a VI-a:

ADEVĂRUL DESPRE IUDA

şi anti-evanghelia „sa”
În loc de prefaţă:

DESPRE IUDA, DESPRE MINE

ŞI DESPRE TINE

Suntem mai cunoscuţi decât Hristos [101; 18]

John Lennon, Beatles

„Bună ziua. Mă numesc Danion Vasile. Vreau să citeşti o carte care să te

convingă de faptul că Evanghelia lui Iuda200 e o mare bazaconie, că multele
erezii pe care le vehiculează mass-media pot fi uşor demontate cu ajutorul ade-
vărului mărturisit de Hristos, de Sfintele Scripturi, de Sfinţii Părinţi.”
Îmi permiţi să încep aşa introducerea mea? Îmi permiţi, ce să faci, dar
poate cu un zâmbet ironic în colţul gurii. Bănuiesc că nu ai chef să te convingă
nimeni de nimic şi că eşti sătul de pleiada de argumente pe care ţi le aduc
diferiţi creştini în polemicile pe teme spirituale. Poate că ţii această carte în
mână tocmai pentru a te convinge de lipsa de precizie a argumentelor pe care le
aduce Biserica în „dosarul Iuda”.
E foarte probabil ca tu să fi văzut filmul despre această „evanghelie”
recent descoperită şi ideile din film să te fi marcat. Filmul, ca şi documentul
respectiv, aruncă în aer întreaga tradiţie creştină.
„Gata, m-am lămurit, toate învăţăturile Bisericii cad. Câtă vreme oamenii
Bisericii s-au jucat cu adevărul cum au vrut, nu mai am de ce să cred în biserică
şi în Dumnezeul ei”, au spus unii. (...)
Din păcate, noi vrem efecte fără să ne ocupăm cum trebuie de cauză… În
cazul de faţă, vrem să ne lămurim cum este cu Evanghelia lui Iuda doar după
ce am citit un scurt articol din programul TV sau după ce am văzut un do-
cumentar produs de cei de la National Geographic, cărora le acordăm credit
din oficiu – ei nefiind nici o sectă şi nici o biserică părtinitoare.
Nu merge aşa, problema e foarte importantă… E prea importantă pentru a
o trata în pauza de masă de la birou… (Chiar dacă trăim într-o lume în care
râvna duhovnicească e pe măsura proverbului rusesc: „Biserica e aproape, dar
drumul e îngheţat. Bodega e departe, dar voi merge cu grijă”.) Ca să nu lungesc
vorba, îţi propun un târg. Un târg care sper să fie în avantajul tău. Înainte de
asta, îţi voi spune cel mai interesant târg pe care l-am auzit în viaţa mea,
povestit de un părinte cu viaţă sfântă. Acesta, discutând cu un ateu, l-a întrebat:
„De câţi ani eşti ateu?” „De mulţi.” „Şi câţi ani o să mai fii ateu?” „Până la
200
În articolul Un fals autentic arăt că de fapt Evanghelia după Iuda are ca titlu Evanghelia
lui Iuda; diferenţa, deşi pare nesemnificativă, este enormă. În cartea de faţă voi folosi deci titlul
autentic al apocrifei, şi nu cel prezentat de mass-media.

454
sfârşitul vieţii.” „Uite, fă şi tu ceva. Vreme de patruzeci de zile, timp de un
sfert de oră pe zi, roagă-te: «Doamne, dacă exişti, ajută-mă să cred în Tine…»”
Ateul, fiind sincer în rătăcirea lui, a fost de acord. Dar nu după multe zile a ve-
nit la părintele, vizibil şocat, şi i-a spus: „Părinte, când m-am rugat ultima oară
după cum aţi spus, am auzit o voce: «Eu sunt Cel ce sunt». Părinte, am început
să cred. Da, Dumnezeu există…”
(Pe cât de interesantă e întâmplarea, pe atât de greşit ar fi însă să se
considere că ea poate fi folosită ca reţetă de către toţi ateii. Atunci Dumnezeu
S-a descoperit ateului pentru sinceritatea căutării sale şi pentru rugăciunile de
foc ale părintelui…)
Eu, nefiind atât de tare în credinţă încât să îţi propun un târg similar, îţi
propun altceva: „Dacă din pricina Evangheliei lui Iuda eşti decis să te
îndepărtezi de Biserică, nu te grăbi să faci acest pas până nu citeşti textul Evan-
gheliei lui Iuda şi până nu vezi răspunsul Bisericii…” De ce te rog asta? Pentru
că unii au dat credit Evangheliei lui Iuda doar pentru că în ea vânzătorul este
prezentat drept erou. Dar aceştia nu s-au ostenit să vadă câte prostii sunt
înşirate acolo, cu tot felul de dumnezei superiori şi inferiori, idei cu care greu
ar cădea de acord. Dacă cineva, citind Evanghelia lui Iuda, se regăseşte în toate
ideile ei şi se decide să părăsească Biserica, poziţia sa are cât de cât o
justificare. Dar când cineva părăseşte Biserica doar din pricina unei idei dintr-o
Evanghelie pe care nu o cunoaşte, atunci greşeala lui e cu atât mai mare.
John Lennon spunea într-un interviu că Beatles-ii sunt „mai cunoscuţi
decât Hristos”. Astăzi poate că diferiţi cântăreţi sau diferite formaţii de muzică
ar putea face afirmaţii similare. De ce? Pentru că lumea nu este interesată de
Adevăr…
Să facem totuşi încă un efort. Să căutăm să ne lămurim cine a fost Hristos
şi ce vrea El de la noi…
Să nu ne grăbim să ne îndepărtăm de El şi de Biserică doar pentru că,
undeva, în zilele noastre, s-a descoperit o Evanghelie care calcă în picioare nu
doar câteva secole de istorie creştină, ci şi pe Cel care stă la baza acestei isto-
rii…
Mărturisesc încă de la început că realizarea unei cărţi anti-evanghelia lui
Iuda mi se pare un proiect plicticos, lipsit de impact. Omul contemporan are o
cultură dobândită din filme documentare, prea puţin din lectură. De ce totuşi
am scris? Am scris pur şi simplu revoltat de faptul că filmul despre Evanghelia
lui Iuda conţine multe neadevăruri, iscusit prezentate, prin care telespectatorii
sunt manipulaţi. Mi s-a părut necinstit ca unui astfel de film, plin de idei
greşite, să i se atribuie valoare ştiinţifică. Filmul nu se rezumă la prezentarea
descoperirii unui document, ci prezintă o perspectivă pur şi simplu mincinoasă
asupra adevărului istoric. Cred că pe viitor vor apărea din ce în ce mai multe
studii care vor confirma această afirmaţie a mea.

455
 Nu cred că prin cartea de faţă cineva se va apropia de Biserică. Nu urmă-
resc aceasta. Urmăresc însă ca cei care au stat aproape de Biserică şi vor să o
părăsească din pricina Evangheliei lui Iuda să fie informaţi corect în privinţa
acestui subiect. Cred că, deşi unele argumente vor fi plictisitoare, merită cu-
noscute. Îndrăznesc chiar să te rog să ai răbdare cu parcurgerea acestei cărţi. Şi
nu pentru că ea conţine ideile mele. De altfel, aşa cum vei putea constata, eu
am încercat să îmi asum poziţia de martor al apărării într-un proces în care Iuda
acuză Biserica. Am încercat să pun cap la cap cât mai multe mărturii din Sfânta
Scriptură şi din Sfânta Tradiţie care lămuresc problema în cauză. Am folosit un
număr foarte mare de citate, de pe baricade pro sau contra Bisericii. Rolul meu
aproape se pierde. Dacă totuşi mi-am permis să semnez volumul de faţă a fost
nu pentru că am prezentat dovezile într-un mod părtinitor, ci pentru că nu am
vrut să se creadă că autorul se ascunde sub masca anonimatului. Da, îmi asum
toate poziţiile Bisericii privitoare la cazul Iuda. Şi nu o fac pentru că aş fi ma-
nipulat de Biserică. O fac pentru că mă bucur că sunt fiu al Bisericii. Mă bucur
că Dumnezeu m-a adus de la rătăcire la lumină.
Cu mai mult de zece ani în urmă am crezut şi eu că Scripturile Bisericii
sunt cenzurate şi că texte precum Evanghelia după Toma sau Viaţa Sfântului
Issa – care prezenta viaţa lui Iisus în India – sunt mult mai preţioase. (Perioada
respectivă am descris-o, cu lux de amănunte, în Jurnalul convertirii – De la
zeiţa morţii la Împăratul Vieţii, Editura Sophia, 2007).
Închei această introducere cu o ultimă idee. Când, la aproape 14 ani, am
aflat că mama mea s-a sinucis, primul lucru a fost să dau drumul la muzică, iar
al doilea să deschid Biblia. Am deschis-o, având inima sfâşiată de durere. Dar
primele pagini ale Vechiului Testament nu au răspuns inimii mele. Aşa că am
închis cartea, dezamăgit. Poate că, dacă aş fi ştiut că e mai bine să citesc Noul
Testament, care mă punea la picioarele lui Hristos, viaţa mea ar fi fost alta. Mai
curată, mai frumoasă, lipsită de durerile şi de căderile pricinuite de
necunoaşterea lui Hristos şi a Bisericii Sale.
Recunosc – fără să mă smeresc – că lucrarea de faţă este o lucrare aridă,
o lucrare rece. Nu este o carte care să ofere o ieşire din labirintul spiritual în
care se află mulţi oameni în zilele noastre. Este o carte pe care, citind-o, vei
simţi nevoia să o laşi din mână pentru a lua o gură de aer sau pentru a te relaxa,
pur şi simplu. Dar încerc să mă dezvinovăţesc: nu eu sunt de vină, ci subiectul
pe care îl tratez. Evident, nu sunt eu de vină că Iuda L-a vândut pe Hristos
pentru treizeci de arginţi, nici că unii eretici au scris un text pe care l-au pus
sub numele vânzătorului, nici că ereticii cainiţi – care trăiau în patimi de tot
felul, ca nişte veritabili tantrici injectaţi în spaţiul creştin – considerau acest
text Evanghelie…
Dacă există o vină a mea, este că nu am scris această carte cum a scris
Sfântul Irineu de Lyon monumentala lucrare Împotriva ereziilor, cunoscând cu
precizie învăţătura cea adevărată şi tăind cu pricepere cu sabia cuvântului în

456
carnea ereziei. Eu am scris greoi, târându-mă pe burtă, ca să spun aşa, şi
lămurindu-mă pe mine însumi în timp ce îi lămuream pe alţii. Spun aceasta nu
spre ruşinea mea, ci pentru că mi se pare firesc să îmi recunosc măsura…
Mă rog Bunului Dumnezeu să apară cărţi cât mai folositoare pe această
temă, cărţi care să pună în umbră scrierea mea, dar care să ajute cât mai multă
lume. Nădăjduiesc sincer că prin cele scrise aici nu voi vătăma pe nimeni, ci că
Hristos va veni în ajutor şi le va lumina minţile celor care s-au lăsat păcăliţi de
„Evanghelia lui Iuda” sau de alte rătăciri, aducându-i la cunoaşterea
Adevărului201.

201
Această prefaţă şi articolele care urmează au apărut iniţial în cartea Evanghelia versus
Iuda, la Editura Sophia, în anul 2006. La sugestia cititorilor am împărţit cartea în două volume
– cel de faţă conţinând articole legate strict de Iuda şi evanghelia mincinoasă pusă pe seama sa,
iar celălalt – Biserica şi duşmanii ei – conţinând articole legate de cugetul lui Iuda – aşa cum
poate fi observat în literatură, iconografie, politică bisericească etc. Motivul tipăririi volumului
de faţă este că, deşi isteria generată de Evanghelia lui Iuda s-a mai potolit (ca şi cea provocată
de cartea lui Dan Brown Codul lui Da Vinci), îndoiala pe care a adus-o în sufletele oamenilor
slabi în credinţă persistă. E de dorit ca cititorii, văzând cât de simplu poate fi combătută o carte
eretică, să fie mai reticenţi în a da crezare noilor „adevăruri” la modă astăzi. Şi să respingă
toate viitoarele „evanghelii” promovate de mass-media anticreştină…

457
 O INTRODUCERE
DESPRE „PARTEA LEULUI”

Cititorule, ştii câţi bani ia un autor dintr-o carte? Te-ai gândit vreodată
cum sunt plătiţi scriitorii pentru ceea ce fac? Sau câţi bani poate scoate un
editor dintr-o carte vandabilă? E un subiect pe care îl cunosc bine. Am scris
peste douăzeci de cărţi, şi am tipărit - ca editor - mult mai multe.
Nu e greu de înţeles că în spatele oricărui demers editorial pot exista şi
interese financiare… În comunicatul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a
Greciei despre Codul lui Da Vinci, prima apreciere critică este următoarea:
„Este binecunoscut faptul că acest roman, care a devenit apoi un best seller
mondial, graţie aportului adus de mai multe «cercuri» la publicitatea lui, a reu-
şit să obţină cel mai mare succes editorial după cartea Harry Potter, îmbogă-
ţindu-i astfel pe scriitor şi pe editori” [203; 6]. Evident, s-a început cu această
frază, şi nu cu polemica teologică, pentru că omul simplu poate înţelege uşor că
pentru unii banul poate fi mai important decât adevărul.
Raportul ban-adevăr merită observat şi în privinţa comerţului cu
antichităţi. În cartea Evanghelia pierdută, editată de National Geographic,
citim: „Ludwig Koenen, profesor la Universitatea Michigan şi eminent
papirolog, a rezumat astfel lucrurile (privitoare la acest comerţ – n.n.): «Pe
vremea cât am locuit în Egipt am învăţat că nu poţi avea încredere în ceea ce-ţi
spune vânzătorul sau comerciantul». A exagera, a înşela sau a minţi în faţă ţine
de arta negocierii dintr-un bazar egiptean. Pur şi simplu, asta face parte din
regula jocului, este un element esenţial în actul de a oferi şi cumpăra, joc pe
care îl perpetuează astfel generaţii întregi. Toate mijloacele sunt scuzabile
pentru a face ca un obiect să pară valoros sau autentic”202 [94; 34].
(În aceeaşi carte citim şi despre problemele legate de un asemenea tip de
comerţ: „Un exemplu uluitor în acest sens este cel al comerciantului de
antichităţi Frederick Schultz, din New York, care a fost condamnat în 2002 sub
acuzaţia de a fi conspirat la primirea de obiecte antice egiptene, printre care şi
un bust de faraon, pe care l-a vândut mai târziu contra sumei de 1,2 milioane de
dolari americani, obiect pe care comerciantul britanic Jonathan Tokely-Parry îl
scosese clandestin din Egipt, ca pe un suvenir fără valoare” [94; 26].)

202
În filmul Evanghelia după Iuda s-a insistat asupra faptului că Evanghelia lui Iuda este
autentică, deşi nu a fost scrisă de Iuda.
 Să vedem acum povestea călătoriilor Evangheliei lui Iuda. Cu lux de
amănunte ea poate fi găsită în cartea lui Herbert Krosney, Evanghelia
pierdută203. În articolul lui Andrew Cockburn, „Evanghelia după Iuda”204,
apărut în revista National Geographic, mai, 2006, citim:
„Când negustorul de antichităţi din Zurich, Frieda Nussberger Tchacos, a
cumpărat, în 2000, Evanghelia după Iuda pentru cca 300 000 de dolari, fusese
de vânzare pentru aproape 20 de ani şi purtată din Egipt prin Europa şi SUA
[...] Ea nu vrea să spună cât a plătit, admiţând doar că suma zvonită, de 300
000, e «greşită, dar pe aproape»”. Doamna Tchacos a încercat să vândă manu-
scrisul Universităţii Yale, dar interesul profesorului Babcock a fost depăşit de
îndoielile legate de provenienţa Codexului care conţinea Evanghelia lui Iuda şi
alte manuscrise. A încercat apoi să îl vândă unui anume „Bruce Ferrini, un cân-
tăreţ de operă convertit în negustor de manuscrise vechi. În schimbul lui Iuda şi
al altor manuscrise (care nu sunt nici pe departe la fel de celebre ca textul de-
spre Iuda – n.n.), Ferrini i-a dat lui Tchacos un contract de vânzări cu o
companie a lui, pe nume Nemo, şi două cecuri postdatate, de 1,25 milioane $
fiecare”. Afacerea aceasta, dacă ieşea, ar fi fost o afacere extrem de avantajoasă
pentru doamna Tchacos205 şi ne oferă o imagine asupra sumelor vehiculate în
negoţul cu manuscrise… Avocatul Mario Roberty i-a atras atenţia doamnei
Tchacos că fusese păcălită de Ferrini. Ceea ce urmează pare o secvenţă din fil-
mele poliţiste: „Pentru a-l determina pe negustorul din Akron să returneze
codexul, Roberty l-a înrolat pe Michael van Rijn, fost negustor şi arma de dis-
trugere în masă a comerţului cu antichităţi. Van Rijn conduce de la Londra un
site specializat, în care îşi atacă fără scrupule duşmanii din lumea antichităţilor.
Informat de Roberty, van Rijn a lansat ştirea despre evanghelie, adăugând că
era «în ghearele multitalentatului negustor de manuscrise Bruce P. Ferrini»,
care se afla în «dificultăţi financiare». În termeni duri, i-a avertizat pe
potenţialii cumpărători: «Cumperi? Atingi? Vei fi dat în judecată!»” Strategia a
dat rezultatele aşteptate şi codexul a fost recuperat. Rodolphe Kasser, un expert
în texte copte, a fost contactat pentru a descifra manuscrisul. „În timp ce Kasser
a început scrupuloasa reconstituire din fragmente a textului, Roberty a găsit o
soluţie ingenioasă la problema provenienţei: să vândă traducerea şi drepturile
de publicare, promiţând să returneze materialul original în Egipt. Fundaţia lui
Roberty, care are acum în grijă manuscrisul, a semnat un acord cu National

203
Editura Egmont, 2006.
204
Citatele din paragraful următor sunt extrase din acest articol [195; 45-47]. Precizez aceasta
pentru a întări autenticitatea afirmaţiilor.
205
În articolul despre „Apariţia Evangheliei lui Iuda”, de Barry Meier şi John Noble Wilford,
din The New York Times – 13 aprilie 2006, apar vehiculate sume apropiate: „ca parte a
acordului cu Fundaţia, dealer-ul Frieda Tchacos Nussberger trebuie să primească între 1 milion
şi 2 milioane de dolari din acele proiecte de la National Geographic, a declarat Mario Roberty,
avocatul ei”.

459
Geographic Society. Scăpată de grijile ei de marketing, Tchacos a devenit ea
însăşi puţin mistică. «Totul e predestinat – murmură. Iuda m-a ales pe mine să
îl reabilitez.»”
Tot ca într-un roman poliţist, am citit şi recitit declaraţia aceasta a
doamnei Tchacos, adulmecând parcă arma crimei. Şi, în sfârşit, mi-am format
un punct de vedere. Iată pe scurt istoria – o repet pentru că bănuiesc că cititorii
vor ajunge singuri la concluzia mea: Doamna Tchacos cumpără un manuscris
cu aproximativ 300 000 de dolari, apoi încearcă să îl vândă. Primul client nu e
interesat, dar al doilea, Bruce Ferrini, se arată dispus să îl cumpere, alături de
alte manuscrise, pentru 2,5 milioane de dolari şi pentru compania Nemo. În
cele din urmă, când şi-a dat seama că a fost trasă pe sfoară de Ferrini, Frieda
Nussberger Tchacos a recurs la ajutorul unui avocat, Roberty. Acesta a pus-o în
legătură cu Michael van Rijn, „arma de distrugere în masă a comerţului cu
antichităţi”. Van Rijn a ajutat-o, implicându-se în recuperarea manuscrisului –
chiar dacă recuperarea nu implica restituirea acestuia către ţara din care fusese
scos în mod ilegal. După recuperarea codexului, avocatul Roberty are ideea de
vindere a traducerii şi a drepturilor de publicare a textului, manuscrisul urmând
a fi returnat Egiptului. Contractul s-a făcut, clientul fiind National Geographic
Society. Una din frazele-cheie din articol privitoare la peripeţiile Evangheliei
lui Iuda este următoarea: „Scăpată de grijile ei de marketing, Tchacos a devenit
ea însăşi mistică. «Totul e predestinat – murmură. Iuda m-a ales pe mine să îl
reabilitez.»”206 [195; 45-47].
Adică doamna Tchacos a devenit puţin mistică abia după ce a făcut
contractul cu National Geographic Society… Am citit multe cărţi legate de
experienţe mistice, dar e greu de crezut că ceea ce s-a întâmplat în acest caz e
de natură mistică. E clar că doamna Tchacos a avut interesul ca Evanghelia lui
Iuda să fie promovată cât mai bine. Ar fi fost ciudat ca ea să nu se fi implicat în
această promovare…
Misiunea aceasta nu este o misiune care implică nevoinţă sau lipsuri
ieşite din comun. E o misiune care ei îi aduce avantaje materiale certe… Acesta
este unul din principalele elemente de care trebuie să se ţină seama de către cei
care se lasă păcăliţi de pseudo-Evanghelia lui Iuda – că o uriaşă campanie de
reclamă a făcut un text eretic mai cunoscut decât multe texte scrise de Sfinţii
Bisericii. Totuşi, reclama nu este justificată, textul respectiv nefiind decât un
fals – pentru că nu este scris de Iuda, ci este scris mai târziu. Chiar dacă ar fi
fost scris în secolul al II-lea, şi ar avea atâtea sute de ani vechime, tot un fals
este, pentru că nu e scris de Iuda, ci de urmaşii săi eretici.

206
În cartea lui Herbert Krosney Evanghelia pierdută, cuvintele Friedei Tchacos Nussberger
sunt următoarele: „Aveam o misiune. Iuda îmi cerea să fac ceva pentru el. De fapt, acum, dacă
mă gândesc mai bine, este mai mult decât o misiune. Cred că am fost aleasă de Iuda pentru a-l
reabilita” [94; 179].

460
 Nu ar fi de mirare ca Iuda să fie „reabilitat” de lumea de astăzi, care,
pentru a-şi justifica propriile păcate, ar fi gata să îl reabiliteze şi pe diavol (doar
guru-ul new-age-ist Rajneesh l-a definit ca fiind un „dumnezeu în devenire”).
Dar ar fi trist ca această reabilitare să aibă loc. Ar fi o nouă vindere şi o nouă
răstignire a lui Hristos. E adevărat, nu pe 30 de arginţi, ci pe o sumă mult mai
mare. Dar tot preţul vânzării lui Hristos ar fi – vânzătorii ştiind bine ce oferă în
schimbul credulităţii noastre…
În cartea sa Daruri şi anateme, părintele diacon Andrei Kuraev scria:
„Mitul despre ucenicia lui Hristos în India este necesar pentru realizarea cu
succes a afacerilor legate de misionarism în Europa şi în Rusia: ar trebui,
chipurile, şi voi, ortodocşii, să urmaţi exemplul lui Hristos şi, în locul cărţilor
cu profil ortodox, să cumpăraţi cărţile privind «diagnosticarea karmei». Aşa
încât tipăriturile de senzaţie, care vorbesc despre descoperirea urmelor
peregrinării lui Hristos prin Orient, trebuie luate drept clipuri obişnuite de
publicitate” [95; 311].
Din perspectiva câştigurilor financiare se poate face o paralelă între
editarea pseudo-Scripturilor despre Iisus în India şi editarea
pseudo-Evangheliei lui Iuda. Evanghelia lui Iuda aduce mult mai mulţi bani. Şi
nu doar pentru că este mai veche. Ci şi pentru că ne oferă o istorie meta-
morfozată, trecută prin patul lui Procust, ajustată pe măsura necredinţei
noastre…
***
O întrebare pe care şi-au pus-o mai mulţi teologi: cum de Codexul
Tchacos – care conţine Evanghelia lui Iuda – poartă numele persoanei care s-a
ocupat cu vinderea lui? E ca şi cum ai spune că e mai important vânzătorul
decât ceea ce a vândut. La limită, e ca şi cum ai spune că Hristos este „Cel
vândut de Iuda”, în loc să spui că Iuda e vânzătorul lui Hristos. Adică, pur şi
simplu se inversează raportul valoric. În loc ca doamna Frieda Nussberger
Tchacos să îşi fi luat numele de „avocată a lui Iuda” – dacă se simţea chemată
să îl „reabiliteze” –, s-a ajuns ca tocmai codexul să poarte numele ei. Acest
demers are totuşi şi partea lui pozitivă. Poate că, nu întâmplător, Dumnezeu a
rânduit ca până şi numele primit de codex – „Codexul Tchacos” – să ne arate
cât de mult s-a implicat un negustor de antichităţi în promovarea unui text con-
troversat. Deci important nu era numai conţinutul, ci şi avantajele aduse de
promovarea lui. Quod erat demonstrandum...

461
 MISTERUL CELOR „PATRU VÂNTURI”

În conferinţele pe care le-am ţinut în centrele universitare, am avut ocazia

să primesc şi întrebări copilăreşti. Una dintre ele suna cam aşa: „De ce totuşi
Biserica a primit patru evanghelii? Pentru că există doar patru puncte cardinale
şi patru vânturi? Dacă e să numărăm toate vânturile, ar trebui să fie în Biblie o
groază de evanghelii. Şi am auzit că Sfântul Maxim Mărturisitorul explica aşa:
sunt patru evanghelii pentru că sunt patru elemente – pământ, apă, aer, foc.
Cum a putut Biserica să îşi însuşească o idee lipsită de logică?”
Voi răspunde printr-o scrisoare la această problemă…
Prietene, întrebarea ta e foarte importantă şi pentru mine, nu numai
pentru tine. În Biblie nu scrie niciunde că trebuie să fie doar patru evanghelii şi
doar patru….
Patru evanghelii, patru vânturi, patru elemente… Ciudat, nu? Să vedem
cum dezleagă filmul făcut de National Geographic acest nod gordian…
„Cum au hotărât episcopii ce să includă în Noul Testament şi ce nu?
Cumva, Evanghelia lui Iuda a fost «tăiată la montaj»”. Să vedem detaliile:
„Lyon, 180 d.Hr. Un influent episcop, pe nume Irineu, e pe cale să clarifice
mesajul prin respingerea celor mai multe dintre evanghelii. În acea vreme, în
comunităţile creştine circulau peste 30. Conform lui Irineu, trebuia să fie doar
patru: Evanghelia după Matei, Marcu, Luca şi Ioan. «Există patru evanghelii şi
nu mai multe. Patru, ca punctele cardinale. Patru, ca direcţiile vântului.
Biserica, răspândită în toată lumea, are în Evanghelii patru stâlpi. În centrul
acestora este Iisus.» Argumentul său este ilogic pentru oamenii de azi: există
patru puncte cardinale şi patru vânturi şi trebuie să fie patru Evanghelii: după
Matei, Marcu, Luca şi Ioan”.
Să încercăm să o luăm încet, ca la şcoală. Dacă argumentul Sfântului
Irineu este ilogic pentru oamenii de azi, înseamnă că este ilogic şi pentru noi,
că noi trăim azi. Da, e ilogic să fie patru evanghelii pentru că sunt patru vân-
turi. Ce mai, e o prostie, nu e doar ilogic, dacă stăm să ne gândim bine.
Un preot îmi spunea că lucrurile duhovniceşti trebuie primite aşa cum
sunt, că nu trebuie să le judecăm noi… Dar cum să nu judec? A zis oare Hristos
să fie numai patru evanghelii? Nu. Au zis Sfinţii Apostoli? Nu scrie niciunde.
Chestiunea e flagrantă… A avut oare Sfântul Irineu vreo vedenie (aşa
cum a avut Sfântul Ioan Evanghelistul când a scris Apocalipsa) de a stabilit
numărul de patru evanghelii? Nu, nu scrie niciunde aşa ceva. Şi dacă argu-
mentul Sfântului Irineu e ilogic pentru oamenii de azi, de ce ar fi fost logic
pentru oamenii din vremea lui? Şi-o fi schimbat logica principiile? Poate că, pe
vremea aceea, creştinii nu erau bine pregătiţi intelectual, cum sunt astăzi, când
fac atâtea facultăţi, şi chiar doctorate…
Ce bine era să fi fost mai multe evanghelii… Măcar cinci, să fi fost şi cea
despre Iuda. Să nu mai fie ponegrit săracul Iuda. Oricum, nu e un text mare, nu
durează mult cititul… Dar nu a trecut de „cenzură”…
Patru evanghelii, pentru că sunt patru puncte cardinale. Eu am acum trei
copii. Pot spune: am trei copii, pentru că trei sunt persoanele Sfintei Treimi.
Dacă voi avea patru, voi spune că am şi eu patru pentru că Biserica are patru
evanghelii. Dacă voi avea nouă, voi spune că am nouă pentru că sunt nouă
puteri cereşti. Şi, dacă voi avea doisprezece, voi spune că am doisprezece
pentru că acesta a fost numărul sfinţilor apostoli…
Nu pot înţelege de ce a fost considerat atât de strălucit episcopul
Irineu…. Dacă Biserica ar fi fost plină numai de oameni de valoare ca el, e de
mirare că nu s-a ales praful de ea.
Chiar, cum de a rezistat Biserica?... Dacă principiile după care s-a format
Biserica şi canonul Scripturii erau atât de subţiri, de uşor de dărâmat, cum de a
rezistat Biserica?... Cum de a rezistat Biserica? Te întreb şi mă întreb: cum de a
rezistat Biserica?...
Ajunşi aici, te rog să mă ierţi pentru rândurile pe care le-ai citit până
acum în acest capitol. Nu exprimă deloc nici ideile şi nici frământările mele.
M-am lăsat purtat puţin de curentul lansat de National Geographic doar pentru
a încerca să duc la limită ideea lor. Acum mă voi apuca să răspund la întrebarea
„De ce a primit Biserica doar patru evanghelii? Şi ce legătură au ele cu
numărul vânturilor sau cu numărul punctelor cardinale?”
Voi începe prin a cita fragmentul din opera Sfântului Irineu referitor la
numărul evangheliilor:
Pasajul Sfântului Irineu: „Nu poate exista nici un număr mai mic, nici
unul mai mare de Evanghelii. Într-adevăr, cum există patru regiuni ale lumii în
care trăim şi, la fel, patru vânturi principale, şi cum Biserica este răspândită pe
tot pământul, având drept coloană şi sprijin Evanghelia şi Duhul vieţii, e firesc
ca ea să aibă patru coloane de aer care să insufle din toate părţile nestricăciune
şi să dea viaţă oamenilor. De unde rezultă în mod limpede că Logosul,
Creatorul universului, care stă peste heruvimi şi ţine laolaltă toate cele, când
s-a arătat oamenilor, ne-a dat o Evanghelie cu chip împătrit, deşi susţinută de
un singur Duh. Astfel David, implorând venirea Sa, zicea: «Cel ce şezi peste
heruvimi, arată-Te!» Căci heruvimii au patru chipuri, iar chipurile lor sunt
imagini ale lucrării Fiului lui Dumnezeu. (…) Iată, aşadar, că după lucrarea
Fiului lui Dumnezeu se prezintă şi chipul acelor fiinţe; iar după chipul acelor
fiinţe se prezintă şi caracterul Evangheliei: patru chipuri de fiinţe, patru forme
ale Evangheliei, patru forme ale lucrării Domnului. De aceea au şi fost date oa-

463
menilor patru alianţe: prima a fost încheiată cu Noe, după potop; a doua a fost
încheiată cu Abraham, sub semnul tăierii împrejur; a treia a fost dăruirea legii
în vremea lui Moise; în sfârşit, a patra, care reînnoieşte omul şi recapitulează
totul în ea, este cea care, prin Evanghelie, îi înalţă pe oameni şi-i face să-şi ia
zborul spre împărăţia cerească.
Dacă aşa stau lucrurile, atunci deşerţi la minte, neştiutori şi smintiţi peste
măsură sunt cei care resping forma sub care ni se înfăţişează Evanghelia,
introducând, de la sine putere, fie un număr mai mare, fie un număr mai mic de
figuri decât cele despre care tocmai am vorbit, unii pentru a părea că am găsit
ceva mai mult decât adevărul, ceilalţi pentru a respinge «iconomia» lui
Dumnezeu” [189; 10-11].
Înainte de a vedea dacă afirmaţiile despre cele patru vânturi sunt ilogice,
aşa cum susţine filmul Evanghelia lui Iuda, ne vom opri puţin asupra figurii
Sfântului Irineu de Lyon. Era el oare un om lipsit de minte, un om cu un nivel
intelectual redus? Nu, în niciun caz. El a fost una dintre cele mai strălucitoare
minţi ale veacului al II-lea. A fost un ucenic al Sfântului Policarp de Smirna,
care la rândul său fusese ucenic al Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan. Se
poate spune că era un fel de nepot duhovnicesc al Sfântului Ioan.
Lucrul acesta este prea cunoscut în lumea teologică pentru a nu fi fost
cunoscut şi de realizatorii filmului despre Iuda. Faptul că, deşi au făcut dese
referiri la Sfântul Irineu, nu au menţionat legătura sa cu Sfântul Policarp şi
implicit cu Sfântul Ioan, arată nu doar lipsă de profesionalism, ci lipsă de
obiectivitate. Dacă într-un documentar pe o temă atât de fierbinte, în care al
treilea personaj – după Hristos şi Iuda – este Sfântul Irineu, se trece cu vederea
„descendenţa spirituală” a sfântului, ne putem da seama că rostul filmului nu a
fost de a ne prezenta o imagine completă a personalităţii sale, ci de a ne
manipula prin selecţia informaţiilor oferite207.
Pe de altă parte, e puţin probabil ca cineva să nu fi înţeles că Sfântul
Irineu făcea o figură de stil atunci când spunea că există patru Evanghelii
pentru că există patru vânturi. De ce nu s-a pomenit în film şi de cele patru ali-
anţe dintre Dumnezeu şi om – cu Noe, cu Avraam, cu Moise şi cea adusă de
Evanghelie? Asta pentru că – dacă citatul din Împotriva ereziilor ar fi fost mai
amplu – s-ar fi putut înţelege că Sfântul Irineu a fost un mare teolog, şi nu un
om care susţinea idei lipsite de logică…
207
Să presupunem că cei de la National Geographic au fost pur şi simplu păcăliţi de
realizatorii filmului despre Iuda. E într-adevăr imposibil să ai cunoştinţe atât de vaste, încât să
fii specialist în toate domeniile. Dacă ar fi fost aşa, era de aşteptat ca, după lansarea filmului şi
după norul de critici venit din lumea creştină, National Geographic să îşi fi cerut oficial scuze
pentru promovarea unui film lipsit de obiectivitate. Nu poate reproşa nimeni lipsa credinţei în
Dumnezeu, dar lipsa profesionalismului ştiinţific trebuie sesizată şi sancţionată de opinia
publică. (Oricum, şi dacă ar fi existat scuze oficiale, efectul lor ar fi fost infim. Bomba
mediatică a fost deja aruncată. Şi a apucat să explodeze. Tot ce se poate face este salvarea unui
număr cât mai mare de victime.)

464
 Sfântul Irineu de Lyon nu a încercat să facă nicio selecţie a Sfintelor
Evanghelii. Biserica nu primise alte Evanghelii. Primele patru evanghelii
fuseseră scrise în primul secol al erei noastre, ultima dintre ele fiind scrisă de
Sfântul Evanghelist Ioan, care a încercat să completeze mărturia primilor trei
evanghelişti. Memoria Sfântului Ioan Evanghelistul era vie în Biserică. Sfântul
Irineu a trăit la mai puţin de o sută de ani de la moartea Sfântului Ioan şi pe
vremea sa trăiau oameni care îl cunoscuseră şi îl ascultaseră pe marele
Apostol… Meritul Sfântului Irineu a fost de a fixa în scris un canon al cărţilor
Noului Testament, pentru a ajuta creştinii să nu primească alte noi scripturi.
Existau diferite epistole puse sub numele Sfinţilor Apostoli şi era nevoie să se
precizeze care erau de origine apostolică şi care nu. Dar nu a existat nicio altă
Evanghelie care să fi fost primită de Biserica primară. Ideea unei selecţii a
Evangheliilor nu are nicio acoperire istorică. Dacă Biserica ar fi primit în
primul secol o Evanghelie de care mai apoi s-ar fi lepădat, ar fi arătat că în
Biserică domnea haosul, nu Duhul Sfânt.
Biserica a existat înaintea Evangheliilor. Cum ar fi putut răsări în
Biserică o Evanghelie pusă pe seama unui sfânt apostol, câtă vreme apostolul
respectiv nu îi recunoştea provenienţa? Sfintele Evanghelii nu au fost testa-
mentele Sfinţilor Evanghelişti. Ei au mai trăit după scrierea Evangheliilor,
întărind prin viu grai cele scrise din insuflare dumnezeiască. Şi cine ar fi avut
curajul să arunce o Evanghelie scrisă de un sfânt apostol? Nimeni. Nu au exis-
tat în Biserică alte evanghelii, decât cele patru care au rămas până astăzi şi care
vor rămâne până la sfârşitul lumii. Faptul că diferitele grupări eretice, care se
rupseseră de Biserică din lucrarea diavolului, au născocit alte Evanghelii,
punându-le sub numele sfinţilor, nu trebuie să creeze tulburare.
Condamnarea cărţilor eretice de către Biserică a avut ca scop tocmai
evitarea confuziei: „Dacă în Biserică ar răspândi cineva, ca sfinte, cărţile cu
titluri (nume) false ale necredincioşilor (ereticilor), spre paguba poporului şi a
clerului, să se caterisească” – Canonul 60, Sinodul Apostolic [63; 38].
Biserica a primit patru Sfinte Evanghelii, pentru că doar atâtea
Evanghelii s-au scris de către Sfinţii Apostoli. Nu a existat nicio altă
Evanghelie scrisă de vreun apostol…
Nu mi se pare lipsit de logică Sfântul Irineu atunci când face o
comparaţie între numărul vânturilor sau al punctelor cardinale. Mi se par lipsiţi
de logică cei care nu văd în cuvintele sale o figură de stil, ci le înţeleg brut, du-
pă principiul cauză-efect: „Numărul de patru vânturi implică patru
evanghelii…”
Sfântul Maxim Mărturisitorul a scris la rândul său: „De aceea
Evangheliile sunt patru la număr, fiindcă pot fi înţelese de cei ce sunt încă sub
simţuri şi supuşi corupţiei. Căci patru sunt şi elementele lumii acesteia şi patru
iarăşi virtuţile din care se alcătuieşte lumea duhovnicească…” [104; 216].
Astfel de tâlcuiri se găsesc în număr mare la Sfântul Maxim. El încearcă să

465
găsească sensuri duhovniceşti în referiri scripturistice în care omul de astăzi nu
ar vedea nimic duhovnicesc. Numai că scrierile Sfântului Maxim nu pot fi
înţelese de către omul lipsit de o pregătire duhovnicească şi intelectuală.
Sfântul Maxim Mărturisitorul nu a fost doar un om de rugăciune, a fost unul
dintre cei mai culţi oameni ai vremii sale… Nu există patru Evanghelii pentru
că patru sunt şi elementele lumii acesteia – pământ, apă, aer, foc. Dacă ar fi fost
cinci Evanghelii, Sfântul Maxim ar fi scris că sunt cinci, ca şi elementele lumii
acesteia, şi ar fi numărat şi eterul – pe care l-ar fi socotit separat de foc…
Nu consider însă că este de ajuns lămurirea figurii de stil făcute de
Sfântul Irineu, sau a celei făcute de Sfântul Maxim Mărturisitorul (căruia
ereticii i-au tăiat limba şi mâna dreaptă pentru a nu mai propovădui învăţătura
Bisericii).
Să ne gândim că Biserica ar fi primit mai multe Evanghelii, nu patru. Ce
s-ar fi întâmplat? Atunci ar fi existat contrazicere între ele. Pentru că nu au
existat alte texte pseudo-evanghelice care să nu se contrazică cu Sfintele
Evanghelii şi cu predaniile apostoleşti. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris:
„Acordul dintre Evanghelii este dovedit nu numai de către întreaga lume care a
primit cele spuse în ele, dar şi de duşmanii adevărului” [85; 20]. Dacă Biserica
ar fi primit mai mult de patru Evanghelii, dezacordul ar fi fost vădit nu numai
de „duşmanii adevărului”, ci şi de fiii Bisericii.
Or, ce motiv avea Biserica să amestece adevărul cu minciuna? Din
moment ce Evangheliile scrise de cei patru sfinţi: Marcu, Luca, Matei şi Ioan
aveau aceeaşi învăţătură şi nu se contraziceau între ele, ce rost avea să li se
adauge şi alte Evanghelii?
Cum ar fi fost ca într-o duminică să se citească la Biserică despre faptul
că Iuda l-a vândut pe Hristos şi în duminica următoare că Iuda a fost de fapt
apostolul preferat, corifeul soborului apostolesc? Ce om întreg la minte ar fi
primit învăţătura Bisericii, dacă aceasta ar fi conţinut lucruri contradictorii?
Biruinţa Bisericii a fost de fapt biruinţa Adevărului. A fost biruinţa lui
Hristos. Biserica nu a avut o putere lumească, a avut şi are putere
dumnezeiască, fiind Trupul lui Hristos, Dumnezeu Omul… Numai prin puterea
Adevărului au putut apostolii să cucerească lumea şi să ruşineze înţelepciunea
cea mincinoasă şi trecătoare.
La ce puteau ajuta minciunile în faţa închinătorilor la idoli? Cum ar fi
putut minciuna să facă faţă minunilor înşelătoare făcute de preoţii idoleşti? Sau
cum ar fi putut sfinţii să ruşineze mulţimea cea nenumărată a filozofilor?
Numai puterea lui Dumnezeu, numai puterea Adevărului i-a întărit.
Acestei puteri îi stau împotrivă cei care îi reproşează Bisericii că nu a
primit şi alte Evanghelii, sau că a respins Evanghelia lui Iuda… Dar Dumnezeu
va lămuri lucrurile, şi adevărul va ieşi la iveală. Numai că, pentru unii, va fi
prea târziu să se mai pocăiască…
***

466
 Întrucât mi s-a părut incorectă afirmaţia din filmul realizat de National
Geographic cum că „Evanghelia după Iuda a fost «tăiată la montaj»”, voi face
încă o precizare. Când se face un film, se filmează şi unele secvenţe care nu
apar în varianta finală. Asta înseamnă secvenţă „tăiată la montaj”…
Secvenţa cu „Evanghelia lui Iuda” nu a fost filmată o dată cu celelalte
Evanghelii, ci zeci de ani mai târziu, după moartea Sfinţilor Apostoli. Ea nu a
fost tăiată la montaj, ci a fost filmată ulterior, după terminarea filmului. Şi,
chiar dacă s-au chinuit unii în secolul al XX-lea să refacă filmul, încercarea nu
le-a reuşit. Pur şi simplu, secvenţa pare scoasă din alt film. Nu se potriveşte
deloc cu celelalte208. E ca o secvenţă cu un ucigaş în serie inclusă într-un film
de desene animate. Dacă cineva ar încerca să facă un astfel de montaj, nu l-ar
aprecia nimeni (poate numai persoanele cu probleme psihice).
Cine nu înţelege incompatibilitatea dintre Evangheliile Bisericii şi
Evanghelia lui Iuda ar trebui să le citească, în linişte, pe toate. Poate că, după
lecturi repetate, va înţelege ce ar fi fost firesc să înţeleagă încă de la prima par-
curgere în paralel a Evangheliei lui Iuda şi a textului Sfintelor Scripturi. Totuşi
creştinii nu îl vor lua în râs, ironizându-l, ci se vor bucura că, în cele din urmă,
a ajuns şi el la cunoaşterea adevărului. Şi îl vor ierta pentru că i-a considerat
„lipsiţi de logică”…

208
E ca şi cum ai lua o piesă de la un puzzle şi ai încerca să o foloseşti în altul. Nu se
potriveşte…

467
 WITH GOD ON JUDAS’ SIDE?
De vorbă cu tine

– Spune-mi sincer, lasă la o parte tot ce învaţă Biserica, am avea oare

vreun motiv să considerăm că Iuda a fost un erou? Uite, cartea asta, cu
Evanghelia după Iuda…
– O ştiu, am citit-o şi eu, pentru a şti să o combat.
– În melodia „With God on Our Side” (Cu Dumnezeu de partea noastră),
Bob Dylan ne provoacă: „Va trebui să hotărăşti singur dacă Iuda Iscarioteanul
Îl are pe Dumnezeu de partea sa” [186; 3]. Tu ce crezi?
– Sunt de acord cu asta… Dar, pentru a alege, trebuie să cunoaştem cât
mai bine cum au stat lucrurile.
– Şi ce facem acum, punem faţă în faţă Evanghelia după Iuda cu
Evangheliile din Noul Testament?
– De ce nu?
– Nu reuşeşti să mă convingi aşa. Trebuie să mă convingi fără să te
foloseşti de Evangheliile Bisericii.
– Dar nu vreau aşa ceva. E ca şi cum l-ai convinge pe un ateu că
împărtăşania e Trupul şi Sângele lui Hristos, dar el, crezând asta, nu ar crede
totuşi în Dumnezeu.
– Atunci, la ce i-ar folosi să creadă că împărtăşania e Trupul lui Hristos?
– Asta eu te întreb.
– La nimic. Dar un ateu nu are cum să creadă aşa ceva…
– Tu vrei să îţi explic ceva ce ţine de Adevăr, adică de Hristos, fără să
aduc argumente din învăţătura lui Hristos.
– Nu, eu vreau să aduci argumente din învăţătura lui Hristos. Dar de unde
să ştiu că ea e cea prezentată în Noul Testament, şi nu în Evanghelia după
Iuda?
– Cât timp ai la dispoziţie?
– Câteva minute.
– Şi în câteva minute vrei să te lămuresc într-o problemă atât de
importantă?
– Nu, uite, o să ne întâlnim altă dată să discutăm câteva ore numai despre
asta. Până atunci, gândeşte-te dacă poţi contrazice argumentat ideea că Iuda a
fost un erou, adevăratul apostol al lui Hristos…
 – Pentru asta nu am nevoie decât de zece minute. Uite, te lămuresc acum
cum e cu eroul vânzător, şi data viitoare vom vorbi despre Evanghelii. Bine?
– Nu cred că mă poţi convinge aşa uşor.
– Ai citit Evanghelia după Iuda?
– Da, cum să nu.
– Crezi tot ce spune acolo?
– Tot, nu, îmi e greu să accept treaba cu Făcătorul lumii, că ar fi un spirit
inferior, dar nu văd nimic rău în a accepta treaba cu apostolul preferat.
– Ce zice Evanghelia lui Iuda despre prinderea lui Hristos?
– Ce să zică? Că Iuda L-a vândut, ca să Îi facă un bine.
– Ce se întâmpla dacă Iuda nu Îl vindea?
– Nu ştiu, nu m-am gândit. Nu ne spune textul…
– Ba ne spune. Ştii cum se termină Evanghelia după Iuda?
– Da, cu capitolul cu trădarea. Nu apare acolo răstignirea.
– Altceva vroiam să îţi spun. Citeşte cum începe ultimul capitol.
– După câteva cuvinte care s-au pierdut, scrie: „Marii lor preoţi au cârtit,
căci [el]209 intrase în odaia de oaspeţi210 pentru rugăciunea lui. Dar unii scribi
erau acolo, pândind cu băgare de seamă pentru a-l prinde în timpul rugăciunii,
căci le era teamă de popor, fiindcă toţi îl priveau ca pe un profet” [186; 45].
– Ce e cu asta?
– Ce să fie? Doar se confirmă cuvintele Evangheliilor adevărate că
mai-marii preoţilor vroiau să Îl prindă pe Hristos.
– Zice de scribi…
– Nu zice doar de ei, spune că mai marii preoţilor au cârtit… deci aveau
de ce să cârtească împotriva lui Hristos. Iar scribii erau acolo şi Îl pândeau
pentru a-L prinde, spune textul clar…
– În cazul ăsta, nu mai era nevoie să fie trădat Hristos de Iuda, Îl prindeau
oricum…
– Da, că Hristos nu ţinea predici numai unei mici cete de apostoli, El
vorbea de multe ori poporului în loc deschis.
– Aşa e. Dar poate că vroiau să Îl prindă când era mai puţină lume, să nu
iasă scandal.
– Nici pentru asta nu era nevoie de Iuda. Era nevoie doar să trimită un
spion să Îl urmărească pe Hristos.
– Deci, şi dacă ar fi fost adevărată ideea că Hristos era de fapt un Mare
spirit care trebuia să moară ca să scape din închisoarea trupului, cum spun
gnosticii, tot nu avea rost să Îl vândă Iuda.
– Aşa e.
209
E vorba de Hristos.
210
În coptă, din greacă, kataluma. Acelaşi termen este utilizat în Marcu 14, 14 şi Luca 22, 11
pentru odaia de oaspeţi în care a avut loc Cina cea de Taină – nota traducătorilor în engleză
[186; 45].

469
 – Mă mir pur şi simplu că era atât de uşor să se lămurească faptul că Iuda
nu poate fi dezvinovăţit. Filmul făcut de National Geographic prezintă
lucrurile altfel.
– Vezi? Şi nu m-ai lăsat să folosesc niciun argument din Noul
Testament…
– Da, ce să zic… Dar Noul Testament ce zice?
– Acelaşi lucru, că nu era nevoie să se ofere Iuda să Îl vândă pe Hristos.
În multe locuri găsim că evreii vroiau să Îl prindă şi să Îl omoare… L-au şi
prins, dar, pentru că nu venise vremea Patimilor, nu L-au putut ucide, şi a scă-
pat… După ce Hristos a dat mărturie că niciun proroc nu este bine primit în
patria sa (Luca 4, 24), toţi, în sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie.
Şi sculându-se, L-au scos afară din cetate şi L- au dus pe sprânceana
muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să- L arunce în prăpastie; iar El,
trecând prin mijlocul lor, S-a dus (Luca 4, 28-30).
Fiul lui Dumnezeu le-a spus în faţă iudeilor că ştia planurile lor de a-L
ucide: „Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi, pentru
că cuvântul Meu nu încape în voi. Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu,
iar voi faceţi ceea ce aţi auzit de la tatăl vostru”. Ei au răspuns şi I- au zis:
„Tatăl nostru este Avraam”. Iisus le- a zis: „Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi
face faptele lui Avraam. Dar voi acum căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, Omul ca-
re v- am spus adevărul pe care l- am auzit de la Dumnezeu” (Ioan 8, 37-40). Şi
apoi, tocmai pentru că vroiau să Îl ucidă, Hristos le-a spus iudeilor un cuvânt şi
mai dur: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui
vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr,
pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale
sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul,
nu Mă credeţi” (Ioan 8, 44-45).211
– Asta arată că Hristos era de fapt duşman al celor care nu vroiau să Îl
recunoască drept Mesia.
– Nu, nu le era duşman. Dar îi mustra atât de tare pentru ca ei să înţeleagă
rătăcirea în care se aflau. Oricum, ţine minte că iudeii, atunci când Îl prinseseră
pentru a-l arunca de pe sprânceana templului, cum au făcut mai apoi cu Sfântul
Apostol Iacob, nu au avut nevoie de ajutorul lui Iuda…
– Da, a fost o încercare publică de a-L omorî atunci. Dar de ce nu au
putut să Îl arunce în prăpastie?
– Nu venise vremea, Hristos nu Îşi încheiase propovăduirea. Abia după
ce a spus tot ce avea de spus, după ce a făcut tot ce avea de făcut, după ce a
făcut şi alte minuni prin care lumea a început să creadă cuvintelor Lui, abia
după ce a fost primit triumfal în Ierusalim de Florii 212, abia apoi a primit să
211
Replica iudeilor a fost pe măsură: Acum am cunoscut că ai demon (Ioan 8, 52).
212
Şi atunci s-a împlinit prorocia: Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru
vrăjmaşii Tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător (Ps. 8, 2).

470
pătimească. Şi El profeţise despre apropierea patimilor Sale: Erau pe drum,
suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce
mergeau după El se temeau. Şi luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a
început să le spună ce aveau să I se întâmple: „Că, iată, ne suim la Ierusalim
şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi- L vor osândi la moar-
te şi- L vor da în mâna păgânilor. Şi- L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor
biciui şi- L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Marcu 10, 32-34).
– Nu am timp să continuăm acum discuţia. Continuăm altă dată. Să mă
lămureşti şi pe mine cum e cu Evangheliile Bisericii, cu Biserica, cu Tradiţia şi
cu celelalte.
– Sigur.
– Oricum, nu mă aşteptam să demontezi aşa uşor treaba cu eroismul lui
Iuda.
– Degeaba ai înţeles asta dacă nu înţelegi altele, mai importante. Să ştii că
toţi marii eretici condamnaţi nominal de Sfintele Sinoade Ecumenice ştiau că
Iuda a fost un trădător, nu un erou. Dar la ce le-a folosit?
– Mai vorbim, toate bune.
– La revedere…

471
 EVREUL STEINHARDT
DESPRE EVREUL IUDA

Despre Iuda se scrie din ce în ce mai mult astăzi şi din ce în ce mai mulţi
cărturari, cu nume şi diplome răsunătoare, încearcă să îl dezvinovăţească în fel
şi chip. Aceştia încearcă să treacă cu vederea faptul că episodul evanghelic
legat de vânzător este cât se poate de clar şi nu lasă loc răstălmăcirilor.
Iată însă o replică teologică simplă, pe înţelesul copiilor şi al celor „săraci
cu duhul”, venită de la părintele Steinhardt – un evreu convertit la ortodoxie şi
un mare mânuitor al cuvântului duhovnicesc.
În cuvântul său „Despre trădarea lui Iuda”, el îşi imaginează un
interogatoriu luat lui Iuda, interogatoriu în care orice încercare de apărare a
vânzătorului lui Hristos se autoanulează din pricina presiunii faptelor sale:
„– Ai fost la popi213, mă?
– Da, dar să vedeţi că...
– Mă, ai luat bani de la ei, recunoşti?
– Recunosc, însă eu nu i-am cerut. Ei m-au silit să îi iau214.
– Lasă asta, i-ai luat ori nu? Răspunde!
– I-am luat.
– Şi le-ai arătat locul unde urma să vină husănul?
– Eu am vrut cu totul altceva…
– Tu răspunde la întrebări. Le-ai arătat?
– Da.
– Aşa. Şi pe acela l-ai sărutat?
– Mi-era prieten.
– Mă, podoabă, tu ca prieten l-ai sărutat ori ca indicator?
– Eu am vrut să-l ajut să…
– Nu ţine, mă, tu ai vândut pontul şi ai mers acolo să-l predai popimii,
aşa-i?
– Eu…

213
E vorba de preoţii Legii Vechi.
214
Sfântul Evanghelist Matei ne spune însă că lucrurile au stat altfel: Unul din cei
doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, ducându-se la arhierei, a zis: „Ce voiţi să-mi daţi şi eu
Îl voi da în mâinile voastre?” Iar ei i-au dat treizeci de arginţi. Şi de atunci căuta un prilej po-
trivit ca să-L dea în mâinile lor (Matei 26, 14-16). Nu i s-a impus lui Iuda să primească
arginţii…
 – Atunci ce-o tot întorci ca la Ploieşti?
– Dar banii i-am dat înapoi şi m-am sinucis.
– Păi tocmai asta dovedeşte că te recunoşti vinovat şi că te ştii agent
informator” [148; 82].
Dialogul acesta e imaginat într-un stil asemănător anchetelor făcute de
poliţie, în care hoţul sau criminalul nu reuşeşte să se eschiveze, întrucât
dovezile faptei sale sunt prea multe. Dialogul ne ajută să observăm cât de mare
este valoarea simplităţii în cunoaşterea adevărului. Pentru că cei curaţi la suflet
pot ajunge la înţelegerea unor lucruri care cărturarilor şi fariseilor de astăzi le
scapă, întrucât au minţile ocupate cu înţelepciunea lumii acesteia…
Oricât ar încerca Evanghelia lui Iuda să îl dezvinovăţească pe Iuda, totuşi
chiar şi textul ei se termină astfel: „Ei (marii preoţi – n.n.) s-au apropiat de Iuda
şi i-au spus: «Ce faci aici? Tu eşti ucenicul lui Iisus». Iuda le-a răspuns aşa
cum au vrut ei. Şi a primit nişte bani şi l-a dat în mâinile lor” [186; 44-45].
Pentru ce a primit Iuda banii, dacă ceea ce făcea era voia lui Dumnezeu?
El se gândea că Îi face un bine lui Hristos, pregătindu-I drumul crucii. Dar,
oare, ce inimă avea? Când un copil e în sala de operaţie, inima părinţilor lui se
strânge de durere, chiar dacă operaţia poate salva viaţa copilului. Când o soţie
trece prin durerile naşterii, soţul ei stă ca pe ace, deşi aşteaptă ca naşterea să îi
aducă un prunc… Când un duhovnic se află pe patul de moarte şi suferă dureri
mari din pricina unei boli, ucenicii săi sunt cu sufletele pline de durere, nu doar
pentru că rămân orfani, ci pentru că participă la durerea părintelui lor,
împreună-pătimesc cu el…
Dacă Iuda ar fi fost ucenicul preferat al lui Hristos, ucenicul iubit, oare
cum s-ar fi simţit când ar fi trebuit să Îşi vândă Învăţătorul? Cu inima plină de
durere, desigur. Şi nu ar fi putut să ia niciun ban pentru fapta sa…
Evangheliile Bisericii ne arată că, atunci când a înţeles că a vândut sânge
nevinovat, Iuda a aruncat înapoi banii arhiereilor. De ce i-ar mai fi aruncat, de
ce s-ar mai fi pocăit, dacă făcuse o faptă bună? Lucrul acesta nu îl poate
explica nimeni. Nici măcar teologii produşi pe bandă rulantă de mass-media…

473
 UN FALS AUTENTIC

În ultimele file ale cărţii Evanghelia după Iuda, în Nota editorului

american citim: „În încercarea de a atesta, dincolo de orice dubiu,
autenticitatea codexului, au fost trimise mostre de cerneală la firma McCrone
and Associates, binecunoscută pentru activitatea sa în analiza legală a
cernelurilor. Şi această examinare a confirmat caracterul autentic al
documentului” [186; 185]. Rodolphe Kasser consideră că, „în mod evident,
este una dintre cele mai importante descoperiri ale acestui secol. O descoperire
extraordinară prin autenticitatea mărturiei” [94; 9].
În Dicţionarul explicativ al limbii române cuvântul „autentic” are
următoarea explicaţie: „care este conform cu adevărul, a cărui realitate nu
poate fi pusă la îndoială; recunoscut ca propriu unui autor sau unei epoci” [182;
71].
Evanghelia lui Iuda nu e conformă cu adevărul, fiind plină de minciuni.
Ea nu aparţine perioadei apostolice, fiind scrisă în secolul II215 de ereticii
gnostici (în limba greacă). Ea nu a fost scrisă de Iuda, deşi ereticii cainiţi susţi-
neau asta. Sfântul Epifanie de Salamina scrie că aceştia „poartă cu ei şi o
cărticică pusă sub numele lui, pe care o numesc «evanghelia lui Iuda»” [58;
258].
Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Să ştiţi că nici între cele (scrierile –
n.n.) canonisite, nici între cele ce se citesc (adică, cele ce sunt bune de citit –
n.n.), nicăieri nu se aminteşte de cele apocrife; ci acestea sunt născociri ale
ereticilor, care scriu că le voiesc pe ele, şi le acordă şi le adaugă lor vechime de
ani, considerându-le a fi vechi, să aibă pretext a seduce prin aceasta pe cei
nevinovaţi”216 [63; 336].
Sfântul Sinod al Greciei – în Comunicatul împotriva Codului lui Da
Vinci – ne învaţă următoarele: „Manuscrisele de la Marea Moartă nu conţin
nimic în ele referitor la Creştinismul nou-testamentar şi, fireşte, nici la Sfântul
Graal, ci numai fragmente din Vechiul Testament şi din alte texte. Cunoscutele
evanghelii gnostice (a lui Toma, a Mariei, a Egiptenilor şi a Adevărului)

215
Versiunea în limba coptă a Evangheliei după Iuda, care face parte din Codexul Tchacos,
s-a tradus ulterior.
216
Citatul face parte din Canonul al doilea al Sfântului Atanasie cel Mare despre Canonul
cărţilor Sfintei Scripturi. Sfântul a menţionat 27 de scrieri nou-testamentare, ca şi Sfântul
Amfilohie – în Scrisoarea către Seleuc – sau Sfântul Ioan Damaschin.
împrumută numele ucenicilor lui Hristos pentru a da veridicitate celor scrise de
cu totul alte persoane, cum este şi cazul textelor literaturii vechi:
Pseudo-Herodot sau Pseudo-Lucian” [203; 11-12].
Cât priveşte vechimea Evangheliei lui Iuda şi a altor scrieri gnostice,
ieroschimonahul Ştefan Lacoschitiotul ne spune următoarele: „Chiar dacă
mâine s-ar confirma că toate aceste texte gnostice au fost scrise acum 1800 sau
1700 de ani, datele problemei nu s-ar schimba cu absolut nimic. Data scrierii
nu poate fi niciodată un argument în sprijinul dovedirii adevărului celor scrise.
Prima minciună încropită de arhiereii şi bătrânii iudeilor pentru a ascunde
Învierea a fost vândută străjerilor de la mormânt la numai câteva ore după
Scularea din morţi a Mântuitorului Hristos (vezi pericopa evanghelică care se
citeşte în noaptea Sfintelor Paşti, Matei 28, 1-15)” [203; 12-13].
E interesantă ultima notă de la sfârşitul traducerii Evangheliei lui Iuda:
„Aici formularea titlului nu este «Evanghelia [pkata sau kata] după217 Iuda», ca
în cazul majorităţii Evangheliilor, ci „Evanghelia lui Iuda». Este posibil ca
intenţia să fi fost aceea de a sugera că aceasta este evanghelia – sau vestea cea
bună – despre Iuda şi despre locul său în cadrul tradiţiei. Faptele sale – indică
textul – nu constituie o veste rea, ci una bună pentru el şi pentru toţi cei care îi
vor urma lui – şi lui Iisus” [186; 45].
Să ne ferească Dumnezeu să îl urmăm pe Iuda…

217
Dar în limba română textul a fost pus tocmai sub numele schimbat, Evanghelia după Iuda
– şi nu Evanghelia lui Iuda, cum era corect – ca să se creeze confuzie cu Evangheliile
canonice.

475
 CÂND SĂ-ŞI FI SCRIS IUDA EVANGHELIA?

Documentul nu poate fi dovedit că i- ar aparţine lui Iuda Iscarioteanul,

pentru simplul fapt că Iuda s- a sinucis în ziua în care a fost crucificat Hristos,
deci nu poate să existe o „Evanghelie a lui Iuda”218.
Diaconul Andrei Kuraev

Unii oameni simpli, care nu sunt interesaţi de viaţa spirituală, auzind că

s-a descoperit Evanghelia după Iuda şi că textul este autentic, aşa cum au
afirmat cei de la National Geographic, au tras concluzia că textul respectiv a
fost scris de Iuda. Numai că această concluzie este greşită…
În secolul al XVI-lea, Sfântul Maxim Grecul scria: „Deseori mi-a fost dat
să-i aud pe mulţi oameni afirmând cu stăruinţă că trădătorul Iuda nu s-a
spânzurat imediat după ce a înapoiat cei treizeci de arginţi219, aşa cum afirmă
Sfânta Evanghelie după Matei, ci că a mai trăit destui ani, numai că, aşa cum
gândesc ei, se umflase puternic, astfel încât pentru toţi cei care treceau prin acel
loc devenise un monstru şi o privelişte înfricoşătoare. Dacă este drept ceea ce
spune despre aceasta Papias220, care afirmă că, după ce L-a trădat pe Domnul
slavei, Iuda a mai trăit mulţi ani, atunci se dovedeşte a fi mincinoasă Sfânta
Evanghelie după Matei, care spune clar despre el că, după înapoierea celor
treizeci de arginţi, a plecat şi s-a spânzurat. Dacă în legătură cu aceasta Sfânta
Evanghelie a minţit, aşa cum gândiţi voi împreună cu Papias, atunci nici în
celelalte istorisiri ale sale nu poate fi socotită vrednică de crezare, după
dumnezeiasca cugetare care spune: Cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult
este nedrept (Luca 16, 10).
Însă fie şi aşa cum gândiţi voi împreună cu Papias – că Fericitul Matei nu
a relatat cum trebuie cele cu privire la trădătorul Iuda, fiind cuprins, ca un om,
de uitare sau neştiinţă. (…) Aşadar, cum de a trecut cu vederea Sfântul Evan-
ghelist Ioan şi a lăsat fără îndreptare această greşeală a lui Matei, de vreme ce
218
Citat în articolul „Evanghelia după Iuda, fără urmări”, din Gardianul, 15 aprilie 2006.
219
Fericitul Teodoret de Cir spune despre Iuda: „După ce şi-a legat grumazul cu ştreang,
degrabă a pătimit moarte” [150; 190].
220
E interesant modul în care îl caracterizează Eusebiu de Cezareea pe Papias: „După cum se
poate deduce din cuvintele sale, el era în cugetarea lui foarte mărginit…” [60; 144]. Papias a
fost primul scriitor creştin care a susţinut erezia hiliastă, potrivit căreia, la a doua Sa venire,
Hristos va întemeia pe pământ o împărăţie de o mie de ani. Biserica a condamnat această
învăţătură greşită.
şi el în Evanghelia lui a dat în vileag răutatea trădătorului, spunând că acesta
fura din banii strânşi în pungă, lucru despre care ceilalţi evanghelişti au tăcut?
Cum să treacă el sub tăcere această mânie a lui Dumnezeu care dă în vileag
necredinţa trădătorului?
Dar şi iudeii cei credincioşi, pentru care, după opt ani de la învierea lui
Hristos, Matei a scris Sfânta Evanghelie, cum ar fi primit o asemenea minciună
vădită despre trădătorul Iuda dacă ar fi ştiut că, după trădare, el a trăit mulţi
ani? Dar, mai ales, cum şi-ar fi îngăduit Fericitul Matei să mintă atât de vădit
despre trădătorul Iuda înaintea celor care ştiau că el era încă viu? Dar să
admitem şi faptul că Fericiţilor Matei şi Ioan li s-a întâmplat ceva omenesc şi
de aceea ne-au relatat astfel despre trădătorul Iuda. Ce vom spune însă despre
Fericitul Petru, cel mai mare dintre Apostoli, şi despre fericitul Evanghelist Lu-
ca? Dumnezeiescul Luca, în Faptele Apostolilor, îl pomeneşte pe cel mai mare
dintre Apostoli, care nu după mulţi ani de la Învierea Mântuitorului, ci după
numai 40 de zile, la adunarea tuturor ucenicilor221, spune despre trădătorul Iuda
că el a dobândit o ţarină din plata nedreptăţii şi, căzând cu capul înainte, a
crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele, iar apoi,
încredinţându-ne de pieirea lui, adaugă zicând: Şi s- a făcut cunoscută aceasta
tuturor celor ce locuiesc în Ierusalim (Fapte 1, 18-19).
Dacă toate măruntaiele i s-au vărsat ca urmare a faptului că el a crăpat pe
la mijloc şi dacă moartea lui a devenit cunoscută tuturor celor ce locuiau în
Ierusalim, atunci cum de puteţi voi să lăsaţi fără ascultare atâţia martori şi băr-
baţi inspiraţi de Dumnezeu – şi aici mă refer la: Petru, Ioan, Matei şi Luca, dar,
mai ales, la Însuşi Dumnezeiescul Mângâietor, Care a vorbit prin ei – şi să-l
urmaţi fără izbândă şi fără judecată pe un om necunoscut, pentru autenticitatea
căruia nu există niciun martor şi care se opune clar celor scrise şi grăite de
Sfântul Duh şi le răstălmăceşte. Dacă a crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat toate
măruntaiele, atunci cum a putut să rămână după aceea om viu, când un om nu
poate îndura deseori nici o lovitură în cap şi cade imediat mort. Iar trădătorul
nu a primit numai o lovitură în cap, ci şi-a pierdut toate măruntaiele sale, adică
ficatul, plămânii, splina şi toate intestinele; cine, fiind sănătos la minte, poate
spune că el după aceea a rămas viu chiar şi pentru o clipă?222 Să nu ne lăsăm
atât de rău atraşi de orice val de învăţătură străină, ci să cercăm duhurile, dacă
sunt de la Dumnezeu (I Ioan 4, 1), adică să vedem dacă învăţătura cunoscută
este potrivită cu scriptura evanghelică şi apostolească şi astfel să rămânem în
credinţa cea curată şi neîntinată” [103; 121-123].

221
În Faptele Apostolilor citim că predica Sfântului Petru la care face referire Sfântul Maxim
Grecul a fost ţinută între Înălţarea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh.
222
Ereticii de astăzi nu susţin că Iuda ar mai fi trăit după ce i s-au împrăştiat maţele, spun
doar că acest moment nu ar fi avut loc decât la multă vreme după răstignirea lui Hristos. Ei
afirmă că tentativa de sinucidere nu a dus la moartea lui Iuda, ci că acesta a supravieţuit.

477
 Predica Sfântului Apostol Petru – ţinută între Înălţarea Domnului şi
Pogorârea Sfântului Duh, adică la mai puţin de cincizeci de zile de la Învierea
lui Hristos – e clară: Iuda era numărat cu noi şi luase sorţul acestei slujiri.
Deci acesta a dobândit o ţarină din plata nedreptăţii şi, căzând cu capul
înainte, a crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele. Şi s- a făcut
cunoscută aceasta tuturor celor ce locuiesc în Ierusalim, încât ţarina aceasta
s- a numit în limba lor Hacheldamah, adică Ţarina Sângelui. Căci este scris în
Cartea Psalmilor: „Facă- se casa lui pustie şi să nu aibă cine să locuiască în
ea! Şi slujirea lui s- o ia altul” (Fapte 1, 17-20). Sfântul Petru spune foarte clar
că se împlinise această profeţie din Psalmi – deci casa lui Iuda devenise pustie.
(Cea mai cunoscută referire la Iuda în Vechiul Testament o găsim la
Prorocul Zaharia: Atunci a grăit Domnul către Mine: „Aruncă-l olarului
preţul acela scump cu care Eu am fost preţuit de ei”. Şi am luat cei treizeci de
arginţi şi i- am aruncat în vistieria templului Domnului, pentru olar (Zah. 11,
13). Nu e de mirare că, aşa cum s-a împlinit profeţia legată de cei treizeci de
arginţi, s-a împlinit şi cea legată de pustiirea casei apostolului iubitor de
blestem…)
Sfântul Apostol Matei descrie astfel sfârşitul lui Iuda: El, aruncând
arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat. Iar arhiereii, luând
banii, au zis: Nu se cuvine să-i punem în vistieria templului, deoarece sunt
preţ de sânge. Şi ţinând ei sfat, au cumpărat cu ei Ţarina Olarului, pentru
îngroparea străinilor. Pentru aceea s-a numit ţarina aceea Ţarina Sângelui,
până în ziua de astăzi (Matei 27, 5-8)223.
Nu există nicio diferenţă esenţială între cuvintele Sfântului Apostol Petru
şi ale Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei. Cei care caută cu tot dinadinsul
să găsească astfel de contraziceri ar fi bine să ia aminte la cuvintele Sfântului
Ioan Gură de Aur: „Acordul dintre Evanghelii este dovedit nu numai de către
întreaga lume care a primit cele spuse în ele, dar şi de duşmanii adevărului.
După moartea evangheliştilor, s-au ivit multe erezii cu învăţături potrivnice
celor scrise în Evanghelii; unele dintre aceste erezii au primit toate cele spuse
în Evanghelii, altele au tăiat cele spuse în Evanghelii şi au Evangheliile lor sub
forma aceasta trunchiată. Acum, dacă ar fi contrazicere între cele patru
Evanghelii, nici ereziile acelea care au învăţături potrivnice n-ar fi primit tot
textul celor patru Evanghelii, ci numai acele părţi din Evanghelii care, după
părerea lor, se potriveau cu propriile lor învăţături; şi nici ereziile care au
primit numai o parte din textul Evangheliilor n-ar fi putut fi combătute pe
temeiul părţilor evanghelice acceptate de ele, deoarece nici aceste părţi nu lasă

223
Iată una din trimiterile pe care le găsim în Sfânta Scriptură la Matei 27, 5: Ahitofel însă,
văzând că planul său n-a fost urmat, a pus şaua pe asin, a plecat şi s-a dus la casa sa, în
cetatea sa, şi şi-a făcut testamentul în folosul casei sale, apoi s-a spânzurat şi a murit şi a fost
înmormântat în cetatea tatălui său (II Regi 17, 23).

478
necunoscute părţile evanghelice date la o parte de erezii, ci vădesc înrudirea cu
tot textul Evangheliilor” [85; 20].
Chiar dacă există referiri diferite la Ţarina Sângelui, acest fapt nu e un
lucru esenţial, nu are nicio implicaţie teologică. Arată doar că pentru
Evanghelişti ţarina respectivă nu avea o importanţă deosebită, ei nefiind intere-
saţi de cele legate de apostolul sinucigaş. Lucrul e lesne de înţeles. Oricum,
profeţia Prorocului Zaharia – am luat cei treizeci de arginţi şi i- am aruncat în
vistieria templului Domnului, pentru olar (Zah. 11, 13) – întăreşte mărturia
Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei, imediat următoare descrierii sfârşitului
lui Iuda. Acesta a fost preţul pe care l-a primit Iuda, cei treizeci de arginţi, pe
care i-a şi dat înapoi arhiereilor224.
Iuda a murit ca un sinucigaş, despre asta au dat mărturie şi Sfinţii
Apostoli şi urmaşii lor225.
Una din cele mai clare mărturii o aflăm în imnele Sfântului Efrem Sirul:
„Nelegiuitul Iscariot L-a sărutat. Şi, fiindcă nu a vrut, nu L-a omorât cu
suflarea gurii Sale. E o minune că ţărâna a putut sufla focul. Focul şi-a domolit
vâlvătaia şi nu i-a făcut niciun rău; i-a arătat blândeţe, dar el şi-a făcut singur
laţul. Mâinile care au luat preţul Stăpânului şi-au întins ele însele funia spânzu-
rătorii. Reci ca ale unui spânzurat s-au făcut buzele ce sărutaseră cărbunii
aprinşi [Is. 6, 6]. Fiindcă lăcomia domnea în trupul său, măruntaiele sale au
crăpat de poftă [FA 1,18]. Laţul l-a spânzurat în văzduh, fiindcă L-a vândut pe
Hristos ce zburase prin văzduh” [54; 152].
Faptul că Dumnezeu a rânduit ca după ce s-a spânzurat Iuda să cadă cu
capul înainte şi maţele să i se împrăştie, aceasta s-a întâmplat tocmai ca
profeţia despre vânzătorul lui Hristos să se împlinească. La această profeţie fă-
cuse referire Sfântul Apostol Petru în cuvintele Căci este scris în Cartea
Psalmilor: „Facă- se casa lui pustie şi să nu aibă cine să locuiască în ea! Şi
slujirea lui s-o ia altul” (Fapte 1, 20). Profeţia e luată din Psalmul 108. În ace-
laşi psalm se găsesc alte referiri profetice la vânzătorul Mântuitorului: Şi a
iubit blestemul, şi-i va veni lui; şi n- a voit binecuvântarea, şi se va depărta de

224
Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi
bătrânilor cei treizeci de arginţi, zicând: „Am greşit vânzând sânge nevinovat”. Ei i-au zis:
„Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea”. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducân-
du-se, s-a spânzurat (Matei 27, 3-5). Evident, după ce a aruncat banii, Iuda nu mai avea cum
să cumpere o ţarină cu banii pe care nu îi mai avea.
225
De altfel, mărturia lor se află rezumată chiar în canoanele picturii bizantine. Secvenţa cu
„Iuda căindu-se şi spânzurându-se” se reprezintă astfel: „Templu şi (înlăuntru) Anna şi Caiafa
şi ceilalţi cărturari şi farisei şezând, şi înaintea lor lada (de bani); şi Iuda (văzând că Hristos a
fost osândit la moarte), stând şi fiind puţintel cam plecat (căindu-se), aruncă arginţii cu
amândouă mâinile sus pe ladă (zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat). Iar ei (Anna şi cei
cu el), având câte o mână la piept, pe cealaltă o întind către Iuda. Şi dinafară de templu, dealuri
şi Iuda spânzurat de-un copac, care copac se încovoaie până ce vârful degetelor de la picioarele
lui se atinge de pământ” [50; 114].

479
la el. Şi s- a îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină, şi a intrat ca apa în mă-
runtaiele lui şi ca untdelemnul în oasele lui (Ps. 108, 16-17). Cuviosul Eftimie
Zigabenul tâlcuieşte aceste versete astfel: „«Iuda, zice, prin fapte a iubit şi a
tras asupra sa blestemul şi nu a voit binecuvântarea, drept care s-a întors
dinspre el». Pentru aceasta, până astăzi bine-cinstitorii creştini blestemă pe
ticălosul Iuda şi nimeni dintre ei nu se află ca să-l binecuvânteze: că s-a
îmbrăcat ticălosul cu blestemul ca şi cu o haină peste tot cuprinzându-l pe el, şi
pedepsindu-se de la el; s-a îmbrăcat însă Iuda cu blestemul prin urâciunea
vânzării […]. Pentru aceasta a şi intrat blestemul ca o apă în măruntaiele lui, şi
nu l-a cuprins numai pe dinafară, ci a încăput şi în cele dinlăuntru ale lui, şi
încă adânc, ca untdelemnul în oasele lui” [56; 450]226.
Întrebarea esenţială, legată de moartea lui Iuda aceasta este: „Câtă
credibilitate ar fi avut Sfintele Evanghelii dacă ar fi dat o mărturie mincinoasă
legată de Iuda? Cine ar fi fost gata să îşi dea viaţa pentru Hristos, dacă Evan-
gheliile care Îl mărturiseau erau mincinoase? Şi cum putea Sfântul Apostol
Petru să mintă, în predica de după Înălţare, când cei care îl ascultau îi puteau
sta împotrivă? Sau de ce ar mai fi scris Sfântul Apostol Matei o Evanghelie,
dacă lumea ar fi găsit în ea cel puţin o minciună?”
Răspunsul e următorul: Sfinţii Evanghelişti şi Sfinţii Părinţi au dat
mărturia adevărului: Iuda s-a sinucis… Cât despre cărturarii care neagă acest
lucru, ei neagă Noul Testament, neagă învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi, în cele
din urmă, Îl neagă şi pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, întrupat pentru
mântuirea noastră.
Sfântul Grigorie Palama ne spune următoarele: „Cine e împins de
nebunie până la atâta îndrăzneală încât să se opună cuvintelor Sfinţilor Părinţi,
acela e departe de Teologia sigură a creştinilor. Şi evident că, dacă el nu vene-
rează şi nu admiră învăţătura acelora, nu vom lăuda nici noi ideile lui. Căci prin
ce se va dovedi demn de credinţă, dacă el nu-i socoteşte pe sfinţi demni de
credinţă?” [147; 215].

226
Despre profeţiile din Psalmi despre Iuda am scris un articol – „Profeţii despre Iuda” –, ca
nu cumva să se considere că ele sunt o dovadă a faptului că Iuda era predestinat să fie
vânzător…

480
 CAINIŢII ŞI EVANGHELIA „TANTRICILOR” GNOSTICI

[După torţionari,] Hristos trebuie înlocuit cu Iuda în cugetul fiecărui

creştin [77; 273].
Ion227, deţinut politic în închisoarea Piteşti

Până la descoperirea Evangheliei lui Iuda, aproape nimeni nu ştia cine

sunt cainiţii. Acum, din emisiuni de televiziune sau de radio, chiar şi omul
simplu ştie că aceştia sunt membrii grupării care a ţinut la loc de cinste Evan-
ghelia lui Iuda. Sfântul Irineu de Lyon i-a combătut în lucrarea sa Împotriva
ereziilor.
E adevărat că unii cercetători contemporani, specialişti în istoria religiilor
sau în istoria Bisericii primare, consideră că secta cainiţilor nu a existat. Birger
A. Pearson, profesor emerit de Studii Religioase al Universităţii California,
afirmă că „manualele moderne despre gnosticism au avut tendinţa să accepte
această născocire fără a avea dubii. […] Nu a existat niciodată o sectă separată
a «cainiţilor»”228.
Nu contează însă atât de mult dacă ei se separaseră de restul grupărilor
gnostice sau dacă – nefiind separaţi – aveau totuşi un comportament specific,
cel pe care îl descrie Sfântul Irineu.
Ceea ce e important este tocmai analiza acestui comportament, care ne va
ajuta să înţelegem într-un fel şi valoarea Scripturilor cainiţilor…
Înainte de a ne opri însă asupra conduitei lor de viaţă e important să
înţelegem legătura dintre dogmă şi morală. Una din cheile succesului anumitor
grupări new-age-iste a fost promovarea unei vieţi de asceză229.

227
Al doilea nume nu a fost trecut în cartea lui Ion Ianolide (Întoarcerea la Hristos) de teamă
ca manuscrisul să nu ajungă la securitate. Am ales ca motto cuvântul lui Ion pentru că dă în
vileag ce vrea de fapt diavolul – prin prigoane sau prin erezii. Mărturia sa e tulburătoare:
„Numai în Iuda poate fi atâta ură câtă se dezlănţuieşte aici împotriva a tot ce e sfânt în oameni
[…] Poate mă vor ucide. Poate vor ucide numai pe Hristos din mine. E o nebunie însă, căci
Hristos nu poate fi ucis, oricâte victime ar face fiara” [77; 265]. Ion Ianolide a auzit aceste
cuvinte chiar de Crăciunul anului 1949…
228
„Evanghelia după Iuda – un nou produs mediatic”, în Adevărul, 17 iunie 2006.
229
După cum au arătat numeroase studii de specialitate, în multe cazuri asceza cerută
discipolilor nu este respectată de maeştrii, de guruşii sau de liderii grupărilor respective. De
fapt, apartenenţa la grupare presupune o viaţă de sclavie în folosul liderului, care este
considerat trimisul lui Dumnezeu sau chiar încarnarea lui Dumnezeu.
 Figurile de mari asceţi ai Indiei, apărute în ziare şi reviste de mare tiraj,
au sporit fascinaţia oamenilor – şi cu precădere a tinerilor – faţă de yoga şi de
universul paranormal. Mulţi au picat în cursa de a confunda asceza cu sfinţenia
şi s-au lăsat înşelaţi de diferiţi slujitori ai Satanei230.
Sfântul Paisie Velicikovski ne-a învăţat că „sfinţenia adevăraţilor bărbaţi
sfinţi […] nu se cunoaşte propriu-zis după minuni (căci şi păgânii, şi ereticii
pot face minuni cu ajutorul diavolului), ci după adevărata Credinţă Ortodoxă,
după felul în care păzesc cu grijă dogmele dumnezeieşti, urmează toate
canoanele apostolice şi soborniceşti şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe şi după
vieţuirea fără de prihană, urmând toate poruncile evanghelice şi patristice” [10;
116].
De fapt, el nu făcea decât să reia învăţăturile sfinţilor din vechime.
Sfântul Ioan Gură de Aur învăţase că „nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă
credinţa nu este sănătoasă” [194; 23]. Iar Sfântul Fotie cel Mare spusese că
„virtuţile trebuie să fie ocrotite de credinţă: cu ajutorul ambelor trebuie să se
formeze adevăratul om, căci dogmele cele drepte fac vrednică viaţa, iar faptele
curate arată dumnezeirea credinţei” [10; 115].
E firesc însă ca, într-o lume în care păcatul se întinde cu repeziciune,
omul aflat în criză de modele să se lase sedus de asceţi cu faţa suptă şi cu ochii
pierduţi în fundul capului. E firesc ca, într-o lume care trăieşte după deviza „Li-
bertatea înainte de toate” şi care suie desfrâul pe piedestal, yoghinii care
practică o asceză extremă să fie consideraţi sfinţi. E firesc ca cei care îşi
păstrează fecioria fără să meargă pe calea Bisericii să fie consideraţi oameni lu-
minaţi, aleşi ai lui Dumnezeu. E firesc, însă e fals… La nimic nu foloseşte
virtutea fără dreaptă credinţă, la nimic nu ajută fecioria care nu este acoperită
de adevărul dumnezeiesc…
Tratând acest subiect, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Rămâne,
într-adevăr, neatins trupul fecioarei eretice, dar ce folos, dacă i se strică ce are
mai bun în ea, dacă i se strică sufletul, gândurile sufletului! Ce folos că rămân
în picioare zidurile curţii bisericeşti, dar este dărâmată biserica! Ce folos că
este curată sala tronului împărătesc, dar este pângărit tronul! Dar, mai bine
spus, când sufletul este pângărit, nici trupul nu poate rămâne curat. Şi pe bună
dreptate, căci hula şi cuvintele rele se nasc în suflet, dar nu rămân înlăuntrul
lui; fiind rostite, pângăresc şi limba, şi urechile care le aud. Sunt ca otrăvurile
care intră în stomac: rod stomacul mai cumplit decât un vierme, şi odată cu
stomacul distrug tot trupul. Fecioria constă în a avea sfânt şi trupul, şi sufletul.
Mai poate fi numită fecioară fecioara ereticilor, odată ce este pângărită şi spur-
230
Tocmai pentru ca oamenii să nu îşi pună nădejdea într-o nevoinţă lipsită de suportul
adevărului, Sfântul Marcu al Efesului a spus: „Credinţa noastră este dreapta mărturisire a
Părinţilor noştri. Cu ea noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea
păcatelor; iar fără de ea nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de focul cel veşnic” [10;
115].

482
cată şi la suflet, şi la trup? […] Nu îndrăzneşte să se uite în faţa omului – dacă
mai sunt astfel de fecioare printre eretici –, dar se uită cu ochi neruşinaţi în faţa
Stăpânului oamenilor şi grăieşte cuvinte nelegiuite împotriva măreţiei lui Dum-
nezeu. Într-adevăr, faţa lor e galbenă ca lemnul de merişor şi seamănă cu faţa
unui mort. Dar sunt vrednice de lacrimi şi de mult plânset nu numai pentru
că-şi chinuiesc şi-şi istovesc în zadar trupurile lor cu postul şi cu fecioria, dar şi
pentru că fac aceasta spre propria lor pierzare” [83; 8].
Acum, după ce am arătat că virtutea lipsită de dreapta credinţă nu are
valoare, poate că unii cititori se aşteaptă să descriu marile nevoinţe ale
cainiţilor. Terenul ar fi potrivit pentru aşa ceva. Dar, precum se va vedea mai
jos, aceştia erau nişte eretici iubitori de patimi. Motivul pentru care am pomenit
de legătura dintre virtute şi sfinţenie a fost doar pentru a accentua şi mai mult
înşelarea în care se aflau cainiţii. Recunoaştem că, dacă ar fi fost mari asceţi şi
iubitori de virtute, combaterea lor ar fi fost mai dificilă. Dar, văzând că aceştia
nu erau îmbrăcaţi nici măcar cu masca virtuţii, ne vom da seama că faptele lor
sunt într-un fel roade ale Evangheliei lui Iuda…
Să vedem însă mai întâi cine au fost strămoşii cainiţilor şi ai celorlalţi
eretici şi să observăm legătura dintre erezie şi patimă - legătură pe care o vom
regăsi cu aceeaşi intensitate şi la cainiţi.
În Istoria bisericească, Eusebiu de Cezareea scrie: „După cum ne spune
tradiţia, Simon a fost primul scornitor al tuturor ereziilor: începând de la el şi
până azi cei care au urmat erezia lui pretind că nu prezintă altceva decât
filosofia creştinilor cea purificată şi vestită pentru moralitatea ei, pe când în
realitate ei nu se sfiiesc să se întoarcă iarăşi la idololatria de care lăsau să se în-
ţeleagă că s-ar fi lepădat. Ei se pleacă până la pământ înaintea tablourilor şi
icoanelor care conţin atât chipul lui Simon, cât şi pe cel al tovarăşei sale Elena,
îndrăznind să-i cinstească chiar şi cu tămâie şi cu jertfe sângeroase şi cu li-
baţiuni. Cât priveşte practicile lor mai ascunse, de care – pe cât spune sunt ei
înşişi impresionaţi sau, mai bine zis, de-a dreptul încremeniţi, mai ales cei care
le trăiesc pentru prima dată, ele năucesc pe om cu adevărat, tulburându-i
mintea şi aproape înnebunindu-l, încât nu numai că nu pot fi istorisite în scris,
ci nici măcar nu pot fi redate cu graiul de oameni care au cât de puţină bunăcu-
viinţă, atât sunt ele de neruşinate şi de negrăit. Tot ce a putut scorni omul
vreodată a fi mai fără ruşine şi mai spurcat a fost întrecut cu mult de erezia
monstruoasă a acestor oameni, căci îşi fac de lucru numai cu femei din cele mai
ticăloase şi dedate la toate fărădelegile” [60; 79-80].
În lucrarea Împotriva ereziilor, după ce descrie câteva tipuri de grupări
gnostice, Sfântul Irineu de Lyon scrie:

483
 „1. Alţii afirmă că, fiinţial, Cain provenea din Puterea de sus 231, şi
socotesc că Esau, Core, Sodomiţii şi alte asemenea persoane sunt înrudite între
ele. Pe acest temei, adaugă ei, aceştia au fost înfruntaţi de Creator, deşi niciunul
dintre ei n-a suferit vreo vătămare. Iar pentru că Sophia obişnuia să lupte şi
să-şi însuşească ceea ce-i aparţinea de drept de la dânşii, ei au afirmat că Iuda
vânzătorul nu era deloc străin de aceste lucruri şi că numai el, cunoscând
adevărul ca nimeni altul232, a împlinit taina trădării; prin el, toate lucrurile, atât
pământeşti, cât şi cereşti, au fost astfel aruncate în confuzie. Ei dau naştere la o
astfel de născocire pe care o numesc Evanghelia lui Iuda. […]
2. Am făcut de asemenea o colecţie de scrieri ale lor prin care ei susţin
anularea lucrărilor Hysterei. Mai mult, ei numesc pe această Hysteră creatoarea
cerului şi a pământului. Ei susţin încă, ca şi Carpocraţii, că oamenii nu se pot
mântui până ce nu vor fi trecut prin toate felurile de experienţe. Un înger,
susţin ei, îi însoţeşte în fiecare din lucrările lor păcătoase şi urâcioase şi-i
îndeamnă să se cuteze întru osebite obrăznicii prin care se spurcă pe ei înşişi.
Indiferent de natura lucrării lor, ei afirmă că o fac în numele îngerului, zicând
aşa: «O, tu, înger, eu mă folosesc de lucrarea ta. O, putere a ta, eu împlinesc
lucrarea ta!». Şi susţin că aceasta este «cunoaşterea desăvârşită»; dar să nu mai
zăbovim socotind astfel de lucrări, căci nu este potrivit nici să le numim.
3. A fost necesar să dovedim limpede că, precum înseşi părerile şi
rânduielile lor îi vădesc, cei ce sunt din şcoala lui Valentin provin din astfel de
părinţi şi strămoşi, şi, de asemenea, a aduce în atenţie doctrinele lor, cu nădej-
dea ca măcar unii dintre ei, lucrând pocăinţa şi întorcându-se către singurul
Creator şi Dumnezeu, Ziditorul lumii, să dobândească mântuire, şi ca alţii să nu
fie atraşi şi înşelaţi prin viclenele lor – deşi părut adevărate - ispitiri, socotind
că ei vor dobândi de la ei cunoaşterea unor taine mai mari şi mai covârşitoare.
Dar mai degrabă să le dăm prilejul să înveţe prin cercare de la noi dogmele cele
rele ale acestor oameni, şi aşa să privească cu dispreţ la doctrinele lor, având în
acelaşi timp milă faţă de cei ce, încă agăţaţi de neîntemeiatele şi aiuritele lor
născociri, au ajuns la o culme atât de mare a îngâmfării, încât s-au socotit mai
mari decât toţi ceilalţi în privinţa acestei cunoaşteri, sau neştiinţă, ca să o

231
Dacă există o corespondenţă între Cain şi Iuda, ea nu se datorează faptului că ar fi spirite
alese, „de sus”, ci se datorează păcatelor lor. În Viaţa Sfântului Iacob Pustnicul găsim o
referinţă legată de deznădejdea care i-a pierdut pe aceştia: „După astfel de grele păcate ce făcu-
se (Iacob – n.n.), a început a-l supăra diavolul, ca pe un rob al său, legat în cea mai de pe urmă
groapă a pierzării, şi l-a aruncat în prea greul păcat, mai mult decât toate păcatele, adică în
deznădejdea lui Cain şi a lui Iuda” [215; 83].
232
Cuviosul părinte Iustin Popovici scria: „În istoria neamului omenesc sunt trei căderi
însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei” [132; 112]. Renunţarea la înţelegerea acestui fapt
– şi transformarea lui Iuda într-un guru creştin – are repercusiuni grave pentru conştiinţa or-
todoxă.

484
numim cum trebuie233. Acum ei au fost pe deplin vădiţi; iar simpla arătare a
patimilor lor e una cu a dobândi biruinţă asupra lor”234 [89; 386].
Cuvintele Sfântului Irineu sunt cât se poate de clare… Păcatele cainiţilor
ne arată că aceşti „discipoli ai lui Iuda” duc o viaţă pe măsura Scripturii în care
cred. Spre deosebire de Evangheliile primite de Biserică, în care Hristos îi în-
vaţă pe oameni să meargă pe calea cea bună spre Împărăţia Cerurilor,
Evanghelia lui Iuda e o înşiruire de basme din care lipsesc aproape în totalitate
reperele unei vieţi bineplăcute lui Dumnezeu. Ceea ce arată încă o dată că nu
este o Evanghelie, ci o anti-evanghelie.
În Evanghelia pierdută citim: „Bart Ehrman a scris despre trăsăturile
stranii ale unora dintre credincioşii sectanţi. De pildă, aşa-numiţii carpocraţieni
au inventat un sistem teologic care justifica relaţiile sexuale libere «sub în-
drumare religioasă, unde toate bunurile trebuiau să fie ţinute în comun de
oamenii lui Dumnezeu», permiţând inclusiv schimbul soţiilor în biserică. De
vreme ce Dumnezeu avea autoritate absolută asupra întregii sale creaţii, nimeni
nu avea dreptul la posesiuni sau drepturi asupra corpului sau sufletului altcuiva.
Ehrman subliniază faptul că aceştia, pornind de la temeiuri religioase,
«îndemnau la orice experienţă trupească inimaginabilă, totul făcând parte din
planul de mântuire, aşa cum era înţeles de ei». Fireşte, nu toate sectele erau la
fel de exotice precum cea a carpocraţienilor”235 (Herbert Krosney) [94; 198].
Imaginea aceasta surprinde prin vulgaritatea ei. Carpocraţii – şi urmaşii
lor, cainiţii – se vădesc a fi oameni biruiţi de patimi, care îşi ascundeau
slăbiciunile sub masca argumentării spirituale.
Sfântul Epifanie al Salaminei scrie: „Vechiul şi Noul Aşezământ
propovăduiesc peste tot păgânătatea lui Cain, iar aceştia, dimpotrivă, fiind
iubitori ai întunericului şi următori ai făcătorilor de rele, pe Abel îl urăsc, iar pe
233
Iată cea mai scurtă definiţie a cunoaşterii gnosticilor – necunoaştere, întrucât nu are
părtăşie cu Adevărul.
234
Împotriva ereziilor, Capitolul XXXI, traducere de Ştefan Francisco Voronca. E interesant
de parcurs întregul capitol despre cainiţi, a cărui primă traducere românească poate fi citită pe
www.razboiulnevazut. org/articol/94/.
235
E ciudat faptul că Herbert Krosney nu face referire şi la rudenia dintre carpocraţi şi cainiţi.
Din textul său nu înţelegem că şi cainiţii sunt urmaşii moravurilor carpocraţilor. Dar în
Panarion Sfântul Epifanie de Salamina scrie despre cainiţi că aceştia „zic că oamenii nu pot să
se mântuiască până ce nu vor fi făcut de toate, după cum zice şi Carpocrat. Pentru că fiecare
dintre ei, săvârşind sub acest pretext lucruri pe care nu este îngăduit nici măcar a le povesti,
fapte de ruşine şi, îndeobşte, toate păcatele cu putinţă, invocă numele fiecărui înger – al în-
gerilor adevăraţi şi al celor plăsmuiţi de ei – şi fiecăruia dintre aceştia îi atribuie un lucru
nelegiuit dintre păcatele de pe pământ... Şi, când fac acestea, grăiesc: «Îngere cutare! Lucrez
lucrul tău! Stăpânire cutare! Fac fapta ta!». Şi aceasta se numeşte la ei «gnoză desăvârşită»,
fiindcă au moştenit de la sus-pomeniţii părinţi ai eresurilor – vorbesc de gnostici şi de Nicolae
şi Valentin şi Carpocrat, cei împreună cu dânşii – obiceiul de a găsi pretexte pentru lucruri de
ruşine, oprite de legea lui Dumnezeu” [58; 258]. Traducerea din limba greacă veche: Adrian
Tănăsescu Vlas.

485
Cain îl iubesc şi pe Iuda îl laudă: şi plăsmuiesc o «gnoză» pierzătoare,
născocind două puteri, una mai slabă şi una mai tare, care chipurile se luptă
între ele. […]
Şi mai întâi vedem cu privire la Cain că Vechiul Aşezământ zice:
«blestemat eşti tu de pământ, care şi-a deschis gura sa ca să primească sângele
fratelui tău din mâna ta» (Fac. 4, 11), şi: «blestemat eşti tu în lucrurile tale; sus-
pinând şi tremurând vei fi pe pământ (Fac. 3, 14; citatul pare contaminat cu
Fac. 3, 17 – n. tr.)” [58; 660].
„Niciun sfânt nu a încălcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut
numi sfânt, dacă ar fi călcat-o”, spunea Sfântul Teodor Studitul [194; 28].
Cainiţii trăiau însă după alte legi, negând legile Dumnezeului Vechiului Testa-
ment, pe care îl considerau un demiurg rău şi răzbunător. Viaţa lor se asemăna
grupărilor care promovau, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, eliberarea
sexuală. Prin respingerea moralei tradiţionale, cainiţii erau un fel de tantrici în
haină creştină. Iar Evanghelia lui Iuda, o Evanghelie care îi lăsa să trăiască
după poftele lor…
Nimic nu ar mai fi de zis. Ar fi interesant totuşi ca cineva să facă, peste
câţiva ani, un studiu despre viaţa morală a celor care au promovat Evanghelia
lui Iuda, considerând-o de aceeaşi valoare cu Evangheliile Bisericii. Unii dintre
ei au poate acum o viaţă de virtute, chiar dacă de virtute „mincinoasă”, pentru
că e lipsită de adevăr236.
Nu ar fi însă de mirare ca duhul înşelător al Evangheliei pe care o
promovează să pună şi mai mult stăpânire pe inimile lor şi, în cele din urmă, să
îi facă nu doar apărători ai Scripturii cainiţilor, ci şi al moralei imorale a aces-
tora…
***
În Încercarea labirintului Mircea Eliade scria: „Eu protestez împotriva
acelora care consideră că tendinţa spre sexualitate şi orgie a tinerilor hippy face
parte din mişcarea de eliberare sexuală ce are loc în întreaga lume. În cazul lor,
e vorba mai ales de ceea ce s-ar putea numi nuditatea paradisiacă şi unirea
sexuală înţeleasă ca ritual. Ei au descoperit sensul profund, religios al vieţii. În
urma acestei experienţe, s-au descătuşat de toate superstiţiile religioase, filo-
sofice şi sociologice. Sunt liberi. Au regăsit dimensiunea sacralităţii cosmice,
236
Descriind modul de gândire pe care îl numeşte „nemţesc” – de fapt e vorba de cugetarea
raţionalistă în spirit sectar –, Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: „Mintea nemţească face doar pe
deşteapta, ea n-are normă de credinţă şi o tot caută; nu se apucă să cerceteze credinţa, ci să
născocească şi să clădească, şi chiar după ce a clădit nu se potoleşte o dată pentru totdeauna, ci
tot mai caută, tot mai caută, fără a se mulţumi vreodată cu ce găseşte. Pe bătăuş îl mănâncă
mâinile, pe flecar îl mănâncă limba, iar pe neamţ îl mănâncă creierul şi nu-i dă pace defel.
Duhul «înnoirii», al necurmatei inovaţii, alcătuieşte esenţa minţii nemţeşti” [151; 59]. Aşa cum
se prezintă, apologeţii Evangheliei după Iuda vădesc tocmai această orientare „nemţească”. E
puţin probabil ca nefirescul acestei „baricade spirituale” să rămână fără ecouri în viaţa lor
morală.

486
experienţa de mult tăgăduită, de pe vremea Vechiului Testament” [57;
101-102].
Vrem sau nu, carpocraţii şi cainiţii au urmaşi până în zilele noastre…

487
 PROFEŢII DESPRE IUDA

O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus

prorocii! Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în
slava Sa? Şi începând de la Moise şi de la toţi prorocii, le- a tâlcuit lor, din
toate Scripturile cele despre El. (Luca 24, 25-27)
În Vechiul Testament, la Prorocul Zaharia, citim: Atunci a grăit Domnul
către Mine: „Aruncă- l olarului preţul acela scump cu care Eu am fost preţuit
de ei”. Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în vistieria templului
Domnului, pentru olar (Zah. 11, 13). După învăţăturile Sfinţilor Părinţi, acesta
este un cuvânt profetic despre preţul luat de trădătorul Iuda pentru Hristos, preţ
cu care a fost cumpărată Ţarina Olarului.
În prezentarea tâlcuirilor sale la Psalmul 108, Fericitul Teodoret de Cir
scrie: „Psalmul acesta mai-nainte vesteşte mântuitoarea Patimă, nebunia
Iudeilor şi vânzarea Iudei. Şi către înţelegerea aceasta ne povăţuieşte şi marele
Petru, grăind în norod şi prihănind vânzarea Iudei, şi de aici făcând dovada
prorociei. Şi nimeni, auzind pe Domnul legiuind a binecuvânta pe cei ce ne
prigonesc, să nu socotească prorocia împotrivnică Puitorului de lege. Că nici
aici prorocescul cuvânt nu vorbeşte blestemând, ci mai-nainte vestind
pedepsele ce aveau să se întâmple Iudeilor şi Iudei. Şi prorocia aceasta s-a
închipuit în chip de rugăciune, după cum prea-mult obicei este pretutindeni
dumnezeieştii Scripturi” [150; 403].
Comentând acest Psalm 108, Cuviosul Eftimie Zigabenul pune în
evidenţă multe profeţii despre vânzătorul lui Hristos:
„1. Dumnezeule, lauda mea să nu o taci, că gura păcătosului şi a
vicleanului s-au deschis asupra Mea.
Prin păcătos şi viclean înţelege aici pe Iuda, după Teodorit şi Eusebie,
care a deschis gura asupra Mântuitorului Hristos şi a vorbit cu Arhiereii şi cu
bătrânii poporului despre vânzare. Zice însă şi Isihie: «Pe Iuda îl însemnează, a
cărui gură s-a deschis mai întâi ca unui păcătos, iar al doilea, ca a unui om
viclean s-a deschis asupra Domnului, căci ca păcătos şi fără de lege zicea Iude-
ilor: Ce voiţi să- mi daţi şi eu Îl voi da pe El vouă? (Mt. 26, 15) iar ca viclean a
zis către Iisus: Bucură- Te, Rabi! Şi L- a sărutat (Mt. 26, 49), dând arvună celor
ce-L luau pentru sărutarea vânzării».
2. Grăit- au împotriva Mea cu limbă vicleană, şi cu cuvinte de urâciune
M-au înconjurat, şi s-au luptat cu Mine în zadar.
 «Iuda, zice, şi Iudeii au grăit împotriva Mea, gătind viclenii şi vrăjmăşii
şi zicând cuvinte ale urâciunii»; pentru că Iudeii, de multe ori înconjurându-L
pe Domnul, ziceau cuvinte ca acestea pricinuitoare de urâciune, prihănindu-L
şi ocărându-L, şi întrebându-L cu rea şi vicleană aşezare, şi vrăjmăşindu-L
zadarnic şi fără vreo pricină binecuvântată. […]
5. Pune peste dânsul pe cel păcătos,
Zicerea pune şi cele asemenea sunt poruncitoare şi rugătoare numai în
formă, însă ele se zic proroceşte, şi au însemnare de timp viitor, în loc de
pune- se-va, şi va sta, după Teodorit şi Atanasie. «Pune-se-va, zice, păcătosul,
adică Diavolul în Iuda», precum este scris, că a intrat Satana într- însul (In. 13,
27). Ori zicerea pune se înţelege în loc de «depărtează-te, ca să se pună
într-însul», după însuşirea ce o are Scriptura, a numi adică depărtarea lui Dum-
nezeu «lucrare», precum de multe ori am zis.
şi Diavolul să stea de- a dreapta lui.
«Diavolul, zice, va sta de-a dreapta lui Iuda, adică se va împrieteni cu
el», fiindcă starea de-a dreapta se dădea prietenilor. Pentru aceasta şi drepţii la
Dumnezeu se învrednicesc stării de-a dreapta. Se înţelege însă şi altfel: «Va sta
Diavolul de-a dreapta lui, furându-i faptele lui», după Vasile şi Eusebie.
6. Când se va judeca el, să iasă osândit.
«Iuda, zice, când se va judeca de conştiinţa sa, va ieşi osândit, şi din
sfatul conştiinţei, şi din sfatul Iudeilor», că scris este: Căindu- se, a întors cei
treizeci de arginţi Arhiereilor şi bătrânilor, zicând: Am greşit de am dat sânge
nevinovat. Iar ei au zis: Ce ne pasă nouă, tu vei vedea (Mt. 27, 3). Că s-a
osândit ticălosul şi de a sa conştiinţă, şi de Iudei, căci cuvânt de prihănire şi de
osândire este zicerea tu vei vedea.
Şi rugăciunea lui să se facă întru păcat.
«Rugăciunea lui Iuda, zice, se va face spre neîmplinire, pentru că el, când
se pleca în partea Iudeilor, vrăjmaşii lui Hristos, negreşit că se ruga şi el
împreună cu dânşii ca să Se piardă Hristos şi pomenirea Lui.»
7. Fie zilele lui puţine şi dregătoria lui să o ia altul.
Zice degrab cum că Iuda va muri: pentru că, puţin după vânzare vieţuind,
îndată s-a dus şi s-a spânzurat, după Teodorit. Iar apostoleasca sa episcopie o
va lua altul, adică Matia, cel ce a fost ales în locul lui; precum a spus Petru
Verhovnicul zicerea aceasta a lui David la Fapte (cap. 1, 20); pentru că
Apostolii erau episcopi şi păzitori şi păstori ai celor ce credeau în Hristos” [56;
442-446].
Despre împlinirea profeţiilor mesianice din Vechiul Testament, Sfântul
Chiril al Alexandriei scrie: „Să nu socotească cineva, conform neînţelepciunii
unora, că faptele prezise prin Sfinţii proroci au fost duse la capăt ca să se îm-
plinească Scripturile. Căci, dacă este adevărat acest lucru, nu va împiedica
nimic pe cei ce s-au supus celor scrise să nu fie vinovaţi de păcat sau, mai
bine-zis, să se considere că nici n-ar fi păcătuit. Căci dacă trebuia să se împli-

489
nească cele ce s-au împlinit prin aceştia, cei prin care s-au împlinit sunt liberi
de toată răspunderea. Pe lângă aceea, dumnezeiasca Scriptură ar apărea
slujitoare a păcatului, ducând cu sila pe unii la cele ce s-au grăit prin ea, ca să
ajungă la împlinire ceea ce s-a spus odinioară. Dar socotesc că acesta este un
cuvânt de mare defăimare. Şi cine ar fi atât de lipsit de cugetarea cuvenită,
încât să socotească pricină a păcatului unora cuvântul Sfântului Duh? Deci, nu
din această cauză credem că s-au săvârşit de unii anumite lucruri, ca să se
împlinească Scripturile. Dar cunoaştem în mod sigur că cele ce se vor întâmpla
le-a spus Duhul, preştiindu-le, ca, atunci când se vor întâmpla, să avem un
temei al credinţei în prezicerea că se vor întâmpla acestea” [36; 801-802].
Sfântul Epifanie dă o mărturie asemănătoare: „Iudeii nu au plată fiindcă
L-au răstignit pe Domnul, cu toate că prin cruce avem mântuirea, fiindcă Iuda
nu L-a vândut ca să se facă nouă aceasta spre mântuire, ci din neştiinţă şi din
zavistie şi din iubirea de bani a lepădării de Dumnezeu. Pentru că, deşi
Scriptura a prezis că Hristos o să fie dat crucii sau nelegiuirile pe care le vor
face creştinii în zilele din urmă, niciunul dintre noi care va lucra fărădelegea nu
se va putea dezvinovăţi aducând mărturia Scripturii, care a prezis că acestea au
să se întâmple. Căci noi nu facem răutăţi, fiindcă a zis Scriptura, ci Scriptura
doar a prezis că o să le facem, potrivit mai-înainte-ştiinţei lui Dumnezeu... Aşa
încât Iuda nu L-a vândut pe Domnul ştiind ce binefacere avea să vină prin
aceasta237, ci ştiind că Cel vândut este Domnul său, însă neştiind că se va face
lumii mântuire” [58; 258].
Împlinirea profeţiilor nu implică faptul că Iuda ar fi fost predestinat să Îl
vândă pe Hristos. În Vechiul Testament găsim un exemplu concludent al
faptului că oamenii pot anula prin pocăinţă profeţiile privitoare la plata păcate-
lor lor.
Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, pentru a doua oară238, zicând:
„Scoală şi porneşte către cetatea cea mare a Ninivei şi vesteşte- le ceea ce îţi
voi spune!” Şi s-a sculat Iona şi a mers în Ninive, după cuvântul Domnului. Şi
Ninive era cetate mare înaintea lui Dumnezeu; îţi trebuia trei zile ca s- o
străbaţi. Şi a pătruns Iona în cetate, zicând: „Patruzeci de zile mai sunt, şi
Ninive va fi distrusă!” Atunci Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ţinut post
şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari şi până la cei mai mici. Şi a ajuns
vestea până la regele Ninivei. Acesta s- a sculat de pe tronul său, şi- a lepădat

237
Fericitul Teodoret de Cir scrie despre diavol că, „într-armându-l pe Iuda spre vânzare, i-a
dat lui spânzurarea ca plată pentru ascultare…” [150; 28]. Dacă Iuda nu l-ar fi ascultat pe
diavol, pentru că era liber să nu o facă – aşa cum orice păcătos este liber să nu păcătuiască –
atunci ar fi avut parte de plata cea bună de la Dumnezeu.
238
Prima oară profetul încercase să fugă la Tarsis, departe de Ninive, pentru că nu vroia să
profeţească distrugerea cetăţii. Dar, după ce fusese înghiţit de chit, după ce a stat în pântecele
chitului trei zile şi trei nopţi (prefigurând moartea şi învierea lui Hristos), Iona şi-a împlinit mi-
siunea profetică.

490
veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă. Apoi, din
porunca regelui şi a dregătorilor săi, s-au strigat şi s-au zis acestea: „oamenii
şi animalele, vitele mari şi mici să nu mănânce nimic, să nu pască şi nici să
bea apă; iar oamenii să se îmbrace cu sac şi către Dumnezeu să strige din
toată puterea şi fiecare să se întoarcă de pe calea lui cea rea şi de la
nedreptatea pe care o săvârşesc mâinile lui; poate că Dumnezeu Se va
întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pie-
rim!” Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s- au întors din
căile lor cele rele (Iona 3, 1-9).
Dumnezeu nu a distrus atunci cetatea239, dându-le ninivitenilor prilejul să
ducă o viaţă de pocăinţă.
Faptul că profeţia lui Iona nu se împlinise îl putea pune pe profet în
ipostaza de a fi considerat profet mincinos. Dar mai important decât
neîmplinirea profeţiei era faptul că oamenii se pocăiseră. Tot aşa, în loc să se
sinucidă, Iuda ar fi putut să se pocăiască, chiar şi după ce L-a vândut pe
Hristos. Sfântul Serafim de Sarov ne arată însă că Iuda nu a opus rezistenţă
diavolului: „Trădătorul Iuda era laş şi neîncercat în război. Văzând vrăjmaşul
deznădejdea lui, l-a războit şi l-a condus la spânzurătoare” [207; 351].
Sfântul Dimitrie al Rostovului observă că „Iuda mai greu a păcătuit prin
deznădejde decât prin trădarea lui Dumnezeu. Şi Sfântul Apostol Petru a
păcătuit prin lepădarea de Domnul Iisus Hristos, însă, plângând pentru păcatul
său, cu nădejde în mila lui Dumnezeu, s-a mântuit; iar Iuda, deşi s-a căit şi şi-a
mărturisit păcatul înaintea tuturor, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat
(Mt. 27, 4), totuşi a pierit, deoarece a deznădăjduit de mântuirea sa şi nu a vrut
să alerge la mila lui Dumnezeu…” [48; 245].

239
Ruinarea cetăţii Ninive a avut loc după cucerirea ei de către babilonieni, în anul 612 î.Hr.

491
 „MINUNILE” DIN COPILĂRIA LUI IISUS

În unele texte apocrife abundă minunile puse pe seama lui Iisus Hristos,
pe vremea când era copil. Câteva dintre acestea circulă în popor, sub formă de
legende sfinte. Una dintre cele mai cunoscute – descrisă în Evanghelia lui
Pseudo- Toma240 – este cea în care Hristos Se joacă, făcând douăsprezece vrăbii
din noroi, şi apoi le dă viaţă241. Într-un text similar, Evanghelia copilăriei
Mântuitorului242 – care se inspiră din Evanghelia lui Pseudo-Toma şi din alte
apocrife –, copilul Iisus, văzând cum prietenii săi se lăudau cu statuetele pe
care le făceau din lut, a modelat nişte păsări şi le-a poruncit să zboare. Iar
acestea au zburat. O povestire la fel de cunoscută este cea în care Hristos, aju-
tându-l pe Iosif, logodnicul Mariei, la lucrul său de tâmplar, uneori întindea sau
scurta bucăţile de lemn doar întinzându-şi mâna spre ele243.
O relatare interesantă este cea în care Iisus scoate diavolul din Iuda, un
copil care avea un comportament foarte ciudat: „Trăia acolo o femeie care avea
un fiu muncit de diavol. Acesta, pe nume Iuda, când punea diavolul stăpânire
pe el, îi muşca pe toţi cei ce se întâmpla a-i sta în preajmă. Iar dacă nu găsea pe
nimeni, îşi muşca mâinile şi celelalte părţi ale trupului. Faima stăpânei Maria şi
a Fiului său, Iisus, ajunse până la urechile mamei lui Iuda. Aceasta se sculă, îşi
luă copilul şi se duse cu el la Maria.
Tocmai atunci Iacob şi Iosif îl scoseseră pe Iisus afară, ca să se joace cu
ceilalţi copii. Pe când şedeau ei în curte, veni şi Iuda şi se aşeză la dreapta lui
Iisus. Şi cum îl apucară pandaliile, vru să-l muşte pe Iisus de mână, dar nu
putu. Îl lovi totuşi în coasta dreaptă atât de tare, încât Acela începu să plângă.
Atunci a ieşit dracul din Iuda, fugind, sub înfăţişarea unui câine turbat.
Copilul care l-a lovit pe Iisus şi din care a ieşit dracul cu chip de câine nu era
altul decât Iuda Iscarioteanul, vânzătorul lui Iisus; iar în coasta în care îl lovise
Iuda aveau să-i înfigă şi iudeii244 suliţa”.

240
A nu se confunda cu Evanghelia după Toma, o altă scriere apocrifă, dar care conţine doar
apoftegme puse pe seama lui Hristos. Acolo Hristos nu apare făcând minuni.
241
În capitolul II, 2-5.
242
Textul este cunoscut mai ales sub numele de Evanghelia arabă a copilăriei. Cristian
Bădiliţă precizează cauza: „Până la sfârşitul secolului trecut nu i se cunoştea decât versiunea
arabă. În 1899 însă E.A. Wallis Budge publică şi o versiune siriacă” [189; 111].
243
În Evanghelia după Pseudo-Toma, băiatul Iisus face o singură dată o astfel de minune,
lungind un lemn pe care Iosif îl tăiase prea scurt (capitolul XIII, 1-2).
 (Că nu iudeii au înfipt suliţa în Hristos, ci un sutaş roman, este un lucru
cunoscut. Nu e de mirare că, în Evangheliile apocrife, aflăm lucruri
neadevărate amestecate cu lucruri adevărate…)
Întrebarea este: există vreo posibilitate ca relatarea de mai sus să fie
adevărată? Şi Hristos să fi scos dracul din Iuda, pe vremea când erau copii?
Sfântul Apostol Ioan ne spune: Şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea
ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta (e vorba de Evanghelia sa
– n.n.). Iar acestea s- au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui (Ioan 20, 30-31). Sfântul
Chiril al Alexandriei tâlcuieşte astfel: „Multe sunt, zice, semnele şi faptele
Mântuitorului nostru şi nu le restrânge numai la cele cunoscute şi relatate de el,
ci lasă şi altor ucenici putinţa de a înfăţişa ceea ce s-a păstrat în memoria lor245”
[36; 1173].
Evanghelia Sfântului Evanghelist Ioan se termină astfel: Sunt şi alte
multe lucruri pe care le- a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu
de- amănuntul, cred că lumea aceasta n- ar cuprinde cărţile ce s- ar fi scris.
Amin (Ioan 21, 25). Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă acest evanghelist îi
atribuie atât de numeroase minuni, nu fiţi surprinşi, ci primiţi cu credinţă ceea
ce zice istoricul sfânt” [82; 473]. Plin de Duhul Sfânt, Sfântul Ioan Gură de
Aur îndrăzneşte chiar să vorbească în numele Evanghelistului: „Pe mine care,
într-un subiect bogat şi abundent, nu spun atâta cât cei ce au scris primii (trei
evanghelişti – n.n.), şi omit cea mai mare parte din evenimente pentru a spune
de preferinţă cum i-au întins evreii cursă lui Iisus, au aruncat cu pietre în El
L-au urât, L-au acoperit cu batjocuri şi injurii, L-au numit demonizat şi înşelă-
tor; pe mine, zic eu, care am spus toate lucrurile acestea (în loc să descriu mai
multe minuni – n.n.), nu mă pot învinui că am scris istoria mea (e vorba de
Evanghelie – n.n.) din linguşire. În sfârşit, pentru a fi istoric din plăcere (adică
din interes lumesc, nu din dragoste de adevăr – n.n.), ar fi trebuit să procedez
tocmai altfel, adică să ascund toate motivele ruşinoase şi să nu spun decât
faptele strălucite şi slăvite” [82; 472].

244
În acelaşi duh ca cel în care e scrisă Evanghelia apocrifă pusă pe seama lui Nicodim, vina
iudeilor este exagerată. Sfântul Ioan Evanghelistul, care a fost de faţă la răstignire, ne spune că
un ostaş (roman) L-a împuns în coastă pe Hristos cel răstignit, nu iudeii (cf. Ioan 19, 34).
Avem încă o dovadă că Evangheliile apocrife – şi nu cele autentice – au un caracter antisemit,
punând pe seama iudeilor lucruri pe care nu le-au făcut. De menţionat faptul că, tot în
Evanghelia copilăriei, Iisus îi spune profetic Maicii Domnului că „iudeii mă vor răstigni în
Ierusalim” [189; 111].
245
Cu toate acestea, alţi ucenici nu au mai scris Evanghelii, cea a Sfântului Ioan fiind ultima.
Nu a mai fost nevoie de o altă Evanghelie, întrucât tot ceea ce era cu adevărat necesar pentru
mântuirea oamenilor fusese deja spus. Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Ioan a fost ţinut de
Hristos în viaţă până la bătrâneţe, ca să scrie Evanghelia sa ca o completare a celorlalte. De
aceea l-a apărat Hristos de o moarte mai timpurie, de martir, de care a murit Petru” [36; 1183].

493
 Observaţia aceasta este extraordinar de importantă: dacă am judeca
lumeşte, Sfântul Ioan Evanghelistul ar fi trebuit să fi scris cât mai multe
minuni, fără să se ocupe de descrierea detaliată a patimilor, care Îl arată pe
Hristos smerindu-Se până la capăt. Or, oamenii înţeleg greu smerenia şi iubesc
doar slava minunilor şi a biruinţei Învierii.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată chiar că „Evangheliştii erau atât de
departe de a inventa ceva spre slava lui Iisus Hristos, încât, dimpotrivă, ceea ce
se părea că-L coboară ei au spus-o toţi ca un cor, şi nu se va afla vreunul care
să fi omis ceva; ci, privitor la minuni, câţiva n-au vorbit de acelea o dată, şi
sunt altele pe care le-au omis toţi împreună” [82; 86].
Tocmai de aceasta a biruit înţelepciunea Evangheliei lumea, această lume
atât de puternică. Iar apostolii nu aveau, omeneşte vorbind, nicio şansă să o
biruie. Dar ei nu au crezut puterilor lor, nu au mărturisit după cum le plăcea lor,
ci au mărturisit Adevărul aşa cum era. Şi mărturia lor a dat roade…
Sfântul Chiril al Alexandriei, încheind comentariile sale la Evanghelia
după Ioan, arată că minunile nu au fost istorisite în Evanghelii decât pentru ca
oamenii să ajungă la cunoştinţa adevărului. Nu era nevoie să fie Evanghelia
mai cuprinzătoare, adevărul fiind mărturisit „din plin”: „E foarte mare, zice
Apostolul, mulţimea minunilor dumnezeieşti, şi şirul faptelor Lui este
nenumărat. Acestea au fost luate dintre zecile de mii, ca să fie spre folos deplin
ascultătorilor. De aceea, cel iubitor să asculte şi să înveţe cele bune şi să nu
învinuiască pe scriitorul cărţii, chiar dacă n-a amintit şi de celelalte. Căci, dacă
s-ar fi scris cele săvârşite cu de-amănuntul, neomiţându-se niciuna, mulţimea
cărţilor n-ar fi putut încăpea în lumea întreagă. Dar considerăm că şi aşa
Cuvântul a fost făcut cunoscut din plin. Oricine poate să constate că puterea
Mântuitorului nostru a săvârşit mii de minuni246. Dar scriitorii Evangheliilor au
consemnat pe cele mai strălucitoare dintre cele săvârşite pentru ca, prin ele,
ascultătorii să fie asiguraţi în credinţa neslăbită şi să primească învăţătura
morală şi dogmatică, pentru ca, strălucind prin credinţa dreaptă şi prin faptele
evlaviei, să ajungă în cetatea de sus şi, uniţi cu Biserica celor întâi-născuţi, să
intre în Împărăţia Cerurilor, în Hristos, prin Care şi în Care şi cu Care să fie
slava lui Dumnezeu-Tatăl, împreună cu Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin”
[36; 1183].
După ce am înţeles rolul pedagogic şi mântuitor al minunilor lui Hristos,
să vedem acum dacă minunile prezentate în apocrife ca având loc în copilăria
Mântuitorului sunt sau nu autentice. Sfinţii Părinţi, tâlcuind mărturia Sfântului
Ioan Botezătorul – Şi eu nu- L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea
am venit eu, botezând cu apă. Şi a mărturisit Ioan, zicând: Am văzut Duhul
coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L

246
Lucrurile nu mai stau la fel astăzi, după atâtea secole. Oamenii se îndoiesc de minuni şi nu
înţeleg că de fapt prin necredinţa lor stau departe de puterea dumnezeiască.

494
cunoşteam pe El (Ioan 1, 31-33) arată că înainte de botezul în Iordan Hristos nu
săvârşise minuni.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Noi am făcut deja să se cunoască faptul
că Iisus Hristos a început să facă minunile după botezul Său, că înainte El n-a
făcut niciuna”247 [82; 109]. „Este evident că minunile care i se atribuie lui Iisus
Hristos în copilăria Sa sunt false şi că ele au fost inventate şi închipuite. Dacă
Iisus a făcut minuni din copilăria Sa, Ioan ar fi cunoscut-o, şi tot poporul n-ar fi
avut nevoie de un învăţător ca să-l înveţe (acest fapt, că Iisus este Mesia – n.n.).
Or, Ioan zice că el a venit pentru ca Iisus Hristos să fie cunoscut lui Israel, şi
pentru aceia zicea: «Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine». Apoi, cum Îl
cunoaşte mai bine, el Îl vesteşte poporului, zicând: «Acesta este Cel despre
care eu am zis: După mine vine bărbat, Care a ajuns să fie înaintea mea, şi care
m-a trimis să botez cu apă»” [82; 84-85].
Există în Sfânta Scriptură un pasaj care arată clar că oamenii erau uimiţi
de înţelepciunea şi harul lui Hristos: Venind în patria Sa, îi învăţa pe ei în
sinagoga lor, încât ei erau uimiţi şi ziceau: „De unde are El înţelepciunea
aceasta şi puterile?” Au nu este Acesta fiul teslarului248? […] Şi se sminteau
întru El (Matei 13, 54-57).
E lesne de înţeles că dacă Iisus ar fi făcut o mulţime de minuni în
copilăria Sa249 – şi ar fi fost vestit pentru aceasta, aşa cum arată unele texte
apocrife – iudeii nu ar fi avut motive de sminteală: „Da, ar fi spus, acesta este
Iisus, care încă din copilărie a făcut atâtea şi atâtea minuni…”250
Sfântul Teofilact al Bulgariei – şi prin el răsună glasul soborului Sfinţilor
Părinţi – combate făţiş Evanghelia copilăriei şi celelalte pasaje similare din
restul apocrifelor: „Cunoaştem că cele ce se numesc «Minuni copilăreşti» sunt
mincinoase şi alcătuite de cei ce voiesc să râdă de taina aceasta. Că de erau
adevărate, cum era neştiut Domnul făcând acestea? Că nu era cu putinţă cu
247
Topica traducerii respective fiind mai greoaie, am reformulat fraza.
248
Înainte de fi botezat de Sfântul Ioan, Hristos acceptase să fie considerat fiu al lui Iosif,
logodnicul Maicii Domnului, pentru că altfel oamenii, neînţelegând că zămislirea Sa a avut loc
în chip minunat, ar fi crezut că e rod al desfrânării. Tâlcuind versetul în care Maica Domnului
Îi spune lui Iisus, pe care Îl găsise în templu între învăţătorii Legii: tatăl Tău şi eu Te-am
căutat îngrijoraţi (Luca 2, 48), Sfântul Teofilact explică faptul că „Născătoarea de Dumnezeu
îl numeşte «tată» (al lui Iisus – n.n.) pe Iosif, ştiind cu adevărat că nu este tată, însă pentru
iudei, ca să nu se socotească că din curvie este” [154; 32].
249
Sfântul Ioan Gură de Aur ne mai spune că „Iisus, în copilăria Sa, n-a făcut nimic mai mult
decât ceea ce ne spune Luca, atunci când la vârsta de doisprezece ani s-a pus în templu în
mijlocul învăţătorilor legii, ascultându-i şi învăţându-i (Luca 2, 46-47)” [81; 101]. Or, iudeii nu
ştiau nici măcar acest lucru despre Hristos, că fusese singurul copil care îi învăţase.
250
Să facem o comparaţie simplă: un tânăr ajunge campion la lupte la vârsta de paisprezece
ani. Vreme de câţiva ani nu se mai ştie nimic de el. Apoi, la vârsta majoratului, revine în arena
sportivă şi ajunge iarăşi campion. Nu se va mira nimeni: „De unde a apărut acesta?” Ci toţi vor
spune: „Iată, s-a întors marele luptător…” Or, în cazul lui Hristos, nimeni nu a spus: „Iată, s-a
reîntors făcătorul de minuni…”

495
adevărat să facă Domnul nişte minuni ca acestea şi să nu fie vestit (din cauza
lor – n.n.). Dar nu este aceasta, nu este. Că mai înainte de a Se boteza nici
semne n-a făcut, nici nu era cunoscut” [153; 47].
Biserica nu are nevoie de minuni inventate pentru a atrage lumea la
credinţă. Biserica nu amestecă minciuna cu adevărul. Un astfel de amestec nu
poate da roade bune.
Dacă ar fi nevoie să fie inventate noi minuni, ar însemna că Hristos nu a
făcut tot ce trebuie pentru mântuirea noastră. Ar însemna că avem o credinţă
fragilă, şovăitoare, care nu se poate hrăni doar din adevăr. Or, o astfel de cre-
dinţă nu putea birui lumea. Pentru că nu ar fi fost diferită de înţelepciunea
acestei lumi…
În vremurile trecute unii au încercat să propovăduiască minunile
inventate din Evangheliile apocrife pentru a mări în chip necinstit slava lui
Hristos. Dar Biserica nu a primit mărturia lor. Tot aşa astăzi, când alţii
propovăduiesc învăţăturile mincinoase din aşa-zisa Evanghelie a lui Iuda, s-ar
putea să se afle teologi nepricepuţi care să afirme că Iuda a fost posedat de
diavol din copilărie şi că a fost izbăvit de puterile întunericului de Hristos.
O astfel de idee nu poate sta în picioare. Şi nu pentru că Iuda nu ar mai fi
avut niciun motiv să Îl vândă pe Hristos. Se vor găsi şi aşa eretici care să spună
că L-a vândut tocmai pentru a-i face un bine, pentru a-şi arăta recunoştinţa că a
fost tămăduit. Ar fi în stare să speculeze la maxim iubirea Domnului pentru cei
păcătoşi şi să spună că tocmai unul care a fost demonizat a ajuns mai apoi
apostolul iubit, văzând în aceasta un triumf al puterii dumnezeieşti. Iar vinderea
ar fi fost misiunea specială a lui Iuda de a pregăti Patimile şi Învierea. (Dar
Sfânta Scriptură le-ar sta împotrivă, arătând că oricum iudeii Îl puteau prinde
pe Hristos, şi fără ajutorul vânzătorului.)
Să înţelegem că relatarea cu exorcizarea lui Iuda nu are nicio bază reală
nu doar pentru că nu e similară cu alte „minuni” din Evanghelia copilăriei, ci
pentru că Iisus nu a făcut minuni până la botezul Său, tocmai pentru că mi-
siunea Sa a fost oarecum ascunsă celorlalţi până când i-a venit vremea
potrivită. Dacă Irod a omorât atâtea mii de prunci doar pentru că a aflat de la
magi că S-a născut Hristos, cât de mare ar fi fost furia fariseilor auzind că un
copil vrea să fie cinstit ca un rege?
În Evanghelia copilăriei scrie că, înainte de a fi împlinit doisprezece ani,
„Iisus i-a strâns pe copii în jurul Său, ca un rege. Aceştia şi-au pus hainele pe
pământ, iar el s-a aşezat deasupra. Apoi i-au pus pe cap o coroană împletită din
flori şi au stat la dreapta şi la stânga lui. (Până aici descrierea pare a fi a unui
simplu joc de copii. Continuarea însă este cu totul altfel – n.n.) Oricine trecea
pe acolo era adus cu forţa şi obligat să se închine regelui. Abia după aceea îi
îngăduiau să-şi continue drumul” [189; 118].
O altă povestire – cea în care copilul Hristos preface în iezi câţiva copii –
ni-L arată ca fiind recunoscut drept Mesia. Mamele copiilor i s-au adresat

496
astfel: „O, Isuse, Stăpânul nostru, Fiul Mariei, cu adevărat eşti păstorul cel bun
al Israelului! Fie-Ţi milă de roabele Tale, care stau dinaintea Ta şi care nu s-au
îndoit niciodată; căci Tu ai venit, o, Stăpâne al nostru, ca să vindeci, iar nu ca
să ucizi!” [189; 118]. Astfel de evenimente nu puteau scăpa ochiului atent al
fariseilor şi cărturarilor.
Tot Sfântul Ioan Gură de Aur arată că o minune făcută de un copil ar fi
avut un răsunet mai mare decât cea făcută de un adult: „Dacă Iisus ar fi făcut
minuni în copilăria Sa, israeliţii n-ar fi avut nevoie de nimeni ca să-L facă cu-
noscut lor (adică de vreun Botezător – n.n.). Cel care venise la o vârstă tânără
Se făcuse minunat prin minunile Sale nu numai în Iudeea, ci încă şi în Siria şi
mai departe, şi aceasta numai în timp de trei ani, sau mai scurt spus care nu
avea nevoie de trei ani pentru a Se face cunoscut şi a-Şi face faimă, pentru că
din prima zi numele Lui s-a răspândit peste tot: Acela, zic eu, care, prin numă-
rul minunilor Sale, a făcut numele Lui să strălucească până la a fi cunoscut de
toată lumea, Acela n-ar fi putut, cu atât mai mult, să rămână ascuns şi
necunoscut, dacă ar fi făcut ceva minuni în copilăria Sa; minunile pe care le
face un copil fac mai mult zgomot şi produc mai multă admiraţie” [82; 101].
Ar mai trebui precizat doar faptul că diavolul a reuşit să promoveze astfel
de minuni inexistente folosindu-se de o strategie bine pusă la punct. De
exemplu, în prologul251 la Evanghelia lui Pseudo-Matei, „Cartea despre
Naşterea Preafericitei Fecioare Maria şi despre copilăria Mântuitorului, scrisă
în ebraică de Preafericitul Evanghelist Matei” [189; 131], citim anumite
afirmaţii puse pe seama unor episcopi: deoarece apocrifele „conţin şi multe
lucruri potrivnice credinţei noastre, credem că trebuie respinse, pentru ca nu
cumva, prin mijlocirea lui Cristos, să dăm satisfacţie Antihristului” [189; 131].
Această afirmaţie este corectă din punct de vedere teologic. Dar apoi, în
numele episcopilor Chromantius şi Heliodorus, autorul apocrifei se preface a-i
cere lui Ieronim să traducă „textul din ebraică în latină, nu atât pentru a
cunoaşte minunile lui Cristos, cât mai degrabă pentru a preîntâmpina şiretenia
ereticilor care, vrând să introducă o învăţătura falsă, au amestecat naşterea
sfântă a lui Cristos cu minciunile lor, ca să ascundă cu dulceaţa vieţii amarul
morţii sale” [189; 131].
Într-o anumită măsură, această strategie şi-a atins scopul, tocmai pentru
că apocrifa părea să poarte pecetea Tradiţiei. Faptul că un text apocrif are
nevoie de o „acoperire” de genul acesta arată încă o dată că autorul sau autorii

251
Cristian Bădiliţă scrie: „Prologul original a dispărut în ediţiile cele mai importante. În el se
afirma că autorul acestei apocrife este Iacob, fiul tâmplarului Iosif, «fratele Domnului». Dar
cum Papa Inocenţiu I şi, după el, Decretul lui Ghelasie au condamnat evanghelia aşa-zisă «a
lui Iacob», cei care au elaborat Evanghelia lui Pseudo-Matei au îndepărtat şi prologul original,
înlocuindu-l cu o scrisoare (evident, falsă) a doi prieteni ai lui Ieronim (episcopii Chromantius
şi Heliodorus – n.n.). Punerea scrierii sub patronajul spiritual al lui Ieronim constituie suprema
garanţie a caracterului ei nesubversiv” [189; 155].

497
înţelegeau că – în absenţa acestui nou fals – creaţia lor ar fi avut şanse foarte
mici pentru a fi luată în serios.
Socotesc că argumentele de mai sus sunt suficiente pentru a combate
Evanghelia copilăriei Mântuitorului şi celelalte texte apocrife în care apar
relatări despre minunile săvârşite de Iisus când era copil. Iubitorii de adevăr vor
şti să nu se lase înşelaţi de astfel de texte care, sub pretextul slăvirii lui
Dumnezeu, amestecă minciuna cu adevărul. Şi tot aşa vor şti şi să stea departe
de scrierile mincinoase în care Hristos e prezentat doar ca un învăţător –
mulţimea minunilor Sale fiind trecută sub tăcere. Şi unele, şi celelalte ne
îndepărtează de calea mântuirii. Iar dacă cineva spune că aflăm vreun folos din
citirea lor, să nu ne mire dacă până la urmă ne va spune să lepădăm adevărul
Bisericii pentru a primi otrava ereziei…
***
Am scris articolul de faţă întrucât, de la apariţia campaniei
pro- Evanghelia lui Iuda, unii oameni care nu au timp să agonisească
informaţii culturale şi religioase decât din emisiunile de televiziune şi din
presă au ajuns la concluzia că imaginea lui Iuda este prezentată negativ doar
în Evangheliile primite de Biserică. Iar în celelalte ar fi un erou. Nu este aşa.
Iuda nu apare ca erou decât în Evanghelia lui Iuda. Teza ei principală era
prea ridicolă pentru a se fi bucurat de un succes atât de mare, încât să fi fost
plagiată ulterior de alte apocrife (astfel de influenţe nefiind rare în textele de
acest gen).
Scopul articolului a fost doar de a arăta că imaginea lui Iuda era
negativă încă din primele secole ale Bisericii, astfel încât cineva a putut scrie
despre el că în copilărie fusese chiar demonizat. Şi această Evanghelie a
copilăriei Mântuitorului ne arată – în deplin acord cu Evangheliile canonice –
că Iuda a fost vânzătorul lui Hristos, nu prietenul, nu ucenicul preferat. Pariul
este simplu: Evangheliile Bisericii ne spun într- un glas că Iuda a fost
vânzător, textele apocrife se contrazic între ele. Ce motiv am avea să dăm
crezare apocrifelor?...

498
 AFACEREA „EVANGHELIA DUPĂ IUDA”

„Cum ar fi dacă Iisus şi-ar fi planificat propria execuţie? Unul dintre

cei mai huliţi oameni din istorie aruncă o nouă lumină asupra ultimelor zile
ale lui Hristos.” Acesta este promo- ul unui documentar pervers despre o carte
irelevantă pentru creştini, în care National Geographic şi alte fundaţii şi
institute au băgat mulţi bani şi efort, în speranţa că oamenii vor ajunge în
sfârşit să îl vadă pe Iuda cu alţi ochi, şi, de ce nu, poate să pună sub semnul
întrebării chiar credinţa creştină…252
Gh. Chiazna

Evanghelia lui Iuda este un text care a trezit îndoieli, polemici, un text
care a devenit faimos foarte repede. Şi poate că tot aşa de repede va fi dat
uitării… Dar, întrucât în zilele noastre există multă superficialitate în abordarea
Sfintelor Scripturi şi a credinţei creştine, unii oameni, care sunt ispitiţi să se
îndepărteze de Biserică după ce au aflat că o evanghelie răstoarnă învăţătura
tradiţională creştină, au nevoie de lămuriri.
E adevărat că replica ortodoxă nu poate avea parte de o promovare atât de
intensă precum a avut „Evanghelia lui Iuda” – în special datorită celor de la
postul de televiziune şi de la revista cu acelaşi nume, National Geographic. Cel
puţin mediatic, National Geographic a câştigat enorm – şi rapoartele au arătat
cifre record pentru difuzarea documentarului despre Evanghelia lui Iuda253.
Oricum, e lesne de observat că, dacă manuscrisul nu ar fi avut parte de reclama
făcută de National Geographic, ar fi avut ecouri mult mai puţin spectaculoase,
rezumate eventual la câteva critici teologice şi la câteva recenzii făcute de spe-

252
Din articolul „Evanghelia după Iuda – încă o palmă lui Hristos”,
www.chiazna.com/evanghelia-lui-iuda.php.
253
Iată ce spun reprezentanţii postului National Geographic despre această afacere
teologico-mediatică: „Documentarul Evanghelia după Iuda, ce a avut premiera în 9 aprilie
2006, a adus rezultate excelente în privinţa datelor de audienţă. […] Pe durata premierei, Evan-
ghelia după Iuda a înregistrat audienţe totale de până la 0,7% şi un market share de 2,4%, do-
cumentarul fiind urmărit de 327 000 de telespectatori din mediul urban. Ceea ce ne-a convins
că trebuie să împărtăşim din reuşitele noastre a fost rezultatul obţinut, în mediul urban, de
reluarea documentarului, vineri, 14 aprilie a.c. În locul unei scăderi fireşti, am înregistrat un
nou record, 330 000 de telespectatori fiind martorii Evangheliei după Iuda”
(http://bacau.ido.ro/evanghelia-dupa-iuda-documentar-de-top-698/). Creşterea numărului de
telespectatori ar putea indica impactul filmului…
cialiştii în manuscrise copte – copta fiind limba în care e scrisă Evanghelia lui
Iuda..
Producătorii filmului documentar despre manuscris îl prezentau astfel:
„Documentarul Evanghelia după Iuda reprezintă un eveniment global, exclusiv
al National Geographic Channel, de două ore, ce descrie parcursul incredibil al
textului după descoperirea sa, recentele analize şi procese de autentificare,
precum şi informaţiile preţioase culese în urma traducerii şi interpretării aces-
tuia. Reconstituiri impresionante ilustrează şi clarifică complexele circumstanţe
ale intrigilor şi politicii zilelor de început ale creştinătăţii, dar şi conţinutul
însuşi al Evangheliei”254. Pretenţiile sunt foarte mari şi nu sunt justificate –
clarificarea conţinutului Evangheliei se face doar prin promovarea unor idei
care contrazic Evangheliile considerate canonice de Biserică. Sub masca clari-
ficării ne este oferită o contestare vehementă a Evangheliilor din Noul Testa-
ment.
Pentru a echilibra balanţa dintre textul pus pe seama lui Iuda şi
Evangheliile primite de Biserică, Andrew Cockburn afirmă, în textul prezentat
de revista National Geographic, că „nu se ştie dacă autorii vreuneia dintre
evanghelii – nici măcar cei patru cunoscuţi – au fost cu adevărat martori la
evenimentele pe care le-au descris…”255.
Fraza aceasta este suficientă pentru a înţelege de pe ce baricade este
contestată învăţătura Sfintelor Scripturi: din Sfânta Scriptură aflăm că Sfântul
Evanghelist Matei a primit chemarea la apostolat după ce fusese vameş. Oare
nu era de ajuns faptul că era apostol al lui Hristos pentru ca textul său să fie
adevărat? Iar despre Sfântul Ioan Teologul, fratele Sfântului Iacov, fiu al lui
Zevedei, găsim multe relatări în Evanghelii – despre chemarea sa la apostolat,
despre prezenţa sa la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, la învierea fiicei lui
Iair etc.
Atunci când Biserica a stabilit canonul cărţilor Noului Testament, s-a
făcut o delimitare între textele autentice şi o mulţime de falsuri, de scrieri care
circulau sub numele apostolilor fără a fi autentice. Apostolicitatea cărţilor Nou-
lui Testament a fost unul din factorii decisivi pentru includerea lor în canon.
Negarea acestei surse – despre care se găsesc multe referiri în scrierile din
primele două secole – înseamnă negarea Bisericii, care le-a acceptat drept au-
tentice.
În vasta lucrare Fiul lui Dumnezeu – Fiul Omului, Sterie Diamandi scria:
„Unii au presupus că Iuda a săvârşit gestul incriminat, împins de dorinţa de a
furniza lui Iisus prilejul aşteptat, să facă dovada strivitoare a puterii sale dum-
nezeieşti. A existat chiar o sectă de eretici care vedea în Iuda un erou şi un
martir, vrednic să fie venerat, iar nicidecum hulit. După aceşti eretici, Iuda, în

254
www.nationalgeographic.ro/press/evanghelie.aspx.
255
Evanghelia după Iuda, National Geographic, mai 2006, p. 43.

500
marele lui devotament faţă de Iisus, şi-a luat sarcina ingrată de a fi instrumentul
prin care se împlineşte voinţa divină256. N-avem niciun indiciu care să ne
îndreptăţească să facem o astfel de presupunere. Dacă, într-adevăr, lucrurile
s-ar fi petrecut aşa, atunci, apostolii şi comentatorii creştini ar fi fost cei dintâi
să proslăvească fapta lui Iuda. Situaţia însă se prezintă cu totul altfel. Şi nu
vedem deloc care ar fi interesul şi motivele care au putut determina o
denaturare a adevărului într-un mod aşa de oribil. De aceea, socotim ipoteza de
mai sus drept o pură fantezie” [47; 230].
Filmul despre Evanghelia lui Iuda realizat de National Geographic nu se
mulţumeşte însă să ne prezinte un manuscris pus în chip mincinos sub numele
lui Iuda, ci încearcă să ne provoace prin prezentarea unei istorii sfinte al-
ternative. Încă din primele secvenţe ale filmului aflăm că bomba a fost lansată
în cunoştinţă de cauză: „Acum, ascunsă timp de aproape două mii de ani, o
evanghelie antică răsare dintre nisipurile Egiptului. Ea spune o poveste diferită
care ne pune la încercare credinţele adânc înrădăcinate. Ar putea fi explozivă
pentru multă lume, creând o criză a credinţei.”
Aceasta este de fapt miza promovării Evangheliei lui Iuda şi a filmului
despre ea – provocarea unei crize de credinţă. Cine şi de ce ar putea să se
implice într-o astfel de iniţiativă? Oamenii care vor să răstoarne ordinea exis-
tentă a lucrurilor. Dacă Hristos i-ar fi cerut lui Iuda să Îl vândă, atunci toată
istoria creştină ar avea la bază o mare minciună. Atunci Biserica ar fi
propovăduitoare a minciunii, atunci toţi sfinţii, cuvioşii şi mucenicii noştri s-ar
fi hrănit din minciună.
Diavolul vrea răspândirea Evangheliei lui Iuda, o Evanghelie în care
Hristos nu învie… Diavolul nu suportă faptul că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a
biruit moartea, „cu moartea pe moarte călcând…”. Ci, folosindu-se de marea
afacere mediatică crescută din rădăcina Evangheliei lui Iuda, încearcă să ducă
lumea în rătăcire. Şi unii dintre slujitorii săi se erijează în avocaţi ai lui Iuda.
Ar fi normal însă ca avocaţii săi să înţeleagă că pentru faptul lor vor avea
parte de răsplata lui Iuda. Tot aşa cum robii lui Hristos vor avea parte de slava
Împărăţiei Sale…

256
Nu este clar dacă Sterie Diamandi făcea direct referire la secta cainiţilor, întrucât în textul
Evangheliei lui Iuda acesta nu îşi ia din proprie iniţiativă „sarcina ingrată” de a-L vinde pe
Hristos, ci face ceea ce Îi cere El.

501
 ZODIA LUI IUDA

„Iuda – cel prin care se mijloceşte împlinirea sfatului Preasfintei Treimi

– cu adevărat nu este vrednic de cinste pentru aceasta, ci vai lui! Căci nu
slujind voii lui Dumnezeu a făcut aceasta, ci răutatea sa plinind” [155; 436].
Sfântul Teofilact al Bulgariei

Sfântul Epifanie de Salamina spune despre ereticii cainiţi că aceştia

„plăsmuiesc o «gnoză» pierzătoare, născocind două puteri, una mai slabă şi una
mai tare, care chipurile se luptă între ele. După ei, puterile acestea nu fac în lu-
me schimbare de cuget, ci, dintre cele ce s-au făcut, unele după fire îşi au fiinţa
din răutate, iar celelalte din bunătate. Aşadar, ei pretind că nimic nu este bun
sau rău din slobodă alegere, ci din fire”257 [58; 258]. Altfel spus, totul se
întâmplă mecanic, în virtutea predestinării258… Argumentarea predestinării e
cauzată şi de faptul că oamenii preferă să îşi justifice patimile şi poftele ca fiind
datorate destinului, şi nu alegerii lor libere. În loc să se supună Legii lui
Dumnezeu, preferă să afirme că sunt predestinaţi să facă binele sau răul,
indiferent de opţiunea personală. Ca să nu apară drept călcători ai legii dumne-
zeieşti, ei afirmă că de fapt legea dumnezeiască nu poate pedepsi ceea ce era
predestinat să se întâmple259.
După acest raţionament, Iuda nu poate fi pedepsit de Dumnezeu, pentru
că nu a ales liber să Îl vândă pe Hristos. Cainiţii susţineau chiar că Iuda e un
erou şi trebuie lăudat pentru fapta sa. Dar, dacă ar fi existat predestinare, aşa
cum nu existau oameni care să merite pedeapsă, tot aşa nu ar fi existat nici

257
Sfântul Irineu de Lyon combate această învăţătură gnostică, afirmând că „toţi oamenii
sunt de aceeaşi fire, fiind cu toţii în stare să se ţină drepţi şi să facă ceea ce este bine sau,
dimpotrivă, având şi puterea să nu facă ceea ce este drept” [127; 294].
258
Pentru a-l apăra pe Iuda, unii dau vina pe diavol şi afirmă că Iuda nu a fost decât un fel de
robot mişcat de puterile întunericului. Dar Fericitul Ieronim spune că o astfel de idee nu stă în
picioare, pentru că diavolul nu se pocăieşte pentru păcatele sale. Dar Iuda s-a pocăit, chiar dacă
într-un mod greşit, atunci când a aruncat înapoi preţul vânzării.
259
Negarea Legii lui Dumnezeu a fost dusă la extrem de cainiţi. Aceştia îl cinsteau nu doar
pe Cain, ci şi pe celelalte personaje negative ale Vechiului Testament, chiar şi pe sodomiţi.
Astăzi, deşi nu există cainiţi adoratori ai sodomiţilor din Vechiul Testament, există sodomiţi
moderni care afirmă că sunt predestinaţi la nivel trupesc să îşi arate iubirea prin păcate
împotriva firii.
oameni care să merite laudă. Oricum, învăţătura cainită nu e coerentă, e
contradictorie, şi chiar şi prin aceasta se dovedeşte valoarea ei:
„El (adică Hristos – n.n.), spun cainiţii, a venit de Sus tocmai pentru ca în
El să se lucreze puterea tare, dobândind biruinţa împotriva puterii slabe şi dând
spre vânzare trupul. Şi unii dintre ei susţin aceasta, iar alţii altele, întrucât zic
că Hristos a fost vândut de Iuda pentru că era rău şi voia să strice rânduielile
Legii, şi îi laudă pe Cain şi pe Iuda şi zic: «L-a vândut pentru că El voia să
strice învăţăturile care fuseseră date bine». Alţii din rândul lor zic: «Ba nu, ci
Hristos era bun, dar Iuda L-a vândut potrivit gnozei cereşti, deoarece arhonţii
ştiau că, dacă Hristos este vândut şi dat crucii, se face deşartă puterea lor cea
slabă, şi, pentru că Iuda ştia aceasta, s-a grăbit şi a făcut totul ca să Îl vândă
făcând un lucru bun spre mântuirea noastră, iar noi trebuie să îl lăudăm, căci
prin el ni s-a gătit mântuirea crucii şi descoperirea cea de Sus». Aceştia ne-
greşit se înşală cinstind sau lăudând pe cineva care nu este bun, şi învederat
este că diavolul le-a insuflat lor acestea – de neştiinţă vorbesc şi de înşelare. Şi
se plineşte asupra lor ceea ce este scris: «Vai celor ce zic răului bine şi binelui
rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul
dulce şi dulcele amar!» (Is. 5, 20)” [58; 258].
Adevărul este că Iuda nu a fost un erou, dar nu a fost nici un om în
totalitate rău. Şi el se putea mântui, dacă ar fi ales binele şi nu răul şi dacă ar fi
rezistat ispitelor diavolului, pentru că aceste ispite nu au fost peste măsura lui.
Dumnezeu nu îngăduie niciodată ispite peste măsura noastră, numai că oamenii
înfruntă încercările în două feluri: ori se luptă cu ele, cerând ajutorul lui
Dumnezeu, ori îngenunchează, acuzându-L pe Făcătorul lor că le-a dat poveri
cu neputinţă de purtat.
Sfântul Chiril al Alexandriei scrie despre Iuda: „La început nu era om
rău, dar, nemaiarătându-se astfel (adică la fel cum era înainte – n.n.), a căzut
din slava şi din cinstea împărătească. Aşa a ales Mântuitorul şi pe Iuda şi l-a
unit cu sfinţii ucenici, el fiind în stare la început să-I urmeze260. Dar, deoarece
după aceea Satana l-a ispitit pe încetul cu pofta de câştig urât, biruit fiind de
această patimă, şi din pricina ei, s-a făcut vânzător. Deci, la început nu era
nimic de felul acesta în cel ales. Era deci în el puterea de a nu cădea. Dacă ar fi
ales cele cuvenite, toată înţelegerea lui ar fi folosit-o spre a urma cu sinceritate
lui Hristos” [36; 801].
Mai mult încă, Sfântul Isihie al Ierusalimului ne arată că Mântuitorul i-a
purtat de grijă lui Iuda în chip deosebit: „Nu numai ucenic fiind, a vândut pe
Învăţătorul, ci nici patima iubirii de argint n-a putut să o înlăture, că lui i-a
260
Iuda a fost numărat în ceata apostolilor lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Iuda
era rău, dar avea harisma de a scoate demoni” [85; 312]. Iar Teodoret de Cir spune că Iuda „nu
numai că Îl ştia pe Făcătorul de bine, ci s-a şi îndulcit de dumnezeieştile Lui cuvinte şi s-a făcut
nu numai văzător de prea-mari minuni, ci şi însuşi lucrător al lor, de la Dânsul luând
stăpânirea” [150; 404].

503
încredinţat Hristos punga, făcând pogorământ pentru neputinţa lui; drept aceea,
vânzătorul nu se afla lipsit de bani” [56; 444-445]261.
Şi Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre faptul că Hristos a încercat
să îl ajute pe Iuda să înţeleagă că El este Mesia: „Frângând cele cinci pâini le-a
dat ucenicilor; iar cele cinci pâini au izvorât în mâinile ucenicilor. Minunea
însă nu s-a oprit aici, ci a făcut să mai şi prisosească, să prisosească nu pâini
întregi, ci firimituri, ca să arate că acestea erau resturile acelor pâini şi ca să
afle de minune şi cei care n-au fost de faţă. De aceea a şi lăsat mulţimile să flă-
mânzească, ca să nu socotească nimeni o nălucire minunea. De aceea a făcut să
prisosească douăsprezece coşuri, ca să poarte şi Iuda un coş. Ar fi putut Hristos
să potolească şi în alt chip foamea mulţimilor, dar atunci ucenicii n-ar mai fi
cunoscut puterea Învăţătorului lor, pentru că şi pe timpul lui Ilie s-a făcut o
minune la fel” [85; 571].
Părintele Nicolae Steinhardt arată că vânzătorul nu fusese predestinat să
fie vânzător: „E bine să precizăm că Dumnezeu S-a folosit de netrebnicia lui
Iuda, cunoscând-o, ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că i-a dat El lui Iuda
menirea de vânzător. Iscarioteanul nu fusese «distribuit» în rolul său nefast, ci,
ştiindu-se dinainte ce ticăloşie ar fi gata să facă, şi-a elaborat un plan în care
ticăloşia era una din piesele angrenajului. Dacă noi suntem lămuriţi asupra
mârşăviei cuiva şi, atunci când se iveşte prilejul, constatăm că se poartă
mârşav, precum ne şi aşteptam să procedeze, nu rezultă de aici că respectivul
este nevinovat, deoarece şi-a susţinut rolul” [148; 79].
Pentru a combate învăţătura eretică despre predestinare, părintele
Dumitru Stăniloae scrie următoarele: „Nu pentru că s-au prezis unele fapte rele
de către Dumnezeu, prin preştiinţa Lui, se săvârşesc acestea, ci, invers: Dumne-
zeu le-a preştiut pentru că ele se vor săvârşi din libertatea făpturilor. Totuşi,
rămâne un mare mister de ce Dumnezeu, deşi preştie că unele făpturi vor face
răul, le creează totuşi. Se ascunde aici marea taină a libertăţii făpturilor.
Dumnezeu o respectă atât de mult, încât, chiar preştiind că va fi rău folosită de
unele, totuşi le creează. Oare nu se ascunde în acest mister marea valoare a
libertăţii acordate de Dumnezeu făpturilor Sale, de vreme ce, chiar preştiind că
o vor folosi rău, totuşi le creează ca făpturi libere? Nu e aici un semn uluitor al
marii preţuiri pe care o dă Dumnezeu făpturilor Sale? Şi nu e totuşi, chiar în
faptul că le creează, deşi preştie că vor fi contrare Lui, o mare dovadă a
preţuirii importanţei existenţei lor, pe care le-o acordă Dumnezeu, chiar când
ea e păstrată pur şi simplu, fără a fi folosită spre fericirea lor prin supunerea fa-
ţă de El? Dumnezeu socoteşte că e mai bine să existe şi aceste făpturi, decât să
nu fie. El preţuieşte existenţa ca pe un bun mai presus de calităţile pe care ea
tinde să şi le câştige. E şi acesta un fel de dialog cu care le cinsteşte. Răspunsul
261
Sfântul Isihie arată şi că Iuda şi-a lepădat chemarea de a mărturisi Adevărul: „Hirotonit
fiind pentru veşnicie, Apostol ca şi ceilalţi Apostoli, mai-nainte de vânzare dregătoria a păzit-o
doar pentru puţine zile” [56; 446].

504
poate fi însă şi mai aprofundat. Dacă Dumnezeu, preştiind că unele făpturi vor
face răul, nu le-ar crea, aceasta ar însemna că nu vrea să le creeze cu adevărat
libere. Sau, dacă le-ar impune, din momentul creării, să nu facă răul, le-ar
predestina spre bine. Dar binele predestinat nu mai este un bine adevărat. La fel
ar fi şi dacă Dumnezeu ar crea numai fiinţe care vor face binele. Din aceasta
s-ar deduce că ele sunt predestinate să facă un bine care nu mai este un bine
adevărat” [36; 802].
Învăţătura despre predestinare este mincinoasă. Dumnezeu l-a înzestrat
pe om cu libertate. Observăm însă că mulţi oameni neagă această libertate,
preferând să lase responsabilitatea lor în seama sorţii. Dacă Iuda a fost predes-
tinat să Îl vândă pe Hristos, atunci toţi păcătoşii sunt predestinaţi să păcătuiască
şi nu mai poartă povara responsabilităţii faptelor lor. Sfântul Simeon al Tesalo-
nicului scria: „A vorbi despre noroc, despre ursitori, despre explicarea
naşterilor, după zodii sau stele şi pentru citirile de stele e lucru nebunesc şi fără
de Dumnezeu..., însă bunătăţile şi răutăţile noastre se mişcă după a noastră sin-
gură voinţă” [142; 516].
Numai că, în loc să recunoască faptul că Dumnezeu poartă de grijă
întregii lumi şi îl ajută pe fiecare să ducă lupta cea bună pentru mântuire,
oamenii preferă să pretindă că păcatele lor se datorează predestinării, mersului
stelelor pe cer sau altor factori ai destinului. E mai simplu, dar nu mai
adevărat…

505
 INVOCÂND VATICANUL…

Una dintre cele mai puternice arme pe care le foloseşte diavolul în

secolul al XXI-lea este mass-media. Cu ajutorul ei, minciuna este prezentată
drept adevăr sau este amestecată cu adevărul, pentru a fi mai uşor de primit.
Mass-media este un amvon neutru, de la care se pot rosti atât adevărul, cât şi
minciuna. Dar, din păcate, acest amvon este folosit foarte rar de oameni
purtători de Hristos şi foarte des de oameni care stârnesc confuzie, prezentând
înţelepciunea creştină ca fiind compatibilă cu înţelepciunea lumii acesteia. Cea
mai bună dovadă este observarea efectelor pe care le au în viaţa duhovnicească
a creştinilor atât presa de mare tiraj, cât şi radioul şi televiziunea.
Unul din secretele mass-mediei este audienţa. O afirmaţie făcută pe un
post de televiziune la o oră de maximă audienţă nu poate fi contrabalansată de
o sută de predici. Se poate extrapola aici proverbul: „Un nebun aruncă o piatră
în apă şi zece înţelepţi nu reuşesc să o scoată”.
Unul din neadevărurile lansate de mass-media ar fi că „Vaticanul
încearcă să spele numele discipolului ponegrit”, aşa cum afirma The Times: „O
campanie demarată de Monseniorul Walter Brandmüller, liderul Comitetului
Pontifical pentru Ştiinţa Istoriei, are ca scop convingerea credincioşilor să
privească cu ochi mai buni un om ponegrit timp de 2000 de ani262. Monseniorul
Brandmüller a spus unor oameni de ştiinţă omologi că este momentul pentru
«re-citirea» poveştii lui Iuda. El este susţinut de Vittorio Messori, un
proeminent scriitor catolic, apropiat Papei Benedict al XVI-lea şi răposatului
Ioan Paul al II-lea. Dl. Messori a spus că reabilitarea lui Iuda «ar rezolva pro-
blema unei aparente lipse de milă din partea lui Iisus faţă de unul dintre cei mai
apropiaţi colaboratori ai săi». El a declarat cotidianului La Stampa că iertarea
lui Iuda se face conform unei tradiţii creştine susţinute”263.
Autorul articolului, Richard Owen, menţiona totuşi faptul că „unii
oameni de ştiinţă de la Vatican şi-au exprimat îngrijorarea în ceea ce priveşte
reconsiderarea lui Iuda. Monseniorul Giovanni D’Ercole, un teolog al Vatica-
nului, a spus că «este periculos să îl re-evaluăm pe Iuda şi să murdărim
Evangheliile prin referiri la scrierile lui apocrife. Acest lucru nu poate decât să
creeze confuzie în rândul credincioşilor»”.
262
Poziţia aceasta rezonează cu opinia exprimată în filmul Evanghelia după Iuda: „Nu e
surprinzător că, de la Holocaust încoace, teologia germană s-a străduit să «cureţe» imaginea lui
Iuda, inclusiv grupul iezuit din Germania care condusese acţiunile pentru sanctificarea lui Iu-
da”. Ar fi fost însă firesc ca această opinie – greu de crezut – să fi fost argumentată, ceea ce nu
s-a întâmplat…
263
The Times, 12 ianuarie 2006.

506
 Dar o astfel de juxtapunere nu făcea decât să mărească credibilitatea
afirmaţiei iniţiale, privitoare la campania condusă de Monseniorul
Brandmüller.
Înainte de a vedea poziţia acestuia, trebuie să precizăm faptul că nu există
nicio tradiţie creştină „susţinută” – cum se afirma în materialul prezentat în
The Times. Tradiţia creştină s-a făcut auzită prin glasul Cuviosului Eftimie
Zigabenul, care – în comentariile sale la Psaltire – scria în secolul al XI-lea:
„Până astăzi bine-cinstitorii creştini blestemă pe ticălosul Iuda şi nimeni dintre
ei nu se află ca să-l binecuvânteze: că s-a îmbrăcat ticălosul cu blestemul ca şi
cu o haină, peste tot cuprinzându-l pe el şi pedepsindu-se de la el” [56; 450].
Aceasta e vocea Tradiţiei şi nu poate fi înlocuită de tradiţii vechi de
câţiva ani, lansate una după alta precum albumele de succes ale marilor trupe
rock. O tradiţie recentă, care neagă Tradiţia Bisericii, nu se poate numi tradiţie.
Tradiţia este o mărturie a adevărului. Ceea ce îi stă împotrivă nu poate fi tot
adevăr…
În orice divergenţe teologice, creştinii trebuie să caute să afle învăţătura
Bisericii, să afle răspunsuri în Sfânta Tradiţie264. Abia după ce au primit în
sufletele lor mărturia Sfintei Tradiţii pot căuta alte lămuriri.
În cazul de faţă, nodul gordian se taie simplu: monseniorul Brandmüller a
spus că „nu există nicio campanie, nicio mişcare de reabilitare a trădătorului lui
Iisus”, considerând că Evanghelia lui Iuda este „un produs de fantezie
religioasă”265. Mai mult decât atât, el a declarat: „Citind The Times, am
descoperit că există o campanie de reabilitare a lui Iuda şi că eu o conduc. Nu
am discutat cu The Times. Mi-e greu să îmi dau seama de unde au scos aşa
ceva”266. Altfel spus, afirmaţiile din revista The Times privitoare la campania de
reabilitare condusă de monseniorul Brandmüller nu sunt adevărate…
Acest fapt ne ajută să înţelegem mai bine că reabilitarea lui Iuda este
aberantă. Adevărul nu are nevoie de minciună pentru a se răspândi. Adevărul
nu se amestecă cu minciuna, pentru a nu deveni el însuşi minciună.
Ce se întâmplă însă cu cei care s-au lăsat păcăliţi de afirmaţiile iniţiale
din The Times şi nu au luat cunoştinţă de dezminţirile monseniorului
Brandmüller? Sau ce se întâmplă cu cei care se lasă păcăliţi de mulţimea de
afirmaţii mincinoase din filmul despre Evanghelia lui Iuda sau din articolele şi
cărţile editate pe această temă de National Geographic? Sau cu cei care se

264
Afirmaţia este valabilă şi în cazul dialogului cu celelalte confesiuni: din punct de vedere
ortodox nu contează ce spun teologii secularizaţi, ci contează doar ce învaţă Sfânta Tradiţie,
Sfinţii Părinţi şi Cuvioşii care i-au urmat. Degeaba apar curente moderniste care contestă hotă-
rârile unor sfinte sinoade, considerându-le depăşite…
265
Religion News Service, 23 februarie 2006.
266
Reabilitarea lui Iuda? Greu de crezut, 19.01.2006, Vatican
(www.catholica.ro/stiri/index.asp).

507
leapădă de Biserică după ce au fost păcăliţi de slujitori ai diavolului, care îşi
asumă pretenţia de mărturisitori ai adevărului?
Trăim vremuri de confuzie, aceasta este trista realitate. În aceste vremuri,
e bine să ne cunoaştem prietenii şi e bine să ne cunoaştem duşmanii. În ceea ce
priveşte Evanghelia lui Iuda, mass-media şi-a dat la o parte masca şi ne-a
arătat, fără să vrea, din ce categorie face parte…

508
 IUDA – „AL TREISPREZECELEA DAIMON”267, UN DIAVOL?

În articolul Iuda, săracul... Liliana Niculescu reuşeşte să rezume – cu

talent, dar neintenţionat – impactul avut de Evanghelia lui Iuda asupra
cărturarilor care nu cunosc nici Scripturile, nici învăţătura Bisericii:
„Evangheliilor scrise de Filip, de Vartolomeu, de Toma, de Maria Magdalena
etc. li s-a adăugat, nu cu multă vreme în urmă, «piesa de rezistenţă» a scrierilor
apocrife, Evanghelia lui Iuda, căreia Biserica i-a rezervat, evident, o primire
rece. Pe de o parte, atitudinea acestei instituţii seculare nu prea are de ce să sur-
prindă: trecutul ei este plin de erori şi de orori, care i-au fragilizat substanţial
autoritatea şi credibilitatea morală, dar care par s-o lase, şi ele, la fel de rece.
Borges văzuse cândva în Iuda umbra lui Mesia: «Dacă Dumnezeu a trebuit să
îndure umilinţe şi moartea pentru ca lumea să fie salvată, atunci poate că
adevăratul Mesia a fost tăcutul Iuda». În Trei versiuni ale lui Iuda din 1944,
scriitorul argentinian nota că «Iuda este într-un fel imaginea lui Iisus».
În zilele noastre, după ce National Geographic Society a publicat textul
buclucaş, maşina mediatică s-a pus în mişcare cu o sprinteneală uluitoare,
depăşită, poate, numai de ritmul şi de agresivitatea declaraţiilor venite din
partea celor mai înalţi reprezentanţi ai clerului contemporan. Însă, în timp ce
presa şi comunitatea ştiinţifică internaţională se străduieşte să vorbească despre
«reabilitarea discipolului blestemat», Biserica rămâne – impasibila fidelitate! –
devotată preceptelor după care se conduce de două mii de ani. Acest manuscris
poate fi considerat o evanghelie (adică o veste bună), adaugă Meyer, în sensul
că poate ajuta la distrugerea imaginii unui «Iuda diabolic», sursa primară a
antisemitismului religios.
De ce Biserica respinge cu atâta îndârjire aceste evanghelii? Din «lene
intelectuală», răspunde reputatul coptolog genevez Rodolphe Kasser (care a
condus echipa de traducători), din impulsul de «a nu schimba nimic în ceea ce
au crezut dintotdeauna». «Pentru el, ca pentru toţi gnosticii, cunoaşterea este
cea care aduce mântuirea».

267
Traducătorii Evangheliei lui Iuda folosesc cuvântul spirit pentru traducerea cuvântului
copt – provenit din greacă – daimon. În nota de subsol se face referire la daimon-ul lui Socrate
(cf. Platon, Banchetul, 202e - 203a) [186; 23]. Termenul are un sens mai larg, de fiinţă spiritua-
lă, nefiind echivalentul cuvântului românesc demon, care este sinonim cu diavol. În text, Iuda e
numit daimon alături de ceilalţi apostoli, nu demon, pentru a fi pus în opoziţie cu ei.
 Poate că secolul XXI va fi mai îngăduitor cu Iuda. Poate că, până la
urmă, i se va face dreptate. Până atunci însă, Evanghelia după Iuda rămâne «un
martor pe care nimeni nu vrea să-l asculte»”268.
Afirmaţia că pe Iuda nu vrea nimeni să îl asculte poate fi contrazisă fără
multă greutate. De ascultat, l-au ascultat destui teologi şi preoţi, dar nu l-au
crezut, ceea ce este cu totul altceva.
Nu îmi propun în rândurile următoare o combatere punctuală a fiecăreia
dintre ereziile afirmate în Evanghelia lui Iuda. De altfel, Sfântul Irineu de
Lyon, vorbind de desfrâul în care trăiau ereticii care aveau ca reper Evanghelia
lui Iuda, nici nu se osteneşte să mai combată textul acesteia, considerând că ar
fi o lucrare inutilă. Înţeleg demersul lui, dar înţeleg şi faptul că omul
contemporan primeşte cu greu o astfel de argumentare. De aceea, mă voi opri
puţin asupra textului şi mesajului Evangheliei lui Iuda.
În primul rând vreau să precizez că, starea actuală a Codexului Tchacos
nefiind foarte bună – Codexul a fost recuperat doar în proporţie de aproximativ
85%, cei care au studiat manuscrisul afirmând că 15% din text nu a mai putut fi
recuperat –, nu se poate face o apreciere obiectivă a întregului text. Este însă
foarte puţin probabil ca textul pierdut să fi conţinut şi pasaje asemănătoare
Scripturilor primite de Biserică. De aceasta ne dăm seama observând textul
care s-a păstrat şi care diferă radical ca stil, ca structură şi ca învăţătură de
Sfintele Evanghelii.
(O parte din textul pierdut se interferează cu fragmentele recuperate, în
care de exemplu putem citi: „Iisus a spus: Nu se poate să semeni sămânţă pe
[piatră] şi să-i culegi roadele. [Aceasta] e totodată calea […] neamul [pervertit]
[…] şi Sophia supusă greşelii […] mâna care a creat oamenii muritori, ca
sufletele lor să se înalţe la tărâmurile veşnice de sus” [186; 30-31])
În Evanghelia lui Iuda există o secvenţă care ne poate ajuta să apreciem
în profunzime valoarea ei. Vorbind cu Iuda, „Iisus i-a zis: «Depărtează-te de
ceilalţi şi îţi voi spune tainele împărăţiei. Tu o poţi atinge, dar te vei întrista
mult. Căci altul îţi va lua locul, aşa încât cei doisprezece [ucenici] să fie din
nou întregi în dumnezeul lor»” [186; 23].
Iuda are o vedenie care întăreşte separarea dintre el şi ceilalţi apostoli:
„Iuda a spus: «Învăţătorule, aşa cum că i-ai ascultat pe ei toţi, ascultă-mă acum
şi pe mine. Căci am avut o mare vedenie». Când Iisus a auzit aceasta, a râs 269 şi

268
Tribuna noastră, nr. 53/aprilie-iunie 2006.
269
Una dintre multele diferenţe între Hristosul Sfintelor Evanghelii şi cel din apocrifă este că
în cea din urmă Hristos râde. Sfântul Ioan Gură de Aur, în comentariile la Evanghelia după
Matei, scrie: „El a lăcrimat; şi pentru Lazăr, şi pentru Ierusalim, şi pentru Iuda. Şi vei vedea că
de multe ori Domnul lăcrimează, dar niciodată nu-L vei vedea râzând, nici zâmbind măcar.
Nici unul din evanghelişti n-a spus-o. La fel şi Pavel; a lăcrimat şi el; şi a făcut asta trei ani,
ziua şi noaptea; a spus-o şi el şi au spus-o şi alţii despre el; dar că a râs, nu a spus-o nici el, nici
altul. […] Nu spun asta ca să opresc râsul, ci ca să curm râsul dezmăţat” [85; 85].

510
i-a spus: «Tu, al treisprezecelea spirit, de ce te străduieşti atât de tare? Dar
vorbeşte, iar eu te voi asculta». Iuda i-a zis: «În vedenie m-am văzut pe mine
pe când cei doisprezece ucenici mă băteau cu pietre şi [rău mă] oropseau»”
[186; 31].
Restul vedeniei nu ne interesează aici. Ne interesează un singur aspect.
Că Iuda are o viziune în care ceilalţi apostoli îl lovesc cu pietre – omorârea cu
pietre fiind pedeapsa vechi testamentară pentru hulirea numelui lui Dumnezeu
sau pentru vrăjitorie. Dumnezeu îi poruncise lui Moise: Hulitorul numelui
Domnului să fie omorât neapărat; toată obştea să-l ucidă cu pietre. Sau
străinul, sau băştinaşul, de va huli numele Domnului, să fie omorât (Lev. 24,
16).
Vedenia aceasta arată că de fapt Iuda îi considera pe ceilalţi apostoli ca
rămânând la nivelul spiritual al Legii Vechi. De altfel, iudeii l-au ucis pe
Sfântul Apostol Ştefan cu pietre, considerându-l hulitor al lui Dumnezeu. Dacă
apostolii ar fi fost cei rătăciţi, şi nu Iuda, care este marea cunoaştere pe care o
aduce Evanghelia lui Iuda? Ce are mai mult ea decât celelalte Evanghelii?
Nimic… Legea cea nouă pe care a adus-o Hristos, Legea iubirii, lipseşte din
Evanghelia lui Iuda. De ce să o preferăm pe cea din urmă?
Dacă Hristos ar fi fost doar un mare Învăţător, un mare spirit, iar Iuda ar
fi fost discipolul său preferat, atunci istoria ar fi arătat altfel. Apostolii L-au
mărturisit pe Hristos în faţa lumii întregi, răbdând prigoane peste prigoane, şi
au adus mulţime mare de suflete la credinţă. Iuda ce a făcut? L-a predat
iudeilor pe Hristos, deşi aceştia căutau de multă vreme să Îl ucidă, şi până la
urmă ar fi reuşit şi fără ajutorul său. Care este meritul lui Iuda? Că s-a sinucis?
Prin ce a fost atunci mai mare lucrarea sa decât a celorlalţi Sfinţi Apostoli?
Mai mult decât atât, ne putem întreba: cine este Hristosul propovăduit de
Evanghelia lui Iuda? Este El Fiul lui Dumnezeu, Născut, nu făcut, Care din
Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii? Nu. Este doar un mare învăţător, a
cărui răstignire şi înviere nu contează. El nu este prezentat ca Mesia profeţit de
proroci, Cel care a adus mântuire întregii lumi. Este un mare spirit care aduce o
cunoaştere rece, moartă, din care iubirea jertfelnică lipseşte. E doar un orator
care comunică celor aleşi tainele cunoaşterii… Toate profeţiile mesianice sunt
trecute cu vederea în Evanghelia lui Iuda. De ce? Pentru că se consideră că
Dumnezeul Vechiului Testament era un demiurg rău – după unele texte
gnostice, Creatorul lumii materiale fiind chiar Satan…
De fapt, pasajul cheie al Evangheliei lui Iuda este momentul în care
Hristos râde când îi vede pe apostoli rugându-se: „Într-o zi, el se afla cu
ucenicii săi în Iudeea şi i-a găsit strânşi laolaltă şi aşezaţi în pioşenie. Când [s-a
apropiat] de ucenici, care şedeau laolaltă aşezaţi şi înălţând o rugăciune de
mulţumire pentru pâine, [el] a râs. Ucenicii [i-]au spus: «Învăţătorule, de ce
râzi de rugăciunea [noastră] de mulţumire? Ce am făcut? [Asta] este ce se
cuvine». El a răspuns şi le-a zis: «Nu râd de voi. ‛Voi’ nu faceţi aceasta fiindcă

511
aşa voiţi voi, ci pentru că în acest fel [va fi] preaslăvit dumnezeul vostru»”
[186; 20-21].
Hristos nu putea râde dacă i-ar fi văzut pe ucenici rugându-se
Dumnezeului celui adevărat. Dar râde pentru că îi vede rugându-se
dumnezeului lor, care nu era dumnezeul adevărat. Altfel spus, râde pentru că
vede înşelarea lor…
„Acesta este Hristos?” Nu, nu este adevăratul Hristos. Este un simulacru.
E o metamorfoză drăcească. Care mai este atunci vestea cea bună a
Evangheliei lui Iuda? Niciuna. În ea, jertfa lui Hristos pe cruce nu are nicio
valoare, important este că duhul său a scăpat din lanţurile trupului.
Ce înşelare… Dumnezeu S-a făcut om pentru mântuirea noastră, pentru
noi a pătimit moarte pe cruce, pentru ca prin Învierea Sa să pregătească şi
învierea noastră… Ce credinţă este aceasta, dacă lipseşte Învierea? În Rusia co-
munistă, un apologet al comunismului a ţinut o prelegere împotriva existenţei
lui Dumnezeu, în care a combătut credinţa creştină. La urmă, un preot a cerut
voie să spună şi el un scurt cuvânt. Fiind sigur că îl va face de râs, comunistul
l-a lăsat. Dar preotul a spus doar: „Hristos a Înviat!” „Adevărat a Înviat!”, a
tunat sala într-un glas, spre ruşinarea comunistului şi a celorlalţi vrăjmaşi ai lui
Dumnezeu.
Care este credinţa în Hristos, dacă renunţăm la Învierea Sa? Orice istoric
al religiilor ar putea spune că religia promovată de Evanghelia lui Iuda este o
religie lipsită de valoare. Iudaismul sau mahomedanismul sunt mult deasupra
ei…
Pe de altă parte, Hristosul Evangheliei lui Iuda este lipsit de puterea
dumnezeiască. Nu face nicio minune. Nu învie niciun mort, nu vindecă niciun
bolnav, nu arată că ar fi mai mare decât vreunul din prorocii Vechiului Testa-
ment. Comparându-l cu figurile importante ale marilor religii, Hristosul
Evangheliei lui Iuda se face de ruşine…
Sfântul Apostol Pavel spune răspicat: De vei mărturisi cu gura ta că
Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L- a înviat pe El din
morţi, te vei mântui (Rom. 10, 9). Iuda nu face o astfel de mărturisire… Şi tot
Apostolul neamurilor ne spune: Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos,
ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii (Rom. 14, 9). Nu găsim o astfel de
mărturie în gura lui Iuda…
Sfântul Apostol Matei scrie: Şi pe când mâncau, Iisus a zis: „Adevărat
grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde”. Şi ei, întristându-se foarte, au
început să- I zică fiecare: „Nu cumva eu sunt, Doamne?” Iar El, răspunzând, a
zis: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. Fiul Omului
merge precum este scris despre El. Vai, însă, acelui om prin care Fiul Omului
se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năştea”. Şi Iuda, cel ce L- a vân-

512
dut, răspunzând a zis: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule270?” Răspuns-a lui:
„Tu ai zis” (Matei 26, 21-25).
Ce înţelegem din cuvântul că mai bine era de Iuda dacă nu se năştea? Că
pentru păcatele sale îl aştepta osânda veşnică… Păcătoşi au fost în istoria lumii
mulţi, dar unii s-au pocăit şi au ajuns în Împărăţia Cerurilor. Iuda nu a mers
însă pe calea pocăinţei…
Sfântul Ambrozie al Mediolanului spune: „Socot că până şi Iuda ar fi
putut, prin milostivirea cea nemăsurată a Domnului, să nu fie lepădat de la
iertare, dacă ar fi arătat pocăinţă nu în faţa iudeilor, ci în faţa lui Hristos” [11;
177].
Părintele Filothei Zervakos ne spune că „Iuda, pentru că l-a iubit pe
diavol, s-a făcut asemănător acestuia. «Şi între voi unul este diavol», a grăit
Domnul către ucenicii Săi, vorbind despre trădătorul Iuda”271 [172; 26].
Tâlcuind un verset din Psalmi – Pune peste dânsul pe cel păcătos şi diavolul să
stea de-a dreapta lui (Ps. 108, 5) –, Cuviosul Eftimie Zigabenul scrie:
„«Diavolul, zice, va sta de-a dreapta lui Iuda, adică se va împrieteni cu el»,
fiindcă starea de-a dreapta se dădea prietenilor. Pentru aceasta şi drepţii la
Dumnezeu se învrednicesc stării de-a dreapta” [56; 444-445].
Diavol a fost numit de Hristos Iuda, nu prieten. Diavol, nu apostol
iubit… Aşa că cei care vor să ia aminte la învăţăturile acestui „daimon”, să
cugete bine la roadele alegerii lor…
***
După ce am terminat de scris articolul de mai sus, mă simţeam ca şi cum
aş fi supărat pe cineva. Nici când am vrut să mă rog, mintea mea nu s-a
adunat cum trebuie. Am încercat să înţeleg: de ce? Şi mi-am dat seama. Îl ju-
decasem pe Iuda… O astfel de afirmaţie ar putea suna ciudat în gura cuiva
care scrie mai multe articole legate de vânzarea lui Iuda. Dar mi- am înţeles
greşeala… Ştiam că Iuda nu a fost diavol, ci doar un om iubitor de păcat care
a făcut voia diavolului… Dar uitasem, totuşi, ultimele cuvinte ale lui Hristos
către Iuda… A sosit Iuda, unul dintre cei doisprezece, şi împreună cu el
mulţime multă, cu săbii şi cu ciomege, de la arhierei şi de la bătrânii poporului.
Iar vânzătorul le-a dat semn, zicând: «Pe care-L voi săruta, Acela este: puneţi
mâna pe El”. Şi îndată, apropiindu-se de Iisus, a zis: „Bucură-Te, Învăţăto-
rule!” Şi L-a sărutat. Iar Iisus i-a zis: „Prietene, pentru ce ai venit?” (Matei 26,
47-50). Teribilă scenă: e ca şi cum criminalul îndreaptă arma spre victimă, iar

270
Sfântul Ioan Gură de Aur observă că, în timp ce la Cina cea de Taină ceilalţi ucenici i S-au
adresat atunci lui Hristos numindu-L Domn, pentru că este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu,
Iuda îi spune „Învăţătorule”, considerându-L doar un Învăţător, neînţelegând că El este
Mesia…
271
Hristos le-a spus apostolilor: „Oare, nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul
dintre voi este diavol!” Iar El zicea de Iuda al lui Simon Iscarioteanul, căci acesta, unul din
cei doisprezece fiind, avea să-L vândă (Ioan 6, 70-71).

513
aceasta îi dă o floare… Aici e esenţa Evangheliei: iubirea nebună, fără mar-
gini, a lui Dumnezeu pentru om: Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său
Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veş-
nică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca
să se mântuiască, prin El, lumea (Ioan 3, 16-17).
„Prietene”, aşa l- a strigat Hristos pe Iuda… Şi aşa cheamă pe fiecare
păcătos la pocăinţă, chiar dacă glasul Lui nu se aude întotdeauna, fiind
acoperit de larma păcatului.
Recitind versetul cu ultimele cuvinte auzite de Iuda din gura Celui pe
care Îl vânduse, mi- am adus aminte o povestioară morală, citită într- o carte
pentru copii. Într-un moment de întunecare a minţii, un tânăr destrăbălat îşi
loveşte mama de mai multe ori cu un cuţit. În timp ce mama îşi trăieşte
ultimele clipe de viaţă, tânărul se taie din greşeală cu cuţitul pe care vroia să
îl şteargă de sânge… Iar mama, murind, îl întreabă: „Te doare, dragul
mamei?...”

514
 SPECTACOLUL DE LA OBERAMMERGAU ŞI „THE PASSIONS”

Am primit următoarea întrebare: „Ce rost au sau aveau spectacolele

antisemite în spaţiul creştin? Mă refer mai ales la spectacolul de la Obe-
rammergau, din care apar imagini în filmul Evanghelia după Iuda?”
Răspuns: Este impropriu să spunem că astfel de spectacole erau
antisemite. Erau un fel de spectacole religioase care aveau drept rol amintirea
Patimilor Mântuitorului. Despre cel la care se face referire în filmul realizat de
National Geographic, John Riches scria: „Satul bavarez Oberammergau a fost
lovit de ciumă în 1633. În semn de recunoştinţă pentru stingerea molimei,
sătenii au jurat să joace o piesă a Patimilor o dată la fiecare zece ani. Toţi ac-
torii provin din sat: sunt 124 de roluri şi sute de săteni iau parte la scenele
colective. Acţiunea începe cu intrarea lui Iisus în Ierusalim şi se sfârşeşte cu
Învierea. Fiecare act e introdus de un tablou reprezentând o scenă din Vechiul
Testament, care prefigurează acţiunea ulterioară. Scena lui Hristos în faţa lui
Pilat corespunde cu aceea a apariţiei lui Daniel în faţa lui Darius…” [134; 107].
Nu ne interesează multe detalii legate de spectacol. Ne interesează mai
ales originea lui… Dacă locuitorii satului Oberammergau au vrut să îşi exprime
recunoştinţa faţă de ajutorul primit de la Dumnezeu, e lesne de înţeles că acest
spectacol nu putea fi un spectacol din care să transpară ura faţă de evrei.
(Faptul că acest spectacol a fost apreciat de liderii nazişti se datora modului
greşit în care aceştia îl percepeau. Ei căutau să găsească puncte de sprijin
pentru ideologia lor chiar şi în spaţiul creştin.) De altfel, chiar modul în care
era conceput spectacolul, fiecare scenă nou-testamentară fiind precedată de una
vechi-testamentară, arată că autorii lui nu căutau să minimalizeze rolul religios
pe care îl avusese poporul evreu, în mijlocul căruia S-a născut Hristos.
Cât priveşte acuzaţiile de antisemitism aduse spectacolului din
Oberammergau, ele sunt la fel de justificate ca cele care au fost aduse filmului
lui Mel Gibson, Patimile, cea mai tulburătoare ecranizare cinematografică a
patimilor lui Hristos. Pentru a nu fi acuzat de părtinire, îl voi lăsa să vorbească
pe părintele Andrei Kuraev, unul dintre cei mai cunoscuţi misionari
contemporani: „Gibson nu a adăugat nimic de la sine. El realizează filmul după
Evanghelie, iar în Evanghelie se spune clar că arhiereii iudei (nu Pilat din Pont)
au insistat ca Hristos să fie pedepsit, la fel ca şi mulţimea locuitorilor cetăţii
Ierusalim (nu este vorba de legionari din armata romană) care strigau: «Răstig-
neşte-L!». Dacă Gibson ar fi realizat un film pedagogic după materialele
conferinţei «Teologia după Holocaust», atunci accentele şi subiectele ar fi fost
cu totul altele. Ar fi ieşit un remake în stilul «Jesus Christ Superstar»: apostolii
în blugi, legionarii în tancuri… Dar Gibson respectă întocmai textul Sfintei
Scripturi. […] Gibson nu a avut niciun fel de motiv pentru a corecta scenariul
Evanghelic, neavând nici temeiuri literare şi nici istorice pentru a face acest
lucru. Şi criticile făcute la adresa lui sunt încă o grimasă obişnuită a «doamnei
cenzuri». Sunt convins că această încercare de a iniţia o dezbatere judiciară
legată de filmul lui Mel Gibson este o încercare indirectă de a judeca adevărul
vestit în Evanghelie” [96; 77-78].
Da, au fost voci care au considerat că filmul lui Mel Gibson sau
spectacolul de la Oberammergau sunt antisemite. O astfel de judecată este, şi
repet cuvintele părintelui Kuraev, pentru că sunt un verdict scurt şi la obiect, „o
încercare indirectă de a judeca adevărul vestit în Evanghelie”. Dar, pentru cei
care cred în Evanghelie, pentru cei care nu îi pun la îndoială adevărul, astfel de
opere artistice272 ne îndeamnă să înţelegem că, de fapt, oricât de mari au fost
suferinţele la care a fost supus Mântuitorul, iubirea Lui a biruit. Şi Învierea Sa
a fost adeverirea faptului că iubirea adevărată biruie ura, biruie răutatea, biruie
moartea…

272
Nu intenţionez aici să fac o apreciere teologică a acestor opere, apărute în spaţii
heterodoxe. Fac referire la ele strict prin prisma problemei antisemitismului.

516
 EPIDEMIA DE SINUCIDERE

Iuda s-a sinucis… Că Iuda s-a sinucis, ştie multă lume… În Evanghelia
lui Iuda, care nu ne spune cum a murit acesta, scrie că Mântuitorul l-ar fi
considerat cel mai mare dintre apostoli… Întrebaţi zece tineri ce înţeleg din
cele două afirmaţii. Veţi constata că răspunsul unora dintre ei e următorul:
„Dacă ar fi aşa, atunci sinuciderea nu ar trebui să fie privită cu atâta reţinere…
Ar putea avea ceva bun…”
E posibil ca Evanghelia lui Iuda să genereze o creştere a numărului de
sinucideri. Tinerii care privesc viaţa cu uşurinţă şi se agaţă de orice pentru a-şi
susţine punctele de vedere nonconformiste ar putea privi acest gest cu mai mul-
tă „dezinhibare”…
„Întrebare: Care este punctul de vedere al creştinismului în privinţa
sinuciderii? Ce spune Biblia despre sinucidere?
Răspuns: Conform Bibliei, faptul că o persoană comite suicid nu este
ceea ce determină dacă acea persoană merge sau nu în rai. Dacă o persoană
nemântuită se sinucide, practic nu face decât să îşi «grăbească» drumul către
lacul de foc. […] Biblia consideră sinuciderea ca egală cu crima – ceea ce şi
este – o ucidere proprie. […] Ce spune Biblia despre creştinii care comit
suicid? Eu nu cred că un creştin care se sinucide îşi va pierde mântuirea şi va
merge în iad. Biblia ne învaţă că din momentul în care o persoană se încrede cu
adevărat în Hristos, el sau ea este sigur de mântuire pentru eternitate (Ioan 3,
16). […] Dacă nicio «făptură creată» nu poate să îl separe pe creştin de dra-
gostea lui Dumnezeu, iar creştinul care se sinucide este şi el o «făptură creată»,
atunci nici chiar sinuciderea nu poate să îl separe de dragostea lui Dumnezeu.
Iisus a murit pentru toate păcatele noastre...şi dacă un creştin autentic se si-
nucide, în vremuri de atacuri şi slăbiciune spirituală, acesta este un păcat pentru
care Iisus a murit. […] Poate că o modalitate bună de a ilustra ce înseamnă si-
nuciderea pentru un creştin se găseşte în Cartea Esterei. În Persia, exista o lege
care prevedea că oricine venea neinvitat înaintea regelui putea fi omorât, cu
excepţia situaţiei când regele îndrepta sceptrul său către acea persoană, în semn
de milă. Pentru un creştin, sinuciderea ar însemna să ne forţăm soarta în a-L
vedea mai repede pe Rege în loc să aşteptăm ca El să ne cheme. El va îndrepta
sceptrul Său către acele persoane, oferindu-le viaţa veşnică, însă aceasta nu în-
seamnă deloc că El este fericit sau bucuros că au procedat aşa. Deşi nu se refe-
ră în mod specific la sinucidere, versetul biblic din I Corinteni 3, 15 este proba-
bil o bună descriere cu privire la ceea ce se întâmplă cu un creştin care se
sinucide: Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc”273.
Rândurile de mai sus sunt extrase de pe un site de internet… Le-am citit
cu surprindere. Nu îmi imaginam că problema sinuciderii ar putea fi tratată cu
atâta uşurinţă de cineva care se consideră creştin – şi încă unul în măsură să dea
sfaturi altora.
Şi de această dată se vede cât de mult diferă perspectiva sectantă de cea
ortodoxă. Şi, citind mărturia sectantă, am considerat că este bine să scriu o
scurtă replică de pe poziţii tradiţionaliste.
Am găsit articolul de mai sus după ce citisem un cuvânt provocator:
„Sinuciderea este o crimă. Sinucigaşii ar trebui aduşi la viaţă şi aspru
pedepsiţi”274 (Valeriu Butulescu).
„Cum i-am putea pedepsi pe sinucigaşi? Oare nu au avut de suferit
destul?” Eu cred că rândurile romancierului vor să ne ajute să înţelegem
gravitatea sinuciderii… Sinucigaşii îşi imaginează că sunt stăpânii vieţii lor, şi
o pot curma când vor ei sau când consideră că sunt nevoiţi să o facă.
Unul din modelele standard de sinucigaş îl găsim descris chiar în Sfânta
Scriptură: Zimri s-a făcut rege în anul al douăzeci şi şaptelea al lui Asa, regele
Iudei, şi a domnit şapte zile în Tiria, când poporul se găsea în tabere la Ghi-
beton, cetatea Filistenilor. Când poporul care se găsea în tabere a auzit că
Zimri a uneltit şi a omorât pe rege, toţi Israeliţii au ales şi ei rege pe Omri,
mai-marele oştirii lui Israel, tot în aceeaşi zi, în tabără. Şi a plecat Omri cu
toţi Israeliţii de la Ghibeton, împresurând Tiria. Când a auzit Zimri că cetatea
este luată, s-a dus în odaia din fund a casei domneşti şi a dat foc casei
domneşti, în care era, şi a pierit în păcatele sale, căci săvârşise fapte rele
înaintea ochilor Domnului, umblând pe calea lui Ieroboam şi în fărădelegile
lui, pe care acela le făptuise şi cu care a dus pe Israel la păcat (III Regi 16,
15-19).
Relatări despre cazuri de sinucidere găsim şi în alte locuri din Vechiul
Testament – sinuciderea lui Saul (după ce fusese la vrăjitoarea din Endor),
descrisă în I Sam. 31, 3-5, şi cea a lui Ahitofel, descrisă în II Sam. 17, 23. Nu
găsim nicio referire la o sinucidere care să fi fost bineplăcută lui Dumnezeu.
Sinucigaşii sunt păcătoşii care nu au răbdat consecinţele păcatelor lor, nu au
vrut să suporte pedeapsa lui Dumnezeu.
Episcopul Alexander Mileant scria: „În timp ce sufletele oamenilor morţi
pe cale firească încearcă în cealaltă lume uşurare şi chiar bucurie, sufletele
sinucigaşilor, dimpotrivă, nimerind în lumea cealaltă, încearcă confuzie şi su-
ferinţă. Un specialist în domeniul sinuciderilor a exprimat aceasta prin
următoarea frază foarte exactă: «Dacă părăsiţi viaţa cu sufletul zbuciumat,

273
http://www.gotquestions.org/Romana/index.html.
274
Din romanul lui Valeriu Butulescu, Stepa memoriei, www.citatepedia.ro.

518
atunci şi în cealaltă lume veţi trece cu sufletul zbuciumat». Sinucigaşii îşi pun
capăt zilelor cu gândul «să termine cu toate» şi, când colo, dincolo totul abia
începe pentru ei.
Iată câteva relatări contemporane ce ilustrează starea de dincolo a
sinucigaşilor. Un bărbat care-şi iubea fierbinte soţia şi-a curmat zilele atunci
când aceasta a murit. El spera astfel să se unească cu ea pentru totdeauna. Dar
s-a dovedit a fi chiar invers. Când medicul a reuşit să-l reanimeze, el a povestit:
«Eu am nimerit cu totul în altă parte decât se afla ea... Era un loc îngrozitor...
Şi eu pe loc am înţeles că am comis o gravă greşeală».
Unii dintre sinucigaşii reîntorşi la viaţă descriau că după moarte ei
nimereau într-un fel de temniţă şi simţeau că vor rămâne acolo pe un timp
foarte lung. Ei conştientizau că aceasta le este pedeapsa pentru încălcarea legii
stabilite, potrivit căreia fiecare om trebuie să îndure anumite suferinţe.
Aruncând samavolnic povara prevăzută pentru ei, în cealaltă lume ei trebuie să
ducă şi mai mult.
Un bărbat ce a supravieţuit morţii clinice povestea: «Atunci când am
nimerit acolo, eu am înţeles că două lucruri sunt absolut interzise: să te ucizi pe
tine şi să ucizi pe alt om. Dacă eu m-aş fi hotărât să-mi pun capăt zilelor,
aceasta ar fi însemnat să-I arunc în faţă lui Dumnezeu darul dat de El. Iar a lipsi
de viaţă pe un alt om ar însemna să încalci planul lui Dumnezeu despre el»”275.
Mitropolitul Antonie Plămădeală, în lucrarea sa Tâlcuiri noi la texte
vechi, prezintă o situaţie în care este descrisă foarte exact implicarea diavolului
în actul sinuciderii: „Un adolescent mai ciudat şi mai curios decât alţii a auzit
că cineva s-a spânzurat. Şi ce şi-a propus el, rămânând singur în casă? A legat o
frânghie de geam, deci nu de ceva de sus, ci la nivelul capului lui, şi-a pus-o de
gât şi a început să tragă, ca să vadă cum e când te spânzuri, urmând bineînţeles
să meargă cu experienţa până în momentul când ar fi socotit că devine pe-
riculoasă. A început să tragă încet, încet, apoi mai tare, apoi tot mai tare şi la un
moment dat a început să ţipe, înfricoşat de moarte. Mama care era în bucătărie
a intrat în camera lui şi l-a văzut trăgând cu disperare ca să-şi sugrume gâtul
prin strânsoarea funiei. A luat repede un cuţit, a tăiat legătura şi eliberându-l l-a
întrebat: «Ce e cu tine? Ce faci? Ce s-a întâmplat?»
El i-a povestit: din curiozitate am vrut să văd cum e când te spânzuri,
cum a făcut cutare, dar n-am vrut să merg până la capăt. La un moment dat
însă, a apărut în faţa mea cineva cu o furcă de fier, pe care o îndrepta către mi-
ne în aşa fel încât să mă străpungă şi eu eram nevoit să mă retrag din ce în ce
mai mult ca să mă apăr, şi am ţipat pentru că am văzut că, pe măsură ce mă
feream de furca lui, se strângea laţul în jurul gâtului şi nu mai aveam nicio
scăpare. Când ai intrat tu, a dispărut” [130; 86].

275
Din foaia misionară de la biserica Acoperământul Maicii Domnului, Los Angeles, SUA,
Extrase din scrierile episcopului Alexander Mileant.

519
 Nu am de gând să scriu aici un tratat despre sinucidere276. Intenţionez
doar să atrag atenţia asupra gravităţii sinuciderii. Sinucigaşii merg în iad. Aşa
învaţă Biserica, şi aşa este. Sinucigaşilor nu li se face slujbă de înmormântare,
pentru că ei au ales ca prin moartea lor să fugă de Dumnezeu.
Sfântul Ioan Maximovici, arhiepiscopul de San Francisco, scria în
Edictul nr. 489 din 8 octombrie 1955: „Li se aminteşte părinţilor slujitori ai
Bisericii, spre respectare neabătută şi întocmai, că prin canoanele bisericeşti
este oprită pomenirea sinucigaşilor la dumnezeiasca Liturghie, ca şi săvârşirea
slujbelor de parastas şi a panihidelor. Dacă persoana respectivă a fost mai
înainte internată la un spital de boli mintale277 sau în alte situaţii ieşite din
comun, cazul trebuie prezentat spre cercetare arhiereului şi, fără îngăduinţa lui,
a nu se cuteza să se săvârşească ierurgia din proprie iniţiativă” [106; 269].
Oricum, cred că cea mai periculoasă atitudine legată de sinucidere este
aceea potrivit căreia dacă Dumnezeu e bun şi iubitor de oameni, şi e
Atotputernic, nu îi va lăsa pe sinucigaşi să ajungă în chinurile iadului. O astfel
de idee este greşită. E ca şi cum un copil s-ar juca la geam, gândindu-se că,
dacă e ocrotit de tatăl său, nu va cădea. E adevărat, Dumnezeu ne veghează în
orice clipă, dar noi avem libertatea de a alege viaţa sau moartea. În clipa în care
un om se sinucide, el merge în iad nu pentru că Dumnezeu ar fi rău, ci tocmai
pentru că el a ales iadul. Sinuciderea înseamnă moarte veşnică, înseamnă
imposibilitatea de a te pocăi pentru păcatele tale…
E greu de înţeles de ce Dumnezeu nu va schimba până la urmă totul în
bine. Sau de ce există chinuri fără sfârşit în iad. Creştinii însă primesc mărturia
Bisericii, şi înţeleg că sinuciderea e un mare păcat. Înţeleg că sinucigaşii sunt
un fel de fraţi mai mici ai lui Iuda, care s-au lepădat de Hristos. Şi care, fără să
Îl vândă pe Hristos, şi-au agonisit partea celui care L-a vândut pe Hristos…

276
Deşi cred că acestui subiect trebuie să i se acorde din ce în ce mai mult spaţiu în
problematica teologică.
277
Există o categorie aparte de sinucigaşi – cei care s-au sinucis fiind bolnavi psihic, care nu
erau în deplinătatea facultăţilor mintale, care nu erau responsabili pentru faptele lor. În astfel de
situaţii, judecata lui Dumnezeu este mai îngăduitoare, şi nu pentru că Dumnezeu ar fi nedrept,
ci tocmai pentru că este drept. Ar fi fost nedrept dacă i-ar fi judecat pe toţi cu aceeaşi măsură.

520
 DAR VOI CINE ZICEŢI CĂ SUNT?

„Noi mâncăm trupul Lui şi bem sângele Lui în dumnezeiasca

împărtăşanie, dar şi prin citirea Scripturilor”278 [61; 191].
Fericitul Ieronim
Te rog, cititorule, să îmi răspunzi la patru întrebări: „Care este pasajul
care îţi place cel mai mult în Sfânta Scriptură?”, „Cum începe Evanghelia după
Ioan?”, „În ce ordine sunt aşezate Evangheliile în Noul Testament?”, „Care a
fost cea mai lungă predică a Mântuitorului redată în Noul Testament?”.
La prima întrebare, mulţi răspund cu un fragment sau altul, pe care l-au
citit în Biblie, pe care l-au auzit la biserică, pe care l-au găsit citat în vreun
roman, în vreun articol de ziar sau chiar în vreun film…
Că Evanghelia după Ioan începe cu La început a fost Cuvântul, şi
Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul (Ioan 1, 1) sunt destui
care ştiu – dacă nu tot versetul, măcar începutul; şi nu neapărat pentru că s-ar
referi la Hristos.
La a treia întrebare, din ce în ce mai mulţi oameni întrebaţi au un lapsus,
ştiu, dar… Parcă prima e a lui Matei şi ultima a lui Ioan. Dar între ele…
Ultima întrebare e de baraj: îi pune pe mulţi în situaţia de a recunoaşte că
nu au citit Evangheliile şi că nu sunt în stare să răspundă. „Dar ce, suntem
sectanţi? Numai ăia ştiu Biblia pe dinafară….”
Să fim sinceri, întrebările puse de mine nu sunt foarte dificile… Am vrut
doar să pregătesc terenul pentru un text al cărui subiect este „Hristosul
Evangheliilor”. Ştiu că cititorul standard al zilelor noastre ar citi cu mai multă
plăcere despre Evanghelii apocrife sau despre texte sacre ale altor religii, nu şi
despre Sfânta Scriptură. Dar îmi este cu neputinţă să arăt cât de otrăvită este
Evanghelia după Iuda fără a o pune pe cântar cu Evanghelia Bisericii. S-ar
putea ţine discursuri întregi în faţa unui public numeros despre faptul că
băutura asiatică pe care tocmai au gustat-o e fermentată, dar că, dacă nu ar fi
fost stricată, ar fi avut un gust extraordinar. E mult mai simplu însă să le dai să
guste dintr-o sticlă în care lichidul nu a fermentat şi efectul va fi instantaneu.
Lumea de astăzi nu iubeşte şi nu cunoaşte Evanghelia, aceasta e o
realitate. Iar sectanţii par a fi singurii care preţuiesc cum trebuie Cartea
Sfântă… De fapt, nu este aşa: cei mai mulţi dintre ei au învăţat doar o listă de
citate cheie, cu care închid gura oricărui creştin superficial care nu se hrăneşte
din învăţătura Bisericii. Pentru sectanţi, cunoaşterea textelor respective e o
278
„De vreme ce tradiţia venind de la apostoli există în Biserică şi este mereu printre noi, să
ne întoarcem la expunerea din Scripturi a apostolilor care au scris Evanghelia, în care ei au
înregistrat învăţătura că Hristos este Adevărul” [23; 113-114] – Sfântul Irineu de Lyon.

521
condiţie sine qua non pentru racolarea de adepţi. Numai convingându-i pe
aceştia de faptul că Biserica merge pe un drum greşit – invocând în chip
viclean pasaje din Noul Testament, care de fapt a apărut în Biserică, nu în afara
ei – pot avea satisfacţia de a câştiga suflete de partea lor.
Comportamentul sectanţilor nu e greu de descris. Ei sunt ca nişte
băştinaşi care asistă la un meci de fotbal, înţeleg superficial regulile şi
consideră că esenţial este doar să intre mingea în poartă. Ei intră pe teren, pun
mâna pe minge şi, combinând fotbalul cu handbalul, reuşesc să dea gol…
Degeaba li se spune că au încălcat regulile. Nu îi interesează. A intrat mingea
în poartă? A intrat. Ce, sunt ei mai proşti decât cei care au inventat fotbalul?
Înainte de a exista Noul Testament, a existat Biserica. Hristos nu a
întemeiat Noul Testament, a întemeiat Biserica… Nu se poate afirma că
Scriptura e deasupra Bisericii. Vreme de câteva generaţii, în Biserica primară
creştinii nici măcar nu au avut tot Noul Testament. Ba chiar la început erau
comunităţi lipsite de orice scriere nou-testamentară. Ele cum au trăit? Cum de
nu s-au prăbuşit? Şi cum de se prăbuşesc azi comunităţi întregi de creştini, cu
toate că au tot felul de ediţii ale Bibliei? Biserica e Trupul lui Hristos, Noul
Testament a fost un rod al acestui trup… Nu poate fi înţeleasă Sfânta Scriptură
din afara Bisericii. Sectanţii sunt ca nişte hoţi care au furat proiectul unui
aparat, înţeleg mare parte din proiect, dar în ansamblu, perspectiva pe care o au
e greşită. Dacă ar fi existat copyright-uri în secolul I, atunci Biserica ar fi fost
ferită de ediţiile pirat, scoase de „piraţi” ai lumii spirituale.
Întrucât sunt conştient de faptul că sectanţii – şi chiar unii ortodocşi
excesiv de moralişti – îi plictisesc pe cei din jur cu şabloanele lor lipsite de
substanţă, îţi recunosc, iubite cititorule, o anumită alergie faţă de Biblie. Te-ai
gândit că poate, dacă o vei citi, te vei contamina şi tu de făţărnicia, de spiritul
îngust şi de mândria exacerbată a acestora.
Ai şi nu ai dreptate. Ai dreptate, pentru că, din păcate, mult mai des se
întâlnesc fanatici ai Bibliei care au inimile pline de dispreţ faţă de cei care nu îi
urmează, şi rareori găseşti oameni pe care vezi că Sfânta Scriptură i-a ajutat să
fie plini de dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Realitatea este tristă şi dură,
dar nu văd de ce aş fi orb când aşa stau lucrurile…
În acelaşi timp, nu ai dreptate, pentru că nu e de vină nici Sfânta
Scriptură şi nici Dumnezeu pentru că oamenii nu ştiu să se hrănească din
cuvântul sfânt… Pe toţi cei care caută adevărul, Dumnezeu îi vede şi vrea să le
împlinească setea de cunoaştere. Dar Biblia trebuie înţeleasă doar prin cugetul
Bisericii, pentru că Sfinţii Apostoli au lămurit obştilor creştine multe din
lucrurile care păreau neclare în textul sfânt. Exact aceiaşi apostoli… Nu alţii.
Iar Biserica a păstrat, prin Tradiţie, tâlcuirile lor, care sunt mai preţioase decât
oricare alte tâlcuiri.
Cartea lui Adolf Harnack Ce este creştinismul? începe astfel: „Marele
filosof englez Stuart Mill spunea că «nu este niciodată inutil a reaminti

522
oamenilor că a existat cândva un bărbat pe nume Socrate». Este corect; însă e şi
mai important să li se amintească oamenilor că un bărbat numit Iisus Hristos a
trăit cândva în mijlocul lor” [126; 16]. Eu văd lucrurile altfel: în ziua de azi,
lucrurile au „avansat” atât de tare în rău, încât uneori este de-a dreptul inutil să
mai aduci aminte de Socrate. Numai Hristos mai poate schimba lucrurile. Şi nu
Hristos „bărbatul” înţelept care a propovăduit religia iubirii. Ci Hristos,
Dumnezeu-Omul, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru mântuirea
noastră. E nevoie nu doar să ne amintim de El, ci să înţelegem că El vrea, în
fiecare clipă, să schimbe istoria lumii. Să o schimbe prin noi, prin fiecare din
noi. Pentru că, schimbându-ne pe noi, se schimbă încet-încet întreaga lume.
Mă opresc aici cu „prefaţa” următorului text. Chiar dacă a fost mai lungă
decât mărturia propriu-zisă, am simţit nevoia să justific de ce îţi voi scrie
despre Hristosul Evangheliilor, ca nu cumva să te simţi racolat la ortodoxie de
o carte care îşi propune analiza Evangheliei lui Iuda. Mi se pare însă că textul
care urmează era necesar în iconomia cărţii…
***
Hristos i-a întrebat pe ucenicii Săi: „Dar voi cine ziceţi că sunt?”
Răspunzând, Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui
viu”. Iisus, răspunzând, i-a zis: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi
sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Eu îţi zic ţie, că
tu eşti Petru şi pe această piatră279 voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o
vor birui” (Mt. 16, 15-18).
Dacă Hristos ne-ar întreba acum pe fiecare dintre noi: „Cine zici tu că
sunt?”, răspunsurile ar fi foarte diferite. Unii ar spune că e un mare spirit, un
mare avatar, un înţelept, un om al lui Dumnezeu, cel mai mare sfânt. Puţini ar
răspunde, ca şi Petru, că El este Fiul lui Dumnezeu.
Ce aş răspunde eu? Aş răspunde aşa:
„Doamne, tu eşti viaţa mea cea adevărată, cea dintâi bucurie a mea. Tu
eşti pacea mea, tu eşti nădejdea mea. Tu eşti ajutorul meu cel tare. Tu eşti
Hristosul pe Care L-au văzut şi mărturisit Sfinţii Apostoli. Tu eşti Domnul meu
şi Dumnezeul meu. Tu eşti Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care ai
venit în lume pentru mântuirea noastră…”

279
Aşa cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi, piatra este chiar Hristos, Fiul lui Dumnezeu, sau credinţa
că Hristos este Dumnezeu. Şi nu Apostolul Petru, aşa cum au tâlcuit catolicii, trecând peste
mărturia patristică (care se regăseşte în multe texte, atât ale sfinţilor latini, cât şi ale sfinţilor
răsăriteni: Sfântul Ilarie de Poitiers – Despre Treime, Sfântul Ambrozie al Mediolanului –
Tratat asupra Evangheliei după Luca, Fericitul Ieronim – Comentar la Evanghelia după Matei,
Sfântul Grigorie de Nyssa – Despre venirea în trup a Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul
Ioan Hrisostom – Comentar la Evanghelia după Matei, Sfântul Chiril al Alexandriei –
Comentar la Isaia (vezi şi alte mărturii în Noul catehism catolic contra credinţei Sfinţilor
Părinţi – un răspuns ortodox, Editura Deisis, 1994, scris de Preasfinţitul Fotie, Arhimandritul
Filaret Motte şi Părintele Patrick Ranson, p. 28).

523
 De fapt, s-ar putea să nu fiu în stare să răspund ceva… Să îmi pierd
cuvintele de emoţie, aşa cum mi se întâmplă uneori înainte să primesc Sfânta
Împărtăşanie. Şi totuşi, dacă ar trebui să răspund la întrebarea „Cine este Hris-
tos?”, aş spune că El este Mântuitorul profeţit în Vechiul Testament, El este
Fiul lui Dumnezeu Care vrea mântuirea noastră…
El S-a născut din Fecioară, aşa cum profeţise Isaia. A făcut mulţime mare
de vindecări, sufleteşti şi trupeşti, pentru a-i ajuta pe oameni să cunoască
Adevărul. A făcut multe feluri de minuni, spre întărirea credinţei noastre. A în-
mulţit pâinile şi peştii, pentru a sătura mulţimile flămânde care Îl ascultau.
Ne-a învăţat să mergem pe calea spre Împărăţia Cerurilor. El a primit moarte
pe cruce pentru mântuirea noastră. Şi a înviat, fiind pârgă a învierii noastre. El
este cu adevărat Păstorul plecat în căutarea oilor pierdute… Dacă citim Sfintele
Evanghelii, putem înţelege că Hristos este Fiul lui Dumnezeu Care ne poate
schimba viaţa.
Citim în Vieţile Sfinţilor cum Sfântul Carp – ucenicul Sfântului Apostol
Pavel – L-a văzut pe Hristos într-o vedenie şi l-a auzit spunând: „Gata sunt ca,
pentru mântuirea oamenilor, să fiu iarăşi răstignit” [216; 51]. Şi a spus aceasta
nu pentru că am avea trebuinţă de încă o răstignire, ci pentru a-L ajuta pe
Sfântul Carp să înţeleagă iubirea Lui pentru oameni. Pentru mine, acest cuvânt
al lui Hristos este rezumatul Sfintelor Evanghelii…
Numai această iubire poate schimba lumea. Această iubire care lipseşte
din Evanghelia lui Iuda şi din alte scrieri eretice…
Eu cred în puterea iubirii… Cred că Fiul lui Dumnezeu nu S-a răstignit
degeaba. Cred că El vrea să ne înveţe să ne schimbăm vieţile şi să pornim pe
calea mântuirii.
Mărturisesc, astăzi, într-o vreme în care din ce în ce mai mulţi iau în râs
credinţa creştină, că nu cunosc bucurie mai mare decât a fi al Lui… Şi spun
asta nu pentru că aş fi crescut în ograda banală a Bisericii, fără să cunosc alte
valori spirituale. M-am apropiat de Biserică târziu, după ce am cunoscut
păcatul şi am practicat chiar Tantra Yoga. Am primit chiar un fel de botez
yoghin, fiind convins că scopul vieţii este ieşirea din ciclul reîncarnărilor. Am
avut parte de vedenii şi de false minuni care m-au întărit în convingerea că mă
aflu în adevăr. Dar Hristos al Evangheliilor a venit în viaţa mea, şi a schimbat
totul.
Nu există Altcineva Care să ne iubească mai mult decât Hristos. Nu
există vreun alt text care să ne ajute să înţelegem iubirea Lui pentru noi mai
mult decât Sfintele Evanghelii. În centrul Evangheliilor stă Hristos Cel răstignit
şi înviat. Să încercăm să Îl cunoaştem… Să ne fie Evangheliile poartă spre
Hristos, poartă spre Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească.
Există multe piedici ca să cunoaştem Adevărul. Există şi multe motive de
sminteală, care fac să pară aproape imposibil ca adevărul să fie Hristosul pe

524
Care Îl mărturiseşte Biserica. Nu spun că e uşor să depăşeşti aceste baricade.
Spun doar că merită să încerci. Şi, apoi, vei înţelege că a meritat…

525
 DESPRE CAUZELE SUCCESULUI
UNEI APOCRIFE
Răspuns la o scrisoare nescrisă…

M-aş fi bucurat să fiu întrebat de ce cred că a reuşit Evanghelia

(urmaşilor) lui Iuda să facă atâta vâlvă. Numai că, trăind într-o lume
postcreştină, pe creştini nu îi prea interesează aşa ceva.
Aş vrea să te aud întrebându-mă: „De ce spui «lume post-creştină»? S-a
terminat cu credinţa în Hristos? Nu crezi că e valabilă?”
Îţi răspund tot printr-o întrebare. Dacă te iau de mână şi mergem într-o
cârciumă, şi le spunem clienţilor aflaţi într-o extaziantă stare de ebrietate că e
prostie să mai bea, şi îi rugăm să verse băutura la canal, crezi că ne ia cineva în
seamă? În cel mai bun caz primim nişte înjurături standard, dacă nu cumva
vreun viteaz, simţind că ne-am luat de iubirea vieţii lui – băutura –, va sări la
bătaie.
Dacă am face altceva? Uite, să mergem într-o discotecă şi, când e bluesul
mai fierbinte, să oprim muzica, scoţând staţia din priză, spre exasperarea
disk-jockey-ului, şi să le spunem celor pe care i-am întrerupt din dans: „De azi,
a trecut vremea dansului. Nu mai are rost să dansaţi. Dansul e o chestie
învechită. Părăsiţi discoteca şi faceţi orice altceva”. Crezi că ne-ar lua cineva în
serios? Nu ştiu dacă ai avut nefericita ocazie de a-ţi pierde vremea prin dis-
coteci, dar pentru că eu am avut-o – când eram în liceu – te asigur că am avea
parte de un scandal în toată regula. Tinerii sorb fiecare picătură de dans, pentru
că fiecare picătură este o şansă în plus spre închegarea unei noi prietenii care
pentru „ea” înseamnă izbăvirea de plictiseală şi neiubire, iar pentru „el”
înseamnă noi aventuri hormonale… Deci, am vorbi degeaba, nu ar asculta
nimeni mesajele noastre, oricât efort am face. Poate doar un beţiv cu chef de
vorbă ne-ar cere amănunte, nu pentru că l-ar interesa cu adevărat ce vrem să
spunem, ci pentru că celelalte persoane din bar nu îl bagă în seamă… Şi poate
doar o tânără cu inima sfărâmată de durere pentru că îşi vede iubitul în braţele
unei alte femei ar fi gata să discute orice numai ca să gonească senzaţia că de
toată viaţa ei s-a ales praful. În rest, nimeni nu ne-ar băga în seamă, crede-mă.
Mi s-a întâmplat odată să fiu în faţa unui templu antic, în insula Corfu,
într-un loc aflat la înălţime, chiar lângă mare. Priveliştea era superbă. Era seară
şi atmosfera părea ireală. Nu am rezistat ispitei de a încerca acustica locului şi
am încercat să rostesc în joacă un fragment dintr-o piesă de teatru, despre
dragoste. Cine a venit să mă asculte? Surpriză: nimeni.
„De ce surpriză?”
Lasă-mă să povestesc. Făcusem un real efort vocal şi nu numai…. Dar
spectatorii nu se înghesuiau. Nici nu e de mirare, de fapt, pentru că zona era
aproape pustie. Nu numai că nu am convins pe nimeni, dar nici măcar nu m-a
auzit cineva – în afară de cei doi prieteni cu care eram…
Cam aşa ar fi şi dacă am merge împreună într-un bar sau la o discotecă
pentru a anunţa că apariţia unei noi ere face ca toate distracţiile trecutului să
pălească…
„Dar nu înţeleg, ce are asta cu Evanghelia lui Iuda?”
Aş vrea să îmi fi pus întrebarea asta. Înseamnă că ţi se pare că bat câmpii.
E un semn bun pentru mine. Înseamnă că mă asculţi cu atenţie. Aşa că îţi voi
explica unde vroiam să ajung…
Precum ştii, în secolul al XX-lea diferiţi maeştri, guru, lideri de opinie şi
chiar personalităţi din lumea politică au anunţat intrarea într-o nouă era
mondială – e vorba de New Age. Au anunţat că vremea închinării la Hristos a
trecut şi că intrăm într-o perioadă în care credinţa în Dumnezeu trebuie să fie
înlocuită de credinţa în propriile puteri, în propria dumnezeire, întrucât fiecare
om ar avea o părticică, o scânteie divină în el. Că intrăm într-o nouă perioadă
spirituală, în care omul va deveni supraom…
Ce s-a întâmplat cu aceşti propovăduitori? Au fost ironizaţi, au fost luaţi
în râs, cum am fi fost noi dacă vorbeam în bar sau în discotecă? Nu, evident că
nu. Au reuşit să tragă de partea lor mii şi mii de suflete care se aflau în căutarea
adevărului. Diferite grupări de yoghini, de radiestezişti, de bioenergeticieni, de
închinători la extratereştri, de scientologi, de antropozofi s-au răspândit ca ciu-
percile după ploaie. De ce? Pentru că lumea le-a acordat credit, le-a dat
crezare…
Gruparea New Age nu ar fi putut să intre într-o parohie de creştini
adevăraţi şi să racoleze clienţi. De ce? Pentru că orice creştin ar fi înţeles că tot
ce ţine de autoîndumnezeirea omului e lucrare satanică, ar fi înţeles că tot ceea
ce contrazice învăţătura lui Hristos şi a Bisericii e o cale deschisă spre iad…
Faptul că au apărut atâtea şi atâtea grupări care anunţă sfârşitul credinţei
creştine – şi înlocuirea ei cu o rătăcire sau alta – nu arată altceva decât faptul că
pentru lumea secolului al XX-lea credinţa în Hristos a fost mai puţin impor-
tantă decât este băutura pentru beţivi sau dansul pentru tinerii din discotecă.
Poate fi numită o astfel de lume creştină? Evident, nu. Mie mi se pare că
predicile în care se tot spune cât de mare este credinţa în Hristos la ora actuală
nu fac altceva decât să ascundă starea de fapt. E ca şi cum doctorul vine în casa
unui copil bolnav şi părinţii se apucă să laude sănătatea copilului…

527
 Nu îmi place faptul că trăiesc într-o lume care prin valorile în care crede
se autodefineşte ca fiind anticreştină; aş fi preferat să fie altfel, dar nici nu pot
să mă mint şi să fiu orb faţă de realitatea înconjurătoare.
Dacă Evanghelia lui Iuda ar fi fost descoperită într-un spaţiu creştin,
atunci atât editorul ei, cât şi producătorul filmului despre ea ar fi ajuns la
faliment. Pentru că nu ar fi existat persoane interesate de un astfel de subiect.
Atunci nici nu ar mai fi avut rost să scrie cineva despre rătăcirile pe care le
susţine textul…
De ce a reuşit Evanghelia lui Iuda să facă atâta vâlvă? Pentru că trăim
într-o lume care e gata să creadă orice, numai ce învaţă Biserica nu… Trăim
într-o lume postcreştină, postevanghelică, postduhovnicească, post-…
Denis de Rougemont analiza astfel gradul de cunoaştere teologică – mai
bine zis, de lipsă de cunoaştere – care ne caracterizează: „Naivitatea teologică a
secolului nostru (secolul al XX-lea – n.n.) este unul din avantajele uriaşe ale
noii barbarii. Nu o pot compara decât cu un fel de carie a inteligenţei, care ne
împiedică să mestecăm şi să digerăm experienţele noastre spirituale. Totul ne
face să credem că diavolul e încântat de această stare de lucruri. Căci, potrivit
dictonului medieval şi renascentist, «Diavolul e un bun teolog». Incultura
noastră îi acordă o şansă nesperată” [141; 103]. Omul modern „habar n-are de
teologie, crede că se poate lipsi de ea, dar nu se privează de privilegiul de a
face teologie fără să o ştie, şi încă de cea mai joasă speţă, atunci când «Îl adoră
pe Dumnezeu în pădure mai bine decât în biserică», când pretinde că «se în-
crede în raţiunea lui» (orbeşte) sau când se mulţumeşte «să facă binele»…”
[141; 103].
Poate că unii se vor simţi atacaţi de afirmaţiile lui Denis de Rougemont.
Dar, din păcate, ele sunt obiective. Dacă nu ar fi obiective, lumea nu ar discuta
despre Evanghelia lui Iuda cu atâta însufleţire…
E foarte ciudat faptul că unii oameni ai Bisericii nu înţeleg cât de mare a
fost şi este impactul acestei apocrife. Adrian Cherhaţ scria: „Evanghelia după
Iuda, ca şi Codul lui Da Vinci sau orice altă prelucrare modernă a ereziilor cla-
sice, nu-i va afecta şi convinge decât pe cei neduşi pe la Biserică, pe cei aflaţi
în afara ei, într-o stare de semi-păgânism sau pe cei care, trăind într-un
păgânism autentic, au ceva împotriva Bisericii şi a creştinismului. Creştinii
autentici, integraţi real în Trupul mistic al lui Hristos, cu o credinţă statornică şi
vie, ştiu că Biserica este dintotdeauna stâlpul şi temelia adevărului (I Timotei
3, 15) şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18)”280. Sunt de acord cu
această poziţie. Totuşi, cât de puţini sunt creştini autentici, şi cât de mulţi sunt
creştini doar cu numele – victime uşor de prins în mrejele eretice… Părintele
Mihai Dudko, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Moscovei, a afirmat că

280
„Evanghelia după Iuda – piatra de încercare a omului postmodern”, Revista Noi, Nu!, 9
iunie 2006.

528
„Evanghelia după Iuda nu va zdruncina credinţa şi va avea numai valoare
istorică”281.
Din păcate, dacă privim în jurul nostru, vedem că lucrurile stau invers.
Evanghelia lui Iuda a făcut şi face din ce în ce mai multe victime. Până ce
slujitorii Bisericii nu vor înţelege trista realitate, vor fi incapabili să reducă din
efectele acestui seism mediatic. Când apare o epidemie, nu este de niciun folos
să afirmăm – triumfalist sau în necunoştinţă de cauză – că oamenii nu se vor
îmbolnăvi. Normal e să se cerceteze cu atenţie care sunt exact efectele imediate
ale epidemiei. Abia cunoscând cu precizie boala se va putea găsi antidotul
potrivit…
E nevoie de mărturisirea Adevărului… Minciuna nu se va stinge
niciodată de la sine. Dimpotrivă, va creşte, chiar dacă, luând forme noi, se va
debarasa de formele vechi, pe măsură ce acestea vor fi date în vileag. Nu e greu
de prevăzut că amploarea fenomenului Iuda se va reduce. Dar nu pentru că
Adevărul va triumfa. Ci pentru că o erezie mai nouă va lua locul celei mai
vechi. Sau poate pentru că o erezie şi mai veche va fi revigorată prin cine ştie
ce alte texte apocrife…
Sfântul Maxim Grecul dădea mărturie că „fiecare erezie îl are ca
începător al ei pe diavol. El este acel vrăjmaş pomenit în Evanghelie – omul
care a semănat printre grâul curatei şi neîntinatei cunoaşteri a lui Dumnezeu
pleavă vicleană, adică feluritele erezii urâte de Dumnezeu, în care se şi
străduieşte, ticălosul, să ne atragă, şi prin ele să ne îndepărteze de neîntinata
credinţă ortodoxă” [102; 130]. Nu cu un manuscris pus pe seama lui Iuda are
de purtat război Biserica, ci cu diavolul care a fost co-autor al acestui text. Aşa
cum Duhul Sfânt a fost coautor al Sfintelor Evanghelii. Dacă privim
Evanghelia lui Iuda doar ca pe o scriere din Biserica primară, în care se ames-
tecă adevărul cu minciuna, am căzut deja în înşelare.
Evanghelia lui Iuda e mai mult decât un text care poartă povara timpului.
E o scriere care poartă pecetea diavolului, pentru ca toţi cei ce se vor lăsa
înşelaţi să aibă parte, alături de Iuda, în iad, în veşnicie. Din păcate însă, în
confuzia spirituală – care se generalizează – vor fi din ce în ce mai puţini
oameni capabili să înţeleagă lucrurile în adevăr.
Sfântul Atanasie al Alexandriei ne spune clar: „Cel care vrea să se
mântuiască mai întâi de toate trebuie să ţină credinţa sobornicească, pe care
dacă nu o va păstra fără şovăire întreagă şi fără prihană, se va pierde pentru ve-
cie” [184; 5]. Din păcate însă, din ce în ce mai mulţi ortodocşi, fie ei mireni sau
clerici, fac mărturisiri de credinţă şi afirmaţii care contrazic credinţa
sobornicească.
Iată un exemplu: Patriarhul Partenie al Alexandriei (†1966) a declarat:
„Pentru mine nu se pune problema dacă Islamismul este o religie inspirată sau

281
Citat în articolul „Evanghelia după Iuda, fără urmări”, din Gardianul, 15 aprilie 2006.

529
nu. Ea este cu siguranţă inspirată… Mahomed este omul lui Dumnezeu, care
i-a făcut pe arabii pustiului să postească, să iubească pe vecinii lor, iar acesta
este un lucru bun” [168; 174]. Dar Sfântul Grigorie Palama susţinea contrariul:
„Despre Mahomed nu găsim mărturii nici la profeţi şi nici ceva deosebit şi
vrednic de atenţie să fi lucrat pentru credinţă” [171; 132]282.
Alt exemplu: un profesor universitar de teologie, Sava Aguridis,
considera că „iudaismul şi islamismul trebuie să fie acceptate de ortodocşi ca
fiind nişte religii deopotrivă cu Ortodoxia. De asemenea, Budismul şi în mod
evident şi alte religii constituie fenomene religioase, aşa cum este Ortodoxia”
[168; 176]. Există o mulţime de astfel de poziţii surprinzătoare, care creează
confuzie şi îl împiedică pe omul care vrea să se apropie de Biserică să înţeleagă
Adevărul mărturisit de aceasta.
Ce îl reţine pe omul care consideră că budismul e bun sau că islamul e
„deopotrivă cu ortodoxia”, să creadă că şi Evanghelia lui Iuda conţine adevăr
spiritual? Nimic…
Radu Preda face o observaţie foarte interesantă: „Discuţiile din ultima
vreme în jurul unor texte precum aşa-zisa Evanghelie după Iuda sau a unor
romane precum Codul lui Da Vinci sunt semnele clare nu atât ale lipsei de
identitate creştină, cât dovezi ale existenţei acesteia. Nu te lupţi cu toate armele
împotriva unei năluci. Or, seria aceasta de pre-texte, prin care este pusă sub
semnul întrebării integritatea mesajului ecclesial, este argumentul cel mai
evident al importanţei pe care, după moartea ideologiilor şi instaurarea
regimului crepuscular al postmodernismului, o are (încă) dimensiunea
religioasă.”283
Oricât a fost de lovită de diferiţi duşmani de-a lungul istoriei, credinţa
creştină supravieţuieşte… Ca eroul din poveste, care rezistă celor mai grele
încercări… Datoria noastră este însă de a nu fi martori ai acestui turnir… Tre-
buie să fim ostaşii lui Hristos. Trebuie să mărturisim dreapta credinţă fără
teamă.
E adevărat, vocile noastre sunt slabe. Numai că sunt slabe din pricina
păcatelor noastre, nu pentru că Dumnezeu vrea să fie aşa. Să înţelegem din
presiunea mediatică la care ne supun ereziile de tot felul cât de mult vrea dia-
volul pierzania noastră şi a celor din jurul nostru.
Asistăm la eşecul creştinismului occidental, catolic sau protestant. Criza
spirituală, atât morală, cât şi dogmatică, în care se află Occidentul de astăzi este
într-un fel un efect firesc al ruperii de adevărul Bisericii drept-slăvitoare. (Una
dintre cele mai clare mărturii ale acestui eşec o găsim în scrisoarea trimisă de
indienii din Anzi papei Ioan Paul al II-lea: „Ioan Paul al II-lea, noi, indienii din
282
În lucrarea sa Izvorul cunoştinţei, Sfântul Ioan Damaschinul numea Islamul „a o sută una
erezie”. O critică amplă a credinţei musulmane poate fi găsită în scrierile Sfântului Maxim
Grecul, tipărite integral de Editura Egumeniţa din Galaţi.
283
Citat în articolul lui Marius Vasileanu, „Evanghelia după Iuda”, în Adevărul, 19 mai 2006.

530
Anzi şi indienii americani, am hotărât să profităm de vizita ta şi să-ţi înapoiem
Biblia, căci în cele cinci secole nu ne-a adus dragoste, pace şi dreptate. Te
rugăm să iei înapoi Biblia şi să o dai asupritorilor noştri, fiindcă ei au nevoie de
învăţăturile ei morale mai mult decât noi. Chiar de la sosirea lui Cristofor
Columb, Americii Latine i s-a impus o cultură, o limbă, o religie şi nişte valori
care aparţineau Europei. Biblia ni s-a adus o dată cu impunerea colonia-
lismului. A fost arma ideologică a acestei cotropiri. Sabia spaniolă care a atacat
şi a ucis zi şi noapte trupuri de indieni a devenit crucea care a atacat sufletul
indian” [134; 93].)
Din păcate, chiar şi spaţiul ortodox suferă de o alienare spirituală. Chiar
dacă s-a păstrat dreapta credinţă, totuşi viaţa creştinilor s-a secularizat.
Fenomenul acesta nu este recent, aşa cum se afirmă în unele predici sau foi
parohiale. Nu a fost comunismul primul virus puternic care a atacat ortodoxia
românească. Din păcate, slăbirea nivelului spiritual fusese un proces continuu,
care începuse de multă vreme. Mitropolitul Neofit Cretanul (care a urcat pe
scaunul Mitropoliei Ţării Româneşti în anul 1738) „evocă în termeni lipsiţi de
echivoc nivelul scăzut al practicii sacramentale în rândul credincioşilor români,
pe care-i ameninţă cu excomunicarea în caz de neîndreptare a acestei «rătăciri»
şi «căderi în pierzanie»: «Întâi că cei mai mulţi din norod nici ar fi ştiind ce
este Sfânta Priciaştenie [Împărtăşanie], ci numai la ziua Sfintelor Paşti ar fi
mergând la biserică şi nu doar ca să asculte slujba Sfintei Liturghii şi să se
împărtăşească cu Sfintele Taine fiind mai înainte spovediţi şi gătiţi pentru acea
Taină Sfântă, ci numai ca să ia pâine şi vin, paximan ce se numeşte de voi
Paşti, iar alţii cu ani îndelungaţi nu s-au spovedit, şi alţii în toată vremea vieţii
lor după cum am înţeles Spovedania şi Sfânta Priciaştenie [Împărtăşanie] ce
este nu o ştiu, fără decât aleargă în ziua cea de Paşti pe la bisericile lor de iau
acea pâine şi acel vin nesfinţit sau iau agheazmă numind că este Paşti»” [192;
7].
Când un ateu sau un duşman al credinţei critică viaţa creştină pe care o
ducem, ne putem eschiva, justificându-ne că nu e în măsură să înţeleagă modul
în care trăim. Când însă un mitropolit renumit pentru lucrarea sa cărtură-
rească284 face observaţii atât de directe privitoare la viaţa turmei pe care o
conduce, suntem mai îndreptăţiţi să îi dăm crezare lui, şi nu celor care, decenii
şi secole după aceea, idilizează realităţile respective.
Rezumând, cauzele succesului Evangheliei lui Iuda sunt indiferenţa
teologică, apostazia şi lipsa vieţii creştine şi a misionarismului ortodox. Ce
vom face, vom sta să ne plângem că suntem din ce în ce mai puţini şi că
Dumnezeu ne-a părăsit? Mai bine să luăm putere din cuvintele Sfintelor
Evanghelii, să înţelegem că Hristos vrea să fie viu în inimile noastre şi vrea ca

284
El s-a ocupat şi de editarea în limba română a cărţilor de cult.

531
noi să întindem o mână de ajutor celor care se simt atraşi de erezie ca de un
magnet.
Există în Evanghelia după Matei un pasaj la care mă gândesc de multe
ori, mai ales atunci când sunt tentat să mă ocup de binele meu şi să trec cu
vederea problemele aproapelui. La judecată, Hristos le va spune păcătoşilor
care s-au lenevit să facă bine aproapelui lor: „Duceţi-vă de la Mine,
blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.
Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi
dat să beau; străin am fost şi nu M- aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat;
bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat”. Atunci vor răspunde şi ei, zicând:
„Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bol-
nav, sau în temniţă şi nu Ţi- am slujit?” El însă le va răspunde, zicând: Ade-
vărat zic: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu
Mi- aţi făcut” (Matei 25, 41-45).
Acest cuvânt poate fi înţeles şi aşa: Mântuitorul îi va mustra nu numai pe
cei care nu au hrănit săraci sau pe cei care nu au avut grijă de cei aflaţi în
temniţe, ci îi va mustra şi pe cei care s-au lenevit să îşi ajute aproapele să ajun-
gă la cunoaşterea Adevărului. Ar fi bine să trăim astfel încât să nu ne fie teamă
că, la Judecată, vom fi osândiţi pentru că nu l-am ajutat pe aproapele nostru să
Îl cunoască pe Hristos. Teamă pentru că nu l-am ajutat să înţeleagă că
Evanghelia lui Iuda sau alte zeci de texte înşelătoare sunt paşi spre înşelare, nu
paşi spre cunoaşterea adevărului…

532
 POSTFAŢĂ
- A „Love Story That Is Older
Than The Sea…” –

Iată că întâlnirea noastră se apropie de sfârşit. Termin această carte cu

inima strânsă de durere. Câte milioane de oameni au văzut filmul cu
Evanghelia lui Iuda, şi câte mii de oameni au citit răspunsul Bisericii la această
provocare? Da, sunt îngândurat. Dar ştiu că părerea de rău nu ajută la nimic.
Mi-ar plăcea să te aud, să îţi aud părerile, să te aud întrebându-mă măcar în
glumă: „Scrii la calculator sau nu? Dacă plângi deasupra unei scrisori rişti să îi
uzi rândurile, dacă plângi deasupra unei tastaturi rişti să îţi cumperi alta…” Ar
însemna că ai citit această carte până la sfârşit.
Ţi-aş mulţumi oricum pentru sfat. Scriu la calculator, dar nu scriu
plângând. Scriu ca şi cum aş fi un soldat care se pregăteşte de luptă. Pentru că
vreau să mă lupt cu Evanghelia lui Iuda cât se poate de serios. Nu prin câteva
articole… Vreau să mă lupt prin propria mea viaţă… Eu cred că într-o luptă nu
rezolvăm nimic doar constatând ce paşi face duşmanul… Trebuie să atacăm
noi, dacă vrem să recucerim redutele pierdute…
Să îţi spun ce efect a avut Evanghelia lui Iuda în viaţa mea… Dacă nu aş
fi scris articolele din Evanghelia versus Iuda, viaţa mea ar fi fost altfel.
De ce? Pentru că Evanghelia lui Iuda m-a ajutat să înţeleg încă o dată cât
de mare e puterea dragostei… Evident, nu am de gând să spun că Iuda L-a
vândut pe Hristos din prea mare dragoste. Nu, în niciun caz. Vreau să spun
altceva. Că am înţeles „iarăşi şi iarăşi” că de fapt Legea lui Hristos e Legea
iubirii.
Iuda nu a înţeles iubirea lui Hristos. Că, dacă ar fi înţeles-o, nu L-ar fi
vândut. Sau, dacă ar fi înţeles-o după ce L-a vândut, după ce I-a dat vicleanul
sărut în grădina Ghetsimani, ar fi putut înţelege măreţia acelui moment… Ar fi
putut înţelege cât de mult l-a iubit Hristos, dacă i-a îngăduit ca printr-un sărut
să Îl dea în mâinile prigonitorilor…
O întâmplare care arată biruinţa iubirii a avut loc în Grecia. La
înmormântarea unei femei, a început să se simtă un miros nepământesc, de mir.
Când toţi şi-au dat seama că femeia avusese o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu,
soţul femeii a spus celor de faţă: „Douăzeci de ani am venit beat acasă, şi o
băteam deseori. În tot acest timp, ea m-a răbdat şi s-a purtat cu mine cu
iubire…” Iată că, până la urmă, iubirea şi credinţa femeii au învins. Şi se putea
ca până la urmă şi Iuda să fi fost biruit de dragostea pe care i-o purtase Hristos.
Nu s-a întâmplat însă aşa… Iuda s-a sinucis, deschizând calea spre iad
tuturor urmaşilor săi… Pentru că autorul Evangheliei lui Iuda a scris un text în

533
care iubirea lipseşte. Se poate presupune că în fragmentele pierdute – aproxi-
mativ 15% din text – ar fi fost câteva referiri pasagere la iubire. Dar, orice s-ar
spune, Evanghelia lui Iuda ne predaniseşte o cunoaştere rece, lipsită de iubire.
E un text sec, rece, cu gust de sinucidere. Dacă adevărul ar fi fost ca în Evan-
ghelia lui Iuda, viaţa nu merita trăită. Ar fi trebuit să căutăm prin satelit
ştreangul lui Iuda, să stăm la coadă şi să îl folosim pe rând, cu inima plină de
apăsare…
Dar adevărul e altul, nu e acesta… Adevărul e că Hristos e Fiul lui
Dumnezeu, care S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Hristos ne iubeşte, şi
adevărul acesta îmi face viaţa frumoasă, oricât de mari ar fi greutăţile.
Lasă-mă să fac o mică paranteză. Ascult acum Love Story, melodia din
film, cântată de Nana Mouscouri. Şi mă trec fiorii. Mi-am amintit cum scriam,
plin de emoţie, prima parte din cartea Între iubire şi păcat. Mă aflu – şi acum,
ca şi atunci – în Grecia, la doctorat, departe de iubita mea soţie.
Textul melodiei e deosebit... „El a dat un sens vieţii mele pustii…. Îmi
umple inima, îmi umple sufletul.” Deşi melodia e un cântec al iubirii dintre doi
oameni, pe mine mă duce cu gândul la altceva – la iubirea pe care ar trebui să o
descifrăm şi în Cântarea cântărilor: cea dintre Dumnezeu şi om.
„El a dat un sens vieţii mele pustii…. Îmi umple inima, îmi umple
sufletul.” Acesta e Hristosul în Care cred. Acesta e Hristosul Care m-a ridicat
din gunoiul păcatului şi m-a învăţat să Îl iubesc şi să iubesc cu adevărat. M-a
chemat la El când mă autodistrugeam prin Tantra Yoga. M-a chemat la El când
nu mă aşteptam… A venit la Mine ca … nu ştiu, efectiv, cu ce să compar
venirea Lui… Şi nu a fost o venire ieşită din comun, vreo vedenie în care să mă
simt înconjurat de dragoste. Pur şi simplu am fost cucerit de iubirea Lui pentru
mine şi pentru toţi oamenii.
Ştiu, unii caută paranormalul… Mi s-a întâmplat şi ceva „paranormal”…
Într-o noapte, când dormeam – eram în tren, în drum spre o mănăstire –, la un
moment dat m-am aflat într-o lumină intensă, care parcă era vie… Am ştiut că
e Hristos, că numai El putea aduce atâta linişte şi pace. Credeam că am murit,
nu îmi imaginam că pot vedea o astfel de lumină fiind în viaţă. Aşteptam să se
întâmple ceva – să vină îngerul şi să mă ducă la judecată, dar nu s-a întâmplat
aşa ceva. Lumina s-a risipit şi eu m-am trezit şi am început să mă rog… Dar,
crede-mă, după atâţia ani momentul respectiv aproape că nu mai are nicio
importanţă pentru mine. Tocmai de asta ţi l-am povestit, ca să înţelegi că
ortodocşii nu caută paranormalul, că pentru ei e important să meargă pe calea
sigură arătată de Sfinţii Părinţi. Nu contează ce a fost cu timp în urmă, contează
ce se întâmplă acum. Contează dacă acum sunt al lui Hristos. Contează dacă
acum sunt gata să răspund iubirii lui Hristos…
Da, o să o spun de mii de ori: mărturisesc dragostea lui Hristos… Am
scris această carte şi pentru că unii vor să calce în picioare dragostea lui Hristos
şi să ne înveţe altceva decât învaţă Biserica.

534
 Ţi-am spus în prima parte a acestei încheieri că vreau să mă lupt prin
propria viaţă cu Evanghelia lui Iuda. De fapt, vreau să mă lupt nu cu ceva, ci
pentru ceva… Îmi doresc să mă lupt pentru Hristos cât mă vor ţine puterile. Şi
nu prin cărţi sau prin conferinţe. Vreau să mă lupt prin iubire.
Dacă Dostoievski a spus că frumuseţea va salva lumea, Evanghelia ne
învaţă că iubirea va birui lumea… Eu cred asta. Iubirea mea e slabă şi
neputincioasă, dar devine tare prin Hristos. Iubesc, dar mă rog ca Dumnezeu să
mă topească cu iubirea Lui şi să mă înveţe să îi iubesc pe alţii. Adică, şi pe tine.
Aş vrea să vezi ce e în spatele acestei cărţi… E o întreagă conspiraţie.
Teoria conspiraţiei la ea acasă. Într-un fel, am scris toată această carte ca o
enormă introducere pentru o singură idee: Hristos, Fiul lui Dumnezeu, te
iubeşte. Da, Ne iubeşte pe toţi. Eu dau mărturie despre această dragoste.
Ai fi cumpărat oare o singură pagină tipărită, pe care să scrie doar atât –
că Hristos te iubeşte şi că vrea să vină în viaţa ta? Nu ştiu. Oricum, nu vreau să
neg rostul unei cărţi contra Evangheliei lui Iuda sau contra altor rătăciri. Eu
însă nu am scris doar ca să îţi ofer argumente pentru a judeca obiectiv valoarea
documentului găsit în Codexul Tchacos. (De altfel, în cărţile scrise de mine,
cărţile contra ereziilor îmi sunt cel mai puţin dragi – mi se par cele mai
impersonale şi mai reci – şi îmi doresc să nu fie nevoie să mai scriu multe…)
Îmi pare bine că am ajuns aici şi să îţi pot mărturisi că viaţa creştină e pentru
fiecare creştin o adevărată poveste…
Hristos mi-a înfrumuseţat viaţa, m-a învăţat să iubesc, să trăiesc, să mă
ridic din fiecare cădere şi să regret fiecare păcat. El m-a învăţat să mă bucur de
iubirea soţiei şi a copiilor mei. Şi îmi doresc să îi pot ajuta să Îl cunoască pe
Hristos, astfel încât dragostea noastră să continue – transfigurată şi sporită – şi
în lumea cealaltă…
Poate că, citind această carte, vei ajunge şi tu la concluzia că Evanghelia
lui Iuda e o mare înşelătorie… Nu vreau însă să te opreşti aici…
Am citit de curând cartea părintelui David Williams Am ales Ortodoxia,
care se încheie foarte brusc. După ce descrie cât de sinuoasă a fost apropierea
de Biserica Ortodoxă – pentru că mai mulţi ierarhi îi refuzaseră convertirea
pentru că fusese cleric catolic –, părintele mărturiseşte simplu: „Ştiind că dacă
urma să fiu primit în Ortodoxie la Sfântul Munte aş fi fost primit prin
«stricteţe» (acrivie – n.n.), am fost pentru mult timp fără tragere de inimă să
merg acolo. Să trebuiască să reneg «harul» tuturor «tainelor» pe care le-am şi
primit şi le-am şi administrat, era o pastilă foarte amară de înghiţit. Dar apoi,
adaptând metafora, am ajuns să înţeleg că, dacă doar acest lucru mi se cerea
pentru a putea intra în posesia «pietrei de mare preţ», atunci acest lucru era
într-adevăr foarte puţin”285.

285
Mărturia părintelui David Williams se poate citi pe http://www.razboiulnevazut.org/.

535
 Aşteptam cu nerăbdare să citesc restul, dar erau de fapt ultimele cuvinte
ale cărţii. Vreme de câteva secunde nu am putut înţelege de ce cartea se
termina tocmai când trebuia să fie mai palpitantă – doar părintele urma să fie
botezat în Athos… Apoi am înţeles. Părintele spusese totul: orice efort ni se
cere, de fapt merită plătit pentru a dobândi piatra de mare preţ care este Hristos
– Marea şi Adevărata Iubire…

536
 Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române (E.I.B.M.B.O.R.), Bucureşti, 1994.
2. Arhieraticon - adică rânduiala slujbelor săvârşite cu arhiereu,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1993.
3. Noul Testament al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos –
Bucureşti, 1857, reeditat de Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria.
4. Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Editura Sfântul Nectarie,
Bucureşti, 2003.
5. Molitfelnic – cuprinzând slujbe, rânduieli şi rugăciuni săvârşite de preot
la diferite trebuinţe ale creştinilor, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992.
6. Ceaslov, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001.
7. Învăţătură de credinţă creştin ortodoxă – Catehism, Cluj, 1993.
8. Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Editura Pelerinul,
Iaşi, 1998.
9. Aivanhov, Omraam Mikhael, Un nou înţeles al Evangheliilor, Editura
Prosveta, Bucureşti, 1992.
10. Alexiev, Arhim. Serafim şi Arhim. Serghie Jasadjiev, Ortodoxia şi
ecumenismul, Mănăstirea Slătioara, 1997.
11. Ambrozie cel Mare, Sfântul, Despre pocăinţă, Editura Egumeniţa, Galaţi,
2004.
12. Andreas, Peter & Rose Lloyd Davies, Ştiinţele secrete, Editura
SAECULUM I.O., Bucureşti, 2000.
13. Andreicuţ, P.S. Andrei, Legea românească, Editura Episcopiei Ortodoxe
Române de Alba Iulia, 1995.
14. Ankerberg, John & John Weldon, Realitatea despre astrologie, Editura
Agape, Făgăraş, 1997.
15. Ankerberg, John & John Weldon, Realitatea despre O.Z.N. şi despre alte
fenomene supranaturale, Editura Agape, Făgăraş, 1997.
16. Ankerberg, John & John Weldon, Realitatea despre viaţa după moarte,
Editura Agape, Făgăraş, 1997.
17. Atanasie cel Mare, Sfântul, Scrieri, partea I, E.I.B.M.B.O.R, 1987.
18. Auboyneau, Cyrille, Trăiţi iubirea... Mesajele Mariei, Regina Păcii,
1995.
19. Baştovoi, Savatie, În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa,
Timişoara, 2002.
20. Bădulescu, Pr. Dan, Împărăţia răului: New Age, Editura Christiana,
Bucureşti, 2001.
21. Bălan, Arhim. Ioanichie, Convorbiri duhovniceşti, Vol. I, Episcopia
Romanului şi Huşilor, 1993.

537
22. Bălan, Arhim. Ioanichie, Viaţa Părintelui Cleopa, Editura Mitropoliei
Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1999.
23. Behr, John, Drumul spre Niceea, Editura Sophia, Bucureşti, 2004.
24. Bloch, Haim, Povestiri hasidice, Editura Cartea Românească, 1994.
25. Blond, Georges, Furioşii Domnului, Editura Politică, Bucureşti, 1976.
26. Boca, Pr. Arsenie, Talanţii Împărăţiei, Editura Pelerinul, Iaşi, 2002.
27. Briancianinov, Sfântul Ignatie, Despre înşelare, Schitul Lacu, 1999.
28. Briancianinov, Sfântul Ignatie, Despre vedenii, duhuri şi minuni, Editura
Sophia, Bucureşti, 2002.
29. Brune, Francois, Hristos şi karma, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1997.
30. Brune, Francois, Morţii ne vorbesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1994.
31. Buga, Pr. Prof. Ion, Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu…, Editura
Sfântul Gheorghe-Vechi, 2000.
32. Buliga, Ieromonah Ioan, Deşertăciunea lumii, vol. II, Editura Egumeniţa,
2007.
33. Cârstoiu, Protos. Lector Dr. Justinian, Profeţi mesianici, Editura Bucura
Mond, 1999.
34. Chifăr, Pr. Nicolae, Istoria creştinismului II, Editura Trinitas, Iaşi, 2000.
35. Chiril al Alexandriei, Sfântul, Anatematismele, Tipografia cărţilor
bisericeşti, Bucureşti, 1937.
36. Chiril al Alexandriei, Sfântul, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980.
37. Chiril al Ierusalimului, Sfântul, Cateheze, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti,
2001.
38. Cohn, Haim, Arestarea, procesul şi moartea lui Isus Christos, Editura
Tess Expres.
39. Colas, Dominique, Genealogia fanatismului şi a societăţii civile, Editura
Nemira, Bucureşti 1998.
40. Coman, Pr. Dr. Constantin, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Editura
Bizantină, Bucureşti, 1995
41. Costian, Dan, Adevărul despre Yoga, Editura Valmi.
42. Crainic, Nichifor, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda,
Pentru o teologie a neamului, Editura Christiana, Bucureşti, 2003
43. Cuciuc, Constantin, Religii noi în România, Editura Gnosis, Bucureşti,
1996
44. Damaschin, Sfântul Ioan, Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti, 1993
45. Daniel, Constantin, Scripta Aramaica, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
46. David, Diac. P.I., Invazia sectelor, Editura Christ, Bucureşti, 1997
47. Diamandi, Sterie, Patimile, moartea, învierea (Fiul lui Dumnezeu – Fiul

538
 Omului, vol. III), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1943
48. Dimitrie al Rostovului, Sfântul, Viaţa şi omiliile, Editura Bunavestire,
Galaţi, 2003.
49. Dionisie Areopagitul, Sfântul, Epistole, Editura ALL, Bucureşti, 1994
50. Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Sophia, Bucureşti,
2000
51. Dumea, Pr. Claudiu, Maria în apariţiile sale, Editura Arhiepiscopiei
Romano – Catolice Bucureşti, 1997
52. Dumitrescu, Sorin, 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae (volum de
convorbiri), Editura Anastasia, Bucureşti, 1992
53. Efrem Athonitul, Despre credinţă şi mântuire, Editura Bunavestire,
Galaţi, 2003.
54. Efrem Sirul, Sfântul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii,
Editura Deisis, Sibiu, 1999.
55. Efrem Vatopedinul, Arhim., Cuvânt din Sfântul Munte, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2001.
56. Eftimie Zigabenul, Cuviosul şi Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în
tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, vol. II, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2006.
57. Eliade, Mircea, Încercarea labirintului, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1990.
58. Epifanie de Salamina, Sfântul, Panarion, PG. 41, Paris, 1860.
59. Esslemont, J.E., Baha’u’llah şi Era Nouă, Fundaţia Baha’i - CETIB-
Cluj- Napoca, 1993
60. Eusebiu de Cezareea, Scrieri, Partea I, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1987.
61. Evdokimov, Paul, Vârstele vieţii spirituale, Editura Christiana, Bucureşti,
2003.
62. Filaret, pr. Ioan, Creştinism şi yoga?
63. Floca, Ioan N., arhidiac. prof. dr., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu,
1993
64. Gassman, Lothar, New Age, Editura Stephanus, Bucureşti, 1996
65. Gheorghiţă,Florin, Fenomenul Valentina, Editura Polirom, Iaşi, 1997
66. Giovetti, Paola, Straniu şi inexplicabil, Editura Agni, Bucureşti, 1995
67. Good, Timothy, Ei sunt aici, Editura Valdo & Savvas Press, 1993
68. Groothuis, Douglas, Portrete istorice atribuite lui Isus din Nazaret,
Editura Ariel, Timişoara, 1995
69. Harrison, Peter & Mary, Viaţa înainte de naştere, Editura Europolis,
Constanţa, 1993
70. Henri, Claude, conte de Saint-Simon, Noul creştinism, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 2001
71. Herman din Alaska, Sfântul, Comori ale spiritualităţii sale, Editura
Galaţi, 2002.
72. Hewitt, Don, Atacul psihic, Editura L.V.B, Bucureşti, 1997

539
73. Hrisostom de Etna, Arhiepiscopul & Episcopul Auxentie de Foticeea,
Scriptură şi Tradiţie, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003
74. Hristodul Aghioritul, Ieromonah, La apusul libertăţii, Editura Sofia,
Bucureşti, 1999
75. Hunt, Dave, Pacea globală şi apariţia lui Anticrist, Editura Agape,
Făgăraş, 1997
76. Hunt, Dave, & T. A. Mc Mahon, Seducerea creştinătăţii, Editura Agape,
Făgăraş, 1996
77. Ianolide, Ion, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă,
Editura Christiana, 2006.
78. Ilie, Arhim. Cleopa, Călăuză în credinţa ortodoxă, Editura Sfintei
Mănăstiri Sihăstria, 2001
79. Ilie, Arhim. Cleopa, Despre vise şi vedenii, Editura Bunavestire, Bacău,
1994
80. Ioan de Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pământ, Editura Deisis, Bucureşti,
1996.
81. Ioan de Kronstadt, Sfântul, Spicul viu, Editura Sophia, Bucureşti, 2002.
82. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Comentarii la Evanghelia de la Ioan, Editura
Pelerinul Român, Satu Mare, 1997.
83. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale.
Despre creşterea copiilor, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2001.
84. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Postul Mare, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1997.
85. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Scrieri (Partea a III-a), E.I.B.M.B.O.R,
Bucureşti, 1994.
86. Ioannidis, Klitos, Patericul secolului XX, Editura Egumeniţa, 2006.
87. Ionescu Stăniloae, Lidia, Lumina faptei din lumina cuvântului, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2000.
88. Irineu de Lugdunum, Sfântul, Demonstraţia propovăduirii apostolice,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001
89. Irineu de Lyon, Sfântul, Sources Chrettienes, vol. 264, tom 2, Editions du
Cerf, Paris, 1979
90. Isaac, Ieromonahul, Viaţa părintelui Paisie Aghioritul, Editura
Evanghelismos, Bucureşti, 2005.
91. Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1989
92. Kernbach, Victor, Enigmele miturilor astrale, Editura Albatros,
Bucureşti, 1973
93. Kilduff, Marshall & Ron Javers, Secta sinucigaşă, Editura Politică,
Bucureşti, 1981
94. Krosney, Herbert, Evanghelia pierdută, Editura Egmont, Bucureşti, 2006.
95. Kuraev, Diac. Andrei, Daruri şi anateme, Editura Sophia, Bucureşti,

540
 2004.
96. Kuraev, Diac. Andrei, Filmul – restartare prin teologie, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.
97. Kuraev, Diac. Andrei, Provocările ecumenismului, Editura Sophia,
Bucureşti, 2006.
98. Laiş, Şlomo, Reflecţii despre iudaism, editată de Comitetul pentru
activitate culturală iudaică în rândurile evreilor din România, Tel
Aviv, 1981.
99. Maharaj, Rabbi şi Dave Hunt, Moartea unui guru, Editura Lumina lumii,
1994.
100. Manoilescu Dinu, Natalia, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina
Sfintelor Evanghelii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2004.
101. Marler, John & Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă,
Editura Sophia, Bucureşti, 2002
102. Maxim Grecul, Sfântul, Adevăr şi minciună, Editura Bunavestire,
Galaţi, 2003.
103. Maxim Grecul, Sfântul, Tâlcuiri şi sfaturi, Editura Egumeniţa, 2004.
104. Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Ambigua, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti,
1983.
105. Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Scrieri, partea a doua, E.I.B.M.B.O.R,
Bucureşti, 1990
106. Maximovici, Sfântul Ioan, Predici şi îndrumări duhovniceşti, Editura
Sophia, Bucureşti, 2001
107. Mayer, Jean - Francois, Sectele: non-conformisme creştine şi noi
religii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998
108. Meckelburg, Ernst, Agenţii P.S.I. - manipularea conştiinţei noastre,
Editura Nemira, Bucureşti, 1996
109. Milaş, Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, Partea a II-a,
Tipografia Diecezană, Arad, 1931.
110. Miniatis, Episcopul Ilie, Predici la Postul Mare, Editura Anastasia,
Bucureşti, 2004.
111. Mizgan, Pr. Ion Alexandru, În logica lui Iuda, Editura Buna Vestire,
Beiuş, 2003.
112. Moshu, Ioan, Limonariu, Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia,
1991.
113. Movilă, Sfântul Petru, Împăcarea Bisericii Ortodoxe, Iaşi, 2002
114. Mungiu Pippidi, Alina, Evangheliştii, Editura Cartea Românească, Iaşi,
2006.
115. Negureanu, Cristian, Civilizaţiile extraterestre şi a III-a conflagraţie
mondială, Editura Datina
116. Novak, Adolf, Mişcarea carismatică, Editura Lumina Lumii, Korntal,
1995

541
117. Ostrumov, Ivan, Sinodul de la Ferrara-Florenţa, Editura Scara,
Bucureşti, 2002.
118. Paisie Aghioritul, Cuviosul, Cu durere şi dragoste pentru omul
contemporan, Schitul Lacu, 2000
119. Paisie Aghioritul, Cuviosul, Trezire duhovnicească, Schitul Lacu,
2000.
120. Paisie de la Neamţ, Sfântul, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, Editura
Tipografia Centrală, Chişinău, 1998.
121. Papini, Giovanni, Mărturiile calvarului, Editura Universalia, Craiova,
1990.
122. Paraskevaidis Hristodoulos, mitrop., Războiul împotriva satanei,
Editura Anastasia, Bucureşti, 1998
123. Patanjali, Yoga Sutra, Societatea Informaţia, Bucureşti, 1993,
124. Paulus, Stefan, Nostradamus -1999, Editura Antet, 1998
125. Pătruţ, Adrian, De la normal la paranormal, Editura Dacia, Cluj -
Napoca, 1991
126. Pelikan, Jaroslav, Iisus de- a lungul secolelor, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2000.
127. Pelikan, Jaroslav, Tradiţia creştină – o istorie a dezvoltării doctrinei,
vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
128. Petraru, Pr. Gheorghe, Ortodoxie şi prozelitism, Editura Trinitas, Iaşi,
2000
129. Petroaia, Diac. Lucian, Nu este sfârşitul lumii în anul 2000, Editura
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1998.
130. Plămădeală, Mitropolitul Antonie, Tâlcuri noi la texte vechi, Editura
Pronostic SRL, Bucureşti, 1996
131. Pop Irineu Bistriţeanul, P.S., Sfântul Irineu de Lyon - polemist şi
teolog, Editura Cartimpex, Cluj, 1998
132. Popovici, arhim. Iustin, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Mănăstirea
Sfinţii Arhangheli, 2002.
133. Popovici, Arhimandritul Iustin, Biserica şi statul, Schitul Sfântul
Serafim de Sarov, 1999
134. Riches, John, Biblia – Foarte scurtă introducere, Editura Allfa,
Bucureşti, 2003
135. Rodion, Pr., Oameni şi demoni, Mănăstirea Slătioara, 1996
136. Rose, Ierom. Serafim, Cartea Facerii, Crearea lumii şi omul
începuturilor, Editura Sofia, Bucureşti, 2001.
137. Rose, Ierom. Serafim, Mai aproape de Dumnezeu, Editura Bunavestire,
Galaţi, 2003.
138. Rose, Ierom. Serafim, Ortodoxia şi religia viitorului, Cartea Moldovei,
Chişinău, 1995
139. Rose, Ierom. Serafim, Sufletul după moarte, Editura Anastasia,

542
 Bucureşti, 1996
140. Rosen, Şef Rabin Dr. Moses, Primejdii, încercări, miracole, Editura
Hasefer, Bucureşti, 1991.
141. Rougemont, Denis, Partea diavolului, Editura Anastasia, Bucureşti,
1994
142. Sachelarie Nicodim, ierom., Pravila bisericească, Parohia Valea
Plopului, Prahova, 1999
143. Savin, Ioan Gh., Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1995
144. Simeon Metafrastul, Sfântul, Sfântul Spiridon Taumaturgul, Editura
Agnos, Sibiu, 2006.
145. Solomon, Norman, Iudaismul – foarte scurtă introducere, Editura
Allfa, Bucureşti, 2003.
146. Stăniloae, Dumitru şi M. Costa de Beauregard, Mică dogmatică
vorbită, Editura Deisis, Sibiu, 1995.
147. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Viaţa şi învăţăturile Sfântului
Grigorie Palama, Editura Scripta, Bucureşti, 1993
148. Steinhardt, Nicolae, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1994.
149. Tauşev, Arhiepiscopul Averchie, Părintele Serafim Rose, Apocalipsa
în învăţătura Sfinţilor Părinţi, Editura Icos, 1999
150. Teodorit, Sfântul, Episcopul Kirului, Tâlcuire a celor o sută cincizeci
de psalmi ai Proorocului Împărat David, Sfânta Mănăstire Sfinţii
Arhangheli, Petru Vodă, 2003.
151. Teofan, Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Editura
Sophia, Bucureşti, 2005.
152. Teofan Zăvorâtul, Sfântul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare
zi din an, Editura Sofia, Bucureşti, 1999
153. Teofilact al Bulgariei, Sfântul, Comentar la Evanghelia de la Ioan,
Editura Pelerinul Român, Oradea, 1998.
154. Teofilact al Bulgariei, Sfântul, Comentar la Evanghelia de la Luca,
Editura Pelerinul Român, Satu Mare, 1999.
155. Teofilact al Bulgariei, Sfântul, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la
Matei, Editura Sophia, Bucureşti, 2002
156. Urzică, Mihai, Biserica şi viermii cei neadormiţi, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1998.
157. Valea, Ernest, Creştinismul şi spiritualitatea indiană, Editura Ariel,
Timişoara, 1996
158. Vasile, Danion, Dărâmarea idolilor, Editura Bunavestire, Galaţi, 2002
159. Vasile, Danion, Despre înfruntarea necazurilor, Editura Sophia,
Bucureşti, 2002.
160. Vasile, Danion, Jurnalul convertirii, Editura Bunavestire, Galaţi, 2002

543
161. Vasile, Danion, Taina iubirii, Editura Egumeniţa, 2006.
162. Vasile cel Mare, Sfântul, Scrieri (partea întâi), E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1986
163. Velimirovici, Sfântul Nicolae, Proloagele, Vol. I, Editura Egumeniţa,
Galaţi, 2005.
164. Velimirovici, P.S. Nicolae, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi,
Editura Sophia, 2002
165. Vernette, Jean, Sectele, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996
166. Vlachos, Mitrop. Hierotheos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Editura
Sophia, Bucureşti, 2000.
167. Vlad, Mircea, Apocalipsa 13 – Sfârşitul demnităţii umane, Axioma
Edit, Bucureşti, 1999.
168. Vliangoftis, Părintele Arsenie, Ereziile contemporane – o adevărată
ameninţare, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006
169. Weiss, Brian, O mărturie a reîncarnării, Editura Lotus, Bucureşti,
1992.
170. Wurtz, Bruno, New Age, Editura de Vest, Timişoara, 1994
171. Yannoulatos, Arhiepiscop Anastasie, Ortodoxia şi problemele lumii
contemporane, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003
172. Zervakos, Pr. Filothei, Testament duhovnicesc – Mărturisirea credinţei
ortodoxe, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003.
173. Zizioulas, Mitropolit Ioannis, Fiinţa eclesială, Editura Bizantină,
Bucureşti, 1996
174. ***, Apologeţi de limbă greacă, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1980.
175. ***, Arhetip spiritual, nr. 1, Bucureşti, 1990
176. ***, Baha’u’llah – lucrare preparată de Comunitatea Internaţională
Baha’i,
New York, Ediţie apărută sub îngrijirea A.S.N. a Baha’i-lor din România
177. ***, Câteva învăţături ale credinţei Baha’i - broşură publicitară
178. ***, Ce să credem despre New Age, Editura Arhiepiscopiei Romano-
Catolice, Bucureşti, 2002
179. ***, Comunitatea Baha’i - Temelia, aspiraţiile şi scopurile ei, Centrul
Mondial Baha’i, Haifa, 1990
180. ***, Crâmpeie de viaţă – Din viaţa şi învăţăturile Părintelui Epifanie,
Schitul
Lacu, 2000
181. ***, Cuvântul lui Dumnezeu, Editura RO – EMAUS, Bucureşti, 1995
182. ***, Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
183. ***, Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, Editura Sophia,
Bucureşti, 2006.
184. ***, Ecumenismul, Sfânta Mănăstire Paraklitu, Editura Evanghelismos,

544
 Bucureşti, 2004.
185. ***, ELTA - Revistă de metafizică, nr. 5/1993
186. ***, Evanghelia după Iuda, editată de Rodolphe Kasser, Marvin
Meyer şi
Gregor Wurst, cu un comentariu adiţional de Bart D. Ehrman.Editura
Egmont, Bucureşti, 2006.
187. ***, Evanghelia după Toma, Editura Arca, Bucureşti, 1993.
188. ***, Evanghelia eseniană, Editura Orfeu, Bucureşti, 2000.
189. ***, Evanghelii apocrife, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
190. ***, Fenomenul sectelor sau al noilor mişcări religioase, document
oficial
al Vaticanului, tipărit în limba română de Misionarii Verbiţi, com. Săbăoani
191. ***, Irenikon, nr. 56/1983.
192. ***, Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine, Editura Deisis, Sibiu,
2006.
193. ***, Învăţăturile marelui yoghin Ramakrishna, Editura Anandakali,
Bucureşti, 1993
194. ***, Mărturisirile Sfinţilor Părinţi împotriva ereziei numită
ecumenism.
195. ***, National Geographic, mai 2006, ediţia în limba română.
196. ***, Orthodox Life, Vol. 27, martie-aprilie 1977.
197. ***, Ortodoxia şi internaţionalismul religios, Editura Scara, Bucureşti,
1999.
198. ***, Parakathiki, nr. 3/1998.
199. ***, Patericul, Episcopia Ortodoxă Română, Alba-Iulia, 1993.
200. ***, Patericul Sarovului, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005
201. ***, Pelerinul rus, Editura Sophia, Bucureşti, 1998
202. ***, Poezia în cătuşe, Editura Omniscop, Craiova, 1995.
203. ***, Prohodul Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1998.
204. ***, Răspuns la o ficţiune (Codul lui Da Vinci), Comunicat al
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei, Editura
Evanghelismos, Bucureşti, 2006
205. ***, Rost, nr. 19, septembrie 2004.
206. ***, Sfânta Lumină pascală de la Ierusalim, Schitul Sfântul Serafim de
Sarov
207. ***, Un serafim printre oameni - Sfântul Serafim de Sarov, Galaţi,
2005
208. ***, Unele aprecieri asupra Credinţei Baha’i - broşură publicitară
209. ***, Viaţa Fericitului Pahomie, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995.
210. ***, Viaţa Sfântului Marcu al Efesului, Editura Egumeniţa, Galaţi,
2006.

545
211. ***, Viaţa şi învăţăturile Cuviosului Părinte Filothei Zervakos, Editura
Orthodox Kypseli, Tesalonic, 1994
212. ***, Viaţa şi învăţăturile Cuviosului şi Sfinţitului Mucenic Cosma
Etolianul, Editura Deisis, Sibiu, 2001
213. ***, Vieţile Sfinţilor pe Februarie, Editura Episcopiei Romanului şi
Huşilor, 1992.
214. ***, Vieţile Sfinţilor pe Mai, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor,
1996.
215. ***, Vieţile Sfinţilor pe Martie, Editura Episcopiei Romanului şi
Huşilor, 1992.
216. ***, Vieţile Sfinţilor pe Octombrie, Editura Episcopiei Romanului şi
Huşilor, 1992.
217. ***, Vieţile Sfinţilor pe Noiembrie, Editura Episcopiei Romanului şi
Huşilor, 1993.286
218. Nietzche, Friedrich, Antihristul, Biblioteca Apostrof, 1996.
219. Reinhardt, Alexander, Poveţele Maicii Sofronia, Editura L.V.B., 1997.
220. Rem, Marc, Anticrist, Târgovişte, 1997.
221. ***, Apologeţi de limbă latină, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1981.
222. Dumitru, Laurenţiu, Hristos şi tinerii, Editura Bunavestire, Galaţi,
2003.
223. Popovici, părintele Iustin, Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos,
Editura Bunavestire, Galaţi, 2003.
224. Dechanet, părintele, Yoga creştină, Editura Ananda, Bucureşti, 1996.

286
Următoarele titluri nu respectă ordinea alfabetică a bibliografiei.

546
 Încheiere

Părintele Iustin Pârvu:

„Există o tăcere canceroasă a poporului român…”

Trăim într-un veac bântuit de încercări foarte grele, în special după 1914,
începând cu primul război mondial. Primul război mondial a fost mijlocul de
cercetare şi de analiză profundă a Europei creştine, ca să se zdrobească
creştinismul de pe faţa lumii. Şi, datorită acestui fenomen care se continuă până
în zilele noastre, Biserica noastră Ortodoxă a suferit ispitele cele mai grele şi
loviturile cele mai puternice.
Fenomenele care au avut loc, luptele care s-au deschis între români, între
conducători şi supuşi, luptele care s-au început între masonerie şi Ortodoxie,
luptele care se continuă şi până astăzi au afectat aşa de tare viaţa noastră
bisericească românească, încât putem vorbi despre un cancer al vieţii noastre
bisericeşti, şi, când vorbesc despre Biserică, mă gândesc la totalitatea ei, de sus
în jos, şi de jos în sus. Prin aceste fenomene care au făcut ca Ortodoxia noastră
să slăbească tot mai mult în faţa tuturor încercărilor care au venit dinspre
Occident, s-a urmărit să reducă la o tăcere cumplită Biserica noastră.
Există o tăcere canceroasă a poporului român. Să nu credem că suntem
nevinovaţi faţă de starea bolnavă în care zace creştinătatea românească astăzi.
Fiecare din noi poartă vina pentru toată decăderea morală şi pentru toate
răutăţile care s-au năpustit asupra neamului nostru, încât ne este ruşine să mai
spunem că suntem creştini de 2000 de ani. Dacă am lăsat să pătrundă în
învăţământ molima aceasta occidentală, care promovează ateismul şi
desfrânarea, cum să avem fii sănătoşi? Dacă am lăsat să pătrundă în societate
legi imorale, cum să mai avem mame sfinte? Dacă am lăsat să pătrundă în
Biserică putoarea compromisului şi învăţăturilor rătăcite, cum să avem preoţi şi
păstori sfinţi, adevăraţi plugari de suflete ai acestui neam?
Sunt într-adevăr vremuri anevoioase, dar noi nu numai că nu mai
depunem nici o jertfă şi nevoinţă, dar trăim într-o acută nepăsare şi dăm cu
piciorul la adevărurile sfinte ale Bisericii şi neamului nostru şi nu ne mai
cinstim sfinţii şi mărturisitorii care şi-au dat viaţa pentru ca noi să mai avem
această comoară a Ortodoxiei.
Am uitat cum a lucrat Dumnezeu prin tinerii pe care i-a dat neamul nostru
în perioada comunistă şi cea de dinainte, am uitat că reuşiseră să renască şi să
regenereze, cu preţul vieţii lor, viaţa noastră ortodoxă; au dovedit că într-adevăr
au luat pe umerii lor cu toată dragostea şi elanul crucea lui Hristos, încât au
mers până la a se sfârşi pe acest teren de luptă. Avem exemple pe Valeriu
Gafencu, pe ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, pe Voiculescu, pe Radu Gyr

547
şi pe mulţi alţii, care s-au ridicat împotriva marilor cotropitori ai Ortodoxiei de
la noi…
Rămâne însă ca, în toate aceste poveri grele care le duce poporul nostru
pe umerii lui, să nădăjduim în rugăciunile martirilor noştri - ale celor de
dincolo, în rugăciunile Bisericii biruitoare de dincolo - ca să primim mângâiere
şi întărire, ca să ne ajute să ducem mai departe crucea lui Hristos şi să Îl
proslăvim pe Dumnezeu în toată deplinătatea şi dragostea pe care au avut-o ei.
Pentru că şi noi avem datoria, la rândul nostru, să dovedim aceeaşi jertfă a
înaintaşilor noştri, să apărăm cu toată abnegaţia marele tezaur al Ortodoxiei, cu
care ne-a binecuvântat Dumnezeu pe pământ, în Răsăritul acesta european.
Autorul acestei cărţi, Danion Vasile, a prins într-adevăr toată
sensibilitatea vremurilor în care trăim. Este omul care a luat asupra sa cea mai
grea formă a jertfirii pentru Hristos, mărturisirea, lucru pentru care Dumnezeu
îl va apăra mereu şi-i va da putere să înfrunte aceste ispite şi duhul acestei lumi
antihriste care defaimă cultul nostru ortodox. El apără prin cuvânt, prin faptă şi
prin trăirea lui şi duce mai departe, cât este posibil, crucea martirilor noştri. Nu
putem fi nişte creştini integri dacă nu ne mărturisim credinţa. În Crez cu toţii
intonăm, dar fără băgare de seamă: Mărturisesc un botez întru iertarea
păcatelor. Mărturisirea este baia de iertare a păcatelor noastre. Nu este
suficient să postim, să mergem la biserică. Dumnezeu vrea mai mult de la noi.
El ne cere preţul cel mai mare al dragostei noastre: însăşi viaţa noastră.
Biserica este casa noastră. Să nu lăsăm lupii să intre în ea şi să ne fure
sufletele. Ci cu preţul vieţii noastre să ne apărăm credinţa. Fratele nostru,
Danion, este autorul şi oratorul nostru aşteptat de mult prin toate bisericile
noastre, care sunt azi pustiite de cuvânt mărturisitor, pentru că preoţii noştri şi-
au uitat misiunea. Am putea spune că este într-adevăr un apostol al vremurilor
noastre şi Dumnezeu să-l binecuvânteze cu cuvânt dătător de viaţă, să trăiască
în nădejdea unui viitor încununat al ţării noastre care să lucească precum luna
între stele şi omul între sfinţi.

548
Cuprins

Partea I:
DESPRE ÎNAINTEMERGĂTORII ANTIHRISTULUI
Prefaţă - Încă un meci împotriva diavolului..................................................................................7
Despre înainte-mergătorii Antihristului şi prigoana vremurilor noastre.......................................8
Anexe:
1. Despre Demonia albă..............................................................................................................35
2. Despre mărturisirea dreptei credinţe.......................................................................................46
3. Secularismul, o boală netratată la timp...................................................................................51
4. Will They Rock Us?................................................................................................................53
5. Ultimul turnir..........................................................................................................................55
Nota autorului.............................................................................................................................57

Partea a II-a:
BISERICA ŞI DUŞMANII EI
Evanghelia după Antihrist...........................................................................................................63
Iuda şi „teologia dialogului”.......................................................................................................71
Iuda la Cina cea de Taină............................................................................................................76
„Dacă noi vom tăcea, pietrele vor striga…”...............................................................................83
Între Hristosul lui Kazantzakis şi cel al Sfinţilor Mucenici........................................................88
În apărarea Prohodului................................................................................................................95
Despre falsele convertiri...........................................................................................................100
Sfintele Evanghelii şi erezia antisemitismului..........................................................................103
Noi Îl răstignim pe Hristos........................................................................................................116
Ispitele literaturii.......................................................................................................................119
Icoana lui Iuda într-o biserică ortodoxă....................................................................................123
Deformarea vechilor Scripturi..................................................................................................127
Îmbunătăţirea canonului scripturistic........................................................................................133
Scripturile New Age sau pervertirea Evangheliilor..................................................................136
Despre neghina din bibliotecă...................................................................................................146

Partea a III-a:
FEŢELE APOSTAZIEI - Dărâmarea idolilor
Notă asupra ediţiei....................................................................................................................155
Scrisoare către un prieten..........................................................................................................157
Despre cugetul Bisericii şi şoaptele diavolului.........................................................................174
„Religia” New-Age...................................................................................................................199
Lista „neagră” a ramificaţiilor neopăgâne................................................................................206
Despre „transcendenţa” Mişcării Transcedentale.....................................................................214
Religia Baha'i, stâlp al Noii Ere................................................................................................219
Despre Sai Baba - sau „Urmarea lui Lucifer”...........................................................................223
Jim Jones sau „Jim - Spintecătorul de suflete”........................................................................ 227
„Hainele noi” ale rătăcirilor......................................................................................................233
Post scriptum.............................................................................................................................245
Ghiveci cu aromă New-Age-istă...............................................................................................248
Anexă: Cuvânt la Duminica Ortodoxiei (Pr. Ilarion Olaru)......................................................267

549
Partea a IV-a:
DESPRE HOROSCOP, CUTREMURE ŞI GHICIREA VIITORULUI
Nota autorului...........................................................................................................................281
În loc de prefaţă: Despre cunoaşterea lui Dumnezeu................................................................282
I. Despre horoscop, cutremure şi ghicirea viitorului
I. 1. Despre capriciile timpului şi „arta” de a ghici viitorul......................................................303
I. 2. Despre astrologie sau „descifrarea tainelor cereşti............................................................311
I. 3. Despre profeţiile Sfinţilor şi „profeţii” cutremurelor........................................................319
II. Despre Yoga creştină............................................................................................................328
III. „Minunile” înşelătoare........................................................................................................342
Încheiere....................................................................................................................................358

Partea a V-a:
DESPRE REÎNCARNARE ŞI INVAZIA EXTRATERESTRĂ
Despre credinţa în reincarnare..................................................................................................363
Despre libertatea de a fi robi destinului....................................................................................376
Fenomenul O.Z.N.....................................................................................................................380
Apocalipsa contemporană.........................................................................................................403
Sfântul Petru Movilă şi „arătările îngereşti”.............................................................................408
Încheiere....................................................................................................................................413
Anexe:
Părintele Dan Bădulescu:
Despre maestrul Gregorian Bivolaru şi Tantra Yoga................................................................416
Ieromonahul Damaschin Christensen:
De la religiile orientale la Ortodoxie.........................................................................................423

Partea a VI-a:
ADEVĂRUL DESPRE IUDA ŞI ANTI-EVANGHELIA „SA”
În loc de prefaţă - Despre Iuda, despre mine şi despre tine......................................................435
O introducere despre „partea leului”.........................................................................................439
Misterul celor „patru vânturi”..................................................................................................443
With God on Judas' side? De vorbă cu tine..............................................................................449
Evreul Steinhardt despre evreul Iuda........................................................................................453
Un fals autentic.........................................................................................................................455
Când să-şi fi scris Iuda Evanghelia?........................................................................................457
Cainiţii şi Evanghelia „tantricilor” gnostici..............................................................................462
Profeţii despre Iuda...................................................................................................................468
„Minunile” din copilăria lui Iisus..............................................................................................472
Afacerea „Evanghelia după Iuda”............................................................................................479
Zodia lui Iuda............................................................................................................................482
Invocând Vaticanul...................................................................................................................486
Iuda „al treisprezecelea daimon”, un diavol?..........................................................................488
Spectacolul de la Oberammergau şi „The Passions”...............................................................493
Epidemia de sinucidere.............................................................................................................495
Dar voi cine ziceţi că sunt?......................................................................................................499
Despre cauzele succesului unei apocrife..................................................................................503
Postfaţă - A „Love Story That Is Older Than The Sea…”........................................................509
Incheiere....................................................................................................................................512
Bibliografie...............................................................................................................................515

550