Ipocrizia

temă fundamentală in creația maziliană

Prozator, eseist , publicist și dramaturg, Teodor Mazilu s-a impus mai ales prin
teatru.Scrisul său a fost mult discutat, dar nimeni n-a contestat stilul său original, piesele
sale consacrându-l. Chiar dacă a fost foarte bine primit de public si de criticii vremii,
autorul nu a fost primit la fel de bine și de autorități.Având faima unui noncomformist,
Mazilu a avut adeseori conflicte cu cenzura, înțelesurile si aluziile fiind făcute de către
autor în mod evident, scriitorul manifestându-se fără niciun fel de inhibiție.
Piesele dramaturgului sunt lipsite de acțiunea propriu zisă, aceasta fiind substituită de
dinamica tulburătoare a limbajului.Personajele lui se află într-o continuă zvârcolire
sentimentală, tânjesc după sublime, dar se aruncă dezinvolt în prăpastia ridicolului.
Funcționalitatea personajelor este în primul rând demonstrativă, ele nu trăiesc, ci se
explică, mai exact spus explică o stare morala.În piesele lui Mazilu, personajele nu
cunosc devenirea, evoluția nuanțată, ci , fixate într-un chenar, încep să-și dezvăluie cu un
năucitor apetit verbal fișa personală.Universul mazilian este o lume făcută din piese ale
căror replică fac cititorii să-și recunoască ipocrizia, aceștia regăsindu-se măcar o data în
personajele dramaturgului.“Acești nebuni fățarnici” una dintre piesele autorului,
evidențiază în mod direct ipocrizia, aceasta regăsindu-se pe tot parcursul piesei, reieșind
dintr-un amalgam de teme precum puterea, raportul barbat/femeie,
existența/nonexistența.Tema unitară este însă vidul interior produs de limbaj, acesta fiind
armura înăuntrul căreia nu mai este nimic, comicul fiind astfel reprezentat de ceea ce se
străduiește omul sa fie.
Diferitele incertitudini legate de existență urmăresc personajele și le fac să-și dorească
la un moment dat să ajungă în paradis, acolo unde nu mai este nevoie de sentimente și
credințe.Ajunși in Rai, Iordache, Camelia, Silvia și Dobrișor realizează că traiul într-un
loc lipsit de amenințări, unde bunăstarea se obține fără niciun fel de efort este
insuportabil, dându-și astfel seama că în cazul lor mizeria este preferabilă:”Numai
mizeria ne redă conștiința de sine” declară Camelia, nefericita din cauza căreia niciun
bărbat nu s-a mai sinucis.În același timp, Iordache începe să-și pună diferite întrebări cu
privire la propria persoană ajungând pe urmă la concluzia:”Dacă nu sunt ipocrit,
înseamnă că nu exist.”Astfel, personajele se întorc pe pământ, paradisul fiind doar un loc
unde “nu trăim pe spinarea nimănui” lucru care de altfel îi face nemulțumiți.
În ceea ce privește personajele, se observă o anumită simetrie, creeându-se astfel
diferite combinații.Replicile piesei denotă într-un mod evident ipocrizia personajelor, iar
calmul cu care vorbesc despre faptele lor mai mult sau mai puțin morale îi fac să pară
niște personaje nevinovate, modul în care jonglează replicile acestora dând senzația că
totul este în regulă.
Iordache, bărbatul care dorește să petreacă bine și să moară în somn dorește să perceapă
existența într-un mod mult mai profund:”Existența mi se pare un lucru destul de banal-
aproape tras de păr.Aș vrea să cad și eu pe gânduri…Curios, dar nu prea cad pe
gânduri.Aș vrea să zâmbesc și eu cu ironie la anumite fraze …Aș vrea să trec și eu cu
ușurință de la un subiect la altul…Aș vrea să mă emoționeze bolta înstelată a
cerului.”Ipocrizia aceluiași personaj este motivată și de dorința lui de a-i fi recunoscute
meritele de către cei din jur si se simte neîndreptățit de faptul că nu o sa știe nimeni că a
făcut un lucru atât de important precum refuzul decorației:”Fără invidia celorlalți mai
există oare decorația ca atare?Uite, am refuzat decorația, orice s-ar spune , e un gest
frumos, dar nici de acest gest frumos n-o să știe nimeni.Nimeni n-o să știe că Iordache a
refuzat o decorație.Când Sartre a refuzat Premiul Nobel, au urlat toate ziarele.”În plus,
același personaj consideră că nu are niciun folos să aibă la braț o femeie frumoasa dacă
nu există niciun bărbat care să-l invidieze.:”Uite, mă plimb cu ea de braț, nu mă invidiază
nimeni…Gândul că am o femeie frumoasa și nimeni nu mă invidiază mi se pare groaznic!
Femeia nici nu există…Numai invidia altuia ar putea face ca aceasta femeie să existe cu
adevărat, în carne și oase.”
Ipocrizia este demonstrată și de Silvia, femeia care reface moralul barbaților.Ajunsă în
situația de a nu mai avea bani, Silvia recunoaște că fără ei devine iarăși ipocrită:”S-au dus
banii, s-a dus și sinceritatea mea pe apa sâmbetei!Fără bănișori, devin iarăși ipocrită…
(…)Simt cum mi se redeșteaptă capacitatea de a minți cu o dezinvoltură criminală…(…)
Iordache, Iordache, nu mai vreau să mint, găsește odată gologanii!
Toate personajele au câte un antagonist, acestea fiind perechi, anihilarea rezultând
tocmai din inventarea acestuia.Camelia este femeia care distruge moralul bărbaților, în
timp ce rolul Silviei este de a-l reface.Bărbatul cu capul în nori caută un loc inexistent,
pare un nebun fiind într-o permanentă transă, iar Sublimul în caz de forță majoră
reprezintă aspirația către absolut.Adam, bărbatul incoruptibil și Licheaua întârziată, cel
care devine la o adică al doilea incoruptibil sunt două personaje antagonice care se
anihilează reciproc tocmai prin asemănarea lor foarte pronunțată.Pentru a se salva de
primul dintre ei personajele au inventat un al doilea incoruptibil:”Am să fac dintr-o lichea
un bărbat incoruptibil.Au sa fie doi incoruptibili și atunci au să se mănânce între
ei”.Cumpărarea și coruperea “Lichelei intarziate”, împingerea sa către profesiunea de
incoruptibil se produce printr-un fel de vrajă în care stăpâneste exclusiv forța limbajului,
prin sentințe imperative:”Trebuie să iubești adevărul și să urăști minciuna!” În plus, după
ce la început reiese faptul că Dobrișor ar încerca să concureze cu Iordache , el îsi
schimbă însă aspirațiile, încercând să preia funcțiile ideale ale Sublimului.În final, se
obține o anihilare totală între personajele piesei, fapt ce arată mecanismul manipulării
omului.
Titlul acestei piese “Acești nebuni fățarnici” anunță, într-o anumită măsură tipologia
personajelor, acestea pendulând între aspirații înalte și spaime.Nebunia acestora provine
din modul în care ei percep existența, iar concepțiile lor de viață contravin regulilor de
conviețuire impuse de societate.De asemenea, fățărnicia personajelor provine din
comportamentul acestora , atitudinea lor față de ipocrizie fiind una firească, acest lucru
reieșind din diferite situații, convingeri și impresii.”Eu mănânc rahat foarte ușor și asta
mă face invincibil.”, declară la un moment dat Iordache.”Disprețul fața de ceilalți îmi
fortifică organismul” zice Adam, iar Sublimul în caz de forță majoră constată”Am mai
multe argumente decât convingeri.”
Opera “Acești nebuni fățarnici” scrisă de Teodor Mazilu este o piesă de teatru lipsită
de evenimente, dar in care ipocrizia este demonstrată atât de replicile personajelor cât și
de raporturile dintre ele , limbajul fiind armura inăuntrul căreia nu mai este nimic.

Buzan Andreea
Bibliografie:
Teodor Mazilu, Teatru, Editura Eminescu, 1981

Miruna Runcan, Structura dramatică la Theodor Mazilu, în Teatrul,

nr. 10, 1988