CONSTRUCTIE EUROPEANA

http://europa.eu/abc/12lessons/key_dates/index_ro.htm

Coord.: As. univ. drd. Ioana Andreea COZIANU

1. De ce a fost creată Uniunea Europeană?

I. Pacea şi stabilitatea

Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât un
vis al filozofilor şi vizionarilor. Victor Hugo, de exemplu, a avansat ideea „Statelor Unite
ale Europei”, fiind inspirat de idealurile umaniste. Visul acesta a fost însă spulberat de
groaznicele războaie care au devastat continentul în prima jumătate a secolului XX.

O nouă formă de speranţă a luat însă naştere din ruinele celui de-al doilea război mondial.
Cei care au opus rezistenţă totalitarismului în timpul celui de-al doilea război mondial
erau hotărâţi să pună capăt antagonismului internaţional şi rivalităţilor în Europa şi şi
astfel să creeze condiţiile necesare unei păci durabile. Între 1945 şi 1950, câţiva oameni
de stat, precum Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi şi Winston
Churchill, s-au hotărât să convingă cetăţenii de necesitatea intrării într-o eră nouă, cea a
unei organizări structurate a Europei Occidentale, bazată pe interese comune şi fondate
pe tratate, care ar garanta statul de drept şi egalitatea între toate ţările membre.

Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministru de Externe al
Franţei) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO). Astfel, ţările care odinioară se confruntau pe câmpul de luptă decid să
plaseze producţia de cărbune şi oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune.
Din punct de vedere practic, dar şi simbolic, spectrul conflictelor a fost transformat într-
un instrument al păcii şi reconcilierii.

II. Reunificarea continentului european

După căderea Zidului Berlinului în 1989, Uniunea Europeană a fost cea care încurajat
reunificarea Germaniei. În 1991, odată cu prăbuşirea Imperiului Sovietic, fostele ţări
comuniste din Europa Centrală şi de Est decid, la rândul lor, după ce timp de decenii s-au
aflat sub tutela Pactului de la Varşovia, că viitorul lor este legat de cel al marii familii a
naţiunilor democratice din Europa.

Procesul de extindere continuă şi astăzi. Astfel, în timp ce Turcia şi Croaţia au început

negocierile de aderare în octombrie 2005, o serie de ţări din Balcani şi-au depus şi ele
candidatura, ceea ce ar putea duce, într-o bună zi, la aderarea efectivă a acestora la marea
familie europeană.

III. Siguranţa şi securitatea

1
În secolul XXI, Europa încă se mai confruntă cu probleme de siguranţă şi securitate. De
aceea, UE trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta siguranţa şi securitatea statelor
sale membre. În acest scop, UE trebuie să colaboreze constructiv cu regiunile aflate
dincolo de graniţele sale, respectiv ţările din Balcani, din Africa de Nord, din Caucaz şi
din Orientul Mijlociu. UE trebuie, de asemenea, să îşi apere interesele militare şi
strategice, prin colaborarea cu aliaţii săi, în special cu NATO şi prin dezvoltarea unei
veritabile politici europene comune de securitate şi de apărare.

Securitatea internă şi externă sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Combaterea
terorismului şi a crimei organizate necesită o colaborare strânsă între forţele poliţieneşti
din toate ţările UE. Crearea unui „spaţiu de libertate, securitate şi justiţie” în sânul UE,
unde fiecare cetăţean are acces egal la justiţie şi este protejat de lege, constituie o nouă
provocare la nivel european, necesitând o coordonare sporită a acţiunilor întreprinse de
autorităţile naţionale. Organisme precum Europol, Oficiul European de Poliţie şi
Eurojust, care promovează cooperarea între procurori, judecători şi ofiţeri de poliţie din
ţările membre ale UE, sunt chemate să joace un rol mai activ şi mai eficient.

IV. Solidaritatea economică şi socială

Cu toate că, la origine, Uniunea Europeană a fost creată pentru a realiza un obiectiv
politic pacificator, aspectul economic a fost totuşi cel care a reuşit să dinamizeze şi să
încununeze cu succes această construcţie europeană.

La ora actuală, tendinţele demografice în UE nu sunt foarte favorabile, în comparaţie cu

celelalte state ale lumii. De aceea, statele membre trebuie să se apropie tot mai mult
pentru a asigura creşterea economică şi pentru a se menţine competitive la nivel mondial.
Niciun stat membru nu este pregătit să facă faţă, singur, concurenţei pe plan mondial în
domeniul comerţului. Astfel, piaţa unică le oferă întreprinderilor europene o platformă
vitală, asigurându-le competitivitatea pe pieţele mondiale.

Cu toate acestea, acest spaţiu de liberă concurenţă la nivel european trebuie să aibă drept
corolar solidaritatea naţiunilor europene. Aceasta are consecinţe pozitive asupra
cetăţenilor europeni: prin urmare, atunci când cetăţenii din unele regiuni ale Europei sunt
victime ale inundaţiilor sau ale altor calamităţi naturale, bugetul UE prevede fonduri de
asistenţă în acest sens. Fondurile structurale, gestionate de Comisia Europeană,
încurajează şi sporesc eforturile depuse de autorităţile naţionale şi locale ale ţărilor
membre pentru a reduce inegalităţile între diversele regiuni ale UE. Mijloacele financiare
prevăzute din bugetul UE şi creditele oferite de Banca Europeană de Investiţii (BEI) sunt
alocate pentru a îmbunătăţi infrastructura de transporturi (de exemplu, extinderea reţelei
de autostrăzi şi a infrastructurii feroviare de mare viteză), contribuind astfel la
promovarea unor regiuni şi la stimularea schimburilor comerciale transeuropene. Astfel,
succesul economic al UE se va manifesta, în parte, prin capacitatea pieţei sale unice, de
500 de milioane de consumatori, de a satisface interesele unui număr cât mai mare de
consumatori şi întreprinderi.

V. Identitatea şi diversitatea în contextul globalizării

2
Societăţile post-industriale ale Europei devin tot mai complexe. Astfel, deşi nivelul de
trai al cetăţenilor europeni nu a încetat să crească, diferenţe semnificative între bogaţi şi
săraci persistă totuşi. La rândul ei, extinderea a accentuat şi mai mult aceste diferenţe,
întrucât noile state membre au intrat în UE având un nivel de trai sub media europeană.
De aceea, colaborarea statelor membre este crucială pentru a se reuşi reducerea acestor
discrepanţe.

Totuşi, toate aceste eforturi nu au fost realizate în detrimentul identităţii culturale şi

lingvistice a statelor europene. Dimpotrivă, activităţile întreprinse de instituţiile europene
au contribuit la realizarea creşterii economice, având în vedere particularităţile regionale
şi bogata diversitate culturală şi tradiţională a ţărilor membre.

După jumătate de secol de construcţie europeană, UE în ansamblul său este mai

impunătoare decât fiecare stat membru luat separat: ea exercită o influenţă economică,
socială, tehnologică, comercială şi politică mult mai mare decât dacă acestea ar fi trebuit
să acţioneze individual. Faptul că UE întreprinde acţiuni comune şi se exprimă printr-o
singură voce constituie o valoare adăugată incontestabilă pentru Europa.

De ce?

• • Fiind prima putere comercială in lume, UE joacă un rol decisiv în negocierile

internaţionale, respectiv cele din cadrul organizaţiei Mondiale a Comerţului
(OMC), compusă din 149 ţări, precum şi în punerea în aplicare a Protocolului de
la Kyoto privind schimbările climatice şi poluarea atmosferică;
• • Deoarece adoptă poziţii clare în ceea ce priveşte unele teme sensibile,
importante pentru cetăţeanul de rând, precum protecţia mediului, resursele de
energie regenerabilă, „principiul precauţiei” în materie de securitate alimentară,
aspectele etice ale biotehnologiilor şi necesitatea protejării speciilor pe cale de
dispariţie;
• • Deoarece a lansat o serie de iniţiative importante pentru o dezvoltare durabilă a
întregii planete, în legătură cu „Summitul Pământului” de la Johannesburg, în
2002.

Vechiul adagiu „unirea face puterea” este mai pertinent ca niciodată pentru europenii de
azi. Totuşi, procesul de integrare europeană nu a şablonat diversele moduri de viaţă,
tradiţiile şi culturile popoarelor sale. Într-adevăr, diversitatea reprezintă o valoare majoră
pentru Uniunea Europeană.

VI. Valorile Uniunii Europene

UE îşi doreşte să promoveze valorile umaniste şi progresiste şi să garanteze că fiinţa

umană este stăpânul şi nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel global.
Nevoile cetăţenilor nu pot fi satisfăcute doar prin intermediul mecanismelor de piaţă şi
nici nu pot fi impuse în mod unilateral.

3
De aceea, UE pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model de societate care
este susţinut de majoritatea cetăţenilor săi. Europenii se mândresc cu patrimoniul bogat
de valori, printre care se numără drepturile omului, solidaritatea socială, libertatea
întreprinderii, distribuirea echitabilă a roadelor creşterii economice, dreptul la un mediu
protejat, respectarea diversităţii culturale, lingvistice şi religioase şi o sinteză armonioasă
a tradiţiei şi a progresului.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, proclamată în decembrie 2000 la

Nisa, cuprinde toate drepturile recunoscute la ora actuală de statele membre şi de
cetăţenii UE. Aceste valori creează un sentiment de apartenenţă la aceeaşi familie
europeană. Un exemplu bun în acest sens îl constituie abolirea pedepsei cu moartea în
toate statele UE.

2. Etapele creării UE - istoric

1951: Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către cei şase membri
fondatori
1957: Tratatul de la Roma instituie o piaţă comună
1973: Comunitatea se extinde (numără acum nouă state membre) şi dezvoltă politici
comune
1979: Primele alegeri prin vot universal direct pentru Parlamentul European
1981: Prima extindere în spaţiul mediteranean
1993: Realizarea pieţei unice
1993: Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană
1995: UE se extinde la 15 membri
2002: Introducerea bancnotei şi monedei euro
2004: 10 ţări noi aderă la Uniune

1950

9 mai

Ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, propune, în cadrul unui discurs
inspirat de Jean Monnet, ca Franţa şi Republica Federală Germania să îşi gestioneze în
comun industriile cărbunelui şi oţelului, sub autoritatea unei instituţii noi care să rămână
deschisă şi altor state europene.

Deoarece 9 mai consfinţeşte practic naşterea Uniunii Europene, această dată a fost aleasă
pentru a sărbători Ziua Europei.

1951

18 aprilie

Cele şase state, Belgia, Republica Federală Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările
de Jos, semnează la Paris Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi

4
Oţelului (CECO). Acesta intră în vigoare la data de 23 iulie 1952, pentru o perioadă de 50
de ani.

1955

1–2 iunie

La întrunirea de la Messina, miniştrii de externe ai statelor membre CECO decid

extinderea procesului de integrare europeană către întreaga economie.

1957

25 martie

Cele şase state semnează la Roma Tratatele de instituire a Comunităţii Economice

Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom). Acestea intră
în vigoare la data de 1 ianuarie 1958.

1960

4 ianuarie

La îndemnul Marii Britanii, Convenţia de la Stockholm instituie Asociaţia Europeană a

Liberului Schimb (AELS), cuprinzând o serie de ţări europene care nu fac parte din CEE.

1963

20 iulie

La Yaoundé, CEE şi 18 state africane semnează un acord de asociere.

1965

8 aprilie

Are loc semnarea Tratatului de fuzione a organelor executive ale celor trei Comunităţi
(CEC, CEE şi Euratom), prin care se instituie un Consiliu unic şi oComisie unică. Acesta
intră în vigoare la data de 1 iulie 1967.

1966

29 ianuarie

„Compromisul de la Luxemburg”. Ca urmare a unei crize politice, Franţa acceptă să

participe din nou la reuniunile Consiliului, în schimbul unui acord conform căruia

5
majoritatea calificată este permisă doar dacă nu sunt puse în joc interesele majore ale
statelor membre.

1968

1 iulie

Are loc desfiinţarea, cu 18 luni înainte de termen, a taxelor vamale pentru bunuri
industriale existente între statele membre şi introducerea unui tarif extern comun.

1969

1–2 decembrie

Şefii de stat şi de guvern ai CEE reuniţi la Haga iau hotărârea de a merge mai departe pe
drumul integrării europene, deschizând astfel calea primului val de extindere.

1970

22 aprilie

Este semnat la Luxemburg un tratat care permite finanţarea treptată a Comunităţilor

printr-un sistem de „resurse proprii” şi totodată extinderea competenţelor în materie de
control ale Parlamentului European.

1972

22 ianuarie

La Bruxelles se semnează tratatele de aderare între statele Comunităţilor Europene şi

Danemarca, Irlanda, Norvegia şi Marea Britanie.

1973

1 ianuarie

Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie aderă la Comunităţile Europene, care vor cuprinde
din acest moment nouă state membre. Norvegia se pronunţă cu o majoritate de voturi
împotriva aderării, în urma unui referendum organizat în acest scop.

1974

9–10 decembrie

Şefii de stat ai celor nouă ţări membre se reunesc la Paris, unde decid să se întâlnească de
trei ori pe an în cadrul unui Consiliu European. Aceştia îşi exprimă, de asemenea, acordul

6
pentru organizarea de alegeri directe pentru Parlamentul European şi aprobă înfiinţarea
Fondului European de Dezvoltare Regională.

1975

28 februarie

Este semnată, la Lomé, o convenţie (Lomé I), între CEE şi 46 de state din Africa, Caraibe
şi Pacific (ACP).

22 iulie

Este semnat un tratat bugetar prin care sunt extinse atribuţiile Parlamentului şi este
înfiinţată Curtea de Conturi a Comunităţilor Europene. Acesta intră în vigoare la data de
1 iunie 1977.

1979

7–10 iunie

Au loc primele alegeri directe pentru cele 410 locuri în Parlamentul European.

1981

1 ianuarie

Grecia devine membru al CEE. Numărul statelor membre se ridică la zece.

1984

14–17 iunie

A doua rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

1985

7 ianuarie

Jacques Delors devine preşedinte al Comisiei (1985-1995).

14 iunie

Este semnat Acordul Schengen în scopul de a elimina controalele la frontierele dintre

statele membre ale Comunităţilor Europene.

1986

7
1 ianuarie

Spania şi Portugalia devin membre ale CEE. Numărul statelor membre se ridică la 12.

17 and 28 februarie

Se semnează, la Luxemburg şi la Haga, Actul Unic European. Acesta intră în vigoare la

data de 1 iunie 1977.

1989

15 and 18 iunie

A treia rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

9 noiembrie

Căderea zidului Berlinului.

1990

3 octombrie

Reunificarea Germaniei.

1991

9–10 decembrie

Consiliul European de la Maastricht adoptă Tratatul privind Uniunea Europeană, care

pune bazele unei politici externe şi de securitate comună, ale cooperării mai strânse în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi ale creării unei uniuni economice şi monetare
care să includă moneda unică..

1992

7 februarie

Se semnează la Maastricht Tratatul privind Uniunea Europeană. Acesta intră în vigoare la

data de 1 iunie 1977.

1993

1 ianuarie

Are loc crearea pieţei unice.

8
1994

9 and 12 iunie

A patra rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

1995

1 ianuarie

Austria, Finlanda şi Suedia devin membre ale UE. Numărul statelor membre se ridică la
15. Norvegia amână din nou aderarea, ca urmare a unui referendum în care se
înregistrează o majoritatea de voturi negative.

23 ianuarie

Începe să funcţioneze o nouă Comisie Europeană prezidată de Jacques Santer (1995-

1999).

27–28 noiembrie

Conferinţa Euro-mediteraneeană de la Barcelona lansează un parteneriat între UE şi

statele situate pe coasta sudică a Mediteranei.

1997

2 octombrie

Se semnează Tratatul de la Amsterdam. Acesta intră în vigoare la data de 1 iunie 1977.

1998

30 martie

Începe procesul de aderare pentru noile ţări candidate. Cipru, Malta şi alte 10 ţări din
Europa Centrală şi de Est vor fi implicate în acest proces.

1999

1 ianuarie

Începutul celei de-a treia etape a UEM. Unsprezece ţări ale UE adoptă moneda euro, care
este lansată pe pieţele financiare, înlocuind astfel monedele naţionale în desfăşurarea
tranzacţiilor de ordin nefinanciar. Banca Centrală Europeană îşi asumă rolul de a gestiona
politica monetară a Uniunii. Grecia se va alătura la rândul său celor 11 ţări membre ale
zonei euro în 2001.

9
10 and 13 iunie

A cincea rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

15 September

Începe să funcţioneze o nouă Comisie Europeană prezidată de Romano Prodi (1999-

2004).

15–16 octombrie

Consiliul European de la Tampere decide crearea unui spaţiu european de libertate,

securitate şi justiţie.

2000

23–24 martie

Consiliul European de la Lisabona dezvoltă o nouă strategie de stimulare a ocupării forţei

de muncă în cadrul UE, de modernizare a economiei, precum şi de întărire a coeziunii şi
integrării sociale într-o Europă bazată pe cunoaştere.

7–8 decembrie

La Nisa, Consiliul European adoptă o decizie comună cu privire la textul unui nou tratat
care schimbă sistemul de luare a deciziilor în cadrul UE, în perspectiva pregătirii pentru
extindere. Preşedinţii Parlamentului European, ai Consiliului European şi ai Comisiei
proclamă solemn Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

2001

26 februarie

Se semnează Tratatul de la Nisa. Acesta intră în vigoare la data de 1 iunie 1977.

14–15 decembrie

Reuniunea Consiliului European de la Laeken. Este adoptată o declaraţie privind viitorul

UE. Se deschide astfel calea către o nouă reforma instituţională a UE şi către crearea unei
Convenţii în vederea elaborării unui proiect de Constituţie Europeană.

2002

1 ianuarie

Intră în circulaţie bancnotele şi monedele euro pe teritoriul celor 12 state ale zonei euro.

10
13 decembrie

Consiliul European de la Copenhaga aprobă oficial aderarea la Uniune a celor 10 ţări

candidate (Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia şi Slovenia) la 1 mai 2004.

2003

10 iulie

Sunt închise oficial lucrările Convenţiei pentru Viitorul Europei prin adoptarea unui
proiect de Tratat Constituţional.

4 octombrie

Începe Conferinţa Interguvernamentală pentru elaborarea Tratatului Constituţional.

2004

1 mai

Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia şi
Slovenia aderă la Uniunea Europeană.

10 and 13 iunie

A şasea rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

29 octombrie

Se adoptă la Roma Constituţia Europeană (sub rezerva ratificării de către statele

membre).

22 noiembrie

Îşi începe mandatul o nouă Comisie Europeană, prezidată de José Manuel Barroso.

2005

29 mai and 1 iunie

Se înregistrează o majoritate de voturi negative din partea Franţei ca rezultat al

referendumului aspra Constituţiei, urmat la scurt timp şi de votul negativ al Ţărilor de
Jos.

3 octombrie

11
Deschiderea negocierile de aderare cu Turcia şi Croaţia.

2007

1 ianuarie

Bulgaria şi România aderă la Uniunea Europeană.

Slovenia adoptă moneda unică.

1. La 9 mai 1950 Declaraţia Schuman propunea instituirea Comunităţii

Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) care a devenit realitate prin
Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951. Acesta a creat o piaţă comună a cărbunelui şi a
oţelului între cele şase state fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania, Franţa,
Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos). Scopul, în urma celui de-al doilea război mondial, era
de a asigura pacea între popoarele europene învingătoare şi cele învinse şi de a le apropia,
facilitându-le colaborarea de pe poziţii egale în cadrul unor instituţii comune.

2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei şase au hotărât să instituie
Comunitatea Economică Europeană(CEE) bazată pe o piaţă comună mai
extinsă, incluzând o gamă largă de bunuri şi servicii. Taxele vamale între cele şase state
au fost eliminate în totalitate la data de 1 iulie 1968, iar în cursul anilor 60 au fost create
politici comune, în special în domeniul comerţului şi al agriculturii.

3. Acest proiect a avut un succes atât de mare, încât Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit
au decis să se alăture Comunităţii. Prima extindere, de la şase la nouă membri, a avut loc
în 1973. În acelaşi timp s-au aplicat noi politici sociale şi de mediu , iar în 1975 s-a
înfiinţat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR).

4. În iunie 1979, s-a realizat un pas decisiv pentru Comunitatea Europeană prin
organizarea primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European.
Aceste alegeri se organizează o dată la cinci ani.

5. În 1981, Grecia s-a alăturat Comunităţii, urmată de Spania şi Portugalia în 1986.

Astfel a fost consolidată prezenţa Comunităţii în Europa de Sud, urgentând nevoia de
extindere a programelor de ajutor regional.

6. Recesiunea economică mondială de la începutul anilor 1980 a adus cu sine un val de

„europesimism”. Cu toate acestea, speranţa a renăscut în 1985 când Comisia Europeană,
sub preşedinţia lui Jacques Delors, a prezentat Cartea albă privind calendarul pentru
realizarea pieţei unice europene până la data de 1 ianuarie 1993. Acest ţel ambiţios a fost
inclus în Actul Unic European semnat în februarie 1986 şi intrat în vigoare la
data de 1 iulie 1987.

7. Structura politică a Europei s-a schimbat categoric odată cu căderea zidului Berlinului
în 1989. Aceasta a condus la unificarea Germaniei în octombrie 1990 şi democratizarea

12
ţărilor Europei Centrale şi de Est prin eliberarea de sub controlul sovietic. Uniunea
Sovietică a încetat să existe în decembrie 1991.

În acelaşi timp, statele membre negociau noul Tratat privind Uniunea Europeanăcare a
fost adoptat în decembrie 1991, la Maastricht , de către Consiliul European
format din şefi de stat şi de guvern,. Acesta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Tratatul a creat Uniunea Europeană (UE), adăugând domenii de cooperare
interguvernamentală structurilor comunitare integrate existente.

8. Acest nou dinamism european, precum şi schimbarea situaţiei geopolitice a

continentului au determinat alte trei noi state – Austria, Finlanda şi Suedia – să adere la
UE la 1 ianuarie 1995.

9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea monedei
unice . Moneda euro pentru tranzacţii financiare (sub altă formă decât numerar)
a fost introdusă în 1999, în timp ce bancnotele şi monedele au fost emise trei ani mai
târziu în cele 12 state ale spaţiului euro (cunoscut sub numele de zona euro). În prezent,
euro este o monedă importantă pentru plăţi şi depozite la nivel mondial, alături de dolarul
SUA.

Europenii trebuie să facă faţă globalizării. Noile tehnologii şi utilizarea tot mai extinsă a
internetului transformă economiile. Aceste transformări implică însă provocări, atât pe
plan social, cât şi cultural.

În martie 2000, UE a adoptat „strategia de la Lisabona” în vederea

modernizării economiei europene, astfel încât aceasta să devină competitivă pe piaţa
mondială alături de alţi mari actori, precum Statele Unite şi statele nou industrializate.
Strategia de la Lisabona include încurajarea inovaţiei şi a investiţiilor în afaceri, precum
şi adaptarea sistemelor educaţionale europene, astfel încât acestea să corespundă
cerinţelor societăţii informaţionale.

În acelaşi timp, şomajul şi creşterea costurilor privind pensiile exercită presiune asupra
economiilor naţionale, făcând reforma cu atât mai mult necesară. Alegătorii cer tot mai
mult guvernelor lor să găsească soluţii practice la aceste probleme.

10. Abia ajunsă la 15 membri, Uniunea Europeană a şi început pregătirile pentru o nouă
extindere la un nivel fără precedent . La mijlocul anilor 1990, fostele state ale
blocului sovietic (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România şi Slovacia), cele
trei state baltice care au făcut parte din Uniunea Sovietică (Estonia, Letonia şi Lituania),
una dintre republicile fostei Iugoslavii (Slovenia), precum şi două state mediteraneene
(Cipru şi Malta) au început să bată la uşa UE.

UE a salutat şansa de a contribui la stabilizarea continentului european şi de a extinde

beneficiile integrării europene asupra acestor democraţii tinere. Negocierile privind
statutul de viitor membru au fost deschise în decembrie 1997. Extinderea UE la 25 de

13
state a avut loc la 1 mai 2004 când 10 dintre cele 12 ţări candidate au aderat la Uniune.
Bulgaria şi România au urmat la 1 ianuarie 2007.

3. Extinderea UE şi Politica de vecinătate

• Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care îndeplineşte criteriile
democratice, politice şi economice pentru dobândirea calităţii de membru.
• În urma mai multor extinderi, UE a crescut de la şase la 27 de membri. Alte state
candidează la aderare.
• Fiecare tratat ce admite un nou membru necesită aprobarea în unanimitate a
tuturor statelor membre. De asemenea, înaintea fiecărei extinderi, UE va evalua
propria capacitate de absorbţie a noilor membri, precum şi abilitatea propriilor
instituţii de a funcţiona corespunzător în continuare.
• Extinderile succesive au întărit democraţia, au conferit securitate
Europeisecuritate Europei şi au sporit potenţialul său comercial şi de creştere
economică.

I. Unificarea unui continent

(a) Uniunea celor 25

Cu ocazia reuniunii de la Copenhaga din decembrie 2002, Consiliul European a făcut un

pas însemnat în istoria integrării europene. Prin invitaţia adresată către 10 noi state de a
adera la UE la 1 mai 2004, Uniunea Europeană nu a crescut doar din punct de vedere
geografic şi ca număr al populaţiei, ci a pus capăt scindării pe continentul nostru, care,
începând din 1945, separase lumea liberă de blocul comunist.

Cea de-a cincea extindere a UE a avut o dimensiune politică şi una morală. A permis
unor ţări precum Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Slovacia şi Slovenia, europene nu doar prin poziţia geografică, ci şi din punct de
vedere cultural, istoric şi al aspiraţiilor, să se alăture familiei europene. Ele fac parte
acum din proiectul monumental conceput de cei ce au pus temeliile UE.

(b) Următoarea extindere

Bulgaria şi România au devenit candidate în 1995. Pentru aceste două state procesul a
durat mai mult decât pentru celelalte 10, însă în cele din urmă ele au aderat la UE la 1
ianuarie 2007, crescând numărul statelor UE la 27.

14
(c) Candidaţi la statutul de stat membru

Turcia, membră NATO, semnatară a unui acord de asociere cu UE, a aplicat pentru
statutul de membru în 1987. Poziţia geografică şi istoria politică ale acesteia au condus la
o ezitare îndelungată a UE înainte de a răspunde pozitiv aplicaţiei. Totuşi, în octombrie
2005, Consiliul European a început negocierile de aderare cu Turcia. În acelaşi timp a
început negocierile şi cu Croaţia, un alt stat candidat. În cazul acestor două state nu s-a
fixat încă o dată pentru intrarea în vigoare a unui eventual tratat de aderare la sfârşitul
negocierilor.

(d) Balcanii de Vest

Aceste state, dintre care majoritatea au făcut parte din fosta Iugoslavie, se îndreaptă către
Uniunea Europeană pentru a-şi accelera reconstrucţia economică, pentru a îmbunătăţi
relaţiile reciproce lezate de războaie etnice şi religioase, precum şi pentru a-şi consolida
instituţiile democratice. UE a acordat statutul de „ţară candidată” Fostei Republici
Iugoslave a Macedoniei în noiembrie 2005. Alţi potenţiali candidaţi sunt Albania, Bosnia
şi Herţegovina, Muntenegru şi Serbia.

II. Condiţiile pentru statutul de membru

(a) Condiţii legale

Integrarea europeană a fost dintotdeauna un proces politic şi economic deschis tuturor

ţărilor europene pregătite să adere la tratatele fondatoare şi să preia în întregime legislaţia
UE. În conformitate cu articolul 237 din Tratatul de la Roma, „ orice stat european poate
solicita să devină membru al Comunităţii ”.

Articolul F din Tratatul de la Maastricht adaugă faptul că statele membre trebuie să aibă
„sisteme de guvernare […] bazate pe principiile democraţiei.”

(b) „Criteriile de la Copenhaga”

În 1993, în urma cererilor formulate de către fostele ţări comuniste de a adera la Uniune,
Consiliul European a stabilit trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a deveni
membru. La momentul aderării, noii membri trebuie să aibă:

• instituţii stabile ce garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului şi

respectarea şi protecţia minorităţilor;
• o economie de piaţă funcţională şi capacitatea de a face faţă presiunii
concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii;
• capacitatea de a prelua obligaţiile de membru, inclusiv sprijinirea obiectivelor
Uniunii. Trebuie să aibă o administraţie publică capabilă să aplice şi să
administreze în practică legislaţia UE.

(c) Procesul de aderare

15
Negocierile de aderare se poartă între fiecare stat candidat şi Comisia Europeană care
reprezintă UE. După încheierea acestora, decizia de a permite unui nou stat să adere la
UE se ia unanim de către statele membre în cadrul Consiliului. Parlamentul European
trebuie să dea avizul conform printr-un vot pozitiv cu majoritatea absolută a membrilor.
Toate tratatele de aderare trebuie ulterior ratificate de către statele membre şi ţările
candidate conform procedurilor constituţionale ale fiecărei ţări.

Pe parcursul perioadei de negociere, ţările candidate primesc ajutor din partea UE pentru
facilitarea creşterii economice. În cazul aderării celor 10 ţări în 2004, acesta a constat
într-un pachet de 41 de miliarde de euro, având ca principal scop finanţarea proiectelor
structurale, astfel încât nou-veniţii să-şi poată îndeplini obligaţiile de membru.

III. Cât de mare poate deveni UE?

(a) Graniţe geografice

Dezbaterile referitoare la ratificarea Tratatului Constituţional al UE, care au avut loc în

majoritatea ţărilor membre, au arătat că mulţi europeni îşi fac griji cu privire la graniţele
finale ale Uniunii Europene şi chiar cu privire la identitatea acesteia. Nu există răspunsuri
simple la aceste întrebări, mai ales având în vedere faptul că fiecare stat priveşte în mod
diferit propriile interese geopolitice şi economice. Ţările baltice şi Polonia susţin
obţinerea calităţii de membru de către Ucraina. O posibilă aderare a Turciei ar aduce în
discuţie statutul unor ţări din Caucaz, precum Georgia şi Armenia.

În ciuda faptului că Islanda, Norvegia, Elveţia şi Liechtenstein îndeplinesc condiţiile

pentru a deveni membre, ele nu sunt membre ale Uniunii Europene deoarece, la ora
actuală, opinia publică din aceste ţări se opune aderării.

Situaţia politică din Belarus şi poziţia strategică a Moldovei încă reprezintă o problemă.
Este evident faptul că Rusia nu poate obţine statutul de membru, întrucât actualmente s-ar
crea dezechilibre inacceptabile în Uniunea Europeană, atât din punct de vedere politic,
cât şi geografic. .

(b) Condiţii administrative

De altfel, regulile privind calitatea de membru în prezent, aşa cum sunt definite în
Tratatul de la Nisa din 2003, prevăd cadrul instituţional pentru o Uniune cu maximum 27
de membri. Depăşirea acestei cifre ar presupune un nou acord interguvernamental privind
relaţiile între statele membre în cadrul instituţiilor.

Capacitatea Uniunii de a funcţiona conform principiilor fundamentale prevăzute in

Tratate (a se vedea capitolul 4 „Cum funcţionează UE?”) va fi mai redusă având peste 30
de ţări membre. Procedurile de decizie vor trebui reexaminate în profunzime pentru a
evita blocajul şi pentru a permite UE să îşi păstreze capacitatea de acţiune.

16
În plus, mai sunt probleme sensibile cum ar fi folosirea limbilor oficiale. Prin aderarea
Bulgariei şi a României numărul limbilor oficiale a ajuns la 23. Extinderea UE nu trebuie
să dea impresia cetăţenilor de rând că identitatea lor naţională şi regională dispare în
cadrul unei UE standardizate.

IV. Candidaţi şi non-candidaţi

Uniunea Europeană duce două politici paralele pentru tratarea relaţiilor sale cu ţările
vecine, în funcţie de prezenţa sau non-prezenţa acestora pe lista potenţialilor candidaţi.

• Acordurile de stabilizare şi asociere deschid posibilitatea ca un stat să devină

candidat la statutul de membru al UE la sfârşitul procesului de negociere. Astfel
de acorduri au fost încheiate pentru prima dată cu Croaţia şi Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei. Acestea au fost urmate de Albania. Alţi potenţiali
candidaţi în acest context sunt Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru şi Serbia.
• În cadrul politicii de vecinătate, UE a încheiat acorduri de cooperare cu ţări terţe
din spaţiul sud-mediteranean şi din Caucazul de Sud, precum şi cu ţări din Europa
de Est, a căror relaţie cu Uniunea Europeană în viitor rămâne neclară.

4. Instituţiile UE
• Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene, care reprezintă statele membre, este
principalul organ de decizie al Uniunii. Când se reuneşte la nivel de şefi de stat
sau de guvern, acesta devine Consiliul European şi are rolul de a defini şi
impulsiona orientările politice generale ale Uniunii.
• Parlamentul European reprezintă cetăţenii şi împarte puterea legislativă şi
bugetară cu Consiliul Uniunii Europene.
• Comisia Europeană, principalul organ executiv, reprezintă interesul comun al
Uniunii. Are drept de iniţiativă legislativă şi controlează aplicarea corectă a
politicilor comunitare.

I. „Triunghiul decizional”

Mai mult decât o confederaţie de state, mai puţin decât un stat federal, Uniunea
Europeană este o construcţie nouă care nu intră în nici o categorie juridică tradiţională. Se
fondează pe un sistem politic original, în continuă evoluţie de peste cincizeci de ani.

Tratatele (ce constituie legislaţia primară) sunt la baza a numeroase acte juridice
(numite „secundare”) care au incidenţă directă asupra vieţii cotidiene a cetăţenilor
Uniunii. Este, în special, cazul regulamentelor, directivelor şi recomandărilor adoptate de
instituţiile UE.

17
Aceste legi, precum şi politicile Uniunii în general, sunt rezultatul deciziilor luate de
triunghiul instituţional format din Consiliu (care reprezintă guvernele naţionale),
Parlamentul European (care reprezintă cetăţenii) şi Comisia Europeană (instituţie
independentă de guvernele statelor membre, garantă a interesului colectiv al europenilor).

(a) Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul European

Consiliul Uniunii Europene (sau Consiliul de Miniştri) este principala instituţie

de decizie al Uniunii. Preşedinţia Consiliului este deţinută prin rotaţie de câte un
stat membru, pe o perioadă de şase luni. Consiliul reuneşte câte un ministru din fiecare
stat membru, în funcţie de domeniul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură,
industrie, transport, mediu etc.

Consiliul are putere legislativă, pe care o împarte cu Parlamentul European prin

„procedura de codecizie” . În plus, Consiliul şi Parlamentul sunt responsabili în
egală măsură de adoptarea bugetului Uniunii. Consiliul încheie, de asemenea, acordurile
internaţionale negociate în prealabil de către Comisie.

În conformitate cu tratatele, deciziile Consiliului sunt adoptate cu majoritate simplă,

majoritate calificată sau în unanimitate, în funcţie de domeniul abordat.

În domenii esenţiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau
aderarea unui nou stat, Consiliul trebuie să decidă în unanimitate.

În celelalte cazuri, se foloseşte majoritatea calificată, ceea ce înseamnă că o decizie a

Consiliului este adoptată numai în cazul în care obţine un număr minim de voturi
favorabile. Numărul voturilor atribuite fiecărui stat membru reflectă aproximativ
mărimea populaţiei acestuia.

Numărul de voturi în Consiliu atribuite fiecărei ţări

Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit 29
Spania şi Polonia 27
România 14
Ţările de Jos 13
Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria şi Portugalia 12
Austria, Bulgaria şi Suedia 10
Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia şi Finlanda 7
Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg şi Slovenia 4
Malta 3
Total: 345
Un minim de 255 de voturi din 345 (73,9%) sunt necesare pentru constituirea unei
majorităţi calificate. În afară de aceasta:

• orice decizie trebuie să fie aprobată de către o majoritate a statelor membre (în
anumite cazuri o majoritate de două treimi) şi
• orice stat membru poate solicita să se verifice dacă voturile favorabile reprezintă

18
 cel puţin 62% din populaţia totală a UE

Consiliul European se reuneşte, în principiu, de patru ori pe an şi este prezidat de şeful

statului sau guvernului care deţine preşedinţia Consiliului Uniunii Europene la momentul
respectiv. Preşedintele Comisiei Europene participă ca membru de drept.

Prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial iniţiatorul

principalelor politici ale Uniunii şi arbitru în problemele dificile care nu au fost
soluţionate în cadrul Consiliului Uniunii Europene.

Consiliul European abordează, de asemenea, probleme de actualitate internaţională prin

intermediul politicii externe şi de securitate comune (PESC), expresie a unei diplomaţii
comune a statelor membre.

(b) Parlamentul European

Parlamentul European este ales prin vot şi reprezintă cetăţenii Uniunii. El

controlează din punct de vedere politic activităţile Uniunii şi participă la procesul
legislativ. Începând cu 1979, membrii săi sunt aleşi direct, prin vot universal, la fiecare
cinci ani.

Numărul de locuri alocat fiecărei ţări în Parlamentul European 2007–2009

Austria 18
Belgia 24
Bulgaria 18
Cipru 6
Republica Cehă 24
Danemarca 14
Estonia 6
Finlanda 14
Franţa 78
Germania 99
Grecia 24
Ungaria 24
Irlanda 13
Italia 78
Letonia 9
Lituania 13
Luxemburg 6
Malta 5
Ţările de Jos 27
Polonia 54
Polonia 24
România 35

19
Slovacia 14
Slovenia 7
Spania 54
Suedia 19
Regatul Unit 78
Total 785

Sesiunile plenare ale Parlamentului European se ţin, în principiu, la Strasbourg, iar cele
suplimentare, la Bruxelles. Cele douăzeci de comitete ale Parlamentului, care pregătesc
sesiunile plenare, precum şi grupurile sale politice, se reunesc de obicei la Bruxelles.
Secretariatul General are sediul la Luxemburg şi la Bruxelles.

Parlamentul îşi exercită puterea legislativă la trei niveluri:

• Prin intermediul procedurii „de cooperare” , introdusă în 1987 prin Actul

Unic European, Parlamentul European participă la elaborarea directivelor şi a
regulamentelor, pronunţându-se asupra propunerilor Comisiei Europene, care pot
fi modificate în funcţie de poziţia Parlamentului.

20
 • Tot din 1987, procedura de „aviz conform” supune ratificării de către
Parlament a acordurilor internaţionale, negociate de Comisie, precum şi a oricărei
noi extinderi a Uniunii.
• Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a introdus procedura de „codecizie”
, care plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul în ceea ce
priveşte legiferarea în domenii importante, inclusiv libera circulaţie a lucrătorilor,
piaţa internă, educaţie, cercetare, mediu, reţele transeuropene, sănătate, cultură,
protecţia consumatorului etc. Tratatul prevede totuşi o procedură de conciliere.

De asemenea, Parlamentul European împarte cu Consiliul responsabilitatea privind

adoptarea bugetului Uniunii. Parlamentul poate respinge propunerea de buget, lucru care
s-a întâmplat deja de mai multe ori. În acest caz, întreaga procedură bugetară trebuie
reîncepută. Comisia Europeană propune proiectul de buget, care este apoi dezbătut de
Consiliu şi Parlament. Parlamentul şi-a folosit din plin puterile bugetare pentru a
influenţa politicile Uniunii.

De asemenea, trebuie menţionat faptul că Parlamentul European este instituţia de control

democratic al Uniunii. Acesta dispune de puterea de a demite Comisia prin adoptarea
unei moţiuni de cenzură cu o majoritate de două treimi. De asemenea, supraveghează
gestionarea politicilor UE prin întrebări orale şi scrise adresate Comisiei şi Consiliului. În
final, preşedintele în exerciţiu al Consiliului European informează Parlamentul cu privire
la deciziile luate de Consiliu.

(c) Comisia Europeană

Comisia este al treilea element al triunghiului instituţional care administrează şi

conduce Uniunea Europeană. Membrii acesteia sunt numiţi pe o perioadă de cinci ani, de
comun acord de către statele membre şi aprobaţi de Parlamentul European. Comisia este
responsabilă în faţa Parlamentului, care îi poate cere, printr-o moţiune de cenzură, să
demisioneze colectiv.

Din 2004, Comisia este formată din câte un comisar din fiecare stat membru.

Comisia se bucură de o independenţă considerabilă în exercitarea atribuţiilor. Ea

reprezintă interesul comun şi nu trebuie să primească instrucţiuni de la niciun
guvern naţional. „Gardian al tratatelor”, Comisia veghează la aplicarea regulamentelor şi
a directivelor adoptate de Consiliu şi Parlament şi poate recurge la calea contencioasă în
faţa Curţii de Justiţie în caz de neaplicare a dreptului comunitar.

În calitate de instituţie executivă al Uniunii, Comisia pune în aplicare deciziile luate de

Consiliu în domenii ca politica agricolă comună. Ea dispune de o putere mare în
gestionarea politicilor comune, al căror buget îi este încredinţat: cercetare şi tehnologie,
ajutor pentru dezvoltare, dezvoltare regională etc.

Comisia este asistată de o administraţie formată din 36 de direcţii generale (DG-uri) şi

servicii, care sunt repartizate în principal la Bruxelles şi Luxemburg.

21
II. Alte instituţii şi organisme

(a) Curtea de Justiţie

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, cu sediul la Luxemburg, este

formată din câte un judecător din fiecare stat membru şi asistată de opt avocaţi generali.
Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pe o perioadă de
şase ani, care poate fi reînnoită. Independenţa le este garantată. Rolul Curţii de Justiţie
este de a asigura respectarea legislaţiei europene, precum şi interpretarea corectă şi
aplicarea tratatelor.

(b) Curtea de Conturi

Curtea de Conturi , cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată în 1975 şi este

compusă din câte un membru din fiecare stat al Uniunii, numit pentru o perioadă de şase
ani de comun acord de către statele membre după consultarea Parlamentului European.
Rolul său este de a verifica încasarea tuturor veniturilor, precum şi legalitatea şi
regularitatea utilizării fondurilor, urmărind buna gestionare a bugetului Uniunii.

(c) Comitetul Economic şi Social European

Consiliul şi Comisia consultă Comitetul Economic şi Social European (CESE) în

luarea de decizii în anumite domenii politice. Acesta este alcătuit din reprezentanţi ai
diferitelor grupuri de interes economic şi social ai societăţii civile organizate, numiţi de
Consiliu pe o perioadă de patru ani.

(d) Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor (CR) a fost creat prin Tratatul privind Uniunea Europeană
şi este format din reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale, numiţi de Consiliu
pe o perioadă de patru ani la propunerea statelor membre. În temeiul tratatului, CR este
consultat de Consiliu şi Comisie în probleme relevante privind regiunile respective, dar
poate emite avize şi din proprie iniţiativă.

(e) Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeană de Investiţii (BEI) , cu sediul la Luxemburg, acordă credite şi

garanţii care sprijină regiunile mai puţin dezvoltate ale Uniunii şi competitivitatea
întreprinderilor.

(f) Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE) , situată la Frankfurt, are responsabilitatea de a

gestiona moneda euro şi politica monetară a Uniunii (a se vedea capitolul 7, „Uniunea
Economică şi Monetară (UEM) şi euro”).

22
5. Politicile publice ale U.E.
• Uniunea Europeană se implică într-o varietate de politici — economice, sociale,
de reglementare şi financiare — respectiv în toate domeniile în care activitatea sa
este benefică statelor membre. Dintre aceste politici, enumerăm:
o politicile de solidaritate (cunoscute de asemenea sub numele de politici de
coeziune) privind aspecte regionale, agricole şi sociale;
o o politicile de inovaţie, privind introducerea unor tehnologii de vârf în
domenii precum protecţia mediului, cercetarea şi dezvoltarea (R D) şi
domeniul energetic.
• Uniunea finanţează aceste politici printr-un buget anual de peste 120 miliarde de
euro, la care statele membre contribuie în mare parte. Acest buget reprezintă doar
o mică parte din venitul colectiv al UE (respectiv maxim 1,24% din venitul
naţional brut cumulat al tuturor statelor membre).

I. Politicile de solidaritate

Scopul principal al politicilor de solidaritate este acela de a sprijini finalizarea pieţii unice
(a se vedea Capitolul 6, „Piaţa unică“) şi de a corecta orice dezechilibre prin măsuri
structurale, venind astfel în sprijinul regiunilor defavorizate sau al sectoarelor industriale
care întâmpină dificultăţi. Nevoia imperativă de solidaritate între statele şi între regiunile
UE a devenit încă mai stringentă ca urmare a recentei aderări a celor 12 noi ţări membre
cu venituri sensibil inferioare faţă de media UE. În acelaşi timp, UE are datoria să
contribuie la restructurarea acelor sectoare economice care au fost grav afectate de
creşterea rapidă a concurenţei internaţionale.

(a) Ajutor regional

Politica regională a UE se bazează pe transferuri de fonduri dinspre ţările bogate

spre cele sărace. Aceste fonduri sunt folosite pentru încurajarea dezvoltării în regiunile
defavorizate, pentru revitalizarea zonelor industriale aflate în declin, pentru sprijinirea
inserţiei profesionale a tinerilor şi a şomerilor de lungă durată, pentru modernizarea
agriculturii şi pentru ajutorarea zonelor rurale defavorizate.

23
Fondurile alocate acţiunilor regionale în perspectiva financiară pentru 2007-2013 se
concentrează asupra următoarelor trei obiective:

• Convergenţă. Scopul este acela de a ajuta ţările şi regiunile cele mai slab
dezvoltate să se alinieze mai rapid la media europeană prin îmbunătăţirea
condiţiilor pentru creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă. Acest obiectiv
poate fi realizat doar investind în capitalul fizic şi uman, în inovaţie, în societatea
cunoaşterii, în adaptabilitatea la nou, în protecţia mediului şi în eficienţa
administrativă.
• Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă. Ţinta este creşterea
competitivităţii, a nivelurilor ocupării forţei de muncă şi a atractivităţii regiunilor.
(Nu sunt vizate aici zonele cel mai puţin dezvoltate.) Metoda de îndeplinire a
acestui obiectiv este aceea de a anticipa schimbările economice şi sociale şi de a
promova inovaţia, spiritul întreprinzător, protecţia mediului, accesibilitatea,
adaptabilitatea şi dezvoltarea unor pieţe ale forţei de muncă mai favorabile
incluziunii sociale.
• Cooperare teritorială europeană. Scopul este de intensificare a cooperării
transfrontaliere, transnaţionale şi inter-regionale. UE urmăreşte prin aceasta
promovarea unor soluţii comune la problemele de aceeaşi natură întâlnite de
autorităţile vecine, în sectoare precum dezvoltarea urbană, rurală şi costieră,
cultivarea relaţiilor economice şi stabilirea unor reţele între întreprinderile mici şi
mijlocii (IMM).

Aceste obiective vor fi finanţate cu fonduri specifice ale UE, care fie se vor adăuga la
contribuţiile existente ce provin din sectorul privat şi din partea administraţiei naţionale şi
regionale, fie vor stimula investiţiile din aceste direcţii. Aceste fonduri sunt cunoscute
sub numele de fonduri structurale şi de coeziune.

• Fondul european de dezvoltare regională(FEDR) , primul dintre

fondurile structurale, finanţează consolidarea coeziunii economice, sociale şi
teritoriale, prin reducerea disparităţilor dintre regiuni, prin sprijinirea dezvoltării
structurale şi a ajustării structurale a economiilor regionale, inclusiv în vederea
reconversiei zonelor industriale aflate în declin.
• Fondul Social Europe(FSE) , cel de-al doilea fond structural, finanţează
iniţiative destinate formării profesionale şi creării de locuri de muncă.
• Pe lângă fondurile structurale, există fondul de coeziune , folosit pentru
finanţarea proiectelor referitoare la infrastructura de transport şi la protecţia
mediului înconjurător în acele state membre ale UE în care indicele PIB pe cap de
locuitor este mai mic decât 90% din media UE.

(b) Politica agricolă comună (PAC)

Obiectivele PAC , astfel cum au fost stipulate în Tratatul de la Roma din 1957,
au fost în mare parte îndeplinite: asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia
agricolă; stabilizarea pieţei; aprovizionarea consumatorilor la preţuri rezonabile;
modernizarea infrastructurii agricole. Şi alte principii adoptate de-a lungul timpului au

24
funcţionat bine. Consumatorii se bucură de siguranţa ofertei, iar preţurile produselor
agricole sunt menţinute la un nivel stabil, protejate de fluctuaţiile de pe piaţa mondială.
Bugetul destinat PAC este cunoscut sub numele de Fondul European de Orientare şi
Garantare Agricolă(FEOGA) .

Cu toate acestea, PAC a fost o victimă a propriei sale reuşite. Producţia a crescut mult
mai rapid decât consumul, exercitând o presiune considerabilă asupra bugetului UE.
Pentru a rezolva această problemă, politica agricolă a trebuit redefinită. Această reformă
începe să dea rezultate. Producţia a fost încetinită. Agricultorii sunt în prezent încurajaţi
să folosească metode agricole durabile care să ocrotească mediul, să protejeze zonele
rurale şi să contribuie la ameliorarea calităţii şi siguranţei alimentare .

Noul rol al populaţiei agricole este acela de a asigura un anumit nivel al activităţii
economice în fiecare zonă rurală şi de a proteja diversitatea peisajului rural european.
Această diversitate, împreună cu relaţia armonioasă a oamenilor cu natura, recunoscută
ca o veritabilă „civilizaţie rurală“, constituie o parte importantă a identităţii europene.

Uniunea Europeană ar dori ca Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) să pună mai

mult accent asupra calităţii alimentelor, să sublinieze principiul precauţiei şi să
urmărească bunăstarea animalelor. De asemenea, Uniunea Europeană a început reforma
politicii sale în domeniul pescuitului. Scopul este de a reduce supraîncărcarea flotelor
sale de pescuit, de a proteja stocurile de peşte şi de a asigura sprijinul financiar ce le-ar
permite comunităţilor de pescari să întreprindă şi alte activităţi economice.

(c) Dimensiunea socială

Scopul politicii sociale a UE este de a corecta inegalităţile cele mai evidente din cadrul
societăţii europene. Fondul Social European (FSE) a fost înfiinţat în 1961 pentru a
încuraja crearea de locuri de muncă şi pentru a ajuta lucrătorii în transferul lor dinspre un
gen de ocupaţie şi/sau dinspre o zonă geografică spre alta.

Sprijinul financiar nu este singura metodă prin care UE caută să amelioreze condiţiile
sociale în Europa. Ajutorul financiar în sine nu ar putea rezolva toate problemele
antrenate de recesiunea economică sau de subdezvoltarea regională. Mai presus de orice,
efectele dinamice ale creşterii sunt cele care trebuie să încurajeze progresul social. Aceste
efecte trebuie încurajate printr-o legislaţie care să garanteze un set minimal dar consistent
de drepturi. Unele dintre aceste drepturi sunt înscrise în tratatele fundamentale, ca de
pildă dreptul femeilor şi bărbaţilor la remuneraţie egală pentru aceeaşi muncă prestată.
Altele sunt stabilite prin directive referitoare la protecţia lucrătorilor (normele privind
sănătatea şi siguranţa la locul de muncă) şi standarde esenţiale de siguranţă.

În 1991, Consiliul European de la Maastricht a adoptat Carta comunitară a drepturilor

sociale fundamentale , stabilind drepturile de care trebuie să se bucure toţi
lucrătorii din UE: libera circulaţie; o compensaţie echitabilă; condiţii mai bune de muncă;
protecţie socială; dreptul de asociere şi de negociere colectivă; dreptul la formare
profesională; tratament egal pentru femei şi bărbaţi; informarea, consultarea şi

25
participarea lucrătorilor; protecţia sănătăţii şi a siguranţei la locul de muncă; protecţia
copiilor, a persoanelor în vârstă şi a persoanelor cu handicap. Carta a fost integrată în
Tratatul de la Amsterdam în luna iunie 1997, iar acum se aplică în toate statele membre.

II. Politicile de inovaţie

Activităţile Uniunii Europene au un efect direct asupra vieţii cotidiene a cetăţenilor ei,
întrucât abordează provocările reale cu care se confruntă societatea: protecţia mediului,
sănătate, inovaţie tehnologică, energie etc.

(a) Protecţia mediului şi dezvoltarea durabilă

Activitatea UE în domeniul protecţiei mediului se bazează pe programul de

acţiune intitulat „Mediu 2010: viitorul nostru, alegerea noastră“. Acesta cuprinde
perioada 2001-2010 şi subliniază nevoia de:

• atenuare şi de încetinire a schimbărilor climaterice şi a încălzirii globale;

• protejare a habitatelor naturale şi a florei şi faunei sălbatice;
• tratare a problemelor legate de mediu şi sănătate;
• conservare a resurselor naturale şi de administrare eficientă a deşeurilor.

Pe tot parcursul perioadei la care se referă acest program, ca şi cele cinci programe care l-
au precedat, de-a lungul a peste 30 de ani de stabilire a standardelor, UE a introdus un
sistem cuprinzător de protecţie a mediului.

Problemele abordate sunt extrem de variate: poluare fonică, deşeuri, protejarea

habitatelor naturale, gaze de eşapament, produse chimice, accidente industriale, calitatea
apei de îmbăiere şi crearea unei reţele europene de informare şi asistenţă pentru urgenţe,
care să acţioneze în cazul declanşării unor dezastre ecologice de tipul incendiilor
forestiere sau resturilor de hidrocarburi provenite din accidente navale sau de exploatare
petrolieră în larg.

Recent, temerile exprimate privind efectele nocive ale poluării asupra sănătăţii au fost
examinate în planul de acţiune pentru protecţia mediului şi a sănătăţii pentru perioada
2004-2010. Acest plan stabileşte legătura dintre sănătate, mediu şi politicile din domeniul
cercetării.

Reglementările europene stabilesc acelaşi nivel de protecţie pe întreg teritoriul UE, dar
sunt îndeajuns de flexibile încât să ia în considerare circumstanţele de la nivel local.
Sistemul de reglementare este de asemenea actualizat în permanenţă. De exemplu, s-a
hotărât revizuirea legislaţiei privind substanţele chimice şi înlocuirea unor reglementări
mai vechi, care fuseseră dezvoltate independent, în diferite etape, cu un sistem unic
pentru înregistrarea, evaluarea şi autorizarea substanţelor chimice (REACH) .

Acest sistem se bazează pe o bază centrală de date, care va fi administrată de o nouă

Agenţie Europeană pentru Substanţe Chimice, cu sediul la Helsinki. Scopul este acela de

26
a evita contaminarea aerului, apei, solului sau imobilelor, de a proteja biodiversitatea şi
de a îmbunătăţi sănătatea şi siguranţa cetăţenilor UE, păstrând în acelaşi timp nivelul de
competitivitate a industriei europene.

(b) Inovaţia tehnologică

Fondatorii Uniunii Europene aveau dreptate să considere că prosperitatea viitoare a

Europei va depinde de capacitatea ei de a rămâne un lider mondial în domeniul
tehnologic. Ştiau ce avantaje pot apărea prin reunirea cercetării europene sub o
umbrelă comună. Astfel, în 1958, în paralel cu CEE, au înfiinţat Euratom -
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Scopul acestei comunităţi era de a facilita
pentru statele membre ale UE exploatarea în comun, în scopuri paşnice, a energiei
nucleare. Ca parte a acestor eforturi, a fost creat un Centru Comun de Cercetare (CCC)
, compus din nouă institute aflate în patru locaţii distincte: Ispra (Italia), Karlsruhe
(Germania), Petten (Ţările de Jos) şi Geel (Belgia).

Cu toate acestea, pe măsură ce inovaţia a căpătat avânt, cercetarea europeană a trebuit să

se diversifice, adunând laolaltă oameni de ştiinţă şi cercetători din domenii cât mai
variate cu putinţă. UE a trebuit să găsească noi metode de a finanţa munca acestora şi
noile aplicaţii industriale ale descoperirilor lor.

Cercetarea comună la nivelul UE a fost concepută pentru a completa programele

naţionale de cercetare. Ea se concentrează asupra proiectelor care aduc laolaltă un număr
de laboratoare din mai multe ţări europene. De asemenea, sprijină cercetarea
fundamentală în domenii precum fuziunea termonucleară controlată (o sursă potenţial
inepuizabilă de energie pentru secolul al XXI-lea). În plus, încurajează cercetarea şi
dezvoltarea tehnologică în industrii-cheie, precum sectorul electronicii şi calculatoarelor,
care se confruntă cu o concurenţă acerbă din afara Europei.

Finanţarea cercetării UE se face în principal prin intermediul unei serii de programe

cadru. Cel de-al şaptelea program-cadru pentru cercetare şi dezvoltare tehnologică
acoperă perioada 2007-2013. Cea mai mare parte a bugetului de peste 50 miliarde de euro
va fi dirijată spre domenii precum sănătatea, sectorul alimentar, cel agricol, al
tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor, al nanoştiinţelor, cel energetic, al protecţiei
mediului, al transporturilor, al securităţii, cel spaţial şi spre ştiinţele socio-economice.
Alte programe suplimentare vor promova idei, oameni şi abilităţile lor, prin intermediul
cercetării aflate la graniţele dintre domeniile cunoaşterii ştiinţifice, prin sprijinirea
cercetătorilor în dezvoltarea carierei lor profesionale şi prin stimularea cooperării
internaţionale.

(c) Energie

Combustibilii fosili – petrol, gaze naturale şi cărbune – reprezintă 80% din consumul
energetic în UE. Un procent important din cantitatea necesară de combustibil
fosil se importă din afara UE. În prezent, 50% din necesarul de gaze naturale şi petrol se
importă, iar această dependenţă ar putea ajunge la 70% până în 2030. UE va deveni astfel

27
mai vulnerabilă la întreruperea alimentării sau la explozii ale preţurilor cauzate de crize
internaţionale. Un alt motiv pentru reducerea consumului de combustibili fosili este acela
de a tempera procesul de încălzire globală.

Va trebui ca în viitor să fie luate diferite măsuri, precum economisirea energiei prin
utilizarea ei într-un mod mai inteligent, dezvoltarea unor surse alternative de energie (în
Europa este vorba în special despre surse regenerabile de energie) şi încurajarea
cooperării internaţionale. Consumul de energie ar putea scădea cu o cincime până în 2020
dacă s-ar schimba comportamentul consumatorilor şi dacă tehnologiile de ameliorare a
eficienţei energetice ar fi întrebuinţate la maxim.

III. Cine plăteşte pentru Europa: Bugetul UE

Pentru finanţarea politicilor sale, Uniunea Europeană dispune de un buget anual

de peste 120 miliarde de euro. Acest buget este finanţat prin aşa-numitele „resurse
proprii“ ale UE, care nu pot depăşi echivalentul a 1,24% din venitul naţional brut total al
statelor membre.

Aceste venituri provin în principal din:

• taxe vamale asupra produselor importate din afara UE, inclusiv din prelevări pe
produse agricole;
• un procent din taxa pe valoarea adăugată aplicată bunurilor şi serviciilor pe întreg
teritoriul UE;
• contribuţii din partea statelor membre în funcţie de bunăstarea respectivă a
acestora.

Fiecare buget anual face parte dintr-un ciclu bugetar de şapte ani cunoscut sub numele de
„perspectivă financiară“. Perspectivele financiare sunt stabilite de Comisia Europeană şi
necesită aprobarea în unanimitate din partea statelor membre şi negocieri care să fie
urmate de acordul Parlamentului European. În cadrul perspectivei financiare pentru 2007-
2013, bugetul total pentru această perioadă este de 864,4 miliarde de euro.

6. Piaţa Unică
• Piaţa unică reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale Uniunii
Europene. Între statele membre, au fost eliminate, în mod treptat, restricţiile
privitoare la comerţ şi libera concurenţă, rezultatul tuturor acestor măsuri fiind
creşterea standardelor de viaţă.
• Piaţa unică nu a devenit încă un spaţiu economic unic. Anumite sectoare ale
economiei (servicii publice) rămân încă sub incidenţa legilor naţionale.
• Statele Uniunii Europene rămân încă independente în ceea ce priveşte fiscalitatea
şi bunăstarea socială.
• Piaţa unică este susţinută de anumite politici conexe puse în aplicare de către
Uniunea Europeană de-a lungul anilor. Scopul acestor politici este de a ajuta cât
mai multe firme şi cât mai mulţi consumatori să se bucure de avantajele pieţei

28
 unice.

I. Realizarea obiectivului din 1993

(a) Limitele pieţei comune

Tratatul din 1957 care a pus bazele Comunităţii Economice Europene a făcut posibilă
eliminarea barierelor vamale din interiorul Comunităţii şi a stabilit un tarif vamal comun
aplicabil mărfurilor provenind din ţările din afara Comunităţii Economice Europene.
Acest obiectiv a fost îndeplinit la data de 1 iulie 1968.

Cu toate acestea, drepturile vamale nu constituie decât un aspect al barierelor

protecţioniste ridicate în calea comerţului transfrontalier. În anii '70, alte bariere
comerciale au stat in calea realizării complete a pieţei comune. Norme tehnice, standarde
de sănătate şi de siguranţă, reglementări naţionale în ceea ce priveşte dreptul de a practica
anumite profesii şi controlul schimburilor valutare restricţionau libera circulaţie a
persoanelor, a bunurilor şi a capitalurilor.

(b) Obiectivul din 1993

În iunie 1985, Comisia, sub preşedinţia lui Jacques Delors, a publicat o Carte Albă, al
cărei scop era eliminarea, în cel mult 7 ani, a tuturor barierelor fizice, tehnice şi fiscale
care restricţionau libera circulaţie în interiorul Comunităţii. Obiectivul său era încurajarea
expansiunii industriale şi comerciale în cadrul unui spaţiu economic extins şi unificat,
comparabil cu piaţa americană.

Conceptul de piaţă unică a fost introdus de Actul Unic European, care a intrat în
vigoare în iulie 1987. Acesta prevedea:

• extinderea competenţelor Comunităţii în anumite domenii de politică (politica

socială, de cercetare, de mediu);
• instituirea treptată a pieţei unice până la sfârşitul anului 1992, prin punerea în
aplicare a unui vast program legislativ care presupunea adoptarea a sute de
directive şi regulamente;
• folosirea mai frecventă a votului cu majoritate calificată în Consiliul de Miniştri.

II. Bilanţul pieţei unice

(a) Barierele fizice

În interiorul Uniunii Europene, toate controalele la frontieră privind bunurile, precum şi

controlul vamal al persoanelor au fost eliminate. Poliţia (brigăzi antidrog şi de luptă
împotriva criminalităţii) desfăşoară activităţi de control ori de câte ori este necesar.

29
Acordul Schengen , semnat in iunie 1985 de către nouă dintre cele 12 state
membre la acea vreme (Regatul Unit, Danemarca şi Irlanda nu au fost părţi semnatare ale
acestui acord), vizează cooperarea poliţienească şi o politică comună de azil şi de
imigraţie, în scopul eliminării totale a controalelor persoanelor la frontierele interne ale
Uniunii Europene (a se vedea capitolul 10 „Libertate, securitate şi justiţie”). Noile state
membre, care au aderat la Uniunea Europeană în anul 2004, se aliniază progresiv
normelor spaţiului Schengen.

(b) Barierele tehnice

Pentru majoritatea produselor, statele membre ale Uniunii Europene au adoptat principiul
recunoaşterii reciproce a reglementărilor naţionale. Oricărui produs fabricat şi
comercializat legal într-un stat membru trebuie să i se permită plasarea pe piaţa oricăruia
dintre celelalte state membre.

Liberalizarea sectorului serviciilor a fost dobândită graţie recunoaşterii reciproce sau

coordonării reglementărilor naţionale în ceea ce priveşte accesul la anumite profesii
(avocatură, medicină, meserii din domeniul turismului, sectorului bancar, asigurărilor,
etc.) sau practicarea acestora. Cu toate acestea, libera circulaţie a persoanelor este un
obiectiv încă departe de a fi atins. Încă există obstacole pentru persoanele care doresc să
se stabilească sau să profeseze în alt stat membru.

Au fost întreprinse acţiuni în vederea favorizării mobilităţii lucrătorilor, în special în ceea

ce priveşte asigurarea recunoaşterii în toate statele membre a diplomelor sau a
calificărilor în diferite meserii (instalator, tâmplar etc.).

Datorită deschiderii pieţelor naţionale de servicii din interiorul Uniunii Europene, preţul
apelurilor telefonice naţionale a scăzut semnificativ faţă de acum 10 ani. Folosirea
Internetului pentru telefonia vocală, susţinută de noile tehnologii, este tot mai frecventă.
Presiunea concurenţei a avut drept consecinţă scăderea tarifelor companiilor aeriene din
Europa.

(c) Barierele fiscale

Barierele fiscale au fost reduse datorită armonizării parţiale a cotelor naţionale de

TVA. Impozitele pe veniturile obţinute din investiţii au făcut obiectul unui acord încheiat
între statele membre ale Uniunii Europene şi alte ţări terţe (printre care şi Elveţia). Acest
acord a intrat în vigoare în iunie 2005.

(d) Contractele publice

Fie că sunt sau nu încheiate de către administraţii naţionale, regionale sau locale,
contractele publice constituie de acum înainte obiectul unei concurenţe pe tot teritoriul
Uniunii Europene, datorită directivelor referitoare la servicii, echipamente şi lucrări,
inclusiv în sectoare cum ar fi apa potabilă, energia şi telecomunicaţiile.

30
III. Lucrările în curs:

(a) Servicii financiare

Planul de acţiune al Uniunii Europene de a crea, până în anul 2005, o piaţă integrată
pentru servicii financiare a fost dus finalizat. Acest plan va permite reducerea costurilor
de împrumut acordate firmelor şi consumatorilor şi va oferi depunătorilor o gamă largă
de produse de investiţii – planuri de economii şi de pensii – pe care le vor putea obţine de
la furnizorii europeni aleşi. Taxele bancare pentru plăţile transfrontaliere au fost reduse.

(b) Barierele administrative şi tehnice în calea liberei circulaţii a bunurilor şi

serviciilor

Statele membre ale Uniunii Europene rămân încă reticente în a accepta standardele şi
normele altor state sau, câteodată, în a recunoaşte calificările profesionale. Fragmentarea
sistemelor fiscale naţionale dăunează, de asemenea, integrităţii şi eficacităţii pieţei.

(c) Pirateria şi falsificarea

Este nevoie de o protecţie sporită pentru a preveni piratarea şi falsificarea produselor

provenind din Uniunea Europeană. Comisia Europeană apreciază că aceste practici
ilegale cauzează Uniunii Europene dispariţia anuală a mai multor mii de locuri de muncă.
Din acest motiv, Comisia Europeană, împreună cu guvernele naţionale, lucrează la un
proiect care vizează extinderea protecţiei drepturilor de autor şi a brevetelor.

IV. Politici de susţinere a pieţei unice

(a) Transportul

Activitatea Uniunii Europene a vizat mai ales libertatea de a presta servicii în domeniul
transporturilor terestre, în special accesul liber pe piaţa transporturilor
internaţionale şi activităţile de cabotaj, care constau în a permite accesul transportatorilor
nerezidenţi pe piaţa naţională de transport a statelor membre ale Uniunii Europene. Au
fost luate decizii în vederea armonizării condiţiilor de concurenţă în domeniul
transporturilor rutiere, în special a condiţiilor privind accesul la profesie şi la piaţa de
muncă, libertatea de stabilire şi de a presta servicii, timpul de conducere şi siguranţa
rutieră.

Politica comună în ceea ce priveşte transportul aerian trebuie să facă faţă efectelor
concurenţei mondiale. Liberalizarea spaţiilor aeriene europene este realizată în etape,
rezultatul acestui fapt fiind o mai mare flexibilitate a modului în care marile companii
aeriene îşi împart între ele aceste spaţii, accesul reciproc pe pieţe şi libertatea fixării
tarifelor. La aceasta se adaugă clauzele de protecţie referitoare la responsabilităţile
serviciului public aerian şi la imperativele amenajării teritoriului.

31
Transporturile maritime sunt supuse regulilor concurenţei care se aplică atât armatorilor
europeni, cât şi celor care navighează sub pavilionul unor state terţe. Aceste reguli
vizează combaterea politicilor tarifare neloiale (pavilioane de complezenţă), dar, de
asemenea, urmăresc să facă faţă gravelor dificultăţi cu care se confruntă industria
şantierelor navale din Europa.

(b) Concurenţa

Prezentă în Tratatul de la Roma, politica comună în domeniul concurenţei este

corolarul indispensabil al aplicării regulilor libertăţii comerciale în cadrul pieţei unice
europene. Această politică este pusă în aplicare de către Comisia Europeană care, alături
de Curtea de Justiţie, veghează la respectarea ei.

Această politică a apărut pentru a împiedica orice înţelegere între companii, orice ajutor
public sau monopol abuziv susceptibile să denatureze libera concurenţă în cadrul pieţei
unice.

Orice înţelegere care cade sub incidenţa regulilor Tratatului trebuie notificată Comisiei
Europene de către companiile sau organismele implicate. Comisia poate aplica în mod
direct o amendă companiilor care nu respectă regulile concurenţei sau care omit să
adreseze notificarea cerută.

În cazul unui ajutor public ilegal sau în absenţa notificării acordării unui astfel de ajutor,
Comisia Europeană poate solicita rambursarea acestuia de către beneficiar. Orice fuziune
sau preluare care ar putea genera o situaţie de poziţie dominantă într-un sector anume
trebuie notificată Comisiei.

(c) Protecţia consumatorilor

Politica privind protecţia consumatorilor în Uniunea Europeană permite

cetăţenilor europeni să facă cumpărături în deplină siguranţă în toate statele membre. Toţi
consumatorii beneficiază de acelaşi nivel ridicat de protecţie. Produsele alimentare şi
nealimentare sunt supuse unor teste efectuate în scopul verificării faptului ca sunt de cea
mai înaltă calitate. Uniunea Europeană întreprinde măsuri pentru a preveni riscul înşelării
consumatorilor de către comercianţi lipsiţi de scrupule sau de către publicitate
mincinoasă sau înşelătoare. Drepturile consumatorilor sunt protejate, acesta putând cere
despăgubiri oriunde pe teritoriul Uniunii Europene, fie că şi-a făcut cumpărăturile într-un
magazin, prin poşta electronică, prin telefon sau pe Internet.

7. Moneda unică europeană

• Euro este moneda unică a Uniunii Europene. Doisprezece dintre cele 15 state
membre o introduc în anul 1999 pentru tranzacţiile încheiate fără plată în numerar
şi în anul 2002 pentru toate plăţile, moment în care se emit bancnotele şi
monedele euro.
• Trei ţări (Danemarca, Suedia şi Regatul Unit) nu participă la această uniune

32
 monetară.
• Noile state membre se pregătesc să se alăture zonei euro imediat ce vor îndeplini
criteriile necesare.
• În paralel cu obiectivul stabilităţii monetare, care revine Băncii Centrale
Europene, statele membre vor favoriza creşterea accentuată şi convergenţa
economică

I. Istoria cooperării monetare

(a) Sistemul monetar european (SME)

În anul 1971, Statele Unite decid să elimine legătura strânsă dintre dolar şi preţul oficial
al aurului, care asigurase stabilitatea monetară globală după al doilea război mondial.
Acest lucru pune capăt cursurilor de schimb valutar fixe. În vederea instituirii propriei
uniuni monetare, ţările UE decid să reducă la 2,25% marjele de fluctuaţie între monedele
europene prin intervenţie concertată la nivelul pieţei valutare.

Acest lucru duce la instituirea Sistemului monetar european (SME) care devine
operaţional în martie 1979. Acesta prezintă 3 caracteristici principale:

• o monedă de referinţă denumită ecu: un „coş monetar” format din monedele

tuturor statelor membre;
• un mecanism al ratei de schimb: fiecare monedă are o rată de schimb legată de
ECU; marje de fluctuaţie de 2,25% sunt autorizate în jurul cursurilor de schimb
bilaterale;
• mecanism de credit: fiecare stat transferă 20% din rezervele sale în devize şi aur
într-un fond comun.

(b) De la SME la UEM

Sistemul monetar european a cunoscut o istorie contrastantă. În 1992, după reunificarea

Germaniei şi ca urmare a tensiunilor monetare accentuate în Europa, lira italiană şi lira
sterlină părăsesc SME. În august 1993, ţările aparţinând SME decid să mărească temporar
şarpele monetar european (marjele de fluctuaţie ale cursului de schimb) la 15%. Între
timp, pentru a împiedica fluctuaţii importante de schimb valutar între monedele europene
şi în vederea eliminării devalorizărilor competitive, guvernele Uniunii Europene decid să
relanseze proiectul de uniune monetară veritabil şi să introducă o monedă unică.

În cadrul Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, conducătorii Uniunii

Europene adoptă un plan în trei faze în favoarea unei uniuni economice şi monetare
. Acest plan devine parte componentă a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea
Europeană, adoptat de către Consiliul European în decembrie 1991.

33
II. Uniunea economică şi monetară (UEM)

(a) Cele trei faze

Prima fază, care debutează la 1 iulie 1990, implică:

• libertate totală de circulaţie a capitalurilor în cadrul Uniunii (anularea controlului

de schimburi valutare);
• sporirea mijloacelor destinate înlăturării dezechilibrelor între regiunile europene
(fonduri structurale);
• convergenţă economică, prin intermediul supravegherii multilaterale a politicilor
economice ale statelor membre.

A doua fază debutează la 1 ianuarie 1994. Aceasta prevede:

• înfiinţarea Institutului Monetar European (IME) la Frankfurt; IME este compus

din guvernatorii băncilor centrale ale ţărilor membre UE;
• independenţa băncilor centrale naţionale;
• reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare.

A treia etapă reprezintă naşterea monedei euro. La 1 ianuarie 1999, 11 ţări adoptă
moneda euro, care devine astfel moneda comună a Austriei, Belgiei, Finlandei, Franţei,
Germaniei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Ţărilor de Jos, Portugaliei şi Spaniei. (Grecia
li se alătură la 1 ianuarie 2001). Începând din acest moment, Banca Centrală
Europeană înlocuieşte IME, devenind responsabilă de politica monetară, care
este definită şi pusă în aplicare în euro.

La 1 ianuarie 2002, bancnotele şi monedele euro sunt puse în circulaţie în aceste 12 ţări
din zona euro. Două luni mai târziu, monedele naţionale sunt retrase din circulaţie. Din
acest moment, euro este singura monedă care poate fi utilizată în toate tranzacţiile
bancare şi operaţiunile cu numerar, în cadrul ţărilor făcând parte din zona euro, care
reprezintă mai mult de două treimi din populaţia UE.

(b) Criteriile de convergenţă

Fiecare stat membru trebuie să întrunească un număr de cinci criterii de convergenţă

pentru a ajunge în faza a treia. Acestea sunt:

• stabilitatea preţurilor: rata inflaţiei nu poate depăşi cu mai mult de 1,5% ratele
medii de inflaţie ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată de inflaţie;
• rata dobânzilor: rata dobânzilor pe termen lung nu poate varia cu mai mult de
2% în raport cu ratele dobânzilor medii ale celor trei state membre cu cea mai
scăzută rată de inflaţie;
• deficitele: deficitele bugetare naţionale trebuie să fie sub 3% din PNB;
• datoria publică: nu poate depăşi 60% din PNB;

34
 • stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să rămână în limitele
marjei de fluctuaţie autorizate pentru cei doi ani anteriori.

(c) Pactul de Stabilitate şi de Creştere

Consiliul European a adoptat Pactul de Stabilitate şi de Creştere în iunie 1997.

Acesta a reprezentat un angajament permanent de stabilitate bugetară, permiţând
sancţionarea financiară a unui stat membru din zona euro care se expunea unui deficit
bugetar mai mare de 3%. Fiind considerat ulterior prea strict, Pactul a fost revizuit în
martie 2005.

(d) Eurogrupul

Eurogrupul reprezintă reuniunea informală a miniştrilor de finanţe ai statelor membre din

zona euro. Aceste întâlniri au ca scop o mai bună coordonare a politicilor economice,
monitorizarea politicilor bugetare şi financiare ale statelor din zona euro, precum şi
reprezentarea monedei euro în forumurile monetare internaţionale

(e) Noile state membre şi UEM

Noile state membre urmează să adopte moneda euro în momentul în care vor îndeplini
criteriile necesare. Slovenia este prima dintre noile state membre de la extinderea din
2004 care a făcut acest lucru şi care s-a alăturat zonei euro la 1 ianuarie 2007.

8. Agenda Lisabona

Prioritate acordată creşterii şi locurilor de muncă

• Ca răspuns în faţa globalizării, Uniunea intenţionează să încurajeze

competitivitatea economiei europene (liberalizarea telecomunicaţiilor, a
serviciilor şi a energiei).
• Uniunea susţine programele de reformă ale statelor membre facilitând schimbul
„celor mai bune practici”.
• UE caută să concilieze necesitatea de creştere şi competitivitate cu obiectivele de
coeziune socială şi dezvoltare durabilă care reflectă pe deplin modelul european.
• În perspectiva financiară 2007-2013, Fondurile Structurale UE vor aloca un buget
mai mare activităţilor de instruire, inovare şi cercetare.

La începutul anilor 1990, două fenomene majore au început să revoluţioneze economia şi

viaţa cotidiană peste tot în lume, inclusiv în Europa. Pe de o parte, globalizarea
economiei, economiile din toată lumea devenind din ce în ce mai interdependente, iar, pe
de altă parte, revoluţia tehnologică, incluzând Internetul şi noile tehnologii de informare
şi comunicare.

35
I. Procesul Lisabona

(a) Obiective

Până în anul 2000, responsabilii politici cunoşteau faptul că economia europeană trebuia
modernizată în profunzime, cu scopul de a-şi păstra competitivitatea în faţa Statelor Unite
şi a altor mari actori ai economiei mondiale. Reunit la Lisabona în luna martie a acelui
an, Consiliul European a fixat pentru UE ambiţiosul obiectiv de a deveni, până în 2010,
„cea mai competitivă şi mai dinamică economie din lume bazată pe cunoaştere, capabilă
de o creştere economică durabilă, cu locuri de muncă mai bune şi mai numeroase şi o
coeziune socială mai puternică”.

Europenii trebuie să fie bine echipaţi pentru actuala piaţă a muncii.

(b) Strategia

Consiliul European a adoptat de asemenea o strategie concretă în vederea

realizării acestui obiectiv. „Strategia de la Lisabona” înglobează o serie întreagă de
domenii: cercetarea ştiinţifică, educaţia, formarea profesională, accesul la internet şi la
tranzacţiile on-line. Aceasta cuprinde, de asemenea, reforma sistemelor de protecţie
socială europene. Aceste sisteme reprezintă unul dintre cele mai preţioase bunuri ale
Europei, deoarece permit societăţilor noastre adoptarea, fără impacturi excesive, a
schimbărilor sociale şi structurale necesare. Totuşi, sistemele trebuie modernizate, cu
scopul de a deveni durabile şi pentru ca generaţiile viitoare să se poată bucura de
beneficiile pe care acestea le oferă.

În primăvara fiecărui an, Consiliul European se reuneşte pentru a trece în revistă

progresul înregistrat în punerea în aplicare a strategiei de la Lisabona.

II. Prioritate acordată creşterii şi locurilor de muncă

În primăvara anului 2006, Consiliul European nu a încercat să ascundă faptul că, la şase
ani de la lansare, rezultatele procesului Lisabona erau neclare. Drept urmare, acesta a
decis să abordeze problema şomajului aflat în creştere continuă în multe dintre ţările UE
şi să se concentreze din nou asupra priorităţilor UE, respectiv creşterea şi locurile de
muncă. În vederea creşterii productivităţii economiilor sale şi a consolidării coeziunii
sociale, Europa trebuie să îşi concentreze în continuare eforturile asupra intensificării
performanţei economice, a inovaţiei şi a valorificării capitalului uman.

La iniţiativa preşedintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso, statele membre ale
UE au decis următoarele:

• să crească investiţiile în domeniul cercetării şi al inovaţiei;

• să acorde Comisiei Europene un rol mai important în calitate de coordonator în
vederea susţinerii statelor membre, în special prin difuzarea „celor mai bune
practici” în Europa;

36
 • să accelereze reformele întreprinse în sectoarele pieţelor financiare, ale sistemelor
de protecţie socială, în liberalizarea telecomunicaţiilor şi a sectoarelor energetice.

9. Europa cetăţenilor şi cetăţenia europeană

• Datorită Uniunii Europene, cetăţenii statelor membre pot să călătorească, să
locuiască şi să muncească oriunde pe teritoriul comunitar.
• În viaţa de zi cu zi, UE încurajează şi finanţează programe care să-i apropie pe
cetăţeni, în special în domeniul educaţiei şi culturii.
• Conştiinţa apartenenţei la Uniunea Europeană se va dezvolta în timp, datorită
rezultatelor concrete şi succeselor acesteia.
• Există deja simboluri care reprezintă o identitate europeană comună. Cel mai
cunoscut este moneda unică, euro, dar există, de asemenea, steagul şi imnul UE.

I. A călători, a locui şi a munci în Europa

Primul drept al cetăţeanului european este acela de a putea călători, munci şi locui
oriunde pe teritoriul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht a consfinţit acest
drept în capitolul referitor la cetăţenie.

Statele membre au adoptat o directivă care instituie un sistem de recunoaştere reciprocă a

diplomelor din învăţământul superior. Această directivă se aplică în cazul tuturor
formărilor la nivel universitar cu o durată de cel puţin trei ani şi se bazează pe principiul
încrederii reciproce în calitatea sistemelor naţionale de educaţie şi de formare.

Orice persoană care are naţionalitatea unuia din statele membre UE se bucură de dreptul
de a munci în domeniul sănătăţii, al educaţiei sau în oricare alt sector al serviciilor
publice cu excepţia anumitor activităţi care intră sub incidenţa autorităţilor publice
(poliţie, forţe armate, afaceri externe etc.). Într-adevăr, ce poate fi mai normal decât ca un
profesor britanic să fie solicitat să predea engleza la Roma sau ca un tânăr absolvent
belgian să-şi încerce şansele la un concurs pentru un post în administraţie publică în
Franţa?

Începând din anul 2004, cetăţenii europeni care călătoresc pe teritoriul Uniunii pot obţine
un card european de asigurări sociale de sănătate , emis de către autorităţile
naţionale, care facilitează acoperirea costurilor medicale eventuale pe durata călătoriei.

37
II. Cum se pot bucura cetăţenii de drepturile lor

Europeanul nu este doar un consumator sau doar un actor al vieţii economice şi sociale.
El este un cetăţean al Uniunii Europene şi, prin urmare, se bucură de anumite drepturi
politice. Conform Tratatului de la Maastricht, fiecare cetăţean al Uniunii, indiferent de
naţionalitate, are dreptul să voteze şi să candideze atât laalegerile locale din
ţara în care îşi are reşedinţa, cât şi la alegerile pentru Parlamentul European
.

Aceste drepturi sunt o dovadă a apropierii Uniunii de cetăţenii săi. Cetăţenia europeană
este consfinţită prin Tratat: „Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are
naţionalitatea unui stat membru. Cetăţenia europeană completează şi nu înlocuieşte
cetăţenia naţională”.

III. Drepturile fundamentale

Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare în 1999, a contribuit la consolidarea

drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni. Acesta a introdus o procedură de
sancţionare a statelor membre care violează drepturile fundamentale ale cetăţeanului. De
asemenea, aria de aplicare a principiului non-discriminării, limitată până atunci la
naţionalitate, a fost extinsă la sex, rasă, religie, vârstă şi orientare sexuală.

În concluzie, Tratatul de la Amsterdam a îmbunătăţit politica de transparenţă a Uniunii şi

le-a permis cetăţenilor un acces mai larg la documentele oficiale ale instituţiilor
europene.

Angajamentul Uniunii Europene în favoarea drepturilor cetăţenilor a fost subliniat în mod

solemn în anul 2000, la Nisa, prin proclamarea Cartei Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene . Această Cartă a fost elaborată de către o Convenţie formată din
membri ai parlamentelor naţionale şi ai Parlamentului European, reprezentanţi ai
guvernelor statelor membre şi un membru al Comisiei Europene. Alcătuită din şase
capitole — Demnitatea, Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea, Drepturile cetăţenilor,
Justiţia — Carta conţine 54 de articole care definesc valorile fundamentale ale Uniunii,
precum şi drepturile civile, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni.

Primele articole se referă la demnitatea umană, dreptul la viaţă, dreptul la „integritate a

persoanei”, dreptul la libertatea de exprimare şi de conştiinţă. Capitolul Solidaritatea este
inovator prin faptul că asociază drepturile sociale şi economice după cum urmează:

• dreptul la grevă;
• dreptul lucrătorilor la informare şi consultare;
• dreptul la concilierea vieţii de familie şi a vieţii profesionale;
• dreptul la asistenţă medicală, securitate socială şi asistenţă socială pretutindeni pe
teritoriul Uniunii.

38
Carta promovează, de asemenea, egalitatea între bărbaţi şi femei şi proclamă dreptul la
protecţia datelor cu caracter personal, interzicerea practicilor de eugenie şi de clonare
umană în scopul reproducerii, dreptul la protecţia mediului, drepturile copilului şi ale
persoanelor în vârstă şi dreptul la o bună administrare.

IV. Europa: cultură şi educaţie

Sentimentul unui destin comun şi al apartenenţei la aceeaşi colectivitate nu poate fi creat

în mod artificial. Doar o conştiinţă culturală comună poate da naştere acestui sentiment,
de aceea Uniunea Europeană trebuie să-şi concentreze atenţia nu numai asupra
chestiunilor economice, ci şi asupra educaţiei, culturii şi drepturilor cetăţenilor.

În această privinţă, programele educaţionale şi de formare ale UE au un rol

important. Acestea promovează programe de schimb care le permit studenţilor să
călătorească în străinătate, să participe la activităţi şcolare transnaţionale, să înveţe noi
limbi etc. Organizarea şcolilor şi a sistemelor de învăţământ, precum şi conţinutul exact
al programelor sunt încă decise la nivel naţional sau local.

Domeniul Numele Obiective

programului UE
Învăţământ şcolar Comenius 5% din elevii Uniunii Europene
participă la activităţi educative comune
Învăţământ superior Erasmus Trei milioane de studenţi au
posibilitatea să studieze la universităţi
din străinătate.
Formare profesională Leonardo da Vinci În fiecare an 80 000 de persoane au
posibilitatea să facă stagii în companii şi
centre de formare într-o altă ţară
europeană.
Învăţământ pentru adulţi Grundtvig În fiecare an 7 000 de persoane au
posibilitatea de a beneficia de activităţi
educative în străinătate.
Studii de integrareJean Monnet Susţinere pentru cercetarea academică şi
europeană învăţământul în domeniul integrării
europene.

Programele UE de formare continuă: cifre estimative pentru perioada 2007 – 2013

În domeniul culturii, programele europene „Cultura” şi „Media” stimulează cooperarea

între realizatorii de programe, promotorii acestora, organismele de radiodifuziune şi
artiştii din diferite ţări. Acestea contribuie la creşterea producţiei de filme şi programe de
televiziune europene şi la restabilirea echilibrului dintre producţiile europene şi cele
americane.

39
V. Ombudsmanul European şi dreptul la petiţie

Pentru a apropia Uniunea de cetăţenii săi, Tratatul de la Maastricht a creat o nouă

instituţie, Ombudsmanul European , cunoscută şi sub denumirea de Mediator
European. Acesta este desemnat de Parlamentul European, iar durata mandatului său este
egală cu cea a Parlamentului. Rolul Ombudsmanului este de a investiga plângerile
privind administrarea defectuoasă din instituţiile şi organismele Uniunii Europene. Orice
cetăţean al Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică cu domiciliul sau sediul într-un
stat membru al UE poate înainta o plângere către Ombudsman. Acesta încearcă
încheierea unui acord amiabil între reclamant şi instituţia sau organismul european vizat.

Dreptul la petiţie către Parlamentul European de care beneficiază orice persoană care
domiciliază pe teritoriul Uniunii reprezintă un alt factor important de apropiere a
cetăţenilor de instituţiile europene.

VI. Implicarea cetăţenilor

Ideea unei Europe a cetăţenilor este foarte nouă. Aceasta se va dezvolta prin
popularizarea şi multiplicarea simbolurilor unei identităţi europene comune.
Există deja paşaportul european, în uz din 1985, imnul european, „Oda bucuriei”
compusă de Beethoven şi steagul european, un cerc format din 12 stele aurii pe fond
albastru. Permisul de conducere european există în toate statele Uniunii din 1996. De
asemenea, a fost adoptat motto-ul european „Uniţi în diversitate”, iar 9 mai a fost
desemnată Ziua Europei.

Introducerea alegerilor directe pentru Parlamentul European în 1979 a contribuit la

sporirea legitimităţii democratice a integrării europene prin implicarea voinţei populare.
Caracterul democratic al UE ar putea fi consolidat prin sporirea rolului Parlamentului,
prin crearea unor adevărate partide politice europene, prin încurajarea participării
cetăţenilor la elaborarea politicilor europene prin intermediul organizaţiilor non-
guvernamentale şi a asociaţiilor de voluntariat.

Punerea în circulaţie a monedei unice, euro, în anul 2002, a avut, de asemenea, un

important impact psihologic. În prezent, mai mult de două treimi din cetăţenii Uniunii îşi
gestionează bugetul personal şi economiile în euro. Datorită monedei unice, consumatorii
au posibilitatea de a compara preţurile la bunuri şi servicii în diferite ţări ale Uniunii.
Eliminarea controalelor vamale în statele membre ale Uniunii care au semnat Acordul
Schengen (la care ar trebui să adere treptat toate statele UE) a creat cetăţenilor europeni
sentimentul că aparţin unui spaţiu unitar.

„Nu coalizăm state, ci unim oameni”, afirma Jean Monnet în 1952. Sensibilizarea opiniei
publice cu privire la Uniunea Europeană şi implicarea cetăţenilor în activităţile acesteia
reprezintă marea provocare la care trebuie să facă faţă instituţiile europene în prezent.

40
10. Libertate, securitate şi justiţie
• Deschiderea frontierelor interne dintre statele UE reprezintă un mare avantaj
pentru populaţia Uniunii, deoarece oamenii pot călători liber, fără a mai fi supuşi
controalelor vamale.
• Libera circulaţie pe teritoriul Uniunii trebuie însă să fie însoţită de întărirea
controlului la frontierele externe ale UE pentru a combate în mod eficient traficul
de droguri şi de persoane, criminalitatea organizată, imigraţia ilegală şi
terorismul.
• Statele membre UE cooperează în domeniul justiţiei şi domeniul poliţienesc cu
scopul de a asigura o securitate sporită în Europa.

Cetăţenii europeni au dreptul de a trăi în libertate, fără frica persecuţiei sau a violenţei, pe
tot cuprinsul Uniunii Europene. Cu toate acestea, criminalitatea internaţională şi
terorismul reprezintă unele din cele mai îngrijorătoare fenomene pentru europeanul de
azi.

Integrarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne nu a fost prevăzută în

Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Totuşi, în timp, a devenit clar faptul că
libera circulaţie a persoanelor implică necesitatea ca fiecare cetăţean să beneficieze de
acelaşi grad de protecţie şi de acces la justiţie oriunde pe teritoriul Uniunii. Astfel, a fost
creat treptat un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, modificând succesiv tratatele
fondatoare prin Actul Unic European, Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la
Maastricht) şi Tratatul de la Amsterdam.

I. Libera circulaţie

Libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul UE creează probleme de securitate statelor

membre, deoarece acestea nu mai au control asupra graniţelor interne. În compensaţie,
este necesară adoptarea unor măsuri pentru întărirea securităţii la graniţele externe ale
Uniunii. De asemenea, se impune sporirea cooperării forţelor de poliţie şi autorităţilor
judiciare în vederea combaterii criminalităţii transnaţionale care ar putea profita de
libertatea de circulaţie.

41
Una dintre cele mai importante acţiuni pentru facilitarea circulaţiei pe teritoriul Uniunii s-
a realizat în 1985, când guvernele Belgiei, Franţei, Germaniei, Luxemburgului şi Ţărilor
de Jos au semnat un acord la Schengen, un mic oraş de frontieră din Luxemburg. Aceste
state au hotărât să elimine controalele vamale asupra persoanelor, indiferent de
naţionalitate, la frontierele lor comune, să armonizeze controalele la frontierele externe
ale UE şi să adopte o politică comună în materie de vize. Aceste state au format, aşadar, o
zonă fără frontiere interne cunoscută sub denumirea de spaţiu Schengen.

În prezent, acquis-ul Schengen a fost integrat complet în tratatele europene, iar spaţiul
Schengen s-a extins treptat. În anul 2006, 13 state UE (Austria, Belgia, Danemarca,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Portugalia, Spania
şi Suedia) şi două state care nu sunt membre ale Uniunii, Islanda şi Norvegia, aplicau în
integralitate dispoziţiile Schengen.

Cele zece state care au devenit membre UE în anul 2004 au la dispoziţie şapte ani pentru
a îndeplini criteriile de aderare la spaţiul Schengen.

II. Politica de azil şi imigraţie

Europa se mândreşte cu tradiţia sa umanitară de a primi străini şi de a oferi azil pentru

refugiaţi. În prezent, guvernele statelor Uniunii Europene trebuie să facă faţă unui număr
crescând de imigranţi, atât cu statut legal, cât şi ilegal, într-un spaţiu lipsit de frontiere
interne.

Guvernele UE au hotărât armonizarea reglementărilor în acest domeniu, astfel încât

cererile de azil să fie examinate conform unor principii de bază recunoscute în întreaga
Uniune Europeană. În 1999, statele Uniunii şi-au fixat ca obiectiv adoptarea unei
proceduri comune în materie de azil şi acordarea unui statut egal pe tot cuprinsul
Uniunii Europene persoanelor care au obţinut azilul. Au fost adoptate anumite măsuri
tehnice, cum ar fi stabilirea unor standarde minime pentru acceptarea solicitanţilor de azil
şi pentru acordarea statutului de refugiat.

A fost creat, de asemenea, Fondul European pentru Refugiaţi, cu un buget anual de 114
milioane de euro. În ciuda cooperării la scară largă dintre guvernele naţionale, crearea
unei politici comune în materie de azil şi imigraţie rămâne un obiectiv nu a fost încă atins
pe deplin.

III. Combaterea criminalităţii internaţionale şi a terorismului

Pentru a crea o politică comună viabilă în materie de azil şi imigraţie, Uniunea Europeană
trebuie să implementeze un sistem eficient de gestionare a fluxurilor de migraţie, de
control la frontierele externe şi de prevenire a imigraţiei ilegale. Este necesar un efort
susţinut pentru combaterea bandelor criminale care practică traficul de persoane şi care
exploatează fiinţele vulnerabile, în special femeile şi copiii.

42
Criminalitatea organizată devine din ce în ce mai sofisticată şi acţionează în mod curent
în reţele europene sau internaţionale. Terorismul a dovedit deja că poate lovi cu
brutalitate oriunde în lume.

În acest context, a fost creat Sistemul de informaţii Schengen (SIS) . Este vorba
despre o bază de date complexă care le permite forţelor poliţieneşti şi autorităţilor
judiciare să facă schimb de informaţii despre bunuri furate, cum ar fi vehicule şi obiecte
de artă, sau despre persoanele pe numele cărora s-a emis un mandat de arestare sau o
cerere de extrădare.

Una din cele mai eficiente metode de capturare a infractorilor este urmărirea fondurilor
dobândite pe căi ilegale. Din acest motiv, cât şi pentru eliminarea surselor de finanţare a
organizaţiilor criminale şi teroriste, UE a elaborat o legislaţie care urmăreşte combaterea
spălării banilor.

Cea mai importantă realizare din ultimii ani în domeniul cooperării dintre forţele de
ordine a fost crearea Europol , un organism al Uniunii Europene cu sediul la
Haga, care este format din ofiţeri de poliţie şi funcţionari vamali. Aria de acţiune a
Europol cuprinde: traficul de droguri şi de vehicule furate, traficul de persoane, reţelele
clandestine de imigraţie, exploatarea sexuală a femeilor şi a copiilor, pornografia,
falsificarea, traficul de material radioactiv şi nuclear, terorismul, spălarea banilor şi
falsificarea monedei europene.

IV. Crearea unui spaţiu judiciar comun

În prezent, în Uniunea Europeană coexistă mai multe sisteme judiciare diferite. Dat fiind
că obiectivul Uniunii este acela ca cetăţenii săi să împărtăşească aceeaşi concepţie despre
justiţie, este necesară punerea în aplicare a unui sistem judiciar care să faciliteze viaţa de
zi cu zi a europenilor.

Cel mai semnificativ exemplu de cooperare în domeniul judiciar este oferit de Eurojust
, un organism central de cooperare înfiinţat la Haga în anul 2003. Obiectivul său
este acela de a facilita cooperarea între autorităţile naţionale de urmărire penală în cazul
investigaţiilor care implică mai multe state membre.

Mandatul de arest european , în uz din ianuarie 2004, este folosit pentru a

înlocui procedurile îndelungate de extrădare.

Caracterul transnaţional al criminalităţii şi terorismului impune crearea unei politici

penale comune în Uniunea Europeană, deoarece definiţii diferite ale anumitor acte
criminale pot compromite cooperarea judiciară dintre state. Obiectivul este crearea unui
cadru european comun de luptă împotriva terorismului pentru a putea garanta cetăţenilor
un grad ridicat de protecţie şi pentru a favoriza cooperarea internaţională în acest
domeniu.

43
În materie de drept civil, Uniunea Europeană a adoptat o legislaţie care să faciliteze
aplicarea deciziilor judecătoreşti în cazuri transfrontaliere care implică divorţuri, separare
de drept, custodia copiilor şi pensia alimentară, astfel încât hotărârile judecătoreşti emise
într-unul din statele membre să fie aplicabile în oricare alt stat membru. Uniunea
Europeană a pus în aplicare proceduri comune pentru simplificarea şi accelerarea
soluţionării litigiilor transfrontaliere în cazul unor acţiuni civile de amploare redusă şi
indubitabile, cum ar fi recuperarea creanţelor şi falimentul.

11. Rolul UE pe scena mondială

• Influenţa Uniunii Europene pe scena mondială creşte ori de câte ori vorbeşte la
unison în problematica internaţională. Negocierile comerciale sunt un bun
exemplu în acest sens.
• În domeniul apărării, fiecare stat rămâne suveran, fie că este membru NATO sau
neutru. Cu toate acestea, statele membre ale Uniunii Europene dezvoltă
cooperarea militară în vederea misiunilor de menţinere a păcii.
• Din motive istorice şi de apropiere geografică, sudul Mediteranei şi Africa sunt
regiuni cărora Uniunea Europeană le acordă o atenţie sporită (politici privind
ajutorul pentru dezvoltare, preferinţe comerciale, ajutor alimentar şi drepturile
omului).

Pe plan economic, comercial şi monetar, Uniunea Europeană a devenit o mare putere

mondială. Acest gigant economic rămâne totuşi, pentru unii, un „pitic politic”. Aceasta
este, bineînţeles, o exagerare. Uniunea Europeană are o influenţă considerabilă în cadrul
organizaţiilor internaţionale cum ar fi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC),
organismele specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), şi în cadrul summit-
urilor mondiale pentru mediul înconjurător şi dezvoltare.

Nu este mai puţin adevărat că statele membre ale Uniunii Europene mai au multe
progrese de făcut pe plan diplomatic şi politic, înainte de a se putea exprima la unison în
problemele mondiale majore cum ar fi: pacea şi stabilitatea, relaţiile cu Statele Unite ale
Americii, terorismul, Orientul Mijlociu şi rolul Consiliului de Securitate al Naţiunilor
Unite. Mai mult, sistemele militare de apărare, piatra de temelie a suveranităţii naţionale,
rămân sub autoritatea guvernelor naţionale, ale căror legături s-au sudat în interiorul unor
alianţe precum NATO.

I. O politică de apărare comună embrionară

44
Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi politica europeană de
securitate şi apărare (PESA), introduse de Tratatele de la Maastricht (1992), Amsterdam
(1997) şi Nisa (2001), definesc principalele obiective ale Uniunii în domeniul apărării. Pe
aceste premise, Uniunea Europeană şi-a dezvoltat „cel de-al doilea pilon”, reunind
ansamblul sectoarelor politice în care se aplică metodele interguvernamentale şi în care
Comisia Europeană şi Parlamentul European joacă un rol marginal. Deciziile în acest
domeniu sunt luate prin consens, cu toate că fiecare stat are dreptul de veto.

(a) Peisajul politic şi strategic în 2006

Adeziunea aproape simultană la NATO şi UE a fostelor ţări comuniste şi orientarea

pacifistă adoptată de Rusia au pus capăt la mai bine de o jumătate de secol de război rece.
Continentul european conlucrează la menţinerea păcii, iar ţările europene cooperează
pentru a lupta împotriva criminalităţii internaţionale, traficului de fiinţe umane, imigraţiei
ilegale şi spălării de bani.

Uniunea Europeană extinsă a încheiat acorduri de parteneriat cu vecinii săi, dintre care
unii, pe termen mediu, au perspectiva de a adera la UE.

Statele Unite ale Americii au acceptat ca, pentru acţiuni militare în care soldaţii americani
nu sunt implicaţi, Europa să poată utiliza o parte din capacităţile logistice ale NATO, cum
ar fi reţelele de informaţii, de comunicaţii, de detecţie, echipamentele de comandă şi
transport.

Violenţa teroristă ce a zguduit lumea începând cu atacurile din New York şi Washington
din 11 septembrie 2001 şi continuând cu atentatele cu bombă de la Madrid în 2004 şi
Londra în 2005 au modificat profund peisajul strategic. Ţările europene trebuie să
colaboreze mai strâns pentru căutarea de informaţii care să ajute la neutralizarea
instigatorilor şi teroriştilor care vor să comită atentate. Cooperarea cu Statele Unite ale
Americii şi cu toate ţările care sprijină democraţia şi drepturile omului depăşeşte astăzi
cadrul alianţelor defensive tradiţionale.

(b) Realizări concrete pentru securitate şi apărare

În temeiul Tratatului de la Amsterdam, Javier Solana a fost numit în 1999 Înalt

Reprezentant pentru Politica externă şi de securitate comună (PESC).

Statele membre UE au stabilit obiective precise ca parte a îndatoririlor de creare a unei

politici de securitate şi apărare europeană, în scopul desfăşurării unei forţe de reacţie
rapidă sprijinită naval şi aerian şi susţinerii acesteia timp de un an. Această forţă de
reacţie rapidă nu va fi încă o adevărată armată europeană. În schimb, va fi formată din
contingentele forţelor armate ale fiecărei naţiuni.

Cu toate acestea, după constituirea Comitetului politic şi de securitate (CPS), a

Comitetului militar al Uniunii Europene (CMUE) şi a Statului major militar al Uniunii
Europene (EUMS), sub autoritatea Consiliului şi situat la Bruxelles, Uniunea are deja

45
instrumentele politice şi militare pentru a efectua misiunile pe care şi le-a propus: misiuni
umanitare în afara Europei, operaţiuni de menţinere a păcii şi alte misiuni de gestionare a
crizelor.

Cum tehnologia militară devine din ce în ce mai scumpă şi mai sofisticată, guvernele UE
consideră că este imperios necesar să lucreze împreună la fabricarea armelor. Mai mult
decât atât, dacă forţele lor armate trebuie să execute misiuni în comun, sistemele lor
trebuie să fie interoperaţionale, iar echipamentele suficient de standardizate. Consiliul
European de la Tesalonic a decis, în 2003, să creeze o Agenţie Europeană pentru Apărare
.

Din 2003, UE a întreprins o serie de misiuni de menţinere a păcii şi de gestionare a

crizelor. Cea mai importantă dintre acestea a fost în Bosnia şi Herţegovina, unde
misiunea de 7 000 de soldaţi condusă de Uniunea Europeană (EUFOR), a înlocuit în
decembrie 2004 trupele NATO de menţinere a păcii.

II. O politică comercială deschisă către lume

Uniunea Europeană sprijină sistemul de reguli al Organizaţiei Mondiale a Comerţului

(OMC), ceea ce oferă un grad de securitate juridică şi transparenţă în desfăşurarea
comerţului mondial. OMC stabileşte condiţiile prin care membrii săi pot să se apere
împotriva practicilor neloiale cum ar fi dumpingul (vânzare sub preţ), prin care
exportatorii concurează împotriva rivalilor lor. De asemenea, oferă o procedură pentru
soluţionarea disputelor care apar între doi sau mai mulţi parteneri comerciali.

Politica comercială The EU’s a UE este strâns legată de politica sa de dezvoltare.

Prin sistemul său generalizat al preferinţelor vamale (SGP), UE a garantat accesul
preferenţial pe pieţele sale fără taxe sau cu tarife reduse pentru o mare parte a
importurilor provenind din ţările în curs de dezvoltare şi din economii în tranziţie. Se
merge chiar mai departe pentru cele mai sărace 49 de ţări din lume. Exporturile lor - cu
excepţia armelor - pot beneficia integral de acces pe pieţele UE, fără taxe vamale, în
cadrul unui program lansat în 2001.

Uniunea Europeană nu are încheiate totuşi acorduri comerciale specifice cu principalii săi
parteneri comerciali din rândul ţărilor dezvoltate, cum ar fi Statele Unite ale Americii şi
Japonia. În acest caz, relaţiile comerciale sunt gestionate prin intermediul mecanismelor
OMC. Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană caută să dezvolte relaţii bazate pe
egalitate şi parteneriat. Cu toate acestea, ţările membre ale UE nu sunt întotdeauna de
acord asupra tipului de legături diplomatice, politice şi militare ce trebuie stabilite cu
Statele Unite.

Uniunea Europeană îşi extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute în alte părţi
ale lumii, cum sunt cele din America Latină, America Centrală, China sau India.
Acordurile comerciale cu aceste ţări includ, de asemenea, cooperări de ordin tehnic şi
cultural.

46
III. Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi ţările mediteraneene

Dată fiind apropierea lor geografică, afinităţile istorice şi culturale, precum şi fluxurile
migratoare prezente şi viitoare, ţările din sudul Mediteranei sunt parteneri de primă
importanţă. Iată de ce UE a ales tradiţional să urmeze o politică de integrare regională.

În cadrul Conferinţei de la Barcelona din noiembrie 1995, la care au participat toate ţările
membre UE şi ţările mediteraneene (excepţie făcând Albania, Libia şi ţările din fosta
Iugoslavie) Uniunea Europeană a pus bazele unui nou parteneriat euro-mediteraneean.
Această conferinţă a făcut posibilă definirea unui nou parteneriat care să cuprindă:

• dialogul politic între ţările participante şi un parteneriat de securitate bazat, în

special, pe mecanismul controlului armelor şi pe rezolvarea pe cale paşnică a
conflictelor;
• consolidarea relaţiilor economice şi comerciale între cele două regiuni: cheia către
aceasta este crearea unei zone de liber schimb euro-mediteraneene până în 2010;
• parteneriate în domeniile social şi cultural.

Pentru perioada 2000-2006, Uniunea Europeană acordă ajutoare financiare către ţările
mediteraneene, în valoare de 5,3 miliarde de euro. Pentru perioada bugetară 2007-2013,
Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat (ENPI) decurge din şi se contopeşte
cu programul de sine stătător, anterior program de sprijin pentru întrajutorarea ţărilor
mediteraneene şi a ţărilor învecinate, dintre statele apărute după destrămarea fostei
Uniuni Sovietice.

IV. Africa

Relaţiile dintre Europa şi Africa subsahariană datează de multă vreme. În conformitate cu

Tratatul de la Roma din 1957, pe atunci coloniile şi teritoriile de peste mări ale unor state
membre au devenit asociate ale Comunităţii. Procesul de decolonizare de la începutul
anilor 60 a schimbat această legătură într-o asociaţie diferită, între state suverane.

Acordul de la Cotonou , semnat în anul 2000 la Cotonou, capitala statului

Benin, marchează o nouă etapă in politica de dezvoltare a UE. Acest acord dintre
Uniunea Europeană şi ţările din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP) este de departe cel mai
ambiţios şi mai vast acord încheiat vreodată între ţăril dezvoltate şi ţări în curs de
dezvoltare. El a succedat Convenţiei de la Lomé, semnată în 1975 la Lomé, capitala
statului Togo, iar apoi a fost treptat adus la zi.

Obiectivul fundamental al acestui vast acord de asistenţă şi de schimb comercial a rămas

acelaşi cu cel semnat la Convenţia de la Lomé: este vorba de a „promova şi de a accelera
dezvoltarea economică, culturală şi socială a ţărilor ACP şi de a consolida şi diversifica
relaţiile lor [cu Uniunea Europeană şi statele sale membre] în spiritul solidarităţii şi
interesului reciproc”.

47
Noul acord merge mult mai departe în comparaţie cu acordurile anterioare, din moment
ce s-a trecut de la relaţii comerciale fondate pe accesul pe piaţă la relaţii comerciale într-
un sens mai general. De asemenea, acesta a introdus noi proceduri pentru a face faţă
problemelor cauzate de încălcarea drepturilor omului.

Uniunea Europeană a acordat concesiuni comerciale speciale ţărilor mai puţin dezvoltate,
dintre care 39 sunt semnatare ale Acordului de la Cotonou. Practic. din 2005, acestea pot
exporta liber toate tipurile de produse pe pieţele UE, în regim de scutire vamală. Fondul
European de Dezvoltare finanţează programele de sprijin destinate ACP, graţie unui
buget anual de 2 - 3 miliarde de euro.

12. Viitorul UE
• Integrarea europeană va continua în domeniile în care statele membre consideră
că este în interesul lor să lucreze împreună în cadrul european tradiţional (în
chestiuni referitoare la globalizarea comerţului, piaţa unică, dezvoltarea regională
şi socială, cercetarea şi dezvoltarea, măsurile de promovare a creşterii economice
şi ocupării forţei de muncă şi multe altele).
• Procesul instituţional al actualizării regulilor de coordonare a relaţiilor dintre
ţările membre şi UE şi între UE şi cetăţenii săi a fost finalizat de curând. Liderii
Uniunii Europene au semnat un nou tratat, Tratatul de la Lisabona. Odată ce va fi
ratificat de toate statele membre, acest tratat urmează să pună la dispoziţia Uniunii
cadrul legislativ şi instrumentele juridice necesare pentru a aborda provocările
viitoare şi pentru a răspunde cerinţelor cetăţenilor.

„Va veni o zi când toate naţiunile continentului, fără a pierde calităţile lor distincte sau
glorioasele lor individualităţi, vor fuziona într-o unitate superioară formând astfel
fraternitatea europeană. Va veni o zi când nu vor mai exista alte câmpuri de bătălie decât
cele ale pieţelor deschise ideilor. Va veni o zi când gloanţele şi bombele vor fi înlocuite
de voturi.”

A trebuit să treacă mai mult de un secol până când profeţia lui Victor Hugo, rostită în
1849, să devină realitate. Două războaie mondiale şi numeroase alte conflicte
intraeuropene ce au cauzat milioane de morţi au jalonat această perioadă şi au făcut
uneori să se piardă orice speranţă. Astăzi, primul deceniu al secolului XXI se deschide
sub cele mai bune auspicii, însă aduce Europei noi dificultăţi şi provocări.

Extinderea de amploare a Uniunii Europene a continuat. Cum a subliniat un politician al

unui nou stat membru, „În sfârşit, Europa a reuşit să împace istoria cu geografia sa”. În
viitor, Uniunea Europeană va continua să se extindă. Între timp, liderii Uniunii, în acord

48
cu opinia publică, vor trebui să definească limitele frontierelor UE, care vor fi geografice,
politice şi culturale.

Uniunea Europeană este fondată pe un pact între naţiuni suverane care au decis să
împartă un destin comun şi să exercite împreună o parte a suveranităţii lor. Sunt abordate
aspecte care au o deosebită importanţă pentru europeni: pace, bunăstare economică,
securitate, democraţie participativă, justiţie şi solidaritate. Acest pact este pe cale de a fi
consolidat şi confirmat pe întreg continentul european: o jumătate de miliard de persoane
au ales să trăiască în statul de drept, în armonie cu valorile seculare în centrul cărora se
situează omul şi demnitatea sa.

Actuala revoluţie tehnologică transformă radical viaţa în lumea industrializată, inclusiv în

Europa. Esenţial este să se înţeleagă că aceste noi provocări au dimensiuni ce depăşesc
frontierele tradiţionale. Dezvoltarea durabilă, echilibrul demografic, dinamismul
economic, solidaritatea socială şi răspunsurile etice ce trebuie aduse progresului
înregistrat de ştiinţele vieţii nu pot fi tratate mai eficient la nivel naţional. Trebuie, de
asemenea, să arătăm respect generaţiilor viitoare.

Procesul integrării europene afectează acum întregul continent, care, la rândul lui, face
parte dintr-o lume în evoluţie rapidă şi radicală, planeta fiind în căutarea punctelor sale de
echilibru. Relaţiile cu lumea islamică, foametea şi bolile din Africa, tendinţele unilaterale
în Statele Unite ale Americii, dezvoltarea dinamică a economiei în Asia sau relocarea
globală a industriilor şi locurilor de muncă sunt tot atâtea evenimente ce afectează
Europa. Europa nu numai că trebuie să se concentreze asupra propriei dezvoltări, dar în
acelaşi timp trebuie să ia parte la procesul de globalizare.

Instituţiile Uniunii Europene au mari merite, dar ele trebuie să se adapteze pentru a putea
face faţă creşterii numărului de sarcini ale unei Uniuni în expansiune. Odată cu creşterea
numărului de state membre, cresc şi forţele centrifugale ce ameninţă o implozie a
sistemului. Perspectivele intereselor pe termen scurt trebuie să se şteargă în faţa
priorităţilor pe termen lung. Iată de ce protagoniştii acestei aventuri fără precedent trebuie
să îşi asume responsabilităţile, acţionând în aşa fel încât ansamblul instituţional european
să continue să funcţioneze eficient. Orice reformă decisivă a sistemului comunitar actual
trebuie să garanteze pluralitatea şi respectul diferenţelor ce constituie bogăţia naţiunilor
Europei. Reformele trebuie, de asemenea, să se concentreze pe procesul decizional.
Căutarea sistematică a acordurilor unanime va duce în cele din urmă la paralizie. Numai
un sistem politic şi juridic echilibrat şi fondat pe principiul votului cu majoritate calificată
va putea funcţiona.

Modificările necesare pentru adaptarea structurii Uniunii, iniţial proiectată pentru şase
membri, la numărul actual de 27 de state membre, au fost încorporate în Tratatul de la
Lisabona. Tratatul a fost adoptat în 2007, însă nu va intra în vigoare decât după ce toate
statele membre îl vor ratifica. Acesta va aduce mai multă democraţie şi transparenţă, va
introduce metode de lucru şi reguli de votare simplificate, ne va garanta drepturile noastre
fundamentale prin consacrarea acestora într-o cartă şi va permite UE să se exprime cu o
singură voce în privinţa problematicilor internaţionale.

49
Tratatul de la Lisabona

Istoric

Pentru a face faţă provocărilor ocazionate de aderarea noilor membri din Europa Centrală
şi de Est, Consiliul European a convocat o Convenţie, în decembrie 2001, însărcinată cu
elaborarea unui proiect de tratat constituţional.

Lucrările Convenţiei s-au încheiat în iunie 2003. Tratatul a fost semnat de către liderii UE
la Roma, în octombrie 2004, şi a fost trimis tuturor statelor membre pentru ratificare.

Deşi majoritatea ţărilor Uniunii Europene ratificaseră Tratatul, acesta a fost respins de
către electoratul francez şi olandez în mai şi respectiv iunie 2005.

În consecinţă, procesul de reformă a fost suspendat timp de 18 luni, până când a fost
negociat un tratat de reformă pe parcursul anului 2007, semnat de către şefii de stat şi de
guvern din UE la Lisabona , în decembrie 2007. În prezent, Tratatul de la Lisabona este
în curs de ratificare de către statele membre şi se speră că va intra în vigoare înainte de
următoarele alegeri pentru Parlamentul European din iunie 2009.

Principalele dispoziţii ale Tratatului

• Consolidarea puterii legislative şi bugetare a Parlamentului European.

• Investirea parlamentelor naţionale cu competenţe pentru a se asigura respectarea
principiului subsidiarităţii.
• Creşterea numărului de domenii în care se aplică votul cu majoritate calificată în
Consiliul UE.
• Definirea mai clară a repartizării competenţelor şi responsabilităţilor între
Uniunea Europeană şi ţările membre.
• Includerea în Tratat a Cartei Drepturilor Fundamentale obligatorie din punct de
vedere juridic, care garantează libertăţile şi drepturile cetăţenilor europeni.
• Alegerea unui preşedinte al Consiliului European cu un mandat de doi ani şi
jumătate, reînnoibil o singură dată.
• Crearea unui nou post de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi
Politica de Securitate pentru a se consolida impactul, coerenţa şi vizibilitatea
acţiunilor externe ale UE.

50
Bibliografie – Construcţie Europeana

Barbulescu, Iordan Gheorghe , UE Politicile extinderii, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2006

Barbulescu, Iordan Gheorghe, UE de la economic la politic, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2006
Barbulescu, Iordan Gheorghe, UE de la naţional la federal, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2006
Ferreol, Gilles (coord.), Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
Ghica, Alexandra (coordonator), Enciclopedia Uniunii Europene, Ed. Meronia, 2006
Marga, Andrei, Filosofia unificării europene, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995
Marino, Adrian, Pentru Europa, Integrarea României, Aspecte ideologice si culturale,
Editura Polirom, 1995
Păun, Nicolae, Păun, Adrian-Ciprian, Ciceo Georgiana, Europa unita, Europa noastră,
Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003
Zorgbibe, Charles, Construcţia europeană, trecut, prezent şi viitor, Editura Trei, 1998

51