ACCESUL LA PROFESII REGLEMENTATE

După aderare, cetăţenii români pot circula liber prin toate statele membre UE nu
doar ca turişti, ci şi ca să lucreze, să studieze sau să locuiască în aceste ţări.
Există însă şi piedici în aplicarea unor principii. Diferenţele etnice, cultura şi
tradiţiile, ca şi limba naţională ramân practic bariere în calea liberei circulaţii în UE.
Din acest motiv, cei mai mulţi se mulţumesc să rămână în ţara lor. Mai puţin de
2% se deplasează spre un alt stat membru.
Pot exista patru situaţii în care persoanele îşi exercită dreptul la libera circulaţie: -
turiştii, persoanele care intenţionează să studieze sau să şucreze în alt stat membru şi
pensionarii care doresc să se stabilească în alt stat membru al UE.
Libera circulaţie a serviciilor este o componentă importantă pentru funcţionarea
pieţei unice europene,
Baza legală se regaseşte în Tratatul de la Roma, al carui obiectiv era integrarea
economiei comune, crearea unei pieţe comune, instituirea celor "4 libertăţi", excluderea
oricărei discriminări naţionale.
Odată cu piaţa comună se naşte societatea civilă europeană.
Statul nu mai este subiectul suveran pe propriul teritoriu întrucât piaţa comună
trebuie să funcţioneze pe dimensiunea supranaţională, doar aşa poate fi eficientă. Astfel
iese în evidenţă primatul dreptului comunitar asupra dreptului naţional.
În dreptul comunitar prin noţiunea de „servicii" se înţelege ansamblul prestaţiilor
care nu cad sub incidenţa dispoziţiilor referitoare la libera circulaţie a mărfurilor,
capitalurilor sau persoanelor. Ea are, aşadar, un caracter „rezidual" sau „subsidiar", dar
poate fi clarificată în baza a trei criterii stabilite prin jurisprudenta CJCE de la
Luxemburg:
- prestatorul serviciilor trebuie sa fie stabilit într-un stat membru al Uniunii
Europene, altul decât acela al destinatarului prestaţiei, astfel încat să existe o trecere a
unei frontiere interioare UE;
- prestatorul trebuie să fi fost stabilit în spaţiul Pieţei unice europene;
 - prestaţia trebuie să fie furnizată contra unei remuneraţii.
Articolul 50 (ex-60) din Tratatul de la Roma (CEE) precizează că prestatorul
serviciilor îşi poate exercita şi numai temporar activitatea în ţara în care serviciul este
oferit. De aici rezultă că el nu trebuie să se stabilească pe teritoriul altui stat membru,
pentru că atunci ne-am afla în prezenţa libertăţii de stabilire.
Prestarea serviciilor poate fi intalnită în orice sector de activitate: emisiunile
televizate, publicitatea, activitaţile financiare din sectorul bancar şi al asigurărilor,
activitaţile de intermediere, transportul şi turismul, chiar sportul profesionist, organizarea
jocurilor şi a loteriilor şi orice profesii liberale (medici, avocaţi, arhitecţi, contabili).
Chiar dacă libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor sunt diferite, fiind
distinct reglementate în cadrul Tratatului de la Roma (CEE), ele au şi numeroase puncte
comune, primul dintre acestea fiind scopul lor comun: eliminarea barierelor economice
din cadrul Pieţei unice.
Tratatul oferă ambele libertăţi agenţilor economici, iar statele membre ale UE nu
pot împiedica alegerea uneia dintre ele, în ciuda caracterului rezidual al liberei circulaţii a
serviciilor. Criteriile alegerii pot fi diverse: posibilitatea pastrării unui regim fiscal şi/sau
social cunoscut sau mai suplu, legea aplicabilă contractelor, regulile de facturare etc.
Prin opoziţie cu libertatea de stabilire, libera circulaţie a serviciilor este prin
natura sa transfrontalieră şi pune în discuţie două legislaţii naţionale, aceea a statului de
unde emană prestaţia şi cea a statului destinatarului prestaţiei.
Libera circulaţie a serviciilor poate fi împărţită în două categorii: libera circulaţie
a serviciilor active şi libera circulaţie a serviciilor pasive. Cea activă este cel mai des
întalnită şi presupune ca furnizorul sa fie „activ" adică sa se deplaseze la clientul care
locuieşte în alt stat membru decât acela unde se află el stabilit. Libera circulaţie a
serviciilor pasivă determină clientul să se deplaseze în statul membru unde se află stabilit
prestatorul pentru a lua contact cu el sau a încheia un contract.
O variantă intermediară este cea în care nici furnizorul de servicii, nici
destinatarul lor nu se deplasează într-un alt stat membru al UE, dar furnizarea serviciilor
se produce prin postă, telefon, telegramă, telex, fax, terminale de computer, transmitere
de publicitate etc.

2
 O persoană care doreşte să se angajeze într-un alt stat membru UE trebuie să
solicite, încă înainte de a începe să lucreze (dacă această atestare profesională este cerută
de angajator), recunoaşterea calificărilor sale de către o autoritate din ţara gazdă.
Această exigenţă este obligatorie atunci când profesia este reglementată în ţara
gazdă. Uneori, când recunoşterea totală nu este posibilă, se impun măsuri compensatorii,
cum ar fi efectuarea unui stagiu sau susţinerea unui test de aptitudini.
Recunoaşterea calificării asigură accesul la piaţa muncii, dar nu şi locul de muncă.
Uniunea Europeană face distincţie între recunoaşterea academică şi cea
profesională.
Recunoaşterea academică înseamnă recunoşetrea examenelor şi a altor documente
care atestă calificările academice.
Fiecare instituţie academică poate hotărî daca recunoşte sau nu calificările
obţinute în alt stat membru.
Recunoşterea profesiei se referă la recunoşterea dreptului de a profesa în baza
calificărilor obţinute.
Ca excepţie, pot fi menţionate programele UE pentru studenţi, în cadrul cărora
perioada de studio în afara ţarii trebuie recunoscută de către universitatea din ţara
respectivă, prin sistemul European de credite transferabile(ECTS).
Directoratul General Educaţie al UE, prin Reţeaua centrelor de informare pentru
recunoaştere academică a instituit o reţea de centre de informare privind recunoaşterea
academică naţională, existentă în toate statele membre ale UE.
În România, recunoşterea perioadelor de studii se face de catre universităţi, iar a
diplomelor de către Centrul Naţional de recunoştere şi Echivalare a Diplomelor din
Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
Recunoaşterea profesională se aplică numai calificărilor care presupun accesul la
o profesie reglementată, fie de către UE, fie de către statele membre.
Au fost adoptate directive speciale de coordonare pentru diferite profesii şi s-a
stabilit un sistem general de recunoaştere a diplomelor.
În scopul stabilirii cadrului comun de calificare profesională, care să permită
recunoaşterea automată a calificărilor, s-au adoptat progresiv , mai multe directive, însă
toate acestea au fost abrogate prin Directiva nr.2005/36 din 7 septembrie 2005 care

3
stabileşte un regim aparent comun pentru toate profesiile reglementate (profesii medicale,
paramedicale, farmacişti, arhitecţi, avocaţi, etc).
În ceea ce priveste profesiile medicale şi paramedicale, armonizarea condiţiilor de
formare permite recunoaşterea automată a diplomelor.
Directiva nr.2005/36 din 7 septembrie 2005 stabileşte un sistem general aplicabil
tuturor profesiilor reglementate, în scopul de a facilita atât dreptul al stabilire cât şi
libertatea de prestare a serviciilor şi vizează toate profesiile reglementate de către statele
membre, cum ar fi profesiile la care accesul este subordonat deţinerii unei calificări
profesionale determinate (profesii comerciale, artizanale sau liberale).
Profesiile reglementate sunt acelea pentru exercitarea carora statul de primire
impune deţinerea unui anumit nivel de formare (diplomă, certificat, atestat profesional).
Nu există profesie reglementată în absenţa dispoziţiilor legale sau reglementare,
chiar dacă simpla formare universitară conduce în fapt la exercitarea unei profesii.
In principiu, statele membre sunt libere sa stabilească nivelul minim de calificare,
competenţă şi calitate necesar pentru exercitarea unei anumite profesii. Însă, statele
membre trebuie sa ia în considerare calificările dobândite într-un alt stat membru şi să
aprecieze dacă acestea corespund cerinţelor sale. Exemenele sau stagiile pot fi suficiente,
Directiva impune statelor membre să recunoască calificarea obţinută de emigranţii
comunitari sau prestatori de servicii într-un alt stat membru.
Elementul nou pe care-l aduce directiva este principiul libertăţii de prestare a
serviciilor, potrivit căruia un prestator care-şi exercită în mod legal profesia într-un stat
membru, poate să o exercite în mod liber pe teritoriul altui stat membru, fără să fi obţinut
diploma cerută, cu condiţia să respecte regulile de conduită în raport cu calificarea
profesională şi a celor care au o legatură directă cu protecţia şi securitatea consumatorilor
sau cu dispoziţiile disciplinare.
Prestatorii de servicii sunt scutiţi de obligaţia de a se înscrie în organismele
profesionale în statele de prestare a serviciilor, deoarece libera prestare a serviciilor
comunitare nu poate antrena cheltuieli suplimentare pentru prestatori. Destinatarii
serviciilor trebuie să fie informaţi asupra titlului prestatorului, asigurării pe care o deţine
şi a organizării profesionale.

4
 Legislaţia naţională nu trebuie sa pună piedici persoanelor care vor să beneficieze
de libera circulaţie a serviciilor, pentru că numai astfel se poate realiza efectul util al
articolului 49 (ex-59) din Tratatul de la Roma (CEE).
Cu excepţia activităţilor menţionate în articolul 45 (ex-55) al Tratatului de la
Roma (CEE), respectiv exercitarea autorităţii publice, nu pot fi admise discriminări -
directe, indirecte sau deghizate - pe baza naţionalităţii prestatorului sau a sediului
acestuia.
Sunt de asemenea interzise măsurile prin care prestatorul de servicii ar fi supus
unor sarcini sau cotizaţii pe care acesta le suportă deja în ţara de origine, ceea ce are ca
efect diminuarea sau anihilarea avantajelor pe care prestatorul le-ar putea avea din faptul
că este stabilit într-un alt stat membru.
Există o gamă largă de măsuri naţionale care reglementează accesul la/ sau
exercitarea cotidiană (ex.: controale administrative, contabilitate, declaraţii la organele
administrative, deontologie) a anumitor activităţi şi care, aplicate nediscriminatoriu, pot
conduce la limitări ale liberei circulaţii a serviciilor.
Un prim set de măsuri se referă la faptul ca accesul la unele profesii este
condiţionat de deţinerea unor titluri, diplome sau calificări profesionale, sau de deţinerea
unor autorizaţii administrative prealabile.
În absenţa unei armonizări, statele membre sunt libere să fixeze un nivel minim al
calificării necesare pentru exercitarea unei profesii astfel încât să fie garantată calitatea
prestaţiilor furnizate pe teritoriul lor. Acest lucru poate însă conduce la aplicarea
„tratamentului naţional" al statului unde se prestează serviciul, astfel îngreunând libera
circulaţie a serviciilor.
Desigur, există principiul recunoaşterii reciproce a diplomelor, certificatelor sau
atestatelor profesionale, menţionat în directivele din 21 decembrie 1988 (Directiva
89/48/CEE) şi 18 iunie 1992 (Directive 92/51/CEE), în virtutea căruia autoritaţile statelor
membre trebuie să aprecieze cunostinţele sau diplomele obţinute în statele de origine ale
prestatorilor şi să organizeze examene, probe sau stagii de adaptare. Deciziile de
respingere a unei cereri de autorizare a activităţii trebuie să fie motivate şi susceptibile de
recurs.

5
 Jurisprudenţa CJCE a stabilit şi unele criterii generale pentru identificarea
măsurilor naţionale restrictive faţă de libera circulaţie a serviciilor: măsuri care aplicate în
mod uniform pot conduce la dificultăţi mai mari pentru un prestator de servicii
transfrontaliere decât pentru un prestator naţional, deşi ambii furnizează în mod legal
servicii similare în respectivul stat.
Există totuşi si unele măsuri naţionale care pot fi justificate prin raţiuni de interes
general şi pot fi adoptate numai în urmatoarele condiţii:
- domeniul în care se ia măsura să nu fi fost armonizat;
- măsura să urmărească un interes general;
- ea nu trebuie să fie discriminatorie;
- ea trebuie să fie in mod obiectiv necesară;
- ea trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit;
- ea trebuie să respecte principiul recunoaşterii reciproce.
Nu există o listă exhaustivă a raţiunilor de interes general, iar CJCE identifică
mereu altele noi, în funcţie de cazurile pe care le are de soluţionat, dar cu titlu de exemplu
pot fi menţionate: etica, religia, morala, deontologia profesională, buna administrare a
justiţiei, reputaţia pieţelor naţionale, protecţia unei limbi sau a unei culturi, coerenţa
regimului fiscal.
Profesiile reglementate sunt cele a caror exercitare este condiţionată în statul
gazdă de posesia unui nivel de pregatire determinat, (verificat prin deţinerea unei
diplome, a unui certificat sau atestat profesional). Ele pot fi extrem de diverse, de la
profesiile liberale până la cea de meşter artizan.
O persoană care este calificată să practice o profesie în ţara sa, este, de asemenea
calificată să practice profesia respectivă în alt stat membru. Pentru a asigura recunoşterea,
există, în prezent, două tipuri principale de măsuri:
- directivele sectoriale, care se aplică pentru o listă limitată de profesii şi prevăd
recunoaşterea automată, dacă în statul de origine a avut loc o coodonare minimală a
formării; şi
- directivele generale, care se aplică celorlalte profesii, reglementate diferit de la o
ţară la alta. Ambele garantează recunoaşterea calificărilor în anumite condiţii.

6
 Directivele sectoriale se aplică arhitecţilor, moaşelor, farmaciştilor, medicilor,
asistentelor medicale, dentiştilor şi medicilor veterinari. Statele membre recunosc
automat şi reciproc aceste calificări, pe baza unor criterii care trebuie îndeplinite în
prealabil.
Pentru avocaţi există o directivă sectorială din perspectiva exerciţiului profesiei şi
nu a formării de bază.
În toate instituţiile de învăţământ superior cu profil medical, cele de arhitectură
sau medicină veterinară au fost elaborate programe de învăţământ noi, armonizate cu cele
din UE.
Calificările nu pot fi recunoscute în alt stat membru UE, decât dacă programa din
statul în care s-au facut studiile corespunde normelor prevăzute de ditrectivele europene
(tipuri de materii, numar de ore de specialitate, de practică, etc).
În caz contrar, cei care caută un loc de muncă în aceste domenii nu vor beneficia
de recunoaşterea automată a calificării. Directivele prevăd însă şi măsuri de protecţie a
celor care au absolvit înainte de aderare, prin luarea în calcul a unui număr de ani de
experienţă profesională.
La plecarea în UE, cetăţenii români care au absolvit înainte de aderare, trebuie să
se adreseze, în funţie de profesie, fie Ministerului Sănătăţii, Serviciului de recunoaştere a
Calificărilor Profesionale, fie Colegiului Arhitecţilor, fie Colegiului Medicilor Veterinari,
pentru a obţine un certificat de conformitate.
Celelalte profesii, care sunt reglementate diferit în statele membre, beneficiează
de recunoştere prin mecanismele oferite de sistemul general de recunoaştere a
calificărilor.
Fiecare stat membru decide dacă reglementează sau nu o anumită profesie sau
activitate.
Dacă o profesie este reglementată într-un stat membru, se aplică regulile instituite
prin directivele sistemului general al UE cu privire la recunoştere.
Se face distincţia între calificările care necesită trei sau mai mulţi ani de studii sau
altă formă de pregătire şi cele care necesită mai puţini ani.
Dacă o anumită profesie sau activitate nu este reglementată în niciunul dintre
statele respective, persoana interesată poate lucra fără un document specific de

7
recunoaştere a calificării, dacă a practicat profesia sau activitatea respectivă în ţara de
origine.
Recunoaşterea mutuală a calificărilor profesionale, pentru directivele generale, se
face de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, prin Centrul de Recunoaştere şi Echivalare a
Diplomelor.
Cele doua directive subsidiare (în sensul că se aplică doar în absenţa unor
directive sectoriale), Directiva 89/48/CEE din 21 decembrie 1988 privind sistemul
general de recunoaştere a diplomelor de învatamant superior eliberate dupa absolvirea a
minim trei ani de studii şi Directiva 92/51/CEE din 18 iunie 1992 privind diplomele,
certificatele şi celelalte titluri eliberate după absolvirea a mai puţin de trei ani, au fost
completate prin directiva din 7 iunie 1999 care extinde principiul recunoaşterii reciproce
şi la sectoarele omise în primele două.
Principiul este acela al recunoaşterii reciproce a diplomelor cerute în statele
membre de origine şi în statele gazdă pentru exercitarea aceleiaşi profesii, excepţiile
putând exista atunci când formaţiunea de pregatire este mai lungă sau în mod esenţial
diferită în statul gazdă. În aceste cazuri, statul gazdă poate impune dobândirea unei
experienţe profesionale minime pentru a compensa durata mai mică a studiilor, sau stagii
ori probe pentru a compensa diferenţele de materii din programa de învaţământ.
Exigenţele statelor gazdă privind moralitatea, onorabilitatea etc. trebuie
respectate, statele la rândul lor trebuind, în principiu, să accepte atestatele sau diplomele
eliberate în statele membre de origine.
Dacă o profesie nu este reglementată în statul gazdă, acesta din urmă trebuie sa
permită libera exercitare a respectivei profesii, multumindu-se cu obţinerea unei diplome
şi cu minim 2 ani de experienţă în statul de origine sau efectuarea cu succes a unei
pregătiri profesionale în domeniul profesiei respective.
Directiva din 18 iunie 1992 extinde sistemul introdus prin Directiva 89/48/CEE,
dar, din punct de vedere tehnic, este mai complexă şi ţine cont de multitudinea de
exigenţe ale diferitelor state membre ale UE.
Astfel, pentru aceeaşi profesie, statele pot sa ceară atât diplomele, în sensul
Directivei 89/48/CEE, cât şi diplomele post-liceale sau alte certificate ori simple atestări

8
de competenţă. Directiva incearcă să stabilească un sistem de recunoaştere reciprocă,
analizând aproape toate ipotezele posibile.
De aici, cinci ipoteze, cu cinci regimuri diferite permitând compensarea
insuficientei pregătirii de o mai scurtă durată din statul de origine. Principiul rămâne
acelaşi - statul gazdă poate sa ceară dovada unei experienţe profesionale, efectuarea unor
stagii sau trecerea unor probe de aptitudini.
Aceste doua directive au fost completate de Directiva 1999/42/CEE a Consiliului
si a Parlamentului European din 7 iunie 1999 privind stabilirea unui mecanism pentru
recunoaşterea calificărilor profesionale prevăzute de Directivele privind liberalizarea şi
măsurile tranzitorii şi care amendează sistemul general de recunoaştere a calificărilor. Ea
extinde sfera activitaţilor la care acestea se refereau, păstrând mecanismele instituite
anterior.
În principiu, statele membre ale UE au libertatea de a fixa (sau nu) un nivel minim
al calificării necesare pentru exercitarea unei profesii.
În conformitate cu principiul recunoaşterii reciproce, ele sunt însă obligate să ia în
considerare calificarea obţinută de o persoană într-un alt stat membru al UE şi să
aprecieze dacă aceasta corespunde exigenţelor proprii. Statul gazdă poate cere
promovarea unor stagii sau examene prin care să fie îndeplinite cerinţele legislaţiei sale
cu privire la exercitarea acelor profesii.
La nivelul UE, această diversitate de regimuri juridice a fost iniţial tratată prin
adoptarea a numeroase directive specializate, pentru fiecare profesie. Constâtandu-se o
eficienţă limitată a acestui tip de regim juridic, după 1988 s-a procedat la adoptarea unui
sistem general care se baza pe principiul recunoaşterii reciproce.
Există o multitudine de directive care îi privesc pe farmacişti, asistenţi medicali,
veterinari, arhitecţi etc. voi prezenta însă doar directivele referitoare la profesiile
medicale şi de avocat.
Articolul 47 alineatul 3 (ex-57) al Tratatului de la Roma (CEE) prevede ca
liberalizarea progresivă a restricţiilor referitoare la profesiile medicale şi paramedicale va
fi subordonată unei prealabile coordonari a condiţiilor de exercitare în diferitele state
membre ale UE. Din considerente legate de necesitatea menţinerii unui nivel ridicat al

9
sănătăţii publice, coordonarea pregătirii profesionale şi a modalităţilor de studiu a fost
pusă pe primul plan.
După 1975 au fost adoptate un numar impresionant de directive, care sunt
codificate astăzi prin Directiva 93/16/CEE din 5 aprilie 1993 (OJ, L.165, 7 iulie 1993)
vizând facilitarea liberei circulaţii a medicilor şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor,
certificatelor şi a altor titluri.
Principalele două coordonate ale directivei sunt: stricta coordonare a diverselor
forme de pregătire a personalului medical şi paramedical şi aplicarea principiului
recunoaşterii reciproce a diplomelor obţinute în alte state membre, ceea ce implică
accesul de o maniera nediscriminatorie la exercitarea profesiilor medicale.
În vederea unei reale respectări a liberei circulaţii a serviciilor se prevede o
dispensă de la obligaţia înscrierii sau afilierii la organizaţiile profesionale din statul
gazdă, ceea ce nu exonerează prestatorul de servicii de respectarea deontologiei, sau a
sancţiunilor disciplinare sau profesionale în vigoare în statul în care prestaţia se
efectuează.
Diversitatea legislaţiilor naţionale legate de profesia de avocat, atât în ceea ce
priveşte accesul la profesie cât şi exercitarea acesteia, au facut coordonarea în materie
mult mai dificilă decât în domeniul medical. După ce mult timp baza legală a fost
reprezentată doar de prevederile Tratatului de la Roma (CEE), Consiliul a adoptat pe 22
martie 1977 Directiva 77/249/CEE (OJ, L.78, 26 martie 1977) pentru a facilita
exercitarea efectivă a prestaţiilor serviciilor de catre avocaţi.
Scopul directivei a fost eliminarea restricţiilor la libertatea de prestare a
serviciilor, restricţii bazate pe cetăţenie sau condiţii referitoare la reşedinţă.
Astfel, directiva recunoaşte ca fiind echivalenţi, din punctul de vedere al
exercitării profesiei termenii de avocat, Rechtanwalt, avvocato, barrister, solicitor,
avocat-avoue etc, liberalizează activitaţile obişnuite ale avocatului (reprezentare, apărare,
consiliere) cu excepţia celor care implică exerciţiul autorităţii publice.
Avocatul prestator de servicii se poate vedea obligat să acţioneze împreună cu un
confrate local, cu un avocat resortisant al statului de primire.
Dar jurisprudenţa constantă a CJCE face ca această exigenţă să nu poată fi
aplicată de o maniera generală, mai ales în situaţia în care legislaţia naţională nu impune

10
nici o obligaţie comparabilă avocaţilor naţionali stabiliţi în afara jurisdicţiei instanţei
unde ei acţionează, îi dispensează pe prestatorii de servicii de obligaţia de a se înscrie sau
de a se afilia la organismele sau ordinele statelor de prestare a serviciilor, însă nu-i
exonerează de obligaţia de a respecta deontologia în vigoare în statul gazdă, cu
sancţiunile corespunzatoare.
Directiva din 16 februarie 1998 (Directiva 98/5/CEE, OJ, L77, 14 februarie 1998)
privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor prevede ca exercitarea profesiei este
posibilă în trei variante:
- cu titlul din ţara de origine, existând obligaţia colaborării cu un avocat local
pentru operaţiunile de reprezentare în justiţie şi de apărare;
- în condiţiile respectării deontologiei profesionale existente atât în statul de
origine cât şi în statul gazda;
- prin asimilarea cu avocatul din statul gazdă în cazul identităţii titlului.
Asimilarea totală presupune aici recunoaşterea diplomei sau într-o societate de
avocaţi.
În ţara noastră, transpunerea acquis-ului comunitar a presupus nu numai
armonizarea legislativă, şi aici este vorba de adoptarea unei legislaţii europene de câteva
sute de reglementari, directive şi decizii, ci mai ales un nivel adecvat al capacităţii
administrative de punere în aplicare a acestei legislaţii.
Pentru implementarea acquis-ului comunitar în acest domeniu, Ministerul
Sănătăţii şi Familiei are responsabilitatea principală, prin intermediul comisiilor sale de
specialitate, alte atribuţii, mai ales în domeniul avizării, revenind Colegiului Medicilor şi
Colegiului Farmaciştilor din România.
Reglementările comunitare privind accesul la profesiile reglementate au fost
transpuse în dreptul nostru prin L.nr.200/2004 privind recunoşterea diplomelor şi
calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate în România.
L.nr. 200/2004 reglementează:
- recunoşterea diplomelor de învăţământ superior acordate pentru o perioadă de
formare cu durata de cel puţin 3 ani;
- recunoşterea altor forme profesionale;
- procedurile de recunoştere;

11
 - regimul aplicabil în cazul prestărilor de servicii;
- procedurile privind titlurile de formare profesională româneşti.
În ceea ce priveşte recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale prin
directivele sectoriale, condiţiile legale actuale privind eliberarea autorizaţiei de liberă
practică pentru profesiile de medic şi farmacist sunt armonizate cu directivele Uniunii
Europene: Directiva 93/16/CEE, art.11, 13, 16,17, alin.3, Directiva 78/686/CEE, art.9,
alin.2, art. 11 si Directiva 78/687/CEE, art.1, pentru medici; Directiva 85/433/CEE, art.8,
alin.2, art. 13, Directiva 85/432/CEE, art.1 alin.1 si 2, art.2 alin.1 si 3, pentru farmacişti.
Au fost modificate Legea nr. 74/1995 privind exercitarea profesiei de medic,
înfiinţarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România (prin Legea
nr.495/11.07.2002), Legea nr. 81/1997 privind exercitarea profesiei de farmacist,
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România (prin Legea
nr.498/11.07.2002).
Aceste modificări prevăd acordarea dreptului de liberă practică a medicilor,
stomatologilor şi farmacistilor, cetaţeni ai statelor membre ale U.E.
Directiva 78/1026/CEE cu privire la recunoaşterea reciprocă a diplomelor,
certificatelor şi a altor adeverinte de certificare a calificărilor formale în domeniul
medicinei veterinare, inclusiv măsuri de facilitare a exercitării efective a dreptului de
stabilire şi a libertăţii de furnizare de servicii va fi transpusă în legislaţia naţională prin
adoptarea proiectului de ordin al ministrului Agriculturii „ Norma sanitară veterinară
privind recunoaşterea profesională a diplomelor, certificatelor şi a altor documente ce
atestă calificările formale în medicina veterinară", incluzând măsurile pentru facilitarea
exercitării efective a dreptului de stabilire şi a libertăţii de a acorda servicii.
Instituţiile responsabile de elaborarea acestui proiect sunt Ministerul Agriculturii,
Alimentaţiei şi Pădurilor, Agenţia Naţională Sanitară Veterinară, Ministerul Educaţiei şi
Cercetării şi Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale.
Referitor la profesia de avocat, Ministerul Justiţiei a elaborat un proiect de lege
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat care a fost adoptat prin Legea nr.489 din 11 iulie 2002 (MO
nr.578/05.08.2002. L. nr. 51/1995 reglementează:
- dobândirea calităţii de avocet;

12
 - drepturile şi îndatoririle avocatului;
- organizarea profesiei de avocet;
- asistenţă judiciară;
- Casa de Asigurări a avocaţilor;
- Exercitarea în România a profesiei de către avocaţii care au obţinut calificarea
profesională într-unul dintre statele membre ale UE şi ale Spaţiului Economic
European.
Astfel, se elimină restricţiile referitoare la obligativitatea stabilirii în România a
domiciliului avocatului străin şi la posibilitatea exercitării profesiei de avocat numai în
cadrul unor societati civile profesionale în asociere cu avocaţi români, în număr cel puţin
egal cu cei străini.
Mai este prevazută posibilitatea pentru avocaţii străini de a acorda consultanţă
juridică în dreptul românesc, după susţinerea unui examen de verificare a cunostinţelor de
drept român şi de limba română, organizat de Uniunea Avocaţilor din România.
Dispoziţiile acestei legi transpun prevederi ale Directivelor sectoriale 77/249/CEE
şi 98/5/CEE cu privire la facilitarea exercitării profesiei de avocat.
A fost promulgată şi a intrat în vigoare Legea nr. 184/2001 referitoare la
organizarea şi exercitarea profesiei de architect. Aceasta este parţial conformă cu
prevederile Directivei Consiliului 85/384/CEE privind recunoaşterea reciprocă a
diplomelor, certificatelor şi a altor forme de evidenţă a calificărilor oficiale în domeniul
arhitecturii, inclusiv măsuri în vederea facilitării exercitării efective a dreptului de
stabilire şi a libertăţii de a profesa în ceea ce priveşte standardele de pregatire a
arhitecţilor şi cu condiţiile pe baza carora se acordă recunoaşterea reciprocă a diplomelor.
Legea 184/2001 reglementează:
- exercitarea profesiei de architect;
- Ordinul Arhitecţilor din România;
- Răspunderea disciplinară.
În ceea ce priveşte recunoaşterea generală reciprocă a diplomelor şi a
certificatelor, au fost elaborate şi adoptate două proiecte de lege pentru transpunerea
integrală a directivelor 89/48/CEE şi 92/51/CEE, precum şi Directiva Consiliului
77/452/CEE din 27 iunie 1977 privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, a

13
certificatelor şi a altor dovezi oficiale de calificare a asistenţilor medicali responsabili de
ingrijiri generale, inclusiv măsuri de facilitare a exercitării efective a dreptului de stabilire
şi a libertătii de a furniza servicii.
Prin cele de mai sus am încercat să abordez cele mai utile şi importante aspecte
ale înţelegerii liberei circulaţii, atât la nivelul României şi al Uniunii Europene, cât şi la
nivelul individului şi al modului în care politica în acest domeniu îi poate afecta viaţa,
exigenţele UE privind libera circulaţie cât şi angajamentele româneşti în acest domeniu.
Toate barierele liberei circulaţii au fost interzise, toţi cetăţenii Europei, ai UE, au
dreptul să circule şi să locuiască liber pe teritoriul Statelor membre, cu respectarea
condiţiilor impuse de Tratatul CE şi a măsurilor luate pentru aplicarea acestora.
Principiul de bază al Pieţei Interne este libera circulaţie, există însă unele excepţii
de la acest principiu, iar guvernele au dreptul de a limita sau suspenda importul de
produse dacă acestea pun în pericol mediul înconjurator, interesele consumatorilor sau
viaţa şi sănătatea oamenilor, animalelor sau plantelor sau angajarea persoanelor din alte
state membre sau prestarea anumitor servicii sau profesii reglementate, în cazul în care
afluxul de lucrători ar constitui o piedică pentru piaţa locală, în ansamblu sau pentru
anumite sectoare de activitate, producând grave perturbări pe piaţa muncii şi situţii
dezavantajoase pentru cetăţenii statului respectiv.
Libera circulaţie a persoanelor mai poate fi îngrădită de către statul gazdă în
cazul angajaţilor în serviciul public (funcţionarii publici) precum şi pe motive de ordine,
securitate şi sănătate publică.

14
 BIBLIOGRAFIE :

Lavinia Tec, Dreptul comunitar al afacerilor, Editura Mirton, Timişoara, 2010

Marcel Căpăţână, Mihaela Crăcană, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor,
serviciilor şi capitalurilor, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007
Marin Voicu, Drept comunitar. Teorie şi jurisprudeţă, Editura Ex Ponto, Constanţa,
2002
XXX DIRECTIVA nr.2005/36 din 7 septembrie 2005
http://ec.europa.eu/civiljustice/homepage/homepage_ec_en.htm
http://www.cse.uaic.ro/suporturi_de_curs.htm
http://www.mie.ro/mie.htm
http://www.mimmc.ro/files/imm/ghid_drept_stabilire.pdf
http://www.piatainterna.ccina.ro/Docs/
http://www.scribd.com/doc/10870457/Drept-Comunitar-Note-de-Curs-Referat

15