Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Istorie, Muzeologie şi Arhivistică

CIVILIZAŢIA ROMANEASCĂ
ÎN PERIOADA INTERBELICA (1918-1940)

Prof.univ.dr. Ioan Scurtu

1. Obiective

Cursul evidenţiaza faptul că civilizaţia constituie importantă

expresie a existenţei umane. Profesia, condiţiile de muncă, veniturile şi
cheltuielile, casătoria, familia, locuinţa, îmbrăcamintea, alimentaţia, starea de
sănatate, timpul liber etc, jalonează evoluţia civilizaţiei fiecărui popor. Perioada
interbelică, adică aceea de după făurirea Marii Uniri din 1918 până la
declanşarea celei de-a doua conflagraţii mondiale, a avut anumite caracteristici,
care se cuvin a fi cunoscute de toţi cei interesati de istoria recentă a României,
cu luminile şi umbrele ei.
Societatea românească a devenit, după 1918, mult mai complexă, ca
urmare a unirii provinciilor istorice cu patria-mamă, a mutaţiilor survenite în
structura economiei naţionale, a accelerării procesului de modernizare şi
dezvoltare a statului şi instituţiilor sale. Viaţa românilor a evoluat intre
tradiţionalism şi modernitate. În general, statul a rămas un mediu tradiţional,
conservator, în timp ce oraşul a fost mult mai receptiv la modernitate, la nou.

2.Noul context istoric după Marea Unire

Statisticile arată că 20,2% din populaţia României locuia în mediul urban
şi 79,8% în cel rural. Din acest punct de vedere, România nu se deosebea
sensibil de statele din zona centrală şi sud-est europeană (Grecia, Bulgaria,

1
Iugoslavia, Polonia). În Apusul Europei, majoritatea populaţiei locuia în oraşe,
unde şi nivelul de civilizaţie era mai ridicat.
Satul, sau comuna rurală, era o comunitate umană de mici dimensiuni. La
recensământul din 1930, România avea 15.200 de sate, cu un număr mediu de
950 de locuitori*. Principalele clădiri ale satului românesc erau: primăria,
biserica, şcoala, postul de jandarmi, cârciuma, uneori dispensarul şi căminul
cultural. Cele mai multe localuri publice construite în perioada interbelică erau
şcolile. Un rol deosebit în stimularea construcţiei de şcoli l-a avut dr. Constantin
Angelescu, ministrul Instrucţiunii Publice în anii 1922 – 1926, 1927 – 1928 şi
1933 – 1937, care a reuşit să stimuleze îniţiativele locale, să antreneze populaţia
(în special părinţii elevilor, care s-au organizat în comitete şcolare) în această
activitate de interes public. El a instituit medalia „Rasplata Muncii pentru
Constructii Şcolare”, pe care au primit-o mulţi invăţători, profesori, preoţi,
primari şi chiar ţărani obişnuiţi. Dacă în anul şcolar 1918/1919 în România
existau 8.080 de şcoli, în 1937/1938 numarul acestora a ajuns la 17.400, dintre
care circa două treimi erau construite în comune rurale.
Străzile sau uliţele erau, de regulă, înguste şi neîngrijite. În anii 1930 –
1940 s-a desfaşurat o campanie vizând săparea de sanţuri prin care sa se scurgă
apa, plantarea de pomi pe marginea strazilor, construirea de podeţe în faţa
porţilor, dar rezultatele – mai ales în vechiul Regat şi Basarabia – au fost
modeste. În multe sate din Transilvania şi Banat strada principala era pietruită.
De asemenea, în aceste provincii locuintele erau construite la stradă, în timp ce
în vechiul Regat ele erau amplasate la o anumită distanţă de artera pe care
circulau carele şi vitele. Iluminatul public era o excepţie, iar serviciile de
salubritate lipseau cu desăvârşire. Odată cu lăsatul serii, peste satele romaneşti
se întindeau liniştea şi întunericul. Satul se înviora dimineaţa, înainte de răsăritul
soarelui.

*
Pentru o mai usoara retinere, cifrele au fost rotunjite

2
 Oraşul constituia un mediu de locuire mult mai dinamic şi complex. În
cifre absolute, populaţia urbană a crescut în anii 1918 – 1940, ca urmare a
accelerării procesului de modernizare a societăţii, dezvoltării industriei,
comerţului, învăţământului liceal şi superior, migraţiei de la sat la oraş. Cifra
medie de locuitori ai unui oraş din România era de 21.000.
Primăria avea mai multe oficii (servicii): Oficiul Sanitar, Oficiul Jurist-
Consult, Oficiul Ingineresc, Oficiul de Accize, Perceptoratul Orăşenesc, Oficiul
Starii Civile, Contabilitatea Orăşenească, Oficiul Tehnic, Oficiul Edil
Orăşenesc, Oficiul Curăţeniei Străzilor, Grădinăria Orăşului, Judecătoria
Comunală, Spitalul de Infirmi, Arhiva Oraşului, Muzica Oraşenească, Uzina de
Apă, Uzina de Canalizare, Uzina de Gaz, Registratura, Expeditie şi Registrul de
Inaintare. Prin întreprinderile de apa, electricitate, canalizare, gaz, administrate
de Primărie, se asigurau conditiile indispensabile unei civilizaţii moderne.
Clădirile reprezentative ale oraşului erau: prefectura (în reşedinţele de
judeţ), primaria, liceul, judecătoria şi/sau tribunalul, bisericile-catedrale, la care
se adaugau cinematografele, teatrul (uneori), monumente istorice (turnuri, ziduri
de cetăţi, statui), muzeul, libraria etc. Aproape fiecare oraş avea una sau mai
multe bănci. Existau edificii publice, clădiri pentru gospodării colective
(cazarmi, internate, închisori, aziluri de bătrani, colonii etc.). Cele mai multe
construcţii aparţineau gospodăriilor individuale (familiale).
Predominau clădirile cu parter. Blocurile cu şapte - opt etaje s-au construit
în Bucureşti, în anii ’30 ai secolului al XX-lea, pe principalele bulevarde:
Brătianu şi Elisabeta. O adevarată senzaţie a trezit Palatul Telefoanelor de pe
Calea Victoriei, clădire realizată în stil american. În aproape toate judeţele s-au
construit şcoli normale, palate administrative, tribunale, biblioteci, teatre,
biserici etc. Între acestea, extinderea clădirii Universităţii din Iaşi, Teatrul
Naţional din Timişoara, Hotelul „Aro” din Braşov, Hotelul „Rex” din Mamaia,
bisericile-catedrala din Alba Iulia, Cluj, Timişoara, Targovişte etc

3
 În zona centrală existau case înghesuite, înalte şi bine îngrijite. Cea a
mahalalelor avea case joase, curţi şi grădini. Exista şi o zonă agricolă, care
aparţinea atât persoanelor particulare, cat şi primăriei. Delimitările zonale nu
erau foarte stricte; existau situaţii când alături de un bloc de patru-cinci etaje se
aflau case din chirpici, în curtea cărora gospodinele întindeau rufele pe o
frânghie înnodată şi sprijinită de prăjini noduroase şi înnădite.
Civilizaţia vieţii urbane se reflectă în existenţa reţelei de apă curentă, a
străzilor asfaltate, iluminatului public, serviciilor de salubritate, transportului în
comun etc. În mahalale, canalizarea aproape că lipsea. Ancheta sanitară realizată
în 1938 a stabilit ca din 176 de oraşe, 74 erau lipsite de alimentare cu apă
curentă, iar 123 nu erau canalizate.
Pavarea străzilor a cunoscut o extindere. De regulă, centrul oraşului era
pavat cu piatră din granit, iar zona mediană cu bolovani de râu. În oraşele mici
erau pavate două-trei străzi, celelalte fiind desfundate.
În Bucureşti şi în câteva alte oraşe s-a introdus, din 1926, iluminatul cu
reflectoare a faţadelor unor clădiri publice, statui, fântâni, pentru a putea fi
admirate şi în timpul nopţii. Zonele periferice nu au beneficiat de iluminatul
public. Chiar în Bucureşti, la sfârşitul perioadei interbelice, din cei 670 km de
străzi, numai pe 370 km era lumină electrică; o situaţie similară se înregistra şi
în celelalte oraşe. De exemplu, în Chişinău existau 114 străzi luminate şi 165
neluminate.
De regulă, oraşele aveau servicii de salubritate care se ocupau de curăţarea
străzilor; ele acordau atenţie zonelor centrale, unde se matura şi se ridica gunoiul
în fiecare zi; în celelalte, aceste operaţiuni se desfăşurau la doua-trei zile sau
săptămânal. Transportul gunoaielor se făcea cu camioane în oraşele mai mari şi
cu căruţa în cele mici. Zonele periferice se aflau în grija cetăţenilor, care nu
manifestau o preocupare speciala pentru curăţenie.
Transportul public a cunoscut o dezvoltare şi o modernizare semnificativă.
În peisajul cotidian al marilor oraşe a intrat tramvaiul electric, care a înlocuit,

4
spre sfârşitul primului deceniu interbelic, tramvaiul tras de cai. S-au introdus
troleibuze, mai întâi în Timişoara (în 1921), apoi în Bucureşti (1929). Un alt
mijloc care şi-a făcut simţită prezenta în transportul public a fost autobuzul.
Totuşi, birja (trăsura) a rămas în cele mai multe oraşe, mai ales în cele mici,
principalul mijloc de transport. Deşi preţul practicat era de 5 – 6 ori mai mare
comparativ cu tramvaiul sau autobuzul, birja venea la poarta, indiferent de ora,
ducea clientul unde dorea, servicii pe care nu le puteau oferi mijloacele
mecanice, care circulau pe anumite linii şi la intervale de timp bine precizate.
În zona centrală a oraşului, strada, oferea un adevărat spectacol, mai ales
după ce s-au introdus firme luminoase. Scriitoarea britanică Olivia Manning era
contrariată de eleganta vitrinelor din centrul Bucureştilor: „În vitrinele
strălucitoare se vedeau mănuşi şi mici bijuterii franţuzeşti, îmbrăcăminte
englezească din caşmir şi pielărie italienească, cu etichete ciudate ca: pulover
chic, golf şi five-o’clock. Magazinele erau deschise pană noaptea târziu”.
Vânzătorii ambulanţi ofereau şi ei un spectacol aparte, amuzându-i pe unii,
supărându-i pe alţii, prin reclama pe care o făceau mărfii (halva, braga,
bomboane, covrigi, merdenele etc.).
Fiecare oraş avea un parc sau o gradină publică unde, în zilele de
sărbătoare, se organizau diferite concursuri şi petreceri. Prin grija primariilor s-
au amenajat sere, alei, straturi cu flori, lacuri, iar unii întreprinzători particulari
au deschis restaurante. În anii 1930 –1935, s-au amenajat parcurile Snagov şi
Băneasa, au fost asanate lacurile dîn jurul Capitalei (Băneasa, Herăstrău, Tei),
care au devenit locuri de destindere şi agrement, mai ales pentru protipendada
bucureşteană.

3. Activităţile economice şi intelectuale

5
 Majoritatea covârşitoare a romanilor se ocupa cu agricultură (circa 80%);
se remarca, în acelaşi timp, creşterea ponderii lucrătorilor din industrie, ca
urmare a intensificării procesului de modernizare a economiei naţionale. Mica
industrie a cunoscut o dezvoltare şi în mediul rural, prin crearea unor ateliere,
fabrici, în care se prelucrau produsele agricole (floarea-soarelui, în, cânepa, lâna,
piei, fructe etc.). La oraş, paleta ocupaţiilor era mult mai largă, iar specializarea
avea un rol important în obţinerea unor venituri cat mai mari.
Ocupaţiile şi condiţiile de muncă, la sate, au fost puternic marcate de
reforma agrară înfăptuită la sfârşitul primului război mondial. Potrivit datelor
statistice, au fost expropriate circa 6,1 milioane ha, dintre care 3,5 milioane au
fost împărţite la 1,5 milioane gospodării ţărăneşti. Prin aplicarea reformei agrare
au fost împroprietăriţi circa 2/3 din totalul celor îndreptăţiţi; s-a realizat o
masiva redistribuire a proprietăţii agrare.
Reforma agrara a avut un caracter social – urmărind satisfacerea dorinţei
de a stăpâni pământ a unui număr cat mai mare de ţărani, unul naţional – pentru
o anumită uniformizare a distribuţiei proprietăţii agrare pe întreg teritoriul
României, unul politic – pentru câştigarea electoratului de către partidele aflate
în dispută, dar nu şi un caracter economic. Pentru a fi rentabilă, o gospodărie
trebuia să aibă cel puţin 5 ha teren arabil. Dar, după reforma agrară, circa 75%
din totalul gospodăriilor ţărăneşti aveau mai puţin de 5 ha, deci nu erau rentabile
din punct de vedere economic.
După 1921 s-a înregistrat fenomenul înstrăinării loturilor primite prin
reforma agrară; acest proces a fost puternic stimulat de legea pentru liberă
circulaţie a terenurilor dobândite prin legile de împroprietărire („legea
Mihalache”), din august 1929. Numărul mare al ţăranilor care şi-au pierdut
pământul şi mai ales fărmiţarea excesivă a loturilor prin moştenire au constituit
probleme grele pentru satul romanesc, care s-au reflectat şi în condiţiile de
muncă, ponderea cea mai mare ocupându-l efortul fizic.

6
 Ţărănimea a fost afectată de obligaţiile impuse pentru achitarea
pământului primit prin reformă agrară, de creşterea taxelor şi impozitelor, de
scăderea preturilor la produsele agricole. Neputându-şi procura unelte moderne
şi maşini, practicând o agricultură pe loturi mici, cu mijloace rudimentare,
ţărănimea n-a putut asigura creşterea producţiei la hectar. Din contra, s-a
înregistrat, mai ales în primii ani de după reforma agrară, o scădere a
productivităţii muncii. Abia în 1936 producţia la ha a egalat-o pe cea din 1914.
La muncă participau toţi membrii familiei (inclusiv copiii de 6 – 7 ani).
Potrivit tradiţiei, ţăranii se sculau dis-de-dimineaţă, astfel că la revărsatul zorilor
ei să fie pe ogor. Se muncea pana seara, aproape de asfinţitul soarelui, cu o
pauză la masă de prânz. Circa 40% din totalul ţăranilor nu aveau animale de
tracţiune, astfel ca aceştia făceau apel la cei înstăriţi pentru arat, aducerea
recoltei de pe câmp, a lemnelor de foc din pădure, transportul unor produse de la
oraş etc. De regulă, între „părţi” se stabilea o înţelegere: 4 – 5 zile de lucru cu
braţele, pentru una cu plugul sau cu carul.
Unii ţărani şi-au părăsit satul în căutare de lucru la oraş. Dar oraşul nu a
putut absorbi decât o mica parte din forţa de muncă disponibilă, astfel că – în
toată perioada interbelică – în România a existat o suprapopulaţie rurală, adică o
mană de lucru folosită parţial şi în condiţii dintre cele mai precare.
În perioada interbelică existau circa 10.000 de mari proprietari (dintre cei
vechi), la care se adăugau 2.100 de agronomi şi medici veterinari. Unii dintre
aceştia au organizat ferme moderne, de înaltă productivitate. Fermierii au fost
sprijiniţi prin politica de stat, mai ales în privinţa importului de maşini şi unelte
agricole (prin credite, reduceri de taxe vamale). În anul 1937 a fost adoptată
legea pentru încurajarea şi îndrumarea agriculturii, industrializarea şi
valorificarea plantelor textile, care viza creşterea productivităţii muncii şi a
gradului de prelucrare a produselor finite. Existenta unei suprapopulaţii rurale, a
forţei de muncă foarte ieftină au constituit o frână în calea modernizării
agriculturii. Datele statistice arată ca în România existau circa 12.000 exploataţii

7
agricole cu peste 100 ha, dar nici jumătate din ele nu foloseau forţa de muncă. În
1938, România avea doar 5.000 de tractoare, la o suprafaţă arabilă de aproape 14
milioane ha.
Existau şi unii meşteri (croitori, cojocari, fierari etc.); aceştia aveau şi
pământ pe care-l munceau cu ţăranii, care apelau la serviciile lor. Învăţătorii şi
preoţii făceau parte dintre fruntaşii satelor; de regulă, ei aveau pământ arabil
peste media celorlalţi cetăţeni; aceştia primeau şi salarii de la stat, care le
rotunjeau veniturile. Condiţia lor era apreciată de consăteni, astfel că mulţi
aspirau sa-şi dea copiii la şcoli pentru a ajunge şi ei „cărturari” şi a duce o viată
mai buna.
Gama ocupaţiilor era foarte largă; datele statistice arată ca 65% dintre
orăşeni erau angajaţi în industrie, 28% în comerţ şi 3,4% în instituţii de credit.
Întreprinderile romaneşti erau de mici dimensiuni; cele care lucrau cu pană la 5
persoane aveau o pondere de aproape 50%, în timp ce întreprinderile cu peste
500 salariaţi reprezentau doar 12% din totalul acestora.
Ponderea cea mai mare o avea populaţia ocupată în industriile alimentară,
manufacturieră, de confecţii, precum şi în comerţul alimentar. La o anumită
distantă se aflau cei care lucrau în industria metalurgică şi a lemnului, după care
urmau: exploatarea subsolului, industria textilă, a construcţiilor şi chimică.
Dezvoltarea industriei a avut consecinţe benefice asupra întregii societăţi
romaneşti. Mihail Manoilescu scria: „Industria nu este numai cheia bogăţiei
statelor moderne, dar este, în acelaşi timp şi o mare şcoala a popoarelor. Nu
poate să se ridice spre formule sociale superioare poporul care n-a făcut şcoala
industriei… Numai industria întreţine acea multiplicitate de specialităţi tehnice
şi ştiinţifice, care constituie frumuseţea culturii moderne… Industria dezvolta
calităţi omeneşti variate surprinzător de noi; ea trezeşte în fiecare om însuşiri
latente nebănuite, încât constituie cel mai bun mijloc de a potenţializa fiinţa
omenească, ridicând-o spre îndemnare, spre iscusinţă şi spre înălţimi de
gândire”.

8
 A crescut nivelul de pregătire profesională a muncitorilor. Conform
recensământului din 1930, muncitorii calificaţi deţineau o pondere de 38% din
totalul forţei de muncă ocupată în industrie (procentul cel mai ridicat se
înregistra în industria metalurgică – 64%). Un rol important pentru ridicarea
calificării şi exercitarea meseriilor l-a avut legea din aprilie 1936.
Condiţiile de muncă au cunoscut o ameliorare, comparativ cu perioada
anterioară războiului mondial. România a fost membru fondator al Organizaţiei
Internaţionale a Muncii, creata în 1919, şi a adoptat o legislaţie în favoarea
lucrătorilor: în 1925 s-a legiferat repausul duminical şi al sărbătorilor legale; în
1927 s-au creat Camerele de Muncă, având misiunea de a „reprezenta şi ocroti
munca industrială şi comercială”; în 1928 s-a introdus ziua de lucru de 8 ore şi
s-au stabilit norme clare pentru ocrotirea muncii minorilor şi femeilor; în 1929 s-
a generalizat contractul colectiv de muncă; în acelaşi an s-a instituit ajutorul de
şomaj. Regimul muncii diferea de la o întreprindere la alta. Întreprinderile mici
erau insalubre, lipsite de condiţii igienico-sanitare, în timp ce marile
întreprinderi – „I.A.R.” (Braşov), „Malaxa” (Bucureşti), „Uzinele şi Domeniile
Reşita”, „Schell” (Braşov) etc. – asigurau condiţii bune: utilaje moderne,
ventilatoare, garderoba, sala de baie, cantina.
Pentru încheierea contractelor şi impunerea respectării lor, muncitorii au
recurs la acţiuni multiple, inclusiv greve. Mişcarile sociale au cunoscut o
intensitate deosebită în perioadele de criză economică (1918 – 1920 şi 1929 –
1933). Între acestea se detaşează grevele muncitorilor tipografi din Bucureşti,
reprimate sângeros de guvernul liberal (13/26 decembrie 1918); greva generală
din octombrie 1920, înfrântă de guvernul Averescu; greva minerilor de la
Lupeni (din august 1929), grevele petroliştilor din Valea Prahovei şi cele ale
ceferiştilor din Bucureşti (ianuarie – februarie 1933), înăbuşite în sânge de
naţional-ţăranişti. În perioada interbelică, cel putin 50 de muncitori grevişti au
fost ucişi în confruntarea cu forţele de ordine.

9
 Muncitorimea a contribuit, prin efortul sau, la procesul de modernizare a
României, la realizarea unor produse de calitate, competitive pe piaţa
internaţională, la asigurarea a circa 80% din necesarul de produse industriale
solicitate pe piaţa internă.
În perioada interbelică burghezia a cunoscut o adevărată înflorire. Ea a
beneficiat cel mai mult de politica guvernamentală, vizând dezvoltarea industriei
naţionale, precum şi a celorlalte ramuri de activitate economica. Această
categorie sociala a obţinut credite pe termen lung şi cu dobânzi mici, scutiri de
taxe vamale pentru achiziţionarea de maşini şi utilaje moderne, cumpărarea de
către stat a unei părţi a mărfurilor realizate în întreprinderile particulare (mai
ales a celor care interesau apărarea naţională).
Mihail Manoilescu aprecia ca în România existau 22.500 de burghezi,
care reprezentau 0,12% din totalul populaţiei; mai erau 101.000 pseudoburghezi,
în rândul cărora erau incluşi ingineri, economişti, avocaţi, medici, profesori,
ofiţeri etc. Circa 80% din totalul burgheziei trăia din bugetul statului, astfel că
intre stat şi burghezie s-a realizat o interdependentă.
Burghezia a avut un rol hotărâtor în evoluţia României după 1918, în
dezvoltarea economiei şi societăţii, a învăţământului stiintei şi culturii.
Asigurând conducerea politica a tării, burghezia a contribuit la consolidarea
statului naţional unitar, la creşterea prestigiului României pe arena
internaţională.
Statutul funcţionarilor publici, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1924,
prevedea ca funcţionari erau acei cetăţeni „care îndeplinesc un serviciu public
permanent (civil sau ecleziastic) la stat, judeţ, comună sau la instituţiile al căror
buget este supus aprobării Parlamentului, guvernului sau consiliilor judeţene şi
comunale”. Statutul stabilea un sistem unitar de încadrare şi promovare,
funcţionarii se bucurau de inamovibilitate, aveau un program de 7 ore pe zi, dar
nu aveau dreptul să declare grevă, nici să ia hotărâri cu caracter politic. Ei aveau
drept de vot, dar nu puteau fi aleşi decât daca demisionau din funcţie. Condiţiile

10
de muncă erau bune, aveau birouri cu lumină electrică, încălzire, aveau acces la
grupuri sanitare etc.
Numărul funcţionarilor în perioada interbelică se ridica la circa 600.000
de persoane. Cei care aveau mai multe studii decât şcoala primară erau
consideraţi intelectuali. La recensământul din 1930, erau de circa 1 milion,
dintre care 130.000 cu studii superioare. Cei mai mulţi intelectuali erau
învăţătorii şi profesorii; aceştia au contribuit la ridicarea nivelului de instrucţie
publică a cetăţenilor, la dezvoltarea ştiintei şi culturii.
Condiţiile de muncă ale intelectualilor bune; mulţi aveau asigurat un
confort deosebit la Universitate, liceu, şcoală generală, ziar etc. Intelectualii se
bucurau de o consideraţie socială deosebită şi aveau un statut cu adevărat
remarcabil, recunoscut ca atare de toţi cetăţenii României.
În anul universitar 1935/1936 erau 38.000 studenţi, la circa 19 milioane de
locuitori.
Studenţii plăteau diferite taxe: de înscriere, de frecvenţă, de bibliotecă, de
examen, de licenţă, de construcţie (când era cazul). Aceste taxe variau de la o
facultate la alta, dar ele se ridicau la 2 – 3 salarii medii, constituind o mare
povară pentru mulţi tineri (mai ales fii de ţărani). De burse beneficiau doar 4 –
7% din totalul studenţilor (în funcţie de profilul facultăţilor – mai multe în cele
cu profil economic şi tehnic, mai puţine la Drept şi Litere).

4. Venituri şi cheltuieli

Situaţia materială a ţărănimii a fost profund marcata de înfăptuirea

reformei agrare. Veniturile ţăranilor împroprietăriţi au crescut, dar ele nu le-au
putut asigura o viată confortabilă. Gospodăriile ţărăneşti, în covârşitoarea lor
majoritate, nu erau rentabile din punct de vedere economic, datorita lotului prea
mic de pământ pe care-l aveau şi procesului de fărâmiţarea a acestuia, mai ales
prin moştenire. O soluţie putea fi comasarea proprietăţii şi asocierea ţăranilor în

11
cooperative, dar în România nu s-a putut dezvolta o adevărată cooperaţie
sătească. Pe de o parte, datorită stării de spirit a ţăranului roman, individualist şi
suspicios fată de orice asociaţie i se oferea; pe de altă parte, din cauza atitudinii
partidelor politice, care au urmărit sa facă din cooperativele şi băncile populare
instrumente de influentă politică a ţărănimii.
Practicând o agricultură rudimentară, veniturile ţărănimii erau extrem de
reduse. Producţia la ha a rămas, în România, printre cele mai scăzute din
Europa. Faptul ca industriile şi serviciile nu puteau absorbi numărul mare de
braţe de muncă disponibile din lumea satului a avut efecte negative asupra
procesului de modernizare a agriculturii, deoarece forţa de muncă fiind foarte
ieftină, achiziţionarea de maşini nu era rentabilă. Pe de altă parte, o anumită
inerţie şi un conservatorism specific au făcut ca prea putini ţărani sa se
angreneze în activităţi aducătoare de venituri suplimentare (în ateliere mici, în
întreprinderi de prelucrare a produselor agricole, servicii etc.). Este un fapt ca
ţărănimea a fost principala masă a contribuabililor la bugetul de stat, prin
sistemul impozitelor şi taxelor. S-a ajuns, în anii crizei economice, la execuţii
silite – primarul, perceptorul şi jandarmul confiscând bunurile ţăranilor
datornici, pe care le vindeau apoi la licitaţie publică.
Pentru a-şi plăti datoriile, mulţi ţărani şi-au vândut pământul cu care au
fost împroprietăriţi. La sate s-a creat o puternică tensiune socială, astfel că în
1931 – 1934, problema conversiunii datoriilor agricole s-a aflat în centrul
atenţiei partidelor politice şi a guvernelor. Situaţia s-a reglementat prin legea
pentru lichidarea datoriilor agricole din 1934, prin care datoriile s-au redus la
jumătate, cealaltă jumătate fiind eşalonată pe 17 ani cu o dobândă de 3% pe an.
De aceasta lege au beneficiat 2,5 milioane gospodarii ţărăneşti, adică 60% din
totalul acestora.
Câştigurile, la oraş, erau mult mai diferenţiate. Lucrătorii industriali
desfăşurau o muncă rentabilă. Datele statistice arată că în România valoarea
producţie industriale reprezenta 50% din valoarea producţiei agricole, în

12
condiţiile în care în industrie lucra 10%, iar în agricultură 79% din populaţie.
Pentru lucrători, principala sursă de venit o constituiau salariile. În 1938,
salariile medii variau intre 2.400 lei (industria extractivă) şi 1.600 lei (în
industria artă şi precizie).
În primii ani de după război, la salariile de bază se adaugau sporuri pentru
chirie, îmbrăcăminte, scumpete, deplasare, alocaţii pentru copii. Mulţi orăşeni
aveau un lot de pământ, practicând agricultura, legumicultura, creşterea vitelor.
Aproape în fiecare gospodărie se creşteau păsări şi porci pentru consumul
propriu, uneori chiar pentru vânzare la piaţă.
Marea burghezie obţinea venituri considerabile ca urmare a producţiei
realizate, dar şi a manevrelor prin care erau cointeresaţi guvernanţii să-i acorde
anumite facilităţi. Spre exemplu, directorii de la societăţile „Lupeni” şi
„Petroşani” aveau salarii între 500.000 şi 2 milioane lei pe an (adică între
45.100 şi 166.000 lei pe lună). Aceste sume, de-a dreptul fabuloase, s-au aflat la
baza deciziei guvernelor de a proceda la reorganizarea regiilor autonome, pentru
a-şi putea plasa oamenii din propriile partide în funcţiile de director.
Salariile funcţionarilor publici se întindeau pe o scară extrem de largă. În
1940, preşedintele Consiliului de Miniştri avea 60.000 lei pe lună, profesorul
universitar – 17.000 lei , profesorul de liceu – 8.500 lei, bibliotecarul – 6.500 lei.
Lista civilă a regelui Carol al II-lea, stabilită în iunie 1930, era de 40 milioane
lei, adică de 3.333.333 lei pe lună, iar cea a principelui Mihai de 7 milioane,
respectiv 583.333 lei lunar. Regina Maria beneficia de 20 milioane, iar
principesa Elena de 7 milioane lei pe an.
În România interbelică nu s-a murit de foame, dar cheltuielile proprii
pentru cultură şi servicii, mai ales în mediul rural, erau extrem de mici, fapt ce
arată că societatea nu intrase într-un proces amplu şi global de modernizare.
Aceasta cunoştea o evoluţie contradictorie, cu un ritm mai accelerat la oraş şi
unul foarte lent în lumea satului.

13
 5. Viaţa de cuplu

Căsătoria se încheia, de regulă, în cadrul aceluiaşi grup social, definit prin

avere (dotă sau zestre), statut material, studii. Ofiţerii nu se puteau casatori decât
cu fete înstărite. Restricţii existau şi pentru preoţii ortodocşi, care aveau nevoie
de aprobarea episcopiei pentru a se căsători (tot cu fete de familie bună şi
onorabilă).
Decizia de căsătorie era anunţată la primăria localităţii de domiciliu a
fetei şi a băiatului, aceasta putând fi contestată (dacă unul dintre ei era căsătorit
şi încă nedivorţat, era urmărit de Poliţie etc.). Tinerii se cununau civil, apoi
religios. Nunta era un adevărat spectacol. La ţară şi în mahalaua oraşelor,
aceasta dura trei zile, în timp ce în „lumea buna” se încheia într-o singură zi.
Darul de nuntă îi ajuta pe tinerii căsătoriţi în viaţa de familie. La ţară,
darul consta înainte de toate în pământ, dar şi în cereale (grâu, porumb), animale
(cai, vitei, oi), păsări (găini, rate) etc. Mireasa venea cu „lada de zestre”, unde
avea plapuma, perine, cuverturi etc. De regulă, mirele avea casă „ridicată”, pe
care urma sa o termine împreună cu tânăra soţie; ei erau ajutaţi de rudele
apropiate şi de vecini. La oraş, darul de nuntă consta în bani, mobilier, veselă,
obiecte de artă etc.
În România, natalitatea era extrem de ridicată, mai ales în mediul
rural. Dar şi mortalitatea, mai ales cea infantilă, făcea adevărate ravagii. În sate
femeile năşteau „câţi copii dădea Dumnezeu”; ele nu cunoşteau
anticoncepţionalele, iar întreruperea de sarcină era considerată un mare păcat.
Asistenţa la naştere era asigurată de moaşa comunei, de regula o femeie mai în

14
vârstă, fără pregătire medicală. Mai puţin de 1% dintre femeile de la ţară năşteau
la spital şi cu medic.
În oraş, femeile de buna condiţie năşteau la spital, sub
supravegherea medicului. Cele de la mahala erau asistate de moaşe improvizate.
Ponderea cea mai mare o aveau naşterile cu moaşă diplomată, în timp ce
naşterile fără asistentă (ale femeilor din mahala) erau aproape egale cu cele din
mediul rural.
La sate, viata curgea relativ simplu, după calendarul muncilor
agricole. În zilele de sărbătoare, soţul şi soţia mergeau la biserică. La întoarcere,
bărbatul rămânea adesea la cârciumă, pentru a sta de vorbă cu oamenii din sat,
iar femeia se ducea acasă pentru a avea grijă de gospodărie. În familie exista o
„diviziune a muncii”; bărbatul se ocupa cu treburile din curte (îngrijirea vitelor,
tăiatul lemnelor, diverse reparaţii), iar femeia de cele din interior (bucătărie,
spălatul rufelor, tors, împletit, ţesut etc.).Vara, toţi cei valizi (inclusiv copiii)
mergeau la muncă pe ogor, de unde se întorceau pe inserate.
La oraş, în „familiile bune” soţul pleca la serviciu, de unde se întorcea pe
la orele 15 – 16, pentru a lua masa împreună cu familia. Doamna se trezea mai
tărziu şi, după ce servea ceaiul, făcea o plimbare prin oraş (cel mai adesea pe la
magazinele de modă). Copiii mici erau crescuţi de doică, iar cei mari de
„nemţoaică”, al carei rol era, pe langa cel de a le face educaţie, şi acela de a-i
învăţa o limbă straină. În familiile de muncitori, de regulă, numai soţul avea
serviciu, în timp ce soţia se ocupa de gospodarie şi de copii.
La sate, infidelitatea feminină era aspru sancţionată, astfel că persoana în
cauză era nevoită să parăsească localitatea. Infidelitatea barbaţilor era tolerată,
iar concubinajul cu o femeie vaduvă nu genera prea multe discuţii. La oraş
exista mai multă „libertate” din partea soţilor. În lumea artiştilor şi a scriitorilor,
dar şi a politicienilor, infidelitatea era un fapt aproape obişnuit. A fi amanta unui
„domn ministru” era chiar o „virtute”, deoarece astfel se deschideau anumite uşi

15
şi se obţineau – pentru soţ, rude – posturi în aparatul administrativ sau înlesniri
în domeniul economic (crediţe, permise de export etc.).

6. Locuinţa
La sate, locuinţa adapostea, de regulă, o familie, dar nu erau puţine
cazurile cand în aceeaşi casă locuiau bunicii şi copiii casătoriţi. Calitatea
locuinţelor era foarte diferită. În Transilvania şi Bucovina casele erau din piatră
şi din cărămidă, la munte din lemn, iar în multe zone din vechiul Regat şi
Basarabia, din chirpici sau paiantă. Unele erau acoperite cu ţiglă (mai ales în
Ardeal), altele cu şindrilă (dranită) – în Moldova, cu paie (Oltenia) sau stuf
(Dobrogea). În unele zone, mai ales în Bucovina, casele erau vopsite în culori
atrăgătoare (roşu, albastru, roz, verde); nu lipseau decoraţiunile exterioare
(reprezentând păsări, flori, animale etc.).
Toţi membrii familiei trăiau doar intr-una; nu erau puţine cazurile când,
mai ales iarna, în acea cameră erau găzduiţi şi viţelul, mielul sau chiar purceii
abia născuţi; de regulă, cloştile aveau amenajat cuibarul sub pat. Ferestrele nu se
deschideau, pentru a nu intra frigul; pe soba se uscau obielele şi încălţămintea;
gunoiul se strângea în spatele uşii şi era „dus afară” la două – trei zile.
Mobilierul consta din unul sau două pături, două – trei scaune, eventual şi o
măsuţă. În tindă, aflată de obicei între camera „de zi” şi cea „de curat”, se afla
vatra, pe care găteai în ceaune de tuci sau oale de pământ. În camera „de curat”
se păstra lada de zestre; patul era acoperit de velniţe ţesute în casă, pe care se
aşezau perine mari şi mici; masa era acoperită cu faţă de masă din în sau
borangic. Această cameră era deschisă la momente deosebite: nunta, botez,
înmormântare, sau atunci când venea preotul cu Ajunul Crăciunului, de
Bobotează sau de Paşti.
Iluminatul locuinţelor se făcea cu lumânări din ceară sau seu de oaie;
familiile mai înstărite aveau lămpi cu petrol. Curentul electric era aproape
necunoscut în mediul rural. Pentru încălzit se foloseau lemne (în zonele de deal

16
şi de munte), coceni, paie, tizic (în cele de câmpie), mangan (în Valea Jiului),
gaz de sondă (în Valea Prahovei); în câteva localităţi din Transilvania se utiliza
gazul metan. Iarna, soba se încălzea puternic seara, ajungându-se la o
temperatură de 36 – 40 º C; evident că asemenea oscilaţii aveau consecinţe grave
asupra stării de sănătate a ţăranilor.
Marea burghezie avea, de regulă, locuinţa în centrul oraşului. Potrivit
Enciclopediei Romniei, marea burghezie era compusă din boieri, din statul major
al partidelor politice, din conducătorii culturali (profesori universitari,
academicieni, scriitori, artişti cu reputaţie), diplomaţi, ofiţeri superiori,
conducători de mari administraţii de stat, secretari generali, liber-profesionişti cu
mare reputaţie: avocaţi, medici, arhitecţi, din conducători economici.
Noile case-vile construite în perioada interbelică aveau camere mai
puţin înalte şi erau luminoase. S-a renunţat la draperiile de catifea şi au fost
eliminate piesele greoaie de mobilier; culoarea tapetului a devenit rozul sau
albastrul deschis, pentru a mări senzaţia de lumină. Aceste locuinţe beneficiau
de canalizare, apă curentă, încălzire centrală sau cu sobe de teracotă, crematoriu
pentru gunoi, radio, telefon şi alte asemenea comodităţi.
Apartamentul la bloc avea, de regulă, două – trei camere, bucătărie, baie,
unul sau două holuri. Mobilă era simplă, perdelele subţiri şi transparente,
camerele erau luminoase, ceea ce dădea impresia de spaţiu. Proprietarul unui
astfel de apartament avea la dispoziţie radioul, telefonul, frigiderul şi alte
comodităţi ale vieţii moderne.
Burghezia mijlocie – formată din ofiţeri inferiori, funcţionari
superiori din instituţiile de stat, funcţionari din întreprinderile particulare, liber-
profesionişti de rând, membrii corpului profesoral şi ai corpului medical,
comercianţi cu bună stare şi meşteşugari de frunte – locuia, de regulă, în zona
mediană a oraşului. Locuinţele aveau canalizare, baie, apa curentă, lumină
electrică. O parte a acestei burghezii beneficia de telefon şi frigider. Cel mai
adesea, locuinţele burgheziei mijlocii erau destul de încărcate, imitând pe cele

17
ale aristocraţiei. Nelipsite erau ceasul de perete (pendula), oglinda, lampa de
masă, aplicele, lustra de metal nichelat sau din alamă bătută cu sticlă mată cu un
singur abajur, perdelele cu plasă rară şi franjuri în partea de jos etc. Camera
principală era destinată servirii mesei de prânz, având un rol important în
reunirea familiei. În dormitor se afla mobilier din lemn masiv; patul avea tăblii
în faţă şi în spate, bogat ornamentate; dulapul (şifonierul) era cu doua sau trei
uşi, iar pe una dintre ele se afla o oglindă.
Micii comercianţi, meseriaşi, lucrători aveau case cu parter, având doua-
trei camere, bucătărie, holuri şi diverse dependinţe. De regulă, erau construite
din materiale ieftine (chirpici, paianta), nu dispuneau de lumină electrică, apă
curentă, canalizare. Mobila era foarte simplă, fără valori estetice: pat de lemn
sau de metal, masa de bucătărie, scaune, dulap (şifonier) pentru haine, făcut din
lemn (mai ales de brad). Aceste locuinţe, aflate la periferia oraşului, contrastau
puternic cu cele amplasate în zona centrală. Ele erau încălzite cu lemne,
rumeguş, paie, iar iluminatul se realiza cu lumânări sau cu lampă cu gaz.
Mulţi orăşeni locuiau cu chirie. Valoarea chiriei pe o cameră cu bucătărie
varia intre 700 şi 2.500 lei lunar, în funcţie de cartier, iar închirierea unui
apartament modest cu trei camere şi dependinţe în zona mediană costa 2.500 –
3.500 lei pe lună.
După 1918 a apărut fenomenul locuinţelor „instantanee”, ridicate în
câteva zile în mare grabă, mai ales în preajma şi în timpul sărbătorilor religioase,
perioada când oficialităţile nu vizitau graba respectivă. Graba cu care se ridicau
aceste locuinţe se datora lipsei autorizaţiilor de construcţie. Ele se caracterizau
prin calitatea inferioară a materialelor folosite: lemn, pământ, rogojini bulgărite
cu pământ, chirpici, vălătuci, paianta pentru pereţi, şindrila sau stuf pentru
acoperiş. Autorităţile acceptau faptul împlinit, astfel ca numai în Bucureşti
existau, în 1938, peste 20.000 de asemenea locuinţe.

7. Hrana

18
 Alimentaţia ţăranului roman era deficitara, atât calitativ, cât şi cantitativ.
Aproape pretutindeni în România porumbul constituia baza alimentaţiei
ţărănimii; mămăliga se manca la orice fel de mâncare şi chiar cu legume verzi şi
murate, fructe etc. Acest fapt avea consecinţe negative asupra stării de sănătate,
mulţi ţărani îmbolnăvindu-se de pelagra. Deşi creşteau porci, păsări, vite, ţăranii
mâncau foarte puţină carne. De regulă, de la Crăciun până prin februarie mâncau
carne de porc (exceptând zilele de post), iar vara, când efortul fizic cerut de
muncile agricole era foarte mare, consumau mai ales borş de loboda, de ştevie şi
alte plante. Doar în zilele de hram, şi cam o data pe luna (sâmbăta) ţăranii tăiau
cate o pasare. Ardelenii erau pricepuţi în conservarea cărnii, „pita şi slana” fiind
nelipsita chiar şi în lunile călduroase.
În timpul lucrului la câmp, se aşeza un prosop (ştergar) pe pământ, peste
care se punea mămăliga şi castronul pentru ciorba. Acasă, mâncarea se servea la
masa, tot dintr-un castron pentru toata familia, în care fiecare baga propria-i
lingura de lemn; furculiţa era un obiect cvasinecunoscut.
Învăţători, preoţii şi alţi fruntaşi ai satelor aveau un consum alimentar
echilibrat pe anotimpuri, corespunzător din punct de vedere al structurii
(proteine, glucide etc.), serveau masa în condiţii civilizate.
La oraş, o parte din alimente se cumpărau de la piaţă sau de la magazine,
iar o alta se procura în gospodăria proprie (mai ales în zonele periferice, cu
pronunţat caracter agricol). Elitele economice, politice, intelectuale serveau
masa în familie, dar şi la restaurant. Aproape fiecare oraş avea o hala şi o piaţă
mare, unde se aduceau mărfuri din belşug. Foarte răspândit era obiceiul ca
producătorii să-şi vândă marfa de strada, în drum spre piaţă. În Bucureşti erau
renumiţi oltenii, care veneau cu cobiliţa în spate sau cu coşul pe cap (mai ales
femeile),oferind doamnelor produse proaspete (lapte, brânză, iaurt, oua). Existau
şi un fel de abonamente, în sensul ca o gospodina de la oraş cumpăra numai de

19
la un producător, în care avea deplina încredere ca îi aduce marfa proaspătă, de
cea mai buna calitate şi la un preţ rezonabil.
Existau birturi, bodegi şi restaurante de mai multe categorii. Clienţii işi
respectau rangul, erau cunoscuţi şi trataţi ca atare. În restaurantele de lux, unde
venea elita urbei, se serveau mâncăruri alese şi băuturi fine, atmosfera era
liniştită, muzica discretă (de caffé concert); seara se dansa (mai ales tangou, vals
şi boston).

8.Îmbrăcămintea

La sate îmbrăcămintea se confecţiona, de regulă, în gospodărie: cămăşi

şi indispensabili din în sau cânepa, pantaloni din postav de lâna de oaie, căciula
de miel, opinci din piele de porc sau de viţel, cojoc din blana de berbec etc.
Ţăranii de la munte se purtau, în mod obişnuit, costumul naţional
(opinci, iţari, cămaşa brodata). Şi în celelalte zone, bătrânii au rămas
consecvenţi portului tradiţional. Tinerii au început sa-şi cumpere haine
„nemţeşti” (pantaloni şi veston), bocanci, pălărie. Fetele s-au arătat receptive la
moda de la oraş, începând sa poarte sandale, fusta de stofa, rochie de stamba
înflorată, să-şi scurteze părul, şi chiar să dea cu ruj pe buze, spre indignarea
bătrânilor şi mai ales a bătrânelor. În general, portul şi moda la sate au oscilat
intre tradiţionalism şi modernitate. Învăţătorul, notarul, medicul se îmbrăcau ca
la oraş, cu haine „nemţeşti”.
La oraş, oamenii din „lumea buna” işi comandau haine la croitor. Bărbaţii
purtau ghete de lac, pantaloni cu manşeta, haina la doi sau trei nasturi, pălărie;
cămăşi albe, care la manşetă se încheiau cu butoni (de aur sau de argint); cravata

20
cu picatele era prinsa cu ac încrustat cu pietre preţioase. Ceasul de buzunar cu
lanţ de aur sau de argint şi bastonul cu cap de fildeş erau accesorii nelipsite
pentru orice bărbat „serios”. La festivităţile deosebite, bărbaţii se îmbrăcau în
smoching. Unii bărbaţi extravaganţi – mai ales tineri, actori, scriitori – purtau
cămăşi colorate, haine în carouri, pantofi roşii sau galbeni, lavaliera, pălărie alba
à la Maurice Chevalier. Briantina (uleiul de par) era nelipsita, iar cei care purtau
barba aveau întotdeauna un piepten de argint sau os, pe care-l foloseau uneori
ostentativ, pentru ca cei din jur sa observe calitatea acestuia. În casa, purtau
halate lungi, viu colorate, iar în picioare papuci comozi, din piele de porc sau de
viţel.
Doamnele mai în vârstă au rămas la moda antebelică: pantofi de culoare
închisă, rochii lungi „pana la pământ” cu dantele; bluze închise la gat, pălării cu
boruri mari şi bogat ornamentate. Femeile de vârstă medie s-au dovedit mult mai
receptive la moda; ele se îmbrăcau după ofertele caselor de moda din Paris, care
erau preluate de Casele de moda din Bucureşti şi din principalele oraşe ale ţării.
Tinerele fete, mai nonconformiste, au început să poarte pantofi în culori vii sau
sandale, fuste pana la genunchi şi bluze „en coeur”, să se tunda „băieţeşte” („à
la garçon”). La domiciliu, femeile purtau capoate de casă înflorate. Pudra,
rimelul, parfumul făceau parte din recuzita oricărei femei din „lumea buna”.
Cei care locuiau în zonele periferice ale oraşelor purtau,de regulă, haine
cumpărate din târgurile de vechituri. Unele categorii de salariaţi – militari,
lucrători la caile ferate, preoţi – aveau uniforme oferite de stat sau cumpărate la
preturi mai mici decât cele din magazinele obişnuite.

9.Igiena şi sănătatea

Pentru marea masa a populaţiei care trăia la ţară igiena, lăsa de dorit. În
primul rând, camera de locuit avea, de regula, ferestre fixe (bătute în cuie) şi se
aerisea o data pe zi (dimineaţa). Curăţenia generala se făcea cam o data pe an

21
(de Paşti). Masa se servea de întreaga familie din acelaşi vas, adeseori cu mana.
Ţăranii făceau baie în copaie sau ciubar, la intervale mari (doua – trei săptămâni
şi chiar mai rar).
Starea de sănătate a populaţiei se afla intr-o evidentă discrepanţă faţă de
nivelul şcolii romaneşti de medicină. Facultăţile de medicina erau renumite prin
calitatea profesorilor, astfel ca au pregătit specialişti cu înaltă calificare. Totuşi,
rezultatele concrete privind starea de sănătate a populaţiei au fost modeste. La
sate, situaţia era extrem de grea. Spre sfârşitul perioadei interbelice existau circa
1.500 medici rurali, care trebuiau sa asiste o populaţie săteasca de 15,5 milioane
de locuitori, un medic revenind, în medie, la peste 17.000 de săteni. În acelaşi
timp, în statele Occidentale un medic revenea la 2.300 – 3.000 de locuitori.
Deoarece, de regula, medicul era chemat atunci când bolnavul era intr-o stare
critica, prezenta lui era asimilata cu prezenta morţii. De aceea, mulţi ţărani
spuneau: „Mai bine sa ne ia Dumnezeu, decât sa ajungem pe mana doctorului”;
ei nu aveau idee despre microbi şi nu-şi puteau explica de ce bolile erau
molipsitoare; a locui în aceeaşi cameră cu cel bolnav de plămâni şi a-i da ajutor
era pentru ei o chestiune fireasca.
Ţăranii foloseau diferite plante „de leac” pentru ceaiuri sau comprese,
recurgeau la felurite leacuri „băbeşti”, descântece etc., unele dintre ele dând
rezultate pozitive. Cele mai răspândite boli în mediul rural erau cele de plămâni
(din cauza condiţiilor din locuinţe) şi de stomac (datorita alimentaţiei).
Starea de sănătate în mediul urban era mult mai bună. Orăşenii din zona
centrala se ocupau îndeaproape de igiena personală. Mulţi erau supravegheaţi de
„medicul de familie”, care prescria tratamentele necesare prevenirii
îmbolnăvirilor. În caz de necesitate, mergeau la spital, unde făceau analize
complexe. Vara, mulţi mergeau la „băi” (staţiuni climaterice) în ţară sau în
străinătate. Locuitorii din zona mediana frecventau o data pe luna baia
comunala, cu întreaga familie. În mahalale, situaţia era asemănătoare celei din

22
sate, uneori chiar mai grea; aici medicul venea arareori, iar tratamentul prescris
nu prea era urmat de pacienţi, care credeau mai mult în „leacurile băbeşti”.

10.Şcoala şi biserica
În viaţa oricărei colectivităţi şcoala ocupă un loc central. În perioada
interbelică s-au construit şcoli în toate comunele rurale, iar frecvenţa elevilor s-a
îmbogăţit .A crescut numărul ştiutorilor de carte, până la 80% la sfârşitul
perioadei interbelice.
Liceul era o şcoală de elită, iar absolvenţii acestuia se bucurau de
respectul societăţii .La rândul lor universităţiile erau comparabile cu cele mai
prestigioase instituţii de învăţământ superior din Europa. Între marii dascăli s-au
aflat savanţii de mare autoritate, între care Nicolae Iorga ,Gheorghe Ţiţeica, C.I
Parhon ,Dragomir Hurmuzescu , adevăraţi creatori de şcoli naţionale.
Biserica avea un real prestigiu fiind un factor de educaţie morală pentru
toţi credincioşii.În 1925, Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de
Patriarhie ,primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române fiind Miron Cristea.
Toate cultele religioase s-au bucurat de ocrotirea statului român, care reforma,
prin buget sume importante pentru plata salariilor clericilor indiferent de
confesiune.

11. Timpul liber

Pentru ţărani timpul liber era din belşug în perioada de iarna, când nu se
efectuau lucrări agricole. În celelalte anotimpuri, munca la câmp nu le oferea
nici un răgaz. Zilele de sărbătoare erau respectate; cei mai mulţi ţărani mergeau
duminica dimineaţa la biserica. După masa, se întâlneau în faţa primăriei sau la
cârciuma, unde discutau probleme privind viaţa satului, a judeţului şi chiar a
tarii, despre partide şi despre oamenii politici. În unele sate erau cămine
culturale, pe scena cărora se prezentau spectacole susţinute de elevi, de cetăţenii

23
talentaţi sau chiar de formaţiuni artistice venite de la oraş. Tot aici, învăţătorii,
profesorii, medicul, preotul ţineau conferinţe pe teme diverse, de cultura
generala, igiena, sănătate, religie. Femeile se adunau pe şanţ sau pe banca din
fata porţii, informându-se despre ce se mai întâmpla prin sat, despre activităţile
casnice (modele de împletit sau de ţesut, conservarea alimentelor etc.). De Paşti
şi de Crăciun, finii îşi vizitau naşii, cărora le aduceau diverse cadouri (oua roşii,
pasca, friptura de miel, cozonac, vin, rachiu, cârnaţi etc.); cu acest prilej, luau
masa împreuna. De Anul Nou, se desfăşurau mari serbări folclorice, la care
participa întregul sat. Nunţile şi botezurile, precum şi hramul bisericii, erau, de
asemenea, prilejuri de petrecere plăcută, în grupuri mari, a timpului liber.
Cărturarii satului, precum şi unii ţărani – mai ales cei implicaţi în politica
– citeau ziarele pe care le cumpărau de la oraş, cam o dată pe săptămâna, iar unii
dintre ei ascultau emisiunile de radio (intr-un sat, spre sfârşitul perioadei
interbelice, existau doua – trei aparate de radio).
Posibilităţile de petrecere a timpului liber erau,la oraş, mult mai variate.
Pe lângă cele obişnuite – mersul la biserica, vizitele în familie – se adăugau
altele specifice: plimbarea prin parc, urmărirea meciurilor de fotbal, a curselor
de cai, a curselor de automobile. În Transilvania era destul de răspândit turismul
montan, mai ales în rândul saşilor, care-şi construiseră mai multe organizaţii cu
acest profil.
Cititul ziarului era o practica obişnuita, mai ales dimineaţa, la cafea. De
regula, se citeau ziarele independente – „Universul”, „Adevarul”, „Curentul” –
mai puţin cele de partid, care erau prea subiective şi pline de cuvinte grele la
adresa adversarilor politici.
După 1928, ascultarea emisiunilor de radio devenise o practica pentru
mulţi romani. În 1939 existau 316.000 aparate de radio; se obişnuia ascultarea în
comun a unor concerte şi piese de teatru, astfel ca aproximativ 2 milioane de
romani beneficiau de transmisiunile Societăţii Romane de Radiodifuziune.

24
 Unii români îşi petreceau concediul de odihna în străinătate, de regula pe
Coasta de Azur, în Franţa. Unii orăşeni frecventau staţiunile de odihna din ţară;
cele mai vizitate erau Carmen Sylva (Eforie), Slanicul Moldovei, Ocna
Mureşului, Călimăneşti şi Sovata.
Mulţi intelectuali, mai ales scriitori şi artişti frecventau cafenelele, unde
purtau discuţii prelungite privind ultimele apariţii editoriale, expoziţii şi
spectacole. În Bucureşti, renumite erau cafenelele „Capsa” şi „Corso” , de pe
Calea Victoriei. Cafenelele existau în toate oraşele, unde se întâlnea elita
intelectuală.
Unii orăşeni îşi petreceau timpul liber în restaurnte, unde luau masa,
ascultau muzica, discutau probleme la ordinea zilei. Existau restaurante de lux,
frecventate de personalităţi marcante ale vieţii politice şi economice, în zonele
periferice, cârciuma reprezenta un loc de întâlnire şi petrecere dintre cele mai
agreabile. Aici cântau renumiţi lăutari şi solişti vocali; adesea, distracţia începea
sâmbăta seara şi se încheia duminica în zori.

12.Românii şi politica
În condiţiile statului universal central de desfăşurare a luptei politice , mai
ales şi campaniilor electorale, s-a mutat de la oraş la sat. În programele tuturor
partidelor au apărut promisiuni pentru ţărani ,care constituiau principala masă
electorală.
Românii au dovedit mult interes , pentru viaţa politică, mai ales că, în
perioada interbelică, s-au desfăşurat zece campanii pentru alegerile
parlamentare.
Totuşi cetăţenii nu aveau opţiuni politice ferme, fapt reflectat în
rezultatele întregistrate (au fost situaţii în care un partid obţinea majoritatea
absolutăa voturilor, pentru ca peste ani să nu poată intra în Parlament.
Spre sfârşitul perioadei interbelice se constată o ascensiune a extremei
drepte ,în special a mişcării legionare, care promitea eradicarea corupţiei,

25
pedepsirea celor care s-au imbogăţit pe seama statului ,susţinerea elementului
etnic românesc (lozinca era: ”România a românilor”)
Prin lovitura de stat de la 19 februarie 1938, Carol al II-lea a pus capăt
regimului democratic şi a instaurat regimul de autoritate ……Acest regim avea
să se prăbuşească în septembrie 1940,ca urmare a pierderilor teritoriale impuse
României (Basarabia ,nordul Bucovinei, nord-estul Transilvaniei).

Încheiere

Civilizaţia romanilor în perioada interbelică a devenit mai complexă,

comparativ cu cea de dinaintea primului război mondial. Mediul de locuire a
cunoscut unele mutaţii, atât în sate cat şi la oraşe, ca urmare a construirii unor
„centre civice”, dar şi a unui mare număr de locuinţe. La sate noile case erau
mult spaţioase, având, de regulă, trei camere. La oraşe s-au construitvile, dar şi
blocuri de locuinţe cu 6 – 10 etaje.
Au apărut noi ramuri şi subramuri industriale, iar numărul salariaţilor a
crescut. La sate, ocupaţia de baza a rămas agricultura, dar a sporit numărul de
meşteşugari şi funcţionari publici.
Câştigurile celor mai mulţi dintre romani au sporit, ca urmare a reformei
agrare (la sate) şi a ridicării nivelului de calificare profesională (la oraşe).
Evident, aceste venituri erau extrem de diversificate. În condiţiile în care circa
75% din gospodăriile ţărăneşti erau nerentabile, sursele de câştiguri erau extrem
de mici, fapt ce nu a permis investiţii semnificative pentru achiziţionarea de
maşini şi utilaje moderne. Câştigurile la oraş erau mult mai mari, astfel ca şi
confortul vieţii de zi cu zi a multor cetăţeni din acest mediu a sporit.
România avea cea mai mare natalitate din Europa, dar se afla pe primul
loc şi în privinţa mortalităţii infantile (sub un an). Viata de familie la sate era
organizată în funcţie de lucrările agricole, munca la câmp antrenând pe toţi
locuitorii (inclusiv copii de la 6 – 7 ani). Iarna era o perioada mai relaxată. La

26
oraş, cei mai mulţi bărbaţi aveau serviciu sau lucrau în propriile lor ateliere sau
agenţii (birouri), în timp ce femeile se ocupau de gospodărie şi de creşterea
copiilor. Totuşi, s-a înregistrat o anumită sporire a numărului de femei angajate
în activităţi industriale (mai ales în cele textile).
Locuinţele au devenit mai spaţioase, oferind condiţii mai bune de viaţă.
Dar, deşi casele lor aveau trei camere, ţăranii locuiau doar în una, în condiţii
precare de igiena. Îmbrăcămintea a rămas în mare parte cea tradiţională,
realizată în gospodăria proprie, dar tineretul a devenit mai receptiv la modă de la
oraş. În mediul urban locuinţele erau extrem de diversificate: de la vile şi
apartamente la bloc, la case din chirpici, lipsite de cele mai elementare condiţii
de igienă. Îmbrăcămintea a devenit mai comodă şi adaptată unei societăţi
dinamice. În Bucureşti şi în principalele oraşe existau Case de Modă, unde se
confecţionau haine după ultima creaţie din capitală Franţei.
Hrana ţăranului, dar şi a orăşeanului din zona periferică, era
dezechilibrată, mai ales sub raport calitativ, iar igiena lăsa de dorit. Pentru cei
înstăriţi, masa era nu numai bogată şi variată, dar constituia un prilej de întâlniri
şi discuţii politice sau de afaceri.
Civilizaţia celor 18 milioane de romani a fost extrem de complexă şi s-a
derulat pe o traiectorie care mergea de la tradiţionalism spre modernitate.

Bibliografie

• Ioan Scurtu, Civilizaţia romanilor în perioada interbelică (1918-1940),

Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2008

27
• Tratatul de Istoria Romanilor, vol. VIII. Romania Intregită (1918 –
1940). Coordonator Ioan Scurtu, Bucuresti, Editura Enciclopedică, 2003
(cap. IV)

28