Professional Documents
Culture Documents
17
5. Sensul si valoarea sexualităţii
9 >
27
8. Autosatisfacerea - o fundătură
Faptul că problema autosatisfacerii instinctului sexual este refulată şi reluată doar ocazional
îşi are motivele bine determinate. Cine îndrăzneşte astăzi să numească autosatisfacerea fără
menajamente „păcat" va declanşa o furtună de indignare sau se va face pe sine ridicol.
Din păcate se înmulţesc chiar şi în cercurile evanghelice vocile care afirmă că autosatisfacerea
este ceva normal şi că este vorba de o „treaptă de trecere copilărească a tineretului pubertar".
Aşa a caracterizat psihoterapeutul şi omul de ştiinţă în sfera educaţiei prof. Michael Dietrich
în revista „idea" autosatisfacerea ca „cel mai important fleac din lume"15, iar multcititul autor
James Dobson merge pînă la a spune:
„După părerea mea, autosatisfacerea nu este o temă importantă pentru Dumnezeu. Ea ţine de
dezvoltarea unui tînăr, şi nimeni în afară de el însuşi nu este atins de asta... Dacă o faci, atunci
cred că n-ar trebui să-ţi îngreuezi viaţa cu sentimente de vinovăţie".16
Un alt motiv pentru ciudata tăcere se află desigur şi într-o anumită neajutorare în rezolvarea
acestei probleme (se susţine că vreo 90% dintre tineri suferă de această autosatisfacere).
Se numeşte autosatisfacere plăcerea sexuală provocată prin excitarea intenţionată a propriilor
organe sexuale. In limbajul de specialitate se vorbeşte cel mai adesea despre „masturbaţie",
iar în rest se întrebuinţează şi termenul de „onanie", care este derivat în mod greşit de la Onan
(Gen.38:8-10); totuşi, păcatul lui Onan nu avea nimic de a face cu autosatisfacerea, ci cu
refuzul de a concepe urmaşi fratelui său mort.
Cei mai mulţi tineri ajung la autosatisfacere odată cu deşteptarea sexuală, ademeniţi adesea de
camarazi mai în vîrstă. Aici explicaţiile deficiente ale părinţilor, sau lipsa lor totală, chiar şi în
zilele de astăzi, au din păcate efecte deosebit de tragice. Aproape toţi tinerii care au vorbit cu
mine despre această problemă nu aveau educaţie sexuală în clipa tentaţiei. Cei mai mulţi
credeau că autosatisfacerea este necesară pur şi simplu ca un „ventil" fizic şi nu cunoşteau
nimic despre relaxarea involuntară, de cele mai multe ori noaptea, a „poluţiei".
Alţii nu au fost îndrumaţi să ia seama la igienă şi, prin inflamaţii
30
31
cu mîncărime chinuitoare a organelor sexuale, au ajuns la autosatisfacere.
Dar mă gîndesc şi la un tînăr care ani de zile a suferit grele remuş-cări de conştiinţă, pentru că îşi
socotea „poluţia" drept autosatisfacere. Ce uşurat a răsuflat el cînd i-am explicat că presupusul lui
păcat era în realitate dovada unui corp sănătos, care reacţiona normal!
Au existat de fapt vremuri în Evul Mediu în care poluţia nocturnă involuntară era socotită ca fiind
păcătoasă. Cărţile care cuprindeau ritualul pocăinţei indicau în acest caz păcătosului „să se scoale ime-
diat, să se roage şapte psalmi de pocăinţă şi alţi treizeci dimineaţă".17
Aceste exemple arată că în multe cazuri o explicaţie potrivit vîrstei şi obiectivă a părinţilor ar putea să
împiedice multe probleme şi conflicte.
în Biblie nu găsim nici o afirmaţie directă la problema autosatis-facerii, acest păcat ar putea fi încadrat
la „necurăţenie" (Col.3:5).
La autosatisfacere este vorba de abuzul sexualităţii pentru satisfacerea proprie. De aceea, după
autosatisfacere nu rămîne nici o mulţumire, ci numai o profundă deprimare şi o stare de gol, şi în
multe cazuri o conştiinţă pătată.
„Autosatisfacerea este un viciu, pentru că este împotriva legii coordonării reciproce în viaţa sexuală.
Este şi un păcat împotriva comunităţii. Autosatisfacerea este activitatea sexuală fără posibilitatea
dragostei. Ea întăreşte de aceea într-un om înclinaţia de a-şi trăi viaţa pentru sine însuşi, în loc s-o
vadă ca un dar care să fie folosit pentru alţi oameni".n (O. Piper)
Un alt autor scrie:
„Autosatisfacerea este autoexcitaţie; ea este îndreptată asupra propriei persoane şi nu produce nici o
legătură între doi oameni. Tocmai în aceasta constă nereuşita ei. Puternicul impuls sexual care
conduce la autosatisfacere este desemnat să promoveze o legătură personală între doi oameni. Prin
autosatisfacere se ratează complet scopul şi ţelul dorinţei sexuale. Ceea ce era desemnat să fie
împărtăşit unul cu altul şi dat mai departe este irosit în singurătate"."
Foarte concludent îmi pare faptul că şi nişte tineri care n-au fost crescuţi după norme creştine au
sentimente de vinovăţie după autosatisfacere.
îmi amintesc de un tînăr care a crescut într-un mediu complet ateist şi a venit la credinţă pe la 19 ani.
După o oră de evanghelizare a cerut o convorbire particulară, în care s-a plîns de viaţa lui de credinţă
instabilă. Cînd i-am cerut să caute cauzele pentru autosatisfacere, el s-a speriat şi a zis: „E păcat?"
După ce am confirmat, el a zis gînditor: „Ciudat, toţi oamenii -chiar şi preotul şi conducătorul de
tineret - mi-au spus totdeauna că nu este păcat, şi totuşi eu l-am simţit mereu că este aşa".
33
9. Urmările
Dacă este să-i credem pe specialişti, urmările dăunătoare se constată nu atît în domeniul fizic, cît în cel
sufletesc.
Georg Huntemann este de părere că „tînărul ajunge prin auto-satisfacere într-o alternanţă de depresiuni
psihice şi dorinţe sexuale, care îi împovărează simţitor structura personalităţii".20
Impresia mea este că autosatisfacerea poate să acţioneze ca o vrajă mai ales la persoane sensibile. Ele
tînjesc să scape de ea, dar cu cît se luptă mai mult contra impulsului sexual, cu atît mai puternică
devine constrîngerea. înfrîngerile curente, descurajarea, izolarea şi disperarea pregătesc totuşi
următoarea satisfacere, astfel că respectivul se află într-un cerc vicios groaznic, din care nu pare să
existe nici o cale de ieşire.
Ocuparea permanentă cu sine însuşi face inevitabil ca un om să nu mai fie liber pentru nevoile şi
sarcinile din jurul lui.
Mulţi pierd toată puterea de a-şi angaja în vreun fel forţele în slujba Domnului, iar unii renunţă să-L
urmeze pe Isus, pentru că prin numeroasele înfrîngeri şi autoînvinuiri au devenit incapabili să fie ■
disponibili pentru Dumnezeu şi pentru aproapele.
Nu voi uita cum am primit cu cîţiva ani în urmă o scrisoare de la un colaborator, care avea ca titlu
cunoscuta teoremă: „Fii în întregime al Lui - sau renunţă în întregime!" Şi apoi urma propoziţia
zguduitoare: „M-am hotărît să renunţ în întregime, pentru că am ajuns prin multe înfrîngeri la
concluzia că a fi discipol al lui Isus este posibil numai pentru nişte personalităţi deosebit de tari de
caracter".
Adesea nişte tineri creştini, care au crescut într-o casă părintească creştină şi ocrotită, şi de aceea au
rămas feriţi de unele păcate „grosolane", au ajuns prin constrîngerea la autosatisfacere să-şi cunoască
deplina stricăciune şi au strigat cu Romani 7:15,24 după eliberare: „... Căci nu ceea ce vreau
înfăptuiesc, ci ceea ce urăsc, aceea practic". „O, om nenorocit ce sunt! Cine mă va scăpa de acest
corp de moarte?"
Cu permisiunea autorului, aş vrea să redau aici un fragment de scrisoare care arată într-un chip foarte
impresionant greutăţile şi conflictele unui tînăr creştin:
„Aş dori mai întîi să mă prezint pe scurt: Sunt student şi provin dintr-o familie cu părinţi credincioşi.
Pinu acum n-am avut nici o prietenă, de teamă ca să nu ajung cu ea la un contact mai strîns, adică să
umblu după satisfacerea dorinţelor fizice. Dar pentru că nu reuşesc din păcate să-mi combat
instinctul sexual, am ales răul mai mic, autosatisfacerea. Uneori reuşesc să mă înfrînez două, trei
săptămîni. Totuşi, apoi sunt copleşit şi mă simt mizerabil. Uneori nu reuşesc nici măcar pentru o
săptămînă. Dar în ciuda tuturor acestora, încerc iar şi iar cu Domnul. Cer iertare pentru vina mea şi
fac un nou început. Aşa merge deja de cîţiva ani. Nimeni de acasă nu ştie acest lucru, nici părinţilor
n-am îndrăznit să le-o spun. Cu alte persoane pe care le cunosc nu vorbesc, întrucît tot nu mi-ar
înţelege situaţia.
Iertaţi-mă dacă vă scriu aşa de necugetat. Dar acum m-am săturat şi aş vrea să scap de problemă. în
timpul studiului meu am căpătat de la Dumnezeu de atîtea ori ajutor şi mîngîiere prin Cuvîntul Său,
îneît nu mă mai pot aştepta să Se poarte mereu aşa cu ,unul ca mine'.
Simt că toată fapta aceasta este într-un fel ca o barieră care stă neîncetat între Dumnezeu şi mine.
Starea aceasta duce parţial la faze de adîncă depresiune sau la complexe de inferioritate. Astfel că,
desigur, nu mai pot vorbi despre Dumnezeu aşa cum mi-ar place atît de mult s-o fac.
Ce pot să fac, ca să nu mi se mai pară că sunt un gunoi?
V-aş fi foarte îndatorat pentru sfatul şi îmbărbătarea dvs".
Cu totul altfel decît acest creştin sincer care lupta cu disperare, firile mai superficiale termină rapid cu
problema. Ei cred că autosatisfacerea se va rezolva de la sine odată cu căsătoria. Totuşi ei se înşală -un
obicei prost practicat mai mult timp nu dispare de azi pe mîine -şi nici printr-o nuntă. în plus, este o
realitate tristă faptul că unii soţi sunt legaţi ca şi înainte de acest păcat şi au greutăţi încă şi mai mari.
La aceasta se adaugă faptul că fiecare om căsătorit poartă responsabilitate şi pentru partener, şi astfel
că nu este vinovat numai personal şi înaintea lui Dumnezeu, ci şi faţă de partener. Autosatisfacerea în
cadrul căsătoriei este o inversare, o răsturnare a rostului pentru care a creat Dumnezeu sexualitatea.
Cine nu învaţă în tinereţe să trăiască înfrînat şi să devină, cu ajutorul lui Dumnezeu, stăpîn peste
pornirile lui, aceluia îi lipseşte o premiză importantă pentru a se purta în căsnicie faţă de sexualitate cu
conştienta responsabilităţii. Şi în căsnicie există vremuri cînd se
34
cere înfrînare. Dacă bărbatul nu a învăţat aceasta în anii tineri, pericolul este foarte mare ca în
asemenea situaţii să cadă în imoralitate sexuală sau adulter.
Nimic nu aduce atîta binecuvîntare în viaţa de mai tîrziu ca o tinereţe curată şi în domeniul
sexual.
Pentru părinţi şi consilieri spirituali va fi important să fie conştienţi ce greu este pentru un
tînăr să ducă o viaţă pură din punct de vedere sexual într-o epocă de revărsare de stimuli şi
atracţii şi de lipsă de ruşine.
Următoarele cuvinte scrise de Georg Huntemann ar trebui să-i pună pe gînduri pe toţi cei ce
se ocupă cu tinerii:
„Epocii de consum cu foamea după fericire cu orice preţ, care nu dă nici o importanţă
renunţării, îi va veni greu să combată autosatisfa-cerea.
Renunţarea la activitatea sexuală presupune un climat religios, în care domină o altă
înţelegere a fericirii ca în lumea noastră de consum. Autodepăşirea, modelele spirituale, care
influenţează viaţa sufletească a tinerilor, sunt indispensabile atunci cînd acceptarea
abstinenţei nu este numai cerută, ci şi impusă. Cine are curajul să vorbească cu copiii lui
despre lucrul acesta, cine dă exemplul de a chema la abstinenţă?... Greu va scăpa un tînăr de
onanie numai prin sine însuşi... Revărsarea de atracţii ale ,revoluţiei sexuale' pe care o trăim
în fiecare zi (copiii sunt de cele mai multe ori fără apărare) face ca autosa-tisfacerea să
devină într-un fel o necesitate în faţa tensiunilor sexuale insuportabile. Dar nici necesităţile
nu anulează păcătoşenia ca atare!"21
u
i
39
cat. Dumnezeu, care ne porunceşte să iertăm pe fratele nostru de şaptezeci de ori cîte şapte, nu
ne va refuza iertarea, chiar dacă venim la El a suta oară în mod sincer cu mărturisirea
păcatului nostru.
„Dacă ne mărturisim păcatele, El este fidel şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de
orice nedreptate" (l.Io.l:9).
Dacă ne îndoim de iertare, atunci îl insultăm pe Domnul!
Paşi mici
Nu fă promisiuni mari! Nu spune: „Doamne, de azi nu voi mai face niciodată acest păcat!", ci
încearcă cu ajutorul Domnului să fii mereu numai o zi fidel promisiunii. Noi suntem total
dependenţi de El şi numai în această dependenţă vom putea învinge.
Evită orice murdărie
Iov făcuse un legămînt cu ochii lui (Iov 31:1). Dacă crezi că poţi să răsfoieşti fără daune
anumite reviste ilustrate sau să citeşti o literatură pornografică, atunci următoarea ta recidivă
este deja sigură. Aceste imagini se absorb în memoria ta şi se întipăresc în subconştientul tău.
Diavolul se pricepe ca, la vremea lui, să scoată din amintire respectivele imagini şi să-ţi ocupe
astfel fantezia.
Evită de aceea în mod consecvent toate locurile şi situaţiile unde te-ai putea aştepta la o
ispitire masivă.
Răscumpără vremea
Nu-ţi îngădui plictiseală şi nu-ţi da ocazii să te ocupi cu imaginaţii. Scoală-te devreme şi
hrăneşte-ţi spiritul din Cuvîntul hii Dumnezeu. El te va curaţi şi te va păzi de murdărie.
„Cum va umbla un tînăr în curăţie pe cărarea lui? Prin faptul că se fereşte conform
Cuvîntului Tău" (Ps.ll9:9).
Foloseşte-ţi timpul liber ca, pe lîngă studiul biblic, să citeşti biografii bune şi alte cărţi
valoroase. Literatura bună îţi va influenţa pozitiv viaţa şi va lăsa urme bune.
'încearcă şi să lucrezi pentru Domnul. Kougă-te ţintit pentru oamenii din anturajul tău, ca să-L
găsească pe Domnul, şi caută ocazii de a le vesti Evanghelia. Numai Domnul însuşi şi
experienţele cu El dau adevărată împlinire şi bucurie.
Grijă pentru compensare fizică
Nu cred că un trai ascetic sau sportul de performanţă pot ajuta împotriva autosatisfacerii. Eu
cunosc pe unii care, în ciuda duşurilor reci şi a alergărilor regulate pe aleile din pădure, au
probleme cu aceasta ca şi înainte.
Compensarea prin sport sau muncă fizică e însă de mare importanţă pentru sănătatea noastră
şi pentru echilibrul nostru sufletesc.
De la Spurgeon provine vorba înţeleaptă:
„O înghiţitură zdravănă de aer de mare sau o plimbare straşnică în vînt nu umple sufletul cu
har, dar umple totuşi corpul nostru cu oxigen, ceea ce este următorul lucru bun la rînd".25
O stare generală rea a sănătăţii poate să se răsfrîngă negativ şi asupra sufletului şi să ducă la o
viaţă pasivă, visătoare, care face dificilă învingerea.
Caută părtăşia cu creştini
Părtăşia cu fraţi de credinţă este o premiză fundamentală pentru creşterea spirituală. Caută
părtăşia cu creştini care iubesc pe Domnul şi iau în serios Cuvîntul lui Dumnezeu. Cu
siguranţă că Domnul îţi va arăta printre fraţi pe vreunul cu care să poţi vorbi şi despre proble-
mele tale şi care este gata să se roage cu tine în mod regulat pentru eliberare.
Bucură-te de iubirea lui Dumnezeu
Dar înainte de orice îţi doresc să te bucuri, să te delectezi cu dragostea lui Dumnezeu. Să fii
totdeauna conştient ce preţ a plătit Dumnezeu pentru mîntuirea ta, ca dragostea ta să crească
la vederea dra-
40
gostei Lui. Tu nu vei mai fi atunci în ochii Lui un „nimic", ci El te va vedea ca un obiect al
dragostei lui Dumnezeu.
„Vedeţi ce iubire ne-a dăruit Tatăl, ca să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu!" (l.Io.3:l)
Binecuvîntatul predicator al trezirii George Whitefeld (1714-1770) şi-a ţinut deja pe cînd trăia
propria predică de înmormîntare. în aceste cuvinte de despărţire, el a încredinţat pe prietenii
lui dragostei ocrotitoare a lui Dumnezeu:
„Atunci cînd călătorim prin pădurile Americii, trebuie să aprindem noaptea un foc; asta ţine
la depărtare fiarele sălbatice. Deseori m-am sculat noaptea şi am spus însoţitorilor mei - şi
ferească Dumnezeu ca să călătoresc doar un sfert de ceas cu cineva, fără să-i spun ceva
despre Isus -: Focul acesta seamănă cu focul dragostei lui Dumnezeu, care îl împiedică pe
diavol şi pe propriile noastre pofte să ne vatăme sufletele..." ,26
Păstrează arzînd în inima ta acest foc al iubirii lui Dumnezeu. Ocroteşte-1 şi întreţine-1. El îţi
va fi cel mai bun ajutor în a duce o viaţă plină de bucurie şi de victorie ca discipol al lui Isus.
Unit cu tine în dragostea Lui
Al tău Wolf gang
11. Disciplină
Cuvîntul latinesc „disciplină" ne este cunoscut din lumea sportului şi înseamnă atît
„înfrînare", cît şi „ordine". Un sportiv disciplinat se supune de bunăvoie unor reguli şi
regulamente, care într-adevăr, îl îngrădesc, dar care în cele din urmă îl întăresc, îl apără şi-1
ocrotesc.
Nu este greu de constatat acum că educaţia „antiautoritară" din ultimii ani a făcut aproape cu
neputinţă ca un tînăr să trăiască disciplinat. Ca urmare, se vede necumpătarea şi o lipsă de
concentrare în gîndire, vorbire şi acţiune. Se mănîncă şi se bea fără măsură, se gîn-deşte şi se
vorbeşte nestăpînit, datoriile sunt tărăgănate, nevoile egoiste, dimpotrivă, trebuie potolite
imediat. Sunt convins de faptul că această lipsă de înfrînare provenită din lipsa temerii de
Dumnezeu este o cauză principală a oricărei decăderi spirituale.
în 2.Samuel 11 găsim o istorie foarte actuală, care ne oferă o ilustraţie foarte potrivită pentru
pericolele unei vieţi nedisciplinate. A-ceastă întîmplare din viaţa lui David este foarte
importantă pentru că stimulează meditaţia la felul de purtare al tinerilor creştini.
La început citim despre un anotimp în care se obişnuia ca regii să meargă la luptă. Pe atunci
poate că era primăvara, şi astăzi tinereţea este cea în care fiecare creştin ar trebui să iasă la
luptă împotriva păcatului şi pentru Evanghelia Domnului nostru Isus.
Angajarea forţelor în slujba pentru Domnul este cel mai bun mijloc de apărare! Cînd săbiile
zăngănesc şi săgeţile şuieră pe la ureche, nu-ţi permiţi nici un minut de neveghere, ci îţi
concentrezi toate puterile şi gîndurile spre luptă. Avîndu-1 pe duşman înaintea ochilor, nu mai
ai timp şi interes pentru vreun mărunţiş.
Dar în vreme ce comandantul armatei Ioab împreună cu vitejii lui David asediază oraşul Raba,
citim despre David că a rămas în Ierusalim şi a stat în pat pînă spre seară. E greu să-ţi
imaginezi: Bărbatul, care în vremurile persecuţiei de odinioară putea să spună: „Ochii mei au
luat-o înaintea străjilor de noapte, ca să mă gîndesc adine la Cuvîntul Tău" (Ps.ll9:148), care
pînă atunci fusese mereu în fruntea armatei sale, bărbatul acesta stă întins pe pat, căscînd şi
visînd!
Orice recidivă începe cu neglijarea timpului liniştit cu Dumnezeu.
42
43
Dacă avem dimineaţa devreme Cuvîntul lui Dumnezeu înaintea ochilor, atunci putem să
aşteptăm întăriţi şi liniştiţi ispitele şi încercările care ne întîmpină în cursul zilei. Watchman
Nee a scris odată cam provocator:
„Viaţa de creştin bolnăvicioasă, care domneşte astăzi printre copiii lui Dumnezeu se explică mai
puţin prin probleme spirituale foarte serioase, cit prin sculatul prea tîrziu dimineaţa. Nu cunosc pe
nimeni care să fie aproape de Domnul şi care să se scoale tîrziu".27
Să dea Dumnezeu ca să ne facem un obicei de fier ca să nu începem ziua fără să fi avut mai
înainte un timp liniştit cu Domnul. Multe probleme se vor rezolva în felul acesta de la sine.
Sunt convins că dacă fiecare din noi am primi pentru o oră de timp liniştit dimineaţa devreme
cîte o sută de mărci, atunci am fi în scurtă vreme foarte disciplinaţi în a ne scula devreme. Dar
binecuvîn-tarea spirituală pare să nu însemne prea mult pentru noi, aşa că iubim mai mult
somnul decît părtăşia cu Domnul. Urmările acestui fapt sunt pustiitoare:
„Puţin somn, puţină aţipeală, puţină încrucişare a mîinilor ca să te odihneşti: şi sărăcia ta va
veni ca un hoţ, şi lipsa ta ca un om înarmat" (Prov.6:10-'ll).
David îşi ia numai o dată concediu de la luptă, îşi pierde numai o dată timpul liniştit, şi deja
s-a făcut pe sine un vînat neocrotit pentru diavol. Ochii lui văd deodată ceva la care n-ar fi
luat niciodată seama în viitoarea luptei: o femeie care se scaldă. Plictiseala şi lenea sunt un
teren ideal pentru păcate sexuale.
Dar istoria aceasta are şi un revers: Iat-o p& Batşeba, o femeie din poporul lui Dumnezeu,
care se scaldă într-un loc unde putea fi văzută şi observată de rege. Oare să fi fost pură
întîmplare, fără nici o intenţie?
Printre necreştini este de la sine înţeles cînd fetele şi femeile se îmbracă în aşa fel că atrag
spre ele privirile şi poftele bărbaţilor. Din păcate se pare că, în vremea de azi, nu este prea
mare deosebire nici între credincioşi şi necredincioşi. Poate că este neştiinţă, dar poate că este
şi o intenţie negată. Fetele şi femeile credincioase pot, prin îmbrăcămintea şi prin înfăţişarea
lor, să fie de un mare ajutor bărbaţilor mai tineri şi mai în vîrstă în lupta pentru curăţie, pentru
puritate.
Dar de cîte ori în cercurile creştine na dus o Batşeba prin îmbrăcămintea ei aţîţătoare pe un
David la cădere! De cîte ori aruncă nişte fete tinere prin îmbrăcămintea lor uşuratică, care se
mulează pe corp, săgeţi arzătoare în imaginaţia tinerilor bărbaţi şi le otrăvesc lumea
gîndurilor!
„Şi David a trimis nişte oameni s-o aducă. Ea a venit la el, şi el s-a culcat cu ea".
Pe cît se pare, Batşeba nu avea de învins nici o barieră de reţinere a normelor etice, şi nici nu
s-a opus cînd David i-a cerut să comită adulter.
Distanţa exterioară care lipseşte astăzi, contactul fizic nepăsător şi felul de vorbire uşuratic
dintre tinerii creştini demolează bariere de reţinere ale normelor etice şi ispitesc la păcat.
Mulţi evanghelişti tineri şi mai în vîrstă au căzut în cursă prin aceste metode grosolane de
ispitire a diavolului şi au devenit inapţi pentru viaţa lor ulterioară.
Zinzendorf, întemeietorul comunităţii „fraţilor moravieni", care a fost punctul de plecare
pentru o mare trezire şi lucrare de misiune, a poruncit, de pe baza unei experienţe de viaţă,
tuturor tinerilor necăsătoriţi de pe cîmpul de misiune ca în problemele de ajutorare spirituală
„să se ţină cît mai la distanţă de persoanele de sex feminin".
Nu este vorba aici de o îngustime ursuză, ci de legături sociale corecte între unii şi alţii într-o
atmosferă curată, influenţată nu de stimulare sexuală, ci de Spiritul lui Dumnezeu.
45
12. Este voia lui Dumnezeu ca să mă căsătoresc?
în vremea noastră este de la sine înţeles printre creştini ca un tînăr de o anumită vîrstă să se
căsătorească. Dacă se apropie de limita de vîrstă de treizeci de ani, fără să fie logodit, trebuie
să se aştepte fie să se şuşotească în spatele lui, fie ca unii fraţi sau surori îngrijorate să
făurească în taină planuri, ca să dea ajutor.
Cînd se mai aude oare o predică din l.Corinteni 7, unde Pavel tratează tema celibatului şi arată
limpede că pentru creştini predaţi există motive bune ca să rămînă necăsătoriţi?
Este pur şi simplu de la sine înţeles ea, la o anitme vîrstă, cineva să se uite în jur la fetele ţării
şi să-şi bată capul gîndindu-se care să fie aceea cu care se va căsători.
Dar dacă luăm în serios calitatea de discipol al lui Isus, trebuie de asemenea să dezbatem
serios şi întrebarea, dacă este voia lui Dumnezeu să ne căsătorim sau nu.
Sunt foarte recunoscător că între timp a apărut cartea foarte utilă a lui William MacDonald
„Calea mai bună - celibatul din perspectiva unui bărbat" referitoare la această temă. Din cîte
ştiu eu, este prima lucrare despre celibat — scrisă din perspectiva unui celibatar experimentat
şi exemplar.
l.Corinteni 7 arată clar că este bună şi oportună căsătoria. Există numai un singur motiv pentru
a nu te căsători: „Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum ar putea să placă
Domnului" (l.Cor.7:32).
în versetul 35, Pavel vorbeşte despre „rămînerea fără abatere lîngă Domnul". Despre aceasta
este vorba. Cel necăsătorit poate să-şi dedice neîmpărţit timpul şi puterea Domnului şi lucrării
Sale, pe cînd cel căsătorit trebuie să folosească o parte din timpul şi forţele lui pentru familie.
Dar nu este vorba ca un tînăr să se hotărască să rămînă celibatar din motive egoiste, ca să
scape de responsabilitate şi să poată trăi neîngrădit pentru sine însuşi. Nu, este vorba despre
„rămînerea fără a-batere lîngă Domnul".
Aceste chestiuni importante sunt tratate în l.Corinteni 7 din punctul de vedere al timpului
scurt al vieţii noastre şi al revenirii apropiate a Domnului nostru. în faţa acestor realităţi
importante, chestiunea căsătoriei trebuie hotărîtă în rugăciune.
William MacDonald scrie foarte potrivit:
„Cit de rar li se cere tinerilor să rămînă celibatari, pentru ca să ardă fără abatere pentru Domnul...
De ce nu le spunem copiilor noştri că este bună cu adevărat căsătoria, dar că viaţa ca celibatar are
avantaje deosebite în slujba pentru Domnul? Sau că ei pot găsi o profundă satisfacţie în Domnul şi că
nu au nevoie de un partener ca să fie fericiţi? Dacă am scoate mai mult în evidenţă avantajele stării
de celibat, am putea micşora substanţial numărul căderilor din slujba creştină şi am vedea că se fac
lucruri mai mari pentru Domnul".n
Premizele pentru renunţarea la căsătorie sunt numite clar: „Dar cine stă tare în inima lui,
neavînd necesitate, ci are putere peste propria lui voie, şi a hotărît în inima lui.."
Deci, aceia care au învăţat în şcoala lui Dumnezeu înfrînarea şi stăpînirea de sine ar trebui să
cumpănească înaintea Domnului dacă, în principiu, voia lui Dumnezeu pentru viaţa lor este să
se căsătorească, sau să rămînă celibatari din cauza Domnului.
Tuturor celorlalţi, Scriptura le spune foarte lucid: „Este mai bine să se căsătorească decît să
ardă de dorinţă" şi: „Din cauza imoralităţii sexuale, fiecare să-şi aibă soţia lui".
Desigur că în vremea de astăzi nu va fi simplu să trăieşti pentru Domnul ca necăsătorit, şi
există şi sarcini în lucrarea Domnului care pot fi îndeplinite mai bine de către cei căsătoriţi.
Totuşi, există şi în istoria Bisericii multe exemple de bărbaţi şi femei care au renunţat
conştient la căsătorie, ca să poată sluji neîmpărţiţi Domnului.
Bărbaţi ca Alfred Christlieb, Samuel Hebich, Sbren Kierkegaard, David Brainerd, William
MacDonald, Robert Cleaver Chapman şi nu în ultimul rînd John Nelson Darby au renunţat la
căsătorie, pentru că au văzut în această renunţare calea lui Dumnezeu. Din punctul nostru de
vedere, lucrarea de o viaţă a lui Darby n-ar fi putut fi dusă la capăt de un tată de familie.
Pe mine mă apasă de fiecare dată cînd întîlnesc surori care vor cu orice chip să se mărite. Ca
să-şi ajungă scopul, unele nu se sfiesc să
47
dea anunţuri în anumite ziare, şi în multe cazuri ostenelile lor sunt încununate de succes. Ele
primesc ceea ce-şi doresc, dar adesea au schimbat singurătatea lor cu „iadul pe pămînt".
Pare destul de ciudat că mulţi căsătoriţi invidiază pe cei necăsătoriţi şi oftează: Dacă aş fi
totuşi burlac, aş putea mai mult să mă pun în luptă pentru Domnul, să studiez Biblia, să citesc
cărţi, să fac vizite - dar acum forţele mele se irosesc pentru gri juri şi îndatoriri pămîn-teşti.
Cei necăsătoriţi, dimpotrivă, se văd adesea ca nişte oameni dezavantajaţi de a doua clasă şi-şi
consumă forţele prin invidie şi auto-compătimire, în loc să le dedice neîmpărţiţi Domnului.
Cîte sarcini misionare există, şi cîte posibilităţi de a sluji Domnului în toate domeniile vieţii!
Domnul să dea ca asemenea creştini să nu-şi simtă starea de celibat ca o pedeapsă, ci să o
recunoască ca o chemare de a sluji mai bine Domnului.
Ce binecuvîntare a fost văcărită cu un singur ochi a lui Zinzen-dorf, Anna Helene. Zinzendorf
a mărturisit despre ea: „Ea a cîştigat atîtea suflete printre femei, incit pare de necrezut, şi cînd
intra o persoană în casa ei, putea fi socotită deja ca mîntuită".29
Această slujnică simplă, care trăia în Cuvîntul lui Dumnezeu, a devenit un sprijin spiritual de
o originală putere şi prospeţime, întru-cît a zis „da" căilor lui Dumnezeu şi nu a fost
nemulţumită cu chemarea ei.
Ce s-ar fi ales de Eva von Thiele-Winkler dacă s-ar fi căsătorit, şi astăzi poate că n-ar fi
existat comunitatea de surori din Aidlingen dacă Christa von Viebahn ar fi dat pe la sfîrşitul
secolului trecut un anunţ în ziar că doreşte să se căsătorească.
Pentru mine a fost foarte interesant să studiez mişcarea de trezire din secolul 18 în Anglia din
acest punct de vedere. Pe atunci au fost folosiţi de Dumnezeu într-un chip deosebit trei
bărbaţi: George Whitefield, John Wesley şi fratele său Charles Wesley. Charles era un
predicator foarte sentimental, talentat la muzică, în timp ce John primise de la neasemuita lui
mamă Susanna o minte ascuţită, şi gîndea şi predica mai mult logic. Whitefield era un bun
amestec din amîndouă şi era un orator neobişnuit de înzestrat. Predicile lui pline de autoritate
şi zguduitoare atrăgeau pînă la 100.000 de oameni sub cerul liber.
Cînd trezirea a ajuns la punctul culminant, Charles s-a căsătorit cu drăguţa şi foarte muzicala
Sally Gwynne, şi de atunci încolo n-a mai prea fost văzut pe cîmpul de luptă al Evangheliei.
Dacă se putea spune despre el pînă atunci că „ardea însufleţit de o dragoste sfîntă şi de
muzică, şi nu socotea ca prea mare osteneala, pericolul şi persecuţia", după căsătoria lui a
devenit un soţ sedentar, cuminte, care a mai compus într-adevăr cîntări minunate, dar a
preferat comoditatea casei faţă de furtuna străzii.
John Wesley, dimpotrivă, era de părere că „acei puţini fericiţi, care ar avea tăria de a renunţa
la căsătorie, ar fi scutiţi de mii de încercări şi ispitiri casnice fără nume, şi mai ales de cea mai
puternică dintre toate legăturile, anume: a iubi o făptură mai mult decît pe toate celelalte".30
în anul 1751, el a scris în jurnalul lui:
„Axn de zile am rămas burlac, deoarece socoteam că-L pot sluji mai bine pe Dumnezeu, şi-L
laud pe Dumnezeu că m-a şi făcut capabil pentru aceasta. Dar acum cred în mod sigur că pot
să-L slujesc pe Dumnezeu mai bine ca om căsătorit. Din convingerea aceasta limpede şi la
sfaturile prietenilor mei, nu peste mult timp m-am şi căsătorit"}'
El s-a căsătorit cu văduva bogată a unui negustor, care în istoria Bisericii a ajuns cunoscută
sub numele de „nevăstuică"* şi care a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să facă un chin din
viaţa soţului ei. De pildă, 1-a tras de păr prin cameră şi i-a publicat plină de gelozie scrisorile
personale, ca să-i strice bunul nume. Cînd, douăzeci de ani mai tîrziu, şi-a părăsit bărbatul, el
a scris în jurnal:
„Nici pînă astăzi nu ştiu din ce pricină m-a părăsit ca să nu se mai întoarcă niciodată înapoi.
Non eam reliqui, non dimisi, non revocabo - (N-am părăsit-o, n-am alungat-o, n-o voi chema
înapoi)"?2
Acest bărbat s-ar fi cruţat de multe dureri şi greutăţi dacă nu ar fi ascultat de sfatul prietenilor
lui. Dar oricum, soţia lui a contribuit la faptul că el n-a stat prea multă vreme acasă, ci în cei
50 de ani ai slujirii lui a predicat de vreo 50.000 de ori şi a parcurs călare cam 380.000 de km.
George Whitefield, care în 4.04.1740 a scris într-o scrisoare: „Mulţumesc lui Dutnnezeu că
eu, dacă-mi cunosc inima cît de puţin, sunt
48
49
scutit de pasiunea nebunească pe care lumea o numeşte dragoste"," mai bine nu s-ar fi căsătorit nici
el. Slujba lui fără răgaz pe două continente nu-i îngăduia o viaţă de familie fericită.
După ce s-a căsătorit, el a trimis prietenului său Gilbert Tennent următoarea veste:
„în urmă cu vreo unsprezece săptămîni m-am căsătorit în temere de Dumnezeu cu o văduvă în vîrstă
de vreo 36 de ani, care fusese menajeră timp de mulţi ani. Ea nu este binecuvîntată nici cu bogăţii ma-
teriale, nici cu o înfăţişare plăcută, dar sper că este un adevărat copil al lui Dumnezeu şi cineva care,
socotesc eu, nu-mi va fi o piedică în lucrarea pentru Dumnezeu. în privinţa aceasta sunt acelaşi ca şi
înainte de căsătorie. Sper că Dumnezeu nu mă va lăsa să ajung vreodată să spun: ,Mi-am luat o soţie
şi nu pot să viri".u
Poate că un istoric are destulă dreptate cînd scrie despre această epocă:
„Căsătoria 1-a limitat complet pe bietul Charles Wesley, iar John Wesley şi George Whitefield s-ar fi
distrus şi ei dacă un învăţător înţelept, în îndurarea Sa, nu le-ar fi trimis nişte ,zgripţuroaice' adevăra-
te".^
Cu totul altfel a decurs istoria logodnei lui John Nelson Darby, care a trăit cu vreo 100 de ani mai
tîrziu. Cînd el s-a logodit cu remarcabila Lady Powerscourt, fraţii din Dublin s-au rugat ca Domnul să
le împiedice căsătoria. Ei vedeau că Dumnezeu îl întrebuinţa cu putere pe J.N. Darby în lucrarea Sa, şi
se temeau că o soţie ar putea fi o piedică în calea acestei slujiri. Nu după mult timp, au desfăcut logod-
na prin înţelegere reciprocă. Este emoţionant de citit ceea ce a scris Darby la vîrsta de 81 de ani unui
soţ tînăr:
„Tu ai acum un ajutor, şi eu am mers pe cale singur; dar, ca să zicem aşa, totul este uitat cînd văd
harul şi fidelitatea Lui".36
Din următoarea scrisoare pare să reiasă că gîndul la desfacerea logodnei pare să fi venit întîi de la
Lady Powerscourt:
„Cred că unul din cele mai dureroase lucruri din felul cum acţionează Domnul cu noi păcătoşii este
atunci cînd eşti mijlocul de întristare a cuiva care te iubeşte, cînd fericirea şi nenorocirea celui care
îţi este drag depinde de da-ul sau de nu-ul tău, şi tu trebuie să rosteşti nu-ul, şi astfel să laşi în urmă
impresia de nerecunoştinţa şi cruzime;
cînd ştii pe cineva în pustiul acesta, cineva care este nefericit din pricina ia, şi cînd totuşi nu eşti în
stare, sau nici măcar nu poţi încerca să-1 mingii. Este foarte dureros, mai ales cînd este adăugat un
lung ,niciodată'u T >
Amîndoi au trăit destul de aproape de Domnul ca să înţeleagă că pentru ei exista o altă cale pe care îl
puteau cinsti mai mult pe Dumnezeu, chiar dacă aceasta era foarte dureros pentru ei înşişi. Amîndoi au
năzuit mai întîi după Regatul lui Dumnezeu, şi au fost bogat răsplătiţi pentru toate lucrurile la care au
renunţat în viaţa lor de dragul Domnului.
Acum, pe de altă parte, există nenumărate dovezi din istoria Bisericii pentru faptul că o căsnicie nu
trebuie să însemne o reducere a activităţii pentru lucrarea Domnului. Hudson şi Măria Taylor, Charles
şi Priscilla Studd, Georg şi Mărie Muller, William şi Catharine Booth, mai recent Wilhelm şi Emmi
Busch şi mulţi alţii au dovedit că nişte căsnicii fericite nu stau în calea lucrării Domnului, ci pot
însemna o intensificare, un ajutor..
Exemplele citate vor numai să arate limpede importanţa unei decizii corecte în această chestiune
vitală, şi să stimuleze ca, tocmai în acest domeniu, să se întrebe şi să se afle voia lui Dumnezeu prin
rugăciune serioasă şi sinceră.
* Animal folosit pentru vînarea iepurilor — n. tr.
58
femeie: ^Vrei să te căsătoreşti cu mine?' dacă nu poţi să spui: ,Te iubesc!1
Fireşte că fiecare tînăr — şi mă tem că acelaşi lucru se întîmplă şi cu sexul feminin - ar trebui
să fie autocritic şi să recunoască faptul că s-a îndrăgostit de multe ori. în cursul vieţii lui
trebuie să înveţe mai întîi că îndrăgostirea şi dragostea nu sunt neapărat noţiuni identice şi că
dragostea e mai mult decît doar un sentiment. De aceea, nu dau cea mai mare importanţă
„dragostei" la alegerea partenerului. Pe de altă parte, e ceva de la sine înţeles că Dumnezeu nu
apropie doi oameni care nu se^pot suferi deloc şi care nu simt simpatie unul pentru altul. Şi
aici ar trebui să fim prudenţi şi chibzuiţi.
în prima sa scrisoare din 2 octombrie 1948 către Elisabeth, Jim Elliot a scris cîteva gînduri
care arată limpede ce responsabilitate are un tînăr cînd îşi exprimă în cuvinte dragostea pentru
o fată:
„Tremur la gîndul ca acum, cînd îţi expun sentimentele mele prematur, să nu-ţi influenţeze lucrul
acesta întreaga viaţă. Mi se pare că îţi va fi aproape imposibil să deosebeşti intenţia Domnului pentru
tine fără să-ţi croieşti de fiecare dată drum printr-un întreg labirint de gînduri şi sentimente în ce mă
priveşte.
Cum ar fi dacă, de exemplu, sentimentul tău ar avea preponderenţă asupra credinţei tale? A cui ar fi
atunci responsabilitatea? Nu în întregime a ta. Căci mă tem de lucrul acesta: Chiar dacă mă abat
doar o clipă de la calea Domnului, să nu te trag după mine şi prin aceasta să fiu vinovat de
,pierderea' a două vieţi...""
Poate că este interesant pentru unii cititori să citească darea de seamă a tînărului conte de
Zinzendorf, întemeietorul comunităţii frăţeşti moraviene, pe care a ancorat-o în anul 1722 în
treisprezece puncte, înainte de a se logodi cu contesa Erdmuthe Reuss. Zinzendorf fusese deja
refuzat pînă atunci de cîteva ori, aşa că acum a meditat cu mare atenţie şi obiectiv toate
motivele alegerii lui:
1. Intenţia lui să nu fie în nici un caz susţinută de gînduri fireşti, căci constituţia fizică
slăbuţă a logodnicei ar fi putut în asemenea împrejurări mai degrabă să-1 reţină de la
căsătorie.
2. S-ar părea că, în timp, logodnica ar putea moşteni 20.000 de guldeni, totuşi aceasta este
foarte nesigur; prin urmare, nu i s-ar putea reproşa lăcomia de bani.
3. Să fie clar că logodnica nu-şi face gînduri de îmbogăţire.
59
4. El să recunoască fără multă vorbă că un asemenea pas nu trebuie să urmeze numai
imboldul dragostei, ci cel puţin în egală măsură şi nişte chibzuiri înţelepte.
5. Tocmai aceste chibzuiri ar fi deosebit de mult de apreciat, pentru că nu iau în considerare
familia, cariera şi averea.
6. Logodnica pe care s-o ceară în căsătorie şi cu care să trăiască mai departe să fie inteligentă,
amabilă, binevoitoare, în nici un caz înfumurată sau vanitoasă, şi cu un caracter mai bun ca al
lui însuşi.
7. Dumnezeu a promis într-adevăr copiilor Săi că nu le va lipsi nimic pe pămînt, dar că
promisiunea aceasta nu s-ar putea extinde totuşi şi la nobilime, curte nobiliară şi servitori.
8. Atunci ar fi doi oameni socotiţi ca fericiţi, cînd după un necaz, o cercetare serioasă ar fi
una, cînd ar trăi modest şi gata să ajute, şi ar simţi încă de acum ziua morţii ca o zi de bucurie
şi de mîngî-iere.
9. O căsnicie astfel întemeiată nu ar putea decurge în chip nefericit, o asemenea părtăşie ar
avea în orice caz prioritate înaintea singurătăţii.
10. S-ar putea constata că mama este de acord cu toate, iar în ce-o priveşte pe bunică, să nu
fie nici pro, nici contra.
11. El să aibă convingerea nestrămutată că această unire prin căsătorie a fost deja încheiată
în „sfatul străjerilor".
12. S-ar mai putea ridica problema dacă el este menit căsătoriei sau stării de celibatar; dar
aici este de părere că, în ciuda tuturor sfaturilor bine intenţionate, chestiunea aceasta se
hotărăşte numai împreună cu Dumnezeul lui.
13. Cînd totul ar fi găsit în ordine, s-ar mai putea pretexta că încă nu a venit clipa legăturii.
Şi aici ar propune să lase ultima hotărîre lui Dumnezeu, căruia îi este îngăduit să împiedice
căsătoria în ultima clipă prin atotputerea Lui".44
Erdmuthe i-a fost genialului conte o pricepută şi inteligentă tovarăşă de viaţă, care a putut să
fie stăpînă pe dificilul şi plin de responsabilitate scop al vieţii, pentru că a împărtăşit din toată
inima treburile soţului ei: să readucă un creştinism călduţ la adevărata credinţă, să cîştige
luptători pentru Domnul şi să lege în dragoste pe toţi copiii lui Dumnezeu.
14. Cum recunosc eu voia Iui Dumnezeu?
Dacă o fată, pe care o poartă acum un tînăr în inimă, corespunde criteriilor de mai sus, ce
trebuie să facă el? Ei bine, problema cea mai grea rămîne încă deschisă: cea a călăuzirii
personale a lui Dumnezeu în această chestiune.
Din păcate aşa se întîmplă, că mulţi creştini de abia înaintea acestei hotărîri extrem de
importante încep să întrebe de voia lui Dumnezeu. De aceea, cineva ar trebui atunci să se şi
poată autoaprecia cu sinceritate. Cine nu se deprinde ca în problemele mărunte de fiecare zi să
cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu, acela n-ar trebui să-şi închipuie că o să cunoască din
capul locului călăuzirea lui Dumnezeu în alegerea partenerului.
Dacă am trăi zilnic în părtăşie practică cu Domnul, desigur că n-ar fi greu să-I recunoaştem
voia şi în această chestiune.
„El îmi va descoperi voia Sa nu prin foc sau cutremur, ci prin ră-mînerea liniştită in prezenţa Sa; un
copil al lui Dumnezeu învaţă cu~ rînd ca din ea să citească voia Lui".45 (Jim Elliot)
Deoarece chestiunea alegerii partenerului este influenţată în plus atît de mult de sentimente, ar
trebui să cerem Domnului într-un mod foarte lucid şi sincer: Dacă sora aceasta nu este cea
hotărîtă de Tine pentru mine, atunci arată-mi-o foarte clar şi împiedică o logodnă.
în cele mai multe cazuri se întîmplă însă că hotărîrea este luată de multă vreme, şi acum se
caută cu orice preţ confirmarea Domnului. Ce „bogăţie de idei" este uneori prezentă, ca să se
cunoască în toate împrejurările posibile „voia Domnului"!
în Biblie există un capitol foarte important în care este descrisă amănunţit o peţire a fetei. în
Geneza 24 citim cum bătrînul Avraam îşi trimite slujitorul Eliezer ca să caute o soţie pentru
fiul său. Eliezer a trebuit să jure că nu va aduce o femeie dintre canaaniţi, ci din rudenia lui
Avraam - astăzi am spune: din poporul lui Dumnezeu.
Slujitorul lui Avraam a stat în faţa unei sarcini grele şi pline de responsabilitate. L-au ajutat
totuşi trei lucruri ca să cunoască clar voia lui Dumnezeu:
1. El s-a rugat lui Dumnezeu ca să primească o călăuzire clară.
2. Hotărîrea a fost luată la fîntînă (în Biblie, de cele mai multe ori,
61
o imagine pentru Cuvîntul lui Dumnezeu).
3. El a avut răbdare şi a putut să aştepte liniştit călăuzirea lui Dumnezeu.
în versetul 21 citim frumoasa frază:
„Omul o privea cu mirare şi fără să zică nimic, ca să vadă dacă Domnul a făcut să-i izbutească sau
nu călătoria".
Cînd Dumnezeu i-a arătat apoi în mod limpede că Rebeca este viitoarea soţie a lui Isaac, el s-a
dus la tatăl ei şi a peţit-o. Şi Eliezer a arătat acum o atitudine exemplară: el nu a luat prin
surprindere şi nu a copleşit familia Rebecăi cu nişte fraze evlavioase despre „voia lui
Dumnezeu", ci a aşteptat ca şi ei să cunoască călăuzirea lui Dumnezeu în această chestiune. El
era gata să se întoarcă şi fără Rebeca spre casă, dacă ea ar fi zis: „Nu".
Mie mi se pare totdeauna ceva foarte îndoielnic cînd nişte fraţi se prevalează în mod accentuat
de voia lui Dumnezeu - pe care pretind că o cunosc - ca să influenţeze decizia altora. Cineva
ar putea să aibă pentru sine siguranţa cea mai nestrămutată a călăuzirii lui Dumnezeu, dar n-ar
trebui să vorbească mult despre ea, ci să dea posibilitate şi celuilalt ca să cunoască de
asemenea în linişte voia lui Dumnezeu.
Cu ani în urmă am primit un anunţ de logodnă de la doi tineri creştini pe care-i cunoşteam ca
nişte discipoli serioşi şi hotărîţi ai lui Isus. Deasupra anunţului era scris cunoscutul verset:
„Mai bine doi decît unul... şi funia împletită în trei nu se rupe uşor" (Ecl.4:9,12).
După cîteva luni am primit iarăşi o carte poştală, fireşte, nu cu anunţul căsătoriei, ci cu vestea
desfacerii logodnei.
Sora era atît de convinsă şi de impresionată de atitudinea spirituală a fratelui, îneît a gîndit:
Dacă el, care îl urmează pe Domnul într-un mod atît de hotărît, mă cere în căsătorie şi e
convins că eu sunt soţia menită lui după voia lui Dumnezeu, atunci cu siguranţă că este aşa.
Pe lîngă aceasta, tînărul primise înainte şi consimţămîntul părinţilor ei pentru logodnă, şi
astfel fuseseră create cele mai bune premize.
Totuşi, în timpul logodnei, ea a fost cuprinsă de îndoieli mari, astfel că de abia acum a început
să întrebe în mod serios care este voia lui Dumnezeu. întrucît Domnul nu i-a dat dragoste
adîncă pentru logodnic, amîndoi au fost destul de înţelepţi şi de spirituali ca să se umilească
înaintea lui Dumnezeu şi să desfacă logodna. Acum, ambii sunt căsătoriţi şi fericiţi cu un alt
partener.
62
Mulţi nu au curajul ca în asemenea situaţii să desfacă logodna, pentru că se tem să se facă de ruşine.
Desigur că este foarte umilitor să trebuiască să recunoşti că o „funie împletită în două" s-a rupt, şi că
voia proprie a fost luată drept voia Domnului, dar în orice caz este mai bine să tragi consecinţele la
timp decît să mergi mai departe pe un drum greşit şi să fii căsătorit şi nefericit o viaţă întreagă.
Deoarece poate fi posibil ca o logodnă să trebuiască a fi desfăcută, aş vrea să sfătuiesc stăruitor pe toţi
logodnicii să se comporte în timpul logodnei în aşa fel încît logodna să poată fi desfăcută fără daune
mari dacă unul din cei doi începe să aibă îndoieli mari şi îndreptăţite în ce priveşte călăuzirea lui
Dumnezeu. Ce bine cînd nici o amintire neplăcută sau contacte murdare nu le împovărează viaţa
ulterioară!
Predicatorul de trezire amintit mai sus, George Whitefield, a scris odată o scrisoare de peţire, pe care
am vrea s-o redăm aici fragmentar, nu ca un model, ci ca un imbold la cugetare:
4. Aprilie 1740 Dragă domnişoară Elisabeth!
Te rog să nu fii surprinsă de conţinutul acestei scrisori. Scrisoarea trimisă tatălui şi mamei tale te va
pune la cunoştinţă cu motivele care stau la baza acestei scrisori.
Te rog să te gîndeşti dacă ai putea îndura eforturile care sunt legate în mod necesar de căsătoria cu
un om care trebuie să fie în fiecare zi gata ca să fie chemat la suferinţă pentru Cristos. Ai putea să
înduri să părăseşti casa tatălui şi alor tăi şi să te încredinţezi Aceluia care hrăneşte corbii atunci cînd
te gîndeşti la întreţinerea ta şi a copiilor tăi, presupunînd că l-ar plăcea să te binecuvînteze cu ei? Ăi
putea să ajuţi unui soţ în grija pentru o familie, care poate că constă din o sută de persoane? Ai putea
suporta intemperiile vremii într-o climă străină, cînd cald, cînd rece? Ai putea să ai un soţ, ca şi cum
nu l-ai avea, şi să te desparţi de bunăvoie de el cînd Domnul lui îl cheamă să predice Evanghelia şi îi
porunceşte să te lase în urmă?
Dacă ai căutat călăuzire de la Domnul şi ţi-ai cercetat inima, si poţi atunci să spui: „Pot totul prin
Cel care mă întăreşte, Cristos , cum ar fi dacă am fi amîndoi legaţi împreună în Domnul şi la întoar-
cerea mea din Anglia ai veni împreună cu mine ca tovarăşă în îngrijirea casei de orfani?
63
Am motive bine întemeiate să cred că este voia lui Dumnezeu ca să-mi schimb starea socială, şi m-am
gîndit adesea că îmi eşti omul destinat mie. Voi aştepta în continuare călăuzirea lui Dumnezeu şi-L
rog din inimă să nu îngăduie nimic ce nu este după voia Lui.
Scriu atît de deschis pentru că ştiu că n-o fac din alt motiv decît din dragoste pentru Dumnezeu. îmi
voi face o sarcină în a-L ruga pe Domnul Isus, şi aş vrea să te rog să ceri sfat atît de la El, cit şi de la
prietenii tăi. Căci dacă vrem să dobîndim o binecuvîntare, trebuie să atragem atenţia Domnului şi a
slujitorilor Lui asupra căsătoriei.
Cred că pot să-L iau ca martor pe Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob că pe tine, sora
mea, vreau să te iau ca soţie din sinceritate, şi nu din pofta simţurilor.
Nu-ţi dau nişte explicaţii lungi, deoarece socotesc că mă consideri drept sincer. Cred că cei ce vor să
se unească în Domnul pot renunţa la expresiile pasionate şi amabilităţile trupeşti. Pot numai să
promit că, prin ajutorul lui Dumnezeu, îmi voi ţine legământul de căsătorie şi voi face tot ce-mi stă în
putinţă ca să te ajut să înaintezi pe calea mîn-tuirii.
Dacă crezi că o căsătorie ar fi, în ciuda celor mai bune intenţii, defavorabilă, fii aşa amabilă şi
trimite-mi refuzul. N-aş vrea pentru nimic în lume să-ţi fiu o cursă. Nu te da în lături să-mi spui
părerea ta.
Eu ştiu sigur că te iubesc numai de dragul lui Dumnezeu şi doresc să fiu unit cu tine numai după
porunca Lui şi pentru lucrarea Lui. Iţi scriu cu teamă şi tremur mare şi vreau să aştept răbdător pînă
ce Domnul binevoieşte să te facă, dragă domnişoară Elisabeth, să trimiţi un răspuns fratelui tău unit
în dragoste, prieten şi slujitor în Cristos,
George Whitefield.*6
Socotesc că această scrisoare, desigur foarte neobişnuită, este e-xemplară în multe puncte. în ea, un
slujitor al Domnului scrie foarte clar ce vrea şi ce preţ este de plătit. Fetei nu-i este ascuns nimic, nu
este constrînsă, ci Whitefield îi dă timp să cerceteze chestiunea cu toată liniştea înaintea Domnului şi
să spună şi „nu". De altfel, domnişoara Elisabeth a refuzat o logodnă cu acest bărbat.
Cu totul altfel a decurs logodna lui C.T. Studd. Desigur că nici e-xemplul lui nu poate fi recomandat
spre imitare, ceea ce s-a văzut limpede şi din exemplul amintit deja. El a făcut Priscillei o cerere în
căsătorie, pe care ea, mai întîi, a respins-o. Reacţia lui la aceasta:
„N-ai înţeles ce are de gînd Dumnezeu in chestiunea aceasta şi ce
64
65
vrea El. Eu am intenţia să mă căsătoresc cu tine, fie că vrei, fie că nu. De aceea ai face mai bine să te
supui şi să iei situaţia aşa cum este".47
într-o altă scrisoare a scris cum a ajuns el la această siguranţă:
„Dar acum trebuie să-ţi spun: am petrecut opt zile singur în rugăciune şi post, şi atunci Domnul mi-a
arătat - asta o cred cu tărie -că n-ai dreptate şi că hotărîrea ta nu poate rezista. Tu însăţi o vei simţi
foarte curînd, dacă cumva Domnul nu te-a făcut deja să înţelegi... Trece zi cu zi, şi eu sunt tot mai
mult convins şi nu pot să mă îndoiesc de faptul că aceasta vine de la Domnul. Tu ştii doar într-o
anumită măsură cum mi-am petrecut timpul de cînd am primit scrisoarea ta: am pus deoparte orice
altceva, lucru, somn şi mîncare; am căutat numai faţa Sa şi mi-am dat osteneala să-I înţeleg voia. El
m-a călăuzit înainte şi-mi vorbeşte zi de zi; El îmi dă curajul şi îndrăzneala să-ţi cer definitiv
mina".**
Desigur, cu o asemenea convingere şi siguranţă poate să se comporte doar cineva care a stat în privinţa
aceasta înaintea Domnului mult timp cu post şi rugăciune, şi care s-a deprins ca vreme de mulţi ani, în
hotărîri mici şi mari, să cunoască şi să facă voia Domnului.
în încheiere, aş vrea să mai fac apel la tinerele surori să-şi ia foarte în serios responsabilitatea lor în
alegerea partenerului. Dumnezeu a dat bărbatului sarcina să peţească o femeie, şi este păcat că astăzi şi
fete credincioase se emancipează în această privinţă şi — desigur, nu aşa de grosolan, de nedelicat
cum se obişnuieşte între necredincioşi -ies la „vînătoare de bărbaţi". Sarcina surorii este să se roage şi
să aştepte şi apoi, dacă un bărbat o cere în căsătorie, să ceară voia Domnului. Niciodată nu trebuie să
dea unui bărbat responsabilitatea pentru o logodnă, ci trebuie ea însăşi să ceară siguranţă de la
Dumnezeu şi, altfel, să spună „nu". Ea ar trebui să aibă principii clare şi în nici un caz să accepte o
logodnă numai din milă.
Elisabeth Elliot povesteşte în cartea ei „O dragoste puternică" despre prima ei întîlnire cu soţul de mai
tîrziu Jim. Pe atunci, amîndoi erau studenţi, şi descrierea următoare arată ce idei avea Elisabeth despre
viitorul ei soţ şi ce trăsături de caracter erau pentru ea premize pentru o căsnicie creştină:
„De la depărtare respectuoasă, fără ca el să bănuiască ceva, aveam obiceiul de a observa caracterul
lui Jim Elliot. Am relatat deja cum l-am văzut stînd la coadă în sala de mese, avînd în mină cartonaşe
pe
care avea scrise versete biblice sau cuvinte dintr-o limbă străină - el era în mod vădit omul care avea
grijă de felul cum îşi petrecea timpul, îi vedeam atitudinea prietenească şi înflăcărarea. Observam cu
cîtă sîrguinţă studia. îl vedeam pe ringul de lupte (a cîştigat titlul de campion în patru state
americane) şi-l observam cum conducea cercul de lucru pentru misiunea externă, îl auzeam cum se
ruga.
Nu avea nimic arogant, şi de asemenea nimic morocănos. îl observam cum se îmbrăca. Nu irosea
mult timp şi atenţie cu aceasta. Purta aceleaşi două sau trei perechi de pantaloni, acelaşi pardesiu şi
aceeaşi jachetă tricotată. Nu prea dădea atenţie modei sau combinaţiilor de culori, dar nici nu umbla
dezordonat sau neglijent.
Aceste lucruri nu erau pentru mine neapărat dovada că el era bărbatul pe care-1 aşteptasem, dar ele
mi-au dat totuşi indiciul că îmbrăcămintea şi exteriorul lui nu stăteau prea sus pe lista lui de
priorităţi.
Cînd ne-am cunoscut mai îndeaproape prin discuţii, mi s-au confirmat primele presupuneri. Cu mult
înainte de a avea motive să cred că el ar putea fi interesat de mine, îl numărasem printre bărbaţii cu
care mi-ar fi plăcut să mă căsătoresc. Săruturi şi ţineri de mină nu mi-ar întări această convingere
(fiecare poate să procedeze la săruturi sau ţineri de mînă). Dimpotrivă, mai degrabă ar fi slăbit-o. Eu
voiam să mă căsătoresc cu un bărbat gata să înoate contra curentului.
Socoteam ca ceva de la sine înţeles că existau pe lume cîţiva bărbaţi care deţineau această putere. Şi
eu porneam de la faptul că aceşti bărbaţi vor căuta nişte soţii care să aibă aceleaşi principii. Eu nu
voiam să stau pe tejghea cu un preţ redus - mai ieftină pentru că eram uşor murdărită sau pătată.
într-acolo se înghesuie mulţimile..."*9 Catherine Booth, soţia întemeietorului Armatei salvării, avea
încă de tînără fată idei clare despre logodnă şi căsătorie: Logodnicul ei nu trebuia să fie doar unul care
merge numai la biserică, ci un copil al lui Dumnezeu convertit cu adevărat. Pe lîngă aceasta nu trebuia
să ducă lipsă de facultăţi intelectuale, „căci ştiam că nu voi putea niciodată stima cu adevărat un
prost". în plus, trebuia să fie un lucrător în Regatul lui Dumnezeu. După ce s-a căsătorit, a putut să
spună privind înapoi: „Dumnezeu, în marea Sa bunătate, pe lîngă cerinţele principale, a împlinit şi
micile mele dorinţe secundare".50
Mă gîndesc şi la o tînără soră care-şi predase viaţa ei Domnului şi voia să-I slujească. Desigur că, pe
lîngă aceasta, a rămas o fată cu toate visele şi dorurile ei. Aşa ne-a făcut ea odată cunoscut „tipul" ei:
un bărbat înalt şi brunet.
66
N-a durat mult şi a apărut într-adevăr un tînăr care corespundea exact închipuirilor ei, şi şi-a
aruncat privirea spre ea. Acest tînăr era fireşte ceea ce se numeşte „carte de joc fără valoare",
deci unul care venea în mod obişnuit la adunare, dar care ducea o viaţă superficială. Oricum,
ca discipol al lui Isus nu avea nici o experienţă practică. Ne-am făcut curînd griji, pentru că
vedeam cu cîtă încăpăţînare făcea el încercări de apropiere şi simţeam conflictele care se
dezlănţui-seră prin aceasta în sufletul fetei.
N-a trecut multă vreme pînă ce sora a primit o scrisoare în care tînărul - să-1 numim
Christoph şi pe ea Caroline - şi-a arătat destul de limpede simţămintele faţă de ea. Această
scrisoare a declanşat la Caroline o furtună de întrebări, totuşi, după ce ea s-a rugat intensiv în
legătură cu acestea, i-a scris ca răspuns următoarea scrisoare:
Dragă Christoph,
Cu cît mă gîndesc mai mult la toate acestea, cu atît mai limpede văd că felul în care tu îţi
închipui legătura noastră, o cunoaştere prin scrisori sub premiza că te-ai îndrăgostit deja de
mine, nu este bun, adică nu este folositoare pe o durată mai lungă pentru ambele părţi. Şi tu
ştii: ce nu este de folos, împiedică. Stagnarea este totdeauna regres - aceasta este o lege a
credinţei creştine.
Mi-e teamă de urmările unor acţiuni independente tocmai în asemenea lucruri, mai ales că ştiu
că El mi-a dat o însărcinare, pe care aş putea eventual s-o blochez prin asta. Cîtă vreme deci
în mine nu este limpede că Dumnezeu doreşte în mod precis aceasta de la mine, şi eu aş vrea
să-I slujesc bucuros în toată nedesăvîrşirea şi să merg pe calea Lui, aş spune că n-ar trebui să
începem să ne scriem, căci dacă după cîtva timp trebuie să întrerupem, aceasta lasă în urmă
foarte probabil nişte cicatrici.
Cu siguranţă că vei obiecta că la tine oricum aşa va fi cazul, dar eu cred cu tărie şi mă voi şi
ruga pentru aceasta, ca tu să învingi. El te va ajuta.
îmi dau seama că atît convorbirea telefonică, cît şi scrisoarea sunt destul de dure pentru tine,
şi aş vrea să te rog să nu mi-o iei în nume de rău. Am căutat doar să iau o poziţie corectă la
scrisoarea ta şi n-am vrut în nici un fel să te rănesc. Ca această chestiune să nu-ţi fie neplă-
67
cută, este cel mai bine să privim scrisoarea ta, aşa cum ai propus tu, ca nescrisă.
Caroline
Cum a primit Christoph această scrisoare, este uşor de înţeles. Ca urmare a atitudinii hotărîte a
Carolinei, Christoph a meditat asupra vieţii lui şi a devenit conştient de sărăcia jalnică a
propriului lui „creştinism". Cînd m-a vizitat în următoarele luni, am simţit ceva din căutarea
lui după noi standarde pentru viaţa lui, şi i-am dat să citească două cărţi: „La umbra Celui
Atotputernic" şi „Adevărata ucenicie".
Cu încetul, Christoph a înţeles ce înseamnă să fii un discipol al lui Isus şi a învăţat acum să
iubească şi să preţuiască pe Domnul Isus şi Cuvîntul Său. Viaţa lui primise acum un nou
conţinut şi un nou sens, şi el ne-a devenit un preţios colaborator în lucrarea cu tinerii.
După ce a avut vreme de vreo zece luni să se gîndească la scrisoarea Carolinei şi s-o
cîntărească în rugăciune, s-a hotărît pentru următorul răspuns:
Dragă Caroline,
M-am întrebat înaintea Domnului dacă este corect să-ţi scriu această scrisoare, şi după cîte pot
să-mi dau seama avînd în vedere puţina mea experienţă, cred că nu este împotriva voii Lui
dacă fac aceasta. Tocmai în ultimele trei luni am fost tot mai sigur că tu eşti aceea pe care mi-
ar putea-o da Domnul ca soţie. Observ aceasta şi după îndrăzneala pe care o am ca să-L rog în
fiecare zi pentru acest lucru.
Cînd spun că am siguranţă asupra acestui fapt, desigur că ea este mai întîi numai în mine
însumi şi este independentă de felul cum gîndeşti tu, şi acesta din urmă este chiar punctul în
care sunt încă nesigur. Ca urmare deci, siguranţa mea nu mai este chiar atît de sigură. Iartă-mi
te rog felul complicat de exprimare.
Caroline, te rog să nu crezi că aş vrea să te silesc să iei o decizie — chiar dacă am încercat o
dată şi prin asta te-am îndepărtat, astfel că şi astăzi îmi pare foarte rău, dar am şi învăţat mult
din ea —, dar mă temeam cumva că meditaţia şi „supărarea" de felul cum gîndeşti tu în
această chestiune ar putea face ca El să nu mai aibă în mine locul care I se cuvine.
Tu eştij după cum presupun, de aceeaşi părere, că Domnului nu
(.X
poate niciodată să-I placă cînd interesul pentru un om sau pentru o chestiune este mai mare
decît pentru Sine însuşi, şi El nu mai este punctul central. Aceasta nu este totdeauna uşor, şi
de aceea aş putea totuşi să fiu oarecum mai liber pentru El dacă ţi-aş cunoaşte gînduri-le sau
dacă aş avea siguranţă în ceea ce ne priveşte pe amîndoi.
Dacă vrei să-mi dai răspuns - chiar dacă, în ce priveşte voia Domnului, încă n-ai căpătat nici o
siguranţă asupra acestui lucru - m-aş bucura, desigur, dar ştiu că Domnul îmi va da şi răbdare,
şi putere pentru aşteptare, în caz că n-aş primi răspuns de la tine. Chiar şi în primul caz nu ai
de ce să te temi că voi insista apoi neapărat la o corespondentă de durată, decît doar dacă
suntem amîndoi gata pentru aceasta. In caz că este voia Lui, Domnul, în dragostea şi
înţelepciunea Lui, ne va călăuzi mai departe atunci cînd crede El de cuviinţă.
Mă rog pentru tine şi pentru ca să nu înţelegi greşit această scrisoare, prin care să nu fii rănită
sau să ajungi la mustrări de conştiinţă şi greutăţi care ar pune piedici vieţii şi slujbei tale
pentru Domnul Isus.
Te rog să nu te zoreşti cu răspunsul, de teamă ca să nu mă dezamăgeşti, să iei o hotărîre de
care nu eşti sincer convinsă tu însăţi şi despre care nu ştii exact dacă este voia Domnului.
Christoph
Caroline, care a putut să citească din această scrisoare, printre rîn-duri, că Domnul începuse
să-i asculte rugăciunile ei pentru Christoph, încă n-a socotit ca ceva oportun să-şi lase
sentimentele pentru Christoph să vorbească, ci a răspuns mai întîi astfel:
Dragă Christoph,
crede-mă, nu am tratat problema cu uşurinţă, şi ştiu că e greu pentru tine să nu primeşti nici
un răspuns.
Am dezbătut îndelung scrisoarea ta şi mi-a devenit limpede că întrebarea ta trebuie să rămînă
încă deschisă. Totuşi, dacă tu crezi că ar fi bine pentru tine să ai un răspuns, atunci adreseaza-
te simplu Domnului vieţii tale şi a mele. El poate cel puţin să-ţi dea un răspuns cu garanţie.
Din scrisoarea ta reiese doar faptul că tu ai deja destulă siguranţă. Nu poate asta să-ţi fie de-
ajuns? Dacă El ne-a destinat unul altuia, ne va şi „ţine liberi" unul pentru altul şi la vremea
Lui ne va face să ne întîlnim, ca să-I putem sluji împreună.
69
Pot să-ţi mai spun încă ceva, Christoph? M-am întrebat pe baza cî-torva pasaje biblice
(Col.2:18a; Ps.lO6:15) pe care mi le-a dat Dumnezeu la scrisoarea ta - întrebarea rămîne
totuşi deschisă - dacă tu eşti într-adevăr sincer cu tine însuţi. Este motivul tău real, să devii
liber pentru Domnul, sau poate n-ai observat tu însuţi că acum vrei să obţii acelaşi lucru în
mod „spiritual", cu argumente „spirituale"?
Mă exprim iarăşi aşa de direct şi de dur, căci aş vrea să fiu deschisă faţă de tine şi să te şi ajut.
Mi-ar părea rău dacă, prin mine, Domnul ar ocupa locul al doilea în viaţa ta, căci prin aceasta
i se ia cuiva baza pentru întreaga viaţă.
De aceea, să mergem sigur, prin aceea că-L ascultăm şi ne încre-dem în El, şi atunci nu vom fi
făcuţi de ruşine şi nu vom fi dezamăgiţi!
Caroline
După două luni a primit Caroline siguranţa că într-adevăr Cristoph era partenerul de viaţă
destinat ei de Domnul, şi a putut să-i dea un recunoscător şi bucuros „da".
Cei doi s-au logodit deci, fără să se fi văzut nici măcar o singură dată între patru ochi şi să fi
discutat. între timp au o căsnicie fericită şi sunt părinţii cîtorva copii. Ei mi-au pus la
dispoziţie scrisorile pentru această carte ca unul sau altul să poată profita din experienţele lor.
în Psalmul 37:4, David zice: „Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte
inima".
Numai atunci cînd Domnul ne umple inima şi ne este suficient ne va răspunde El la cererile
inimii noastre, pentru că atunci vom cere de la El numai ceea ce este în concordanţă cu voia
Lui.
Gabi - aşa aş vrea s-o numesc - a crescut într-un cămin creştin şi avea în exterior aparenţa
unei creştine convinse. în realitate însă, Cristos şi tot ce era legat de El nu însemna mare lucru
pentru inima ei, aşa că ea s-a hotărît să ducă o viaţă dublă, deoarece, din cauza familiei şi a
rudelor, nu îndrăznea să facă o evadare pe faţă din obişnuitul stil de viaţă pios. în orele de
studiu biblic şi la Cină era de fiecare dată prezentă, dar adevărata ei viaţă se petrecea în altă
parte. Dorul după un partener de viaţă era mare, şi în chestiunea aceasta ea n-a rămas pasivă.
Chiar întrunirile creştine erau vizitate de ea în speranţa de a „pescui" acolo pe bărbatul vieţii
ei. Dar nici unul n-a „muşcat".
Totuşi, într-o zi a intrat Domnul în viaţa ei. A cunoscut tineri creştini care, după o viaţă în
păcat şi constrîngere, au fost eliberaţi, şi-L urmau acum pe Mîntuitorul lor veseli şi bucuroşi.
Prin această întîl-nire, ea a fost zdrobită lăuntric, şi a mărturisit lui Dumnezeu şi oamenilor
dubla ei viaţă păcătoasă şi a început conştient să-L urmeze pe Isus, ca de acum să trăiască cu
şi pentru El.
După cîteva luni a fost invitată la o conferinţă biblică, unde mulţi creştini tineri şi mai în
vîrstă au fost împreună pentru cîteva zile, ca să studieze Cuvîntul lui Dumnezeu. Cînd se
ducea înainte la asemenea manifestări, atunci era numai cu gîndul ascuns de a găsi un soţ.
Acum însă dorinţa ei era de a lua parte la aceste întruniri numai de dragul Domnului şi a
propriei ei vieţi spirituale, şi aici a experimentat pentru prima dată faptul că era complet liberă
de orice gînd îndoielnic. Sosită la conferinţă, a fost condusă la locul de înnoptare de un frate
tînăr foarte prietenos, care era răspunzător cu organizarea conferinţei.
Conferinţa însăşi a fost pentru Gabi un mare dar, căci Cuvîntul lui Dumnezeu i-a vorbit
limpede, şi ea era recunoscătoare să poată fi în sfîrşit o dată printre creştini fără alte intenţii.
După două săptămîni, a primit o scrisoare chiar de la fratele care o condusese atunci la locul
de înnoptare. Scurta convorbire cu ea pe drum şi comportamentul ei la conferinţă îl
impresionase puternic şi-1 îndemnase la rugăciune. Acum el îi cerea mîna, şi-mi amintesc
bine cum a venit la noi Gabi foarte surprinsă şi a zis: „Ciudat, mai înainte m-am dus la
asemenea întruniri din cauza băieţilor, fără să mi se împlinească dorinţa. Acum m-am dus
pentru prima oară la o conferinţă de dragul Domnului. Şi uite că vine deodată o asemenea
scrisoare..."
Cei doi s-au căsătorit între timp şi-şi folosesc timpul liber ca să lucreze pentru Domnul printre
tineri.
Aceste exemple arată clar că Domnul Isus, atunci cînd este punct central şi Domn al vieţii
noastre, Se îngrijeşte şi de toate celelalte. Atunci ne va împlini cererile inimii noastre, pentru
că ele corespund voii Sale. Atunci vom fi noi - căsătoriţi sau celibatari - împliniţi şi fericiţi,
pentru că El însuşi este cea mai mare bucurie şi fericire a noastră.
„Pe cine am eu în cer? Şi în afară de Tine n-am poftă de nimic pe pămînt" (Ps.73:25).
15. în umbra crucii
în jurnalul lui Jim Elliot, pe care soţia lui, Betty, 1-a editat şi comentat după moartea lui,
există un pasaj foarte impresionant, pe care aş vrea să-1 recomand tuturor celor logodiţi şi
căsătoriţi în vederea unei cercetări de sine.
Acolo se relatează despre o plimbare, în timpul căreia ei şi-au mărturisit pentru prima oară
dragostea unul pentru altul:
„Fără să ne dăm seama de direcţia în care mergeam, am intrat pe o poartă cu zăbrele şi ne-am trezit
într-un cimitir. Ne-am aşezat pe o dală de piatră, şi Jim mi-a explicat că mă dăduse lui Dumnezeu,
cam aşa cum făcuse Avraam cu fiul său Isaac. M-am speriat - căci de cîteva zile plutea înaintea
ochilor mei aceeaşi imagine, de fiecare dată cînd mă gîndeam la relaţia noastră. Amîndoi eram de
părere că drumul nostru în viaţă ne era hotărît de Dumnezeu. Ambele noastre vieţi îi aparţineau total,
şi dacă îi făcea plăcere să primească Jertfa' şi s-o folosească, nu voiam să punem mina pe ea ca s-o
luăm înapoi şi s-o păstrăm pentru noi înşine. Nu mai era nimic de zis la accastu.
Şedeam şi tăceam. Deodată ne-am dat seama - în spatele nostru se ridicase luna - că între noi stătea
umbra unei mari cruci de piatră.
Data acestei seri se află în cartea de cîntări a lui Jim, alături de următorul vers:
De vrei într-adevăr ca să renunţ acum la ce mi-e aşa de drag - Ţi-o dau! Doar nu mai era al meu! - îţi
las doar ceea ce era demult deja al Tău! Să se facă voia Ta!"51
Să dea Dumnezeu ca să crească o generaţie de creştini, a căror relaţii de logodiţi şi căsătoriţi
unul faţă de altul să fie decise de crucea lui Cristos. Ca urmare, cineva va şti:
Soţia mea aparţine mai întîi Domnului. El a iubit-o cu o dragoste care nu se poate compara cu
dragostea mea. El a plătit pentru ea cu preţul propriei Sale vieţi, a răscumpărat-o cu propriul
Său sînge şi are de aceea drept la prima ei dragoste.
Dar crucea nu desparte numai, ci şi leagă. Ambele noastre vieţi îi aparţin şi trebuie să-I fie
dedicate, astfel ca o Persoană să stea în mijlocul şi să fie conţinutul vieţii noastre comune.
J.N. Darby s-a exprimat potrivit: „Dăruirea totală lui Isus este cea mai puternică legătură
între inimile omeneşti".
Există ceva mai frumos decît această conştientă de a fi logodit şi
căsătorit? Noi ne ştim iubiţi de Dumnezeu cu o dragoste de neînţeles (l.Io.3:l), îl iubim, pentru că El
ne-a iubit întîi (l.Io.4:19), şi dragostea aceasta este măsura şi izvorul de putere pentru dragostea unuia
faţă de celălalt.
„Umblaţi în iubire, după cum şi Cristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă
de bun miros, lui Dumnezeu (Ef .5: 2).
Deci nu iubirea de sine, ci iubirea lui Dumnezeu ne îndatorează şi ne face capabili să ne iubim unul pe
altul cu altruism. Cea mai importantă premiză pentru o căsătorie fericită şi binecuvîntată este de aceea
părtăşia netulburată a celor doi soţi cu Domnul. Această părtăşie trebuie să fie întreţinută şi cultivată
personal de soţ şi soţie. Niciodată n-ar trebui practicată rugăciunea comună pe socoteala relaţiei perso-
nale cu Domnul. Acolo unde un partener de căsnicie trăieşte în mod spiritual „de la a doua mînă", ceva
nu este în regulă. Ce tragic este cînd o mamă nu poate arăta copiilor ei o viaţă de credinţă personală, ci
socoteşte că soţul şi bărbatul este singurul competent pentru interese spirituale!
Ce binecuvîntare sunt pe de altă parte nişte mame care trăiesc înaintea Domnului şi cu Domnul, ca de
exemplu mama Busch, care după timpuria plecare acasă a soţului ei, care fusese un martor fidel al lui
Isus, i-a influenţat pentru totdeauna pe cei opt copii ai ei.
Unul din fiii ei, cunoscutul pastor şi evanghelist Wilhelm Busch, a zis o dată:
„Că noi, copiii, am devenit ceva, ba chiar că, într-un chip de neînţeles, toţi cumnaţii, cumnatele şi
nepoţii merg pe aceeaşi cale cu Isus, se datorează poate numai rugăciunilor ei neobosite".
Iar fiul mai tînăr Johannes Busch a mărturisit într-o vorbire ţinută la aniversarea de 80 de ani a mamei:
„Dumneata ne învăţai că în apropierea lui Isus este totdeauna bucurie. Aş putea înşirui istorisire
după istorisire, şi una mai frumoasă ca alta, şi totuşi toate ar fi acordate pe tonul că cineva nu trebuie
să descurajeze atunci cînd are un Mîntuitor"."
în această familie se potrivea ceea ce a exprimat Spitta în cunoscuta cîntare:
^Ferice casa unde soţ, soţie,
In al Tău spirit una sunt mereu,
Şi de iubirea Ta cuprinşi, ei Ţie,
73
Alături stau la bine şi la rău. Cînd amîndoi se sprijină pe Tine, în orice timp, cît de primejdios; A lor
iubire nu se micşorează, Ci tot mai mult ei Te iubesc duios".
Originalul şi genialul Zinzendorf a dat formă în urmă cu vreo 250 de ani noţiunii de „căsătorie de
luptători". El însuşi îşi înţelegea căsnicia aşa. Ca logodnic, a scris miresei lui astfel:
„Te iubesc din toată inima^ şi din cel mai lăuntric loc al sufletului meu, dar pe Domnul Isus îl iubesc
încă şi mai mult". „Cristos este Mirele meu la fel de bine ca şi al tău..."
Logodnica lui, Erdmuthe, ar fi putut la fel de bine să rostească aceste cuvinte. Biograful lui
Zinzendorf, E. Beyreuther, a scris despre
aceasta:
„Părtăşia lor se întemeia pe concepţia biblică a căsniciei ca ilustrat ic metaforică a celei mai
profunde părtaşii cu Cristos după cuvintul din Efeseni 5. Nu ,eros'-ul, care se poate răci, nu
promisiunea fidelităţii omeneşti, ci această unitate de credinţă cristocentrică era fundamentul
căsniciei lor".5i
Şi Charles Studd a ştiut ca în toată dragostea pentru Priscilla să fie îndatorat mai întîi Domnului lui.
De aceea a scris el la scurtă vreme
după logodnă:
„Să îndreptăm amîndoi în fiecare zi aceeaşi cerere spre Tatăl nostru din cer: ca noi, unul pe celălalt,
să ne predăm în fiecare zi viaţa lui Isus, fie că suntem despărţiţi, fie că nu, şi ca fiecare din noi să nu-
1 facă pe celălalt idolul lui".54
în Luca 14:26-27 citim cuvintele Domnului care ni se par uneori foarte dure şi aparent de neînţeles:
„Dacă vine cineva la Mine şi nu-şi urăşte tatăl şi mama şi soţia şi copiii şi fraţii şi surorile, şi chiar şi
însăşi viaţa sa, nu poate fi discipolul Meu .
în aceste cuvinte ale Domnului găsim condiţiile necesare pentru a-L urma pe Domnul ca discipoli.
După cît se pare, Domnul vede cele mai mari pericole în relaţiile noastre cu cei ce ne sunt cei mai
apropiaţi, cei care ne sunt cei mai dragi. Dacă soţia sau copiii sau orice alt om din apropierea noastră
stau în calea unei consecvente urmări a Domnului, dacă îi iubim mai mult decît pe Domnul, atunci nu
suntem vrednici de El (cf. Mt.l0:37).
în versetele dinainte este vorba de invitaţia la cina cea mare. Acolo citim despre cîţiva invitaţi care se
scuză cu argumentul:
„M-am căsătorit, şi de aceea nu pot veni" (Lc.l4:20).
Din păcate auzim scuza aceasta deseori şi de la cei chemaţi să lucreze în via Domnului. Şi atunci
atitudinea faţă de soţie şi familie poate fi atît de carnală, încît Domnul ne cere să-i urîm, de dragul Lui.
Kierkegaard a tălmăcit o dată cerinţa Domnului astfel:
„A urma pe Cristos înseamnă a te tăgădui pe tine însuţi, şi înseamnă şi a merge pe acelaşi drum pe
care a mers Cristos sub înfăţişarea neînsemnată a unui sclav, suferind nevoi, părăsit, batjocorit,
neiubind lumea şi nefiind iubit de ea. Şi înseamnă de asemenea a merge singur, căci este unul care în
tăgăduirea lui de sine renunţă la toată lumea şi la tot ce aparţine lumii, la orice relaţie care
altminteri ademeneşte şi leagă, care, în caz de nevoie, nu-şi iubeşte de fapt mai puţin tatăl şi mama,
sora şi fratele, dar pe Cristos îl iubeşte în aşa fel mai mult, încît se poate spune despre el că pe aceia
îi urăşte".55
William MacDonald scrie în cartea sa „Adevărata ucenicie":
„Mulţi pionieri, cu talente promiţătoare, au pierdut prin căsătorie calea slujirii neîmpărţite pentru
Cristos".
Şi apoi îl citează pe W.L. Gustavson:
„Căsătoria este dată de Dumnezeu. Dar dacă devine o piedică a voii lui Dumnezeu, este rău folosită.
Putem numi pe mulţi - bărbaţi şi femei -, care au avut o chemare clară să plece pe cîmpul de misiune,
şi nu s-au îndreptat niciodată într-acolo, pentru că partenerii de viaţă i-au reţinut. Nimic - nici chiar
binecuvîntarea dată de Dumnezeu printr-un partener de viaţă - nu are voie să împiedice intenţiile lui
Dumnezeu pentru viaţa cuiva. Astăzi mor suflete deoarece oamenii iubiţi au avut întîietate faţă de
Dumnezeu".56
Totuşi, pe Domnul îl interesează nu numai atitudinea faţă de membrii familiei noastre, ci şi dragostea
noastră faţă de noi înşine: „... şi chiar şi însăşi viaţa sa".
„Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde" (Io.l2:25).
Nu înţeleg cum se pot pune în acord aceste cuvinte fără echivoc cu ideile deseori predicate astăzi de
„iubire de sine" şi „realizare de sine". De altfel, „iubirea de sine" este numită în 2.Timotei 3:2 ca prima
caracteristică a omului din vremea sfîrşitului.
Şi astăzi mai este valabil Cuvîntul Domnului:
„Dacă doreşte cineva să vină după Mine, să se tăgăduiască pe sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să
Mă urmeze" (Lc.9:23).
75
Cine a înţeles ce a răbdat şi a suferit Domnul nostru pe cruce, aceluia nu-i mai vine greu să-şi ia
crucea, adică să împartă împreună cu Domnul Isus dispreţul şi respingerea din partea lumii.
De la o lume care L-a ucis pe Mîntuitorul şi Domnul meu în chipul cel mai atroce nu aştept
complimente, decît dacă am devenit un Iuda. Ea mă va urî, aşa cum L-a urît şi pe El. Ea nu mai are
nimic să-mi ofere, şi nu există lucruri comune care să mă lege de ea. Eu sunt crucificat faţă de lume, şi
lumea faţă de mine (Gal.6:14). Crucea hotărăşte relaţia mea cu lumea, dar şi faţă de membrii familiei
mele şi faţă de propria mea viaţă.
„,Eu sunt crucificat împreună cu Cristos!' (Gal.2:20). Cine a urmat vreodată cu acest apostol această
perspectivă a crucii, viaţa lui a ajuns pe partea cealaltă. Niciodată nu va mai putea rîde cum a rîs
mai înainte. El ştie că aparţine unui neam din pricina cărui păcat a trebuit să fie dat Fiul lui
Dumnezeu la cruce. El vede altfel oamenii şi lumea.
El îi vede aşa cum îi vede Dumnezeu în semnul crucii, anume mai întîi şterşi, tăiaţi cu o linie,
devalorizaţi, judecaţi. El nu mai iubeşte lumea şi ce se află în lume. El ştie acum ce vrea să zică
Biblin ci ml vorbeşte despre ,carne\ Nici o vrajă şi nici un farmec al acestei cuini nu-1 mai prind. El
vede în pofta acestei lumi opusul ruşinos al sa k II ităţii de nespus a crucii. El urăşte pe tată, mamă,
soţie, copii, frtţi, surori (Lc.l4:26) cu o ură divină. Această ură este liberă de răutate omenească; ea
nu este nimic altceva decît îndepărtarea, decit părăsirea dureroasă a insuficienţei oricărei creaturi, a
cărei carne păcătoasă a trebuit Dumnezeu s-o condamne în carnea Fiului Său pe cruce (Rom.8:3).
Dar in mod deosebit el îşi urăşte propria viaţă. El nu mai îndrăzneşte niciodată să-şi ridice ochii ca
înainte spre sine însuşi. S-a dus gloria eului. Cine s-a văzut într-adevăr cu Cristos pe cruce, lui i-a
intrat crucea în toate simţurile şi mădularele. Orice uşurătate orgolioasă îi este luată. El nu mai
poate face ceea ce vrea firea lui. El apare ca unul înţepenit pe cruce, ca unul pironit, ca unul învins
de Dumnezeu, reţinut şi pus deoparte. Prin urmare, el vede lumea şi pe sine însuşi crucificat cu
Cristos, iar lumea îl vede crucificat (Gal.6:14).
După cum corpul Celui înviat mai păstra încă urmele rănilor, aşa se arată urmele crucii în fiinţa
fiecăruia care se ştie crucificat cu Cristos"51 (Fritz Binde).
Cînd, în antichitate, gladiatorii apăreau pe scena uriaşelor amfiteatre complet înarmaţi ca să înceapă o
luptă pe viaţă şi pe moarte, a-
76
tunci se opreau în faţa lojei imperiale, îşi ridicau braţul în semn de salut şi strigau:
„Ave, Caesar, monturi te salutant!" - „Ave, Cezar, cei ce vor muri te salută!"
Cred că această scenă este o imagine foarte potrivită pentru adepţii lui Isus. Dacă oamenii
erau gata să moară pentru vreun stăpînitor crud, care se desfăta indiferent lăuntric cu acest
spectacol sîngeros, cu cît mai mult ar trebui inimile noastre să fie doritoare să trăiască şi să
moară pentru Domnul nostru, care a mers înainte de noi pe această cale a tăgăduirii de Sine
pînă la moartea chinuitoare pe cruce! Noi îl urmăm pe El şi putem să păşim spre onoarea Lui
pe arena credinţei.
Ce dar este atunci cînd mire şi mireasă, soţ şi soţie într-un asemenea fel de a gîndi, legaţi prin
crucea lui Cristos şi totuşi despărţiţi tot prin ea, se luptă împreună această lupta bună a
credinţei!
16. „Iubirea de sine" în lumina Bibliei
în ultimii ani au apărut şi în librăriile evanghelice o serie de cărţi în care este predicată
„iubirea de sine" şi „acceptarea de sine" ca o prem-iză esenţială pentru tăgăduirea de sine,
iubirea faţă de aproapele şi iubirea faţă de Dumnezeu.
între timp, aceste teze au pătruns în aşa măsură conştiinţa multor creştini, încît rareori se poate
spune ceva despre tăgăduire de sine şi devotare fără ca să se anunţe voci care obiectează: „Da,
dar în Biblie scrie totuşi că cineva trebuie să se iubească pe sine, ca să-1 poată iubi pe
aproapele. Mai întîi trebuie să te fi acceptat pe tine însuţi, ca apoi să te poţi tăgădui!"
După aceea este citată în mod obişnuit porunca iubirii aproapelui din Levitic 19:18, care la
rîndul ei este citată şi în NT în cîteva locuri (Mc.l2:31; Lc.lO:27; Rom.l3:9;aGal.5:14;
Iac.2:8): „... Şi să-1 iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi".
Dr. John Stott nimereşte destul de bine ţinta cînd scrie că „un cor cu multe voci cîntă astăzi la
unison că eu trebuie să mă iubesc cu orice preţ pe mine însumi; că iubirea de sine, ca o poruncă care
este de cele mai multe ori neglijată, trebuie să fie adăugată iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de
aproapele şi că, în caz de refuz, mă vor copleşi urmări grele: frustrare, depresiune, duşmănie, inerţie
şi încă multe altele",,M
Ceea ce scriu şi spun psihologi şi consilieri creştini la tema iubire de sine se putea citi în urmă
cu decenii la psihologii umanişti Erich Fromm şi Cari Rogers.
Şi un filozof precum Friedrich Nietzsche a scris în urmă cu peste o sută de ani despre iubirea
de sine şi şi-a bătut joc de creştinism şi de creştini cu o ură neînf rînată: „Nu vă suportaţi între
voi, şi nici nu vă iubiţi înde-ajuns..."59
Concepţiile referitoare la iubirea de sine pe care le susţin autori ca Robert Schuller, James
Dobson, Walter Trobisch, Bruce Narramore, Michael Dietrich, Josh McDowell şi mulţi alţii
nu sunt nici ele noi, ci au fost preluate cîndva de la filozofi atei şi psihologi umanişti şi ca-
muflate sub o haină creştină.
Nu e scopul meu acum să explic substratul umanist al tezelor despre iubirea de sine, căci îmi
lipsesc cunoştinţele de specialitate; aş vrea doar să examinez cîteva din aceste afirmaţii pe
baza Bibliei.
78
1. Este „iubirea de sine' nezeu şi pe aproapele?
premiza de a putea iubi pe Dum-
„Ne vine aşa de greu să iubim pe alţii, pentru că nu ne iubim destul pe noi înşine". (Walter
Trobisch)60
Trebuie să constatăm mai întîi că noţiunea „iubire de sine" nu se găseşte în Biblie. Citim într-
adevăr despre adjectivul „iubitor de sine" în 2.Timotei 3:2, dar acolo este folosit negativ, ca o
caracteristică a omului nelegiuit: „... Căci oamenii vor fi iubitori de sine".
Dimpotrivă, Biblia vorbeşte foarte clar şi deseori despre tăgăduirea de sine şi o ridică la
rangul de condiţie pentru calitatea de discipol.
La fel de puţin găsim în Biblie vreo indicaţie privind faptul că noi trebuie să răspundem
afirmativ eului sau să ne realizăm şinele.
„A/b/ însă, cei tari, suntem datori să purtăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne plăcem nouă
înşine. Fiecare din noi să placă aproapelui spre bine, pentru edificare. Căci nici Cristos nu
Şi-a plăcut Lui însuşi" (Rom.l5:l-2).
„Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci
pentru Cel ce a murit pentru ei* (2.Cor.5:15).
Dacă iubirea de sine ar fi într-adevăr premiza de a putea iubi pe Dumnezeu şi pe oameni,
atunci s-ar tăgădui învăţătura clară a Bibliei despre completa stricăciune a omului şi astfel s-ar
învăţa că această iubire e o performanţă proprie, sau cel puţin legată de iubirea de sine.
Dar imaginea omului în Biblie arată altfel. Omul este:
- mort în păcate şi nelegiuiri (Ef.2:l)
- incapabil să caute pe Dumnezeu şi să facă binele (Rom. 3:11-12)
- un duşman al lui Dumnezeu (Rom.5:10)
- rău, vrednic să fie urît şi urînd pe alţii (Tit 3:3)
2. Există o iubire de sine înnăscută?
„Nu există iubire de sine înnăscută a omului, nici unul nu iubeşte de la natură din sine însuşi.
Iubirea de sine este fie dobîndită, fie nu. Cine n-o dobîndeşte, sau n-o dobîndcşte suficient,
este incapabil, sau nu înde-ajuns capabil de a iubi pe alţii. De aceea, nu este capabil nici să
iubească pe Dumnezeu cu adevărat". (Guido Groe-ger)61
79
Biblia învaţă limpede că omul, de la natură, este complet egoist şi iubitor de sine, şi că numai
harul lui Dumnezeu prin viaţa cea nouă (naşterea din nou) îl face capabil să ţină în moarte
aceste însuşiri ale omului celui vechi.
Eva von Thiele-Winkler, care şi-a dedicat viaţa în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui, s-a
rugat într-o perioadă în care şi-a început opera de caritate faţă de cei săraci, bolnavi şi orfani,
„ca demonul iubirii de sine să nu mai aibă stăpînire peste ei".62
De aceea, socotesc că este o deplasare iresponsabilă a accentului cînd cineva spune că trebuie
să te iubeşti pe tine însuţi ca să-i poţi iubi pe alţii.
Dumnezeu porneşte de la premiza că noi avem o atitudine de viaţă profund egoistă, şi ne cere
ca să facem nu din noi înşine, ci din Dumnezeu şi din aproapele punctul central al iubirii
noastre. Dar omul nemîntuit poate să împlinească această cerinţă la fel de puţin ca şi ce lelalte
porunci ale lui Dumnezeu.
Ceea ce scrie în Romani 14:7-8 se potriveşte numai omului năucul din nou:
„Căci nici unul din noi nu trăieşte pentru sine însuşi, şi nici umil din noi nu moare pentru
sine însuşi. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; şi dacă murim, pentru Domnul murim.
Deci, şi dacu trăim, şi dacă murim, noi suntem ai Domnului".
Standardul pentru iubirea noastră este de altfel extins în NT. Porunca cea nouă sună, să ne
iubim unul pe altul, aşa cum ne-a iubit Cristos pe noi.
„Vă dau o poruncă nouă, ca să vă iubiţi unul pe altul, pentru ca, după cum v-am iubit Eu,
aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul" (Io.l3:34).
„Noi iubim pentru că El ne-a iubit mai întîi" (l.Io.4:19).
„Fiţi deci imitatori ai lui Dumnezeu ca nişte copii iubiţi, ji umblaţi in iubire, după cum şi
Cristos ne-a iubit, şi S-a dat pe Sine însuşi pentru noi..." (Ef.5:l-2).
Această iubire nu este un produs învăţat, exersat al omului, ci ea ne este dăruită împreună cu
naşterea din nou.
„... Pentru că iubirea lui Dumnezeu este turnată în inimile noastre prin Spiritul Sfînt care ne-
a fost dat" (Rom.5:5).
80
3. Există „iubire de sine dezinteresată"?
„Cine nu se iubeşte pe sine, este un egoist". (Walter Trobisch)63
Trebuie să mărturisesc că prin „iubire de sine dezinteresată" pot să-mi imaginez la fel de puţin
ca prin „iubire de Dumnezeu ateistă" sau „nedreptate dreaptă".
Dezinteresarea sau altruismul conţine totuşi tocmai faptul că eu am fost scăpat de „eul" meu,
că eu îmi tăgăduiesc sau îmi uit „eul", că nu gîndesc nici prea înalt, nici prea dispreţuitor
despre mine, ci nu mă gîndesc deloc la mine, şi-L fac pe Cristos şi ce este în legătură cu El ca
punct central şi conţinut al gîndirii şi vieţii mele.
„Căci pentru mine viaţa este Cristos" (Fil.l:21).
„El trebuie să crească, dar eu să mă micşorez" (Io.3:30).
Cînd aceasta a devenit realitate în viaţa unui om, cînd Cristos a devenit pentru el „viaţa",
atunci se rezolvă şi problemele care se nasc prin faptul că cineva nu este în clar cu înfăţişarea
lui sau cu alte lucruri exterioare. Nu sunt şi complexele de inferioritate o formă ascunsă de
egoism? Ce face un om să fie frumos şi atrăgător, dacă nu ceea ce harul lui Dumnezeu a putut
să lucreze în el ca asemănare cu Cristos?
„Dar avem această comoară in nişte vase de lut, pentru ca nespusa mărime a puterii să fie a
lui Dumnezeu şi nu din noi" (2.Cor.4:7).
„Vasul de lut", frumos sau mai puţin frumos potrivit noţiunilor omeneşti, devine preţios prin
aceea că el conţine „comoara". Şi astfel, o inimă arzătoare şi neîmpărţită pentru Domnul şi
pentru poporul Lui este cel mai bun „leac" contra oricărui fel de complexe de inferioritate şi
depresiuni.
Să dea Dumnezeu ca noi toţi să putem mărturisi cu profundă bucurie şi recunoştinţă:
„Sunt crucificat împreună cu Cristos, şi nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Dar
ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, prin cea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a
iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine" (Gal.2:20).
17. Har
„Mă întorc înapoi la porci!"
Această înştiinţare amară ne-a fost lăsată de o fată tînără pe care am primit-o pentru cîteva
luni în familia noastră.
Ea a venit la noi a doua zi după convertirea ei. Un prieten de-al nostru a observat, pe cînd
pleca într-o noapte spre casă, că ea era pe cale să-şi ia viaţa. în aceeaşi noapte ea şi-a
recunoscut vinovăţia, dar a cunoscut şi calea spre o nouă viaţă.
Deşi avea doar cincisprezece ani, trăise deja lucruri îngrozitoare. Cît de bucuroasă şi de
recunoscătoare era că putuse să afle iertarea păcatelor şi că avea acum o ţintă nouă a vieţii
înaintea ochilor!
După convertirea ei, viaţa i s-a schimbat în orice privinţă. Citea cu mare bucurie în Biblie şi
înţelegea foarte repede contextele. Avea o adîncă iubire faţă de Mîntuitorul ei şi se declara
public de partea Lui, astfel că a devenit un model pentru mulţi tineri creştini. Soţia mea şi cu
mine ne bucuram mult de ea, şi pentru noi era ca şi cum ar fi fost propriul nostru copil.
Totuşi, într-o zi ea a dispărut, ca să nu se mai întoarcă. Ea voia să se ducă înapoi la vechea ei
viaţă, la „porci", pentru că nu o scosese la capăt cu cîteva lucruri din viaţa ei. Ea nu voia să
renunţe la credinţa în Domnul Isus, dar se îndoia cu privire la sine însăşi şi credea că nu va
putea fi niciodată, cu trecutul ei, o adevărată creştină.
Eu făcusem greşeala de a-i spune, într-o discuţie, că există păcate sexuale care lasă urme
pentru toată viaţa. Din nefericire, am omis să-i arăt clar în acelaşi timp că harul lui Dumnezeu
a făcut şi dintr-o Măria Magdalena şi alte femei cu un trecut păcătos nişte discipole fidele ale
lui Isus, şi această omisiune a avut urmări rele.
Această experienţă foarte dureroasă pentru noi mă presează să arăt clar, în încheierea acestei
cărţi, că Domnul ne poate curaţi deplin de toate păcatele trecutului. Atît pentru cei care au
trăit înainte de convertirea lor în păcate sexuale urîte, cît şi pentru cei care, după convertirea
lor, au căzut în păcate scîrboase, există o refacere deplină.
Chiar şi legea aspră despre semănat şi secerat (Gal.6:7-8) poate fi anulată prin harul lui
Dumnezeu, dacă au loc o profundă pocăinţă şi o purificare temeinică. Chiar dacă rămîn
cicatrici, şi Dumnezeu va
82
folosi cînd şi cînd amintirea căilor întunecoase spre a păzi de mîndrie şi de indiferenţă faţă de
harul Său nemeritat, totuşi iertarea este deplină, şi astfel tocmai amintirea trecutului poate fi
un imbold de a trăi cu atît mai fidel şi mai hotărît pentru Domnul timpul rămas.
Sunt foarte recunoscător că ştiu mulţi fraţi şi surori care au trăit înainte de convertirea lor în
toate păcatele sexuale posibile, dar că acum sunt eliberaţi şi slujesc cu devotament Domnului.
Este o mare mîngîiere că în însăşi genealogia Domnului sunt enumeraţi oameni ca Iuda,
Tamar, David şi Batşeba, care sunt cu toţii monumente strălucitoare ale minunatului har al lui
Dumnezeu.
Găsesc istoria lui Iuda deosebit de instructivă, pentru că lămureşte cum un om egoist,
pasional, impulsiv şi care se autoîndreptăţeşte poate să devină atît de schimbat, încît nu mai
este de recunoscut după îndreptarea lui.
Facem mai întîi cunoştinţă cu caracterul lui Iuda în Geneza 37, cînd face propunerea fraţilor
săi să nu-1 ucidă pe Iosif, ci să-1 vîndă. El şi-a închis ochii în faţa nevoii fratelui său, astfel că
a devenit model al lui Iuda din Noul Testament, care urma să-L trădeze pe Domnul Isus
secole mai tîrziu pentru treizeci de arginţi.
în Geneza 38 istoria lui Iosif se întrerupe, ca să zugrăvească un episod lung şi întunecat din
viaţa lui Iuda. El a început cînd Iuda şi-a părăsit fraţii ca să încheie o prietenie cu Hira din
Adulam. De cîte ori o prietenie cu cineva care nu aparţine poporului lui Dumnezeu a fost
începutul unui declin spiritual! în societatea lui Hira, el a făcut cunoştinţă cu fiica lui Şua, un
canaanit, pe care a şi luat-o de soţie. Ea i-a născut trei fii: Er, Onan şi Şela. Despre primii doi
fii citim că Dumnezeu i-a ucis, pentru că erau răi.
Tamar, soţia lui Er, era acum o văduvă fără copii. Socrul ei Iuda a sfătuit-o să rămînă atîta
vreme văduvă pînă ce fiul lui mai tînăr Şela va fi fost destul de mare ca să-şi îndeplinească
faţă de ea datoria de cumnat aşa cum era prescris pe atunci. Dar cînd Tamar şi-a dat seama
4upă mai mulţi ani că Iuda nu-şi ţine cuvîntul, a născocit un plan sinistru, ca să nu rămînă în
nici un caz fără urmaşi.
între timp murise soţia lui Iuda. El trebuia deci să afle amarnic că prietenia cu lumea îi
adusese numai pierdere şi moarte.
„Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit: ,Căci ce seamănă un om, aceea va şi
secera'. Pentru că cine seamănă pentru propria lui
83
carne, va secera din carne putretirou" (Gal.6:7-8).
Tamar cunoştea pe cît se parc destul de bine stilul de viaţă şi obiceiurile socrului ei, căci după
ce el şi-a sfîrşit doliul după soţia lui, ea s-a îmbrăcat ca o prostituată şi s-a aşezat într-un loc
despre care ştia că Iuda va trece pe acolo.
Socotelile lui Tamar s-au împlinit exact: Iuda a socotit-o într-adevăr o prostituată, şi pofta
nestăpînită din el 1-a făcut să-i ofere un „ied" ca plată a ei. Dar Tamar a cerut un zălog descris
exact: inelul cu pecete, lanţul şi toiagul. Iuda a încuviinţat, „şi ea a rămas însărcinată de la el"!
Cînd el 1-a trimis mai tîrziu pe prietenul său Hira ca să schimbe iedul cu zălogul, „prostituata"
nu mai era de găsit. Iuda îşi pierduse inelul cu pecete, lanţul şi toiagul.
Sunt convins de faptul că orice păcat sexual cere un „zălog" de la om. Imoralitatea sexuală
trebuie totdeauna să fie plătită foarte
scump.
„Dar cel ce comite adulter cu o femeie este un om fără minte; cine vrea să-şi pardă sufletul,
acela să facă aşa. El va găsi rană şi ruşine, şi ocara nu i se va şterge (Prov.6:32-33; cf. şi
5:3-10; 6:29; 7:27).
Un creştin care cade în asemenea păcate va pierde în orice caz inelul cu pecete, o imagine a
fidelităţii, a bucuriei şi a siguranţei mîn-tuirii, şi toiagul, o imagine a demnităţii şi semnul
stării de străin.
După trei luni, la urechea lui Iuda a ajuns vestea: „Tamar a rămas însărcinată pentru că s-a
prostituat".
Iuda era furios şi foarte supărat că se putuse întîmpla aşa ceva în familia lui, şi a poruncit să se
judece imediat acest păcat de faţă cu toţi şi fără a ţine seama de persoană: „Scoateţi-o afară
ca să fie arsă!"
Găsim deseori în Biblie şi în istoria Bisericii faptul că nişte bărbaţi, care aparent sunt foarte
zeloşi pentru onoarea şi dreptul Domnului, prin faptul că rostesc sentinţe foarte rapide şi dure
asupra celor din jurul lor, trăiau chiar în aceste păcate şi uneori au fost chiar cauza acestor
păcate. Cine îşi cunoaşte propria inimă, nu se va grăbi aşa tare să condamne pe fraţii lui de
credinţă care au căzut în păcat.
Poate că Iuda, în orbirea lui, voia prin această sentinţă să simuleze aparenţa unei integrităţi
morale, aşa cum şi noi de atîtea ori vrem să ne valorizăm propriul nostru prestigiu prin faptul
că judecăm pe alţii.
84
Dar n-a durat mult pînă ce lui Iuda i-a fost smulsă masca ipocriziei de pe faţă. Cînd Tamar a
fost dusă spre locul de ardere, a trimis socrului ei ipocrit inelul, lanţul şi toiagul, împreună cu
cuvintele însoţitoare: „De la omul acela, ale cui sunt lucrurile acestea, am rămas eu
însărcinată".
Şi apoi citim cele cîteva cuvinte, încărcate însă de înţeles:
„Iuda le-a cunoscut şi a zis: ,Ea este mai dreaptă decît mine'".
Lemnul a rămas neaprins, Tamar n-a fost arsă, deoarece Iuda şi-a recunoscut brusc propria
stricăciune şi nu şi-a putut rosti decît sentinţa de moarte asupra lui însuşi.
Am impresia că în acest pasaj Iuda şi-a trăit convertirea. Cu această mărturisire şi cu această
recunoaştere de sine şi-a primit înapoi zălogul: inelul cu pecete, lanţul şi toiagul.
Despre Tamar citim numai că a născut doi gemeni, dintre care Pereţ este amintit în genealogia
Domnului Isus.
Despre Iuda nu se mai spune nimic în următoarele capitole, dar se arată clar că în viaţa lui
Iuda s-a schimbat ceva fundamental: El se oferă ca chezăşie pentru fratele Iui mai tînăr
Beniamin. Este emoţionant să citim cum se face el purtătorul de cuvînt al fraţilor lui, cum
rosteşte el înaintea lui Iosif mărturisirea vinei şi este gata să rămînă el chezaş în locul fratelui
lui. Acest om pînă atunci aşa de egoist voia să devină sclav în Egipt numai ca fratele său mai
tînăr Beniamin să se poată reîntoarce la bătrînul lui tată Iacob.
Cît de puternic a lucrat Dumnezeu faţă de Iuda, încît el devine în istoria aceasta chiar o
indicare spre Domnul Isus, care a devenit pe Golgota chezaş pentru noi, ca să ne croiască
drum la Tatăl!
Poate că binecuvîntarea lui Iacob ne dă o indicaţie de felul cum s-a petrecut această
schimbare. Acolo Iacobb spune despre Iuda:
„El îşi spală haina în vin şi mantaua în sîngele strugurilor" (Gen. 49:11).
Trecutul lui murdar a fost şters prin „sîngele strugurilor". El experimentase iertarea, şi acum
nu mai era sclav al poftei, pi a primit promisiunea:
„Sceptrul nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de stăpînire dintre picioarele lui, pînă va
veni Silo, şi de El vor asculta popoarele".
Şi azi e deschisă calea spre o nouă viaţă pentru oricine a cărui viaţă a fost otrăvită şi s-a stricat
prin păcate sexuale. Singura condiţie: o po-
85
căinţă adîncă şi smerire înaintea lui Dumnezeu pentru aceste păcate, o mărturisire limpede şi
sinceră a vinei şi o rupere clară cu trecutul.
„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne
cureţe de orice nedreptate" (l.Io.l:9).
în toate timpurile au existat bărbaţi şi femei a căror viaţă a fost o dovadă pentru harul salvator
şi restaurator al lui Dumnezeu:
John Bunyan (1628-1688), cunoscutul căldărar, predicator şi autor, a fost înainte de
convertirea lui un „model al oricărui fel de nelegiuire, depravare şi imoralitate". El a scris
despre sine însuşi:
„Cînd I-a plăcut Domnului să-mi iniţieze sufletul, a găsit în mine un păcătos negru al acestei
lumi. El a găsit că aruncam în jurul meu cu blesteme şi minciuni, că-mi otrăveam sufletul cu
tot felul de desfătări ca beţie, dans, jocuri nepermise şi plăceri păcătoase cu oamenii cei mai
vicioşi şi imorali din această lume".64
într-o zi cînd hoinărea iarăşi blestemînd şi înjurînd, o femeie cunoscută ca atee şi desfrînată
şi-a scos capul pe fereastră şi i-a strigat că este cel mai nelegiuit tip pe care-1 cunoscuse
vreodată în viaţa ei, şi că ar fi în stare să strice pe toţi tinerii dintr-un întreg oraş, dacă ar ajun-
ge în societatea lui.
După convertirea lui dramatică, a devenit un zelos predicator al Evangheliei, a cărui vestire
era atît de clară, încît a fost pus în spatele zăbrelelor timp de peste 12 ani. Acolo în închisoare
a scris printre altele renumita carte „Călătoria pelerinului", care este una din cele mai
cunoscute cărţi din literatura mondială şi este a doua ca răspîndire după Biblie.
Autobiografiei lui i-a dat titlul „Har din belşug pentru cel mai mare dintre păcătoşi".
John Newton (1725-1807) a fost un negustor de sclavi brutal şi fără scrupule, înainte de a
ajunge la credinţă. Nu numai că el însuşi era dedat viciului, dar îndemnase şi pe alţii la
necredinţă, calomniere şi destrăbălări. A batjocorit cu îndrăzneală toate noţiunile sfinte, pînă
ce, în largul mării, a ajuns într-o furtună, şi săptămîni de-a rîndul, cu catargul zdrobit şi cu
pînzele sfîşiate, era la discreţia valurilor înalte cît casa. Acolo, ameninţat zilnic de moarte prin
înfometare şi înecare, au venit primele rugăciuni pe buzele lui.
După ce a ajuns la credinţă şi a putut să se despartă de crudul lui comerţ, a devenit predicator
al Veştii Bune şi autor al multor cîntări şi
X6
87
Bibliografie
1. Don Richardson: „Herren der Erde", pag. 105
2. William MacDonald: „Trachtet zuerst...", CLV, pag. 13
3. idem, pag. 15
4. Elisabet Elliot: „Eine harţe Liebe", Hănssler, pag. 91
5. G. Huntemann: „Aufstand der Schamlosen", pag.7
6. Georg Huntemann: „... und was die Bibel dazu sagt", Brockhaus, pag. 82
7. de exemplu Joachim Kahl în „Das Elend des Christentums", Rowohlt, pag. 52
8. John White: „Eros, Segen oder Fluch?", Franke, pag. 12
9. idem, pag. 58
10. Howard şi d-na Taylor: „Das geistliche Geheimnis H. Taylors" (Aventura credinţei), pag. 114
11. J. Graf: „Probleme der Jugend, Ehe, Familie", Beroa, pag. 64
12. Elisabeth Elliot:, op. cit., pag. 107
13. John White, op. cit., pag. 60
14. Elisabeth Elliot: „Im Schatten des Allmachtigen", CLV, pag. 280
15. „idea", 4/92, pag. 20
16. citat în LaHaye: „Aufklăren - aber wie?" Schulte+Gerth, pag. 87
17. Joachim Kahl, op. cit., pag. 53
18. „Das Problem der Selbstbef riedigung", Editura Weisskreuz, pag. 9
19. John White, op. cit., pag. 35
20. Georg Huntemann: „...und was die Bibel dazu sagt", op. cit., pag. 52
21. idem, pag. 53
22. J.R. Rice: „Die Liebe vor der Ehe", Herold, pag.14.
23. K. Seelman: „Zwischen 15 und 19", Reinhardt, pag.189
24. A.E. şi B. Wilder Smith: „Kunst und Wissenschaf t der Ehe", Hănssler, pag. 145
25. C.H. Spurgeon: „Ratschlăge fur Prediger", Oncken, pag. 82
26. Otto Riecker: „Ruf an alle - George Whitefield", Brockhaus, pag. 219
27. Watchman Nee: „In Hingabe leben", CLV, pag. 8
28. William MacDonald: „Der bessere Weg", CLV, pag. 44
29. Erich Beyreuther: „Zinzendorf", Francke, pag. 109
30. Garth Lean: „John Wesley", Brunnen, pag. 102
31. „Jurnalul lui John Wesley", Herold, pag. 197
32. idem., pag. 239
33. Otto Riecker, op. cit. pag. 191
34. idem. pag. 94
35. Garth Lean, op. cit., pag. 102
36. Max Weremchuk: „John Nelson Darby", CLV, pag. 140
37. idem, pag. 119
38. Norman P. Grubb: „C.T. Studd - Kein Opfer zu gross", Brunnen, pag. 33
39. idem, pag. 34
40. Elisabeth Elliot: Eine harţe Liebe", op. cit., pag. 35
41. W. Dyck/W. Buhne: „Vom Knast zur Kanzel", CLV, pag. 82
42. Elisabeth Elliot: „Eine harţe Liebe", op. cit., pag. 104
43. Elisabeth Elliot: „Im Schatten des Allmachtigen", op. cit. pag. 71-72
44. S. Hirzel: „Der Graf und die Brlider", Quell, pag. 51
45. Elisabeth Elliot: „Im Schatten des Allmachtigen", op. cit., pag. 50
46. Otto Riecker, op. cit., pag. 192