Autostimularea

la copiii cu TSA

Realizat de:
Petcov Valentina Claudia
• Autostimularea sau comportamente autostimulatorii sunt
întâlnite la majoritatea celor ce suferă de tulburări din
spectrul autismului.
• Comportamentele de acest gen sunt comportamente care
pot implica orice parte a corpului şi care au loc în mod
repetitiv.

Pot include: învârtirea în cerc, săriturile, ţipatul sau

scosul a diverse tipuri de sunete, mişcările în mod constant
sau fluturarea mâinilor, frecarea sau lovirea palmelor,
mirosirea sau gustatul obiectelor, privirea obiectelor cu “colţul
ochiului “ etc.
• Prin intermediul acestor acţiuni copilul obţine
senzaţii plăcute de tip kinestezic, tactil, auditiv,
gustativ sau olfactiv care îi ajută să atenueze şi
să contracareze senzaţiile copleşitoare oferite
de mediul înconjurător, să diminueze o
eventuală senzaţie de durere, să se calmeze,
să-şi redobândească echilibrul emoţional (frică,
furie etc.) sau să atenueze nivelurile ridicate de
anxietate. Aceste comportamente mai sunt
numite şi comportamente de autoreglare.
• Toţi oamenii manifestă comportamente
autostimulatorii, diferenţa este că la cei care nu
suferă de tulburări din spectrul autismului acestea
sunt acceptate social: răsucirea unei şuviţe de par,
legănarea piciorului, mușcarea unghiilor, plimbatul
în acelaşi mod în cameră, legănarea piciorului etc.
sunt exemple de astfel de comportamente. Ca
atare, principalele deosebiri dintre autostimularea
de tip autist şi cea tipică includ atât tipul de
autostimulare manifestat şi cantitatea în care
aceasta este manifestată.
• Mişcările repetitive ale corpului sau autostimularea
pot deveni o problema atunci când interferează cu
relaţiile interpersonale, situaţiile sociale, actul
învăţării şi menţinerii atenţiei pe termen lung a unui
copil care suferă de tulburări din spectrul autismului.
Metode de ameliorare sau estompare a acestor
comportamente

• În multe dintre cazuri, autostimulările pot fi minimizate

atunci când cauzele sunt descoperite şi corectate.
Pentru descoperirea şi înlăturarea cauzei acestora se
poate nota situaţia în care s-ar fi putut declanşa un
comportament de acest gen, descrierea exactă a
comportamentului, ce s-a întâmplat după apariţia
autostimularii şi luarea de măsuri potrivite. De exemplu,
în anumite cazuri, copilul poate constata că poate folosi
autostimularea ca mod de a se sustrage de la anumite
sarcini care îl frustrează. În acest caz, se va ignora
comportamentul şi se va continua sarcina, fără a permite
copilului să se autostimuleze.
• Atunci când autostimularea este o modalitate de a
atrage atenţia, copilul trebuie învăţat să atragă atenţia
interlocutorului într-un mod adecvat.
• Nu este recomandat ca unui copil care manifestă
aceste comportamente să i se interzică total şi brusc
să le exprime. Trebuie înţeles faptul că acest lucru
este dificil şi va fi urmat de reacţii negative ale
micuţului.
• În unele cazuri autostimularea poate fi folosită ca şi
recompensă. În efortul eliminării comportamentelor
nedorite, se vor recompensa comportamentele
adecvate care se vor şi consolida, în următorul mod:
când copilul va opri autostimularea, va primi o
recompensă. De asemenea, autostimularea poate fi
permisă ca o modalitate de recompensă şi în urmă
realizării corecte a unor activităţi.
• Înlăturarea comportamentelor autostimulatorii se poate face
prin înlocuirea acestora cu altele alternative, aceptate social:
săriturile ar putea fi înlocuite cu dansul, linsul obiectelor cu
linsul acadelelor, fluturarea mâinilor poate fi oprită prin
ocuparea mâinilor cu lucrul manual etc.
• Exerciţiile fizice pot fi benefice în efortul redirecţionării acestor
comportamente. De asemenea, specialiştii au constatat că
endorfinele eliberate de organism în timpul activităţii fizice au
efect similar cu autostimularea, reducând nevoia copilului de
a se angaja în alte comportamente autostimulatorii.
• Pentru reducerea autostimularii este importantă şi controlarea
mediului înconjurător din punct de vedere senzorial şi
emoţional în scopul obţinerii maximizării confortului personal.
• Terapia ABA şi terapia ocupaţională includ diverse modalităţi
de intervenţie cu ajutorul cărora comportamentele stimulatorii
pot fi ameliorate şi modificate cu succes. Ipoteze legate de
aceste comportamente elaborate în cadrul metodologic al
analizei aplicate a comportamentului sunt : ipoteza
autostimularii, încurajării pozitive şi încurajării negative.
 Concluzii
Ipoteza autostimularii se bazează pe argumentul că
un organism are nevoie de un anumit nivel optim de
stimulare iar stimulările pot fi emise de comportamentele
compensatorii când se modifică acest nivel ideal.
Această creştere compensatoare de stimulări se
poate produce în absenţa aparentă a încurajării externe
(acţiuni sociale, apropierea celorlalţi etc.). Astfel, unii
subiecţi emit comportamente de automutilare sau
stereotipice când stimularea ambientală este prea scăzută
şi este prezentă nevoia de “a îmbogăţi” situaţia stimul.
 Dacă un copil cu autism se leagănă pentru a creşte
fluxul de stimulare, procedura de tratament care să încurajeze
comportamentele adaptive care produc stimulări asemănătoare
pare să aibă mai multă probabilitate de eficiență în raport cu un
alt tip de procedură care nu oferă nicio stimulare adiţională.
Dacă un subiect prezintă un comportament de
neadaptare cu frecvenţă înalta, din cauza unei încurajări
pozitive contingente acestui comportament, ar trebui să fie mai
eficient să aplicăm proceduri de eliminare asociate cu tehnici de
încurajare diferenţială.
Pe de altă parte, un copil cu autism care a fost încurajat
negativ pentru comportamentul problematic, de exemplu pentru
că datorită unui astfel de comportament reuşea să evite o
sarcină dificilă, cu greu va răspunde pozitiv la o procedura de
încurajare diferenţială a unui comportament alternativ, dar poate
fi ajutată mult de o serie de proceduri care să continue o
încurajare directă a comportamentelor de colaborare, tehnici de
ajutor (prompting), modelare prin aproximări succesive la
sarcina sa.
Va multumim pentru atentie!